Notiunea de Domeniu Public

Notiunea de domeniu public

Notiunea de domeniu provine din latinescul „dominium”, care se traduce prin „stapanire”, „proprietate”, in timp ce „dominus” inseamna proprietar.

Din studierea literaturii de specialitate putem observa ca incepand din perioada interbelica, autorii de drept administrativ au fost preocupati de elaborarea unei definitii referitoare la domeniul public.

Astfel termenul de domeniu public este creatia doctrinei juridice franceze, mai precis este creatia lui Victor Proudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, care in anul 1833 a publicat lucrarea „Tratat asupra domeniului public”. Cu toate acestea, desi termenul de domeniu public a aparut la sfarsitul secolului al XIX- lea, inca din antichitate au fost stabilite in dreptul roman o categorie de bunuri care nu puteau apartine unei persoane, bunuri pe care astazi le numim bunuri ale domeniului public.

Apariția acestui termen este rezultatul necesitățiilor economice, și anume s-a dorit protejarea anumitor bunuri ale statului cu ajutorul normelor de drept, aceste bunuri urmând să servească asupra întregii comunități și făcându-se astfel distincția între domeniul public și cel privat.

O definiție semnificativă este aceea conform căreia prin domeniu public înțelegem acele bunuri publice sau private care prin natura lor sau dispoziția expresă a legii trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare, reprezentând valori destinate destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, și supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este dominant, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public.

Titulari ai domeniului public sunt titularii dreptului de proprietate publică, și anume statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

Dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată

În România, dreptul de proprietate se manifestă în două forme:

Dreptul de proprietate publică, drept ce aparține statului și unităților administrativ-teritoriale;

Dreptul de proprietate privată, drept ce aparține oricărui subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică).

Această distincție o regăsim în legea fundamentală a statului român, la art. 136 alin. (1), unde sunt specificate clar cele două forme ale proprietații:

„Proprietatea este publică sau privată.”

Proprietatea reprezintă stăpânirea deplină, posesia unui bun în baza unui drept recunoscut de lege iar dreptul de proprietate este cel mai complet drept pe care o persoană îl poate avea. Acest drept oferindu-i titularului toate prerogativele recunoscute de lege asupra bunului.

O definiție completă a dreptului de proprietate îl îndreptățește pe titularul acestui drept să posede, să folosească și să dispună de un lucru în mod exclusiv și absolut, prin putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

Distincția existentă între proprietatea publică și proprietatea privată este determinată de persoana care este subiectul dreptului de proprietate, de obiectul asupra căruia se exercită dreptul de proprietate și nu în ultimul rând regimul juridic alicabil.

Conținutul juridic al dreptului de proprietate stabilește ca și atribute ale acestuia, următoarele:

Posesia („jus posidenti”) reprezintă relația dintre proprietar și bunul său, este o prerogativă a titularului dreptului de proprietate de a stăpâni bunul direct și nemijlocit, sau indirect și mijlocit, prin intermediul unui terț, care exercită stăpânirea în numele și interesul proprietarului;

Folosința („jus utendi” și „jus fruendi”) este un atribut al dreptului de proprietate care asigură titularului dreptul de a se folosi de bunul său în funcție de natura acestuia. Dreptul proprietarului de a nu se folosi de bunul său este deasemenea garantat, prin neuz nu se pierde dreptul de proprietate. Codul civil mărește aria folosinței unui bun, astfel, „proprietatea… drept asupra tot ce produce lucrul și asupra a tot ce unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod ntural sau artificial”. Așadar îi este oferit proprietarului dreptul de a se folosi periodic de fructele produse de bunul său.

Dispoziția („jus abutendi”, „abusus”) oferă titularului dreptul de a hotărî cum crede de cuviință asupra destinației și însăși existenței bunului care îi aparține, săvârșind fie fapte materiale, consumare, modificare sau chiar distrugere a bunului, fie acte juridice de grevare sau înstrăinare. Trebuie reținut că exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziție poate atrage răspunderea civilă a proprietarului.

Făcând referire la dreptul de proprietate publică, acesta reprezintă dreptul de proprietate care aparține exclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public și care se conformează unui regim de drept public, drept care este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Bunurile care fac parte din proprietatea publică sunt bunuri de uz public, în această categorie intrând bunurile care prin natura lor au folosință generală și anume piețele, parcurile publice, podurile etc. și bunuri de interes public, care sunt destinate folosirii sau exploatării de către un serviciu public, pentru desfășurarea activităților ce vizează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a permite oricărei persoane accesul la folosința lor nemijlocită, din această categorie făcând parte căile ferate, rețelele de distribuție a energiei electrice, clădirile instituțiilor publice etc..

Conform definiției, titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul, în ceea ce privește bunurile de interes național, respectiv unitățile administrativ-teritoriale ( județul, municipiul, orașul, comuna), acestea manifestând control asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Deasemenea tot din definiție reies și caracterele dreptului de proprietate publică, și anume acestea sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Referitor la inalienabilitate, acest caracter presupune că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, neputând fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și deasemenea nici pe cale forțată, prin expropiere.

Ca o consecință a inalienabilității, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând domeniului public este imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobândirii acestora pe calea uzucapiunii sau pe calea posesiunii de bună-credință, în bunurilor mobile.

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică este tot o consecință a inalienabilității și anume bunurile obiect al proprietății publice nu pot fi urmărite silit de către creditorii titularului dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular. Astfel nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, utilitate care este stabilită de lege, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, deasemenea este interzisă naționalizarea sau orice altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri be baza apartenenței sociale, politice, etnice, religioase sau de altă natură discriminarorie a titularilor.

Dreptul de proprietate privată este dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra cărora proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interes propriu, dar în limitele legii.

După cum reiese din definiție, subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, precum și statul și unitățile sale administrativ-teritoriale. Drept urmare, când vorbim despre persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată, trebuie reținut că orice persoană fizică, încă din momentul conceperii acesteia, poate dobândi drepturi patrimoniale, persoanele juridice, în schimb, pot avea în proprietate privată doar bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înființate, iar statul și unitățile-administrativ teritoriale ale acestuia pot deține bunuri mobile și imobile în proprietate privată, dar altele decât cele care aparțin domeniului public.

Proprietatea privată are un caracter absolut, și anume proprietarului îi este oferită întreaga utilitate economică asupra bunului deținut. În acest scop, proprietarul poate face acte materiale de folosință și de consumație, precum și de a face acte de dispoziție cu privire la soarta juridică a bunului. În paralel, proprietatea privată are și caracter exclusiv, ceea ce se rezumă la simplul fapt ce îi conferă titularului posibilitatea de a se opune oricărei persoane care intră în contact cu bunul său. Proprietatea privată are deasemenea caracter patrimonial real și caracter perpetuu, și anume bunul proprietate privată poate fi evaluat în bani, respectiv acest drept asupra bunului nu se stinge niciodată, atât timp cât bunul există. Caracterul alienabil al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a înstrăina bunul, iar caracterul individual și social rezultă din faptul că legea oferă posibilitatea tuturor persoanelor, atât fizice cât și juridice, să dețină bunuri în scopul realizării nevoilor. Proprietatea privată se poate dobândi prin uzucapiune, deci este guvernată de un drept prescriptibil și deasemenea are caracter sesizabil, ceea ce se înseamnă că bunurile mobile și imobile care formează obiectul dreptului de proprietate privată pot fi urmărite de creditori în vederea realizării creanțelor pe care le au împotriva proprietarilor debitori.

Dreptul de propriatate este o categorie juridică și presupune apropiere, însușire a unui bun, iar titularul poate să-și exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, bineînțeles în limitele impuse de lege, iar toate celelalte persoane nu au dreptul de a stânjeni în niciun mod acest drept al titularului.

Reglementarea domeniului public în dreptul contemporan

În România, noțiunea de domeniu public a fost consacrată legislativ în Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizată și în literatura de specialitate, însă doar după anul 1990 se poate vorbi despre domeniul public, ca noțiune fundamentală a dreptului administrativ, domeniul public fiind reabilitat prin Legea fondului funciar nr. 18 / 1991, Legea privind administrația publică locală nr. 215 / 2001, precum și prin Constituția României.

Ca trăsături ale domeniului public, pentru ca un bun să facă parte din această categorie distinctă de bunuri, el trebuie:

Prin natura sau prin destinația expresă a legii să intre în categoria bunurilor care trebuie protejate și transmise generațiilor viitoare;

Reprezentativ acestei trăsături este faptul că nu toate bunurile societății

vor fi conservate pentru transmiterea către generațiile viitoare ci doar anumite categorii de bunuri.

Să prezinte semnificația unei valori de interes public sau să fie destinat unei folosințe de interes public;

Această trăsătură nu trebuie privită ca o obligativitate de folosință a bunurilor impusă subiecților de drept. Existând astfel o folosință reală și o folosință potențială, eventuală, precum și o folosință directă respectiv indirectă.

Să fie supus unui regim juridic administrativ sau după caz, unui regim mixt, de drept public și privat, în care regimul public rămâne dominant;

Concret, regimul de drept public are rol hotărâtor.Potrivit Constituției titulari ai acestui drept pot fi statul sau unitățile administrativ-teritoriale, limitându-se astfel exercitarea dreptului de proprietate privată.

Să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept public;

Conform acestei trăsături sunt vizate doar bunurile proprietate publică iar paza și protecția se va exercita doar asupra lor.

Reglementarea domeniului public în România se diferențiază în funcție de apartenență, existând domeniul public terestru, domeniul public al apelor, domeniul public aerian, domeniul public cultural-național, domeniul public al arhivelor naționale, domeniul public al subsolului României și utilizări private asupra domeniului public.

Astfel, întreaga suprafață a țării, constituie avuție națională și trebuie utilizată și ocrotită în interesul general al societății. Un loc important în cadrul domeniului public terestru, îl ocupă drumurile. Acestea sunt căi de comunicație terestră, special amenajate pentru circulația vehiculelor și a pietonilor și cuprind podurile, viaductele, pasajele, trotuarele, indicatoarele etc., de asemenea, clădirile de serviciu, amenajările sau instalațiile destinate apărării sau exploatării drumurilor, fac parte tot din categoria drumurilor.

Organul administrației publice centrale care deține dreptul de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor naționale este Ministerul Transporturilor, iar administrarea acestora se realizează de către Administrația Națională a Drumurilor. Referitor la drumurile județene, administrare acestora se asigură de către consiliile jdețene, iar drumurile de interes local sunt administrate de consiliile locale de pe raza administrativ-teritorială a acestora.

În paralel cu domeniul terestru în aria teritorială intră și domeniul public al apelor. Făcând parte din patrimoniul public, apele reprezintă o importanță deosebită pentru populație, protecția, dezvoltarea, punerea lor în valoare reprezentând acțiuni de interes general. Drept urmare, în România, s-au intensificat acțiunile privind valorificarea apei, folosirea rațională și protecția acestora.

Domeniul public aerian, conform literaturii de drept administrativ, are o utilitate publică mai mică, dar prezintă o importanță deosebită în asigurarea securității statului. Spațiul aerian național este reprezentat de coloana de aer de deasupra teritoriului României până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, loc în care se desfășoară trafic aerian civil și trafic aerian militar. Trebuie menționat că pistele de decolare-aterizare, căile de rulare, platformele de îmbarcare-debarcare dar și terenurile pe care sunt amplasate constituie bunuri ale domeniului public.

Bunurile domeniului public cultural-național au caracter imprescriptibil, insesizabil și fiind destinate uzului tuturor sunt inalienabile. Deasemenea au valoare de bunuri de interes public, sunt protejate și transmise generațiilor viitoare. Bunurile patrimoniului cultural-național sunt împărțite în funcție de importanță, astfel existând bunuri culturale cu valoare deosebită, acestea fac parte din fondul patrimoniului cultural-național și bunuri culturale de valoare excepțională, care fac parte din tezaurul patrimoniului cultural-național. Tot ca o diferențiere a patrimoniului cultural-național s-a stabilit patrimoniul cultural-național mobil pe de o parte, care este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, cartografică și epigrafică, reprezentând evoluția mediului natural și relațiile omului cu acesta, potențialul creator uman și contribuția românească la civilizația universală, iar pe de altă parte, patrimoniul cultural imobil, care cuprinde statui și monumente, muzee, mănăstiri, biserici și altele.

Arhivele naționale sunt și ele parte integrantă a domeniului public. Acestea sunt în administrare, sub supraveghere și protecție specială realizată de Arhivele Naționale, unitate bugetară în cadrul Ministerului de Interne. Sunt compuse din documente create de către organele de stat, organizații publice sau private economice, sociale, culturale, militare și religioase, precum și de către persoanele fizice.

Potrivit Constituției, bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice și sunt inalienabile, dar pot fi date în administrarea regiilor autonome sau instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate, în condițiile legii. De reținut este că titularii dreptului de administrare sau de concesiune plătesc la bugetul de stat o taxă pe activitate de exploatare a resurselor și a unei redevențe.

Domeniul public, în măsura în care nu sunt abateri de la destinația generală a domeniului, poate face obiectul și unor trebuințe private. Scopul utilizării private este organizarea de activități comerciale, industriale sau pentru satisfacerea unor nevoi de interese generale al societății, legate de circulația pe drumurile publice, dar și interese ale beneficiarilor particulari.