Notiunea de Constitutie Si Tipologia Ei

Noțiunea de “constituție” este foarte veche, forma pentru accepțiunea sa actuală s-a conturat .La origine cuvântul constituție provine din substantivul latin constitutio, care are sensul de „asezarea cu temei” respectiv „starea de lucru”.

Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit. citat din Gaius) reprezintă definiția constituției în sistemul de drept roman.

Unul din cei 7 înțelepți ai Greciei antice ,atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) faimos om de stat legislator și poet, desemnat ca magistrat suprem al republicii a creat reforma statului, și a elaborate prima Constituție democratică a Atenei. Aristotel, întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare a fost un partizan declarat al legilor positive. În lucrarea Athenaion Politeia sau Constituția Ateniană afirma că legile au autoritate, dat fiind faptul ca la baza lor este știința dreptului natural și tocmai de aceea legea trebuia să fie suverană. El a susținut primatul Constituției, ca lege fundamentală.

O distincție clară dintre o lege cu un conținut sacru și o lege obișnuită era făcută în cadrul orașelor cetate ale Greciei antice, orașe numite polisuri. Thesmoi erau legile cu conținut sacru care rglementau raporturi sociale de importanță deosebită pentru polis, încălcarea lor era pedepsită cu moartea și puteau fi modificate doar printr-o procedură specială. Nomoi erau reguli, norme care puteau fi revizuite cu ușurință.

Pe baza acestei distincții, și astăzi parlamentele pot fi împărțite în parlamente cu putere constituantă respectiv parlamente care exercită doar o putere legislativă obișnuită.

Funcția de Imperator și titulatura sacrală de Augustus a fost atribuită în anul 27 î.Hr. lui Octavianus. Cu el va începe epoca Principatului în istoria Romei, Această epocă va fi de fapt o formă constituțională “deghizată” a monarhiei. De-a lungul timpul, împăratul va cumula toate formele puterii: administrativă militară, religioasă precum și cea juridică. Prima culegere de constituții imperiale numită Codex Iustinianus a fost publicată în anul 529 de către o comisie de reputați juriști, coordonați de Triboniu marele jurisconsult al

(Constitutionis principis) sau Constituțiile imperiale, exprimau hotărârile împăratului, ele au primit putere de lege în timpul Principatului și, mai ales, al Dominatului. Constituțiile imperial se clasificau în edicte – dispoziții care aveau un caracter general (un celebru exemplu a fost Edictul lui Caracalla, prin care se acorda cetățenie peregrinilor din imperiu) – și decrete – adică hotărâri judecătorești stabilite de către împărat.

Timp de cinci ani, jurișticonsulții au muncit la prelucrarea celor 3 codice anterioare de la Hadrian la Iustinian. Cele 3 codice au cuprins 4650 de constituții care trebuiau revizuite pentru a eliminarea dispozițiile uzate și învechite și precum și la sistematizarea celorlalte. Rezultatul muncii a fost o nouă ediție complete a primului Cod.

Digestele sau Pandectele au apărut în momentul revizuirii operelor jurisconsulților din necesitatea de a elimina contradicțiile existente în lucrările lor.

A treia lucrare a fost Institutiones – un valoros manual juridic pentru uzul studenților secolului al VI-lea, având la bază modelul operei cu același nume a juristconsulutului Gaius. Inclusiv Constituțiile imperiale ( ca de exemplu Novellae, o culegere de constituții imperiale) au fost elaborate pe baza codurilor lui Gaius, Papinian, Ulpian. Conceptele cheie de cum sunt: justiție, diviziunile dreptului, jurisprudență au fos prima data tratate în codurile lui Gaius, papain și Ulpian.

De la începutul mileniului II se prefigurează ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor deja existente în diferite state.

Cuvântul constituție este folosit în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile și principiile fundamentale de organizare monahală și ale Bisericii creștine Un principiu valabil și în zilele noastre a fost instituit în timpul pontificatului papei Symmachus (498-514) potrivit căruia papa nu poate fi judecat de niciun tribunal civil

În Evul Mediu în lucrările politice respectiv juridice care au la bază principiile dreptului natural termenul folosit pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forță juridică superioară era cel de „lege fundamentală” în detrimentul termenului de constituție.

Puține state feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanți și guvernați, care urmareau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică și juridică, față de cutumele existente, precum și față de comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora. Exemple în acest sens sunt: Magna Charta engleză din 1215, Bula de Aur emisă în 1222 de regele Andrei al II-lea al Ungariei și Bill of Rights din 1629.

Întocmirea și emiterea unor astfel de documente cu valoare constituțională numai în unele state feudale pot fi explicate prin faptul că în statele respective s-au produs schimbări profunde în procesul lor de guvernare datorită faptului că au fost cucerite de alte regate.Acest lucru a determinat schimbarea vechii dinastii cu o alta nouă. Unele privilegii au fost menținute de către pătura conducătoare autohtonă și după cucerire. De asemenea, în situația formării unor state noi (cazul Ungariei), regalitatea a intenționat incă de la inceput să instituie anumite reguli de guvernare într-o formă scrisă. În Franța, la începutul mileniului doi nu au fost cuceriri statale de către populații cu trasături etnice diferite de cele ale autohtonilor și unde există o cutumă constituțională formată dintr-un proces istoric îndelungat, nu s-a simțit nevoia elaborării unor charte de genul celei emise în Anglia. Aici în anul 1215 populația saxonă a fost cucerită de către normanzi. Așadar în Anglia în acea perioadă a mileniului doi se puneau bazele unui nou regim constituțional, in timp ce în Franta, Spania, Portugalia, precum și în alte state cu monarhii consolidate, cutuma constituțională era bine cunoscută în anumite limite. Aceeași situație se poate constata și în Imperiul Bizantin, ale cărui practici (cutume) de guvernare evoluaseră într-un proces ascendent timp de mai multe secole fără a se resimți nevoia unei modificări a obiceiurilor constituționale.

În diferite state în aceeași epocă insă apare necesitatea unor modificări ale vechii cutume constituționale deoarece încep să se să se producă schimbări la nivelul vieții economice, să se formeze noi relații sociale. Apare astfel ideea de act cu valoare politica și juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Pot fi menționate, în acest sens, Așezămintele de la Ierusalim („Assies de Jerusalem”) întocmite de cruciați în jurul anului 1099 și depuse în Biserica Sfântului Mormant de la Ierusalim. În 1204 ele sunt menționate în capitala Imperiului Bizantin. Considerate premergătoare ale prescripțiilor cuprinse în Magna Charta engleză, Așezămintele de la Ierusalim erau de fapt legi scrise, care asigurau împotriva unor abuzuri în mult mai mare masură decât actul englez prin intindere, prin formă și prin armonia elementelor pe care le cuprinde „Magna Charta” emisă in anul 1215.

În Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii sunt siliți să-și limiteze puterea în favoarea nobilor, le recunosc privilegii.Nobilii sunt reuniți în Adunări de stări. De exemplu, prin Bula de Aur din 1356, au fost stabilite regulile pentru alegerea împăratului Sacrului Imperiu Roman de Națiune Germană de către șapte electori. Cei 7 au fost arhiepiscopii de Mainz, Köln, Trier, regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, ducele de Saxonia și contele palatin de Rihn. Bula de Aur a fost în vigoare până în anul 1806. În Evul Mediu se făcea distincția între pactum societatis, prin care se forma comunitatea socială, și pactum subjectionis, adică pactul de guvernamant prin care era limitată puterea absolută a monarhului și erau extinse puterile Adunărilor de Stări.

Cuvântul „constitutie” a fost folosit pentru delimitarea actelor politice respectiv juridice de simple legi sau statute. Un exemplu cunoscut ca însris fundamental îl reprezintă Statua constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithavanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittis Vifliciale care a fost adoptat de Adunarea generală a Seimului Coroanei Poloniei în anul 1347. În Polonia termenul de constituție a fost folosit de la sfîrșitul secolului al XV-lea pentru a exprima hotărari adoptate de Seim.