Notiunea de Constitutie

Noțiunea de “constituție” este foarte veche, forma pentru accepțiunea sa actuală s-a conturat .La origine cuvântul constituție provine din substantivul latin constitutio, care insemna „asezarea cu temei”, „starea de lucru”.

Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit. citat din Gaius) reprezintă definiția constituției în sistemul de drept roman.

Unul din cei 7 înțelepți ai Greciei antice ,atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) faimos om de stat legislator și poet, desemnat ca magistrat suprem al republicii a reformat statul, dând prima Constituție democratică a Atenei. Aristotel, întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare a fost un partizan declarat al legilor positive. În lucrarea Athenaion Politeia sau Constituția Ateniană afirma că legile au autoritate, pentru că se întemeiază pe știința dreptului natural și tocmai de aceea legea trebuia să fie suverană. El a susținut primatul Constituției, ca lege fundamentală.

O distincție clară dintre o lege cu un conținut sacru și o lege obișnuită era făcută în cadrul orașelor cetate ale Greciei antice, orașe numite polisuri. Thesmoi erau legile cu conținut sacru care rglementau raporturi sociale de importanță deosebită pentru polis, încălcarea lor era pedepsită cu moartea și puteau fi modificate doar printr-o procedură specială. Nomoi erau reguli, norme care puteau fi revizuite cu ușurință.

Pe baza acestei distincții, și astăzi parlamentele pot fi împărțite în două mari categorii: parlamente investite cu putere constituantă (originară sau derivată) și parlamente care exercită doar o putere legislativă obișnuită.

Funcția de Imperator și titulatura sacrală de Augustus a fost atribuită în anul 27 î.Hr. lui Octavianus. Cu el va începe epoca Principatului în istoria Romei, Această epocă va fi de fapt o formă constituțională “deghizată” a monarhiei. De-a lungul timpul, împăratul va cumula toate formele puterii: administrativă militară, religioasă precum și cea juridică. Prima culegere de constituții imperiale numită Codex Iustinianus a fost publicată în anul 529 de către o comisie de reputați juriști, coordonați de Triboniu marele jurisconsult al

(Constitutionis principis) sau Constituțiile imperiale, exprimau hotărârile împăratului, ele au primit putere de lege în timpul Principatului și, mai ales, al Dominatului. Constituțiile imperial se clasificau în edicte – dispoziții care aveau un caracter general (un celebru exemplu a fost Edictul lui Caracalla, prin care se acorda cetățenie peregrinilor din imperiu) – și decrete – adică hotărâri judecătorești stabilite de către împărat.

Timp de cinci ani, jurișticonsulții au muncit la prelucrarea celor 4650 de constituții cuprinse în cele trei codice anterioare, de la Hadrian la Iustinian, pentru a limina dispozițiile căzute în desuetudine și sistematizarea celorlalte. Din această muncă a rezultat o nouă ediție, completă, a primului Cod.

Digestele sau Pandectele (colecție completă, în limba greacă, devenită limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit) au apărut în momentul revizuirii operelor jurisconsulților din necesitatea de a elimina contradicțiile existente în lucrările lor.

O a treia lucrare valoroasă a fost Institutiones – un manual juridic desăvârșit pentru uzul studenților secolului al VI-lea, având ca model opera cu același nume a vestitului jurisconsult Gaius.

Chiar Constituțiile imperiale (Novellae, de exemplu, o culegere de constituții imperiale) au fost inspirate din codurile lui Gaius, Papinian, Ulpian ș.a. – lucrări care și-au adus o contribuție importantă la consacrarea unor concepte-cheie pentru dreptul roman, cum ar fi acelea de justiție, jurisprudență, diviziunile dreptului etc.

Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state.

Cuvântul constituție se folosește și în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile monahale.Cuvantul constitutie a fost folosit si pentru denumirea unor principii fundamentale de organizare a Bisericii crestine. Astfel, in timpul pontificatului papei Symmachus (498-514) se instituie principiul – valabil si in prezent – potrivit caruia papa nu poate fi judecat de niciun tribunal civil (Constitutum Silvestri).

În lucrările politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, termenului de constituție îi era preferat cel de „lege fundamentală”, folosit cu predilecție în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forță juridică superioară.

Unele state feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanți și guvernați, care urmareau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică și juridică, față de cutumele existente, precum și față de comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora. Exemple în acest sens sunt: Magna Charta engleză din 1215, Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea in 1222 și Bill of Rights din 1629.

Întocmirea și emiterea unor astfel de documente cu valoare constituțională numai în unele state feudale pot fi explicate prin faptul că în statele respective s-au produs schimbări profunde în procesul de guvernare, prin cucerirea lor de către alte regate, ceea ce a antrenat schimbarea vechii dinastii cu o nouă dinastie, care a dorit sau a fost nevoită să recunoască păturii conducătoare autohtone unele privilegii de care aceasta se bucurase anterior cuceririi. De asemenea, în situația formării unor state noi (cazul Ungariei), regalitatea a intenționat incă de la inceput să instituie anumite reguli de guvernare într-o formă scrisă. În Franța, de pildă, unde în primele secole ale mileniului doi nu s-au produs cuceriri statale de către populații cu trasături etnice diferite de cele ale autohtonilor și unde există o cutumă constituțională formată dintr-un proces istoric îndelungat, nu s-a simțit nevoia elaborării unor charte de genul celei emise în Anglia (unde populația saxonă a fost cucerită de normanzi) in 1215. Cu alte cuvinte, în Anglia, la începutul mileniului doi se puneau bazele unui nou regim constituțional, in timp ce în Franta, Spania, Portugalia, precum și în alte state cu monarhii consolidate, cutuma constituțională era bine cunoscută în anumite limite. Aceeasș situație se poate constata și în Imperiul Bizantin, ale cărui practici (cutume) de guvernare evoluaseră într-un proces ascendent timp de mai multe secole fără a se resimți nevoia unei modificări a obiceiurilor constituționale.

În aceeași epocă insă, incep să se formeze noi relații sociale, să se producă schimbări la nivelul vieții economice, care antrenează cerința unor modificări ale vechii cutume constituționale. Apare astfel ideea de act cu valoare politica și juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Pot fi menționate, în acest sens, Așezămintele de la Ierusalim („Assies de Jerusalem”) întocmite de cruciați în jurul anului 1099 și depuse în Biserica Sfântului Mormant de la Ierusalim. În 1204 ele sunt menționate în capitala Imperiului Bizantin. Considerate premergătoare ale prescripțiilor cuprinse în Magna Charta engleză, Așezămintele de la Ierusalim erau legi scrise, asiguratoare contra abuzurilor în mult mai mare masură decât actul englez împotriva unor abuzuri speciale și prin intindere și prin formă și prin armonia elementelor pe care le cuprinde „Charta” emisa in 1215.

În Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii recunosc privilegii pentru nobili și sunt siliți de aceștia sa-și limiteze puterea în favoarea lor, reuniți în Adunări de stari. De asemenea, printr-un astfel de act, Bula de Aur din 1356, se instituie regulile pentru alegerea împăratului Sacrului Imperiu Roman de Națiune Germană de către șapte electori (arhiepiscopii de Mainz, Köln, Trier, regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, ducele de Saxonia și contele palatin de Rihn). Această Bula de Aur a fost în vigoare până în anul 1806. În Evul Mediu se făcea distincția între pactum societatis, prin care se forma comunitatea socială, și pactum subjectionis, adică pactul de guvernamant prin care se limita puterea absolută a monarhului și se extindeau puterile Adunărilor de Stari.

Cuvântul „constitutie” era folosit, așadar, în unele state pentru a delimita unele acte politice sau juridice de simple legi sau statute. În acest sens, este cunoscut, între alte asemenea înscrisuri fundamentale, Statua constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithavanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittis Vifliciale, adoptat de Adunarea generală a Seimului Coroanei Poloniei in 1347. Termenul de constitutie a fost folosit in Polonia de la sfarsitul secolului al XV-lea pentru a denumi hotărari adoptate de Seim.