Noțiunea de acțiune este folosită cu dublu sens. [619675]
Argument
2
Argument
Noțiunea de acțiune este folosită cu dublu sens.
Într-o primă accepțiune, prin acțiune se înțelege posibilitatea titularului de
drept subiectiv de a sesiza instanța de judecată, solicitându -i să hotărască asupra
cererii sale, indiferent dacă acea stă cerere este sau nu justificată în drept.
Acțiunea este, în acest sens, o facultate procesuală a cărei funcție este aceea de a
obliga instanța de judecată să se pronunțe asupra litigiului. În acest prim sens, se
subliniază diferența dintre acțiune și ex istența efectivă a dreptului care stă la
baza promovării acțiunii.
Într-un alt sens, mai larg, acțiunea cuprinde, pe lângă posibilitatea
sesizării instanței de judecată, și dreptul de a obține ca instanța să acorde
protecție dreptului dedus judecății, adic ă să dea reclamantului câștig de cauză. În
acest al doilea sens, acțiunea apare ca o manifestare în fața instanțelor de
judecată a dreptului subiectiv a cărui existență o implică, în sensul că, fiind
titularul unui drept, reclamantul are o acțiune, iar dac ă dreptul său este iluzoriu,
acțiunea sa nu există.
Acțiunea în sens procesual este cererea adresată instanței de judecată
pentru apărarea unui drept subiectiv, iar în sensul dreptului material ea este
cererea adresată prin intermediul instanței pârâtului, pentru ca acesta să își
execute obligația corelativă dreptului subiectiv.
Dreptul la acțiune, în sens material, înseamnă dreptul reclamantului de a cere de
la pârât prin intermediul instanței de judecată executarea obligațiilor sale.
Dreptul la acțiune, î n sens procesual, înseamnă dreptul de a te adresa
instanței de judecată, dreptul de a intenta acțiunea de chemare în judecată.
Introducere
3
Introducere
Săvârșirea unei infracțiuni aduce atingere, în primul rând, ordinii de drept,
iar aceasta din urmă nu poate fi r estabilită decât prin sancționarea penală a
infractorului. Aceeași infracțiune poate provoca și o pagubă unei persoane, în
această situație instrumentul juridic cu ajutorul c ăruia se poate obține repararea
pagubei fiind acțiunea civilă. De asemenea, comite rea unei infracțiuni de
serviciu poate aduce atingere și disciplinei în muncă, caz în care se poate naște o
acțiune disciplinară ce va avea ca finalitate aplicarea sancțiunil or prevăzute de
dreptul muncii.
Cuvintele de mai sus constituie argumente în favoa rea ideii că, în func ție
de natura valorilor sociale periclitate prin acțiunea sau inacțiunea săvârșită,
restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul unei acțiuni.
Prin comiterea infracțiunii ia naștere un conflict concret de drept pen al
substanțial între societate, reprezentată de stat, pe de o parte, și autorul
infracțiunii, pe de altă parte. Rezolvarea acestui conflict stă sub semnul
oficialității, de aceea este nevoie ca el să fie adus în mod obligatoriu spre
soluționare organelor judici are competente (organe de cercetare penală,
procurori, judecători) .
În funcție de ramura care conține n orma juridică nerespectată de o
persoană a cărei răspundere juridică se cere a fi antrenată, un proces este
clasificat ca: penal, civil, comercial, fisca l etc. Astfel , dacă norma juridică
încălcată este penală, procesul va fi penal etc.
În procesul penal există situații în care prin aceeași faptă se încalcă atât o
normă penală, cât și o normă civilă. Desigur, este necesar ca acea normă civilă
să vizeze exc lusiv cazurile care atrag răspunderea civilă delictuală atât pentru
fapta proprie, cât și, în unele cazuri, pentru fapta altei persoane.
Această încălcare este cea care poate să g enereze nașterea a două acțiun în
procesul penal, respectiv: acțiunea penală și acțiunea civilă. Între cele două
Introducere
4
există un raport de subordonare de tipul principal -accesoriu. Acțiunea civilă este
accesorie acțiunii penale, deoarece, în multe cazuri, urmează soarta acțiunii
penale, fiind soluționate împreună sau acțiun ea civilă fii nd disjunsă de cea
penală (dacă soluționarea sa tergiversează rezolvarea acțiunii penale) ori
stingându -se odată cu aceasta sau fiind lăsată nesoluționată.
Demararea și purtarea unui proces civil implică o serie de cerințe impuse
reclamantului pentru ca dr eptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut și
protejat prin concursul forței coercitive a statului.
Instrumentul juridic procesual prin care se asigură protecția dreptului
subiectiv civil sau a unor situații ocroti te de lege este acțiunea civilă.
Noul Cod de procedură civilă a realizat o importantă reglementare. Pentru
prima dată a încercat să pună capăt controverse i născute în doctrina procesual
civilă sub aspectul definirii acțiunii civile.
Interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avanta jul, folosul practic,
pe care -l speră reclamantu l în urma câștigării procesului . Existența interesului
este urmărită pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea
introductivă de instanță, ci și în cazul tuturor celorlalte acte procedurale
îndep linite de părți pe parcursul desfășurării procesului. Prin urmare, dacă
activitatea judiciară nu -i poate procura părții un interes practic, cererea sa va fi
respin să pentru lipsa acestei cerințe.
Capitolul I: Noțiunea de acțiun e în justiție
5
Capitolul I: NOȚIUNEA DE ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE
Acțiunea în justiție reprezintă mijlocul legal (sub forma unei cereri) prin
care se aduce înaintea instanței conflictul de drepturi născut din încălcarea unei
norme și prin care se solicită constatarea sau realizarea unui drept, fiind
condiția necesară ca o instanță să judece.1
În dreptul privat continetal acț iunea în justiție este mijlocul procedural
prin care se valorifică dreptur ile subiective pe cale juridică, căci acolo unde
există drept subiectiv, există și acțiune în justiție. Potrivit acestui sistem ,
drepturile subiective sunt create prin acte normative ale dreptului material, iar
acțiunea în justiție asigură aplicarea voinței legiuitorului prin practica instanțelor
judecatorești. Așadar instanțele judecătorești nu desfășoară o activitate
creatoare, ci o activitate mecanică, prin riguroasa apliacre a normelor juridice în
vigoare. Însă, aceste norme juridice, pe care în sens larg le denumim „lege” sunt
elaborate prin generalizarea și abstractizarea unor cerințe și interese de o mare
diversitate, pr in deducții logice și riscă să nu oglindească realitatea socială. O
asemenea reglementare juridică nu poate ține pasul cu evoluția societății, căci nu
este elaborată prin raportarea nemijlocită la cerințele practicii. Prin specificul
său, dreptul privat este mai aproape de specificul vechiului drept roman, rigid și
formalist, decât de specificul dreptului clasic, elastic și diamic, în măsură să
ofere soluții optime tuturor tipurilor de litigii.
Normele juridice au capa citatea de a modela conduitele și
comport amentele, orient ându-le spre idealurile pe care societatea le -a fixat.2
În procesul complex de reglementare, legiuitorul are î n vedere de fiecare
dată și posibilitatea încălcă rii, nes ocotirii normelor juridice de către cetăț eni.
1 Gheorghe Beleiu , Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , Ed. Șansa, București,
1999, p.23.
2 Viorel Ciobanu , Tratat teoretic și practic de procedura civilă , Ed. National, Bucuresti, 1996, p. 18.
Capitolul I: Noțiunea de acțiun e în justiție
6
Aceia care î ncalc ă normele juridice aduc atin gere ordinii de drept, afectează
drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav
ordinea și liniștea publică, pun î n pericol valorile cele mai importante ale
societății .
Orice încă lcare a norme lor juridice produ ce un anumit conflict de drept
între persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cel ale cărui drepturi și
interese legitime au fost v ătămate.
Legea îndreptățește pe cel din urmă să se adreseze și să solicite
intervenț ia organe lor competente pentru restabilirea ordinii de drept încă lcate.
Încălcarea oricărei dispoziții a legii penale face să se nască un raport
juridic de drept penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai
organele judi ciare ale statului, rezolva rea încălcă rii legii penale fii nd un atribut
exclusiv al justiț iei.3
Pentru aducerea cauzei în fața justiției trebuie să existe un mijloc legal ce
poate fi exercitat în conformitate cu prevederi le legii, pentru a fi constatată și a
se restabili ordinea d e drept încălcată . Un aseme nea mijloc (instrument) este
acțiunea în justiție (acțiunea judiciară ).
Se numește acțiune în justiț ie, mijlocul juridic prin care o persoan ă este
trasă la răspundere în fața instanțelor judecătorești, pentru a fi obligată să
suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încă lcate.
În funcție de norma încălcată , conflictul de drept poate viza domeniul dreptului
civil, penal, ad ministrativ etc.; în consecință, acțiunea în justiție poate fi și ea,
după caz, o acț iune civil ă, penală sau contravențională .4
Prin încălcarea unei norme juridice se produce un anumit conflict de drept
între persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cea ale cărei drepturi și
interese legitime au fost vatamate. Pentru restabilire a ordinii de drept încălcate
este necesară intervenția organelor competente să aplice legea, rezolvarea
conflictului de drept fiind un atribut exclusiv al justiției. Mijlocul legal prin
3 Gheorghe Mateuț, Tratat de drept pro cesual penal , Ed. Hamangiu, București , 1999 , p.55.
4 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă , Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, p.58.
Capitolul I: Noțiunea de acțiun e în justiție
7
intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluționare orga nelor
judiciare, poartă denumirea de acțiune în justiție . Unii autori definesc acțiunea
ca fiin d expresia unei î mputerniciri legale (potestas agendi) î n temeiul c ăreia se
poate aduce înaintea justi ției conflictul de drept n ăscut din încălcarea normei
juridice . Alți autori definesc acțiunea ca fiind mijlocul practic pus la îndem ână
de lege titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acelui drept, ea
reprezent ând sancțiunea dreptului. Acțiune în justi ție este condi ția necesar ă ca o
instan ță să exercite atribu țiile sale jurisdic ționale. Î n func ție de norma încălcată,
conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc.
În consecin ță, acțiunea î n justi ție poate fi și ea, după caz, o acțiune civil ă,
penal ă sau contraven țional ă.5
Instituția acțiunii în justiție este determinată de anumite entități care
permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale și asigură corecta
desfășurare a întregii activități judiciare. Aceste entități poartă denumirea de
factorii sau terme nii acțiunii și sunt: temeiul acțiunii, obiectul acțiunii, subiecții
acțiunii și aptitudinea funcțională a acțiunii.
Lipsa oricăruia din acești factori sau falsa lor existență are drept
consecință nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate în exe rcitarea unei
acțiuni judiciare nevalabile.
Temeiul acțiunii în justiție rezidă în izvorul sau sursa acesteia și are două
modalități concrete de manifestare: temeiul de drept al acțiunii și temeiul
de fapt al acțiunii.6
Temeiul de drept îl constituie n orma juridică în care este prevăzut dreptul la
acțiune în cazul săvâr și rii faptei ilicite, iar temeiul de fapt al acțiunii îl
constituie fapta ilicită prin săvâr și rea căreia a fost încălcată norma de drept și
determină deducerea efectivă înaintea org anelor judiciare a conflictului de drept.
5 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I , Ed. Didactică și Pedegogică,
București, 1983 – pag. 229
6 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.26.
Capitolul I: Noțiunea de acțiun e în justiție
8
Obiectul acțiunii în justiție îl constituie tragerea la răspundere juridică a
făptuitorului prin declanșarea și realizarea procedurii judiciare
corespunzătoare.
Subiecții acțiunii sunt întotdeauna subiecții rapor tului juridic conflictual,
dar cu poziții inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine subiect
pasiv al acțiunii în justiție și subiectul pasiv al faptei ilicite capătă
calitatea de subiect activ al acțiunii judiciare. Lipsa acestei concordanțe
inversate împiedică valabilitatea exercițiului acțiunii judiciare, pentru că
ori acțiunea este pusă în mișcare de un titular necompetent, ori ea este
îndreptată împotriva unei persoane nevinovate.
Concordanța menționată poate lipsi numai când unul din subiec ții
conflictului juridic este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în cazul
vătămării printr -o faptă ilicită a unei persoane fără capacitate de exercițiu,
aceasta va avea calitatea de subiect al acțiunii în accepțiunea substanțială, dar în
accep țiunea procesuală subiectul activ al acțiunii va fi reprezentantul său legal.7
Capacitatea funcțională a acțiunii în justiție se referă la faptul că este aptă
a fi folosită, a fi pusă în mișcare și exercitată, deoarece nu apar
împrejurări care împiedică pornirea și continuarea procedurii judiciare.
Ea trebuie să existe atât în momentul punerii în mișcare a acțiunii, cât și
ulterior, întrucât numai în raport cu o acțiune aptă a fi folosită pot fi
îndeplinite acte care să dinamizeze activitatea procesua lă. În anumite
situații, aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție este înlăturată de unele
cauze prevăzute expres de lege (lipsește plângerea prealabilă, decesul
făptuitorului, amnistia, prescripția etc.).8
Încălcarea normei penale dă naștere unui ra port juridic de drept substanțial
între stat și infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere
penală pe infractor, iar acesta are obligația de a suporta toate consecințele ce
decurg dintr -o eventuală condamnare. Uneori, prin încălca rea acestor norme, se
7 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I , Ed. Național, București, 1996, p . 198.
8 Gheorghe Mateuț, Op.Cit ., pp. 60 -62.
Capitolul I: Noțiunea de acțiun e în justiție
9
produc și anumite pagube materiale; în acest caz se naște și un raport de drept
civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparații materiale sau morale.9
În alte situații, fapta penală deschide calea și pentru exercitare a altor acțiuni
(disciplinare, administrative), dar care sunt acțiuni extrapenale. Deducerea
raporturilor de drept penal și de drept civil, în fața organelor competente se
face pe calea unei acțiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este
dedus în fața organelor penale prin promovarea acțiunii penale, iar raportul
juridic de drept civil prin exercitarea acțiunii civile. Prin intermediul acțiunii
penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor penale
privitoare la infra cțiuni și pedepse, se valorifică dreptul statului de a -l trage la
răspundere penală pe infractor, se constată infracțiunea săvâr și tă, se stabilește
periculozitatea și vinovăția făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse
corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se constată inexistența infracțiunii sau
nevinovăția celui supus judecății, ori se constată existența vreunei cauze care
înlătură sau exclude aptitudinea funcțională a acțiunii penale (fapta nu există sau
nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripția ori decesul
făptuitorului).10
Sub aspect procesual, acțiunea penală este instrumentul juridic prin
intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de
drept penal în vederea dinamizării procesulu i penal și a realizării scopului
său.11
9 Ioan Leș – Tratat de drept procesual c ivil, Ed. C.H. Beck, Bucu rești, 2008 , pag. 23 .
10 Gheorghe Mateuț, Op.Cit . , p. 106
11 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., pp.40 -43.
1.1. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
10
1.1. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
Acțiunea în justiție nu trebuie confundată cu însu și dreptul lezat prin
încălcarea normei juridice. Pentru ca acțiunea în justiție să constituie suportul
procesului penal, este necesar ca această acțiune să aibă, la rândul său, un temei
juridic, în fapt și în drept.
Temeiul juridic în fapt îl constituie încălcarea prevederilor legale, prin
comiterea unei infracțiuni (a unei fapte ilicite sancționată de lege), iar t emeiul
juridic în drept îl constituie dreptul de a trage la răspundere în fața organelor
judecătorești pe cel care a săvâr și t infracțiunea, drept acordat de dispoziția de
lege care sancționează acea faptă.12
Normele juridice, spre deosebire de normele mor ale, religioase, de bună –
cuviință, conțin, în afară de precept și sancțiune, și dreptul de a acționa în
justiție – dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvâr și t infracțiunea și
de a obține aplicarea sancțiunii prevăzută de lege.
Dreptul l ezat constituie pe plan juridic o relație a unei persoane față de o
anumită valoare socială ocrotită de lege și deci o poziție a acelei persoane față
de semenii săi, sau față de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt. Așa fiind,
prin lezarea valorii so ciale ocrotite este încăl cât dreptul, configurat în termenii
arătați mai sus, devenind exercitabilă acțiunea în justiție în vederea aplicării
constrângerii față de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită prin lege.
Procedura civilǎ romanǎ cuprind ea totalitatea normelor care regleme ntau
desfǎșurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moștenire și la
valorifi carea drepturilor de creanțǎ .
Plecând de la aceste considerente, acțiunea civilǎ a fost definitǎ în liter aturǎ
de special itate ca fiind, mijlocul legal prin care o persoanǎ cere instanței
judecǎtorești, fie recunoașterea dreptului sǎu, fie realizarea acestui drept, prin
încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altǎ persoanǎ sau printr -o
despǎgubire corespunzǎtoare sa u, într -o exprimare sinteticǎ, preluatǎ de cǎtre
12 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I, Ed . Europa Nova, București, 1995, p . 113 .
1.1. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
11
aceia și autori din dreptul roman, dreptul de a urmǎri în justiție ceea ce ți se
datoreazǎ (ius persequendi în iudicio quod sibi debetur) .
Într-o altǎ accepțiune, acțiunea civilǎ a fost definitǎ ca fiind an samblul
mjloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigurǎ protecția
dreptului subiectiv civil – prin recunoașterea sau realizarea lui, în cazul în care
este încǎl cât sau contestat – ori a unor situaț ii juridice ocrotite de lege .13
Prin definirea legalǎ a acestei instituții s -a pus capǎt unei probleme
controversate, generatǎ de concepția conform cǎreia dreptul subiectiv civil și
acțiunea civilǎ erau considerate ca un tot unitar, operând o distincție clarǎ între
cele douǎ noțiuni.
14 Dreptul subiectiv civil a fost definit, în literatura de specialitate, ca fiind
posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o
anumitǎ conduitǎ, de a pretinde subiectului pasiv o conduitǎ corespunzǎtoare,
iar, în caz de ne voie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.15
În virtutea acestei facultǎți recunoscute de lege, titularul dreptului subiectiv
poate, în primul rând, sǎ adopte o anumitǎ conduitǎ stabilitǎ de el, dar care sǎ
respecte limitele impuse de lege. Totodatǎ, acesta are posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv – titular al obligației corelative sau tuturor celorlate subiecte de
drept, în cazul drepturilor opozabile erga omnes – sǎ aibǎ o conduitǎ
corespunzǎtoare: sǎ dea, sǎ facǎ sau sǎ nu facǎ c eva. Nu în ultimul rând, dreptul
subiectiv civil conferǎ titularului și posibilitatea de a recurge la concursul forței
de coerciție a statului, dacǎ drept ul este nesocotit sau încǎlcat.
Mijlocul practic prin care este valorifi cât dreptul la acțiune – care poate sǎ
cuprindǎ, dupǎ caz, dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a solicita probe,
dreptul de a exercita cǎile de atac, dreptul de a cere executarea silitǎ a hotărârii
judecǎtorești pronunțatǎ în cauzǎ – este acțiunea.
Doctrina aratǎ cǎ dreptul subi ectiv civil, în conținutul cǎruia intrǎ numai
dreptul la acțiune, nu și acțiunea, nu se identificǎ cu acțiunea, dupǎ cum
13 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.51.
14 Gheor ghe Mateuț, Op.Cit. p.106,
15 N. Popa, Teoria generală a dreptului , Ed. Proarcadia, București, 1993, p. 161 .
1.1. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
12
acțiunea și dreptul la acțiune nu sunt noțiuni similare. Elementul de legǎturǎ
dintre dreptul subiectiv civil și acțiune este dre ptul la acțiune.
În situația în care sǎvâr și rea unei infracțiuni a produs, pe lângǎ urmǎrile
socialmente periculoase și o atingere drepturilor subiective civile, materializatǎ
într-un prejudiciu material sau moral, fapta sǎvâr și tǎ genereazǎ și obligații
civile, ale cǎror realizare poate fi cerutǎ în cadrul procesului penal. În mod
întemeiat, în doctrina pertinentǎ se aratǎ cǎ săvâr și rea unei infracțiuni aduce
atingere, în primul rând, ordinii de drept, iar aceasta din urmă nu poate fi
restabilită decât prin sancționarea penală a infractorului. Aceea și infracțiune
poate provoca și o pagubă unei persoane, în această situație instrumentul
juridic cu ajutorul căruia se poate obține repararea pagubei fiind acțiunea
civilă.16
Acțiunea civilǎ existǎ ma i înainte de cererea de chemare în judecatǎ, aceasta
reprezentând ansamblul mijloacelor preocesuale prin care se poate realiza
protecția judiciarǎ a drepturilor subiective și a situațiilor ocrotite de lege. În
momentul în care se apeleazǎ la acțiune, ea se individualizeazǎ, devine proces.
Legǎtura indisolubilǎ dintre dreptul subiectiv și acțiunea civilǎ a fost
surprinsǎ, încǎ de timpuriu , în docrina anterioarǎ actualului Cod de procedurǎ
civiǎ: “nu e drept fǎrǎ acțiune. Legea care a creat drepturi nu a avut nevoie a
spune cǎ, cutare sau cutare drept are cutare acțiune. Prin aceia cǎ a prescris un
oarecare drept, în mod virual a înțeles sǎ dea acestui drept o sancțiune” .
Potrivit art. 21 din Constituția României, ,,Orice persoană se poate adresa
justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(alin. 1). Nici o persoană nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” (alin. 2).
Așadar accesul liber la justiție reprezintă un principiu constituțional, fără de care
însă și ideea de drept subiectiv ar constitui o simplă posibilitate legală, lipsită de
garanții corespunzătoare.17 Apărarea diferitelor valori sociale se realizează
printr -o diversitate de forme și mijloace, iar titularii valorilor sociale ocrotite de
16 Viorel Mihai Ciobanu, Op.Cit., p. 250
17 Idem , p. 260
1.1. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
13
lege au dre ptul de a pretinde respectarea acestor valori de către ceilalți membri
ai societății, iar în caz de încălcare au dreptul de a recurge la organele
competente pentru restabilirea ordinii de drept.
Funcția de înfăptuire a justiției este încredințată unor auto rități distincte,
învestite cu puteri statale, care -i dau acesteia eficiență, independență și
imparțialitate. Separată de celelalte puteri ale statului, ea este exercitată potrivit
legii, prin instanțele judecătorești și Ministerul Public.
Orice încălc are a normelor juridice dă naștere unui conflict de drept între
persoana care a manifestat atitudinea ilicită și persoana ale cărei drepturi
legitime au fost vătămate. În acest caz, cel din urmă este îndreptățit prin lege să
sesizeze organele competente în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate.
Mijlocul legal de aducere a conflictului de drept spre soluționare organelor
judiciare este acțiunea în justiție, denumită și acțiune judiciară.18
18 Gheorghe Mateuț , Op.Cit. , p. 90
1.2. Dreptul la a cțiune și cererea în justiție
14
1.2. Dreptul la acțiune și cererea în justi ție
Acțiunea în justiție nu se confundă cu dreptul la acțiune, acesta din urmă
fiind un drept virtual înscris în însă și norma juridică, normă care ocrotește o
anumită valoare socială sau care consfințește un drept subiectiv. Prin atingerea
adusă valorii sociale ocrotite se nesocotește relația socială respectivă și se
încalcă dreptul celui vătămat, iar această încălcare atrage răspunderea celui care
a nesocotit norma și face să devină incidentă norma de incriminare.
Posibilitatea de a apela la forța d e constrângere a statului în cazul încălcării
sau nesocotirii dispozițiilor sale este prevăzută de regulă în structura internă a
oricărei norme juridice și anume în sancțiune.
Desigur că aplicarea dreptului ca ansamblu de norme juridice nu înseamnă
numai aplicarea sancțiunii, ci dimpotrivă, în majoritatea cazurilor semnifică
aplicarea dispoziției normei juridice, activitate desfășurată de asemenea de
organe special abilitate, organele administrației de stat sau ale puterii
judecătoreștii, care acționează fiecare potrivit competențelor specifice.
În caz că va fi exercitat dreptul la acțiune, instrumentul juridic folosit este
cererea în justiție. Așa cum se subliniază în mod întemeiat în doctrină, dreptul la
acțiune, drept virtual, va putea fi valorifi cât atunci când s-a nesocotit dispoziția
normei juridice, prin cererea în justiție, act procesual care este distinct de dreptul
la acțiune.19
Uneori o astfel de cerere nu este necesară, exercitarea dreptului la acțiune
fiind obligatorie pentru organele legal abil itate, așa cum se întâmplă în cazul
acțiunii penale. Concluzionând, arătăm că dreptul la acțiune reprezintă
posibilitatea pe care o are cel interesat de a declanșa tragerea la răspundere
juridică a celui care a încăl cât prevederea legală, în timp ce acțiun ea în justiție
este instrumentul juridic acordat de lege în vederea valorificării acestui drept.20
19 Ioan Leș – Tratat de drept procesual civil , Ed. C.H. Beck, Bucu rești, 2008, pp.25 -28.
20 Gheorghe Mateuț , Op.Cit., p.128.
1.2. Dreptul la a cțiune și cererea în justiție
15
În limbaj juridic, noțiunea de ,,acțiune” este utilizată în accepțiuni diferite.
Într-o primă accepțiune, folosită mai ales de practicienii dreptului, acțiune a
semnifică însă și cererea adresată unui organ de jurisdicție în vederea apărării
unui drept sau a unui interes proteguit legal. Cu toate acestea, acțiunea judiciară
se distinge de cererea în justiție, de și cele două noțiuni se utilizează cu o
semnific ație de egală valoare. Cererea este în realitate actul procesual prin care
se pune în mișcare acțiunea, preexistentă cererii.
În limbajul procesual, termenul de acțiune se utilizează și pentru
identificarea diferitelor categorii de acțiuni, în acest sens vorbindu -se despre
acțiunea civilă, penală, comercială etc.
Factorii acțiunii în justiție:
Reglementarea precisă a procedurii acțiunilor judiciare , care este menită să
asigure o corectă desfășurare a acestora, este evidențiată prin existența
termenilor a cțiunii, denumiți și factori, care sunt temeiul acțiunii, obiectul
acțiunii, subiecții acțiunii și aptitudinea funcțională a acțiunii. Factorii acțiunii
apar într -o formă sau alta în toate reglementările procesuale ce stabilesc
desfășurarea procesului penal.
Lipsa oricăruia dintre acești factori sau eroarea cu privire la existența lor
duce fie la nulitatea actelor procesuale, considerate a fi fost efectuate în
exercitarea unei acțiuni judiciare nevalabile, fie la respingerea acțiunii în justiție.
Temeiu l acțiunii în justiți e îl constituie izvorul sau sursa acesteia și potrivit
doctrinei de specialitate are două modalități concrete de manifestare, un temei de
drept care se regăsește în însă și norma juridică care prevede și incriminează
acea faptă il icită, instituind prin aceasta și dreptul la acțiune și un temei de
fapt, însă și fapta ilicită săvâr și tă, care face ca dreptul virtual la acțiune să
devină exercitabil.
Spre exemplu, în procesul penal existența temeiului acțiunii penale determină
aptitudinea funcțională a acesteia pe tot parcursul desfășurării ei, aspect ce
prezintă importanță și în ceea ce privește acțiunea civilă care se poate alătura
1.2. Dreptul la a cțiune și cererea în justiție
16
celei penale. Lipsa temeiului acțiunii penale împiedică uneori exercițiul acțiunii
civile în pr ocesul penal chiar dacă aceasta din urmă are temei juridic. Aceasta o
poate face însă exercitabilă în fața instanței civile, iar nu a celei penale.
Intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă a adus, asemenea
Noului Cod civil, o serie de schimbări și de lămuriri necesare, adu când
reglementarea pe linia corespunzătoare aspectelor actuale. Vom proceda la
studierea Noului Cod de procedură civilă prin a clasifica cererile în justiție, după
o prealabilă definire a acțiunii civile.
Noul Cod de procedur ă civilă prevede expres, în art. 29, sub marginala
„Noțiune”, că acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de
lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a
unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în
proces.
Art. 30 alin. (1) definește indirect cererile în realizare, conform cu care
„oricine are o pretenție împotriva altei persoane ori urmărește soluționarea în
justiție a unei situații juridice, are dreptul să fac ă o cerere înaintea instanței
competente”. Sunt cereri în realizare, cererea în revendicare, cererea pentru
repararea prejudiciului cauzat printr -o faptă ilicită, cererea prin care se solicită
executarea ori constatarea nulității unui contract.
Prin urmare , observăm că printr -o astfel de cerere nu numai că se constată
existența unui drept al reclamantului, dar se solicită, totodată, instanței să îl
oblige pe pârât să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea reclamantului,
hotărârea fiind susceptibilă de executare silită.
Art. 35 reglementează cererile în constatare astfel: „cel care are interes poate
să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi
primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prev ăzută de
lege”.
Așadar, cererile în constatare pot avea ca finalitate numai constatarea
existenței ori inexistenței unui drept, nu și a unui fapt2, hotărârea neputând fi
1.2. Dreptul la a cțiune și cererea în justiție
17
pusă în executare silită; are caracter subsidiar, neputând fi primita dacă există
alte căi legale de realizare a dreptului pretins; iar potrivit art. 125 competența de
soluționare a unei asemenea cereri se va stabili după regulile prevăzute pentru
cererile având ca obiect realizarea dreptului.21
Cererile în constituire de drepturi urmăresc aplicarea legii anumitor fapte
invocate de reclamant, în scopul creării unei situații juridice noi între părți (spre
exemplu, cererea de divorț, cererea pentru punerea sub interdicție, cererea
pentru încuviințarea sau desfacerea adopției etc.).
Cel de -al doilea criteriu de clasificare a cererilor în justiție urmărește natura
dreptului ce se valorifică, deosebind între cereri patrimoniale (de exemplu,
cererea în evacuare) și nepatrimoniale (cum ar fi: cererea de divorț, tăgada
paternității, anularea adopț iei etc.).
Cererile patrimoniale pot fi, în funcție de drepturile solicitate, reale – se
urmărește valorificarea unui drept real (de exemplu, cererea în revendicare,
cererea negatorie) sau personale – se urmărește valorificarea unui drept de
creanță (precu m cererea pentru executarea unui contract ori pentru restituirea
unui împrumut).
Cererea principală este cererea introductivă de instanță, astfel cum prevede
art. 30 alin. (3), prin intermediul căreia se declanșează procedura judiciară, iar
reclamantul poa te formula mai multe capete principale de cerere împotriva
aceleia și persoane, conform art. 99 alin. (2).
Cererea accesorie este acea cerere a cărei soluționare depinde de soluționarea
cererii principale (spre exemplificare, într -o cerere de divorț, capă tul principal
este desfacerea căsătoriei, iar cererile cu privire la stabilirea numelui ori
atribuirea locuinței sunt accesorii, de vreme ce soluția lor depinde de admiterea
sau respingerea cererii principale3).
Cererile adiționale permit părții să modific e pretențiile sale anterioare [art. 30
alin. (5)], fiind asemuită unei prelungiri a cererii principale, pe care o
21 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I, Ed . Europa Nova, București, 1995, p . 142 .
1.2. Dreptul la a cțiune și cererea în justiție
18
completează sau o reevaluează (de exemplu, partea mărește ori micșorează
cuantumul obiectului cererii).
1.3. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
19
1.3. Unitatea și pluralitatea de acțiun i
Unitatea și pluralitatea de acțiuni privesc acțiunile de acela și gen, adică
unitate și pluralitate în sens substanțial și aceea și unitate și pluralitate în
sens procesual.
Sub aspect substanțial, dacă prin fapta ilicită s -au încăl cât mai mul te norme
juridice care prevăd sancțiuni distinct e, devin exercitabile mai multe acțiuni.
Fiecare normă încălcată dă dre ptul la o acțiune de tragere la răspundere. Astfel,
dacă prin fapta respectivă s -a produs o vătămare corporală, precum și un
prejudiciu material, pot fi exercitate două acțiuni distincte: o acțiune de tragere
la răspundere penală și o acțiune de tragere la răspundere civilă. Fiecare dintre
ele constituie suportul unor acțiuni procesual distincte în justiție. Dacă fapta
ilicită a fost să vâr și tă de mai multe persoane, dreptul la acțiune se exercită
procesual față de toți făptuitorii printr -o singură acțiune în justiție. În cazul în
care prin fapta ilicită s -au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre
ele are dreptul la o acț iune în justiție – caz în care există, sub aspect substanțial,
o pluralitate de acțiuni, după cum poate exista și o pluralitate de acțiuni în sens
procesual.
Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naștere unui
raport juridic de confl ict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au
săvâr șit, în calitate de autori, instigatori sau complici, o infracțiune fapt
consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o parte și subiectul pasiv al
infracțiunii, care este statul, ca repreze ntant al societății . Acest raport de drept
substanțial, între stat și infractor, presupune pe de o parte dreptul statului de a
folosi acțiunea penală împotriva infractorului, de a -l trage la răspundere penală,
de a-i aplica o pedeapsă și de a-l sili să o execute, iar pe de altă parte obligația
infractorului de a răspunde pentru infracțiunea săvâr și tă și de a executa
pedeapsa ce i -a fost aplicată, precum și dreptul său de a folosi contraacțiunea
de apărare împotri va acțiunii penale a statului . Deci în cadrul unui proces penal
1.3. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
20
nu există doar acțiunea penală a statului împotriva infractorului, ci și
contraacțiunea acestuia din urmă, prin care î și exercită apărarea împotriva
acțiunii penale, adică propune probe în apărare, invocă excepții, declară căile de
atac prevăzute de lege, etc. Noul Cod de procedură penală, ca și codul în
vigoare, reglementează în mod explicit doar acțiunea penală, nemenționând
nimic cu privire la contraacțiunea inculpatului. Aceasta din urmă ia naștere însă
doar din moment ul în care acțiunea penală este pusă în mișcare, iar temeiul ei se
găsește în principiile de bază ale procesului penal și anume: principiul
contradictorialității, principiul aflării adevărului și principiul asigurării
dreptului la apărare.22
Prin existe nța dreptului statului la acțiunea penală se explică și definirea
obiectului acțiunii penale în actualul C.pr.pen. și în n.C.pr.pen.. Astfel, obiectul
acțiunii penale, indi cât în art. 14 n.C.pr.pen. (identic cu art. 9 alin. 1 din actualul
C.pr.pen.), e ste tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvâr și t
infracțiuni. Așa cum s -a precizat în doctrina elaborată după intrarea în vigoare a
actualului C.pr.pen., adoptat în 1968, răspunderea penală se realizează în cadrul
raportului juridic penal , iar acest raport juridic presupune existența unor drepturi
și obligații reciproce care se stabilesc între subiecți, în vederea realizării
comportării prescrise de lege acestora. Deci, pentru a se putea realiza tragerea la
răspundere penală a infractoru lui, trebuie să existe un drept al statului la o
acțiune penală.23
S-ar putea respinge acțiunea civilă, s -ar putea disjunge și trimite la instanșa
civilă ori s -ar putea ignora pur și simplu constituirea de parte civilă? Soluția
care ar răspunde cel mai bine interesului unei bune administrări a justiției și
stabilirii de la începutul cercetării judecătorești a cadrului procesual, ar fi aceea
ca o astfel de constituire de parte civilă să fie anulată de instanța penală, prin
încheiere, înainte de debutul cercetării judecătorești. Din moment ce la al. 5 din
acela și articol se indică doar trei cazuri în care partea civilă ar putea să
22 Ion Neagu, Drept p rocesual penal , Tratat. Ed . Global Lex, București, 2002, p . 158
23 Ibidem, p. 168
1.3. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
21
modifice acțiunea civilă în cadrul procesului penal, după începerea cercetării
judecătorești până la finalizarea acesteia, r ezultă că nu este posibilă o completare
a acțiunii civile, cu indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a
probelor pe care acestea se întemeiază, după acest moment procesual.24
Elementele acțiunii civile
Principalele elemente ale acți unii civile în justiție sunt:
a) Părțile
Acestea sunt: pe de o parte, cea care pretinde ceva, iar pe de altă parte, cea
care se opune, care contestă această pretenție ori care a încăl cât un drept.
În procesul civil părțile poartă următoarele denumiri: recla mant (cel care
cere) și pârât (cel chemat în judecată), iar în căile de atac: a pelant sau recurent
și intimat. În faza executării silite, părțile au următoarele calități: de creditor și
debitor.
În procedura contestației la executare sau a contestați ei împotriva desfacerii
contractului de muncă, părțile se numesc: contestator și intimat.
Trebuie subliniat că părțile sunt cele între care s -a legat raportul juridic
litigios și nu reprezentanții (legali sau convenționali) ai acestora.
b) Obiectul acțiun ii civile
Acesta îl constituie întotdeauna protecția unui anume drept subiectiv sau a
unor interese pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie.
Obiectul acțiunii este totodată ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea
ce ele pretind ca instanța să verifice, să aprecieze, să constate, să judece.
Prin urmare, de regulă, în sens restrâns, obiectul acțiunii civile coincide cu
obiectul cererii de chemare în judecată și este reprezentat de pretenția concretă
a reclamantului: restituirea u nei sume de bani, rezilierea unui contract,
desfacerea căsătoriei etc.
c) Cauza acțiunii civile
24 Theodor Mrejeru, B ogdan Mrejeru, Acțiunile în procesul penal. Aspecte teoretice și jurisprudență în materie ,
Ediția a II -a, Ed . Nomina Lex, București, 2010, p . 15.
1.3. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
22
Cauza acțiunii civile, de regulă, o reprezintă temeiul juridic al cererii,
fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva
celeilal te părți (de exemplu: titlul de proprietate, contractul etc.). Pe de o parte,
prin cauza acțiunii civile trebuie înțeles scopul către care se îndreaptă voința
celui care reclamă sau care se apără.25
De cele mai multe ori, cauza acțiunii civile nu este ident ică cu cauza cererii
de chemare în judecată. De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o
persoană, cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de acea
persoană și voința de a face ca această deținere să înceteze (prin urmare scop ul
urmărit), iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi: contractul,
succesiunea, titlul de proprietate etc.
25 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.86.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
23
Capitolul II : NOȚIUNEA DE PROCES CIVIL
Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului de drept, și-a schimbat de –
a lung ul timpului atât denumirea, cât și conținutul. Până în secolul al XVIII -lea
denumirile predominante au fost acelea de ,,practică judiciară” , ,,practică
civilă” și ,, practica procesului civil”. Un secol mai tîrziu cuvîntul ,,procedură”
l-a înlocuit pe acela de practică. Încet î și face și denumirea de ,,drept
procesual civil”.26
Astăzi, termenul ,,proces civil” este polisemantic și poate avea înțelesul
de:
ramură de drept;
obiect de studiu;
activitate a instanței de judecată cu privire la examinare a și soluționarea
cauzelor civile;
cauză civilă concretă examinată în instanța de judecată.
Potrivit art. 4 al CPC ,,Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă,
în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate ,
a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice și
asociațiilor lor, ale autorităților publi ce și ale altor persoane care sunt subiecte
ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă și ale altor raporturi
juridice, precum și în apărarea intereselor statului și ale societății, în
consolidarea legalității și a ordinii de drept, în prevenirea c azurilor de încălcare
a legii.”27
Reie și nd din conținutul acestor prevederi legale , sarcinile procesului civil le
constituie:
1. Judecarea justă a cauzelor civile
2. Judecarea în ter men rezonabil a cauzelor civile
26 Ioan Leș , Op.Cit., p. 8
27 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.59.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
24
În cazul încălcării sau contestării drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor fizice sau juridice de către alte persoane sau supunerii unui pericol
de a fi încălcate în viitor, de fiecare dată apare necesitatea obiectivă de aplicare a
anumitor măsuri de apărare (metodă de apărare)28 în raport cu persoana obligată
ce a acționat în mod ilicit.29
Pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale pers oanei, legislatorul
a prevăzut mai multe mijloace de apărare. În vederea, aplicării acestor mijloace,
a fost reglementată și activitatea instanțelor judecătorești și altor organe de
stat precum și a unor organizații, persoane investite, constituite s au specializate
în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice.
În cazul încălcării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei este
necesară implicarea unui organ competent în apărarea drepturilor. Aceasta a fost
menționat și în faimoasa axiomă de drept din antichitate – nimeni nu poate fi
judecător în propria pricină (cauză) .
Forma de apărare a drepturilor civile, comparativ metodei de apărare, este
ordinea concretă de apărare a drepturilor a anumitor organ e de jurisdicție. Prin
forma de apărare a drepturilor civile trebuie de înțeles o activitate legală a
organelor competente în apărarea drepturilor ce se rezumă la constarea
circumstanțelor de fapt a cauzei civile, aplicarea normelor juridice
corespunzătoar e, stabilirea metodei de apărare și emiterea hotărâii. Putem
enumera următoarele forme de apărare a drepturilor civile: judiciară,
administrativă, obștească (privată) și mixtă. Din toate aceste forme de apărare
prioritară este forma judiciară.
Reieșind din metoda de reglementare dispozitiv -imperativă a dreptului
procesual civil, normele acestei ramuri de drept în majoritata cazu rilor au fie un
caracter imperativ, fie unul dispozitiv. Normele care, prin obiectul său/ și prin
scopul lor, aparțin dreptulu i procesual civil alcăt uiesc, ca toate celelalte norme
juridice, un sistem: a) aceste norme structurează un ansamblu de reglementăr i,
28 Ioan Leș, Op.Cit, p. 12 .
29 Ion Neagu, Op.Cit, p. 159 .
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
25
având acela și obiect, aceea și finalitate, acelea și metode și acelea și
principii; b) între normele acestei ramuri există legături specifice, d irecte și
indirecte, astfel ele exinstă într -un ansamblu închegat de elemente; c) ordonarea
normelor în sistem prespune atît raporturi de subordonare între normele
respective, câ t și raporturi de coordonare dintre acestea; d) de și normele de
procedură civilă fac parte, ca subsistem, din sistemului juridic normativ, e le se
deosebesc totu și de toate celelalte norme juridice prin specificul relațiilo r
sociale reglementate (relații apărute în cadrul activității de înfăptuire a justiției
în litigiile civile), precum și prin funcțiile proprii (în primul rînd, funcția de
asigurare a valorizării drepturilor materiale civile contestate sau încălcate).30
Normele dreptului procesual civil constituie cealaltă ,,fațetă” a normelor
de drept material31 (a dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii etc).
Norma de drept material reglementează raportul juridic material litigios,
iar normele procesual civile reglementează organizarea instanței de judecată,
activitatea acesteia și conduita participanților la proces în vederea soluționării
litigiului ce derivă din raportul material litigios prin aplicarea normei materiale.
Normele de drept material în procedura civilă mai sunt denumite și norme de
fond.
Reieșind din cele menționa te mai sus, normele de procedură civilă sunt
regulile obligatorii, generale și impersonale ce reglementează organizarea
instanțelor judecătorești, competența organelor de justiție, conduita instanței de
judecată și a participanților la proces în legătu ră cu examinarea și soluționarea
cazurilor civile și executarea a documentului executoriu.32
Obiectul procedurilor contencioase este examinarea și soluționarea
litigiul de drept. Însă existența litigiului de drept este posibilă doar între două
părți c are î și susțin poziția proprie. Astfel, părțile sunt în orice caz cînd în
procesul civil participă doi subiecți procesuali opu și , afirmînd interese proprii.
30 Ion Deleanu, Procedura civilă , Editura Fundației Chemarea , Iași, 1994, p. 14.
31 Ilie Stoienescu, Savelly Zilberstein , Op.Cit., p. 39 .
32 Vasile Mihai Ciobanu, Op.Cit., p. 250 .
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
26
În sens larg, părțile în procesul civil sunt acei subiecți a căror litigiu cu
privire la dreptur ile și interesele legitime urmează a fi soluționat de către
instanța de judecată.
Reclamantul – este prezumatul subiect al raportului material litigios, care
susține că i -au fost încălcate sau contestate drepturile sau interesele legitime, la
cererea căr uia este intentat procesul civil.
Pîrîtul – este prezumatul subiect al raportului material litigios, împotriva
căruia este înaintată pretenția de către reclamant și în privința căruia se
presupune că ar fi încăl cât drepturile și interesele legitime ale reclamantului.
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil trebuie să îndeplinească
cumulativ condițiile pentru a fi parte la proces. Condițiile pentru a fi parte la
proces sunt: calitatea procesuală, capacitatea procesuală, justificarea interesul ui
procesual. În caz de nerespectare a acestor condiții survin anumite consecințe
procesuale care se stabilesc în dependență de categoria condiției neîndeplinite.
Drepturile și obligațiile procesuale ale părților pot fi divizate în generale
și speciale . Drepturile și obligațiile generale – sunt drepturile și obligațiile
procesuale pe care le au fiecare participant la proces inclusiv părțile. Drepturile
și obligațiile generale ale părților sunt prevăzute de art. 56 al CPC precum și
alte prevederi ale Codului de procedură civilă. În conformitate cu prevederile
art. 56 alin. (1) CPC,,participanții la proces sînt în drept să ia cunoștință de
materialele dosarului, să facă extrase și copii de pe ele, să solicite recuzări, să
prezinte probe și să p articipe la cercetarea lor, să pună întrebări altor
participanți la proces, martorilor, experților și specialiștilor, să formuleze
cereri, să reclame probe, să dea instanței explicații orale și scrise, să expună
argumente și considerente asupra probl emelor care apar în dezbaterile
judiciare, să înainteze obiecții împotriva demersurilor, argumentelor și
considerentelor celorlalți participanți, să atace actele judiciare și să- și exercite
toate drepturile procedurale acordate de legislația procedur ală civilă.”33
33 Mihaela Tǎbârcǎ, Excepțiile procesuale în procesul civil, Ediția a 2 -a, Ed. Universul Jur idic, București, 2006, p.
183.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
27
Drepturile participanților la proces sun corelative obligaților lor
procesuale. Participanții la proces sunt obligați să se folosească cu bună -credință
de drepturile lor procedurale (art. 56 alin. (3) CPC). De asemenea, participanții
la proce s sun obligați să respecte ordinea în ședința de judecată (art. 195 al CPC)
și să îndeplinească actele de procedură în ordinea și în condițiile stabilite de
lege. Drepturile speciale. Părțile au drepturi și obligații mult mai largi decît a
celorlalți participanți la proces, deoarece se bucură de anumite drepturi speciale.
Potrivit art. 60 alin. (1) al CPC,,în afară de drepturile specificate la art. 56,
părțile dispun de drepturi speciale.”Aceste drepturi pot fi exercitate doar de către
părți. Drepturi le speciale ale părților pot fi divizate în drepturile exclusive ale
reclamantului, drepturile exclusive ale pîrîtului, drepturile comune ambelor
părți.34
În literatura de specialitatea s -au menționat următoarele trăsături specifice
instituției coparticipăr ii procesuale:
a) coparticipanții sunt toți subiecți prezumați ai raportului material
litigios;
b) coparticipanții participă în acela și proces;
c) interesele și pretențiile copartici panților nu se exclud reciproc.35
Reie și nd din cele menționate, coparticiparea procesuală este participarea
concomitentă în acela și proces a mai multor reclamanți și /sau a mai multor
pîrîți interesele și pretențiile cărora nu se exclud reciproc.
Intervenienții sunt subiecții prezumați ai raportului material juridic
interdepend ent cu raportul material litigios, care i ntervin sau sunt atra și într-un
proces deja pornit pentru a – și apăra propriile dreptur i și interese legitime
diferite de cele ale părților. Intervenienții care formulează pretenții proprii la
obiectul litigiul ui (intervenția principală) .
34 Gheorghe Beleiu , Op.Cit. , p. 82.
35 Nicolae Popa, în Teoria generală a dreptului , de N icolae Popa, M ihai Cconstantin Eremia, S imona Cristea, Ed .
All Beck, București, 2005, p. 173, citat în Mihaela Tǎbârcǎ, Drept procesual civil, vol I – Teorie Gener alǎ, Ed.
Universul Juridic, București, 2013, p. 41 .
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
28
Intervenienții principali sunt definiția ca f iind terțele persoane care după
pornirea procesului intervin în cadrul acestuia pentru a – și apăra propriile
drepturi și interese legitime, prin înaintarea pretențiilor proprii la obiectul
litigiului.
Intervenienții care nu formuleaz ă pretenții proprii la obiectul litigiului
(intervenția accesorie) . Intervenientul accesoriu este acel participan t care
intervine sau este atras într-un proces deja pornit fie alături de reclam ant sau d e
pîrît dacă hotărârea pronunțată ar putea să influențeze drepturile sau obligaț iile
lui față de un din părți, dar în lipsa unui raport ma terial juridic cu partea opusă.
Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului
accesoriu. Partic iparea intervenientului accesoriu la proces prezintă importanță
și din punct de vedere al puterii lucrului judecat.36 Hotărîrea judecătorească
produce mai multe efecte juridice. Însă pentru ca hotărîrea judecătorească să
producă toate efectele juridice la examinarea acțiunii de regres este necesar de a
fi atras în procesul inițial intervenientul accesoriu.
Potrivit art. 69 alin.(1) al CPC „Dacă, în urma pronunțării hotărârii, partea
în proces obține un drept față de intervenientul acc esoriu sau acesta poat e înainta
pretenții împotriva ei, partea interesată este o bligată să -l înștiințeze despre
pornirea procesului și să prezinte în judecată un demers, so licitînd introducerea
lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia
de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum și explicația
dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.” În caz dacă pa rtea
interesată nu va înștiința intervenientul accesoriu despre po rnirea procesului în
condițiile art. 69 alin. (1) al CPC, hotărîrea judec ătorească nu va produce față de
intervenientul accesoriu efectul de prejudicialitate,37 la examinarea acțiunii de
36 Puterea lucrului judecât semnifică faptul că hotărîrea exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o
altă hotărîre. Mihaela Tabârcă. Drept procesual civil. Ed. Univers Juridic, București, 200 5, vol. I, p.703
37 Potrivit art. 123 alin. (2) al CPC,,faptele stabilite printr -o hotărîre judecătorească irevocabilă într -o pricină
civilă soluționată anterior în instanța de drept comun sau în instanța specializată sunt obligatorii pentru
instanța care j udecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte
pricini civile la care participă aceleași persoane.” De exemplu: dacă în acțiunea privind repararea prejudiciului
cauzat de un izvor de pericol sporit într -un accident rutier (accident troleibuz) s -a stabilit prin hotărăre
judecătorească că mărimea prejudiciului material este de 20000 lei, la examinarea acțiunii de regres,
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
29
regres. Prejudicialitatea38 constituie unul din efectele juridice ale hotărârii
judecătorești care face imp osibilă o altă apreciere î ntr-un alt proces a faptelor și
raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotăr âre judecătorească.39 În
conformitate cu prevederile art. 69 alin. (2) al CPC, ,în caz de examinare a
pricinii fără ca partea să atragă în proces intervenientul ac cesoriu, faptele și
raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevo cabilă nu au efecte
juridice la examinarea acțiunii de regres dep use împotriva intervenientului”.
intervenientul accesoriu nu va putea contesta mărimea prejudiciului material cauzat în calitatea sa de pârât în
acest proces.
38 Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 2r –
425/10 din 22.10.2010
39 Elena Belei. Efectele juridice ale hotăr ârilor judecătorești , Revista Național ă de Drept, 2010, nr. 2, p. 46
2.1. Fazele și etapele procesului civil
30
2.1. Fazele și etapele procesului civil
Proce se civile, penale, inculpat, pârât, reclamant, procuror – sunt noțiuni
care, deseori, ne induc în eroare. Pentru a evita erorile, vom încerca să explicăm
pe înțelesul tuturor aceste noțiuni.
Părțile în cadrul procesului civil sunt: reclamantul și pârâtu l.
Reclamantul este partea care vine cu cerere de chemare în judecată, iar pârâtul
este cel chemat în instanță „să răspundă”.
Un proces civil constă din 2 etape importante:
– Examinarea și soluționarea cauzelor civile sau judecată propriu -zisă;
– Executarea actelor judecătorești.
Prima etapă este cea mai complexă și include 2 faze importante:
– Judecată de fond;
– Judecată căilor de atac – apel și recurs.40
Deseori ați auzit termenul de „examinare în fond”, dar posibil că v -ați
confruntat cu o neclaritate. Așa dar, „fondul cauzei” e prima parte a judecății.
Acest „fond” se judecă întotdeauna la prima instanță. În 90% din cazuri, aceasta
este judecătoria unde î și are sediul/domiciliul partea cu care vă judecați, adică
pârâtul. Așa începe procesul. Fondul este c ea mai complexă și importantă fază
procesuală, în care se administrează toate probele, se audiază toți martorii, se
invocă toate excepțiile de apărare. Tot aici se pronunță prima hotărâre în
soluționarea cazului.41
De regulă, examinarea în fond a cauzei e cea mai îndelungată, continuând de
la 6 luni până la 2 -3 ani, în funcție de situație. Etapele principale ale acestor
procese sunt:
1. Intentarea procesului
40 Ion Deleanu, Op.Cit. , p. 138
41 Daniela Narcisa Theohari, M arius Eftimie, Gabriel Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, vol. I, Ed. Hamangiu , București, 2013 (citat în continuare Noul Cod, vol. I), p. 27 .
2.1. Fazele și etapele procesului civil
31
Faza începe cu cererea scrisă de chemare în judecată prin care reclamantul
pretinde pretenția împotri va pârâtului. La această fază judecătorul va verifica
dacă cererea corespunde condițiilor de formă și conținut prevăzute de lege și
decide să accepte sau nu cererea. Dacă cererea nu este primită spre examinare,
judecătorul va emite o încheiere prin car e- și va motiva decizia și va da un
termen pentru înlăturarea neajunsurilor, dacă această pretenție ține de
competența lui.
2. Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare
În această fază judecătorul întreprinde un și r de acțiuni care au ca scop
pregăt irea cauzei spre examinare. Este de datoria instanței, la această fază, să
expedieze pârâtului copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe
înscrisurile anexate la ea, remite reclamantului și , după caz, intervenientului
copiile de pe referință și de pe înscrisurile anexate la ea și stabilește data până
la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare, ia măsur i pentru
împăcarea părților etc.42
3. Dezbaterile judiciare
Este o fază complexă, prin care se formează convingerea judecător ului
asupra raportului juridic între părți în temeiul probelor ce se administrează și
constă, la rândul ei, din mai multe părți:
a) artea pregătitoare a dezbaterilor judiciare – judecătorul deschide ședința,
verifică prezența participanților la proces, exp lică drepturile și
obligațiile participanților la proces etc.
b) Judecarea pricinii în fond – participanții dau explicații, are loc cercetarea
tuturor probelor pe care le -au prezentat participanții la proces.
c) Susținerile orale reprezintă discursurile de fin al ale părților și ale
celorlalți participanți la proces.
42 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.36.
2.1. Fazele și etapele procesului civil
32
d) Adoptarea și pronunțarea hotărârii – judecătorii intră în camera de
deliberare și peste un timp revin în sala de ședințe pentru a aduce la
cunoștința participanților ceea ce au decis.43
Hotărâr ea devine definitivă și irevocabilă în termen de 30 de zile din
momentul pronunțării, dacă nu a fost contestată în instanțele supreme. Așadar,
cele 2 căi de atac despre care v -am vorbit sunt Apelul și Recursul.44
Ce este APELUL?
Apelul este cea de -a 2-a faza procesuală, o cale de atac împotriva primei
Hotărâri. Acesta se judecă la instanța superioară în grad față de prima instanță.
Prin urmare, dacă procesul a început la Judecătorie, apelul se va judeca la Curtea
de Apel.
Hotărârile pronunțate în primă i nstanță de judecătorii pot fi atacate cu apel
la curțile de apel de drept comun. Hotărârile pronunțate în primă instanță de
Judecătoria Comercială de Circumscripție pot fi atacate cu apel la Curtea de
Apel Chi și nău. Nu pot fi atacate cu apel hotărârile p ronunțate în primă instanță
de către curțile de apel.
Cine poate să declare APEL?
a) părțile și alți participanți la proces;
b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul
stabilit de lege;
c) martorul, expertul, specialistul și interpretul, reprezentantul cu privire la
compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
Termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunțării
dispozitivului hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
Ce se întâmplă în APEL?
43 Daniela Narcisa Theohari, Marius Eftimie, Gabriel Boroi (coord.) , Op.Cit, p. 27 .
44 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat , vol. I, Ed. All Beck, București, 2001 (citat în
continuare Codul 2001), p. 119 .
2.1. Fazele și etapele procesului civil
33
Apelul are caracterul unei „rejudecări” a fondului. Practic, partea
nemulțumită sau mulțumită parțial de sentința dată de prima instanță se poate
adresa instanței superioare pentru o reanalizare a cauzei.
Părțile și alți participanți la proces au dreptul să pr ezinte noi probe, dacă
au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instanță. În
cazul în care părțile și alți participanți la proces invocă necesitatea administrării
de noi probe, aceștia trebuie să indice probele respective, mij loacele prin care
ele pot fi administrate, precum și motivele care au împiedi cât prezentarea lor în
prima instanță.
Nu se poate schimba calitatea procedurală a părților, temeiul sau obiectul
acțiunii și nici nu pot fi înaintate noi pretenții. Se pot ce re însă dobânzi, rate,
venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri apărute după emiterea
hotărârii în primă instanță, se poate solicita o compensație legală.45
Ce este RECURSUL?
Recursul este ultima fază de judecată, prin care se analizează exclus iv
ILEGALITATEA hotărârii din APEL/FOND, în funcție de faptul că procesul
dumneavoastră a avut sau nu APEL. Dacă a avut APEL, atunci se analizează
legalitatea judecății apelului, dacă nu, legalitatea judecății fondului.
Probabil, vă întrebați ce înseamnă f aptul că procesul a avut sau nu apel.
Sunt procese care încep direct la Curtea de Apel – aceasta fiind instanța de
fond – , și nu la Judecătorie. Drept exemplu, dosarele ce țin de insolvabilitatea
întreprinderilor.
Ce se întâmplă în RECURS?
Recursul este o fază extrem de strictă – motivele de analiză sunt exprese
și limitative, prevăzute de Codul de Procedura Civilă, astfel încât în această
fază:
– nu se mai refac expertize;
– nu se audiază martori;
45 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I, Ed . Europa Nova, București, 1995, p . 153.
2.1. Fazele și etapele procesului civil
34
– nu se propun probe noi, care nu au fost invocate până la r ecurs;
– nu se invocă excepții noi, care nu au fost invocate până în această fază,
etc.
Recursul exclusiv analizează dacă hotărârea recurată este sau nu legală, sub
aspecte de procedură și nu de fond.46
Termenul general de depunere a recursului este de 2 lu ni din data
comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, și de 15 zile din momentul
pronunțării încheierii. (N.B.: instanța de judecată emite încheieri, decizii,
hotărâri).
46 Gheorghe Beleiu , Op.Cit .,p.69.
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
35
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor
de drept procesual civil
Norma jur idică este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau
recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța
coercitivă a statului. În doctrină au fost propuse mai multe criterii de clasificare
a normelor dreptului pr ocesual civil.47
a) în funcție de obiect, normele de drept procesual civil se împart în norme
de organizare judecătorească, norme de competență și norme de
procedură propriu -zisă. Normele de organizare judiciara au ca obiect
determinarea instanțelor judecăt orești1 și a parchetelor de pe lângă
acestea; statutul magistraților, cu privire la care se cercetează numirea și
avansarea în funcție, drepturile și îndatoririle magistraților, răspunderea
disciplinară a acestora; compunerea și constituirea compl etelor de
judecată și legat de aceasta incompatibilitatea, abținerea și recuzarea.
Firesc, cele mai multe norme din această categorie se regăsesc în Legea nr.
304/2004 pentru organizarea judiciara, precum și în Legea nr. 303/2004 privind
statutul jud ecatorilor și procurorilor.
Norme de organizare judiciara cuprinde, însă, și Codul de procedură civilă
care, prin art. 24 -36, reglementează incompatibilitatea, abținerea și recuzarea
de și Cartea I, în care sunt înscrise aceste texte, este intitulată „Competența
instanțelor judecătorești”. Având în vedere acest aspect, este de reținut că „în
calificarea unor norme ca fiind de organizare judecătorească, de competență sau
de procedură propriuzisă nu trebuie să ne conducem numai după titulatura legii
în care sunt cuprinse acele norme, ci trebuie să ținem seama de conținutul lor,
respectiv de criteriul obiectului reglementării”.48
47 Andreea Tabacu, și M anuela Moșneanu Comăneci, Instituții procesuale reglementate de proiectul Noului Cod
de procedură civilă, care asigură accesul liber la justiție , 2009, Revista Română de Drept Public, nr. 2, pp. 179 –
198
48 Ion Deleanu, „Egalitatea de arme” în viitorul Cod de procedură civilă, din perspectiva jurisprudenței C EDO și a
Curții Constituționale , 2011, Pandectele Române, nr. 6, pp. 39 -53
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
36
b) în funcție de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept procesual
civil se împart în norme generale și norme speciale.
Normele generale se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă legea nu
prevede în mod expres altfel. Ele se găsesc, de regulă, în Codul de procedură
civilă care prin art. 721 precizează că dispozițiile sale alcătuiesc procedura de
drept comun în materie civilă și comercială. Normele speciale sunt cele care se
aplică numai într -o anumită materie, expres stabilită de lege. Aceste norme
derogă de la normele generale și sunt de strictă interpretare și aplicare,
neputând fi extinse prin analogie .49
De pildă, Codul muncii conține în Titlul XII Secțiunea intitulată „Reguli
speciale de procedură”, din chiar denumirea sa rezultând că normele pe care le
conține derogă de la dreptul comun. Ca atare, ele se vor aplica numai în litigiile
având ca obiect c onflicte de muncă.
Norme speciale cuprinde și Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit
art. 22 alin. final C. proc. civ., instanța competentă să judece conflictul de
competență va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părților. Hotărârea este
supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare. În primul rând, textul
derogă de la art. 85 C. proc. civ. care stabilește, ca regulă, că judecătorul nu
poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților. În al
doilea rând, se derogă de la art. 301 C. proc. civ. potrivit căruia termenul de
recurs este de 15 zile.50
În cazul în care instanța sesizată cu judecată unei pricini se declară
necompetentă art. 158 alin. 3 C. proc. civ. prevede că hotărârea poate fi atacată
cu recurs în t ermen de 5 zile de la pronunțare. Textul conține o dublă derogare
de la art. 301 C. proc. civ. care reprezintă dreptul comun în ce privește durata
termenului de recurs (15 zile) și momentul de la care începe să curgă
(comunicarea hotărârii).
49 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.58.
50 Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat , Ed. Global Lex, București, 2002, p . 164 .
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
37
Art. 190 C. proc. civ. care îngăduie ca în pricinile privitoare la starea
civilă sau divorț să fie audiați ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea
inclusiv, cu excepția descendenților, derogă de la art. 189 C. proc. civ. care
interzice, printr -o normă generală, de drept comun, audierea acestor categorii de
persoane.51
De asemenea, în Cartea a VI -a intitulată „Proceduri speciale” Codul
reglementează modul de soluționare a unor pricini în procedura ordonanței
președințiale, refacerea înscrisurilor și hotărârilor dispărute, procedura ofertei
de plată urmată de consemnațiune, măsurile asigurătorii, procedura divorțului,
procedura împărțelii judiciare, procedura de soluționare a acțiunilor posesorii,
procedura de soluționare a litigiilor în materie comercial ă.
Este posibil ca norme din ambele categorii să coexiste și să se aplice în
acela și timp într -o anumită materie. Apare în acest caz un conflict între norma
generală și norma specială, iar pentru soluționarea acestui conflict au fost
propuse următoar ele reguli:
1. Norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală, pentru că
tocmai acesta a fost rostul edictării ei.
2. În măsura în care norma specială „tace”, nu reglementează un anumit
aspect, ea se completează cu norma generală.
De exemplu, art. 612 C. proc. civ. arată care sunt mențiunile speciale pe care
trebuie să le cuprindă cererea de divorț. Pentru determinarea celorlalte elemente
ale cuprinsului cererii textul face trimitere la dispozițiile art. 112 C. proc. civ.
care reprezintă norma gene rală privitoare la conținutul cererii de chemare în
judecată.
Regula potrivit căreia norma specială se completează cu norma generală nu
se aplică și în sensul că norma generală se completează cu norma specială
pentru că ar însemna să se extindă câmpul de aplicare a normei speciale la
materii pentru care nu a fost edictată.
51 Theodoru Gr. Grigore, Tratat de Drept procesual penal , Ediția a II -a, Ed Hamangiu, București, 2007 , p.19.
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
38
c) în funcție de caracterul conduitei pe care o prescriu normele dreptului
procesual civil sunt imperative și dispozitive.
Normele imperative impun părților sau instanței o anumită acțiu ne sau
inacțiune și, sub sancțiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la
ele.
Normele dispozitive suplinesc sau interpretează voința neexprimată sau
insuficient de clar exprimată a părților în actele lor juridice, ori protejează
interesele uneia din părți, îngăduind să s e deroge de la conținutul lor.
Pentru calificarea unei norme ca imperativă sau dispozitivă poate fi folosit
uneori criteriul expresiei folosite de legiuitor.
Norma este imperativă în texte care conțin următoarele expresii:52
– judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau
înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel (art. 85 C.
proc. civ.);
– oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o
cerere înaintea instanței competente (art. 109 alin. 1 C. proc. civ.);
– hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică (art. 121 alin. final C.
proc. civ.);
– cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau
al pârâtului, obiectul ei sau semnătura va fi d eclarată nulă (art. 133 alin. 1
C. proc. civ.);
– necompetența este de ordine publică (art. 159 C. proc. civ.);
– nu pot fi ascultați ca martori interzi și i și cei declarați de lege incapabili
de a mărturisi precum și cei condamnați pentru jurământ sau mă rturie
mincinoasă (art. 189 alin. 1 pct. 3 și 4 C. proc. civ.).
Dimpotrivă, norma este dispozitivă dacă:53
– părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața
instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe
52 Ion Neagu, Op.Cit., p. 125 .
53 Idem, Tratat de procedură penală. Partea generală , Ed. Universul Juridic, 2008 , p.16.
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
39
decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile
prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16 (art. 19 C. proc. civ.);
– judecătorul poate fi recuzat (art. 27 C. proc. civ.);
– când una din părți are două rude sau afini până la gradul al patrulea
inclusiv printre magistrații sau asesorii populari ai instanței, cealaltă parte
poate cere strămutarea pricinii, la o altă instanță de acela și grad (art. 37
alin. 1 C. proc. civ.);
– părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau pri n mandatar
(art. 67 alin. 1 C. proc. civ.);
– dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să
facă cerere reconvențională (art. 119 alin. 1 C. proc. civ.).
Nu întotdeauna expresia folosită de legiuitor permite să se dea o anumită
calificare normei juridice și de aceea este necesar să se apeleze și la un alt
criteriu, și anume, finalitatea textelor. Potrivit acestui criteriu ar avea
caracter imperativ acele norme care, în finalitatea lor, depășesc interesul
personal al părțil or și urmăresc asigurarea distribuirii justiției în cadrul
procesulu i civil. Au caracter dispozitiv acele norme care urmăresc ocrotirea
interesului părților. Astfel:
– normele de organizare judecătorească au caracter imperativ deoarece
reglementează organi zarea și funcționarea instanțelor judecătorești,
activitate ce nu poate fi lăsată la aprecierea părților. Prin excepție,
normele care reglementează recuzarea au caracter dispozitiv – judecătorul
„poate” fi recuzat (art. 27 Cod procedura civilă ) -, prin a ceste norme fiind
ocrotit interesul părții care ar putea să ceară recuzarea.
– normele de competență generală și normele de competență materială au
caracter imperativ, aspect care rezultă din dispozițiile art. 159 pct. 1 și 2
Cod procedura civilă potrivi t cărora necompetența este de ordine publică
atunci când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești
(competența generală) ori atunci când pricina este de competența unei
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
40
instanțe de alt grad (competența materială). În privința normelor de
comp etență teritorială, față de prevederile art. 19 și 159 pct. 3 C. proc.
civ., trebuie distins în funcție de obiectul litigiului.54
Astfel, în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de
art. 13 -16 C. proc. civ., normele de competență teritorială au caracter
dispozitiv. Dacă litigiul are ca obiect unul din aspectele reglementate de art.
13-16 C. proc. civ. Atunci normele de competență teritorială sunt imperative.
Aceasta rezultă nu numai din art. 19 C. proc. civ., care prevede în mod
expres această excepție de la dreptul părților de a dispune asupra competenței
instanței, dar și din art. 159 pct. 3 C. proc. civ. potrivit căruia necompetența
este de ordine publică când pricina este de competența unei alte instanțe de
acela și grad și părțile nu o pot înlătura.55
Pe de altă parte, de vreme ce art. 19 C. proc. civ. îngăduie părților „să
convină” numai în cauzele care au ca obiect bunuri, înseamnă că în litigiile
privitoare la persoane normele de competență teritorială sunt imperative.
– normele de procedură propriu -zisă au caracter imperativ atunci când
determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care
le parcurge procesul civil sau dacă stabilesc principiile fundamentale ale
dreptului procesual civil. De pildă, au caracter imperativ normele care
stabilesc contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea,
nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului,
disponibilitatea, de asemenea normele care prevăd obligativitatea
parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței, conținutul
hotărârii judecătorești (art. 261 C. proc. civ.), obligativitatea pronunțării
hotărârii în ședință publică (art. 121 alin. 3 C. proc. civ.), depunerea
cererii de apel și de recurs la inst anța a cărei hotărâre se atacă (art. 288
54 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.85.
55 Ilie Stoienescu, Savelly Zilberstein, Op. Cit., p. 39 .
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
41
alin. 2 și 302 C. proc. civ.), durata termenelor de exercitare a căilor de
atac (art. 284, 301, 319, 324 C. proc. civ.), etc.56
Au caracter dispozitiv normele de procedură propriu -zisă care stabilesc
facilități pe ntru una sau pentru ambele părți. Așa sunt, de exemplu, normele care
recunosc părților posibilitatea de a – și exercita drepturile procedurale personal
sau prin mandatar (art. 67 alin. 1 C. proc. civ.), normele care oferă pârâtului
dreptul de a formula cer ere reconvențională (art. 119 alin. 1 C. proc. civ.), cele
care stabilesc posibilitatea părților de a consimți ca cererea reconvențională sau
cererea pentru introducerea în proces a unei alte persoane, care nu au fost făcute
înăuntrul termenului stabilit d e lege, să se judece împreună (art. 135 C. proc.
civ.), normele potrivit cărora părțile pot solicita instanței să nu motiveze
hotărârea prin care se pronunță divorțul (art. 617 alin. 2 C. proc. civ.), cele
privitoare la admisibilitatea probei cu martori (a rt. 1191 alin. 3 C. civ., art. 189
alin. 2 C. proc. civ.), etc. Această clasificare prezintă interes din mai multe
puncte de vedere:57
– părțile nu pot conveni, nici măcar cu autorizarea judecătorului, să se abată
de la normele imperative, dar se pot înțelege , expres sau tacit, să deroge
de la normele dispozitive;
– nerespectarea normei imperative atrage următoarele sancțiuni: nulitatea
absolută, decăderea, perimarea. În schimb, încălcarea unei norme
dispozitive este sancționată cu nulitatea relativă;
– părțile n u pot acoperi prin voința lor viciile unui act de procedură săvâr și
t cu încălcarea unei norme imperative și nici nu pot renunța la dreptul de
a invoca nesocotirea unei asemenea norme; în cazul normei dispozitive,
partea ale cărei interese sunt proteja te prin edictarea acelei norme poate
renunța la dreptul de a invoca nerespectarea ei, astfel încât viciile actului
de procedură lovit de nulitate relativă se pot acoperi;
56 Ion Neag u, Tratat de procedură penală. Partea generală , Ed. Universul Juridic, 2008 , p.21.
57 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol. I ., Ed. Național, București, 1996. , p.59.
2.2. Noțiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
42
– încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părți, de
procurorul care participă la judecată ori de instanță din oficiu, pe când
încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea ocrotită
prin norma respectivă;
– nerespectarea normei imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii,
chiar direct în ape l sau recurs. Potrivit art. 108 alin. 1 C. proc. civ.,
nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în
orice stare a pricinii. La rândul său, art. 136 C. proc. civ. dispune că
excepțiile de procedură care nu au fost propuse în con dițiile art. 115 (prin
întâmpinare) și 132 (la prima zi de înfățișare) nu vor mai putea fi
invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică. Rezultă
așadar, că încălcarea unei norme imperative poate fi invocată, în cursul
judecății în primă instanță, în orice stare a pricinii. În schimb, încălcarea
normei dispozitive poate fi invocată într -un anumit termen: potrivit art.
108 alin. 3 C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă
dacă partea nu a invocat -o la prima zi
– de înfăți șare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune
concluzii în fond. În principiu, nulitatea relativă nu poate fi invocată
pentru prima oară înaintea instanței superioare, de control judiciar. Totu și
, dacă neregularitatea procedurală s -a produs la ultimul termen de judecată
(de pildă, a fost lipsă de procedură cu partea care nu s -a înfățișat ori, de și
raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea
termenului la care au avut loc dezbaterile în fond, așa cum i mpune art.
209 C. proc. civ., instanța nu a admis cererea părții de amânare a judecății
pentru a lua cunoștință de conținutul raportului) atunci încălcarea normei
dispozitive poate constitui motiv de apel sau de recurs.58
58 Ibidem, p.29.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
43
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și
previzibil
În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar
administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane.
Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii p ublice) apte să
realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe
baza unor principii proprii, funcționale și autonome.
Există principii ce se află într -o legătură indisolubilă cu organizarea
sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însă
și democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.
Printre aceste principii menționăm: accesul liber la justiție, independența
judecătorilor, inamovibilitatea, egali tatea în fața justiției și gratuitatea justiției
toate acestea fiind în stransa legatura cu infaptuirea justitiei și garantarea
drept ului la un proces echitabil al cetatenilor. Ple când de la aceste ideii putem
spune că: Dreptul la un proces echitabil ocupă un l oc special printre drepturile
fundamenta le recunoscute într -o societate democratică a cărui garantare trebuie
să fie ine rentă oricărui sistem de drept.59
Dreptul la un process echitabil este consacrat de art. 21 alin. (3) di n
Constituție, republicată, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil
și la soluționarea cauzelor într -un termen rezonabil, p recum și de art. 10 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căruia
toate pe rsoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor
într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă,
constituită potrivit legii dar și de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului care spun e: Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
59 Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei; coord. Principal: Elena Muraru, Drept procesual civil;
Intentarea, pregătirea și examinarea în fond a pricinilor civile; Proceduri necontencioa se în procesul civil , Ed.
Elan Inc, Chișinău , 2008 , p.106.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
44
echitabil, în mod public și într-un te rmen rezonabil a cauzei sale60, de către o
instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor și obligațiilo r sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzații în materie p enală îndreptate împotriva sa.
Hotărîrea t rebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de
ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau
a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității
naționale într -o societate democratică, atunc i cînd interesele minorilor sau
protecția vieții private a părților l a proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanță atunci cînd, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atinger e intereselor justiției.61
Garanțiile prevăzute de Articolul 6 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertățil or fundamentale sunt transpuse în legislația
noastră, prin Constituția României, Codul Penal, Codu l de Procedura Civilă ,
Codul de Procedură Penală, dar și prin alte acte normative.
Cerința din art.6 pct.1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în
mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor
fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și
principiul dreptului la apărare, ambele asigurând e galitatea deplină a părților în
proces.62
În virtutea contradictorialității, se ingaduie părților din proces să participe
în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dove direa drepturilor lor
în cursul desfășurării procesului, dar și să discute și să combată susținerile
făcut e de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței
în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și
temeinice.
60 Igor Dolea, D umitru. Roman, T atiana Vîzdoagă, V asile Rotaru, A drian Cerbu, S ergiu Ursu, R obert Botezatu,
Vasile Șterbeț, E manuel Erjiu, Codul de procedură penală. Comentariu , Ed. Cartier juridic. 2005, p.69.
61 Victor Zaharia, Lilian Darii ș.a . Ghid privind sistemul de asistență juridică garantată de stat , Ed. Bon Offices,
Chișinău, 2010, p.16
62 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală , Editura Universul Juridic, 2008 , p.29.
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
45
Dreptul la un proces echitabil presupune și posibilitatea rezonabilă a
oricărei pă rți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o
dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea
dreptului său la apărare.În sens material, acest drept include toate drepturile și
garanțiile procesuale , care asigură părților posibilitatea de a – și apăra interesele,
iar în sens formal el include dreptul părților de a -și angaja un avocat.63
Cerința examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din
Convenție, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte
prin asigurarea accesului părților la dezbateri, aceasta fiind o condiție inerentă a
exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare și dreptul la
dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, pr in asigurarea accesului la
dezbateri al oricăror persoane. Putem vorbi aici și de o îngradire a accesului în
sala de ședință atunci când este vorba ca publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiției, aceasta actionand în interesul mora lității, al ordinii
publice ori al securității naționale într -o societate democratică, atunci cînd
interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau
în măsura considerată absolut necesară de către instanță Cerința Convenți ei ca
examinarea cauzei să se facă într -un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare
caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor,
complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al
părților, dificult atea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea
căilor de atac.64
Judecarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparțial, stabilit
prin lege presupune două laturi și anume independența instanțelor și
independența magistrat ului.
Acest reiese și din în art.126 alin.1 Constituția României, care prevede că
justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte
instanțe judecătorești stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale și Curți de
63 Gheorghe Beleiu , Op.Cit ., p.83 .
64 Victor Zaharia, Lilian Da rii ș.a. Op.Cit., p.19 .
2.3. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
46
apel, iar ndependența judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din
Constituția României, care prevede că judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii. 65
Astfel constatăm ca dreptul la apărare este asigurat și prin modul de
organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau
principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității,
controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.
65 Theodoru Gr. Grigore, Op.Cit ., p.32.
Capitolul III: Noțiunea de proces penal
47
Capitolul III: NOȚ IUNEA DE PROCES PENAL
Procesul penal reprezintă activitatea re glementată de lege, desfășurată
într-o cauză penală, de către organele judicia re, cu participarea părților, a
subiecților procesuali principali și a altor subiecți procesuali și care are ca
scop constatarea la timp și în mod complet a faptel or care constituie infracțiuni,
astfel ca orice persoană care a săvâr și t o infracțiune să fie pedepsită potrivit
vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.
În situaț ia soluționării procesului penal în faza de urmărire penală, de
către procuror, prin ordonanță de clasare sau ordonanță de renunțare la urmărirea
penală, procesul penal nu va mai parcu rge fazele privitoare la camer
preliminară, judecată și punerea în exe cutare a hotărârii de condamnare ră mase
definitivă.66
Plângere împotriva măsurilor și actelor d e urmărire penală. Soluționarea
plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, de către
judecătorul de cameră preliminară .
67În situaț ia soluționării procesului penal în faza d e judecată, de către
judecător, prin soluție de achitare, procesul penal nu va mai parcurge faza
privitoare la punerea în executare a hotărârii de condamnare rămase definitivă.
– Urmărirea penala: Fază a procesului p enal c are are drept obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea
persoanelor care au săvâr șit o infracțiune și la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să s e dispună
trimiterea în judecată .68
– Camera preliminară: Fază a procesului penal al cărei obiect constă în
verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității
66 Igor Dolea, D umitru. Roman, T atiana Vîzdoagă, V asile Rotaru, A drian Cerbu, S ergiu Ursu, R obert Botezatu,
Vasile Șterbeț, E manuel Erjiu , Op.Cit ., p. 99.
67 Ion Neagu , Tratat de pr ocedură penală , Ed. Hamangiu, București, 1997 , p.38.
68 Art. 285 C. proc. pen.
Capitolul III: Noțiunea de proces penal
48
sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probe lor
și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
– Judecată : Fază a procesului penal care se desfășoară cu respectarea
principiilor publicității și contradictorialității, în cadrul căreia se
continuă activitatea începută în faza de urmăr ire penală, în vederea
tragerii la răspundere penală a inculpatului.
– Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive : Fază a
procesului penal care are rolul de a pune în aplicare hotărârea penală
rămasă definitivă, în vederea realizării scopulu i legii și al legii procesual
penale.69
În vederea rezolvǎrii conflictului de drept penal apǎrut prin comiterea unei
infracțiuni, se impune declanșarea procesului penal, deci nașterea unui raport
juridic procesual penal. Însǎ, conflictul de drept penal substanțial nu se
considerǎ soluționat decât în urma parcurgerii procesului pena l, prin restabilirea
ordinii de drept nesocotite, adicǎ prin tragerea la rǎspundere penalǎ a celor
vinovați de comiterea infracțiunii.
În cadrul procesului penal trebuie aduse la îndeplinire dispozițiile hotǎrârii
penale rǎmase definitive, dispoziții ce prevǎd constrângerea persoanelor
condamnate, astfel ca acestea sǎ suporte în mod efectiv sancțiunile penale
aplicate.70
În literatura procesual penalǎ, numero și autori susțin auto nomia aces tei
faze a procesului penal , însǎ, existǎ și opinii în conformitate cu care normele
referitoare la executare a hotǎrârilor penale aparțin în totalitate ramurii autonome
a dreptului penal executiv .
69 Ion Neagu , Op.Cit . p. 997.
70 Theodoru Gr. Grigore, Op.Cit ., p.41.
3.1. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal
49
3.1. Acțiunea penală și acțiunea civilă în proces ul penal
Acțiunea penală este ansamblul de mijloace procesuale prin care se
realizează tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o
infracț iune. Dacă raportul de drept penal se naúte oda tă cu nerespectarea normei,
cel de drept procesual, o dată cu se sizarea organelor judiciare. Nșterea raportului
de drept procesual nu coincide însă cu debutul ac țiunii penale. Noul Cod a
păstrat ac țiunea penală ca fază procesua lă distinctă, dar care acoperă și etapa
urmăririi penale, nu doar pe cea a judecă ții. Ea succede începerii urmăririi
pena le cu privire la faptă, precum și continuării ei în personam, survine atunci
când se conturează elemente serioase de vinovă ție și are drept obiect trimiterea
în judecată, verifi carea de către instan ță a acuza ției și , finalmente, tragerea la
răspundere penală. 71
Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să
părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau
instanței de judecată, dacă punerea în mișc are a acțiunii penale a avut loc
ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței
civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă.
Acțiune adresată instanței civile. Pronunțarea unei hotă râri de către instanța
civilă.
Dacă persoana vătămată a pornit acțiune în fața instanței civile, iar aceasta
a soluționat acțiunea civilă, persoana vătămată nu poate părăsi instanța civilă,
întrucât ulterior pronunțării judiciară unei sentințe civile sunt aplica bile
prevederile art. 19 alin. (4) teza a ll -a C. proc. pen., cu consecința respingerii
acțiunii civile de către instanța penală .
Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naștere unui
raport juridic de conflict între subiectul activ (pe rsoana sau persoanele care au
săvâr șit, în calitate de autori, instigatori sau complici, o infracțiune fapt
consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o parte și subiectul pasiv al
71 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală , Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008 , p.52.
3.1. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal
50
infracțiunii, care este statul, ca reprezentant al societății . Acest ra port de drept
substanțial, între stat și infractor, presupune pe de o parte dreptul statului de a
folosi acțiunea penală împotriva infractorului, de a -l trage la răspundere penală,
de a-i aplica o pedeapsă și de a-l sili să o execute, iar pe de altă pa rte obligația
infractorului de a răspunde pentru infracțiunea săvâr și tă și de a executa
pedeapsa ce i -a fost aplicată, precum și dreptul său de a folosi contraacțiunea
de apărare împotri va acțiunii penale a statului . Deci în cadrul unui proces penal
nu există doar acțiunea penală a statului împotriva infractorului, ci și
contraacțiunea acestuia din urmă, prin care î și exercită apărarea împotriva
acțiunii penale, adică propune probe în apărare, invocă excepții, declară căile de
atac prevăzute de le ge, etc.. Noul C.pr.pen., ca și codul în vigoare,
reglementează în mod explicit doar acțiunea penală, nemenționând nimic cu
privire la contraacțiunea inculpatului. Aceasta din urmă ia naștere însă doar din
momentul în care acțiunea penală este pusă în m ișcare, iar temeiul ei se găsește
în principiile de bază ale procesului penal și anume: principiul
contradictorialității, principiul aflării adevărului și principiul asigurării
dreptului la apărare .
Nu s -a prevăzut în art. 16 n.C.pr.pen., printre cazur ile care împiedică
punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, și renunțarea la urmărirea
penală, care atrage stingerea acțiunii penale pentru motive de oportunitate și nu
de legalitate. S -a intenționat reglementarea în art. 16 n.C.pr.pen. doa r a cazurilor
de stingere a acțiunii penale pentru lipsa temeiurilor de fapt sau de drept a
acesteia. Or, în cazul renunțării la urmărirea penală există și temeiurile de fapt
și temeiurile de drept pentru exercitarea în continuare a acțiunii penale, în să din
anumite rațiuni de oportunitate urmărirea penală nu se mai continuă.
Renunțarea la urmărirea penală este însă menționată în art. 17 alin. 1 din
n.C.pr.pen., alături de clasare, ca și cauză de stingere a acțiunii penale în cursul
urmăririi penale. În cazul în care prin Legea de punere în aplicare a n.C.pr.pen.
se renunță la condiția punerii în mișcare a acțiunii penale, pentru a se putea
adopta soluția renunțării la urmărirea penală, textul art. 17 alin. 1 n.C.pr.pen. va
3.1. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal
51
deveni inexact, deoarece ren unțarea la urmărirea penală nu va mai fi o cauză de
stingere a acțiunii penale. Nu se poate stinge o acțiune penală care nu a fost încă
pusă în mișcare.72
72 Theodoru Gr. Grigore , Op.Cit. ,p.58.
3.2. Părțile în proc esul penal
52
3.2. Părțile în procesul penal
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atin gerii
scopului acestuia poartă denumirea de participanți.
În sensul larg al noțiunii de participanți în procesul penal sunt înglobați toți
subiecții oficiali sau particulari, care, în mod efectiv, iau parte la activitățile ce
se desfășoară în procesul pen al.
Fac parte din categoria participanților în acest sens:
– organele judiciare
– părțile
– apărătorul
– alte persoane
În sensul restrâns al noțiunii de participanți în procesul penal se cuprind:
– organele judecătorești;
– procurorul;
– organele de cercetare penală.
Instituția prin intermediul căreia organele judiciare asigură prezența părților sau
altor persoane la activitatea procesuală este citarea.
Citarea, ca modalitate de asigurarea a prezenței părților sau a altor
persoane la activitatea pro cesuală, se face, de regulă, din oficiu.73
Potrivit art. 291 alin. 1 Cod procedură penală judecată poate avea loc
numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită potrivit legii.
Pentru satisfacerea aceste reguli, o dată cu fixarea te rmenului de judecată
se vor lua măsuri de citare a părților. Citarea se va dispune de către președintele
sau vicepreședintele instanței ori judecătorii de serviciu, după caz, și se va duce
la îndeplinire de către personalul auxiliar al justiției (prin bi roul de citații al
instanței) în conformitate cu prevederile art. 175 -181 Cod procedură penală.74
73 Theodor u Gr. Grigore, Op.Cit ., pp.36 -38.
74 Igor Dolea, Dumitru. Roman, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Robert Botezatu,
Vasile Șterbeț, Emanuel Erjiu , Op.Cit ., p. 109.
3.2. Părțile în proc esul penal
53
Pe de alta parte, potrivit art.291alin.2 c.pr.pen., neprezentarea părților
citate nu împiedică judecarea cauzei. Rezulta așadar ca în procesul penal
esențială este citarea părților, iar nu și prezenta lor. Aceasta regula are însă și
excepții, care vizează anumite situații speciale în care se afla inculpatul și care
reclama prezenta s a în cursul judecății. Astfel :
– judecată nu poate avea loc decât în pre zenta inculpatului, când acesta se află în
stare de deținere (art.314 c.pr.pen.), aducerea sa la judecată fiind în acest caz
obligatorie.
– judecarea cauzei privind o infracțiune săvâr și tă de un minor se face în
prezenta acestuia, cu excepția cazului când minorul s -a sustras de la
judecată (art.484alin.1 c.pr.pen).75
S-a considerat în practică, în mod excepțional, în cazul plângerii
prealabile directe, dacă partea este prezentă în momentul fixării termenului de
judecată, i se poate da termenul în cunoștinț ă, nemaifiind nevoie de citare.
În acest caz, în mod corect, s -a decis în practica judiciară ca dacă partea
vătămată căreia i s -a dat termenul în cunoștință, nu se prezintă la termenul de
judecată, procedura de citare nu poate fi considerată îndeplinită, deoarece
potrivit art. 175 și 291 Cod procedură penală numai completul de judecată
poate da termenul în cunoștință.
Săvâr șirea unei fa pte penale, poate avea, printre consecințe, și producerea
unui prejudi ciu material, fizic sau o daună morală unei pers oane sau instituții.
Pentru a obține o repa rare a prejudiciului cauzat, în calitate de parte
vătămată aveți posibi litatea să exercitați o acțiune civilă în procesul penal,
dobândind astfe l, calitatea de parte civilă în procesul penal sau să exercitați
această acțiune în afara procesului penal.
Pentru a proteja o persoa nă care a suferit un prejudiciu material împotriva
insolvabilității autorului prejudiciului a fost instituită răspunderea civilă a altei
75 Ibidem, p.120.
3.2. Părțile în proc esul penal
54
persoane decât autorul infracțiunii, în urma căruia s -a produs prejudiciu material
sau moral.76
Persoana împotriva căr eia s -a pus în mișcare acțiunea penală este parte în
procesul penal și se numește inculpat.
Drepturile și îndatoriril e, precum și prevederile legale referitoare la
măsurile procesuale care se adresează inculpatului, sunt prezentate în
capitolele afectate acestor instituții.
Drepturile persoanei vatamate sunt prevazute în art. 81 c.p.p.:
a) dreptul de a fi informata cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de prob e de catre organele judiciare, de a
ridica exceptii și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce tin de solutionarea laturii penale a
cauzei;
d) dreptul de a fi informata, intr -un termen rezonabil, cu privire la stadiul
urmaririi pe nale, la cererea sa expresa, cu conditia de a indica o adresa pe
teritoriul României, o adresa de posta electronica sau mesagerie electronica, la
care aceste informatii sa ii fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în conditiile legii;
f) dreptul de a fi ascultata;
g) dreptul de a adresa intrebari inculpatului, martorilor și expertilor;
g.1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci cand nu intelege,
nu se exprima bine sau nu poate comunica în limba româna;
h) dreptul de a fi as istata de avo cât sau reprezentata;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevazute de lege.
Persoana care a suferit o vatamare fizica, materiala sau morala printr -o fapta
penala pentru care actiunea penala se p une în miscare din oficiu și care nu
doreste sa participe la procesul penal trebuie sa instiinteze despre aceasta
76 Ibidem, 120.
3.2. Părțile în proc esul penal
55
organul judiciar, care, dacă apreciaza necesar, o va putea audia în calitate de
martor.
3.3. Legătura dreptului procesual -penal cu alte ramuri de drept
56
3.3. Legătura dreptului procesual -penal cu
alte ramuri de drept
Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă
a sistemului dreptului și are multiple conexiuni cu alte r amuri de drept.
Procesul penal este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Aseme nea
dreptului pen al care ocrotește diverse valori ale societăț ii, dreptul procesual
penal intervine de fiecare dată pentru realizarea justiției în orice situație cand se
atentează la viaț a persoanei, la proprietatea ei sau a st atului, la drepturile politice
ș.a.
Dreptul pr ocesual penal și dreptul procesual administrativ: pro cesul unic
de realizare a justiției condiționează existența organelor unice de î nfăptuire at ât
a justi ției penale, conform procesului penal, c ât și a justi ției civile în cazul
procesului civil. În instanțele judec ătorești de prim nivel (judec ătoriile de sector)
judec ătorii examineaz ă cauzele penale și civile ca reprezentan ți plenipoten țiali
ai statului în domeniul înfăptuirii justi ției. At ât procedura penal ă, cât și
procedura civil ă sunt ghidate d e principii gener ale comune (principiul legalităț ii,
al accesului liber la justi ție, al egalităț ii părților, al impar țialităț ii judec ătorului
și garantarea ap ărării intereselor proprii).77
Distincț ia este dictat ă de ramurile de drept material (drept penal , drept
civil), care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual.
Dreptul procesual penal dreptul administrativ: aceste ramuri de drept
cunosc o legatur ă strans ă mai ales prin procedura asem ănătoare de judecare a
cauzelor. Drept ul administrativ cuprinde, în cercul de subiec ți al ramurii sale,
organe cu atribu ții și în procedura penal ă (de ex. Poli ția, departamentul vamal
etc.). Pe parcursul procesului penal ofi țerii de urm ărire penală desfășoară
activitate de urm ărire penal ă reglementat ă de Codul de procedur ă penal ă. În
cazul investig ării unor cauze penale nu se exclud situa țiile de recalificare a
77 Ibidem, p.133.
3.3. Legătura dreptului procesual -penal cu alte ramuri de drept
57
faptei pretinse a fi penal ă în una administrativă , prin aplicarea sanc țiunii
conform Codului cu privire la contraven țiile administra tive, fiind utile și
admisibile actiunile realizate și probele administ rate conform procedurii penale.
Dreptul procesual penal cunoaste o in terac țiune cu toate ramurile de drept.
O infrac țiune s ăvârșită împotriva unui obiect ocrotit de lege a penal ă și care este,
de asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept , indesolubil se
combin ă și dreptul procesual penal care tine cont de specificul reglement ării și
oferă mijloa ce necesare descoperirii infrac țiunii c u respectarea normelor
juridic e.78
78 Igor Dolea, Dumitru. Roman, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Robert Botezatu,
Vasile Șterbeț, Emanuel Erjiu , Op. Cit. 140.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
58
Capitolul IV: ACȚIUNEA ÎN ACORDAREA DE DAUNE
MORALE PENTRU VĂTĂMARE CORPORALĂ
Sintagma „ cauze penale” cuprins ă în art. 15 lit. o) din Leg ea nr. 146/1997
nu este limitată numai la ipoteza în care s -a pus î n mi șcare acț iunea penal ă și
aceasta, întrucâ t procesul penal (sau cauza penală) cunoaș te mai multe faze,
respectiv: urm ărirea penal ă (având ca etape procesuale cercetarea penal ă și
soluționarea cauzei de c ătre procuror), judecată , punerea î n executare a
hotărârilor penale. Toate aces te faze și etape procesuale se circumscriu
procesului (cauzei penale).
În consecință, imprejurarea că procesul penal a luat sf ârșit în faza
urmăririi penale – prin solu ții de scoatere de sub urm ărire penal ă și de
neîncepere a urm ăririi penale – nu înseamn ă inexistenț a cauzei penale, care nu
poate fi redus ă la inculparea persoanei fa ță de care s -au efectuat actele de
urmărire penal ă. și în acest caz ac țiunea î n desp ăgubiri pentru prejudiciul creat
ca urmare a faptei ilicite, este o ac țiune ce decurge dintr -o cauz ă penală , oper ând
scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementat ă de art. 15 lit. o) din
Legea nr. 146/1997.
Persoana care optase pentru realizarea preten țiilor civile î n procedura
judiciar ă penal ă – în cadrul c ăreia se putea const itui parte civil ă până la citirea
actului de sesizare a instan ței – nu poate s ă- și vada paralizat dreptul de a sesiza
instan ța civil ă doar pentru ca aceast ă opțiune legal ă a rămas nefinalizat ă din
cauza soluț iei de ne începere a urm ăririi penale, astfel c a dreptul de a investi
instan ăa civil ă pentru validarea jurisdic țional ă a preten țiilor civile se na ște în
momentul î n care partea prejudiciat ă a luat cuno ștință ca latur ă civilă a
procesului penal nu mai poate fi solu ționat ă și numai raportat la acest mo ment
poate fi analizat dac ă sesizarea instan ței civile s -a făcut înăuntrul și cu
respectarea termenului de prescripție extinctivă .
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
59
Instan ța de apel, adu când în dezlegarea jurisdicțională a litigiului, direct î n
considerent ele deciziei, aspecte care depăș esc limitele cerer ii de apel, a nesocotit
dispozițiile art. 295 C.P roc.Civ. și , de asemenea, a î ncălcât principiul
contradictorialităț ii dezbaterilor (inclusiv al dreptului de ap ărare, în condițiile în
care partea a fost în imposibilitate de a – și expri ma poziția față de argumente ale
instanț ei care nu r ăspund unor critici din apel). Î ntruc ât, de și devoluează
fondul, instan ța de apel este un a de control judiciar, aceasta î nseamn ă că îi sunt
supuse judecății critici care tind să demonstreze netemeinicia și nelegalitatea
hotărârii de primă instanță.
Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1
octombrie 2011 .
Legea nr. 146/1997 a fost abrogată la 29 iunie 2013 prin art. 58 lit. a) din
O.U.G. nr. 80/2013 privi nd taxele ju diciare de timbru, însă conținutul
prevederilor art. 15 lit. o) au fost preluate de dispozi țiile art. 29 lit. i) din OUG
nr. 80/2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucure ști la data de
06.04.2012 , reclamanta G.E.G.E. a chemat î n judecat ă pârâta Compania
Național ă de Autostr ăzi și Drumuri Na ționale din Rom ânia S.A., solicit ând
obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, s -a arătat că la data de 26.12.2006, pe DN 13, la KM
34 din jude țul Bra șov, s -a produs un accident de circula ție în urma c ăruia
reclamanta a suferit vătămă ri grave const ând în pierderea membrului superior și
alte afecț iuni secund are, diagnosticul fiind: amputație 1/3 superioară braț drept
PSH drept Capsulită retracti lă, scolioză dorso -lombară secundară .
S-a format dosarul penal cu nr. unic xxx 93/P/2008 la Parchetul de pe
lângă Judec ătoria Bra șov, efectu ându-se cercet ări privind s ăvâr și rea infrac țiunii
prevăzute și pedepsite de dispoziț iile art. 184 alin. (2) și (4) C.pen.
În cauză s -a efectuat o expertiză tehnică auto judiciară , având ca
obiective: stabilirea dinamicii producerii accidentului rutier din data de
26.12.2006 și stabilirea locului unde a avut loc impactul; stabilirea vitezei de
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
60
deplasa re a autovehicu lului condus de învinuitul I.I.C. în momentul premergător
accidentului și în moment ul accidentului; posibilităț i de evitare a accidentului
de către învinuit; verificarea posibilității că starea de fapt prezentată de învinuit
anterioară producerii im pactu lui cu parapetul metalic să fi determinat
consecințele menț ionate.
Ca urmare a concl uziilor raportului de expertiză, prin ordonanț a
procurorul ui din 07.10.2008 a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală a
invinuitului I.I.C. și disjungerea privind p e administratorul drumului public,
CNADNR S.A.
S-a mai arătat că, în cursul urmă ririi penale, reclam anta s -a constituit parte
civilă cu o sumă neprecizată, urmând ca eventuala cuantificare să fie efectuată în
condiț iile art. 15 alin.(2) C.proc.pen.
Avand î n vedere soluția adoptată de Parch et, reclamanta a fost nevoită să
se adreseze instanț ei civile, conform art. 19 C.proc.pen.
A aratat reclamanta, că suma pret însă cu titlu de daune m orale este pe
deplin justificată, având în vedere că aceasta a pierdut, pr in amputație, brațul
drept, care i-a fost îndepărtat aproape de umăr, fă când imposibilă protezarea
acestuia.
Un prim aspect î n cuantificarea daunelor morale de care instanț a trebuie
să țină seama, îl reprezintă durerile fizice (pretium doloris) suferite de
reclamantă, atât î n momentul pr oducerii accidentului, cât și ulterior, ca urmare
a amputației membrului și a tratamentelor medicale necesare î n vederea
recuperă rii. Aceste dureri sunt inimagi nabile, fiind de o intensitate și durată
majore. Referitor la durerile fizice, o componentă a acestora o reprezintă și cele
încercate de reclamantă ca urmare a fizioterapiei necesare recuperă rii medicale
ulterioare pierderii membrului și înlătură rii celorlalte efecte secundare derivate
din a ceasta (scolioza, etc.).Totodată , chiar dacă amputarea membr ului superior a
fost efectuată sub anestezie, dispariț ia efectelor acesteia i -a produs dureri
groaznice reclamantei.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
61
Un al d oilea aspect care trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului
despăgubirilor, îl cons tituie durerea psihica încercată de recla mantă ca urmare a
pierderii brațului și care se manifesta pregnant, creâ nd victimei un complex de
inferioritate pe mai multe planuri. Împrejurarea ca o tanără frumoasă, inteligentă
(reclamanta fiind studentă î n anul III la Facultatea de Drept), nu are un braț, i-a
cauzat acesteia o depresie gravă ce a determinat schimbarea radicală a
reclamantei, dintr -o persoana veselă, extrovertită, perfect integrată social, într -o
persoană retrasă, introvertită, ce nu agreează c ompania tinerilor și preferă să
trăiască singură .
Infirmitatea suferit ă de reclamant ă îi creeaz ă acesteia un complex de
inferioritate aproape imposibil de surmo ntat, dramatismul acestei situații fiind
accentuat de faptul că reclamanta va trăi toată viața cu acest handicap fizic și
psihic. În condițiile în care reclamantei îi lipsește un braț, este de la s ine înțeles
că multe activități î i sunt interzise acesteia.
Mai mult, î n literatur a de specialitate s -a afirmat că există o specie de
prejudiciu numi t prejudiciu juvenil, reprezentând un tip aparte de daună
corporală, care creează î n favoarea victimei un drept special la reparaț ie,
cunoscut sub de numirea de pretium juventutis. Î n autonom ia acestui tip de
prejudiciu, vârsta victimei are o importanță apart e.
Pârâta CNADNR S.A. a formulat î ntampinare, prin care a solicitat
respingerea cererii reclamantei, iar pe cale de excep ție, a invo cât netimbrarea
acțiunii, deoarece prevederile art.15 lit. o) din Legea nr.146/1 997 nu ar fi
incidente, precum și prescri pția dreptului la acțiune, față de data la care a avut
loc accidentul rutier (26.12.2006) și data la care a fost sesizat ă instanț a.
Prin sentin ța civilă nr.830 di n 12.04.2013, Tribunalul București, Secția a
IV-a civilă a respins excepția prescripției dre ptului la acțiune, ca neîntemeiată. A
admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă, a sumei de 1.000.000
euro, î n echivalent le i la cursul B.N.R. din ziua plăț ii, cu titlu de daune morale.
Prima instanță a reținut, că fiind dovedită în cau ză, situația de fapt
prezentată de reclamantă prin cererea de chemare î n judecat ă, în leg ătură cu
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
62
producerea accidentului rutier din da ta de 26.12.2006 și consecințele grave
asupra stării sănătăț ii reclamantei.
În ceea ce priveș te prescrip ția dreptului l a ac țiune al reclamantei,
tribunalul a reținut că , având caracter patrim onial, acest drept se prescrie î n
termenul general de 3 ani, pre văzut de Decretul nr.167/1958. Î n cadr ul
procesului penal, persoana vătămată poate cere acoperirea pr ejudiciului materia l
sau moral încer cât prin săvâr și rea infracțiunii, de la inculpat și persoana
responsabilă civilmen te, constituindu -se parte civilă. Î ntotdeauna, temeiul
constituirii părții civile trebuie să fie o infracț iune care, prin natura ei, produce
prejudic ii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul
procesului penal neputâ nd avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Tribunalul a apreciat c ă momentul de la care curge termenul de prescrip ție
a dreptului reclamantei de a solicita desp ăgubiri morale de la p ârâtă este cel de
când s-a dispus prin rezolu ție ne începerea urm ăririi penale fa ță de CNAD NR
S.A., respectiv 20.12.2011, î ntruc ât din acest moment reclamanta a înțeles să – și
valorifice preten țiile pe calea unei ac țiuni civile separate , neput ându-se constitui
parte civil ă cât timp nu poate exista un proces penal. Mai mult, av ând în vedere
că, potrivit art. 22 alin.(1) C.proc.pen. numai hotar ârea definitiv ă a instan ței
penale a re autoritate de lucru jude cât în faț a instan ței civile care judec ă acțiunea
în desp ăgubiri, cu privire la existen ța faptei, a persoanei care a s ăvâr și t-o și a
vinovăț iei acesteia, rezult ă că în cazul î n care procu rorul este cel care a dispus
neînceperea urmă ririi penale, scoaterea de sub urm ărire penal ă ori î ncetarea
urmăririi penale, indi ferent pentru care motive, soluț ia adoptat ă de acesta nu are
autor itate de lucru judecat, astfel î ncât o acț iune civil ă avâ nd ca temei
răspunderea civil ă delictual ă este posibil ă, fără a se putea invoca, cu autor itate
de lucru judecat, ordonanț a procurorului.
În consecin ță, având în vedere momentul reținut î n ceea ce prive ște
începutul cursului prescripției dreptului la acțiune (20.12.2011), precum și
faptul că reclam anta s -a constituit parte civilă în cauza penală la data de
11.03.2011, raportat la data formulă rii prezentei cereri de chemare în judecată
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
63
(06.04.2012 ) și la dispoziț iile art.8 alin.(2) din Decretul nr.167/1 958, tribunalul
a respins ca neîntemeiata excepția prescripției dreptului la acțiune . Nu au fost
reținute argumentele pârâtei prin care s -a arătat că termenul de prescripț ie curge
de la data produce rii accidentului (26.12.2006), întru cât cerințele prevă zute la
art.8 alin.(1) di n Decretul nr.167/1958 trebuie î ndeplini te cumulativ, reclamanta
cunos când cauzele p roducerii accidentului după ce s -au efectuat cercetări în
dosarul de urmărire penală , reținâ ndu-se prin raportul de expertiză tehnică
efectuat, că elementele de protecție și siguranț a traficului rutier montate pe
acostamentu l dreapta al sensului de mers către Brașov erau în stare distrusă și
nereparate.
Astfel, la data de 26.12.2006, pe DN 13 s -a produs un accident de
circulație î n urma c ăruia reclamanta a suferit v ătămari grave, const ând î n
pierderea membrului drept superior și alte afecț iuni. Evenim entul rutier s -a
produs prin coliziunea autoturismului condus de numitul I.I.C. (autoturism în
care se afla și reclamanta) cu balustrada metalic ă desprins ă din parapet,
penetrarea acesteia prin portiera u și i dreapta fa ță determinâ nd producerea mai
multor traumatisme reclamantei. Conduc ătorul acestui autoturism a î ncercât să
evite coliziunea cu un autoturism, care a intrat pe contrasens cu vitez ă ridicat ă.
In consecință , tribunalul a retinut ca traumatismele suferite de reclamanta s -au
datorat tocmai pen etrarii balustradei prin portiera usii dreapta fata, balustrada
care era distrusa și nerepârâta de 2 ani, desi rolul acesteia era tocmai de a proteja
autoturismele în cazul unor derapari.
Prin decizia civilă nr. 301 din 27 .11.2013, Curtea de Apel București,
Secția a III -a civilă ș i pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul
declarat si, în consecință , a schimbat în parte sentinț a, în sensul că a obligat
pârâta la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.
Instanț a de apel a retinut, în primul rând, că aspectele de ordin procedu ral
invocate nu pot fi primite.
Astfel, în ce privește prescripția extinctivă , s-a constatat c ă tribunalul a
facut o corectă aplicare a dispoziț iilor legale (art. 8 din Decretul nr. 16 7/1958),
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
64
raportat la circumstan țele de fapt rezult ate din probele administrate. Câ tă vreme,
potrivit dispozi țiilor legale, prescrip ția dreptului la ac țiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicit ă, începe să curgă de la data când pagubitul a cunoscut
sau trebuia s ă cunoasc ă, atat paguba, cât și pe cel care r ăspunde de ea,
determinarea momentului la care se na ște dreptul la ac țiune al reclamantei
trebuie s ă aibă în vedere ambele elemente la care face referire textul citat,
respect iv paguba, sub aspectul existenț ei și întinderii, dar și autorul acesteia.
Sub aspectul raportului de cauzalitate, instanța de apel a constatat că în
cuprinsul acestuia intră nu numai cauza necesară (care în speță este dat ă de
pierderea de c ătre ș ofer a controlului autoturismului ca urmare a manevrei de
evitare a unui alt autoturism), dar și condițiile cauzale, adică acele fapt e ilicite
care au facut posibilă , care au mediat ac țiunea cauzală .
În speță , o astfel de natur ă, de condi ție cauzal ă, o are omisiunea apelantei
de a men ține parapetul de protec ție în stare corespunz ătoare, rezultatul
vătămator produc ându-se ca urmare a ambelor fapte (acțiunea ș oferului și
omisiunea ilicită a apelantei) ș i, în acela și timp, fiind exclus în lipsa oric ăruia
dintre acestea.
Cât prive ște întinderea prej udiciului, Curtea a constatat că , spre deosebire
de desp ăgubirile materiale, a c ăror stabilire este posibil ă pe baza probelor
administrate, desp ăgubirile morale fac în bună măsură obiectul evalu ării
instan ței de judecat ă, care însă nu are la indemana concluzii certe deduse d in
probele administrate.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani,
atingerile aduse acestora î mbraca forme concrete de manifestare, iar instanța de
judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să
dispună repararea prejudiciului moral produs.
Deși stabilirea cuantumului desp ăgubirilor echivalente unui prejudiciu
nepatrimonial include o doz ă de aproximare, instanța trebuie s ă aibă în vedere o
serie de criterii, cum ar fi: consecin țele negative sufe rite de cel în cauză pe plan
fizic și psihic, importanț a valorilor morale lezate, masura în care au fost lezate
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
65
aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecinț ele v ătămării,
măsura în care i -a fost afectat ă situa ția familial ă, profesional ă și social ă.
S-a făcut referire la jurisprudenț a instanț ei europene, care a stabilit în
cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, c ă despăgubirile trebuie s ă prezinte
un raport rezonabil de propor ționalitate cu atingerea adus ă, avand în vedere,
totodat ă, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea
atingerii adus ă acestora.
În spe ță, instanța de apel a apreciat c ă este far ă putin ță de tăgada c ă
reclamanta a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentulu i
rutier, o astfel de concluzie fiind sprijinit ă de toate probele administrate (actele
medicale, declara țiile martorilor), acesteia fiindu -i limitat ă posibilitatea de a
desfășura activit ăți cotidiene, activit ăți de agrement, sportive, dar și accesul în
conditii normale la o activitate profesional ă, la o via ță de familie și social ă.
Față de aspect ele de fapt de natura celor menț ionate, Curtea a apreciat c ă
suma de 200.000 euro reprezint ă o repara ție just ă și echitabil ă a prejudici ului
moral suferit de reclam antă, reț inând în plus c ă argumentul legat de sursa din
care urmeaz ă să fie pl ătite desp ăgubirile este f ără nicio relevanță din perspectiva
regulilor aplicabile în materia raspunderii civile delictuale.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele p ărți.
1. Reclamanta a sus ținut c ă instanța a acordat ceea ce nu s -a cerut (art. 304 pct. 6
C.proc.civ.) întruc ât, asa cum lesne se poate observa din motivele de apel
formulate de c ătre apelanta -pârâta C.N.A.D.N.R., aceasta a invo cat chestiuni
referitoare la excep ția prescrip ției extinctive, excep ția timbrajului și la lipsa
vinov ăției, ca element al r ăspunderii civile delictuale.
Criticile aduse sentinț ei tribunalului au v izat exclusiv aceste aspecte, fără
a se antama cuantumul daunelor morale, pârâta -apelanta neso licitâ nd diminuarea
acestora și neindic ând vreun motiv pe care instanța de apel să -l poat ă avea în
vedere la analizarea cuantumului daunelor.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
66
In realitate, solicitarea apelantei -parate, conform criticilor deduse judecatii, a
vizat exonerarea de plata daun elor intru cât nu s -a retinut vinovatia
C.N.A.D.N.R., iar suma ar trebui sa fie a chitata de la bugetul de stat .
2. Pârâta a criti cat decizia din apel sub urmatoarele aspecte: Instanța a înlăturat
greșit excep ția de netimbrare, neobserv ând că în cauză nu er au incidente
dispozi țiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, c âtă vreme prin rezolu ția
procurorului din 20.12.2011, s -a dispus ne începerea urm ării penale fa ță de
C.N.A.D.N.R., sub aspectul s ăvârșirii infrac țiunii de v ătămare corporal ă din
culpă, întrucât fapta nu e prevazut ă de legea penal ă.
Potrivit dispozitiilor anterior men ționate, pentru a fi incident ă scutirea de
plata taxelor judiciare de timbru, trebuie s ă fie sau s ă fi fost pendinte o cauz ă
penal ă, în sensul c ă acț iunea penal ă să fi fost pus ă în mișcare printr -un act de
inculpare prev ăzut de lege.
Pe fondul cauzei, s -a sus ținut c ă decizia este greș ită, întrucât ar fi trebuit
să resping ă acțiunea î ntemeiat ă pe răspunderea civilă delictual ă, neexist ând fapta
ilicită a C.N.A.D.N.R.
Astfel, raportul de expertiz ă a fost efectuat la doi ani de la producerea
accidentului, moment la care parapetul de pe DN 13 km 34 era distrus urmare
altor evenimente rutiere. La data producerii accidentului, 25.12.2006, parapetul
era deformat, f ără a exista elemente lips ă din acesta, conform cercet ărilor
efectuate în dosarul de urmarire penala.
Nu poate fi considerat corect nici considerentul instanț ei de apel conform
căruia vinovatia C.N.A.D.N.R. ar rezulta, în special, din caracterul ilicit obiectiv
al faptei și din rela ția de cauzalitate dintre inac țiunea C.N.A.D.N.R. și impactul
dintre autoturism și parapet, în condi țiile în care nu C.N.A.D.N.R. a provo cat
accidentul .
Decizia este criticabil ă și pentru c ă instanța de apel a respins toate probele
solicitate de pârât ă, încalcând rolul activ pe care trebuie sa -l manifeste
judec ătorul și, astfel, nesocotind dreptul la un proces echitabil.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
67
În concluzie, pentru c ă nu s-a dovedit r ăspunderea civilă a C.N.A.D.N.R.
față de prejudiciul cauzat reclamantei, recurenta -pârât ă a solici tat s ă fie
exonerat ă de plata daunelor morale.
Analizand recursurile deduse judec ății, în ordinea impus ă de aspectel e ce
fac obiect al criticilor, Î nalta Curte constat ă urmatoarele :
1. Recursul p ârâtei are caracter nefondat.
În ce priveste chestiunea tim brajului, pârâta -recurent ă reiterează în recurs
aceea și sus ținere, conform c ăreia s -ar fi f ăcut o gre șită aplicare a dispozi țiilor
art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, invocat ă și în fața instanț ei de control
judiciar anterioare.
Sub acest aspect, insta nța de apel a reținut corect că în speță este vorba
despre o acțiune ce a î nvestit instanța civilă după ce s -a dispus neî nceperea
urmăririi penale pentru existenț a unei cauze de impunitate (deriv ând din
calitatea de persoan ă juridic ă a C.N.A.D.N.R., aș a cu m statueaz ă art. 191
C.pen.), astfel î ncât, rămânând nesolu ționat ă latura civilă în procesul penal
devenea incident, pentru identitate de ra țiune (mutatis mutandis), art. 20
C.proc.pen. ș i, implicit, teza a II -a a art. 24 lit. o) din Normele metodologice
menționate de c ătre recurent ă.
În dosarul astfel disjuns, reclamanta s -a constituit parte civilă la data de
11.03.2011, preciz ând că va indica ulterior î ntinderea desp ăgubirilor pretinse.
Împrejurarea că în dosarul penal, față de C.N.A.D.N.R. s -a dis pus neî nceperea
urmaririi penale – pe aspectul legat de calitatea de persoan ă juridic ă a acesteia,
care excludea raspunderea penal ă – nu î nseamn ă decât că opț iunea p ărții
vătămate, de a -și valorifica pretenț iile civile în procesul penal, nu mai putea fi
realizată în acel cadru procesual.
Reclamanta care optase, cum s -a men ționat, pentru realizarea pretenț iilor
civile în procedura judiciar ă penal ă – în cadrul c ăreia se putea constitui parte
civilă până la citirea actului de sesizare a instanț ei – nu poate să -și vad ă paralizat
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
68
dreptul de a sesiza instanța civilă doar pentru c ă aceast ă opțiune legal ă a rămas
nefinalizat ă din cauza solu ției date urm ăririi penale.
Pe de o parte, întrucât prescrip ția este o sanc țiune civilă aplicabil ă
atitudinii culpabile, inactive, a ce lui care își lasă dreptul nevalorifi cat înăuntrul
termenului prev ăzut de lege, atitudine c ăreia nu -i poate fi asimilat ă poziția
reclamantei, care în procesul penal se constituise parte civilă , cu respectarea
dispozi țiilor procedurii penale.
Pe de alt ă parte, este un principiu de drept, aplicabil spe ței, conform
căruia prescrip ția extinctiv ă nu curge împotriva celui care nu poate acț iona
(contra non valentem agere non currit praescriptio).
Aăadar, fiind deja constituit ă parte civilă în procesul penal, concr etizându-
și astfel voca ția de a pretinde desp ăgubiri morale, reclamanta nu se putea
îndrepta separat cu o ac țiune civilă , în valorificarea acelora și preten ții (î n
absen ța suspend ării procesului penal), pentru a i se opune prescriptia extinctiv ă.
Aceasta, î ntrucât opțiunea valorific ării dreptului subiectiv este irevocabil ă
și partea nu o poate pără si (electa una via non datur recursu s ad alteram), cu
rezerva situaț iei în care aceasta este î mpiedicat ă să urmeze calea aleas ă pana la
definitivarea ei – de exemp lu, cand s -a dispus de c ătre procuror scoaterea de sub
urmărirea penal ă sau î ncetarea urm ăririi penale (ca în speță ) ori c ând instanța
penal ă a lă sat nerezolvat ă acț iunea civilă sau c ând procesul penal a fost
suspendat.
In speță , abia în momentul pronun țării soluț iei de scoatere de sub urm ărire
penal ă – 20.12.2011 – și astfel, a ramanerii laturii civile nerezolvate, reclamanta
a putut ac ționa separat de procedura penal ă pentru care optase și sesiza astfel,
instanța civilă .
Raportat la acest moment, sesizare a instanț ei civi le, la data de 6.04.2012,
s-a făcut înă untrul și cu res pectarea termenului de prescripție extinctivă . Este
eronat ă afirma ția recurentei, conform căreia „ se prezum ă că reclamanta a
cunoscut s ăvârșirea faptei ilicite încă din data de 12.11.20 08, c ând i s -a
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
69
comuni cat ordonan ța de disjungere a cauzei penale” , intru cât ignora faptul c ă
procesul penal – cu faza sa, de urm ărire penal ă – a continuat și ca nu este
suficient ă cunoa șterea faptei ilicite, pentru a î ncepe s ă curgă prescrip ția, fiind
necesară și cunoa șterea persoanei vinovate [art. 8 alin. (1) din Decr. nr
167/1958].
De altfel, chiar indic ând acest moment (12.11.2008) ca marc ând debutul
prescrip ției extinctive, recurenta -pârât ă nesocote ște faptul ca la 11.03.2011,
reclamanta s -a constituit parte civilă , ceea ce î nseamn ă promovarea ac țiunii
civile în procesul penal și implicit, activarea efectului intreruptiv al prescrip ției
conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decr. 167/1958. Incidenț a acestui din urm ă
text pentru ipoteza avansat ă de către recurent ă este negată în mod gre șit de
aceasta, care apreciaz ă că, pentru a fi operant efectul intreruptiv de prescripț ie,
ar fi trebuit ca ac țiunea civilă să fi fost exercitată pe cale se parata. În realitate,
ceea ce intereseaz ă este lipsa pasivităț ii părții, manifestat ă procesual în formele
prevăzute de lege, prin al ăturarea acț iunii civile pr ocesului penal, astfel cum s -a
întamplat în speța.
Totodată , este eronat ă susț inerea recurentei potrivit c ăreia, dacă
legiuitorul ar fi inten ționat ca dreptul mater ial la ac țiune pentru recuperarea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicit ă să poată fi exercitat oric ând dup ă darea
unei solu ții de netrimitere în judecată de către procuror, atunci ar r ămane lipsit ă
de ra țiune prevederea legal ă privind exercitarea ac țiunii civile separat de
procesul penal și suspendarea cauzei civile p ână la solu ționarea celei penale.
Pe de alt ă parte, exercitarea ac țiunii civile separat de cea penal ă, cu
suspendarea judec ății în fața instanț ei civile p ână la rezolvarea definitiv ă a
cauzei penale, se realizeaz ă într -o altă situa ție de cât cea d in speță – respectiv,
atunci cand persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal și
introduce direct la instanța civilă acțiunea (a carei judecată este suspendat ă
pentru a se da efic iența dispoziț iilor art. 22 C.proc.pen., referitoare la
modalitatea în care se repercuteaz ă efectele autorităț ii de lucru jude cat din penal
în procesul civil).
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
70
În privinț a criticilor pe fondul cauzei, pârâta -recurentă redă , de o manier ă
nepermisă procedura l, față de faza procesual ă în care se află , aspecte de
probațiune legate de î ntocmirea raportului de expertiză , a procesului -verbal de la
locul accidentului, ar ătând, totodat ă, că nu poate fi de acord cu aprecierea
instanț elor fondului, în sensul c ă vinov ăția pârâtei ar decurge „ din caracterul
ilicit obiectiv al faptei și din rela ția de cauzalitate între inacț iunea C.N.A.D.N.R.
și impactul dintre autoturism și parapet” .
Deduc ând judecăț ii asemenea aspecte, recurenta ignor ă aspectul esen țial
că stabilirea si tuației de fapt este încaderea instanț elor fondului, cele în fața
cărora se administreaz ă probatoriul, în timp ce instanța de recurs exercita doar
un control de legalitate, respectiv de corect ă aplicare a legii asupra situa ției de
fapt determinate de insta nțele de fond .
În consecință , constatandu -se că , pe baza probelor administrate, instanț ele
fondului au stabilit fapta ilicită , vinova ția și raportul de cauzalitate dintre faptă și
prejudiciu, rezultă că în mod cor ect s-a facut aplicarea dispoziț iilor art. 998, 999,
1000 alin. (1) C.civ. privind angajarea ră spunderii civile delictuale.
Susținerea recurentei referitoare la î ncălcarea rolului activ de c ătre
instanța de apel vizeaz ă, în realitate, tot aspecte de proba țiune, critic ându-se
modalitatea în care a fost cenzurat ă solicitarea de probe în apel.
Asemenea împrejurari nu se circumscriu însă nesocotirii principiului
rolului activ, cum pretind e recurenta, î ntrucât instanța nu poate î ncuviin ța orice
probe, ci, în sensu l art. 167 C.proc.civ., numai „ pe acelea pe care le socote ște că
pot s ă aduc ă dezlegarea pricinii” .
Dar, conform î ncheierii de dezbateri din 13.11.2013 – la care face referire
recurenta – instanța a cenzurat, sub aspectul pertinenț ei și utilit ății, probele
solicitate, ar ătând motivat, de ce nu o feră elemente suplimentare fa ță de cele
existente deja la dosarul cauzei, apte s ă ducă la dezlegarea pricinii.
În speță, termenul de recurs a î nceput s ă curgă la 17.01.2014 (data
comunic ării deciziei c ătre pârât ă) și s-a împlinit la 03.02.2014, astfel î ncât,
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
71
depunerea a ăa-numitelor preciz ări, la 05.02.2014, s -a făcut cu dep ășirea
termenului procedural, neput ând î nvesti legal instanța de recurs.
Pentru toate conside rențele ar ătate, recursul p ârâtei a fost g ăsit nefondat și
a fost respins în consecință .
2. Re cursul declarat de reclamant ă deduce judec ății critici care au caracter
fondat.
Astfel, admit ând apelul p ârâtei și schimb ând sentinț a tribunalului, instanța
de apel a procedat la rejudecarea cauzei sub aspectul daunelor morale,
dispun ând o admitere în parte a cererii reclamantei, în afara limitelor învestirii
sale.
Aceasta, în conditiile în care, prin apelul exercitat în cauză , C.N.A.D.N.R.
a criti cAt sentinț a primei instanț e (separat de chestiunile formale viz ând
timbrajul și prescripția extinctivă ) în ce prive ște dezlegarea dat ă fondului
raportului juridic, susținând că suma acordat ă cu titlu de daune morale „ este
exagerat de mare, intru cât nu s-a reținut vinovăția pârâtei, iar suma ar urma să
fie achitată de la bugetul de stat” , solicit ând,în consecință , respingerea acț iunii și
exonerarea sa de plat a sumei de 1 milion euro.
Învestit ă cu asemenea critici, instanța de apel avea de analizat dacă exist ă,
într-adevar, vinovăția pârâtei, ca element al răspunderii civile delictuale ș i în ce
măsură aceast ă form ă a răspunderii juridice ar fi influenț ată de imprejurarea că
plata sumelo r s-ar face din bugetul de stat .
Susținând că suma la plata c ăreia a fost obligat ă „este exagerat de mare” ,
apelanta nu a dezvoltat critici care s ă justifice o redimensionare a cuantumu lui
acestora, ci a pretins, în realitate, lipsa r ăspunderii și, drept consecință ,
exonerarea de plat ă – pentru c ă îi lipse ște vinov ăția și, suplimentar, ar fi grevat
bugetul statului.
Proced ând la judecata apelului pe aceste aspecte, instanța a constatat c ă
vinov ăția pârâ tei exist ă, ca și celelalte elemente ale r ăspunderii civile delictuale,
așa încât pârâta nu poate fi exonerat ă de plat ă.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
72
Celălalt aspect, viz ând plata sumei de la bugetul statului, a fost g ăsit ca
lipsit de relevan ță din perspectiva regulil or care guverneaz ă materia r ăspunderii
civile delictuale.
Cu toate acestea, nesocotind regulile devolu țiunii (tantum devolutum
quantum apellatum), instanța de apel a procedat la o nou ă judecată , în afara
limitelor î nvestirii sale și a dispozi țiilor art. 29 5 C.proc.civ.
Astfel, toat ă analiza pe care o face instanța de apel –în legatur ă cu
traumele fizice și psihice pe care le -a încercat reclamanta, limitarea posibilit ății
de a desf ășura activit ăți cotidiene, dar în acela și timp, existența unei posibilităț i
de deplasare autonom ă, accesul la o activitate profesional ă care, de și limitat,
presupun ând o activitate suplimentar ă, totuși, nu ar echivala cu o î ngradire total ă
a acestei posibilit ăți – este rezultatul unor aprecieri proprii care nu corespund și
nu aduc răspuns unor critici care sa o fi investit în acest sens.
La fel, considerentele vizând raportul de proporț ionalitate și
rezonabilitate, cele privind îmbogățirea fără justă cauză nu aduc dezlegare unor
motive de apel, fiind în afara limitelor devoluț iunii și a dezbaterii contradictorii
a părților.
Așa cum corect a aratat recurenta -reclamant ă, dacă ar fi identifi cat motive
de ordine public ă, pe baza c ărora s ă procedeze – în afara motivelor de apel ale
părții – la dimensionarea cuantumului desp ăgubirilor, instanța avea obligația să
le supun ă discuț iei contradictorii în cadrul procedurii judiciare orale, pentru a
putea apoi s ă facă obiectul propriei analize.
Neproced ând în aceast ă manier ă, instanța a nesocotit dispoziț iile art. 295
C.proc.civ., aduc ând în dezlegarea jurisdicț ional ă a litigiului, direct în
considerentele deciziei, aspecte care dep ășesc limitele cererii de apel și, de
asemenea, a inc ălcat principiul contradictorialit ății dezbaterilor (inclusiv al
dreptului de ap ărare, în condiț iile în care reclam anta a fost în imposibilitate a de
a-și exprima poziț ia față de argumente ale instanț ei care nu ră spund unor critici
din apel).
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
73
Apărarea p ârâtei C.N.A.D.N.R. S.A., conform c ăreia limitele judecăț ii ar
fi fost respectate, intru cât printr -o cerere precizatoar e și completatoare a
motivelor de apel ar fi solicitat „î n subsidiar, în cazul în care se respinge apelul
promovat, reduce rea cuantumului sumei acordate”, nu poate fi primită .
Formul ând o asemenea ap ărare, pârâta demonstreaz ă, încă o dat ă, că este
în eroar e în legatur ă cu normele și regulile care organizeaz ă desfășurarea
judec ății în apel, care nu sunt identice cu cele din prima instanț ă, întruc ât, deși
devolueaz ă fondul, instanța de apel este un a de control judiciar. Aceasta
înseamn ă că îi sunt supuse jude cății critici care tind s ă demonstreze netemeinicia
și nelegalitatea hot ărârii de prim ă instanț ă.
Pe de o parte, solu ția de respingere a apelului nu poate avea drept
consecință decât confirmarea hot ărarii atacate, nepermițâ nd redimensionarea
daunelor.
Pe d e alt ă parte, simpla solicitare de reducere a cuantumului unor
despăgubiri – fară a preciza, î n concret, de ce ar fi eronat ă soluția primei instanț e
– nu se constituie î ntr-o critic ă, pentru a putea fi supus ă analizei în cadrul
controlului de temeinicie și legalitate din apel.
Pentru toate aceste considerente, se constat ă că decizia din apel a fost
pronunț ată cu nesocotirea limitelor devoluț iunii și a dispoziț iilor art. 295
C.proc.civ., care circumscriu efectul devolutiv la aspecte decurg ând din cererea
de apel (cu rezerv a identific ării unor motive de ordine public ă, ce pot fi invocate
și din oficiu).
Cum în speță , criticile din apelul pârâ tei au fost apreciate de instanță ca
nefondate și cum aceasta nu a reținut existența unor motive de ordine publică
înseamnă, potrivit argumentelor ar ătate anterior, c ă nu putea fi schimbat ă
sentin ță tribunalului, a c ărei legalitate fusese confirmat ă prin chiar
considerentele deciziei recurate.
În consecință , decizia din apel este lipsită de fundamen t legal, ceea ce
atrage i ncidenț a art. 304 pct. 9 C.proc.civ. (argumente le aduse de recurenta –
reclamantă în susținerea motivului prevă zut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
Capitolul IV: Acțiunea în acordarea de daune morale pentru vătămare corporală
74
circumscriindu -se, de fapt, aceloraș i aspecte viz ând dep ășirea limitelor
devoluțiunii) .
Ca atare, recursul recla mantei a fost admis și a fost modificată decizia în
sensul respingerii apelului pârâ tei ca nefondat.
Pronunțată de: Î nalta Curte de Casaț ie și Justiț ie – Sectia I civilă , decizia nr.1827
din 11 iunie 2014 .
Concluzii
75
CONCLUZII
Instituția acțiunii î n justiț ie este determinat ă de anumite entit ăți care
permit o reglementare precis ă a dinamicii procesuale și asigur ă corecta
desfășurare a î ntregii activit ăți judiciare. Aceste entit ăți poart ă denumirea de
factorii sau termenii ac țiunii și sunt: temeiul ac țiunii, obiectul ac țiunii, subiec ții
acțiunii și aptitudinea functional ă a acțiunii.
Lipsa oric ăruia din ace ști factori sau falsa lor existen ță are drept
consecin ță nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate î n exercitarea unei
acțiuni judiciare neva labile.
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea
de chemare în judecată, urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului.
Potrivit art. 115 C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă: a) excepțiile de
procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului; b) răspunsul la toate
capetele de fapt și de drept ale cererii reclamantului; c) dovezile cu care se apără
împotriva fiecărui capăt de cerere; d) semnătura.
De regulă, întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea
prevede în mod expres altfel.
Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea exemplare câți reclamanți sunt plus
unul pentru instanță.
În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziție procesuală de
apărare, defensivă, ci poate avea și o atitudine agresivă, ridicând pretenții proprii
împotriva reclamantului.
Concluziile generale desprinse din prezentarea acțiunii în justiție sunt
valabile în mare măsură și pentru acțiunea penală, ținându -se seama de
specificitatea conflictului de d rept penal izvorât din săvâr și rea infracțiunii și a
principiilor fundamentale de organizare și desfășurare ale procesului penal.
Concluzii
76
Cererea reconvențională este deci cererea prin care pârâtul are pretenții în
legătură cu cererea reclamantului. Cererea reconvențională trebuie să
întrunească aceleași condiții prevăzute de lege pentru cererea de chemare în
judecată. Această cerere trebuie depusă de pârât odată cu întâmpinarea.
Procesul civil parcurge, ca regulă, două mari faze: a) judecata; b)
executarea s ilită.
Prima fază (de judecată) cunoaște de obicei mai multe momente:
– judecată în fond în fața primei instanțe;
– judecată în apel;
– judecată în recurs.
De regulă, împotriva unei hotărâri judecătorești civile se pot exercita două
căi de atac ordinare: a pelul și recursul, care se judecă de instanțe de judecată
superioare celei ce a pronunțat hotărârea criticată. Pentru anumite tipuri de cauze
legea a prevăzut doar o singură cale de atac ordinară și anume recursul (de pildă:
hotărârea prin care instanța a soluționat o cerere de majorare a unei pensii de
întreținere se atacă doar în recurs).
Apelul sau recursul trebuie declarate de partea interesată în termen de 15
zile de la comunicarea hotărârii. Declarația de apel/recurs se depune la instanța a
cărei hotă râre se atacă.
Regulile procesual civile se aplică atât în materia soluționării cauzelor
civile, cât și a celor de dreptul familiei, dreptul muncii ori drept comercial, cu
unele mici derogări prevăzute expres de lege. De pildă, pentru soluționarea
cauzelor în materie comercială, pe lângă regulile procesual civile obișnuite,
Codul de procedură civilă prev ede reguli speciale în art. 720 – art. 720 , dintre
acestea cea mai importantă fiind aceea care impune, anterior sesizării instanței,
ca părțile litigante di ntr-un raport comercial patrimonial să recurgă la o
procedură prealabilă în cadrul căreia să încerce soluționarea litigiului prin
conciliere directă; numai în ipoteza eșuării concilierii, reclamantul s -ar putea
adresa instanței.
Concluzii
77
Acțiunea penal ă poate fi pu să în mi șcare de c ătre procuror și prin
declara ția oral ă consemnat ă de instan ța de judecat ă în î ncheierea de ședință prin
care se decide î n legatur ă cu extinderea procesului penal pentru alte fapte sau
alte persoane (art.336 -337).
Instanț a de judecat ă pune în mișcare ac țiunea penal ă în condi țiile art.336
alin.2 (extinderea procesului penal se dispune de instan ța de judecat ă în absen ța
procurorului c ând acesta nu particip ă la judecat ă). În acest caz, î ncheierea de
extindere a procesului penal va constitui ac tul de inculpare.
Acțiunea este mijlocul legal prin care o persoană cere instanței
judecătorești fie recunoașterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin
încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr -o
despăgubire cor espunzătoare.
Acțiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în judecată și nici
nu se reduce la aceasta, acțiunea derulându -se pe întreg parcursul procesului
civil, în cele două faze ale acestuia: judecata și executarea silită.
Este important de p recizat că, într -un proces civil, se intersectează două
acțiuni civile: acțiunea reclamantului și acțiunea pârâtului, deoarece acțiunea
constă în dreptul de a urmări în justiție ceea ce ți se datorează (ius persequendi
iudicio quam sibi debetur).
Bibliografie
78
BIBLIOGRAFIE
1. Andreea Tabacu, și Manuela Moșneanu Comăneci, Instituții procesuale
reglementate de proiectul Noului Cod de procedură civilă, care asigură
accesul liber la justiție , 2009, Revista Română de Drept Public, nr. 2 ;
2. Daniela Narcisa Theohari, Marius Eftimie, Gabriel Boroi , Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu ,
București, 2013 ;
3. Elena Belei, Efectele juridice ale hotărîrilor judecătorești , Revista
Națională de Drept, 2010 ;
4. Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat , vol. I, Ed.
All Beck, București, 2001 (citat în continuare Codul 2001) ;
5. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil .
Subiectele dreptului civil , Ed. Șansa , București ,1999;
6. Gheorghe Mateuț , Tratat de drept p rocesual penal , Ed. Hamangiu ,
București , 1999.
7. Ilie St oenescu, Savelly, Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, vol. I , Ed. Didactică și Pedegogică, București, 1983 .
8. Igor Dolea, Dumitru. Roman, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru, Adrian
Cerbu, Sergiu U rsu, Robert Botezatu, Vasile Șterbeț, Emanuel Erjiu ,
Codul de procedură penală. Comentariu , Ed. Cartier juridic. 2005.
9. Ioan Leș – Tratat de drept procesual civil , Ed. C.H. Beck, București,
2008 ;
10. Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein – Drept procesual civil. Teoria
generală, vol. I , Ed. Didactică și Pedegogică, București, 1983 ;
11. Ion Deleanu, Tratat de procedura civilă , Ed. Europa Nova, Bucuresti,
1995 ;
Bibliografie
79
12. Ion Deleanu, „Egalitatea de arme” în viitorul Cod de procedură civilă,
din perspectiva jurisprudenței CEDO și a Curții Constituționale , 2011,
Pandectele Române, nr. 6;
13. Ion Deleanu, Procedura civilă , Editura Fundației Chemare a, Iași, 1994 ;
14. Ion Neagu, Drept procesual penal , Tra tat. Ed . Global Lex, București,
2002 ;
15. Ion Neagu , Tratat de procedură penală , Ed. Hamagiu, București, 1997.
16. Ion Neagu , Tratat de procedură penală. Partea generală , Ed. Universul
Juridic, 2008 ;
17. Mihaela Tǎbârcǎ, Excepțiile procesuale în procesul civil, Ediția a 2 -a,
Ed. Univ ersul Juridic, București, 2006;
18. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , Ed. Proarcadia, București,
1993;
19. Theodoru Gr. Grigore , Tratat de Drept procesual penal , Ediția a II -a, Ed .
Hamangiu, București, 2007 ;
20. Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Acțiunile în procesul penal. Aspecte
teoretice și jurisprudență în materie , Ediția a II -a, Ed . Nomina Lex,
Bucureș ti, 20 10;
21. Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei; coord. Principal:
Elena Muraru, Drept procesual civil; Intentarea, pregătirea și
examinarea în fond a pricinilor civile; Proceduri necontencioase în
procesul civil , Chișinău, Ed. Elan Inc, 2008;
22. Victor Zaharia, Lilian Darii ș.a. Ghid privind sistemul de asistență
juridică garantată de stat , Ed. Bon Offices, Chișinău, 2010 ;
23. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.
I, Ed. Național, București, 1996 .
Bibliografie
80
Acte normative:
1. Noul Cod de procedură civilă .
2. Codul de procedură penală.
3. Constituția României.
4. Decr etul 167/1958 .
5. Legea nr. 146/1997 .
6. Legea nr. 71/2011 .
7. Legea nr. 303/2004 .
8. Legea nr. 30 4/2004 .
9. O.U.G. nr. 80/201 .
10.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Noțiunea de acțiune este folosită cu dublu sens. [619675] (ID: 619675)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.