Notiunea Contractului de Vanzare. Conditiile de Validitate
Noțiunea contractului de vanzare. Conditiile de validitate
Prezenta lucrare pornește de la definiția dată de art. 1650 din NCC a contractului de vânzare, potrivit căruia: „vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.
Fără îndoială, cel mai frecvent contract utilizat în societate este contractul de vânzare. Formele sale de manifestare, sunt numeroase, iar la rândul său, el este supus unor multitudini de influențe cu caracter economic și social.
Contractul de vânzare ocupă o poziție importantă în dreptul civil român, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi aflate în circuitul civil. El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulația juridică a bunurilor și a altor valori patrimoniale. În mod tradițional, contractul de vânzare, a fost considerat „contractul-tip”, întrucât o parte din perceptele sale se aplică, în principiu și celorlalte contracte în care există prestații reciproce.
În acest sens, NCC prevede expres în art. 1651 că dispozițiile privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligațiilor înstrainătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general, nu rezultă altfel.
I.1. Scurt istoric
I.1.1. Contractul de vânzare în dreptul roman
Noțiunea de contract apare pentru prima data în dreptul roman privat. În perioada cea mai veche a dreptului roman contractul era o convenție a cărei obligativitate rezultă din formalitățile și solemnitățile efectuate cu ocazia încheierii lui. Elementul esențial, cu alte cuvinte, al contractului nu îl constituia acordul de voință, ci elementele formale cerute pentru întocmirea lui.
Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este un conntract prin care vânzătorul (venditor) se obligă să predea posesiunea liniștită unui lucru unei alte persoane, (emptor), care se obligă în schimb să-i plătească o sumă de bani, numită preț, pretium sau merx.
Într-adevăr, primele forme contractuale romane pe care le cunoaștem se caracterizau printr-un formalism riguros : nexum, stravechi contract de împrumut, se realiza prin procedeul per aes et libram, procedeu folosit și în materie de înstrăinare a proprietății; sponsio, contract verbal, se încheia prin pronunțarea anumitor cuvinte solemne, iar contractul așa zis liberal (literis) prin anumite înscrieri făcute în registru (codex) creditorului cu încuviințarea debitorului.
Pe măsura creșterii producției și a schimburilor comerciale, solemnitățile contractuale încep să constituie o frână în dezvoltarea vieții economice.
Vechile forme au fost abolite de necesitățile noi scoase la iveală de viața însăși. Înlaturarea acestora s-a făcut treptat și numai în măsura în care practica a creat forme contractuale corespunzătoare noilor relații sociale. Alături de vechile contracte sus menționate, al căror formalism treptat a devenit inutil, apar alte forme noi, neformale. Așa apar la finele Republicii, contractele reale, adică acelea ce se încheie prin simpla remitere a lucrului și cele consensuale ce se încheiau prin simplul consimțământ (solo consenso), valabilitatea acestor contracte fiind supusă numai unor condiții de fond, scoase la iveală din destinația și utilitatea lor economică. În fapt, ele sunt adevarate pacte, adică acorduri de voință neîmbrăcate în forme solemne, ridicate la rangul de contract datorită importanței lor economice deosebite. În epoca imperială asistăm la elaborarea progresivă a teoriei generale a contractelor. Contractul (contractus), al cărui element esențial îl constituie acum acordul de voință, se descătușează de sub lanțurile formalismului primitiv. Jurisconsultul Pedius este primul care, unind în categoria juridică a contractelor unele acte juridice, arată ca elementul esențial al acestora este acordul de voință al părților contractante.
Sistemul contractual roman se va dezvolta progresiv în întreaga epocă imperială romană, căci necesitățile economice și sociale vor scoate la iveală și alte convenții cărora ordinea de drept le va acorda efecte juridice, alăturându-le vechilor categorii contractuale.
Contractele consensuale se încheie prin simplul consimțământ al părților, fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. Create pe tărâmul dreptului gintilor (ius gintium) spre a se da eficacitate juridică multiplelor convenții comerciale pe care românii le încheiau cu peregrinii, contractele consensuale sinalagmatice perfecte, deoarece creează obligații în sarcina ambelor părți și totodată – de bunăcredință – , întrucât judecătorul are dreptul, în cazul unui conflict între părti, să interpreteze aceste convenții în conformitate cu principiile de echitate și de bunăcredintă. Din caracterul lor sinalagmatic și de bunăcredință decurge regula că nici una din parțile contractante nu va putea cere îndeplinirea prestației ce i se cuvine dacă nu este gata să-și execute propria sa prestație. Contractele consensuale în dreptul roman sunt în numar de patru: vânzarea–cumpararea, locatiunea, societatea si mandatul.
Vânzarea-cumpărarea (emptio–venditio) este un contract consensual în temeiul căruia o persoană numita vânzător se obligă să transmită altuia, numită cumpărător posesiunea liniștită și trainică a unui lucru ( merx ) în schimbul unei sume de bani numită preț ( pretium ).
Precedată de origini de troc, adică de schimbul în natură, vânzarea consensuală a apărut târziu în Roma, numai spre finele Republicii, drept urmare a dezvoltarii producției de marfuri și a schimburilor comerciale. Lipsită de forme și putându-se încheia prin simplul consimțământ, vânzarea–cumpărarea consensuală a constituit un adecvat instrument juridic în ușurarea încheierii diverselor tranzacții comerciale.
Înainte de a se cristaliza sub forma unui contract consensual vânzarea se realizează printr-o simplă transferare de proprietate pe calea unei mancipațiuni.
I.1.2. Contractul de vânzare in Codul lui Cuza
În 1959, Moldova și Țara Românească au ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unificând cele două țări în ,,Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” iar noul domnitor a inițiat o serie de reforme sociale, economice și legislative în principat. Prin reforma legislativă au fost elaborate și promulgate Legea Contabilității, Legea Consiliilor Județene, Legea instrucțiunii publice,Codul Penal, Codul Civil, precum și crearea Consiliului de Stat.
Codul Civil a fost elaborat după modelul Codului Civil Napolenian din 1804, luându-se în considerare și modificările aduse între timp acestui cod, precum și proiectul de Cod Civil italian, legea franceză asupra transcripției din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie1851, dispoziții din vechiul drept românesc.
Codul Civil cuprindea 1914 articole și era împărțit în trei cărți. De-a lungul timpului, numeroase acte normative au abrogat, modificat și completat articole din Codul Civil. În ciuda unor numeroase eforturi de modificare, care au fost culminate prin pregătirea și finalizarea unor noi proiecte de Cod Civil, care erau menite să îl înlocuiască, precum cele din anii 1940, 1971 și2004, Codul Civil din vremea lui Alexandru Ioan Cuza a rămas în vigoare până la data de 1octombrie 2011 când a intrat în vigoare un nou Cod Civil inspirat după Codul Civil din provincia Quebec, Canada și care este unul dintre cele mai moderne coduri civile din lume.
În același timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modem, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practice juridice.
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanță aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relațiile de producție capitaliste. Normele de drept civil existente în acea epocă erau în multe privințe depășite sub aspectul conținutului, iar sub aspectul formei (sistematizării) erau dispersate, lipsite de unitate.
În materia contractelor civile, a fost menționat principiul autonomiei de voință părților și s-au precizat cazurile în care voința părților poate fi viciată. S-a făcut distincția între contractele consensuale ( formate prin acordul simplu de voința părților) și contractele solemne (care necesită îndeplinirea unor formalități). Sunt, de asemenea definite formele răspunderei civile:
– contractulă- creată prin incălcarea unei obligații născută prin contract;
– delictuală- rezultată prin fapt ilicit al unei persoane care aduce un prejudiciu alteia, în ambele cazuri prejudiciul trebuind să fie acoperit integral de partea care nu-și indeplinește obligația și sunt menționate obligațiile părților în cazul neîndeplinirii unor obligații sau în cazul unui prejudiciu. Se instituie principiul răspunderii personale adică răspunderea personală prin fapta proprie.
Codul consacra și răspunderea colectivă sau răspunderea prin faptele altuia (a părinților pentru faptele copiilor minori ș.a.). În încheierea contractelor este consacrat principiul autonomiei de voință a părților, consimțământul acestora trebuie să fie liber și neviciat prin eroare, dol sau violență. Contractele sunt clasificate în consensuale (prin simplul acord de voință) și solemne (a căror încheiere este însoțită de îndeplinirea unei formalități).
I.2. CONDIȚIILE DE VALIDITATE
În art.1179 sunt enumerate condițiile de validitate esențiale ale contractului de vânzare: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.
1.2.1. Capacitatea de a contracta
NCC păstrează principiul capacității de a contracta atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice care reprezintă regula, excepțiile fiind de strictă reglementare și aplicare.
Capacitatea civilă este o condiție de fond și esențială a actului juridic și constă în aptitudinea persoanei fizice și a persoanei juridice de a fi titulare de drepturi și obligații civile prin încheierea de acte juridice. Potrivit art. 28 alin. (1) NCC, „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar dispozițiile alin. (2) stabilesc că orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu. Limitarea capacității de folosință și lipsirea, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, se poate face numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
Capacitatea de a contracta constă în aptitudinea persoanei fizice și a persoanei juridice de a încheia contracte civile, în mod personal sau prin reprezentare. Textul reia dispoziția cu caracter de principiu din art. 1180 NCC privind capacitatea părților, potrivit căruia „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Ca regulă, în cazul contractului de vânzare, regula o constituie capacitatea oricărei persoane de a încheia acest contract, iar incapacitatea este excepția.
Întrucât contractul de vânzare este un act de dispoziție, pentru încheierea sa valabilă părțile trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Excepțiile de la principiul capacității de a încheia un contract de vânzare se pot constitui fie în incapacități, fie în limitări ale dreptului de a dispune, stabilite prin lege sau convenție.
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu (minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești) nu pot încheia contractul de vânzare decât prin intermediul reprezentanților legali, cu excepția actelor de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (3) NCC.
Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii între 14 și 18 ani) pot încheia contractul de vânzare, însă cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă, cu excepția actelor de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor, potrivit art. 41 NCC.
Sancțiunea nerespectării incapacității de a încheia acte juridice, fiind vorba de o condiție de fond, condiție esențială, iar sancțiunea, in principiu, este aceea a nulității actului incheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Potrivit art. 1653 NCC, „sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.”
Se sancționează cu nulitatea relativă sau nulitatea absolută cei care sunt incapabili de a cumpăra potrivit art. 1654 NCC, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică urmatoarele categorii:
mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă;
părinții, tutorele, curătorul, administratorul provizoriu pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Cei cărora le este interzis să cumpere sau să vândă sau să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite.
Consimțământul
Încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea lui fără rezerve a unei oferte de a contracta ( acordul de voință fiind alcătuit din două elemente: oferta și acceptarea). În NCC este consacrat principiul bunei-credințe de care trebuie sa dea dovadă părțile în inițierea și desfășurarea negocierilor pentru încheierea contractului.
Pentru a fi valabil exprimat si a produce consecințe juridice, consimțământul trebuie dat în cunoștință de cauză și în deplină libertate, respectiv, să nu fie viciat. În acest sens, art. 1204 statuează cu privire la condițiile consimțământului că acesta trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștiință de cauză.
Eroarea. Potrivit art. 1206, consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență, sau în caz de leziune.
NCC reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii contractului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere) cu sancțiunile corespunzătoare care pot interveni.
Dolul. Este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei peroane cu ajutorul unor mijloace dolsive sau viclene ori prin omisiunea în mod fraudulos de informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care trebuia să le dezvăluie. Privit ca fapt delictual, săvârșit cu intenție de către autorul său, dolul presupune un element material și intențional sau subiectiv.
Violența. Violența în concepția NCC, ca viciu de consimțământ este înțeleasă ca temerea temerea justificată indusă fără drept de celaltă parte, sau de un terț, de asa manieră încât partea interesată putea să creadă, după împrejurări, că în lipsa consimțîmântului, sau, viața, persoana, ori bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent (art. 1216). În stabilirea caracterului determinant al violenței, trebuie să se țină seama de, așa cum stailește art.1216 alin. 4 NCC de „vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut înfluența starea acestuia la momentul încheierii contractului”. Având în vedere că nu orice amenințare constituie o violență-viciu de consimțământ, se cere ca acesta să reprezinte o incălcare a legii (să fie ilicită) pentru a atrage nevalabilitatea actului. Pe de altă parte, potivit NCC, violența reprezintă „temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu dreptul de a obține avantaje nejustificate” (art. 1217). Faptul că amenințarea trebuie să fie determinată, rezultă și din dispozițiile art. 1219 NCC care nu recunosc caracterul de viciu de consimțământ izvorâte din respect fără ca acesta să fie însoțită de violență. Amenințarea cu un rău nu este, potrivit NCC considerată constitutivă de violență, atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1218 NCC).
Leziunea. Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoi, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți stipuleză în favoare sa ori a unei alte persoane, o prestație de valori considerabil mai mare la data încheierii contractului decât la data proprie prestației (art. 1221). Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa materială, la avantajele pe care le obține din contract, ori la ansamblul circumstanțelor. Spre deosebire de vechea reglementare, în NCC leziunea este recunoscută și în cazul majorului cu condiția ca diferența de prestație să depășească jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de parte lezată (art. 1224.)
Obiectul vânzării
Obiectul contactului este constituit din operațiunea juridică avută în vedere de părți la momentul încheierii acestuia (art. 1225). El trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Operația juridică este distinctă de prestația la care debitorul s-a îndatorat și care reprezintă obiectul obligație văzută ca raport juridic.
Condiții de validitate a obiectului contractului:
să existe- condiția este îndeplinită când bunul este prezentat ca atare în momentul încheierii actului, dar și în situația bunurilor viitoare;
să fie în circuitul civil- numai bunurile care sunt în cicuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale (art. 1229 NCC);
să fie posibil- în cazul unei imposibilități inițiale, la momentul încheierii contractului, pentru una dintre părțile actului, contractul rămâne valabil încheiat;
să fie determinat sau determinabil.
Sub acest aspect, NCC cuprinde dispoziții referitoare la determinarea obiectului de către un terț sau prin raportare la un factor de referință, precum și dispoziții privind determinarea calității obiectului.
„Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament” (art. 1657 NCC).
Potrivit art. 1658 NCC, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară. Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.
În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândește proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ținut să plătească daune-interese.
Când bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfințarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului. Atunci când cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat după caz, el rămâne obligat la plata prețului.
Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit. În ce privește cheltuielile vânzării, pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului, iar în lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului.
Potrivit art. 1668 NCC, „în cazul pactului de opțiune privind un contract de vânzare asupra bunului individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.” Pactul de opțiune este o convenție prin care o persoană, denumită promitent face o ofertă irevocabilă de a încheia în viitor un contract, ofertă pe care beneficiarul este liber să o accepte sau să o refuze într-un anumit termen. Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile doresc să-l încheie în viitor; astfel, așa cum dispune alin. (4) al art. 1278 NCC, contractul se va considera încheiat prin simpla acceptare a ofertei, fără nicio altă formalitate. Pentru a produce efecte, pactul de opțiune și declarația de acceptare trebuie să fie făcute în forma cerută de lege pentru încheierea contractului proiectat. Pactul de opțiune este încheiat între persoane prezente. El cuprinde în sine însă o ofertă irevocabilă de a contracta, ofertă pe care beneficiarul pactului este liber să o accepte sau să o refuze într-un anumit termen. Se observă că prin aceasta pactul de opțiune se aseamănă cu mecanismul contractului încheiat între persoane absente, prin ofertă și acceptare, reglementat de art. 1186-1200 NCC. În fapt, este vorba tot de o ofertă de a contracta și de o acceptare ulterioară, particularitatea pactului de opțiune constând însă în faptul că părțile sunt prezente și convin asupra acestui mecanism de încheiere a contractului.
Potriv alin (1) art. 1669, „când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.”
În lipsă de stipulație contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit.
Condițiile ale prețului
Prețul constă într-o sumă de bani ( art. 1659-1662). Acesta trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil. Vânzarea făcută pe un preț care nu a fost deteminat în contract este valabil dacă părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății, și care nu necesită un nou acord de voință.
Prețul poate fi determinat și de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părților. Atunci când persoanele astfel determinate nu determină prețul în termenul stabilit de părți, sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părții interesate, președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgență, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea prețului. Dacă prețul nu a fost determianat în termen de una an de la data încheieii contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului. Atunci când prețul este deteminat în funcție de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ține seama de greutatea ambalajului.
Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit, de altfel, este anulabilă și atunci când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
Cauza
Spre deosebire de reglementarea anterioară, NCC definește cauză ca fiind „motivul care detemină fiecare parte să încheie contractul” (art. 1235). Potrivit art. 1236 și 1237 NCC, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să indeplinescă cumulativ următoarele condiții:
să existe- cauza nu există când lipsește discernământul sau scopul imediat la încheierea contractului;
să fie licită- cauza este licită când este conformă legii și ordinii publice. Cauza este considerată ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imeprative;
să fie morală- să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de conviețuire socială.
Ca sancțiune, lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea abolută a contractului, dacă este comună, ori în caz contrar, cealaltă parte a cunoscut-o, ori după împrejurări trebuia să o cunoască.
Contractul este valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
2. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE ÎNTRE PARȚI
2.1. NOȚIUNE ȘI INTERPRETARE
Contractul de vânzare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părțile contractului. În esență, efectele contractului reprezintă tocmai conținutul acesteia, respectiv drepturile și obligațile civile născute din convenția părților.
Principiile generale în această materie sunt: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității și principiul relativității contractului. NCC introduce în noțiunea de impreviziune în contracte, care reprezintă o excepție de la pricpiul forței obligatorii a contractului, dispunând totuși că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă doatorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Aceste dispoziții sunt aplicabile numai dacă:
schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acestora nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat ca și-ar fi asumat acest risc;
debitorul a încercat într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și achitabile a contractului.
Pe de altă parte, în baza principiului irevocabilității, prevazut de art. 1270, alin (2) din NCC, unui contract de vânzare încheiat valabil nu i se poate pune capăt prin voința uneia din părțile contractului, deci, revocarea unilaterală a contactului nu este posibilă.
Potrivit principiului relativității efectelor juridice ale actului juridic civil, exprimat în adagiul latin ,,res inter alios acta, aliis neque prodesse potest”, impune ca un contract de vânzare să producă efecte numai între părțile acestuia, nu și față de persoanele străine de contract, neputând nici să profite, nici să dăuneze acestor persoane, iar art. 1280 NCC prevede: ,,contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
În privința reglementărilor legale a efectelor contractului de vânzare, NCC nu reglementează expres toate drepturile și obligațiile părților acestui contract. De astfel, acest lucru ar fi imposibil, părțile contractului, în baza principiului libertății contractuale, putând să stabilească în mod liber clauzele contractuale.
Potrivit art. 1671 NCC, ,,clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpăratorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii și contractele de adeziune”.
Întrucât interpretarea cauzelor vânzării este o chestiune esențială, pentru evitarea greșitei înțelegeri a semnificației art. 1671 NCC, este necesar să fie stabilită relația dintre acest articol și articolele 1266-1269 NCC, care instituie regulile generale de interpretare a contractelor în general.
Interpretarea contractului de vânzare-cumpărare se face în primul rând după voința concordantă a părților (art. 1266 NCC), în al doilea rând, clauzele sunt supuse interpretării sistematice (1267 NCC). în al treilea rând, clauzele îndoielnice se interpretează după regulile prevăzute de art. 1268 NCC și dacă, în urma aplicării uneia sau mai multora dintre aceste reguli, o clauză este susceptibilă de două înțelesuri aceasta va fi interpretată în favoarea cumpărătorului.
De asemenea, trebuie precizat că în contractele de adeziune clauzele vânzării se interpretează împotriva celui care le-a propus, conform art. 1269 alin. (2) NCC. Astfel, dacă vânzarea este un contract de adeziune propus de cumpărător, clauzele neclare se vor interpreta împotriva cumpărătorului. O astfel de ipoteză este aceea în care un retailer cumpără bunuri de la producători folosind un contract de adeziune (tip). Interpretarea clauzelor în contractele de vânzare încheiate cu consumatorii se face în favoarea consumatorului (sau, altfel spus, a cumpărătorului). Art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (rep. în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008) stabilește că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Art. 2 din aceeași lege stabilește că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații care, în temeiul unui contract care intră sub incidența legii, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată care, în temeiul unui contract care intră sub incidența legii, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop.
2. 2. RISCUL CONTRACTULUI. RISCUL PIEIRII FORTUITE. CAZUL FORTUIT ȘI FORȚA MAJORĂ
2.2.1. Riscul contractului
Potrivit art. 1274 NCC, alin. (1) în lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Potrivit alin. (2), creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp.
„Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul vânzării, poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețului.”
Riscul în contractul translativ de proprietate îl are, cât timp bunul nu e predat, debitorul obligației de predare, chiar dacă transferul proprietății a fost realizat.Această regulă este supletivă, părțile putând deroga prin convenția lor. Prin urmare, riscul se transmite prin predarea bunului, nu prin transmiterea dreptului.
Prima diferență notabilă în Noul Cod Civil față de Vechiul Cod Civil în materie de risc contractual este că momentul transferului dreptului real nu mai coincide de drept cu momentul transferului riscului pieirii fortuite a bunului. În prezent, art. 1273 disociază momentul transferului dreptului real de transferul riscurilor pieirii fortuite a bunului transferat, principiul fiind aplicabil, în general, în toate actele translative de drepturi reale : "Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen". Regula este reluată sub aceeași formă în art. 1674 Noul Cod Civil cu referire strictă la contractul de vânzare-cumpărare: „ Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă”.
2.2.1. Riscul pieirii fortuite
Riscul pieirii fortuite a bunului, în contractul de vânzare, pe lângă transferul dreptului de proprietate interesează și transmiterea riscurilor privind pieirea totală sau parțială a bunurilor tranzacționate.
Spre deosebire de Codul civil de la 1864, NCC nu manifestă preocupare deosebită față de problema transmiterii riscurilor bunurilor ce formează obiectul vânzării. Astfel, potrivit Codului civil anterior, principiul care guverna suportarea riscurilor pierii bunurilor era res perit domino, adică riscul era suportat de către cel care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii totale sau parțiale a bunului.
În lipsa unor reglementări privind suportarea riscurilor în contractul de vânzare, vor fi aplicabile la regulile generale privind transferul riscurilor din contractele translative de proprietate. Astfel, potrivit art. 1274 Noul Cod Civil, „în lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”.
În consecință, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care riscul era suportat de persoana care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii bunului, sub imperiul actualului Codul civil, riscul pieirii bunului este suportat de către debitorul obligației de predare (res perit debitori).
Principiul de mai sus se exprimă prin aceea că riscul pieirii bunurilor ce constituie obiect al unui contract de vânzare este suportat de către vânzător până în momentul predării acestora către cumpărător, transportator, expeditor sau altă persoană desemnată în acest sens de către cumpărător. Astfel, în concepția Codului civil actual, transmiterea riscurilor nu mai este legată de transferul dreptului de proprietate, ci de operațiunea materială a predării bunului sau bunurilor vândute. Mai precis, prin transmiterea proprietății nu se transferă automat și riscurile, cum era în reglementarea vechiului Cod civil.
Potrivit cu regulile actuale ale Codului civil, proprietatea se transmite, de regulă anterior transferului riscurilor. De exemplu, pentru bunurile viitoare, inclusiv cele dintr-un gen limitat care nu există la momentul încheierii contractului, Codul prevede că proprietatea se strămută din momentul în care acestea au fost realizate, dar riscurile rămân în sarcina vânzătorului până în momentul predării. Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 1274 alin. (2), „creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp”.
În concluzie, în acord cu regulile actualei reglementări a suportării riscurilor în contractele translative de proprietate, înseamnă că, dacă, până în momentul predării bunurilor, indiferent de natura acestora, individual determinate sau de gen, acestea pier și nu mai pot fi întrebuințate potrivit cu natura lor sau cu destinația dată de către părți, vânzătorul este obligat să procure cumpărătorului alte bunuri, fără a avea dreptul la supliment de preț .
De reținut că regulile care cârmuiesc transmiterea riscurilor au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părțile pot deroga de la acestea și pot stabili alte momente sau condiții privind suportarea riscurilor pieirii bunului sau bunurilor ce formează obiectul contractului de vânzare.
2.2.3. Forța majoră și cazul fortuit
Cauzele exoneratoare de raspundere sunt enumerate expres de lege: cazul fortuit, forța majoră, fapta victimei înseși sau a unui terț, exercițiul dreptului. Trebuie însă să precizăm, înainte de orice abordare a acestor împrejurări, faptul că ultimele două cauze exoneratoare de răspundere sunt incidente mai mult în cazul răspunderii civile delictuale.
Cele mai importante sunt cazul fortuit și forța majoră.
Cazul fortuit este o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat care împiedică, în mod obiectiv și fără nicio culpă din partea debitorului, executarea obligației sale contractuale, cu consecința exonerării sale de răspundere pentru această neexecutare. Literatura juridică și practica judiciară exemplifică cu împrejurări intrinseci ale contractului, sau cu împrejurări extrinseci cum ar fi fenomene naturale sau meteorologice extreme (alunecări de teren, ploi torențiale) dar care nu întrunesc caracteristicile forței majore.
Forța majoră este un fapt cu totul extern, invincibil, inevitabil și insurmontabil care face imposibilă executarea obligației și care, ca și cazul fortuit, exonerează de răspundere debitorul. Cauzele de forță majoră sunt mai puține și, în general, asupra acestora nu există discuții, spre deosebire de cazul fortuit. Sunt cazuri de forță majoră: cutremurul, inundațiile, incendiul, grindina, vântul puternic, căderile masive de zăpadă, seceta, epidemiile (nu și starea de boală doar a debitorului, care, în mod frecvent, nu este acceptată ca forță majoră, nefiind un fapt extern debitorului), catastrofe naturale și orice împrejurări cu consecințe grave cauzate de fenomene meteorologice extreme; mai pot fi reținute în categoria forței majore, greva, intrarea debitorului în șomaj reținută constant de jurisprudența franceză, revoltele populare, războiul dar și embargoul.
Între cele două noțiuni există, după cum se poate observa, mai multe asemănări, care fac dificilă uneori, așa cum spunem, delimitarea lor.
Ca și asemănari, atât forța majoră cât și cazul fortuit sunt cauze exoneratoare de răspundere, fiind prevăzute ca atare în art. 1351 NCC; ambele situații trebuie să se constituie în evenimente imprevizibile (de neprevăzut), și insurmontabile (ale căror efecte nu pot fi înlăturate), chiar dacă, în fapt, caracterul insurmontabil se analizează cu mai mare rigoare în cazul forței majore (caracterul absolut invincibil prevăzut de lege).
Deosebirile sunt de nuanță, dar importante. Prima deosebire: forța majoră poate fi numai un eveniment exten, pe când cazul fortuit, chiar dacă nu este cauzat de partea contractantă, poate deriva din contract, adică își poate avea izvorul în contract. A doua deosebire: forța majoră trebuie să fie un eveniment inevitabil și invincibil (imposibil de înfrânt), ceea ce nu se cere la cazul fortuit. În fine, deosebirea esențială, care derivă, de altfel, din toate explicațiile și delimitările făcute până acum: dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră. Cu alte cuvinte, noțiunea de forță majoră este o noțiune mai largă care include și noțiunea de caz fortuit, dar cazul fortuit nu include forța majoră. Prin urmare, există așadar situații în care cazul fortuit nu exonerează de răspundere contractuală, ci numai forța majoră.
2.2.4. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI
Obligațiile vânzătorlul, potrivit NCC sunt:
să transmită proprietatea bunului, sau după caz, dreptul vândut;
să predea bunul;
să il garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului.
Transmitera bunului
Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut. Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobandește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului.
Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voința părtilor se dispune altfel. Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile sunt aplicabile, după caz. În lipsa transmiterii proprietății, convenția nu este un contract de vânzare, ci un contract de leasing, comodat, împreumut, etc.
Art. 1673 NCC reglementeză obligația vânzătorului de a transmite dreptul vândut. Odată vândut, obligația de a preda lucrul, cuprinde și accesoriile sale, iar fructele percepute din momentul intervenirii vânzării se cuvin cumpărătorului. În categoria drepturilor accesorii putem include drepturi reale, ca dreptul de servitute, care se transmite automat odată cu instrainarea fondului. În ceea ce privește eventualele drepturi personale, consimțite de vânzător, ca regulă generală, aceastea nu se transmit la cumpărător, care este un având cauză cu titlu particular. Prin excepție însă, cumpărătorul este obligat să respecte un contract de locațiune consimțit de vânzător, în condițiile prevăzute de art. 1811 NCC.
Predarea bunului
Potrivit art. 1674, proprietatea se transmite de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului chiar dacă bunul nu a fost predat, ori prețul nu a fost plătit încă. „Într-o abordare juridică corectă, se observă că principiul transmiterii de drept a proprietății de la vânzător la cumpărător trebuie privit ca un efect automat, abstract, al vânzării, independent de momentul efectiv a producerii acestuia (la data încheierii vânzării sau ulterior).”
„Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngradită a posesiei”.- art. 1685 NCC.
Obligația de predare, stabilită în sarcina vânzătorului înseamnă înmânarea bunului cumpărătorului, în materialitatea sa ori în alt mod convenit. Prin îndeplinirea obligației de predare, cumpărătorul întră în posesia bunului și în poate folosi, inclusiv să îi perceapă fructele. Predarea bunului nu trebuie privită doar sub aspectul material al simplei tradițiuni a bunului. Această idee rezultă și din dispozițiile art. 1687 și art. 1688 NCC. Așadar, obligația de predare conține și obligația vânzătorului de a-i asigura cumpărătorului posesia utilă a bunului vândut. Această normă are caracter supletiv, adică părțile contractante au posibilitatea să convină asupra conținutului obligației de predare a vânzătorului și numai în lipsa unei asemena clauze se aplică dispozițiile legale.
Cu privire la predarea bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare, accesoriile, precum și tot ce este destinat folosinței bunului, titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului cade în sarcina vânzătorului.
Predarea bunurilor imobile se face către vânzător prin remiterea documentelor de proprietate și a cheilor imobilului către cumpărător. Anterior predării, vânzătorul trebuie să îndepărteze din imobil orice bun mobil.
Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a altui document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Vânzătorul are la alegere, fie posibilitatea de a remite material bunul cumpărătorului, fie de a remite titlu reprezentativ, care să-i permită cumpărătorului să intre singur în posesia bunului. Dacă parțile nu au convenit, cu privire la modalitatea de predare a bunului, vânzătorul are opțiunea dintre cele două posibilități de executare a obligației sale.
Ca regulă, predare se face unde se află bunul la momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților.
Potrivit art 1690 NCC, bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, cumpărătorul are obligația ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanțelor, iar dacă în urma verificării se constată existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația de predare în starea în care de afla la momentul încheierii.
Ca regulă, dacă părțile au convenit altfel privind predarea bunului la un termen ulterior vânzării, vânzătorul are obligația de a conserva bunul. Acesta trebuie să fie predat în starea în care se afla la momentul încheierii contractului. Aceeași regulă o regăsim în art. 1483 NCC, potrivit căreia obligația de a strămuta proprietatea implică și obligațiile de a preda bunul și de a-l conserva până la predare.
Articolul 1690 alin. (2) NCC instituie în sarcina cumpărătorului obligația ca, imediat după preluarea bunului, să verifice starea acestuia.
Dacă se dispune că dacă dobânditorul descoperă vicii, are obligația de a-l informa de îndată pe vânzător, în caz contrar prezumându-se absolut că vânzătorul și-a executat corect obligația de predare a bunului. În opinia noastră însă, obligația cumpărătorului de a verifica starea bunului nu implică obligația acestuia de a descoperi eventuale vicii ale bunului, finalitatea acesteia fiind aceea de a verifica doar dacă bunul se află în starea de la data încheierii contractului. Dispunând că, dacă descoperă vicii, cumpărătorul trebuie să-l informeze de îndată pe vânzător, noul Cod civil nu reglementează care ar fi obligațiile vânzătorului în acest caz, dar, fiind vorba de denunțarea unor vicii, sunt aplicabile dispozițiile art. 1710 NCC privind efectele garanției.
În lipsa unei stipulații contrare, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietății.
NCC a prevăzut dreptul vânzătorului de a suspenda exercitarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va plăti prețul la termenul stabilit. Potrivit alin. (1) art. 1694, dacă obliația de plată a prețului este afectată de un termen și, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va plăti prețul la termenul stabilit.
Garanția contra evicțiunii și a viciilor bunului
Potrivit art 1695 NCC, ca urmare a transmiterii proprietății bunului vândut către cumpărător, vânzătorul este obligat să-i asigure și să-l apere de liniștita posesiune a dreptului transmis. Evicțiunea înseamnă pierderea, totală sau parțială, a proprietății bunului transmis cumpărătorului ori tulburarea sa în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, urmare a invocării unui drept asupra bunului de către un terț sau chiar de către vânzător.
Evicțiunea se realizează, de regulă, prin constatarea pe cale judiciară a dreptului unei alte persoane asupra bunului transmis prin vânzare cumpărătorului.
Dacă cumpărătorul ori succesorii săi sunt evinși, ei au la dispoziție o acțiune de garantare contra evicțiunii față de vânzător, întemeiată pe contractul de vânzare, iar nu pe temei delictual, ceea ce le facilitează probațiunea.
NCC reglementează două cazuri de garanție contra evicțiunii:
a) Garanția împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț [art. 1695 alin. (2) NCC];
Această obligație de garanție survine numai dacă pretențiile terțului sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată. În caz contrar, cumpărătorul și-a asumat riscul dobândirii bunului, iar vânzătorul este exonerat de răspundere.
b) Garanția împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului (art. 1695 alin. (3) NCC);
Faptele imputabile vânzătorului privesc fie o tulburare de fapt (spre exemplu, deposedarea cumpărătorului de bun), fie o tulburare de drept (spre exemplu, constituirea unei servituți). Asemenea fapte pot fi anterioare vânzării și neaduse la cunoștința cumpărătorului (spre exemplu, încheierea unui contract de închiriere), ori pot fi ulterioare și neprevăzute în contractul de vânzare .
Garanția contra viciilor bunului vandut este reglementată de art. 1707 NCC.
După încheierea contractului, vânzătorul are obligația să îl garanteze pe cumpărător contra oricăror vicii ascunse ale bunului.
Răspunderea vânzătorului pentru lucrul vândut, prevăzută de vechiul Cod civil, este înlocuită cu obligația de garanție a lucrului vândut, consecința juridică a acestei modificări fiind una de substanță, astfel încât, în timp ce răspunderea are temei subiectiv, întemeindu-se pe culpa dovedită sau prezumată a debitorului, garanția este automată și abstractă, culpa neconstituind un element al angajării mecanismelor ei.
De aceea, debitorul obligației de garanție nu poate fi exonerat de obligații chiar dacă există un caz de forță majoră, ceea ce înseamnă că aceasta nu are nicio legătură cu circumstanțele subiective în care s-a ivit, fiind calificată ca o obligație de rezultat.
Vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului folosința liniștită a lucrului. Așa fiind, el este ținut respunzător în cazul în care lucrul vândut are unele defecte care îl fac impropriu întrebunințării în scopul pentru care a fost cumpărat sau care sunt de natură să îi micșoreze întrbuințarea sau valoare încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau nu ar fi plătit același preț.
Pentru a fi antrenată răspunerea vânzătorului, trebuie să fin îndeplinite cumuluativ următoarele:
Viciile să fie ascunse. Este ascuns acel viciu care, la data contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărător prudent și diligent fără să fie nevoie de asistență de specialitate. Prin urmare, viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului ș evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut și nici nu putea să il cunoască, iar vânzătorul nu l-a încunoștințat despre existența acestuia.
Viciile să existe în momentul încheierii contractului. Viciul ascuns al lucrului sau cauza acestuia să fi existat anterior sau concomitent vânzării.
Viciile să fie grave. Se consideră că viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuințării potrivit destinației sau naturii sale sau atunci când acesta îi micșorează valoarea de întrebuințare încât, în cazul în care cumpărătorul le-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit un preț mai mic. Vânzătorul nu datorează garanție contra viciilor ascunse dacă acestea erau cunoscute de către cumpărător la data încheierii contractului.
Răspundera vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului se antrenează indiferent dacă acestea le cunoștea sau nu, respectiv dacă a fost sau nu de bună-credință.
Art. 1709 NCC stabilește obligația cumpărătorului care a descoperit viciile ascunse ale lucrului să le aducă la cunoștința vânzătorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil potrivit cu împrejurările; pentru cumpărătorul profesionist al unui bun mobil corporal, s-a prevăzut un termen de două zile lucrătoare.
Dacă viciul apare în mod gradual, termenele prevăzute mai sus încep să curgă din ziua în care cumpărătorul își dă seama de gravitatea și întinderea viciului.
Cumpărătorului i se recunoaște, în temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, un drept de opțiune privind măsurile reparatorii prevăzute de lege. El poate opta pentru înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia, înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii, reducerea corespunzătoare a prețului ori rezoluțiunea vânzării.
Dreptul de opțiune a cumpărătorului trebuie să fie proporțional cu gravitatea viciilor, scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări avute în vedere de părți ori ivite ulterior, astfel încât să fie înlăturate efectele negative suportate de cumpărător.
Înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia înseamnă repararea bunului, astfel încât să nu mai prezinte vicii.
Conform art. 1716 NCC, în afara de garanția contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcționare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecțiuni ivite înăuntrul termenului de garanție, să repare bunul pe cheltuiala sa. Dacă reparația este imposibilă, sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin contract sau prin lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. Garanția nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedește că defecțiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau păstrat bunul. Sub sancțiunea decăderiii din dreptul de garanție, cumpărătorul trebuie să comunice defecțiunea înainte de împlinirea termenului de garanție. Dacă acestă comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanție, din motive obiective, cumpărătorul are obligația să comunice defecțiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanție.
2.2.5. OBLIGAȚILE CUMPĂRĂTORULUI
Potrivit art. 1719 NCC, obligațile principale ale cumpărătorului sunt:
să preia bunul vândut;
să plătească prețul vânzării.
Luarea în primire a lucrului
Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul și la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea. Prin urmare, această operațiune trebuie executată la termenul stabilit în contract, iar, în lipsa unei asemenea stipulații, potrivit obiceiului locului; dacă nu există un obicei, îndată după încheierea contractului. În cazul în care, cumpărătorul refuză preluarea și plata bunului mobil, el este de drept în întârziere, iar dacă cumpărătorul persistă în refuzul său, vânzătorul are un drept de opțiune între consemnarea bunului în depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului și vânzarea bunului. Dacă vânzarea a avut ca obiect bunuri alterabile sau supuse fluctuației de valori, cumpărătorul este de drept în întârziere în privința preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă prețul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea, fără a fi plătit prețul.
Plata prețului
În lipsa unei stipulați contrare, cumpărătorul trebuie să plătescă la locul în care se află bunul în momentul încheierii contractului. În privința momentului în care trebuie făcută plata, prețul trebuie achiatat de îndată ce a fost transmisă proprietatea. În ceea ce privește modalitatea de plată, a prețului, aceasta se poate realiza, fie sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestații unice, fie în mod fracționat, în rate la anumite termene. Potrivit art. 1721 NCC, cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi asupra prețului din ziua dobândirii proprietății dacă bunul produce fructe naturale sau civile din ziua predării.
Cumpărătorul are dreptul să suspende plata prețului în situația în care află despre extensia unei cauze de evicțiune. Suspendarea plății prețului se poate face până la încetarea tulburării sau până când sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare. Suspendarea plății prețului nu se poate face în situația în care cumpărătorul a cunoscut pericolul evicțiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare. În caz de neplată, vânzătorul poate să-și exercite dreptul de retenție asupra bunului până în momentul plății. Pentru exercitarea dreptului de retenție de către vânzător, trebuie întrunite două condiții:
creanța privind prețul să fie exigibilă;
cumpărătorul să nu fi dobândit detențiunea bunului care formează obiectul vânzării.
În situația în care bunul a fost predat cumpărătorului, vânzătorul va putea cere executarea silită a obligației de plată a prețului, având un privilegiu special ce-i conferă dreptul de a fi satisfăcut cu preferință față de alți creditori, din prețul bunului vândut ( art. 1723 NCC). Acțiunea în plata prețului are caracter personal și se prescrie în termenul general de 3 ani.
Suportarea cheltuielilor vânzării
Potrivit art. 1666 NCC, cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielie vânzării, dacă părțile nu au stipulat altfel. Aceste cheltuieli care incumbă cumpărătorului ca un accesoriu a prețului constau în cheltuieli propriu-zise ale actului, taxele de timbru, de autentificare a actelor în catul bunurilor mobile. Tot în sarcina cumpărătorului sunt și cheltuielile aferente operațiunilor de plată a prețului. Părțile pot prevedea, însă, că aceste cheltuieli să fie suportate în comun sau chiar numai de vânzător. Măsurarea, cântărirea, iar preluarea și transportul de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului.
3. RELATIVITATEA ȘI OPOZABILITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE FAȚĂ DE TERȚI
Relativitatea efectelor contractului față de terți
Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1281-1288 NCC).
Textul legal analizat reia într-o formulare afirmativ-pozitivă conținutul art. 973 Cod Civil, („Convențiile n-au efect decât între părțile contractante”) și stabilește de o manieră imperativă că un contract produce efecte – în sensul de a da naștere la drepturi și obligații – numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Rezultă că relativitatea efectelor contractului nu este un principiu absolut, însă excepțiile sale sunt stabilite exclusiv pe cale legală. Chiar și în lipsa unei consacrări legale, principiul relativității ar putea fi dedus din existența principiului obligativității, întrucât drepturile și obligațiile născute dintr-un contract nu profită, respectiv nu incumbă decât părților contractante, afară de cazurile expres prevăzute de lege; se poate considera că relativitatea este o aplicație a obligativității, întrucât aceasta din urmă are o sferă mai largă, un contract producând efecte specifice obligatorii și pentru alte persoane decât părțile contractante.
După cum se cunoaște, orice contract este un acord intervenit între voințele individuale a două sau mai multe persoane. Acest acord poate să poarte numai asupra unor drepturi și obligații de care părțile pot să dispună, ele sunt stăpâne pe propriile interese și le pot implica într-un contract sau nu (principiul libertății de a contracta), în ce manieră doresc (libertatea de conținut), supunându-se astfel raportului obligațional generat de aceest contract (principiul forței obligatorii a contractului). De aceea, rezultatul voinței părților va produce efecte cu privire la ele însele pentru că și-au dat consințământul la acest efect și nu cu privire la terți. Față de terți, contractul nu va produce, în principiu, niciun efect obligatoriu, în sensul că dintr-un contract nu vor putea rezulta obligații pentru alte persoane decât cele implicate în contract în calitate de părți.
Pentru a lamuri care este importanța acestui principiu, trebuie stabilit care sunt efectele la care se referă art. 1280 NCC și care sunt persoanele la care se aplică aceste efecte. În primul rând, în virtutea principiului forței obigatorii a contractului, acesta dă naștere la obligații în sarcina părților. În virtutea forței obligatorii a contractului, debitorul se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva. Niciodată, conținutul obligațional al contractului nu va produce efecte față de terți.
Așadar, contractul de vânzare produce efecte asupra urmatoarelor categorii de persoane:
Părțile contractante. Persoanele fizice și juridice care și-au dat consimțământul, personal și direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului;
Terții propriu-ziși. Toate persoanele care nu au participat direct la încheierea contractului și care nu au calitatea de părți și fără să își fi dat consimțământul.
Succesorii universali sau cu titlu universal. Efectele contractului se produc și față de aceste persoane, în măsura în care ele subzistă în momentul dobândirii patrimoniului sau fracțiunii de patrimoniu care a aparținut părților sau unei dintre părțile contractante.
Succesorii cu titlu particular. Aceștia profită de drepturile reale și sunt ținuți să respecte obligațiile și sarcinile reale născute din contracte încheiate de autorul lor în legatură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis. În raport cu aceste contracte, succesorul cu titlu particular are calitatea de avâd-cauză.
Creditorii chirografari. Sunt acei creditori care au o singură garanție comună și proporțională a realizării drepturilor lor de creanță, întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor general.
Opozabilitatea contractului față de terți
„Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.”
Prin opozabilitatea contractului, în sens larg, înțelegem că el produce efecte între părțile contractante și avânzii-cauză ai părților, precum și faptul că situația juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de către toți, incusiv de terții propriu-ziși. Terții au obligația generală de a respecta situația juridică născută din contract, chiar dacă pentru ei, această realitate se prezintă ca un fapt juridic.
Interpretarea dispozițiilor art. 1281 permite depistarea următoarelor componente ale principiului opozabilității efectelor contractului față de terți:
a) prima componentă a opozabilității: terții nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. Această componentă a principiului evidențiază un comportament pasiv al terților față de efectele născute dintr-un contract la care ei nu au luat parte. Tehnic-juridic, este vorba despre o obligație generală negativă de a nu face care incumbă terților în legătură cu existența drepturilor și obligațiilor contractuale. În cazul în care o terță persoană nu se abține de la obligația generală negativă de a nu face, aducând atingere drepturilor sau obligațiilor uneia dintre părțile contractante, se poate angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în condițiile art. 1357 NCC. Pe de altă parte, terța persoană va respecta contractul, ca fapt juridic, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor sau intereselor ei legitime;
b) a doua componentă a opozabilității: terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. A doua componentă a principiului are drept premisă interesul terților de a invoca realitatea socială, contractul care a fost încheiat, în folosul lor personal, chiar și împotriva părților contractante. Sub aspect probatoriu, terța persoană este îndreptățită să se folosească de orice mijloc de probă pentru a dovedi existența, pentru a combate existența ori pentru infirmarea numai în parte a contractului.
În vederea asigurării opozabilității contractului față de terți, uneori sunt necesare măsuri de publicitate a drepturilor și obligațiilor contractuale sau simpla cunoaștere a existenței acestora de către terți, în funcție de evidențierea fiecărei componente în parte a principiului.
Excepții de la principiul relativității și de la principiul opozabilității efectelor contractului
Excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului sunt acele situații juridice în care efectele contractului se produc față de alte persoane care nu au calitatea de părți contractante sau de succesori în drepturi ai părților. Cu alte cuvinte, suntem în prezența unor excepții de acest fel numai atunci când un contract dă naștere la drepturi sau la obligații în favoarea și respectiv în sarcina altor persoane decât părțile contractante și succesorii în drepturi ai acesora.
,,Excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului nu trebuie confundat cu excepțiile de la opozabilitatea contractului față de terți. Din contract, în sarcina terților nu se nasc obligații concrete; obligația terților de a respecta situația juridică născută din contract sau opozabilitatea față de ei a contractului rezultă din regula potrivit căreia numănui nu-i este permis să aducă atingere drepturilor subiective aparținând altora. Opozabiliatea contractului față de părți care este sinonimă cu relativitatea efectelor sale, se deosebește cu claritate de opozabilitatea față de terți a situației juridice născută din acel moment.”
Excepțiile de la cele doua principii sunt reglementate de art. 1283-1294 NCC și sunt urmăroarele: promisiunea faptei altuia, stipulația pentru altul și simulația.
Promisiunea faptei altuia
,,Promisiunea faptei altuia poate fi definită ca fiind un contract sau o clauză într-un contract prin care o personă-debitorul sau promitentul-se obligă față de creditor să obțină consințământul unei terțe persoane de a încheia un contract sau a ratifica un contract deja încheiat”.
Printr-un contract, nimeni nu poate devin debitor față de alte persoane fără propriul consimțământ. Suntem în prezența unei excepții doar aparente de la principiul relativității, întrucât debitorul promite propria sa faptă – de a-l determina pe terț să contracteze cu creditorul său –, și nu fapta terțului, care va fi obligat exclusiv ca urmare a consimțământului său de a se angaja într-o relație contractuală cu beneficiarul promisiunii analizate. Ca mod de implementare convențională, promisiunea faptei altuia poate reprezenta o convenție principală, de sine stătătoare, între părți sau poate fi accesorie pe lângă o un anumit contract, caz în care este mai potrivită denumirea de convenție de porte-fort.
Regimul juridic al promisiunii faptei altuia este format din următoarele elemente principale:
a) Părțile promisiunii faptei altuia au denumiri specifice: promitentul (debitorul) și beneficiarul promisiunii (creditorul);
b) Obiectul promisiunii faptei altuia poate consta în angajarea promitentului la: a-l determina pe terț să încheie un act juridic (nu se precizează dacă este unilateral sau bilateral ca mod de formare), a-l determina pe terț să ratifice un act juridic, ambele variante dublate de posibilitatea angajării promitentului și ca fideiusor, cu consecințe asupra obligațiilor promitentului;
c) Efectele promisiunii faptei altuia. De principiu, această operațiune dă naștere unei obligații de a face în sarcina promitentului, obligație de rezultat sancționabilă prin obligarea promitentului la repararea prejudiciului suferit de beneficiarul creditor. Concret, obligația de a face depinde de obiectul promisiunii de a contracta și implicit, de asumarea de către debitor și a poziției de fideiusor, caz în care el va garanta și executarea prestației asumate ulterior de către terț. Rezultă că în simplă calitate de promitent, debitorul răspunde numai pentru neîncheierea sau neratificarea de către terț a actului juridic preconizat de creditor, iar pentru dubla calitate de promitent-fideiusor, debitorul va răspunde și pentru neexecutarea prestației terțului decurgând din încheierea sau ratificarea actului juridic de către acesta.
d) condiția exprimării ferme a intenției promitentului de a se angaja personal. Pentru valabilitatea angajării personale a promitentului, este necesară cerința exprimării intenției promitentului într-unul dintre următoarele moduri: fie printr-o stipulare expresă în contract a respectivei intenții, fie din analizarea împrejurărilor în care contractul a fost încheiat; în acest din urmă caz se va ține cont de domeniul de activitate, de modul de încheiere sau negociere a contractului, de o eventuală istorie a relațiilor contractuale dintre părți etc.
Stipulația pentru altul
,,Contractul în favoarea unei terțe persoane sau stipulația pentru altul este un contract sau o clauză într-un contract, prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte numită stipulant, să execute o prestație în favoarea altei persoane, straină de contract, numită terț beneficiar.”
Prin stipularea în favoarea terțului beneficiar, nu se nasc raporturi contractuale între stipulant și beneficiar, însă acest procedeu juridic în sine se poate baza, din punctul de vedere al stipulantului, pe eventuale raporturi juridice pre-existente între cele două subiecte de drept.
În prezentarea efectelor stipulației pentru altul, se iau în calcul trei categorii de raporturi: între stipulant și promitent, între stipulant și terțul beneficiar, între promitent și terțul beneficiar.
Efectele stipulației între stipulant și promitent. Contractul respectiv poate da naștere la două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice exclusiv între stipulant și promitent, fără nici o legătură cu stipulația pentru altul, și raporturi juridice născute din clauza prin care s-a stipulat obligația promitentului de a executa o prestație direct în favoarea terțului beneficiar.
Efectele stipulației pentru altul în raporturile dintre promitent și terțul beneficiar. Din contractul încheiat între stipulant și promitent se naște un drept direct în patrimoniul terțului beneficiar, fără să treacă nici măcar o clipă prin patrimoniul stipulantului.
Efectele stipulației pentru altul în raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar. Stipulantul nu urmărește să se oblige față de terțul beneficiar și nici să-l oblige pe terț față de el. Stipulația pentru altul poate produce, totuși, anumite efecte juridice chiar între stipulant și terțul beneficiar, în funcție de faptul că între ei există sau nu există roaporturi juridice născute anterior dintr-un act juridic sau fapt juridic. Astfel, dacă stipulantul este debitor al terțului beneficiar, executarea prestației de către promitent are valoarea unei plăți care va stinge două obligații: obligația stipulantului și obligația promitentului față de terțul beneficiar, obligații care au izvoare diferite.
În mod concret, art. 1284 conține două dispoziții, prima cu valoare generală, în alin. (1), consacrând principiul potrivit căruia orice persoană poate stipula în beneficiul unui terț, a doua enunțând un anumit efect al procedeului juridic al stipulației pentru altul, în alin. (2). Dacă prima dispoziție are rolul de a repune în discuție natura juridică a noțiunii analizate, cea de-a doua reiterează unul dintre efectele principale față de beneficiar, recunoscute de teoria și practica judiciară: dobândirea de către beneficiar a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației în favoarea sa, fără a fi necesară intervenția stipulantului în acest demers.
Simulația
Simulația, reglementată de art. 1289-1294 NCC, este operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de altul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.
În realitate, simulația are în structura sa trei acte juridice: actul secret, ocult, ascuns (și real, el fiind cel care guvernează adevăratele raporturi dintre părți), actul public, ostensibil (dar mincinos, neadevărat, ale cărui clauze sunt modificate, total sau parțial, de actul secret) și acordul simulatoriu (actul juridic, manifestarea de voință care „spune” că actul public e simulat, care dă expresie voinței părților de a crea aparența, de a ascunde realitatea raporturilor dintre ele, și face „legătura”, unește actul ascuns cu cel ostensibil.
Uneori actul secret conține numai acordul simulatoriu: atunci când actul public este fictiv, adică este anihilat complet de cel secret, care nu prevede decât inexistența, caracterul simulat al celui dintâi (de exemplu, în cazul înstrăinării fictive a unui bun, în scopul sustragerii sale de la urmărirea de către creditori).
Pentru a fi în prezența unei simulații sunt necesare următoarele condiții:
a) existența a două acte juridice: unul real, dar și de unul mincinos, neadevărat, dar public,
b) intenția de a simula, de a crea aparența (animus simulandi), care se obiectivează în acordul simulatoriu;
c) actul secret să fie anterior sau cel mult concomitent cu actul aparent.
Dacă actul ascuns ar interveni după cel ostensibil, nu ar mai fi vorba de o simulație, ci de modificarea primului act – cel public – prin intermediul celui de-al doilea – cel secret.
Pot fi identificate două tipuri de scopuri ale simulației (în sensul de cauză a actului juridic, potrivit art. 1235 NCC, mai exact a acordului simulatoriu), ca în cazul oricărui act juridic: unul imediat și altul mediat, care este motivul (mobilul) determinant pentru care părțile recurg la simulație.
Crearea aparenței nu este ilicită în sine și, tocmai de aceea, simulația este valabilă în principiu, nefiind sancționată cu nulitatea, scopul mediat, mobilul, motivul determinant al simulației poate fi licit, dar cel mai adesea în practică este ilicit, simulația urmărind fraudarea terților (a creditorilor, a moștenitorilor etc.), a fiscului sau chiar fraudarea legii.
Evident, dacă prin simulație se încalcă norme juridice imperative, care ocrotesc un interes general, sancțiunea va fi nulitatea absolută a întregii operațiuni juridice; nulitatea va fi incidentă, în acest caz, ca o sancțiune generală, aplicabilă în orice altă situație similară, și nu ca o sancțiune specifică simulației.
De asemenea, simulația poate atrage și sancțiuni penale, atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic.
Din punctul de vedere al efectelor sale, simulația constituie o excepție de la principiul opozabilității față de terți a contractului, în sensul că actul secret este inopozabil terților, care nu sunt ținuți să respecte situația juridică născută de acesta, ci pot să o ignore.
Așadar, se poate spune că actul secret produce întotdeauna efecte între părțile simulației, în timp ce actul ostensibil produce, între aceleași părți, numai acele efecte care nu sunt modificate sau chiar înlăturate prin actul ocult.
În măsura în care una din părțile simulației nu își execută obligațiile din actul secret sau, din orice alt motiv, are interesul să aducă la lumină adevăratele raporturi juridice născute din simulație, poate formula acțiunea în simulație (sau acțiunea în declararea simulației).
EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE ÎN CAZUL ANUMITOR VARIETĂȚI DE VÂNZARE
După cum instituția contractului constituie dreptul comun în materia contractelor speciale, tot așa și regulile specifice contractului de vanzare constituie dreptul comun pentru diferitele feluri de vânzări, denumite varietăți de vânzare.
Varietățile de vânzări sunt contracte de vânzare caracterizate prin particularități date de dispozițiile speciale ale NCC sau ale altor acte normative.
Distincția dintre varietățile de vânzare este determinată de regulile speciale aplicabile fiecarei vânzări în parte, iar asemanarea constă în aceea ca toate varietățile se supun în fond regulilor generale ale contractului de vânzare.
În consecință, pentru orice varietate de vânzare, aspectele nereglementate prin norme speciale vor fi completate prin regulile generale ale contractului de vanzare. Aceste contracte sunt: vânzarea în bloc, vânzarea bunurilor de gen, vânzarea pe gustate, vânzarea pe încercate, vânzarea cu opțiune de răscumpărare, vânzarea cu arvună, vânzarea moștenirii, vânzarea de drepturi litigioase, vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății, vânzarea locuințelor trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și vânzarea bunului altuia.
Vânzarea în bloc
Potrivit art. 1679, ,,dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc și pentru un preț unic și global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate”.
Contractul de vânzare se încheie odată ce obiectul și prețul au fost determinate (chiar dacă bunurile nu s-au predat iar prețul nu s-a plătit) asemanandu-se în această situație cu o vânzare pură și simplă.
În consecință, dreptul de proprietate asupra bunurilor se transmite odată cu acordul de voințe al părților, iar riscul pieirii fortuite, după perfectarea contractului, se suportă potrivit dreptului comun (de către cumpărător, ca nou proprietar).
Deoarece obiectul acestei vânzări este individualizat, fiind vorba de bunuri aparținând unui gen limitat, nefiind necesară o individualizare ulterioară, dreptul de proprietate trece asupra cumpărătorului din momentul încheierii contractului, vânzarea fiind perfectă și producându-și toate efectele.
Vânzarea bunurilor de gen
Potrvit art. 1678, „atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea se transferă cumpărătorului numai după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului”.
Vânzarea bunurilor de gen se deosebește de vânzarea în bloc, întrucât are ca obiect tot o cantitate de bunuri generice dintr-un lot determinat, însă este necesară cântărirea, numărarea sau măsurarea, fie pentru individualizarea cantității vândute în lot, fie penntru determinarea prețului.
Caracteristicile acestei varietăți de vanzare este faptul că transferul dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător are loc ulterior încheierii contractului, în momentul individualizării bunurilor prin cântărire, numărare sau măsurare. Până în momentul cântăririi, numărării ori măsurării, proprietatea și riscurile nu se transmit, deoarece bunul vândut nu este individualizat sau prețul nu este determinat, iar în caz de pieire determinarea obiectului nu mai este posibilă.
Locul și data cântăririi, numărării ori măsurării lucrului vândut se stabilește de către părți în contract. În cazul în care părtile nu au stabilit nimic în acest sens, atunci cântărirea, măsurarea ori numărarea se vor face la locul unde lucrul urmeazăsă fie predat.
Individualizarea lucrului vandut trebuie facută în prezența cumpăratorului sau a reprezentantului său. În cazul în care bunurile au fost primite de cumpărător fără a fi cântărite, măsurate ori numarate se prezumă, în lipsa acestei operațiuni renunțarea cumpăratorului la aceste operații. Dacă bunul vândut piere înainte de cântărire, măsurare sau numărare, din caz fortuit, vânzătorul nu va putea fi obligat la plata de daune – interese, dar nici nu va putea pretinde prețul, suportând riscul pieirii lucrului ca proprietar și riscul neexecutării contractului, ca debitor al obligației imposibil de executat.
Pentru perioada de la încheierea contractului de vânzare și până la predare, vânzătorul rămâne proprietarul bunurilor de gen, având obligația de a le conserva și suporta riscul pierii acestora potrivit principiului res perit domino.
Vânzarea pe gustate
Potrivit art. 1682, alin. (1) ,,vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe. În cazul în care un asemenea termen nu există, se aplică dispozițiile art. 1681 alin. (2). Alin. (2) prevede că ,,dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunță în termenul prevăzut la alin. (1), vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.
Totul depinde de gustul cumpărătorului, astfel că vânzarea acestor bunuri are loc numai după gustare și numai dacă cumpărătorul declară că-i convin bunurile respective. Cumpărătorul poate să refuze cumpărarea bunurilor pe motiv că nu-i plac, chiar dacă obiectiv aceste lucruri ar corespunde. Vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub condiție, deoarece în acest caz ar afecta vânzarea ar fi ppur potestativă și vânzarea ar fi nulă în totalitatea ei, înntrucât vânzarea este lăsată la aprecierea cummpărătorului. Contractul de vânzare privind bunuri ca și acestea se consideră deci încheiat numai după ce cumpărătorul a gustat bunurile și a declarat că este satisfăcut de acestea. Acesta este momentul încheierii valabile a contractului, însă este de precizat că proprietatea asupra bunurilor și riscul pieirii fortuite trec de la vânzător la cumpărător abia după ce bunurile de gen cumpărate au fost individualizate.
Vânzarea nu există dacă bunul nu corespunde cerințelor cumpărătorului, iar vânzătorul nu are nicio posibilitate de a-l constrânge sa incheie contractual, totuși, prin excepție, în alin. (2) este reglementată situația bunului vândut aflat la cumpărător, iar acesta nu se pronunță în termenul prevăzut la alin. (1), caz în care vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului convenit. Rezultă că tăcerea cumpărătorului are valoare juridică de consimțământ.
Proprietatea bunului se transmite după ce acesta este individualizat.
Vânzarea pe încercate
Potrivit art. 1681, alin (1), vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale.
Alin (2) prevede că dacă durata încercării nu a fost convenită și din uzanțe nu rezultă altfel, condiția se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului, iar alin. (3), în cazul în care prin contractul de vânzare părțile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.
Vânzarea pe încercate este o vânzare sub condiție suspensivă, cumpărătorul având dreptul să încerce bunul pentru a constata dacă corespunde criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale.
Ca și condiții, contractul de vânzare este încheiat la momentul acordului de voință, iar vânzătorul are obligația să pună la dispoziția cumpărătorului bunul pentru a-l încerca, personal sau de către un specialist desemnat de acesta.
Cumpărătorul nu poate refuza bunul încercat dacă este conform criteriilor stabilite ori, în lipsă, destinației potrivit naturii sale. În caz de refuz nejustificat, vânzătorul poate solicita o expertiză de constatare a conformității bunului.
Durata încercării poate fi convenită, iar în lipsă de stipulație, potrivit uzanțelor.
Condiția încercării se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului. Se dă astfel eficiență juridică tăcerii cumpărătorului pe durata de 30 de zile de la primirea bunului.
De la data îndeplinirii condiției încercării bunului, se transferă cumpărătorului dreptul de proprietate și riscurile bunului.
După îndeplinirea condiției (acordul cumpăratorului sau concluziile expertului), operează transferul proprietății de la vânzător la cumpărator, iar riscurile trec asupra cumpărătorului. În doctină s-a relevat existența unei varietăți a vânzării pe încercate, și anume, vânzarea pe monstră sau eșantion (ad specimen). Vânzarea ad specimen, este acea vânzare prin care părțile au convenit ca marfa ce urmează a fi predată cumpărătorului, să fie conformă unei probe sau monstre care i s-a dat înainte. Numai dacă marfa nu corespunde mostrei, cumpărătorul poate refuza primirea ei. El poate cere rezoluțiunea vânzării sau poate pretinde înlocuirea mărfii predate cu altă marfă care este conform mostrei.
Acest tip de vânzare nu acordă cumpărătorului dreptul de garanție pentru vicii ascunse, dacă marfa predată este conform mostrei. Alegându-și mostra, cumpărătorul a recunoscut că marfa respectivă corespunde necesităților sale, iar în acest sens, art. 1715 NCC „ în cazul vânzării după mostra sau model, vânzătorul garantează că bunul are calitățile mostrei sau modelului”.
Vânzarea cu opțiune de răscumpărare
Potrivit art. 1758, alin. (1) vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Alin (2) prevede că opțiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.
Și dacă cuvântul biblic ne spune că între vânzare și cumpărare se va strânge păcatul, atunci nu vom greși dacă vom spune că, în cazul vânzării cu pact de răscumpărare, sălașluiește păcatul, câtă vreme, din cele mai vechi timpuri, s-a considerat că acestea nu reprezintă decât o sorgintă de caștiguri ilicite pentru cămătari și servește la a ascunde contractul pigmorativ, act reputat ca fiind unul ilicit și chiar prohibit în timp, de lege. Mai mult, s-a considerat ca vânzarea cu pact de răscumparare aduce piedică îmbunatățirii proprietății, prezentând în egală măsură un pericol grav pentru creditul public față de incertitudinea în care este ramasă proprietatea în vremea scursă între încheierea contractului și exercițiul dreptului de răscumparare, ori împlinirea acestuia. Cu toate acestea, în mod paradoxal, aceasta figură juridică, întalnită atât la egipteni, indieni, cât și la romani, de unde de altfel își trage și sorgintea, fiind inițial cunoscută sub denumirea de pactum de retroemendo et retrovendento, nu greșim dacă vom spune ca și-a păstrat perenitatea, chiar dacă, în anumite perioade ale istoriei, acest instrument a fost prohibit în anumite legislații. Ba mai mult, în această perioadă de certă modernizare a dreptului se observă o viziune tot mai favorabilă din partea cat mai multor legiuitori ai diverselor state față de acest instrument juridic.
Această varietate de vânzare a fost prevăzută în vechiul Cod civil, dar a fost ulterior abrogată întrucât aceste vânzări ascundeau de regulă, împrumuturi cămătorești.
Datorită cadrului economico-juridic actual, diferit față de cel de la nivelul anului 1938, permite și cunoaște nu doar în materie comercială, ci și în materie civila, există posibilitatea ca dobanzile să fie purtătoare de dobânzi și că, rațiunea prohibițiunii nu mai subzistă astfel încât, era și firesc a fi redat circuitului civil acest tip de contract. Acest contract este un instrument de garanție reală în care proprietatea joacă un rol de garanție de vreme ce este transmisă în patrimoniul dobânditorului, cu posibilitatea redobândirii acesteia, sub condiția plății prețului primit, fiind utilizat în special de cei care nu au posibilitatea de a achita întregul preț al vânzării.
Ca și element de noutate adus de art. 1758, pentru a nu se mai ajunge la un text de lege care să încurajeze cămătăria califică acest tip de vânzare sub o condiție rezolutorie.
În acest caz, vânzătorul are calitatea de proprietar sub condiție suspensivă, iar cumpărătorul are calitatea de proprietar sub condiție rezolutorie.
Pentru exercitarea opțiunii, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului: prețul, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare, taxele pentru îndeplinirea formalităților de publicitate, cheltuielile cu ridicarea transportului bunulu, cheltuielile necesare și cheltuielile utile în limita sporului de valoare. Vânzătorul care intenționează să exercite opțiunea de răscumpărare, trebuie să il notifice pe cumpărător, precum și pe orice subdobânditor caruia dreptul de opțiune ăi este opzabil și față de care dorește să își exercite acest drept. Consemnarea sumelor de bani se face la dispoziția cumpărătorului sau a celui din urmă subdobânditor, în termen de o lună de la data notificării, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita opțiunea.
Efecte contractului de vânzare cu opțiune de răscumpărare sunt reglementate de art. 1760 NCC. Cumpărătorul, fiind proprietar sub condiție rezolutorie, poate transmite dreptul de proprietate asupra bunului afectat de aceeași condiție. Îndeplinirea evenimentului, adică exercitarea opțiunii de răscumpărare a bunului, va avea ca efect atât desființarea contractului încheiat între vânzător și cumpărător, cât și desființarea eventualelor acte prin care cumpărătorul transmisese unor terți dreptul său de proprietate.
Notificarea de către vânzător a opțiunii de răscumpărare făcută cumpărătorului și subdobânditorului presupune și consemnarea sumelor în termen de o lună de la notificare, la dispoziția cumpărătorului ori a terțului subdobânditor, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita opțiunea de răscumpărare.
Prin excepție, de la efectul retroactiv, al împlinirii condiției, vânzătorul va fi ținut să respecte locațiunile consimțite de proprietarul sub condiție rezolutorie, însă nu pe o perioadă mai lungă de 3 ani de la momentul exercitării opțiunii. În ceea ce privește situația bunului nepartajat, art. 1761, din NCC, prevede că în cazul vânzării cu opțiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul trebuie cerut și în raport cu vânzătorul, dacă acesta nu și-a exercitat încă opțiunea. În acest caz, vânzătorul care nu șia exercitat opțiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din dreptul de opțiune, chiar și atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.
Chiar dacă definiția legală descrie această varietate de vânzare ca fiind “o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului” ,trebuie să recunoaștem, așa cum însuși legiuitorul anticipează, prin felul în care este abordata reglementarea legală, că cea mai frecventă întrebuințare juridică va fi cea de împrumut cu o dobândă ce depășește limitele legale.
Ca și sancțiune, textul art. 1762 dinNCC prevede expres sancțiunea nulității în cazul vânzării cu opțiune de răscumpărare dacă diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi. Nulitatea survine și față de vânzările în care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut.
Vânzarea cu arvună
Pentru siguranța executării obligațiilor contractuale, părțile din contrctul de vânzare –cumpărare pot stipula și da o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, cu titlu de arvună. Arvuna este un procedeu juridic care, fără a conferi creditorului cu arvună o prerogativă suplimentară față de ceilalți creditori chirografari, îi oferă prin mecanismul său de funcționare o siguranță că debitorul va prefera să își execute obligația decât să nu o execute.
Codul civil distinge între arvuna confirmatorie și arvuna penalizatoare.
Arvuna confirmatorie este o convenție acccesorie contracului de vânzare prin care suma de bani constituită ca arvună se plătește sau se întoarce îndoit, în cazul în care vânzarea nu s-a executat din culpa uneia dintre părțile contractuale. Convenția accesorie de arvună presupune că s-a încheiat contractul de vânzare.
În lipsa unei convenții de arvună, care trebuie să rezulte din manifestările exprese de voință ale părților, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înțelegerii, suma primită în vederea vânzării trebuie considerată parte din preț, și care în caz de nerealizare a vânzării urmează a fi restituit.
Arvuna este o convenție acesorie grevată pe contractul principal, care constă în plata unei sume de bani în momentul încheierii contractului principal, care dacă contractul se execută, se impută asupra prețului pe care cumpărătorul trebuie să îl plătească sau dacă a fost plătit de vânzător, să i se restituie acestua din urmă. Dacă contractul principal nu se execută, iar neexecutarea se datorează celui care a plătit arvuna, suma respectivă nu îi va ma fi restituită, iar când partea cealaltă este culpabilă de neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.Noțiunea de arvună desemnează atât convenția de arvună, cât și suma care este dată cu titlu de arvună. Fiind o convenție accesorie, soarta ei va depinde de soarta contractului principal, și în consecință convenția de arvună nu va avea niciun efect dacă :
convenția principală de vânzare este nulă;
vânzarea se execută;
vânzarea este rezolvită prin consimțământ comun;
dacă executarea vânzării a devenit imposibilă fără culpa niciuneia dintre părți;
În aceste cazuri arvuna se va înapoia sau se va include în prestațiile reciproce, după împrejurări. Arvuna se prezintă ca un fel de clauză penală, stipulată pentru cazul când vânzarea nu s-ar putea realiza din culpa uneia dintre părți. Arvuna corespunde în această convenție accesorie cu determinarea convențională și anticipată a daunelor, pe care va trebui să le plătească partea, din culpa căreia nu s-a putut executa contractul. Acesta este sensul dat arvunei confirmatorii de art. 1544 NCC.
Părțile pot însă, prin acordul de voințe, să dea arvunei unei clauze de renunțare dacă își rezervă, expres și neîndoielnic, dreptul de a rezolvi vânzrea pierzând arvuna plătită sau restituind dublul arvunei primite. Întrucât o astfel de clauză derogă de la principiul forței obligatorii a contractului între părțile contractante , ea însăși trebuie să fie rezultatul unui acord de vointe clar, expres și neîndoielnic al părților contractante. Acesta este sensul dat arvunei de art. 1545 NCC și anume de arvună penalizatoare. Arvuna se deosebește de acont, care reprezintă o parte din preț plătită anticipat. În caz de neexecutare a contractului de vânzare-cumpărare pentru care s-a plătit un acont, acontul va fi restituit părții care l-a avansat, iar partea vinovată de rezoluțiunea contractului pentru neexecutare va fi obligată la despăgubiri. Evident dacă partea obligată la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligației din cauza căreia contractul a fost rezolvit este cea care a plătit acontul, instanța va putea constata compensația între cele două datorii reciproce ale părților din contract, până la concurența sumei cele mai mici.
Vânzarea moștenirii
Vânzarea moștenirii este reglementată de art. 1747-1754 NCC.
Contractul de vânzare a moștenirii poate fi definit ca acel contract prin care se transmite un drept succesoral cu titlu oneros. Contractul se poate încheia numai după deschiderea succesiunii, deoarece, potrivit art. 956 NCC, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise ori „actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”.
Pentru a fi valabil încheiat, acest contract trebuie să întrunească atât condițiile de validitate, cât și o condiție specială, de formă, prevăzută în alin. (2), potrivit căruia vânzarea unei moșteniri se încheie în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare.
De asemenea, vânzătorul trebuie să fi acceptat moștenirea, în caz contrar încheierea contractului de vânzare echivalând cu acceptarea tacită a moștenirii.
În calitate de moștenitor, vânzătorul poate fi unic moștenitor, caz în care dobândește întreaga moștenire, sau poate fi moștenitor alături de alți moștenitori, caz în care dobândește cu titlu universal o cotă din moștenire. În consecință, prin contractul de vânzare se transmite o universalitate de bunuri ori o cotă-parte din moștenire, conținând drepturi și obligații. Pentru bunuri individual determinate din moștenire vânzarea este supusă regulilor de drept comun în materie, fiind o vânzare pură și simplă.
Chiar dacă se transmite o universalitate ori o cotă, pentru valabilitatea contractului de vânzare a moștenirii este necesară specificarea bunurilor. În acest sens sunt prevederile art. 1748 NCC, care prevăd că vânzătorul unei moșteniri are obligația de a specifica bunurile asupra cărora se întind drepturile sale. În caz contrar, el garantează numai calitatea sa de moștenitor, dacă prin stipulație părțile nu au înlăturat expres această garanție. Această garanție nu afectează existența contractului, ci întinderea drepturilor cuprinse în moștenire, ceea ce imprimă contractului caracter aleatoriu.
În ce privește obligațiile cumpărătorului, acestea sunt cele comune contractului de vânzare – preluarea moștenirii sau a cotei din moștenire, plata prețului și plata cheltuielilor vânzării – la care textul art. 1750 adăugă o obligație specială, potrivit căreia, în lipsă de stipulație contrară, cumpărătorul este ținut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile și sarcinile moștenirii, precum și sumele pe care moștenirea i le datorează acestuia din urmă.
Obligația specială se justifică având în vedere obiectul contractului ce constă într-o moștenire ori cotă din aceasta, iar cumpărătorul preia toate datoriile moștenirii, inclusiv cele achitate de vânzător ori cele stinse prin confuziune pentru datorii reciproce, acestea revenind cumpărătorului.
,,Vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moștenirii vândute”- art. 1751 NCC.
Întrucât vânzarea moștenirii poate implica un risc pentru creditorii moștenirii în satisfacerea creanțelor lor, dispozițiile art. 1751 NCC stabilesc în sarcina vânzătorului obligația de a răspunde pentru datoriile moștenirii vândute.
Textul nu stabilește dacă obligația vânzătorului este subsidiară celei a cumpărătorului de plată a datoriilor moștenirii vândute ori se creează o obligație solidară sau in solidum. În lipsa unei prevederi exprese de stabilire a unei obligații solidare ori in solidum, considerăm că obligația vânzătorului este subsidiară celei a cumpărătorului, de plată a datoriilor moștenirii vândute.
Potrivit art. 1752. NCC, bunurile de familie sunt date de alin. (1) ,,inscrisurile sau portretele de familie, decorațiile sau alte asemenea bunuri, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moștenirea vândută.”
Din alin. (2) rezultă că dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu și le-a rezervat expres datorează cumpărătorului prețul lor la data vânzării.
Ca și formalități de publicitate, art. 1753 NCC, (1) cumpărătorul unei moșteniri nu dobândește drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moștenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară, iar el nu poate opune terțelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moștenire decât dacă a îndeplinit formalitățile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.
Efectele contractului de vânzare a moștenirii se coroborează cu dispozițiile speciale privind înstrăinarea imobilelor. În acest sens, potrivit art. 1753 alin. (1) NCC, cumpărătorul unei moșteniri nu dobândește drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moștenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară, având obligația să îndeplinească formalitățile de înscriere și publicitate prin cartea funciară.
De asemenea, pentru a opune terțelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moștenire decât cele asupra imobilelor, cumpărătorul are obligația de a îndeplini formalitățile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi (spre exemplu, dobândirea unui brevet de invenție implică înscrierea contractului de vânzare a moștenirii la Oficiul de stat pentru invenții și mărci și publicarea mențiunii în Buletinul oficial de proprietate industrială).
Înstrăinarea cu titlu oneros se poate realiza, spre exemplu, și printr-un contract de schimb, iar înstrăinarea cu titlu gratuit se face, spre exemplu, printr-un contract de donație, pentru acesta fiind aplicabile corespunzător art. 1011, 1018 și 1019 NCC.
Vânzarea de drepturi litigioase
Dreptul litigios este definit la alin. (3), art. 1653 ca fiind cel asupra căruia există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa. Rezultă că dreptul supus unui proces este litigios până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, dată de la care încetează caracterul litigios, chiar dacă hotărârea este adusă la îndeplinire prin executare silită și poate fi formulată o contestație la executare. Această definiție are rolul de a curma unele discuții ce au existat în doctrină, când s-a susținut și opinia potrivit căreia prin drept litigios s-ar putea înțelege și un drept cu privire la care nu există un proces început, dar există o posibilitate reală de a fi contestat în justiție
Titularul unui drept real sau de creanță poate să înstrăineze acest drept cu titlu oneros, dar un asemenea drept poate fi contestat de o altă persoană, astfel încât devine obiect al unui litigiu în fața instanțelor judecătorești.
Acesti tip de vânzare are caracter aleatoriu, întrucât există șanse de caștig și risc de pierdere pentru ambele părți contractante. Pentru vânzător această vânzare poate fi profitabilă în sensul că își va asigura măcar o parte din câștig, indiferent de soluția procesului. Astfel, vânzătorul nu își va mai putea vinde dreptul la valoare lui reală, dar îl va putea vinde cedat caci altfel ar garanta câștigarea procesului ceea ce nu este posibil.
Deși această operațiune este permisă de lege, există totuși și incapacități care sunt prevăzute în art. 1653.
Scopul instituirii acestei incapacității se întemeiază pe motive de ordin public, urmărindu-se apărarea prestigiului justiției, a profesiei și evitarea suspiciunii de fraudă ce s-ar putea naște din cauza posibilității folosirii influenței, derivată din prerogativele oferite de natura funcției, privitor la contractele de vânzare încheiate de judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență, având ca obiect drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.
Cumpărarea de drepturi litigioase nu se poate face de persoanele enumerate de lege nici direct, prin încheierea de contracte de vânzare, și nici prin persoane interpuse .
Cumpărarea de drepturi litigioase prin licitație publică nu este posibilă deoarece în cazul vânzării la licitație există o hotărâre irevocabilă și dreptul asupra lucrului care se vinde nu mai este litigios.
Pentru judecători, procurori, grefieri, notari publici și executori judecătorești limita teritorială a incapacității este dată de limita de competență teritorială a instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea. În cazul judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție și a procurorilor din Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, incapacitatea privește teritoriul României.
Avocații, consilierii juridici și practicienii în insolvență au posibilitatea să-și exercite profesia în fața oricărei instanțe din România, însă prin interpretarea logică a legii, incapacitatea de a cumpăra va surveni în funcție de instanța unde își exercită profesia, aspect supus probațiunii faptelor juridice.
Se remarcă includerea în rândul persoanelor incapabile de a dobândi drepturi litigioase și a notarilor publici, după modelul art. 1597 din Codul civil francez. Deși activitatea notarială este prin esență una necontencioasă, astfel încât exercitarea de către notar a unei posibile influențe ce ar deriva din „gestionarea” unui drept litigios nu poate fi privită decât ca o ipoteză îndepărtată, legiuitorul a considerat că și această categorie profesională, cu un rol important în asigurarea securității circuitului civil, trebuie să manifeste aceeași conduită morală ca și celelalte categorii profesionale ce își desfășoară activitatea direct, înăuntrul sistemului judiciar.
Totodată, se observă că experții tehnici și mediatorii nu au fost incluși în rândul persoanelor incapabile de a dobândi drepturi litigioase.
Excepția incapacității persoanelor menționate prin lege de a cumpăra drepturi litigioase, nu se aplică pentru trei cazuri prevăzute în alin. (2) al art. 1653 NCC:
a) cazul comoștenitorilor sau coproprietarilor care pot cumpăra drepturi succesorale ori cote-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz;
b) cazul cumpărării unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cazul cumpărării care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios.
Cele trei cazuri sunt situații speciale în care se pot afla categoriile de persoane menționate de lege și care justifică un interes legitim pentru a cumpăra. Astfel, în primul caz, aceste persoane au un drept anterior privitor la proprietatea sau transmiterea mortis causa a unui bun sau unei universalități de bunuri, în al doilea caz, au o creanță anterioară dreptului litigios care poate fi satisfăcută prin achiziția dreptului litigios, iar în al treilea caz, proprietarul bunului asupra căruia se exercită dreptul litigios achiziționează dreptul litigios pentru a-și apăra drepturile sale anterioare. Situațiile premisă sunt de strictă interpretare și se dovedesc prin orice mijloc de probă.
Ca și sancțiune, încălcarea interdicției de a cumpăra drepturi litigioase se sancționează cu nulitatea absolută a contractului de vânzare și repunerea părților în situația anterioară.
Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății
Potrivit art. 1755, atunci când, într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia, iar dacă bunul nu a fost predat, riscul îl suportă debitorul obligației de predare, deci vânzătorul, potrivit art. 1274 NCC.
Transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, deși se produce automat, solo consensu, acesta nefiind un principiu de ordine publică, părțile pot deroga și consimți să amâne transferul la data plății prețului. O asemenea stipulație din punctul de vedere al vânzătorului poate fi privită ca o garanție.
Cumpărătorul poate prelua bunul și intra în posesia acestuia, dar nu va dobândi dreptul de proprietate decât la data achitării prețului.
Deși art. 1755 NCC face referire la dobândirea dreptului de proprietate la data achitării ultimei rate din preț, părțile pot conveni însă ca proprietatea să se transmită chiar dacă mai sunt rate de achitat.
Vânzătorul rămâne proprietar pur și simplu până la achitarea integrală a prețului, iar dreptul de proprietate se va transmite la cumpărător la data plății prețului. Nefiind vorba de o condiție, ci de un termen, nu se pune problema retroactivității dobândirii dreptului de proprietate, astfel încât cumpărătorul va dobândi proprietatea, cu efecte pentru viitor, de la data achitării prețului.
În ceea ce privește riscul pieirii bunului, art. 1755 NCC face, indirect, o distincție: astfel, dacă bunul a fost predat cumpărătorului, deși acesta nu este proprietar, art. 1755 dispune că dobânditorul suportă riscul pieirii bunului, astfel că va fi ținut să plătească prețul.
Vânzarea bunului altuia
În vechiul Cod civil, vânzarea bunului altuia era nulă absolut pentru lipsa de cauză. Era anulabilă în situația în care exista eroarea ca viciu de consimțămant. Se putea pune și problema rezoluțiunii, iar soluția se dădea în funcție de buna sau reaua-credință a părților. Alteori se considera că valora promisiune de vânzare. În prezent, NCC, reglementează posibilitatea vânzării bunului altuia la art. 1683. Ca atare ea nu este nulă absolut sau relativ, pentru ca propietarul bunului nu este afectat în vreun fel de convenția încheiată între niște terțe persoane.
Vânzarea bunului altuia apare în situația în care vânzătorul nu este proprietarul bunului iar părțile cunosc acest aspect. Vânzătorul nu trebuie deci să aibă întotdeauna calitatea de proprietar. Cerința se îndeplinește la momentul transferului proprietății către cumpărător. Dacă vânzătorul nu are proprietatea la momentul încheierii vânzării, proprietatea va fi transferată ulterior, în caz contrar vânzarea este nulă.
În orice caz, potrivit noii reglementări, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului. Acesta este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător.
Obligația vânzătorului se consideră executată și prin ratificarea de către proprietar a vânzării. Se poate observa că legiuitorul întrebuințează oarecum impropriu termenul „ratificare”. Oricum, aceasta are un cu totul alt înțeles decât cel dat de art. 1311 NCC, care analizează ratificarea în contextul unui act încheiat de o persoană acționând în calitate de reprezentant, dar care nu are împuternicire sau a depășit limitele acesteia, ratificarea constituind actul prin care reprezentatul (persoana în numele căreia s-a încheiat contractul) îl „confirmă”, cu efect retroactiv. Or, este evident că nu se poate considera că vânzătorul a acționat în numele adevăratului proprietar atunci când a vândut bunul acestuia, ci a acționat în nume propriu.
Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.
Ca și sancțiune, dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese. Dacă un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, el datorează pe lângă daune-interese și, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
Daunele-interese se stabilesc în condițiile art. 1702 și 1703 NCC; dacă cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoștea că bunul nu aparținea în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.
Vânzarea la licitație
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea Contractului de Vanzare. Conditiile de Validitate (ID: 128670)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.