Notiunea, Clasificarea Si Izvoarele Obligatiilor
LUCRARE DE
LICENȚĂ
NOȚIUNEA, CLASIFICAREA
ȘI
IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL 1 – OBLIGAȚIA CIVILĂ
1.1 Noțiunea de obligație
1.2 Elementele raportului juridic obligațional.
1.2.1 Subiectele raportului juridic obligațional
1.2.2.Conținutul raportului juridic obligațional
1.1.3 Obiectul raportului juridic obligațional
CAPITOLUL 2 – CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR
2.1 Clasificarea obligației civile
2.2 Clasificarea obligațiilor după izvoare.
2.2.1 Clasificarea obligațiilor după obiectul lor
2.2.2 Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor
2.2.3 Clasificarea obligațiilor după sancțiunea lor
2.2.4Clasificarea obligațiilor după raportul cu modalitățile
CAPITOLUL 3 – IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
3.1 Noțiunea de izvor de obligații
3.2 Clasificarea izvoarelor de obligații
3.3 Contractul principalul izvor de obligații
331. Definiția contractului
332 Clasificarea contractelor civile
3321 Importanța clasificării contractelor civile
3322 Criterii de clasificare a contractelor civile
33221 Clasificarea contractelor după modul de formare
33222 Clasificarea contractelor după conținutul lor
33223 Clasificarea contractelor după scopul urmărit
33224 Clasificarea contractelor după efectele produse
33225 Clasificarea contractelor după modul de executare
33226 Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislație
33227 Clasificarea contractelor după corelația dintre ele
33228 Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voința părților
34 Actul juridic unilateral ca izvor de obligații
341 Definiție
342 Reglementare
343 Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligații
344 Efectele pe care le produc actele juridice unilaterale
35 Faptul juridic ilicit
351 Noțiune și reglementare
352 Gestiunea intereselor altei persoane
353 Plata lucrului nedatorat
354 Îmbogățirea fără justă cauză
36 Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor de obligații
361 Noțiunea de răspundere civilă
362 Răspunderea pentru fapta proprie
363 Fapta ilicită
364 Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice….pag 48
37 Răspunderea pentru fapta altei persoane
371 Noțiune
372 Răspunderea părinților pentru prejudicii cauzate de copiii lor minori
373 Răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor
374 Răspunderea institutorilor pentru fapta elevilor și a artizanilor pentru faptele ucenicilor
38 Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, de ruina edificiului și de lucruri în general
381 Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale
382 Răspunderea pentru prejudicii cauzate prin ruina edificiului
383 Răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucuri în general
3831 Reglementări cu caracater special în materia raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri
38311 Răspunderea civilă pentru daunele nucleare
Concluzii finale
Bibliografie
INTRODUCERE
Pornind de la îndemnul spre studiu adresat de ilustrii dascali ai scolii romanesti de drept civil, C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu: “Dreptul este o stiinta pentru studentul care il invata, pentru profesorul care il explica, pentru legiuitorul care trebuie mai intai sa cunoasca nevoile sociale si principiile juridice inainte de a concretiza propriile sale principii in legi, si chiar pentru judecatorul sau avocatul care nu-si poate indeplini misiunea decat daca poseda cunoasterea regulilor juridice si a principiilor continute in legi!
Am ales această temă din dorința de a aprofunda cunoștințele referitoare la obligațiile civile, izvoarele și clasificarea lor, ca mare a numărului mare de obligații pe care un individ sau o presoană și le asumă. Din dorința de cunoaștere atât a modului de nastere a unei obligații cât și efectele pe care aceasta le produce, dar si modul de stingere al ei.
Ce este obligația?
“Obligația este raportul juridic in temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestație, pe care aceasta este îndatorat a o indeplini.”
Obligația evoca deci, sub aspect activ, un creditor si o creanță, sub aspect pasiv, un debitor si o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legatura juridică dintre creditor si debitor, adică un raport juridic.
Creanța este un drept, un bun încorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un element activ al acestuia, iar datoria este o îndatorire, care face parte din patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia. Definirea obligatie se poate face fie de la creditor către debitor, fie de la debitor către creditor.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, în primul capitol este prezentată obligația civilă putem defini obligația civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.
În capitolul al doilea al lucrării este prezentată clasificarea obligației civile după mai multe criterii și anume:
izvorul obligației,
obiectul obligației
opozabilitatea obligației
sancțiunea juridică
după cum sunt sau nu afectate de modalități
În capitolul al treilea al lucrări sunt deliate izvoarele obligațiilor civile, pornind de la noțiunea de izvor de obligație se înțelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă naștere unui raport juridic obligațional.
Aceasta impartire nu este riguros stiintifica, iar unele izvoare, cum sunt cvasicontractele si cvasidelictele, sunt inexacte si inutile. Printr-o eronata interpretare a unor texte dedrept roman, s-a ajuns să se considere cvasicontractul si cvasidelictul ca izvoare autonome a obligațiilor. Romanii considerau contractul si delictul izvoarele principale ale obligațiilor.
Obligațiile născute din alte fapte juridice erau considerate ca izvorăsc ex variis causarum figuris si, prin analogie li se aplicau fie regulile contractelor, fie regulile delictelor, ca si cand obligatia s-ar fi nascut dintr-un contract (quasi excontractu) sau dintr-un delict (quasi ex delictu). Desi jurisconsulții romani realizau doar o comparatie cu principalele izvoare in dreptul modern s-a ajuns, printr-o interpretare gresita, ca atat cvasicontractul, catsi cvasidelictul sa ajunga izvoare de sine-statatoare.
Atat in doctrina franceza, cat si in cea romana, s-a susținut că, in realitate n-ar exista decat două izvoare ale obligatiilor: contractul si legea. Contractul ar fi izvorul tuturor obligatiilor derivind din contract, iar legea este izvorul tuturor obligatiilor derivand din cvasicontracte, delicte si cvasidelicte. Solutia ni se pare justa. In fond, o fapta are caracter ilicit numai daca legea impune aceasta.
Doar legea prevede cazurile in care o fapta licita dă naștere la obligatii. Mai mult, exista situatii cand unele obligatii rezulta direct din lege (de exemplu, obligatia de intretinere, conform dispozitiilor Codului familiei; obligatiile care rezulta din starea de vecinatate a doua imobile etc.).
Indiferent daca provin din contract sau din lege, obligatiile isi au izvorul in: actele juridice civile si faptele juridice (in sens restrins).
Actul juridic civil este definit ca fiind acea manifestare de vointa a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice, savarsite in scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. Vom include in categoria actelor juridice civile: contractul si actul juridic unilateral.Faptul juridic (in inteles restrins) este acel fapt licit sau ilicit, savirsit fara intentia de a produce efecte juridice, insa acestea se produc prin efectul legii, independent de vointa autorului faptei.
Vom include in categoria faptelor juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorata, imbogatirea fara just temei, iar in categoria faptelor juridice ilicite acele fapte contrare legii, cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
CAPITOLUL 1
OBLIGAȚIA CIVILĂ
Noțiunea de obligație
Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noțiunea de obligație, Codul civil român din 1865, ca de altfel și alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elvețian din 1907 sau Codul federal elvețian al obligațiilor din 1881 și apoi din 1911, nu au definit această instituție juridică.
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiții a obligației din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligația astfel: „ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura.”
În aceste condiții, sarcina definirii obligației civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiții:
„ Obligația este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune.”
„ Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”
„Raportul juridic de obligație poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestațiuni.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”
„Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat.”
„ Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”
„ Obligația este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat.”
„Obligația – în sens larg – este, așadar, acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”
În raport de definițiile enunțate, putem defini obligația civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.
Elementele raportului juridic obligațional
În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți, determinați, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coercițiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relația socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, volițional și poziția de egalitate juridică a părților.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligațional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conținutul și obiectul.
1.2.1. Subiectele raportului juridic obligațional
Subiectele raportului juridic de obligație sunt persoanele fizice și persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile și obligații corelative, precum și statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaționale, indiferent de izvorul obligației., fiind tă debitor, efectuarea unei anumite prestațiuni.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”
„Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat.”
„ Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”
„ Obligația este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat.”
„Obligația – în sens larg – este, așadar, acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”
În raport de definițiile enunțate, putem defini obligația civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.
Elementele raportului juridic obligațional
În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți, determinați, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coercițiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relația socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, volițional și poziția de egalitate juridică a părților.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligațional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conținutul și obiectul.
1.2.1. Subiectele raportului juridic obligațional
Subiectele raportului juridic de obligație sunt persoanele fizice și persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile și obligații corelative, precum și statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaționale, indiferent de izvorul obligației., fiind termeni proprii teoriei generale a obligațiilor. Atunci când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligațiilor, subiectele poartă denumiri specifice: vânzător și cumpărător, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, donator și donatar, în cazul contractului de donație, locator și locatar, în cazul contractului de locațiune.
Există raporturi de obligații în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligații au un caracter complex, subiectele având calități duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor al prețului și debitor al obligațiilor de transmitere a dreptului de proprietate și de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligației de predare a lucrului și debitorul prețului.
1.2.2.Conținutul raportului juridic obligațional
Conținutul raportului juridic obligațional este alcătuit din dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligație poate fi, din punct de vedere al conținutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații sau complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât și obligații.
Conținutul raporturilor juridice de obligații este determinat prin voința părților, atunci când izvorul obligației este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligației este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
1.2.3.Obiectul raportului juridic obligațional
Obiectul raportului juridic de obligație constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor și acesta trebuie să îndeplinească, adică însăși prestația.
Obiectul obligației poate fi concretizat într-o prestație pozitivă – a da, a face – sau într-o abținere sa inacțiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate.
Indiferent de felul prestației, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să aibă natură juridică, să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă și să fie licită.
Capitolul II
Clasificarea obligației civile
Clasificarea obligațiilor se realizează în funcție de următoarele criterii:
izvorul obligației,
obiectul obligației
opozabilitatea obligației
sancțiunea juridică
după cum sunt sau nu afectate de modalități
2.1. Clasificarea obligațiilor după izvoare
Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligațiile se clasifică astfel:
Obligații născute din acte juridice
obligații născute din acte juridice unilaterale;
obligații născute din contracte;
Obligații născute din fapte juridice
– obligații care rezultă din fapte juridice licite:
obligații născute din îmbogățirea fără just temei;
obligații născute din gestiunea de afaceri;
obligații născute din plata nedatorată;
obligații care rezultă din fapte juridice ilicite
Clasificarea obligațiilor după obiectul lor
O primă clasificare, în funcție de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de obligații:
obligații de a da;
obligații de a face;
obligații de a nu face.
Obligația de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real.
O asemenea obligație este, de exemplu, obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înțeles decât în limbajul obișnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligație de a face.
Obligația de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligația vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare.
Obligația de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abține de la o anumită acțiune.
Această obligație are un conținut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui drept de creanță.
A nu face, ca obligație corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală și negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepția titularului dreptului real, de a se abține să facă ceva de natură a aduce atingere exercițiului dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligația proprietarului vecin, precum și a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligație corelativă unui drept de creanță, constă în îndatorirea debitorului de a se abține de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu și-ar fi asumat o asemenea obligație.
De exemplu, obligația pe care și-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, față de proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanță mai mică de 10 m de linia hotarului despărțitor.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi și de doctrina noastră, după obiectul lor, obligațiile au fost clasificate în obligații determinate și obligații de diligență.
Obligația determinată (sau de rezultat) este o obligație strict personală, sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul asumându-și îndatorirea de a obține, un rezultat bine determinat, desfășurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport, obligația cărăușului de a transporta marfa la o anumită destinație.
Obligația de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligația medicului născută din contractul dintre medic și pacient, prin care medicul se obligă să acționeze cu toată prudența și diligența pentru însănătoșirea pacientului.
În cadrul aceluiași criteriu de clasificare, obligațiile se mai pot clasifica și în obligații pozitive – obligațiile de a da și obligațiile de a face – și obligații negative – obligațiile de a nu face -.
Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor
După gradul de opozabilitate, obligațiile se clasifică în:
Obligații obișnuite;
Obligații opozabile și terților;
Obligații reale.
Obligația civilă obișnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligații sunt excepții.
Obligația civilă obișnuită este obligația care incumbă debitorului față de care s-a născut.
Obligațiile reale – propter rem – cunoscute sub denumirea de obligații reale de a face, sunt îndatoriri ce revin deținătorului unui bun determinat și care au ca izvor legea sau convenția părților.
Din definiția dată rezultă că obligațiile propter rem pot fi legale sau convenționale.
Obligație propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991 republicată, care impune tuturor deținătorilor de terenuri agricole obligația de a asigura cultivarea acestora și obligația de a asigura protecția solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancțiunile prevăzute de art.75-76 din aceeași lege.
Obligație propter rem convențională este, de exemplu, obligația proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituți de trecere, de a efectua lucrările necesare exercițiului servituții.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenția părților, aceste obligații reale grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia și se transmit o dată cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Obligațiile opozabile și terților – scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a participat direct și personal la nașterea raportului obligațional.
Menționăm în acest sens obligația cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locațiune, reglementată în art.1441 Cod civil. Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locațiunea făcută înainte de vânzare, cu excepția cazului în care în contractul de locațiune s-a prevăzut desființarea acesteia din cauza vânzării.
2.4 Clasificarea obligațiilor după sancțiunea lor
După sancțiunea lor juridică, obligațiile se clasifică în:
obligații civile perfecte;
obligații civile imperfecte.
Obligația civilă perfectă este acea obligație a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executor ce poate fi pus în executare silită.
Obligația civilă imperfectă, numită și obligație naturală, este acea obligație care nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea să ceară restituirea prestației.
În legislația noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligații naturale, în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil.
Clasificarea obligațiilor după raportul cu modalitățile
După cum sunt sau nu afectate de modalități, obligațiile se clasifică în:
obligații simple;
obligații complexe.
Obligațiile simple sunt obligațiile neafectate de modalități și reprezintă raporturi juridice obligaționale care au un creditor și un debitor, iar obiectul constă într-o singură prestație. Ele se mai numesc obligații pure și simple, produc efecte ireversibile și se execută imediat după ce au luat naștere.
Obligațiile complexe sunt acele obligații afectate de modalități, care prezintă particularități în ceea ce privește subiectele, obiectul și efectele lor.
Modalitățile care afectează o obligație civilă sunt termenul și condiția.
CAPITOLUL 3 IZVORELE OBLIGAȚIILOR
3.1 Noțiunea de izvor de obligații
Prin izvor de obligație se înțelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă naștere unui raport juridic obligațional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligații contractele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele și legea.
3.2 Clasificarea izvoarelor de obligatii
Codul civil considera ca sunt izvoare ale obligatiilor:
contractul;
cvasicontractul;
delictul;
cvasidelictul;
legea.
Aceasta impartire nu este riguros stiintifica, iar unele izvoare, cum sunt cvasicontractele si cvasidelictele, sunt inexacte si inutile. Printr-o eronata interpretare a unor texte dedrept roman, s-a ajuns să se considere cvasicontractul si cvasidelictul ca izvoare autonome a obligațiilor. Romanii considerau contractul si delictul izvoarele principale ale obligațiilor.
Obligațiile născute din alte fapte juridice erau considerate ca izvorăsc ex variis causarum figuris si, prin analogie li se aplicau fie regulile contractelor, fie regulile delictelor, ca si cand obligatia s-ar fi nascut dintr-un contract (quasi excontractu) sau dintr-un delict (quasi ex delictu). Desi jurisconsulții romani realizau doar o comparatie cu principalele izvoare in dreptul modern s-a ajuns, printr-o interpretare gresita, ca atat cvasicontractul, catsi cvasidelictul sa ajunga izvoare de sine-statatoare.
Atat in doctrina franceza, cat si in cea romana, s-a susținut că, in realitate n-ar exista decat două izvoare ale obligatiilor: contractul si legea. Contractul ar fi izvorul tuturor obligatiilor derivind din contract, iar legea este izvorul tuturor obligatiilor derivand din cvasicontracte, delicte si cvasidelicte. Solutia ni se pare justa. In fond, o fapta are caracter ilicit numai daca legea impune aceasta. Doar legea prevede cazurile in care o fapta licita dă naștere la obligatii. Mai mult, exista situatii cand unele obligatii rezulta direct din lege (de exemplu, obligatia de intretinere, conform dispozitiilor Codului familiei; obligatiile care rezulta din starea de vecinatate a doua imobile etc.).Indiferent daca provin din contract sau din lege, obligatiile isi au izvorul in: actele juridice civile si faptele juridice (in sens restrins).
Actul juridic civil este definit ca fiind acea manifestare de vointa a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice, savarsite in scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. Vom include in categoria actelor juridice civile: contractul si actul juridic unilateral.Faptul juridic (in inteles restrins) este acel fapt licit sau ilicit, savirsit fara intentia de a produce efecte juridice, insa acestea se produc prin efectul legii, independent de vointa autorului faptei. Vom include in categoria faptelor juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorata, imbogatirea fara just temei, iar in categoria faptelor juridice ilicite acele fapte contrare legii, cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit și voluntar, din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți.
În această categorie sunt incluse:
gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naștere la obligații reciproce.
Ne aflăm în prezența gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naștere obligației de restituire
Delictul și cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care, datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict și cvasidelict constă în forma vinovăției. Astfel, delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită cu intenție, în timp ce cvasidelictul este o faptă ilicită săvârșită fără intenție, din neglijență sau imprudență.
Legea este considerată izvor de obligație în măsura în care prin lege se nasc, direct și nemijlocit, obligații civile. De exemplu, obligația de întreținere reglementată de art. 86 Codul familiei.
În doctrină a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligații, cu motivarea că este incompletă, deoarece nu face referire și la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru că nu există consecințe diferite în cazul delictului și cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligații în:
– acte juridice:
contractul;
actul juridic unilateral.
– fapte juridice:
fapte juridice licite;
fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.
3.3 CONTRACTUL PRINCIPALUL IZVOR DE OBLIGAȚII
3.3.1. Definiția contractului
Codul civil definește în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.
Sursa de inspirație a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil italian, care prevedea în art. 1098 aceeași definiție adoptată în art. 942.
Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau convenții” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existența sau inexistența unor deosebiri între cele două noțiuni, contract și convenție, întemeiată pe dispozițiile art. 1101 din Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.
În sistemul francez, se consideră că noțiunea de convenție este mai largă, reprezentând acordul de voință ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligații ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.
În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract este sinonim cu acela de convenție. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare a convenției față de contract. S-a afirmat că dacă convenția este genul, contractul este specia; convenția este acordul de voință realizat cu scopul de a produce efecte juridice, iar contractul este convenția care dă naștere unei obligații.
Deoarece Codul civil se referă la noțiunea largă a efectelor contractului, unii autori au definit contractul sau convenția ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”
O definiție cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înțelege acordul de voință între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se sting drepturi și obligații, adică un raport juridic de obligații” și , în sfârșit , potrivit altor autori, „contractul este acordul de voință care dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații”
Din definiția elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se pune pe efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori includ în definiția contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alți autori se referă numai la scopul contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte ).
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice și juridice: vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donația, depozitul, locațiunea , etc. Frecvența acestor contracte ,ca de altfel însăși evoluția dreptului civil ,este strâns legată de evoluția dreptului de proprietate.
Voința juridică și limitele acesteia în cadrul contractului civil.
După cum am arătat în definiția contratului civil , elementul specific al acestuia este acordul de voință al părților , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale, cu intenția părților de a produce efecte juridice.
Voința definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri și de a-și realiza idealuri pe calea unor activități care implică învingerea unor obstacole… capacitatea omului de a-și planifica, de a-și organiza, efectua și controla activitatea în vederea realizării scopurilor” are un rol deosebit în materie de contracte civile și obligații contractuale .
Art.5 din Codul civil dispune că persoanele sunt libere, prin simpla lor voință, să încheie orice fel de contracte și să creeze orice fel de obligații, cu condiția de a nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri.
Acordul de voință intervenit între două sau mai multe persoane este considerat ca având putere de lege între aceste persoane , iar, în caz de litigiu, interpretarea contractului trebuie să se facă după intenția comună a părților (art.977 Cod civil.)
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voința oamenilor în domeniul contractelor și al obligațiilor contractuale, au consacrat, ceea ce numește ,principiul libertății de voință în materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înțeles ca fiind o libertate în general ,ci ca pe o libertate pe care o condiționează și o determină viața socială și dispozițiile legale.
Principiul libertății de voință în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:
fundamentul forței obligatorii a contractului îl constituie voința părților;
orice contract, în măsura în care este rezultatul voinței părților, este just și legitim;
contractul are putere de lege între părțile contractante;
principiul autonomiei de voință afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei depline libertăți de fond și de formă.
Voința juridică a părților contractante nu este nelimitată ,ci ea se poate manifesta în următoarele limite:
morala existentă la momentul potrivit ;
nu se pot exercita drepturile subiective decât potrivit scopului lor economic și social(art.1-3 din Decretul nr.31/1954);
necesitatea social politică ,derivând din nivelul dezvoltării sociale la momentul respectiv, precum și din lege, principiile dreptului , ordinea de drept constituită.
3.3.2 Clasificarea contractelor civile
3.3.2.1 Importanța clasificării contractelor civile
Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înțelegem că diferitele contracte existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseși denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
Abstrăgându-se din aceste specii cele mai generale caractere , lăsându-se la o parte particularitățile și toate celelalte laturi specifice în teoria și practica dreptului a fost determinată categoria juridică a contractului, ca izvor de obligații civile.
Între această categorie juridică generală – al cărei conținut este concretizat în însăși definiția pe care am dat-o contractului – și diferitele specii de contracte, se interpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
Clasificarea ne dă putința să înțelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseși denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaște, fără să fie necesar să facem alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate contractele sinalagmatice, fără deosebire.
Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârșită de forme juridice.
3.3.2.2. Criterii de clasificare a contractelor civile.
Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :
după modul de formare ;
după conținutul lor;
după scopul urmărit de părți;
după efectele produse;
după modul de executare;
după corelația existentă între ele;
în raport de nominalizarea în legislația civilă;
3.3.2.2.1 Clasificarea contractelor după modul de formare
După acest criteriu, contractele civile se clasifică în contracte consensuale , contracte solemne și contracte reale .
Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților (solo consensu) , fără nici o formalitate.
Uneori , părțile înțeleg să consemneze în scris acordul lor de voință , dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea și conținutul contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voință a părților, neînsoțită de nici un fel de formă, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere și valabilitate se cere nu numai acordul de voință ci și respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancționată cu nulitatea absolută a contractului, căci respectarea unei anumite forme este o condiție de validitate a contractului (ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte :donația (art.813 Cod civil); vânzarea-cumpărarea de terenuri situate în intravilan sau extravilan (art.2 alin. 1, art.12 alin. 1 și art. 14 din Legea nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor); schimbul de terenuri ( art. 12 alin. 2 din Legea nr. 54/1998); ipoteca convențională (art.1772 Cod civil) ; subrogația în drepturile creditorului consimțită de debitor (art.1107 pct. 2 Cod civil); contractul de arendare scris (art. 3 și art. 6 din Legea nr. 16/1994, legea arendării).
Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință al părților, este necesară și remiterea materială a obiectului prestației uneia din părți.
Sunt incluse în categoria contractelor reale: comodatul , depozitul , gajul , împrumutul de consumație , contractul de transport. Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voință al părților (chiar în formă autentică ) , dar acest acord nu este urmat sau însoțit și de remiterea materială a lucrului , nu ne aflăm în prezența unui contract real , ci a unei convenții nenumite , o promisiune unilaterală de a contracta
3.3.2.2.2 Clasificarea contractelor după conținutul lor
În raport de conținutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale și contracte bilaterale (sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naștere la obligații numai în sarcina unei părți.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donație, contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinței unei singure părți. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voință dintre părți, chiar dacă ulterior se stabilesc obligații numai în sarcina unei dintre părți, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare de voință.
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiția dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părțile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor.
Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul obligației de plată a prețului și debitorul obligației de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligației de predare a lucrului vândut și debitorul obligației de plată a prețului.
Importanța clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :
din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim excepția de neexecutare, rezoluțiunea, rezilierea și riscul contractului;
din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligația de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte mențiunea „bun și aprobat”.
3.3.2.2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți
După scopul urmărit de părți, contractele sunt cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial.
Art. 945 Cod civil, definește contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj.
Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locațiune, contractul de asigurare,etc.
Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ și contractul aleatoriu.
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părțile cunosc existența și întinderea obligațiilor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locațiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părțile cunosc numai existența obligațiilor, nu și întinderea acestora, existând șansa unui câștig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
Întinderea uneia sau cel puțin a uneia dintre prestații depinde de hazard.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb.
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donație, contractul de împrumut fără dobândă, contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate și liberalități.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părți procură celeilalte părți un folos patrimonial, fără să-și micșoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalitățile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părți își micșorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părți.
Contractul de donație reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanța acestei clasificări constă în următoarele:
în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu, legea interzice reprezentanților legali să facă donații în numele celor pe care îi reprezintă și, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, să facă donații, chiar dacă au încuviințarea ocrotitorilor legali și a Autorității tutelare;
sub sancțiunea nulității absolute, legea prevede că donația trebuie încheiată în formă autentică;
contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
moștenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donațiilor la masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale și pot să ceară reducțiunea lor în cazul în care depășesc cotitatea disponibilă;
revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acțiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiții mult mai ușoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terțe persoane;
în cazul contractelor cu titlu oneros, obligațiile părților și răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
3.3.2.2.4. Clasificarea contractelor după efectele produse
În funcție de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe:
prima grupă cuprinde:
contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
contractele generatoare de drepturi de creanță.
cea dea doua grupă cuprinde:
contracte constitutive sa translative de drepturi;
contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanță sunt acele contracte prin care iau naștere raporturile juridice obligaționale.
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donație, contractul de gaj, contractul de ipotecă convențională.
Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept preexistent.
De exemplu, contractul de tranzacție.
3.3.2.2.5. Clasificarea contractelor după modul de executare
În funcție de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare instantanee, care se produce la un singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:
în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancțiunea care intervine este rezoluțiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată și rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;
dacă se desființează un contract cu executare imediată, ca efect al nulității ori al rezoluțiunii, efectele desființării se produc și pentru trecut, contractul considerându-se desființat din momentul încheierii sale;
în cazul desființării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desființării se produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desființat din momentul constatării cauzei de desființare;
suspendarea executării, din motive de forță majoră, se aplică numai contractelor cu executare succesivă;
calculul prescripției extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare succesivă se calculează pentru fiecare prestație un termen de prescripție.
3.3.2.2.6. Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislație
În raport de nominalizarea în legislația civilă, contractele se clasifică în contracte numite și contracte nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă și o reglementare proprie.
Sunt contracte numite: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare și încadrare într-un anumit tip de contract este suficientă pentru a-i cunoaște regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire și o reglementare proprie.
Conținutul acestor contracte este stabilit de părți, fie prin combinarea unor elemente specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice contract numit.
3.3.2.2.7. Clasificarea contractelor după corelația dintre ele
După corelația dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale și contracte accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o existență de sine stătătoare și a căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părți.
Contractele accesorii sunt acele contracte care însoțesc unele contracte principale și depind de soarta acestora.
De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.
Valabilitatea și menținerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător, în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcție de elementele sale intrinseci, dar și în funcție de soarta contractului principal pe care îl însoțește, conform regulii accesorium sequitur principale.
3.3.2.2.8. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voința părților
Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părțile discută, negociază, toate clauzele.
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare – cumpărare părțile discută predarea lucrului, prețul, modalitatea de plată.
Contractele de adeziune sunt contractele redactate total sau parțial de către una din părțile contractante și pe care cealaltă parte nu poate să le modifice. Dacă acceptă clauzele, pur și simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiții de încheiere sunt impuse de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.
Încheierea contractului
Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.
Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza mecanismului de formare a acordului de voință și examinarea condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții.
Potrivit art. 948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt : capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Capacitatea de a contracta
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi și obligații. În structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Actul normativ de bază în materia capacității civile este Decretul nr. 31/1954.
Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părțile să aibă capacitatea de a contracta.
În doctrină, capacitatea de a contracta a fost definită ca fiind o parte a capacității juridice civile (de folosință sau de exercițiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile.
Art. 949 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege, iar art. 950 Cod civil dispune că sunt necapabili de a contracta, minorii, interzișii și, în genere, toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Din redactarea celor două texte rezultă că în materia încheierii contractului, regula este capacitatea, iar excepția incapacitatea.
Instituirea incapacităților are drept scop fie ocrotirea celor supuși interdicțiilor sau îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terți sau a unor interese obștești, fie realizarea concomitentă a acestor două obiective.
Există incapacități generale și incapacități speciale.
Stabilirea scopului fiecărei incapacități are importanță deoarece în funcție de aceasta se va aplica sancțiunea nulității absolute – în cazul în care incapacitatea a avut ca scop protejarea unui interes public – ori nulitatea relativă – în cazul în care incapacitatea a avut drept scop doar protecția incapabilului sau a unei anumite persoane.
În raport de art. 11 din Decretul nr. 31/1954 incapacitățile generale îi vizează pe minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzișii judecătorești.
Incapacitățile parțiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare – cumpărare legea prevede anumite incapacități speciale, care au natura juridică a unor interdicții de a vinde și cumpăra sau de a cumpăra:
vânzarea între soți este interzisă (art. 1307 Cod civil);
tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date și primite (art.1308 pct. 1 Cod civil);
mandatarii, atât convențională, cât și legali, împuterniciți a vinde un lucru nu pot să-l cumpere(art. 1308 pct. 2 Cod civil);
persoanele ce administrează bunuri ce aparțin statului, comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor, nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor ( art.1308 pct.3 Cod civil);
funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităților administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 Cod civil);
judecătorii, procurorii și avocații nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competența Curții de Apel în a cărei circumscripție își exercită funcția sau profesia (art. 1309 Cod civil); iar în cazul judecătorilor de la Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție și al procurorilor de la Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, interdicția se întinde pe tot teritoriul țării;
proprietatea funciară a dobânditorului și a familiei sale nu poate depăși 200 ha teren agricol în echivalent arabil (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor), iar încălcarea acestei interdicții se sancționează cu reducțiunea actului juridic până la limita suprafeței legale;
persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitație publică (art. 535 Cod proc.civilă).
Consimțământul părții care se obligă
Consimțământul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voințe al părților unui contract, acord de voințe (concursus voluntatum)care constituie însuși contractul și dă naștere, ca atare, obligațiilor respective.
În sens restrâns, prin consimțământ se înțelege voința unei dintre părți manifestată la încheierea contractului, sau voința unilaterală a părților ce se obligă de a-și manifesta achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.
Pentru a dobândi valoare juridică, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vicii de consimțământ.
Viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul (viclenia), violența și leziunea, iar potrivit art. 953 Cod civil consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.
Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, care face ca voința celor două părți să nu se întâlnească, împiedicând însăși formarea contractului. Această formă de eroare este o eroare distructivă de consimțământ, pentru că distruge consimțământul, ceea ce echivalează cu lipsa consimțământului, motiv pentru care operația juridică afectată de o astfel de eroare este lovită de nulitate absolută.
Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic ( error in negotio) și eroarea asupra identității obiectului actului juridic (error in corpore). Această soluție este acceptată, de lege lata, atât în doctrină cât și în practica judiciară. Astfel, instanța a admis acțiunea având ca obiect declararea nulității absolute a unui contract de vânzare – cumpărare, pentru eroare obstacol, reținând că vânzătoarea a făcut dovada că intenția sa a fost aceea de a încheia un contract de întreținere și nu de vânzare – cumpărare, în condițiile în care nici nu a primit prețul vânzării, având credința că va fi întreținută de pârâți.
Eroarea viciu de consimțământ este falsa reprezentare a realității ce cade fie asupra calității substanțiale ale actului – error in substantiam – fie asupra persoanei contractante – error in personam -.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greșita cunoaștere a realității constituie viciu de consimțământ în două ipoteze: când cade asupra substanței obiectului prestației părților și când se referă la persoana cu care s-a încheiat actul.
Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului este necesar ca ea să fie cauza unică și determinantă a consimțământului deoarece nu orice eroare viciază consimțământul.
În materia vânzării, între eroare asupra substanței obiectului prestației părților și viciile ascunse, reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o strânsă legătură, ambele situații fiind generate de cunoașterea inexactă a realității, iar sancțiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii.
Sub acest aspect, în practica judiciară, s-a argumentat că „ între eroare asupra substanței și viciile ascunse există o distincție netă: eroarea asupra substanței deschide calea acțiunii în anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea privește substanța prestației proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opțiunea între acțiunea în rezoluțiunea contractului și acțiunea în micșorarea prețului.”
Un alt viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a contractului este dolul – sau viclenia – care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un contract.
Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenției atunci când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat.
În doctrină, a fost susținut și punctul de vedere conform căruia, eroarea provocată prin dol este, în realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar sancțiunea care intervine în acest caz, ar trebui să fie nulitatea absolută.
Codul civil reglementează violența în patru articole.Pornind de la consacrarea legislativă, doctrina a definit violența ca fiind acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, instanțele de judecată trebuie să facă aprecierea ei în concret, în raport atât cu persoana victimei, cât și cu împrejurările în care s-a încheiat contractul. În acest sens, Curtea Supremă de Justiție, investită cu soluționarea unui recurs extraordinar împotriva unor hotărâri judecătorești prin care s-a admis acțiunea în anularea contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea consimțământului vânzătorului, a decis că „ instanțele de fond și recurs, față de probele existente la dosar, au fost îndreptățite să rețină că autorul reclamantei, cu voința slăbită de boală și bătrânețe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimțit să încheie contractul de vânzare – cumpărare cu privire la apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o și nici nu ar fi avut motive să o facă.”
Amenințarea care constituie substanța violenței trebuie să fie ilicită. Aceasta înseamnă că dacă ea privește un rău care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu ne vom găsi în prezența unui act de violență. Astfel, amenințarea cu executarea unei creanțe sau cu introducerea unei acțiuni în justiție, nu reprezintă acte de violență.
În practica judiciară s-a stabilit că este valabil contractul de vânzare – cumpărare în care s-a stipulat că obligația cumpărătoarei de plată a prețului se execută prin renunțarea acesteia la creanța ce o avea împotriva vânzătorului.
În acest sens, instanța a respins acțiunea vânzătorului având ca obiect anularea contractului de vânzare- cumpărare pentru vicierea consimțământului prin violență, cu următoarea motivare: „ s-a dovedit că reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul stingerii obligației sale de plată a creanței, prin renunțarea creditoarei la creanța pe care o avea împotriva reclamantului, scop ce nu este contrar ordinii publice și bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi amenințat pe vânzător cu executarea creanței, ca și temerile acestuia de consecințele executării, nu constituie nici o violență, ca viciu de consimțământ, așa încât acțiunea nu este întemeiată.”
Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disprroporția văsită de valoare dintre două prestații.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acțiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai dacă actele încheiate de minorii între 14 și 18 ani care, în același timp, sunt acte de administrare și au fost încheiate de minori fără încuviințarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor și sunt comutative.
Obiectul contractului
Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convențiilor este acela la care părțile, sau numai una din părți, se obligă.
Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor condiții generale, respectiv: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit și moral.
Condiția existenței obiectului contractului trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii acestuia, deoarece dacă lipsește obiectul, lipsește o condiție esențială a contractului, ceea ce va atrage nulitatea absolută a acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil prevede că dacă în momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă.
Pentru anumite contracte se cer întrunite și condiții speciale, cum ar fi: cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv, să existe autorizația administrativă prevăzută de lege, obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
Cauza contractului
Cauza sau scopul este acel element al contractului care constă în obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții o cauză licită, iar art. 966 Cod civil, prevede că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.
În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea cauzei atrage nulitatea absolută a contractului atunci când lipsește cauza datorită scopului imediat (causa proxima) ori aceasta este ilicită sau imorală.
În dreptul francez, s-au exprimat opinii diferite, în sensul că sancțiunea nulității absolute intervine numai pentru cauză imorală și cauză ilicită, în timp ce absența cauzei este sancționată cu nulitatea relativă sau cu nulitatea absolută
Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se datorează: lipsei obiectului contraprestației în contractele sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale, lipsei elementului aleatoriu – riscul – în contractele aleatorii.
Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea prohibită de lege, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obține și care a constituit motivul impulsiv și determinant la încheierea actului juridic reprezintă considerația unui scop nepermis, contrar ordinii publice, economice și sociale.
Oferta de a contracta
Noțiune
Oferta de a contracta (policitațiunea) este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane sau publicului, de a încheia un contract în anumite condiții.
Forma ofertei
În principiu, nu se cere nici o condiție specială pentru forma ofertei, aceasta putând fi exprimată prin oricare din modurile de exteriorizare a voinței juridice, în scris, verbal, expres sau tacit; situație consacrată și în doctrina franceză.
Acest lucru se explică prin faptul că în raport de principiul libertății contractuale, autorii Codului civil nu au impus nici o condiție specială de formă pentru valabilitatea ofertei.
Felurile ofertei de a contracta
Oferta de a contracta poate fi de mai multe feluri:
în funcție de persoana căreia îi este adresată:
ofertă adresată unei persoane determinate;
ofertă adresată unor persoane nedeterminate (publicului).
în funcție de precizarea termenului în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar:
ofertă cu termen;
ofertă fără termen.
Condițiile ofertei
Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiții:
condiții generale
Fiind o manifestare de voință, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de validitate ale consimțământului:
să provină de la o persoană cu discernământ;
să fie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice;
să fie exteriorizată;
să nu fie afectată de vicii de consimțământ.
condiții speciale:
să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic;
să fie fermă și neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voința neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla acceptare;
să fie precisă și completă, respectiv să cuprindă elementele necesare pentru încheierea contractului.
Forța obligatorie a ofertei
Forța obligatorie a ofertei se analizează anterior acceptării ei, deoarece după ce a fost acceptată se încheie contractul, iar contractului i se aplică regulile privind puterea obligatorie a contractului.
În Codul civil nu există reglementări referitoare la forța obligatorie a ofertei, dar prin art. 37 din Codul comercial a fost instituită regula potrivit căreia, până la momentul încheierii contractului, oferta și acceptarea ofertei sunt revocabile.
În analiza forței obligatorii a ofertei se disting două situații, după cum oferta a ajuns sau nu la destinatar:
Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca, însă se cere ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta;
Dacă oferta a ajuns la destinatar, soluția este diferită, după cum oferta este cu termen sau fără termen, respectiv:
dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o mențină până la expirarea termenului;
dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o mențină un interval de timp rezonabil pentru a da posibilitatea destinatarului să se pronunțe asupra ei.
Oferta devine caducă la expirarea termenului, în cazul ofertei cu termen, precum și în situațiile în care ofertantul devine incapabil sau moare mai înainte de acceptarea ofertei, iar acceptarea ulterioară rămâne fără efecte.
Revocarea intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a retragerii ofertei.
Promisiunea de vânzare
Promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naștere unui drept de creanță, una dintre părți având o obligație de a face față de cealaltă parte – să vândă în viitor un anumit bun -, iar beneficiarul promisiunii are un drept de opțiune, în sensul de a cumpăra sau nu bunul.
Spre deosebire de oferta de a contracta, care este un act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare, o persoană primește promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-și dreptul de a-și manifesta ulterior consimțământul de a cumpăra bunul.
Din definiția dată rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații numai în sarcina promitentului.
Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, ci și bilaterală – de a vinde și cumpăra – în ipoteza în care ambele părți se obligă să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare – cumpărare.
În materia bunurilor imobile, actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, încheiate sub imperiul Decretului nr. 144/1958 și al Legilor nr. 58/1974 și 59/1974 sunt nule ca și contracte de vânzare – cumpărare, dar constituie antecontracte, în virtutea principiului conversiunii actelor juridice.
Astfel, printr-un înscris sub semnătură privată se va poate constata doar existența unui antecontract de vânzare – cumpărare, iar din aceste antecontract ia naștere obligația părților de a face tot ce este necesar pentru ca înstrăinarea să aibă loc. Dacă promitentul – vânzător nu își respectă obligația și vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul – cumpărător nu poate cere predarea lucrului, deoarece nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu altă persoană este – sub rezerva fraudei la lege – este valabilă. În această situație, beneficiarul – cumpărător nu poate cere decât daune – interese. Dacă lucrul se mai găsește în patrimoniul vânzătorului și nu există alte impedimente legale, oricare dintre părțile antecontractului de vânzare – cumpărare poate cere instanței de judecată, alternativ:
acordarea de daune – interese;
obligarea promitentului, sub sancțiunea daunelor cominatorii, la încheierea contractului;
pronunțarea, în baza art. 1073 și 1077 Cod civil a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare – cumpărare.
Instanțele judecătorești, investite cu soluționarea unor astfel de pricini, au decis în sensul că pot pronunța , pe baza unui antecontract de vânzare – cumpărare, o hotărâre care să țină loc de act contract de vânzare – cumpărare, întemeindu-se pe dispozițiile art. 1073 și 1077 Cod civil.
Acceptarea ofertei
Definiție
Acceptarea ofertei este cea de a doua latură a consimțământului și constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane dea încheia un contract în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop.
Felurile acceptării ofertei
Acceptarea ofertei poate fi de două feluri:
expresă, care poate fi în scris sau verbal;
tacită, care rezultă din anumite acțiuni.
Referitor la acceptarea tacită, s-a pus problema valorii pe care o are simpla tăcere a unei persoane cărei i s-a adresat o ofertă, în condițiile în care, prin ea însăși, tăcerea nu poate avea valoare de acceptare. Cu caracter de excepție, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare a ofertei în următoarele cazuri:
legea admite tacita reconducțiune – tacita reînchiriere –
părțile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;
atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celelilate părți, es poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.
Condițiile acceptării ofertei
Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de lege pentru voința juridică, în general, precum și următoarele condiții speciale:
să fie pură și simplă, adică să concorde cu oferta, să fie conformă acesteia;
dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai acea persoană o poate accepta, dar dacă a fost adresată publicului, acceptarea poate să provină de la orice persoană interesată să încheie contractul;
acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.
Momentul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului este acela în care se realizează acordul de voință prin întâlnirea acceptării cu oferta de a contracta.
Pentru stabilirea momentului la care s-a încheiat un contract, se va distinge după cum:
ofertantul și acceptantul sunt prezenți;
contractul se încheie prin telefon;
contractul se încheie prin corespondență.
Încheierea contractului între prezenți
În cazul în care ofertantul și acceptantul sunt de față, momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul și acceptantul cad de acord asupra încheierii contractului.
Regulile încheierii contractului între prezenți sunt aplicabile și în ipoteza în care încheierea contractului se realizează prin telefon.
Încheierea contractului prin corespondență
Încheierea contractului prin corespondență, numită și încheierea contractului între absenți, atunci când oferta și acceptarea se transmit prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoașterea momentului încheierii contractului.
Sistemul emisiunii (al declarațiunii) consideră că acordul de voință s-a realizat în momentul în care destinatarul ofertei și-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;
Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoștința ofertantului;
Sistemul recepției acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoștință de conținutul acestuia;
Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat cunoștință de acceptare.
În doctrină și jurisprudență, este preferat sistemul recepției acceptării.
Importanța momentului încheierii contractului
Momentul încheierii contractului prezintă importanță datorită consecințelor deosebite pe care le produce, respectiv:
din momentul încheierii contractului acesta poate să-și producă efectele, născându-se drepturile și obligațiile părților contractante;
în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum și caducitatea ofertei;
viciile de consimțământ se analizează în raport de momentul încheierii contractului;
în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe, transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;
în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul încheierii sale;
determină locul încheierii contractului.
Locul încheierii contractului
Locul încheierii contractului se determină diferit, după cum încheierea contractului s-a realizat între prezenți, prin telefon sau prin corespondență:
Între părțile prezente, locul încheierii contractului este acela în care se află părțile;
dacă încheierea contractului se realizează prin telefon, locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul;
în cazul contractului încheiat prin corespondență, având în vedere sistemul recepției acceptării, locul încheierii contractului este acela unde se află destinatarul ofertei.
Importanța locului încheierii contractului
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanță în cadrul relațiilor de drept internațional privat atunci când apare un conflict de legi în spațiu, pentru stabilirea legii aplicabile.
3.4. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAȚII
3.4.1 Definiție
Actul juridic unilateral ca izvor de obligații este actul juridic civil care reprezintă rezultatul voinței unui singur subiect de drept având ca efect nașterea, modificarea sau stingerea unei obligații.
Contractul unilateral genereaza obligatii doar in sarcina uneia din parti. El este un act juridic bilateral, deoarece este incheiat prin acordul de vointa a cel putin doua persoane. Marea majoritate a contractelor gratuite sunt unilaterale: donatia, fidejusiunea, comodatul, depozitul, gajul. Actul juridic unilateralconsta in manifestarea de vointa a unei singure persoane (de exemplu: testamentul, gestiunea de afaceri,renuntarea la un drept sau la o garantie, declaratia de acceptare sau renuntare la succesiune etc.). S-a considerat insa ca si alte obligatii pot izvori dintr-un act juridic unilateral: obligatia ofertantului de amentine oferta un anumit timp, stabilit expres sau tacit; obligatia cuprinsa intr-un titlu la purtator;obligatia promitentului fata de tertul beneficiar intr-o situatie pentru altul. Aceste din urma obligatii au fost considerate aplicatiuni ale angajamentului unilateral de vointa .Ceea ce trebuie insa retinut, nu se confunda contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Asa cum am vazut, contractul unilateral este un act bilateral care da nastere obligatiei numai in sarcina uneia din parti, iar contractul bilateral sau sinalagmatic este un act bilateral, care da nastere ia obligatii in sarcina ambelor parti. Actul unilateral este manifestarea de vointa a unei singure parti, iar un asemenea act nu este niciodata un contract.
3.4.2. Reglementare
Codul civil, ca dealtfel și alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligații, acesta reprezentând o excepție dedusă din interpretarea anumitor instituții juridice.
3.4.3 Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligații
În doctrină sunt considerate ca izvoare de obligații următoarele acte juridice unilaterale:
a. Testamentul.
Este un act juridic unilateral, prin care o persoana numita testator dispune de patrimoniul sau ori de o parte a acestuia, pentru timpul cand nu va mai fi in viata si prin care isi exprima ultima sa dorinta cu privire la anumite aspecte legate de persoana sau averea sa. Fiind un act juridic unilateral, testamentul nu poate fi intocmit de mai multe persoane in acest sens, s-a stabilit ca doua sau mai multe persoane nu pottesta prin acelasi act una in favoarea unei a treia persoane.
b. Oferta de a contracta.
Am examinat la capitolul privind incheierea contractelor problema privind oferta de a contracta. Intermenul stabilit, ofertantul nu poate sa revoce arbitrar oferta, iar daca nu s-a stipulat un termen, atuncitrebuie sa i se lase acceptantului un timp rezonabil pentru a raspunde la oferta.
c. Promisiunea publica de recompensa.
Este acel act juridic unilateral prin care o persoana se obliga in mod public, sa plateasca o recompensa persoanei care va indeplini un anumit fapt sau act si din care rezulta, pentru promitent, obligatia de a plati recompensa promisa in cazul indeplinirii faptului sau actului respectiv. In acest caz, oferta se face publicului si nu unor persoane determinate (ex: oferta de recompensa pentru inapoierea unui bun pierdut; pentru procurarea unui anumit bun etc.). O asemenea promisiune produce efecte juridice independent de acceptare.Promisiunea publica de recompensa se deosebeste de oferta de a contracta. Asa cum just s-a subliniatin doctrina juridica, este inechitabil sa se includa promisiunea de recompensa in cadrul reglementariicontractuale, pentru ca cel ce a indeplinit obligatia are drept la recompensa numai daca dovedeste ca acunoscut oferta inainte de rasplata, in aceasta ipoteza nemaiputandu-se vorbi de incheierea unui contract.Promisiunea publica de recompensa poate fi facuta prin orice mod de comunicare in masa (radio,televiziune, ziare, reviste, anuntare prin viu grai intr-o adunare publica etc.).
d. Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs.
Concursurile cu premii au fost considerate o forma speciala a promisiunii publice de recompensa. Celcare a facut o semenea promisiune publica, are obligatia sa plateasca premiul celui a carui lucrareindeplineste cel mai bine conditiile concursului. In acest caz se stabilesc anumite raporturi intre promitent si participantii la concurs. Nu este suficienta numai promisiunea de recompensa, promitentulavand obligatia sa aduca la cunostinta candidatilor conditiile de desfasurare a concursului, termenulfixat etc. Aceste conditii, precum si termenul, nu pot fi modificate fara sa se aduca, in prealabil, lacunostinta candidatilor.
e. Acceptarea succesiunii.
Succesibilul este liber sa accepte sau nu mostenirea. Daca opteaza pentru acceptare, mostenitorul legalsau legatarul poate accepta succesiunea pur si simplu sau sub beneficiul de inventar. Acceptareasuccesiunii poate fi expresa sau tacita. S-ar putea pune problema daca acceptarea succesiunii, ca actunilateral de vointa, mai poate fi considerat izvor de obligatii in cazul acceptarii sau beneficiu deinventar, deoarece patrimoniul mostenitorului ramane distinct de cel al succesiunii. Pe langa calitatea de proprietar al bunurilor succesorale, mostenitorul sub beneficiu de inventar devine si administratorul patrimoniului succesoral, fapt care da nastere la o serie de obligatii: de a administra si lichida bunurilesuccesorale, de a da socoteala despre gestiunea sa. De unde concluzia ca si acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar constituie tot un act unilateral de vointa, izvor de obligatii.
f. Confirmarea unui act juridic anulabil.
Un asemenea act provine din vointa exclusiva a persoanei indreptatita si nu este necesara acceptareaconfirmarii din partea cocontractantului. Este posibiia doar confirmarea actelor juridice lovite denulitatea relativa si numai cu totul exceptional a unor acte lovite de nulitate absoluta. Confirmarea esteun act juridic unilateral, cu efecte directe pe taram obligational.
g. Titlurile de credit
Constituie tot acte juridice unilaterale, care iau nastere doar prin manifestarea de vointa asemnatarului. Ele cuprind, in continutul lor, un anumit drept patrimonial. Titlurile de credit la ordin saula purtator sunt acte juridice solemne, deoarece trebuie sa aiba o anumita forma, iar obligatia care ianastere in sarcina semnatarilor, izvoraste dintr-un act juridic unilateral, deoarece se constituie numai prinsimpla semnatura a debitorului.
h. Oferta de purga
Conform art. 1805 Cod civil "Noul proprietar va declara prin acea notificare ca este gata a plati indatadatoriile si sarcinile ipotecare, numai pana la concurenta pretului stipulat prin actul de instrainare sau pana la valoarea la care va pretul imobilui, daca este daruit, fara distinctie intre datoriile exigibile sauneexigibile". Oferta de purga poate fi sau nu acceptata de creditorii ipotecari sau privilegiati. In cazul incare ar refuza plata din partea dobinditorului, vor trebui sa scoata imobilul in vanzare, la licitatie publica. Tocmai degrevarea imobilului de sarcina ipotecii sau privilegiului, prin manifestarea unilateralade vointa a dobanditorului imobilului, face ca acest act juridic unilateral sa constituie un izvor deobligatii. Efectele ofertei de purga sint deosebit de puternice, creditorii negasindu-se in situatia obisnuita a acelor carora li se adreseaza o oferta; ei nu pot pur si simplu, sa o accepte sau sa o refuze. Pasivitateasau tacerea creditorilor la oferta de purga echivaleaza cu acceptarea ofertei. Daca refuza oferta, vor trebui sa scoata imobilul la vanzare prin licitatie publica facand o supraoferta care sa depaseasca cu cel putin 10% oferta facuta de dobanditorul imobilului.
i. Notarea intentiei de a instraina ori de a ipoteca un imobil in cartea funciara.
Legea cartilor funciare, in art. 88, permite proprietarului sa ceara notarea intentiei de instrainare sauipotecare a imobilului, operatie care produce efecte semnificative. Art. 81 din Legea cartilor funciare permite si notarea promisiunii unilaterale de vanzare stipulata prin conventie.
j. Renuntarea la drepturi.
Reprezinta un act unilateral de vointa si poate constitui un izvor de obligatii in urmatoarele situatii:- cand se renunta la un drept intabulat in cartea funciara;- cand se renunta la o creanta garantata prin ipoteca.
3.4.4 Efectele pe care le produc actele juridice unilaterale
In functie de efectele pe care le genereaza actele juridice unilaterale ca izvor de obligatii civile seimpart in:
1. Acte unilaterale prin care se accepta sau se recunosc drepturi sau obligatii. Sunt acele acte prin careautorul lor adera din proprie initiativa la un raport juridic existent, in temeiul legii, a unui fapt sau act jurudic. Avem in vedere actele ratificate, cum ar fi in cazul contractului de mandat, cand mandatulconfirma actele efectuate de mandatar fara imputernicire etc. In absenta ratificarii, actul respectiv nu poate produce nici un efect juridic.
2. Acte unilaterale prin care se transfera drepturi sau obligatii. Intra in aceasta categorie testamentul sititlurile de valoare.
3. Acte unilaterale prin care se renunta la unele depturi. Prin asemenea acte, de regula, se ajunge lastingerea unui raport juridic civil. Daca renuntarea nu se refera la insusi dreptul ce formeaza continutulunui raport juridic, ea privind exercitiul unor prerogative acordate, potrivit legii, in legatura cu acelraport juridic, actul unilateral de renuntare poate avea ca efect, nu stingerea raportului juridic ci,dimpotriva confirmarea sau consolidarea lui. In categoria acestor acte unilaterale vor intra actele privindrenuntarea la o servitute, la un uzufruct, renuntarca la o mostenire, dar si actele de confirmare a actelor juridice anulabile. Art. 1167 alin. 2 Cod civil prevede ca, "Confirmarea, ratificarea sau exercitareavoluntara, in forma si in epoca determinata de lege, tine loc de renuntare in privinta mijloacelor siexceptiilor ce puteau fi opuse acestui act, fara a se vatama drepturile persoanelor a treia". Confirmandu-se un act anulabil, se renunta practic la posibilitatea de a cere anularea lui. Sau, asa cum s-a aratat inliteratura de specialitate, acceptand mostenirea, succesibilul renunta la facultatea de a renunta lasuccesiune sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. De obicei, renuntarea la anumite drepturi foloseste altor persoane: renuntarea la uzufruct foloseste nudului proprietar; renuntarea la o succesiune foloseste mostenitorilor subsecventi etc. Asemenea efectese produc insa din lege, independent de vointa renuntatorului.
4. Acte unilaterale pe care le face titularul dreptului in cadrul unui raport juridic existent, in acest caz,raportul juridic civil exista, dar titularul dreptului poatelua o serie de hotarari independent de vointa celeilalte parti. Asemenea acte pot fi: punerea in intarzierea debitorului de catre creditor; de a solicita sau nu rezolutiunea unui contract sinalagmatic; in cazulobligatiei alternative.
3.5. FAPTUL JURIDIC LICIT
3.5.1. Noțiune și reglementare
Prin fapte juridice se înțeleg evenimentele și acțiunile omenești care produc efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligații:
Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);
Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte și îmbogățirea fără justă cauză, care nu are o reglementare legală, fiind o construcție a literaturii de specialitate și a practicii judecătorești.
3.5.2. Gestiunea intereselor altei persoane
Definiție
Gestiunea intereselor altei persoane, numită și gestiunea de afaceri, cunoaște o definiție legală cuprinsă în art. 987 Cod civil, conform căruia „ acela care, cu voință, gere (administrează) interesele altuia, fără cunoștința proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început și a o a săvârși, până ce proprietarul va putea îngriji el însuși”.
Pornind de la această definiție legală, în doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca fiind o operațiune ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, și săvârșește acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.
Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit și voluntar, prin care o persoană numită gerant, săvârșește fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia.
Din definițiile formulate rezultă că părțile care intră în acest raport obligațional se numesc gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntară și gerat, persoana pentru care se acționează.
Condițiile gestiunii de afaceri
Condițiile gestiunii de afaceri privesc obiectul și utilitatea gestiunii, precum și atitudinea părților față de actele de gestiune.
Aceste condiții sunt următoarele:
Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu trebuie să depășească limitele unui act de administrare;
Gestiunea trebuie să fie utilă geratului, în sensul ca prin săvârșirea ei să se evite o pierdere patrimonială;
Din punct de vedere al atitudinii părților față de actele de gestiune, urmează a fi reținute două aspecte:
a) geratul să nu aibă cunoștință de intervenția gerantului, în caz contrar fiind vorba de un mandat tacit;
b) gerantul să acționeze cu intenția de a administra interesele unei alte persoane, nu propriile sale interese.
Efectele gestiunii de afaceri
Obligațiile gerantului
Obligațiile gerantului sunt următoarele:
să continue gestiunea începută până în momentul în care geratul, sau moștenitorii săi, vor putea să o preia (art. 987 – 988 Cod civil);
în efectuarea actelor de gestiune să depună diligența unui bun proprietar (art. 989 Cod civil);
să dea socoteală geratului pentru operațiunile efectuate.
Obligațiile geratului
Geratul are următoarele obligații:
să plătească gerantului pentru toate cheltuielile necesare și utile pe care acesta le-a făcut (art. 991 Cod civil);
să execute toate obligațiile față de terți, care s-au născut din actele încheiate de gerant în numele său.
3.5.3. Plata lucrului nedatorat
Definiție
În dreptul civil, prin plată se înțelege executarea voluntară a unei obligații, indiferent de obiectul acesteia, de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.
În raport de aceste considerente, în doctrină plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.
Persoana care efectuează plata se numește solvens, iar persoana care primește plata se numește accipiens.
Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligații deoarece prin efectuarea unei plăți nedatorate ia naștere un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligații.
Reglementare legală
Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului.”
Obligația de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede că „ cel ce, din eroare sau cu știință, primește ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligației de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.
Condițiile plății nedatorate
Condițiile generale ale plății nedatorate sunt următoarele:
să existe o plată;
plata să fie nedatorată;
plata să fie făcută din eroare.
Efectele plății nedatorate
Principalul efect al plății nedatorate este obligația de restituire a lui accipiens, care diferă după cum acesta este de bună – credință sau de rea – credință.
Obligațiile accipiensului de bună – credință
Accipiensul este de bună – credință atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a primit-o nu era datorată.
Bina – credință se prezumă, iar întinderea obligației de restituire va opera numai în limitele îmbogățirii sale, respectiv:
va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca orice posesor de bună – credință (art. 994 Cod civil);
dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui prețul primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);
dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligația de restituire (art.995 alin. 2 Cod civil).
Obligațiile accipiensului de rea – credință
Accipiensul este de rea – credință atunci când primește o plată, deși știa că nu i se datorează.
Obligațiile sale sunt următoarele:
să restituie lucrul primit și fructele percepute (art. 994 Cod civil);
dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de prețul pe care l- a primit, la data introducerii acțiunii în justiție (art. 996 Cod civil);
dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din momentul cererii de restituire, cu excepția cazului în care va dovedi că lucrul ar fi pierit și la solvens (art. 995 Cod civil).
Obligațiile solvensului
Solvensul este obligat față de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună – credință sau de rea – credință, să restituie cheltuielile necesare și utile pe care acesta le-a făcut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.
Cine poate să ceară restituirea
Restituirea plății poate să fie cerută de următoarele persoane:
solvens;
creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acțiunii oblice.
Acțiunea în restituire
Acțiunea în repetițiune (restituire) este o acțiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
Dacă obiectul plății a fost un bun individual determinat, acțiunea are caracterul unei acțiuni în revendicare care este, în principiu, imprescriptibilă.
Cazurile în care nu există obligația de restituire a plății nedatorate
Obligația de restituire a plății nedatorate nu mai există în următoarele cazuri:
cazul obligațiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor (art. 1092 Cod civil);
dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogățirii sale (art. 1098 și art. 1164 Cod civil);
când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a distrus cu bună – credință titlul constatator al creanței sale.
3.5.4 Îmbogățirea fără justă cauză
Definiție
Îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligația de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obținut în dauna ei.
Acțiunea în justiție pe care o are creditorul acestei obligații, având ca obiect restituirea, se numește actio de im rem verso.
Reglementare
Codul civil nu conține o reglementare de principiu a îmbogățirii fără justă cauză, cunoscută și sub denumirea de îmbogățire fără just temei, dar există mai multe aplicații ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligații, respectiv:
potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care culege fructele este obligat să plătească semănăturile, arăturile și munca depusă de alții;
conform art. 493 – 494 Cod civil, proprietarul care a construit pe terenul său cu materialele altei persoane are obligația de a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe terenul altei persoane are dreptul să fie despăgubit de către proprietarul terenului care a reținut construcția.
Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire
Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire pot fi grupate în două categorii:
condiții materiale;
condiții juridice.
Condițiile materiale ale intentării acțiunii în restituire
să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile;
micșorarea patrimoniului altei persoane să constea în diminuarea unor elemente active sau în efectuarea unor cheltuieli;
să existe o legătură între mărirea și, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în sensul că ambele operațiunii să fie efectul unei cauze unice.
Condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire
să nu existe un temei legal al îmbogățirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziție legală, un contract, o hotărâre judecătorească;
să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.
Efectele îmbogățirii fără justă cauză
Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu se creează un dezechilibru patrimonial, din care ia naștere un raport juridic obligațional, în temeiul căruia persoana al cărei patrimoniu s-a mărit devine creditorul obligației de restituire, iar persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat devine creditorul acestei obligații.
De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.
Obligația de restituire cunoaște două limite:
persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi obligată la restituire decât în măsura creșterii patrimoniului său, la momentul intentării acțiunii în restituire;
persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu poate pretinde mai mult decât micșorarea patrimoniului său, deoarece s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.
Prescripția acțiunii
Acțiunea în restituire este o acțiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului general de prescripție, de 3 ani.
Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acțiunile formulate în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care persoana care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și persoana care a beneficiat de această mărire, împotriva căruia se intentează acțiunea.
3.6 FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAȚII
– RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ –
3.6.1. Noțiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligațional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ținută răspunzătoare prin dispozițiile legale.
Într-o altă formulare, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
răspundere civilă contractuală
răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenții.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale
Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl constituie dispozițiile art. 998 – 1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.
Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită declanșează o răspundere civilă delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită ci a patrimoniului acesteia.
Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv:
răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 Cod civil);
răspunderea pentru fapta altei persoane:
răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).
Răspunderea pentru lucruri, edificii și animale:
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1 Cod civil);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauztae ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcție (art. 1002 Cod civil).
3.6.2. Răspunderea pentru fapta proprie
Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român în art. 998 – 999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Condițiile generale ale răspunderii
Din analiza textelor art. 998 și 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:
existența unui prejudiciu;
existența unei fapte ilicite;
existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate s-a susținut și necesitatea existenței capacității delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alți autori au argumentat în sensul că această condiție trebuie analizată numai ca un element al vinovăției autorului faptei ilicite și nu ca o condiție distinctă a răspunderii civile delictuale.
Într-o altă opinie s-a precizat că existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat în condiția vinovăției.
Prejudiciul
Definiție
Prejudiciul, calificat ca o condiție sine qua non, este definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
Alți autori au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiție necesară și esențială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparație, pentru că nu poate face dovada unui interes.
Clasificarea prejudiciului
Prejudiciul se clasifică în funcție de mai multe criterii, respectiv:
după natura sa: prejudiciu patrimonial și prejudiciu nepatrimonial;
după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;
după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii: prejudiciu previzibil și prejudiciu imprevizibil.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conținut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacității de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei și demnității persoanei, suferința fizică provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ținut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina și jurisprudența română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie și la reducerea compensatorie a suferințelor fizice și psihice încercate de părțile vătămate prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităților de a duce o viață normală ori alte asemenea situații determinate de vătămarea integrității, a sănătății ori cauzarea morții unei persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenței române cu legislația comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau „satisfacție” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracțiunilor contra vieții, integrității și sănătății persoanei, libertății persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalității umane și a raporturilor de familie.
Prejudiciul instantaneu este acea consecință dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecința dăunătoare care se produce continuu sau eșalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârșirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârșirii faptei ilicite.
Condițiile reparării prejudiciului
Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiții:
prejudiciul să fie cert;
prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenței cât și al întinderii sale.
Este considerat cert, prejudiciul actual precum și prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat.
Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Analiza acestei condiții se face în raport de trei posibile situații, respectiv:
1. Dacă victima primește o pensie de invaliditate sau pensie de urmaș, acordată de Asigurările sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptățită să formuleze acțiune în răspundere civilă delictuală având ca obiect diferența de prejudiciu care nu este acoperită de plata acestei pensii.
2.Dacă victima primește indemnizație de asigurare, se fac următoarele distincții:
indemnizația de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;
indemnizația de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferența dintre prejudiciu și indemnizația de asigurare;
dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acționa pe autorul faptei ilicite doar pentru diferența dintre prejudiciu și suma primită de la asigurator.
3. Dacă victima primește o sumă de bani de la o terță persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite și plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terțul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferența dintre prejudiciu și suma primită de la terț.
Principiile reparării prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenția părților sau prin intentarea unei acțiuni în justiție pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convențională, victima și autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o convenție prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât și modalitatea de plată a acestora.
Dacă între părți nu a intervenit o asemenea convenție, victima se va adresa instanței de judecată cu o acțiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acțiuni, repararea prejudiciului se face în funcție de următoarele principii:
principiul reparării integrale a prejudiciului;
principiul reparării în natură a prejudiciului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului
Restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte:
este supusă reparării atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât și beneficiul nerealizat – lucrum cesans-;
se repară atât prejudiciul previzibil cât și prejudiciul imprevizibil;
În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanță starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite
Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăție.
Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operație materială, concretizată în restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină și jurisprudență.
Repararea prin echivalent a prejudiciului
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului , repararea se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară și compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.
Repararea prin echivalent se poate face în două modalități:
acordarea unei sume globale, care se stabilește prin hotărârea judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
stabilirea unor prestații periodice, în formă bănească, care se plătesc victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârșirii unei infracțiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidități temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data încetării stării de invaliditate.
În doctrină s-a precizat că în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeași faptă ilicită, se pot obține despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunțate.
Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului
întinderea prejudiciului și modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează la momentul pronunțării hotărârii judecătorești de acordare a despăgubirilor;
autorul faptei ilicite poate să fie obligat și la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;
dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătății sau integrității corporale, fără consecințe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătății, precum și diferența dintre venitul pe care victima l-ar fi obținut și suma de bani primită pe perioada concediului medical;
dacă vătămarea sănătății sau integrității corporale a produs consecințe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestații periodice, care prezintă diferența dintre venitul obținut anterior vătămării și venitul obținut după vătămare (pensie, ajutor social);
dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale și de înmormântare, precum și pentru prejudiciile patrimoniale și morale ale persoanelor aflate în întreținerea victimei.
Instanțele judecătorești investite cu soluționarea unor acțiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrității corporale, au decis și în sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească și echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabilește situația anterioară și nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecințele activității ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar și în situația în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul de muncă aceleași venit, și chiar mai mare, dacă se dovedește că datorită invalidității a fost nevoită să facă un efort în plus, care a necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare de alimentație și medicație adecvată.
3.6.3. Fapta ilicită
Definiție
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârșirea unei fapte ilicite, care, în concepția tradițională avea în structura sa un element obiectiv sau material și un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei persoane.
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane sau ca reprezentând un act de conduită prin săvârșirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate.
Deși dispozițiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credință, care culege recolta de pe o suprafață de teren care nu-i aparține, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însușite pe nedrept. În asemenea situații, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligația ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obținerea fructelor.
În acest sens și art. 25 și 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, menționează expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar și atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective și interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase și diferite, la fel sunt și faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligația persoanelor de a se abține de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective și intereselor legitime ale altora. Încălcarea acestei obligații are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca și forma unei inacțiuni, în acele situații când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârșească o anumită acțiune.
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:
fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
În anumite situații, deși fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
legitima apărare;
starea de necesitate;
îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege;
îndeplinirea ordinului superiorului;
exercitarea unui drept;
consimțământul victimei.
Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârșită în scopul apărării vieții, integrității corporale, a sănătății, libertății, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obștesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuiește atacatorului, agresorului, o asemenea pagubă.
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârșită în următoarele condiții:
există un atac material, direct, imediat și injust împotriva persoanei care comite fapta;
atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;
atacul să pună în pericol grav viața, integritatea corporală , drepturile celui atacat ori interesul public;
apărarea celui care săvârșește fapta ilicită să fie proporțională cu atacul.
Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost săvârșită pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanșa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârșită în îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei alte persoane.
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită ori să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 ;
dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credință, conform dispozițiilor art. 57 din Constituția României și art. 970 alin. 1 Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înțelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o altă persoană.
Instanțele judecătorești au decis că „ deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit și astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârșită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”
Sancțiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimțământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârșirea faptei, ca autorul acesteia să acționeze într-un anumit mod, deși exista posibilitatea producerii unei pagube.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Codul civil impune această cerință prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă și din definiția faptei ilicite, în condițiile în care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv și a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii:
sistemul cauzalității necesare, potrivit căruia cauza este fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile, care consideră că fenomenul – cauză nu acționează izolat, ci este condiționat de mai mulți factori care, nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiții alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacțiune cu cauza, un rol cauzal.
Vinovăția
Noțiune
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă și față de urmările pe care aceasta le produce.
Structura vinovăției
Vinovăția este alcătuită în structura sa din doi factori:
factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptei săvârșite și a urmărilor pe care aceasta le produce;
factorul volitiv, care constă în actul de deliberare și de decizie a autorului faptei ilicite.
Formele vinovăției
Codul penal stabilește o reglementare juridică cu caracter general a vinovăției. Dispozițiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conținutul vinovăției, formele vinovăției și modalitățile acestora.
Codul penal reglementează două forme de vinovăție: intenția și culpa. Intenția se poate prezenta în două modalități:
intenție directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea faptei;
intenție indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1.imprudența (ușurința),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;
2. neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Cauzele care înlătură vinovăția
Cauzele care înlătură vinovăția sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a persoanei față de faptă și urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
fapta victimei înseși;
fapta unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă;
cazul fortuit;
forța majoră.
Capacitatea delictuală
Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absența factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăției.
Analiza capacității delictuale impune prezentarea a trei situații posibile:
1. pentru minori, prin lege se stabilește o prezumție legală de existență a discernământului începând cu vârsta de 14 ani;
2. persoanele nepuse sub interdicție, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală;
3 în cazul persoanelor puse sub interdicție, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuși să facă dovada că la momentul săvârșirii faptei ilicite interzisul a acționat cu discernământ.
Proba condițiilor răspunderii civile delictuale
Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmație.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie să-și dovedească pretenția pe care a supus-o judecății – onus probandi incumbit actori -.
Referitor la proba condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenței prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.
3.6.4. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative:
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;
Legea nr. 31/1990 privind organizarea și funcționarea societăților comerciale, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice în regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare;
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 37/2003.
Persoana juridică este ținută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în componența sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică cât și cu victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:
persoana juridică;
persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acționat în calitate de organe ale persoanei juridice;
persoanele fizice.
În situația în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acțiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.
3.7 RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
3.7.1. Noțiune
Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:
1) răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumție legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil, operează o prezumție legală de culpă care exonerează victima de obligația probei. Prezumția de culpă este relativă – juris tantum –în cazul părinților, institutorilor și meșteșugarilor și absolută – juris et de jure – în cazul comitenților.
3.7.2. Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Reglementare
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii., iar alin. 5 prevede că aceștia sunt exonerați de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispozițiile constituționale care instituie egalitatea dintre bărbat și femeie, precum și cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați.
În concluzie, ambii părinți răspund solidar dacă minorul a săvârșit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terțe persoane.
Fundamentarea răspunderii părinților
Fundamentarea răspunderii părinților are la bază exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin față de copii, care din această cauză săvârșesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:
răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de supraveghere a copilului minor;
răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de educare;
răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de a crește copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei
Codul civil stabilește un sistem de prezumții cu privire la răspunderea părinților, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existența prejudiciului, existența faptei ilicite și existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanșează o triplă prezumție de culpă:
prezumția că în îndeplinirea obligațiilor părintești au existat abateri, constând în acțiuni sau inacțiuni ilicite; prezumția de culpă a părinților, de obicei sub forma neglijenței;
prezumția de cauzalitate între aceste abateri și fapta prejudiciabilă săvârșită de copilul minor, în sensul că neexerciatrea îndatoririlor părintești a făcut posibilă săvârșirea faptei.
Domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil
Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane:
părinților, indiferent dacă filiația copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
adoptatorilor, în situația în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz drepturile și îndatoririle părintești trec de la părinții firești la adoptator.
Condițiile răspunderii părinților
Condițiile generale
Condițiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinții sunt chemați să răspundă, respectiv existența prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.
Referitor la vinovăție, nu se cere condiția ca minorul să fi acționat cu discernământ, adică cu vinovăție.
Condițiile speciale
Răspunderea părinților implică existența a două condiții speciale:
copilul să fie minor;
copilul să locuiască cu părinții săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiție, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul săvârșirii faptei ilicite. Astfel, părinții sunt ținuți răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.
Părinții nu răspund în următoarele situații:
minorul a dobândit capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie. Această situație se aplică femeii care se căsătorește la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviințarea primarului general al municipiului București sau a președintelui Consiliului județean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;
pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienației ori debilității mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicție.
Copilul să locuiască cu părinții săi
Comunitatea de locuință a copilului cu părinții săi rezultă din dispozițiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinții.
De regulă, locuința copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinții săi, iar atunci când părinții nu au locuință comună, domiciliul este la acela dintre părinți la care copilul locuiește statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuiește cu părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiție specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci locuința acestuia.
Răspunderea părinților se va angaja și în acele situații în care nu este îndeplinită condiția comunității de locuință la data săvârșirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăși îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești. Asemenea situații pot să apară în următoarele cazuri:
minorul a părăsit locuința părinților , fără acordul acestora;
minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
minorul se află internat în spital;
minorul a fugit dintr-o școală specială de muncă și reeducare în care se afla internat.
În cazul minorul a fost încredințat unuia dintre părinți printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost încredințat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile și îndatoririle părintești față de minor.
Înlăturarea prezumțiilor stabilite privind răspunderea părinților
Conform art. 1199 Cod civil, prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumțiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv și pot fi absolute sau relative.
Prezumțiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumțiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba contrară.
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinții sunt apărați de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină și jurisprudență s-a afirmat că prezumția de culpă a părinților este o prezumție legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinții și-au îndeplinit în mod ireproșabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reține un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinți ce nu și-au făcut datoria față de copilul minor – și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de minor.
Efectele răspunderii părinților
Dacă sunt îndeplinite condițiile generale și speciale ale acestei forme de răspundere, părinții vor fi ținuți să răspundă integral față de victima prejudiciului cauzat de minor.
În situația în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinții.
Dacă la momentul săvârșirii faptei minorul a acționat cu discernământ, victima are următoarele posibilități:
să-l cheme în judecată pe minor;
să-i cheme în judecată pe părinți;
să cheme în judecată minorul și ambii părinți;
să cheme în judecată minorul și unul dintre părinți.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinții au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârșită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acțiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acțiune în regres împotriva celuilalt părinte, acțiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligația de plată a părinților este o obligație solidară.
3.7.3. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor
Reglementare
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile încredințate.
Spre deosebire de părinți, institutori și artizani, comitenții nu sunt exonerați de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menționați în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.
Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod civil
Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului pornește de la ideea că nu există o definiție a termenilor de comitent și prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepușenie.
Condiția raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care, pe baza acordului de voință dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucțiuni, a îndruma și controla activitatea prepusului.
Izvoarele raportului de prepușenie sunt variate:
contractul individual de muncă;
calitatea de membru al unei organizații cooperatiste,
contractul de mandat, dacă din conținutul său rezultă o subordonare foarte strictă a mandatarului față de mandant;
contractul de antrepriză, dacă din conținutul său rezultă o subordonare foarte strictă a antreprenorului față de beneficiarul lucrării;
situația militarului în termen.
Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină și jurisprudență s-au propus mai multe teorii :
teoria prezumției legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-și asume și riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acțiunea în regres împotriva prepusului pentru a obține restituirea despăgubirilor plătite victimei;
teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acționează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane și nu pentru propria faptă, precum și că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu și a faptelor juridice;
teoria garanței comitentului față de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumție absolută de culpă, garanție care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepușenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului.
Teoria garanției este acceptată și constituie opinia dominantă în doctrină și jurisprudență.
Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Condiții generale
Condițiile generale ale răspunderii comitentului sunt condițiile răspunderii pentru fapta proprie și trebuie să fie îndeplinite de prepus:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite săvârșite de prepus;
raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
vinovăția prepusului.
Condiții speciale
Alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite două condiții speciale:
existența raportului de prepușenie la dat săvârșirii faptei ilicite;
săvârșirea faptei ilicite de către prepus în funcțiile ce i-au fost încredințate de comitent.
Referitor la cea de a doua condiție specială se impun următoarele precizări:
comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârșit o faptă ilicită care nu are legătură cu exercițiul funcției încredințate ( de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în timpul concediului de odihnă) ;
comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul acționează în interesul său propriu sau cu depășirea atribuțiilor ce decurg din funcția încredințată și nici atunci când activitatea prepusului a ieșit de sub controlul exercitat de comitent.
În practica instanțelor judecătorești s-a reținut că una dintre condițiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârșită în îndeplinirea funcțiilor care i-au fost încredințate acestuia din urmă. Fapta săvârșită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unității la care este angajat îndeplinește această cerință, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecință, este antrenată răspunderea unității pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiții.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și victima prejudiciului
Victima prejudiciului are următoarele posibilități:
să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;
să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil;
să cheme în judecată comitentul și prepusul, pentru a fi obligați în solidar la plata despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acțiune în regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia și nu o răspundere pentru fapta proprie;
răspunderea comitentului reprezintă o garanție pentru victimă;
prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
În practica judiciară s-a reținut faptul că unitatea comitentă nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrată în muncă, poziția unui codebitor solidar. Dispozițiile art. 1052 și 1053 Cod civil, potrivit cărora obligația solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent și prepus. Așa fiind, calitatea comitentului de garant, îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.
3.7.4. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor și a artizanilor pentru faptele ucenicilor
Noțiune și reglementare
Potrivit dispozițiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii și artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.
Ca și părinții, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).
Domeniul de aplicare
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat necesar să se dea o definiție clară și cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniți în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucțiuni și asigură supravegherea. În această categorie sunt incluși educatorii din învățământul preșcolar, învățătorii din învățământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice din învățământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea căminelor studențești.
Literatura juridică actuală folosește ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi și supraveghetorii din taberele și coloniile de vacanță, din instituțiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiți de îngrijire părintească.
În literatură și practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de învățământ să fie obligată la reparație împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speță profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituție școlară, inspectorat județean de învățământ sau chiar Ministerul Educației și Cercetării.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiți și meșteșugari, sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceștia sunt ținuți, în vigoarea obligațiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meșteșugarii individuali, particulari, cât și unitățile de pregătire practică ce țin de regiile autonome sau de societățile comerciale. Ca și în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de ucenic revine persoanei fizice, meșteșugarului, care vine în contact direct cu ucenicul și, deci, are obligația de a-l instrui și supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate școlară aflată în subordinea Ministerului Educației și Cercetării sau a altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie atât la însușirea unei meserii, cât și la sporirea profitului meseriașului, care folosește lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcționarii și muncitorii obișnuiți, din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire și supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura și practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinților, se prevede expres condiția minorității copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menționează generic termenii de elev și ucenic, și ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deși este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru părinți".
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulți dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârșită de elevi sau ucenici minori.
În susținerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumția relativă de răspundere a artizanilor și institutorilor își are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a fi supravegheați" și faptul că ar fi nedrept ca institutorii și artizanii să fie "împovărați cu o prezumție de răspundere mai întinsă decât cea a părinților".
Un alt argument formulat rezultă din însăși analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învățătorii încadrați în ciclul primar al învățământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat și altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorității. Cât privește ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani".
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligația de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului și paguba pricinuită elevului sau ucenicului.
Fundamentarea răspunderii institutorilor și artizanilor
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăși formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care privește elevii și ucenicii care se află sub "supravegherea" institutorilor și artizanilor.
Astfel, fundamentarea răspunderii își are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere.
În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumții, în doctrină s-au formulat mai multe opinii.
Într-o primă opinie se consideră că răspunderea institutorilor și artizanilor se fundamentează pe trei prezumții:
prezumția că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;
prezumția de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligații și săvârșirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;
prezumția de vinovăție (culpă) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce îi cădea în sarcină.
A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se întemeiază tot pe trei prezumții, respectiv
prezumția de culpă;
prezumția de cauzalitate, care o completează pe prima;
prezumția de garanție, care se află în continuarea celei de culpă.
În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a înlătura obligația de a repara prejudiciul, trebuie să probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-și îndeplini îndatorirea de supraveghere, o simplă dificultate nefiind de ajuns.
Condițiile răspunderii institutorilor și artizanilor
Condiții generale
Pentru angajarea răspunderii institutorilor și artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condițiile răspunderii pentru fapta proprie:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu;
existența vinovăției elevului sau ucenicului. În opinia celor mai mulți dintre autori, existența acestei din urmă condiții nu este necesară. Răspunderea va fi angajată și în cazul în care nu se face dovada capacității delictuale a elevului, când acesta era lipsit de discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situație supravegherea trebuind să fie mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiții generale, el nu va fi nevoit să facă dovada și a condițiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumții sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deși a acționat cu maximum de diligență, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumții va putea fi angajată răspunderea părinților pentru copilul minor.
Condițiile speciale ale răspunderii institutorilor și artizanilor
Pentru ca institutorii și artizanii să poată răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiții:
cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic și să fie minor;
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deși elevul sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.
Instanța a hotărât în acest caz că deși elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere (exemplu clasic este acela al profesorului care lipsește sau întârzie de la cursuri, permițând prin aceasta să se săvârșească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica săvârșirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.
Efectele răspunderii institutorilor și artizanilor
În măsura în care toate condițiile general și speciale sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparație integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiție:
pe elev ori ucenic;
pe elev ori ucenic și institutor și artizan împreună.
Aceștia sunt răspunzători in solidum față de victimă. În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deși și-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni săvârșirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinților, invocând ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de a asigura educația copilului minor.
Pentru toate situațiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acțiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil funcționează ca o garanție pentru victimă, iar acțiunea în regres se exercită conform ar. 998-999 Cod civil și își are temeiul în efectele subrogației legale prin plata creditorului.
Acțiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei.
3.8. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE,
DE RUINA EDIFICIULUI ȘI DE LUCRURI ÎN GENERAL
3.8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Noțiune și reglementare
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se servește de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2002, în art. 3 prevede că proprietarii sau deținătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.
Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum și a animalelor pentru care a fost instituită această răspundere.
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului.
Prin pază juridică se înțelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă și supraveghere a animalului.
Paza juridică se prezumă că aparține proprietarului, până la proba contrară, precum și persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriașul, comodatarul.
În practica instanțelor judecătorești s-a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ținute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei. Dacă animalul aparține în coproprietate, mai multor titularii, aceștia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acțiunea în despăgubiri formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanța a admis acțiunea cu motivarea că „în situația în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condițiile art. 1001 cod civil, potrivit cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa , fie că a scăpat.”
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă presupune doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispozițiile art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
animalele domestice;
animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);
animalele sălbatice din rezervații și parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/1996, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu și-au îndeplinit obligațiile privind prevenirea și limitarea acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil și nu o răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001 Cod civil.
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în doctrină s-au formulat trei opinii:
1. Fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte și consecințele negative produse de acesta;
2.Fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumții de culpă în supravegherea animalului,
3. Fundamentarea răspunderii de ideea de garanție pe care paznicul juridic trebuie să o asigure terților.
Condițiile răspunderii pentru fapta animalului
Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum și a faptului că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubiri.
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseși; faptei unei terțe persoane pentru care nu este ținut să răspundă sau unui caz de forță majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiționată de împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forță cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv și se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existența raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa și prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:
de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;
de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula acțiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.
3.8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
Noțiune și reglementare
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Domeniul de aplicare
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil, impune prezentarea următoarelor noțiuni:
edificiu;
noțiunea de ruină a edificiului;
lipsa de întreținere a edificiului;
viciu de construcție;
persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înțelege orice construcție realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcție, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa.
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parțială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părți, desprinderea unor elemente de construcție.
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparține proprietarului din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locațiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcției.
Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului
În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului, în doctrină și jurisprudență au fost formulate două teorii:
teoria răspunderii subiective, potrivit căreia la baza răspunderii se află o prezumție de culpă datorată lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție;
teoria răspunderii obiective, conform căreia răspunderea se întemeiază pe ideea unei obligații legale de garanție, pe care proprietarul edificiului o datorează terților, independentă de orice culpă din partea proprietarului.
Condițiile răspunderii
Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
existența raportului de cauzalitate între prejudiciu și ruina edificiului;
împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreținere sau de un viciu de construcție.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că au luat toate măsurile de întreținere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcției, dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existența uneia dintre următoarele cauze:
fapta victimei;
fapta unui terț pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ținuți să răspundă;
forța majoră.
Efectele răspunderii
Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligați să plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acțiune în regres.
Acțiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:
uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparațiile ce cădeau în sarcina lor;
constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată de un viciu de construcție;
vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are obligația să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului.
Acțiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar și persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil.
3.8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Apariția principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază
Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este consacrat în Codul civil în art.1000 alin.1, care prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”
Art.1000 alin.1 din Codul nostru civil reproduce prevederile cuprinse în art.1384 din Codul civil francez.
Inițial, în doctrina și jurisprudența franceză, precum și a altor state care au recepționat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârșitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o enunțare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile cauzate de animale și ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente. Ulterior, jurisprudența franceză a admis principiul general al responsabilității pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsuflețite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepților teoriei riscului, a unei responsabilități obiective. Doctrina franceză modernă a recunoscut aplicarea textului în discuție nu numai lucrurilor mobile ci și imobilelor, nu numai lucrurilor ” periculoase”, dar și a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acționate de mâna omului și lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mișcare și lucrurilor aflate în staționare.
În țara noastră, răspunderea în baza art.1000 alin.1 Cod civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curții de Apel din București, prin care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind înlocuit cu o prezumție de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului, precum și în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului Iașicare, depășind chiar soluțiile admise la acea dată în jurisprudența franceză, constată în art.1000 alin.1 Cod civil o prezumție absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin.5 din același articol nu prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei și forța majoră.
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl reprezintă decizia nr.333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curți de Casație, în care se arată: ”Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsuflețite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de risc existența ei fiind subordonată unei singure condiții: stabilirea raportului cauzal între daună și faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a lucrului.”
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Toate discuțiile și teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern își au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o explicație sau un fundament corespunzător, răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Opiniile și soluțiile propuse în doctrină și jurisprudență se încadrează în cele două mari concepții: concepția răspunderii subiective și concepția răspunderii obiective.
Concepția răspunderii subiective
Potrivit acestei concepții, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepției subiective, legate de tradiția Codului civil, s-au înscris următoarele teorii:
prezumția relativă de culpă a paznicului juridic;
prezumția absolută de culpă a paznicului juridic; cu consecința că numai forța majoră ar putea răsturna o asemenea prezumție;
existența unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariția prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligația de pază juridică.
Într-o primă explicație, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumție legală de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligației de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Așa fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumție prin dovada lipsei de culpă.
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era ușor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situația de a nu putea obține repararea prejudiciului.
Dincolo de formulările și de concluziile aparent diferite la care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăție și imputabilitate.
Concepția răspunderii obiective
Conform acestei concepții, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului juridic.
Unii autori au susținut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte și riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumției de răspundere, care a fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligația de despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepțiile subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepțiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obține angajarea răspunderii paznicului juridic independent de dovedirea vinovăției acestuia din urmă.
Condițiile răspunderii
Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiții:
existența prejudiciului;
raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta lucrului și nu la fapta proprie a paznicului lucrului;
faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparține proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenței unor cauze exoneratoare de răspundere:
1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întrunește caracteristicile unei adevărate forțe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;
2. fapta unui terț nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terțul și paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporțional cu gradul de participare și de vinovăție al fiecăruia;
3. forța majoră.
Efectele răspunderii
Victima prejudiciului poate să obțină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile el va putea să formuleze o acțiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
În situația în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat și fapta unui terț, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depășesc întinderea corespunzătoare a participației sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acțiune în regres împotriva terțului.
3.8.3.1. Reglementări cu caracter special în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
3.8.3.1.1- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare –
Folosirea pe scară tot mai largă și în tot mai multe state a energiei nucleare în scopuri pașnice a pus probleme deosebite și în ce privește securitatea desfășurării acestor activități, precum și răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară, gravitatea potențialelor pagube și dificultatea soluționării cererilor de reparare a lor au generat adoptarea unor reglementări adecvate, în plan național și internațional.
Pe plan internațional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenția de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960, Convenția de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963 și Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenția de la Viena și la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Paris și a Convenției de la Viena.
Convenția de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înțelege „decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum și orice deteriorare a bunurilor, care provin s-au rezultă din proprietățile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăți și a proprietăților toxice, explozive sau a altor proprietăți periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deșeurilor radioactive care se află într-o instalație nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalație nucleară, sunt produse în această instalație ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul și în măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalația prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiație ionizantă emisă de orice altă sursă de radiații, aflată într-o instalație nucleară.”
În sensul Convenției, prin accident nuclear se înțelege ”orice fapt sau succesiune de fapte care având aceeași origine, cauzează o daună nucleară.”
Consecințele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul guvernatorilor al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din 21 mai 1986 să convoace experții guvernamentali din 62 de state membre ale agenției în scopul elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării internaționale în domeniul siguranței nucleare și protecției radiologice. Aceștia s-au reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986, împreună cu reprezentanți a 10 organizații internaționale, și au redactat două proiecte de convenție care au fost aprobate de Conferința din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, respectiv: Convenția asupra notificării rapide a unui accident nuclear și Convenția privind asistența în caz de accident nuclear ori de situație de urgență radiologică.
Ulterior au mai fost elaborate și alte documente în această materie, dintre care menționăm: Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, Convenția privind securitatea nucleară, Convenția comună asupra gospodăririi în siguranță a deșeurilor radioactive și Convenția privind compensațiile suplimentare pentru daune nucleare.
În țara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată de Legea nr.61/1974 cu privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear, care a prevăzut măsuri, atribuții și obligații pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea consecințelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaționale în materie, reglementarea activităților de folosire a energiei nucleare în condiții de securitate nucleară, de protecție a personalului ocupat profesional, a populației, a mediului înconjurător și a proprietății împotriva radiațiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare și de Ordonanța Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri pașnice a energiei nucleare.
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activitățile nucleare sunt de interes național și se desfășoară în condiții de siguranță și securitate nucleară, de protecție a personalului expus profesional, a populației, a mediului și a proprietății, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea și controlul statului și cu respectarea obligațiilor ce decurg din acordurile și convențiile internaționale la care România este parte.
Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziții cu privire la activitățile și sursele cărora li se aplică, autoritățile competente în domeniul nuclear, obligațiile titularului de autorizație și ale altor persoane fizice și juridice, alte autorizații, avize și responsabilități, regimul de control al acestor activități și răspunderea administrativă, penală și civilă pentru încălcarea prevederilor legale.
Activitățile din domeniul nuclear se desfășoară conform Planului Nuclear Național, care are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear și Planurile Nucleare Anuale, elaborate de Agenția Națională pentru Energie Atomică.
Strategia națională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1259/7.11.2002 și se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile tratatelor și acordurilor internaționale la care România este parte, precum și a actelor normative interne.
În conformitate cu prevederile Convenției de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, a Convenției privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena și a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenții de la Paris, a fost adoptată Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activitățile de utilizare a energiei nucleare în scopuri pașnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are un regim juridic propriu, cu importante particularități, în doctrină afirmându-se că ne găsim în prezența unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.
Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:
1. Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare
Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înțelege:
orice deces sau orice rănire;
orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct.1 și 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri în cea ce privește o astfel de pierdere;
costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate și dacă nu sunt incluse în pct.2;
orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic față de orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului și dacă nu este inclusă în pct.2;
costul măsurilor preventive și orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislația privind răspunderea civilă a instanței competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în măsura în care pierderea sau dauna :
ia naștere ca rezultat al radiației ionizante emise de orice sursă de radiație care se află într-o instalație nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produșii radioactivi sau de deșeurile radioactive dintr-o instalație nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalație nucleară;
este rezultatul proprietăților radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinații de proprietăți radioactive cu proprietăți toxice, explozive ori cu alte proprietăți periculoase ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate și costul măsurilor preventive și orice pierderi sau daune cauzate de luarea și desfășurarea unor astfel de măsuri.
2. Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au fost cauzate de un accident nuclear
Accidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea nr.703/2001 – ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având aceeași origine, care cauzează o daună nucleară sau o amenințare gravă și iminentă de producere a unei astfel de daune.
3. Operatorul unei instalații nucleare este ținut să răspundă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalația sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalație sau este trimis către ea.
Operator înseamnă titularul autorizației emise potrivit dispozițiilor Legii nr.111/1996, republicată.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare, prin excepție, răspunderea pentru daunele nucleare revine transportatorului, care este considerat operator, în sensul legii.
4. Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă
Potrivit art.4 alin.1 din lege, răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă, adică fără culpă, de plin drept.
Fundamentul acestei răspunderi este obligația de garanție pe care o are operatorul, care este titularul autorizației pentru desfășurarea activității nucleare.
Operatorul este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecție sau ostilitate. Instanța de judecată competentă îl poate exonera pe operator de răspundere dacă acesta dovedește că dauna nucleară a fost cauzată, în tot sau în parte, de o culpă gravă ori de acțiunea sau inacțiunea săvârșită cu intenție de către victima accidentului nuclear.
5. Răspunderea față de victimă a mai multor operatori este divizibilă în măsura în care este posibilă stabilirea cu certitudine a părții din daună care revine fiecăruia, iar dacă această determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.
6. În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.
7.Sistemul de despăgubire
Legea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.
De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepții:
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare poate aproba ca răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puțin de echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puțin de echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., cu condiția ca diferența să fie acordată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare produse;
Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii – 19.12.2002 – , cu aprobarea autorității naționale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear produs în această perioadă și sub echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., dar nu mai puțin de echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiția ca diferența să fie alocată de stat din fondurile publice;
În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare, depozitelor de deșeuri radioactive și de combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. și poate fi redusă, în aceleași condiții, până la echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;
Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la echivalentul în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres numai în următoarele situații:
1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;
2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acțiune sau omisiune săvârșită cu intenția de a cauza o daună nucleară, acțiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârșit fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul și transportatorul de materiale nucleare au obligația legală de a încheia contract de asigurare sau să-și asigure o garanție financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existența acestora fiind dovedită autorității naționale competente în vederea obținerii autorizației pentru desfășurarea unei activități nucleare.
8. Acțiunea în despăgubiri este prescriptibilă
În conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001, dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă acțiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire, respectiv în termen de 10 ani, de la data producerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare expres prevăzute de lege.
În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele nucleare este guvernată de regulile specifice prevăzute în Legea nr.703/2001 care se completează cu principiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul civil, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.
CAPITOLUL 4
CONCLUZII FINALE
În materiea dreptului civil, obligațiile au suferit mai puține variații decît celelalte instituții în dreptul civil. Neexistând o codificare metodică și națională consacrată obligațiilor, care ar fi explicat fundamentele obligațiilor într-un limbaj adecvat și detaliat.
Unanim este admis în doctrina română că, după gradul de certitudine în realizarea lor, obligațiile civile se clasifică în obligații determinate sau obligații de rezultat și obligații
de prudență și diligență sau obligații de mijloace.Concepută ca o summa divisio, această clasificare, fără suport legal, în opinia noastră, a fost preluată în doctrina română din cea franceză1. În literatura juridică din domeniu, fără să se argumenteze, se susține că această clasificare determină o mai bună și precisă determinare a îndatoririlor și răspunderilor debitorului față de creditorul său deoarece, în cazul obligațiilor de rezultat, garanția de care beneficiază creditorul este mai mare, iar în cazul în care obligația este de mijloace garanția este mai mică ca întindere și intensitate. De asemenea, izolat, în doctrină, se susține că obligațiile de rezultat sunt, de fapt, obligații de scop, iar obligațiile de prudență sau de diligență sunt obligații prin care numai se
tinde spre atingerea unui scop, fără însă să se pretindă neapărat ca debitorul să realizeze acel scop, ci numai să depună diligența cerută pentru realizarea scopului. În opinia noastră, în cadrul celei din urmă teze, se face confuzie între scopul sau cauza obligației și rezultatul la care debitorul trebuie să ajungă prin executarea acesteia.
Într-adevăr, scopul reprezintă ceea ce urmărește să realizeze debitorul, respectiv creditorul, ca urmare a raportului obligațional ce s-a legat între ei.
Privit din punctul de vedere al debitorului, scopul reprezintă ceea ce urmărește acesta să obțină prin executarea prestației la care s-a obligat. Acesta poate consta, spre exemplu, în obținerea unui câștig, în gratificarea creditorului sau chiar în liberarea acestuia de o datorie etc.Din punctul de vedere al creditorului, scopul poate consta, spre exemplu, în
satisfacerea unor trebuințe materiale ori spirituale sau chiar în acumularea de avere etc.
Față de cele expuse mai sus, este evident faptul că rezultatul la care urmează să ajungă
debitorul prin executarea obligației este doar mijlocul prin care se asigură atingerea scopului pentru care a contractat creditorul. Nu putem fi de acord cu aserțiunea indiferent de felul ei, obligația este contractată în vederea realizării unui anumit scop.
Finalmente, dacă am accepta această teză, per a contrario, ar trebui fim de acord,
evident inadmisibil, că, în cazul altor obligații, debitorul și creditorul nu acționează pentru atingerea unui scop.
BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984,
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Națională S. Ciornei, București, 1929
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Iași, 1976
Liviu Pop, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1996, pag. 10;
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 2000,
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002,
BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984,
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Națională S. Ciornei, București, 1929
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Iași, 1976
Liviu Pop, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1996, pag. 10;
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 2000,
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea, Clasificarea Si Izvoarele Obligatiilor (ID: 160133)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.