Notiune, Rolul Si Specificul Ocrotirii Penale A Infractiunii Contra Libertatii Persoanei

CUPRINS:

Cap. I Aprecieri preliminare

Noțiune, rolul și specificul ocrotirii penale a infracțiunii

contra libertății persoanei

Cap. II Analiza infracțiunilor de hărțuire și hărțuire sexuală

2.1. Concept și caracterizare

2.2. Obiect juridic și obiect material

2.3. Subiecții infracțiunii

Cap. III Structura și conținutul juridic

3.1. Situația premisă

3.2. Conținutul constitutiv

3.2.1. Latura obiectivă

3.2.2. Latura subiectivă

Cap. IV Forme și sancțiuni 4.1. Forme

4.2. Sancțiuni

Cap. V Comparații între reglementarea veche și actuală

Bibilografie

CAPITOLUL I.

APRECIERI PRELIMINARE

NOȚIUNE, ROLUL ȘI SPECIFICUL OCROTIRII PENALE A INFRACȚIUNII CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

Referințe istorice și elemente de drept comparat

Încă din cele mai vechi timpuri, din toate epocile și din toate orânduirile sociale, legile penale au incriminat faptele prin care se aduce atingere persoanei, sancționându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor.

Nu doar juriștii au avut în atenția lor problematica omului, ci și filozofii, economiștii, sociologii etc., care au contribuit la apariția și dezvoltarea unor norme juridice care să asigure protecția persoanei împotriva faptelor ce vizau încălcarea drepturilor și libertăților sale, în special cele referitoare la viață.

Incriminările acestor fapte au fost prevăzute în vechile pravile, iar primele coduri, cel de la 1864, cât și Codul penal din 1936 s-au alăturat ideologiei, incrimnând aceste fapte. Mai târziu, după adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, a „Declarației universale a drepturilor omului”, în care sunt stipulate drepturile fundamentale, acestea au devenit un factor esențial ce a dus modificări radicale în abordarea politică, economică și socială a problematicii privind recunoașterea și protecția drepturilor omului.

În codurile penale moderne sunt incrimnate fără excepție faptele care aduc atingere relațiilor sociale care privesc omul. Astfel, pentru a sublinia importanța care este acordată apărării persoanei, infracțiunile contra persoanei au fost reglementate într-un capitol distinct în toate legislațiile statelor moderne, prevederi în acest sens regăsindu-se atât în Codul penal american, cât și în cele europene, aplicabile în Franța sau Germania, care sancționează orice încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Spre exemplificare, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Codul penal italian în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onorii, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.

În titlul II al Codului penal francez, denumit „Fapte care prefigurează persoana umană”, sunt incriminate faptele îndreptate contra vieții persoanei în două secțiuni ale capitolului I și anume: „Fapte voluntare contra vieții” (S.I.) și „Fapte involuntare contra vieții” (S.II.).

În prima secțiune este incriminat omorul, omorul agravat, omorul cu premeditare (asasinatul), omorul comis în alte circumstanțe agravate, atentatul la viața persoanei prin otrăvire. În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar, răspunderea din culpă a persoanelor morale.

În capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum sunt voluntare (actele de tortură și actele de barbarie în forma simplă și în forma agravată, violențele simple și agravate, amenințările) sau involuntare. În Secțiunea a 3-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale (violul, alte agresiuni sexuale, obținerea prin abuz de satisfacții sexuale) și în Secțiunea a 4-a este incriminat traficul de stupefiante.

Capitolul III cuprinde infracțiunile de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de aeronave, de nave și de orice alt mijloc de transport). În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei (infracțiunea de discriminare, proxenetismul, supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu demnitatea umană, fapte contrarii respectului datorat morților).

Codul penal german reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul 16, unde sunt incriminate: uciderea unei persoane în condiții agravante, uciderea unei persoane în condiții neagravante, uciderea unei persoane în condiții atenuante, omorul la cererea victimei, pruncuciderea, întreruperea sarcinii. În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă).

În capitolul 18 sunt incriminate faptele contra libertății personale, iar în capitolul 13 sunt incriminate faptele contra inviolabilității sexuale.

În capitolul 14 sunt incriminate faptele de insultă, calomnia, atingerea adusă memoriei unei persoane decedate.

În capitolul 15 sunt incriminate faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.

Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei, astfel: Tiltul VIII, Capitolul I Paricidul, asasinatul, omorul simplu; Capitolul II Pruncuciderea; Capitolul III Avortul; Capitolul IV Vătămări; Titlul IX Infracțiuni contra libertății sexuale; Titlul X Infracțiuni contra onoarei (calomnia, injuria); Titlul XI Infracțiuni contra statutului civil al persoanei; Titlul XII Infracțiuni contra libertății și securității persoanei.

Codul penal american incriminează omorul, atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă sau de neglijență. De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se sinucidă.

Faptele de vătămare corporală sunt incriminate începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave și la amenințarea în scopul terorizării victimei.

Fiind singura ființă înzestrată cu conștiință, omul este creatorul tuturor bunurilor spirituale și materiale, care asigură procesul continuu al societății, datorită transmiterii acestora din generație în generație. Omul, spre deosebire de celelalte ființe, este acela care reușește să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este adevărat, drept și bun, totodată reușind să-și domine pornirile primare. Prezintă o normalitate ca legea penală să acorde omului cea mai mare importanță, atât în ceea ce privește însăși existența sa și atributele esențiale ale personalității lui, cât și toate celelalte drepturi, pe care societatea este datoare să i le garanteze. Această ocrotire este îndeplinită datorită dreptului penal, prin incriminarea tuturor faptelor, drepturilor și intereselor legitime ale omului.

Făcand distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de „Infracțiuni contra persoanei”. Aceste infracțiuni reprezintă conținutul celui de-al II-lea titlu din partea speciala a Codului Penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracțiuni.

Cel mai de preț bun al omului este viața, deci este firesc ca principalele obiecte de activitate, în cadrul infracțiunilor contra persoanei, să fie bazate pe ocrotirea vieții și a principalelor ei suporturi, rezultând că imediat după viață să fie ocrotit ceea ce dă preț vieții, și anume libertatea persoanei.

În sfera de valori sociale legate de persoana omului, un loc important îl ocupă libertatea și moralitatea relațiilor sexuale, de aceea legea penală conține dispoziții speciale privind aceste relații. Apare însa și sintagma de „libertate de exprimare”, care, deși încadrată de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de alte acte internaționale în materia protecției drepturilor omului în linia drepturilor și libertăților fundamentale de factură clasică (dreptul la viață, dreptul la libertate și la siguranță, dreptul la un proces echitabil ș.a), libertatea de exprimare nu are vocația de a dobândi o protecție egală, motivat de faptul ca este mai curând un drept cultural. Reglementarea constituțională a libertății de exprimare în dreptul intern, Titlul II din Constituția României este intitulat „ Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, iar Capitolul II al acestui titlu se referă la „Drepturile și libertățile fundamentale”- de exemplu, art. 22 – consacră dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei; art.23 – libertatea individual și limitările acesteia, art. 29 – libertatea conștiinței și art. 30 – libertatea de exprimare.

Pornind de la aceste reglementări constituționale, în literatura juridică română s-a pus întrebarea dacă există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept și libertate.

Un posibil răspuns ar fi acela că terminologia constituțională desemnează, in realitate, o singura categorie constituțională, aceea de drept fundamental și că, din punct de vedere juridic, “ dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept”, neexistand deosebiri de natură juridică între aceste două noțiuni.

Drepturi-libertăți de pe plan intern sunt transpuse și pe plan internațional unde este reținută sub denumirea de „drepturile omului”. Pe plan intern, drepturile omului sunt drepturi și libertăți publice, prevăzute și apărate prin norme de drept național, iar pe plan internațional, drepturile și libertățile consecrate în acte internaționale alcătuiesc noțiunea de „drepturile omului” protejate în cadrul unor raporturi juridice specific, care țin de dreptul internațional.

În fine, în dezonoare, nu este un bun care să merite să fie râvnit. Onoarea și demnitatea personală constituie deci și ele valori pentru care ocrotirea oferită de legea penală apare ca necesară.

Infracțiunile contra persoanei, așa cum se deduce și din denumirea lor, reprezintă faptele îndreptate împotriva persoanei, precum și împotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei este constituit din inviolabilitatea sexuală, relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la libertate și demnitate, la integritate corporală și sănătate.

S-a subliniat de multe ori faptul că infracțiunile contra persoanei prezintă un grad generic ridicat de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce alcătuiesc obiectul protecției penale, precum și de gravele urmări pe care le pot avea pentru colectivitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează prin folosirea unor procedee și mijloace violente și au o frecvență mai ridicată în raport cu celelalte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele persoanei luate în parte și privite ca drepturi absolute, opozabile erga omnes.

În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin manifestarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile au un obiect material, care constă în corpul victimei.

De regulă, infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană, existând însă cazuri în care subiectului activ nemijlocit, autorului, i se cere, pe lângă condițiile generale, și o anumită calitate specială.

Infracțiunile contra persoanei pottegorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele persoanei luate în parte și privite ca drepturi absolute, opozabile erga omnes.

În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin manifestarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile au un obiect material, care constă în corpul victimei.

De regulă, infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană, existând însă cazuri în care subiectului activ nemijlocit, autorului, i se cere, pe lângă condițiile generale, și o anumită calitate specială.

Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Uneori nu este posibilă participația sau sunt posibile decât anumite forme de participație.

Victima reprezintă orice persoană fizică a cărei viață, sănătate, integritate fizică, libertate sau demnitate a fost lezată prin săvarșirea faptelor incriminate. În puține cazuri legea cere să fie îndeplinită o anumită calitate a subiectului pasiv, iar alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii.

În cadrul infracțiunilor contra persoanei, elementul material este realizat numai prin acțiune, dar poate fi și sub forma unei inacțiuni.

În general, mijloacele de săvârșire ale faptei sunt indiferente pentru existența infracțiunilor contra persoanei, există totuși cazuri în care folosirea anumitor mijloace condiționează fie existența unor forme mai grave, fie existența unor infracțiuni în formă simplă. De asemnea, dacă locul sau timpul săvârșirii faptei nu reprezintă interes, în unele cazuri o astfel de cerintă definește fie infracțiunea simplă, fie o formă gravă a acesteia.

În cazul urmării imediate, există cazuri legea cere producerea unui anumit rezultat sau producerea doar stării de pericol.

Când există producerea rezultatului socialmente periculos, legea cere și stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta comisă si rezultatul produs, în cazul infracțiunilor de pericol nu trebuie demonstrată legătura de cauzalitate, deoarece aceasta rezultă din materialitatea faptei.

Cum am mai spus, cele mai multe infracțiuni contra persoanei se săvârșesc atât cu intenție directă, cat și cu intenție indirectă,insă, unele dintre aceste infracțiuni se pot săvârși, din culpă, cu intenție sau cu praeterintenție, fie numai cu praeterintenție.

Latura subiectivă a infracțiunilor contra persoanei se caracterizează și prin trăsătura unui scop special urmărit de făptuitor, scop care poate caracteriza formele agravate ale acestor infracțiuni.

În marea lor majoritate, infracțiunile contra persoanei sunt infracțiuni comisive săvârșite cu intenție, susceptibile de desfășurare în timp, fiind posibile în cazul lor atât actele pregătitoare cât și tentativa. Actele pregătitoare nu sunt pedepsite, fiind absorbite in activitatea de autorat,pe cand tentativa este sancționată numai la unele dintre infracțiuni cu toate că este posibila la majoritatea. Infracțiunile care se săvârșesc din culpă dar și cele care sunt de execuție imediată sunt susceptibile de desfășurare în timp.

Deși faptele pot fi incriminate sub numeroase modalități normative, simple sau calificate, fiecare modalitate normativă poate cunoaște la rândul ei nenumărate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite precum locul, timpul, mobilul care pot defini săvârșirea faptei.

În marea lor majoritate, infracțiunile contra persoanei pot fi definite ca infracțiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social, de aceea și pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni sunt aspre. Există cazuri în care sancțiunea constă în închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi si chiar detențiunea pe viață. Pentru infracțiunile ce prezintă un grad mai scăzut de gravitate, legea prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, care variază de la o infracțiune la alta si poate fi însoțită de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE

HĂRȚUIRE ȘI HĂRȚUIRE SEXUALĂ

2.1. CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Infracțiunea de hărțuire

Infracțiunea ce urmează a fi analizată este o incriminare nouă, care corespunde unor situații tot mai frecvente, apărute în viața de zi cu zi, în care diferite persoane sunt urmărite fără o justificare sau fără drept, pe stradă sau în alte locuri frecventate de acestea, sunt supărătoare, deranjate sau timorate prin intermediul unor mesaje telefonice sau de comunicare prin transmitere la distanță.

Personalitatea individului își găsește virtual măsura afirmării sale în primul rând, în dreptul la libertate privit ca valoare supremă, drept individual și sacru al omului, la baza căruia stau garațiile constituționale. În al doilea rând, ținând seama de pericolul pe care îl prezintă încălcările stării de liberate și, în special, a libertății de orice natură, ordinea de drept ia măsuri eficiente și prompte, incriminând faptele prin care sunt încălcate astfel de valori sociale.

Astfel se poate explica noua concepție a legiuitorului care, ținând seama de interesele victimei, a extins sfera apărării drepturilor persoanei, protejând libertatea acesteia, manifestată sub natura drepturilor nepatrimoniale ori patrimoniale.

Prin noua incriminare se apără persoana sub toate aspectele, aceasta având dreptul de a dispune de liberate psihică și fizică așa cum dorește, apare justificată orientarea legiuitorului în a cuprinde această infracțiune în rândul celor privind libertatea persoanei.

Infracțiunea este prevăzută într-o variantă tip care, potrivit alin.1” Fapta celui care, în mod repetat, urmarește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere” si o variantă atenuantă, prevăzută în alin. 2 și se rețineprin „Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o stare de temere unei persoane”.

Infracțiunea de hărțuire sexuală

Infracțiunea de hărțuire sexuală este introdusă recent în legislația noastră penală. Legiuitorul roman a avut motive serioase în a modifica și complete unele dispotiții din Codul penal, referitoare la infracțiunile privind viața sexual, din cauza dorinței apropierii dreptului penal național de cel european.

Despre necesitatea acestor modificări, s-aupurtat discuți întemeiate în doctrină și nu numai, care au culminat cu incriminarea prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 89/2001, a infracțiunii de hărțuire sexuală.

Personalitatea individului își găsește virtual măsura afirmării sale, în primul rând, în dreptul la libertate privind ca valoare supremă, drept inalienabil și sacru al omului, la baza căruia stau garanțiile constituționale. În cel de-al doilea rând, ținând seama de pericolel pe care îl reprezintă încălcările stării de libertate, a libertății persoanei, ordinea de drept le combate incriminând faptele prin care sunt săvârțite. Printr-o concepție nouă, care ține înainte de toate de interesele victimei, a fost extinsă sfera atingerilor sexual, ce formează obiectul incriminărilor preexistente și cu alte comportamente de natură să violeze, în orice mod, libertatea sexuală.

Pe lângă aceste argumente, se mai pot adăuga încă două: pe de o parte, denumirea delictului îl poate plasa doar în grupul infracțiunilor privitoare la viața sexual, iar pe de altă parte, în situarea hărțuirii sexual în rândul infracțiunilor privitoare la la viața sexual, un rol important l-a avut obiectul juridic specific, care este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei.

Mai semnalăm și faptul că atât denumirea la care s-a oprit legiuitorul roman pentru desemnarea acestui delict, cât și în cuprinsul lui, au fost împrumutate din Codul penal francez din anul 1994, când hărțuirea sexual a fost introdusă pentru prima dată în legea penală.

Expresia de “Hărțuire sexuală” apare în S.U.A. prin anii '80, pentru descrierea unui comportament de natură sexual cu character umilitor și abuziv; majoritatea comportamentelor fiind însă ridicate de comportamentul sexual abuziv la locul de muncă, examinate încă din anul 1964.

În anul 1969, Ministerul Apărării al S.U.A. adoptă o politică de creare de șanse egale pentru ambele sexe; în anul 1976, în fața unei instanțe de judecată, din Statul Wshington, este judecat primul act de hărțuire sexual, iar în anul 1981 apare prima soluție de practică judiciară, când o instanță se referă la “atmosfera de lucru ostilă datorită hărțuirii sexuale”, hotărând că angajatorii pot răspunde pentru propuneri de natură sexual și insulte, chiar dacă angajatul supus unor astfel de acte își pierde slujba, ori beneficiile aferente, ca urmare a refuzului respectivelor propuneri.

O instanță judecătorească adoptă, în anul 1991, pentru prima dată noțiunea de “conduit feminină rezonabilă standard” în scopul de a define un reper pertinent de probă, iar, în 1992, Curtea Supremă a S.U.A. a decis ca elevii sau studenții, victim ale hărțuirii sexual, pe lângă măsurile administrative sau desciplinare aplicate profesorului vinovat, pot da în judecată școlile sau facultățile pentru daune. Tot Curtea Supremă a S.U.A. a decis, în anul 1998, că hărțuitotul sexual de același sex cu cel hărțuit are același tratament cu cel de sex diferit.

În anul 199, Curtea Supremă a S.U.A. a hotărât că este posibilă intentarea unei acțiuni pentru daune morale și material împotriva consiliului profesoral în cazul hărțuirii sexual între studenți, atunci când se dovedește că actul a fost deliberat, iar organul de conducere s-a arătat indifferent la actele de hărțuire sexual; acesta deși a avut cunoștință de astfel de acte, nu a luat măsuri pentru a le curma, lipsind victimele de influența educativă a unității de învățământ.

În Staele Unite, ca urmare a controverselor juridice și a dezbaterilor publice, s-a creat o definiție a “hărțuirii sexuale”. Cererile de favoruri sexual, avansurile sexual nedorite, precum și orice alt tip de comportament fizic sau verbal de natură sexual, constituie hărțuire sexual, atunci când acceptarea sau respingerea acestora afectează în mod implicit sau explicit locul de muncă al unui angajat sau crează o atmosferă intimidantă sau agresivă la locul de muncă.

De la mijlocul anilor '80, s-au făcut o serie de studii elaborate de către Parlamentul European pentru a evidenția fenomenul hărțuirii sexual și categoia de funcționari asupra cărora se răsfrânge. Studiul atestă că dintr-un număr de 4200 de secretare, au fost hărțuite seual la locul de muncă: 22% în Irlanda de Nord, 51% în Anglia, 58% în Olanda, 59% în Germania și 64% în Belgia.

În țările europene, hărțuirea sexuală este definită ca fiind orice comportament nedorit de natură sexual sau orice tip de comportament bazat pe sex, care afectează demnitatea femeilor și a bărbaților la locul de muncă, incluzând comportamentul de natură psihică, verbal sau nonverbal.

În Anglia, prin hărțuire sexual se înțelege “conduit de natură sexual, nedorită, sau orice altă conduit de acest gen care ar afecta demnitatea bărbaților sau a femeilor la locul de muncă, incluzând comportamentele de nautră fizică, verbal sau nonverbală” (Actul discriminării sexuale – 1975).

În Austria, a fost introdusă suplimentar acțiunea de hărțuire sexual exercitată de către un terț sau de către un angajator, menționând despăgubirile care pot fi cerute pentru prejudiciile aduse ca urmare a conduitei nepotrivite.

În Belgia, legislația în domeniu o reprezintă Ordinul regal din 18 septembrie 1992 cu privire la protecția angajaților la locul de muncă împotriva hărțuirii sexual, completat cu Ordinul regal din 9 martie 1995 referitor la ministerele federale.

Codul penal spaniel caracterizează infracțiunea de hărțuire sexual astfel: „răspunde pentru o atare infracțiune acela care solicit favoruri de natură sexual pentru sine sau pentru altul, prevlându-se de o situație de superioritate la locul de muncă, în activitate didactică sau alte situații analoge cu consimțământul explicit sau tacit al victimei. Sancțiunea este arestul de la 12 la 24 săptămâni sau închisoarea de la 6 la 12 luni.”

Codul penal german incriminează în paragraful 174 abuzul sexual față de o persoană încredințată spre îndrumare, educație sau față de o persoană subordonată în cadrul relațiilor de muncă sau de serviciu. În paragraful 174 lit. a este incrimnat abuzul sexual față de un deținut, persoană bolnavă ori internată din ordinal autorităților, sau persoană neajutorată, pedeapsa fiind închisoarea până la 5 ani sau amenda; la litera b) a aceluiași paragraf este incrimnat abuzul sexual prin folosirea abuzivă a funcției, pedeapsa fiind, ca și înc azul de la litera a), închisoarea până la 5 ani sau amenda; în ultimul caz, cel de la litera c), este incrimnat abuzul sexual față de o persoană aflată în îngrijire, ca urmare a unei dependențe de anumite substanțe ori boli mintale, ori abuzul sexual față de o persoană încredințată pentru tratatment psiho-terapeutic, pedeapsa fiind închisoarea până la 5 ani.

După cum se observă, în toate formele de abuz sexual incriminate în legea penală germană, aceasta nu prevede folosirea constrângerii psihice sau fizice, ci este incriminat abuzul sexual față de o persoană care consimte la aceasta.

Dacă se folosește violența, se execută prevederile paragrafului 177, iar făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de viol, pedeapsa fiind închisoarea de cel puțin un an. În cazul în care abuzul sexual se săvârșește față de o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra, pedeapsa este de la 6 luni la 10 ani.

În Codul penal francez, infracțiunea de hărțuire sexual este prevăzută ca fiind: “fapta de hărțuire, folosind ordine, amenințări sau constrângeri, în scopul de a obține favoruri de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea pe care i-o conferă funcția, se pedepsește cu un an închisoare și cu 100.000 de franci amendă”.

În ultimii ani s-a înregistrat o preocupare accentuată pentru incriminarea hărțuirii sexuale și în alte țări, de exemplu: în Luxemburg, prin noua legislație intrată în vigoare în anul 2000; în Argentina, prin Decretul prezidențial din 18 noiembrie 1993; în Costa Rica prin Actul 7476 din 3 februarie 1995; în Noua Zeelandă și chiar și în Africa de Sud.

Codul penal român din 1969, în art. 2031, cu denumirea de „Hărțuire sexuală”, incrimenează fapta astfel: „Hărțuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Formularea existentă este de inspirație franceză, pretinzând în același timp constrângere, amenințare, dar și abuz de autoritate, de influență pe care i-o acordă făptuitorului funcția îndeplinită la locul de muncă.

Este mai greu să se diferențieze hărțuirea sexuală de infracțiunea de viol, care, de a semenea, presupune orice satisfacție de natură sexuală, chiar actul sexual, încuviințată prin folosirea amenințării și constrângerii de către cel ce se folosește de poziția lui superioară la locul de muncă, diferențierea este dificilă de făcut între constrângerea care a vut ca urmare consimțământul victimei și constrângerea care a anulat orice consimțământ.

Există situația în care orice constrângerea la actul sexual din partea șefilor să fie considerată hărțuire sexuală, fiind sancționată până la 2 ani închisoare sau cu amendă, chiar dacă, în realitate, a fost vorba de un viol din partea constrângătorului, faptă sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Înțelegerea corectă a conținutului legal al acestei infracțiuni impune verificarea elementelor constituive ale acesteia, a condițiilor preexistente, a timupuli și locului avut în vedere de legiuitor și a problemelor de probațiune și de urmărire penală.

2.2. OBIECT JURIDIC ȘI OBIECT MATERIAL

A. Hărțuirea

Obiect juridic special (obiect juridic specific)

Prin noua incriminare se apără relațiile sociale privitoare la libertatea persoanei de a se simți în siguranță psihică, de a nu fi cuprinsă de teamă în legătură cu propria sa existență, relații sociale a căror desfășurare, dezvoltare și formare sunt dependente de modul în care este apărată libertatea persoanei fizice.

Infracțiunea de hărțuire prezintă un obiect juridic principal dat de apărarea relațiilor sociale privitoare la libertatea persoanei sub orice aspect, legea penală ocrotind prin incriminarea hărțuirii dreptul persoanei de a dispune de viața sa la adăpost de orice de orice amenințare sau constrângere prin care i se poate produce un sentiment neplăcut, îngrijorător.

Prin incriminarea faptei de hărțuire, își găsesc ocrotire și alte relații sociale privitoare la alte valori legate fie de persoana umană, atunci când se aduc atingeri inviolabilității fizice prin folosirea constrângerii (vătămarea sănătății victimei sau a integrității corporale), fie de protejarea raporturilor sociale care se nasc în exercitarea unor activități la locul de muncă sau în alte locuri frecventate de victimă. Aceste relații sociale, cele amintite, constituie obiect juridic secundar (adicent) al acestei infracțiuni, ocrotirea lor realizându-se paralel cu ocrotirea inviolabilității și libertății persoanei.

Obiectul material

În genere, obiectul juridic al infracțiunii de hărțuire prevăzut în dispoziția art. 208 nu își găsește reflectarea în vreun obiect material deoarece acțiunea prin care se realizează elementul material (componentă a laturii obiective a conținutului constitutiv) nu este îndreptată în mod firesc sau întâmplător asupra unui lucru (bun, persoană etc.), expunându-l unui pericol sau vătămându-l.

B. Hărțuirea sexuală

Obiectul juridic special în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală este un obiect juridic complex, pentru că prin fapta examinată se vatămă ori se pun în pericol mai multe categorii de relații sociale care sunt referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a fiecărei persoane.

Relațiile sociale amenințate sau vătămate reprezintă acele relații privitoare la viața sexuală a persoanei, legea ocrotind cu ajutorul incriminării hărțuirii sexuale libertatea la adăpost de orice situație umilitoare ori intimidare. Așa se explică încadrarea acestei infracțiuni în Capitolul „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale” din Titlul I „Ifracțiuni contra persoanei”

Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale, în general, și a celei la locul de muncă, sunt aspecte ale libertății individuale și își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului penal și ale moralei.

Realizarea acestui drept presupune existența unor relații sociale de respect necondiționat față de aceste atribute esențiale ale persoanei; pe când constrângerea unei persoane aflate într-o stare dependentă sau de inferioritate față de făptuitor, poziție decurgând din statutul de subordonat, student, angajat, elev etc., aduce atingere acestor relații sociale și valorilor sociale la care se referă aceste relații, libertății și inviolabilității sexuale ale persoanei.

În același timp, prin incriminarea faptei de hărțuire sexuală își găsesc ocrotire și relațiile privitoare la alte valori legate de persoană, relații și valori care ar putea fi lezate prin săvârșirea faptei.

Inviolabilitatea sexuală a persoanei este legată de inviolabilitatea demnității sub aspectul reputației și onoarei; atingerea adusă invilabilității sexuale, prin folosirea amenințării sau violenței, conduce și la lezarea demnității persoanei. Pentru că fapta se comite la locul de muncă, sunt lezate și relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a serviciului, precum au fost stabilite prin normele dreptului muncii, prin instrucțiuni, regulamente, carta universitară, regulemnte privind funcționarea școlilor, norme de ordine interioară care asigură bunul mers al unităților prevăzute în art. 145 din Codul penal sau a altor unități private sau de stat.

Relațiile sociale cu privire la demnitatea persoanei, precum și relațiile sociale cu privire la bunul mers al unităților de stat sau private constituie obiectul juridic secundar al infracțiunii de hărțuire sexuală, ocrotirea lor realizându-se paralel cu ocrotirea libertății și inviolabilității sexuale.

Obiectul material nu există in cadrul infracțiunii prevazute la art. 223 deoarece acțiunea de pretindere nu se exercită asupra vreunui corp material.

Dacă în contextul actualei reglementări se putea susține că obiectul material al infracțiunii ar putea exista în ipoteza săvârșirii faptei prin constrângere fizică, când obiect material l-ar constitui corpul victimei.

De altfel, chiar în contextul actualei reglementări s-a exprimat și opinia că infracțiunea privind libertatea sexuală a persoanei, nu are obiect material.

2.3. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

A. Hărțuirea

a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii specifictă în articolul 208 Cod penal poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie. Subiectul activ nu este calificat, între persoana hărțuită și autor neexistând niciun raport de autoritate.

Subiectul activ este necircumstanțiat, hărțuirea poate fi comisă la locul de muncă sau în afara acestuia, nefiind vorba de existența vreunui raport necesar, profesional. Nu este exclusă situația în care între părți să existe un astfel de raport profesional.

Nu poate califica subiectul activ existența unor raporturi de prietenie, de autoritate morală sau familială, de vecinătate etc., de asemenea nu are relevanță dacă subiectul activ este femeie sau bărbat, în vârstă sau tânăr; participația este posibilă sub toate formele, respectiv, coautorat, instigare, complicitate.

b) Subiectul pasiv al infracțiunii de hărțuire poate fi orice persoană fizică. Ca în cazul subiectului activ, sexul persoanei, bărbat sau femeie, nu califică subiectul pasiv al infracțiunii.

B. Hărțuirea sexuală

a) Subiect activ. Principala condiție cerută pentru autorul infracțiunii este aceea de persoană aflată în relații similare cu victima sau în relații de muncă, face ca infracțiunea de hărțuire să aibă un cadru restrâns de subiecți.

Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi atât un bărbat, cât și o femeie. Ceea ce este important este faptul ca această persoană să dețină o anumită funcție, să aibă o anumită autoritate de care să abuzeze folosind negativ la locul de muncă influența pe care i-o conferă funcția. Deci, subiectul activ trebuie să dispună de influență sau autoritate conferite de funcția îndeplinită la locul de muncă; de aici rezultă că subiectul activ este un subiect calificat.

Prin „funcție”, în sensul legislației muncii, se înțelege activitatea desfășurată de o persoană într-o ierarhie funcțională de conducere sau de execuție, în legătură cu un anumit nivel al pregătirii profesionale. Persoana hărțuită trebuie să se afle în subordinea, chiar și indirectă, a făptuitorului, iar acesta să abuzeze de unele privilegii rezultate din funcția deținută la locul de muncă.

Prin „influență” se înțelege acțiunea pe care o exercită asupra altuia, în mod intenționat, pentru a-i schimba părerile, caracterul sau, involuntar, prin prestigiul, autoritatea de care se bucură. De exemplu, când făptuitorul este primar al unui oraș, iar victima lucrează într-o unitate subordonată primăriei. În cazul subordonării, aceasta poate fi și indirectă – de exemplu, făptuitorul să fie directorul unei societăți, iar vicitma să lucreze într-u departament al societății, care este condus de o altă persoană – deoarece textul nu face nicio precizare în acest sens.

Prin „loc de muncă” se înțelege spațiul fizic înc are subiectul activ își desfășoară sarcinile stabilite în fișa postului sau care are legătură cu desfășurarea sarcinilor profesionale. Relațiile de aceeași natură includ, de exemplu, serviciile prestate de persoane particulare pentru făptuitor, precum îngrijirea copiilor, grădinărit, activități de reparații casnice. Abuzul de autoritate sau influența pot fi exercitate de subiectul activ în orice loc în care se manifestă atitudinea abuzivă a acestuia, deoarece ea nu nu se limitează numai la spațiul fizic unde acesta își are camera, masa, sala, instrumentul de lucru etc.

Dacă, pentru săvârșirea infracțiunii de hărțuire sexuală, prevăzută în Codul penal din 1969 făptuitorul putea avea, față de victimă, calitatea de superior, șef (chiar în alt compartiment decât victima), patron, angajator, agent al acestora (de exemplu, șef de compartiment resurse umane), profesor, inspector, psihiatru, medic sau alte calități care-i conferă influență sau autoritate, de care abuzează în scopul obținerii de satisfacțiie de natură sexuală de la persoanele cu care vine în contact pe linie profesională, în legislația actuală, respectiv Codul penal intrat în vigoare la 01.02.2014, făptuitorul nu poate avea la locul de muncă calitatea de superior, șef, patron, inspector, educator, antrenor, terapeut, psihiatru sau alte calități care-i conferă o influență sau autoritate față de victimă, de care abuzează în scopul obținerii de satisfacții de natură sexuală întrucât în acest caz acesta va fi tras la răspundere pentru infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, faptă prevăzută de art. 299 Cod penal.

În ceea ce privește așa-numita „hărțuire orizontală”, între persoane aflate la aelași nivel la locul de muncă, s-a exprimat opinia că fapta nu constituie infracțiune, lipsindu-i tipicitatea, iar în altă opinie este menținută ideea că ar putea exista și în acest caz infracțiunea de hărțuire sexuală, dacă din anumite motive făptuitorul ar avea de facto o influență asupra victimei.

Hărțuirea sexuală este o infracțiune cu subiect unic, nefiind posibilă participația penală sub forma coautoratului. Participația penală sub forma complicității și a instigării, în cazul participanților nu este cerută vreo calitate a acestora.

b) Subiectul pasiv a infracțiunii poate fi numai o persoană, indiferent de sex, aflată într-o relație de muncă sau o relație asemanătoare cu făptuitorul, indiferent dacă această persoană ocupă permanent sau temporar această funcție, ori dacă a fost angajat sau ales. Doar o personaă încadrată într-o unitate de stat sau privată poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni, adică să fie supusă unei hărțuiri sexuale prin constrângere sau amenințare, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, prin exercitarea abuzivă a influenței sau autorității la locul de muncă.

Există infracțiunea de hărțuire sexuală și atunci când vicitma se află sub influența autorului în alt mod decât acela care ar rezulta direct din atribuțiile de serviciu ale acestuia; în acest caz nu există o subordonare ierarhică, dar suntem în prezența influenței prevăzute la infracțiunea de hărțuire sexuală.

Se poate spune și cu privire la subiectul pasiv ceea ce s-a precizat cu privire la subiectul activ, că infracțiunea de la art. 223 C.pen. are un subiect pasiv calificat, limitat la persoanele care se află în raport cu făptuitorul. Victima poate fi bărbat sau femeie, la fel ca făptuitorul, sau amândoi pot fi de același sex. Persoana hărțuită poate suporta consecințele de ordin material, adică să fie demisă, să fie privată de premieri materiale, să i se reducă salariul, dar va fi îndeplinită cerința legii și în lipsa unei asemenea consecințe, dacă se constată hărțuirea sa sexuală.

Dacă autorul condiționezaă angajarea unei persoane de obținerea satisfacțiilor de natură sexuală, victima nu va avea calitatea cerută subiectului pasiv, pentru că nu se află în raporturi de muncă cu făptuitorul, nefiind angajată într-un post din structura persoanei juridice respective.

Putem pune întrebarea cum va fi apreciată situația când subiectul pasiv, prin acte, gesturi, vorbe va provoca el însuși comportamentul făptuitorului?

Sunt autori care resping ideea nepedepsirii făptuitorului când acesta a fot provocat, considerând că aceste apărări sunt lipsite de temei. „Asemenea argumente țin mai mult de ficțiune decât de realitate”, . „Există femei capabile să flirteze, să seducă, dar asta n-are nimic de-a face cu hărțuirea sexuală practicată de profesori. Sunt două probleme foarte diferite. …Acolo unde există o asemenea diferență de putere, nu poate fi vorba de consimțământ mutual”.

Conținutul legal al faptei de hărțuire sexuală exclude răspunderea persoanei care a fost provocată să aibă un comportament ilegal. Fapta nu constituie hărțuire sexuală dacât în cazul în care autorul a abuzat de autoritatea și influența sa, toate acordate de funcția îndeplinită la locul de muncă, ceea ce presupune propria sa inițiativă și urmărirea unui scop precis, obținerea de satisfacții sexuale, toate acestea prin folosirea amenințării sau constrângerii.

Pluralitatea subiecților pasivi are drept consecință o pluralitate de infracțiuni.

Un studiu comandat de Secretariatul Economiei și Biroul Federal al Egalității din Elveția, publicat la începutul acestui an, arată că o persoană din două se confruntă cu această problemă, direct sau indirect.

În majoritatea cazurilor, hărțuirea este reprezentată printr-o succesiune de comentarii sau glume degradante. În ciuda susținerii legale pe care o poate avea persoana hărțuită, puțini angajați decid să reclame acest lucru, mai ales dacă persoana care i-a hartuit este chiar șeful sau un superior ierarhic.

În majoritatea cazurilor de acest gen, angajatul îl reclamă pe cel care l-a hărțuit abia după ce demisionează din postul pe care îl are în cadrul companiei. Probele sunt, în cele mai multe din situații, din sms-uri, mms-uri sau e-mailuri care pot incrimina. Hărțuirea sexuală se manifestă în general față de femei și de obicei vine din partea cuiva care deține o funcție de conducere. Fapta este extrem de greu de demonstrat, deoarece se află la limita dintre realitate și închipuire. Această problemă devine o chestiune de percepție și de receptare a unor semnale, mai mult sau mai puțin subtile.

În România, instituțiile publice responsabile cu primirea sesizărilor privind hărțuirea sexuală la locul de muncă sunt Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Inspecția Muncii, precum și instanța judecătorească. Legea nr. 27/2004 introduce noțiunea de hărțuire, integrând-o în sfera activităților sancționate contravențional. Penal, hărțuirea sexuală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an, sau cu zile-amendă.

CAPITOLUL III

SRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC

3.1. SITUAȚIA PREMISĂ

A. HĂRȚUIREA

În ceea ce privește situația premisă, infracțiunea de la articolul 208, nu prezintă acest aspect.

B.HĂRȚUIREA SEXUALĂ

Infracțiunea presupune existența unei relații de muncă ori unei relații de același gen.

Dacă noțiunea de relații de muncă este clară, acestea decurgând dintr-un contract de muncă, noțiunea de relație similară celei de muncă este destul de confuză și interpretabilă, norma de incriminare nefiind previzibilă, din acest punct de vedere.

Prezintă relații similare celor de muncă și acele relații care, chiar dacă nu decurg dintr-un contract de muncă scris, implica desfășurarea unor activități remunerate, în care beneficiarul activităților are o anumită autoritate ori influență asupra conduitei prestatorului. Exemple acetor cazuri, cele decurgând din prestarea unor munci casnice (menaj, ingrijire copii etc. ).

3.2. CONȚINUTUL CONSTITUTIV

3.2.1. LATURA OBIECTIVĂ

A. HĂRȚUIREA

Latura obiectivă a infracțiunii de hărțuire privește aspectele materiale și este alcătuită dintr-un element material, cerințe esențiale, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate.

Elementul material cuprinde acțiunea de hărțuire a unei persoane.

Prin „a hărțui” se înțelege a necăji pe cineva, a nu da pace cuiva, a cicăli, sau în alt sens, a desfășura atacuri repetate, de mică amploare, asupra unei persoane pentru a-i provoca neliniște; hărțuită fiind o persoană care nu este lăsată în pace, care este sâcâită, cicălită, de aici rezultă ca hărțuirea include orice tip de comportament care include amenințarea și liniștea victimei.

După modul redactării acestui text incriminator, trebuie apreciat faptul că, prin însăși conținutul său, legiuitorul a definit noțiunea de hărțuire, sau chiar dacă nu a definit-o, a prezentat totuși unele modalități de realizare a actului de hărțuire.

Acțiunea de hărțuire se poate realiza prin mai multe mijloace, de exemplu, în scris, oral, prin semne, gesturi, atitudini, prin comunicări efectuate prin diferite moduri de transmitere la distanță, direct sau mijlocit, sau prin efectuarea de apeluri telefonice, formulate explicit sau abuziv, în vederea îndeplinirii scopului propus.

Hărțuirea se săvârșește supravegherea locuinței sau urmărirea victimei, a locului de munca sau altor locuri frecventate de aceasta.

Acțiunea descrisă la infracțiunea de hărțuire trebuie să fie săvârșită în una din modalitățile alternative prevăzute de lege: supraveghere, efectuare de apeluri telefonice, urmărire și comunicări prin mijloace de trimitere la distanță.

Prin „a urmări”, în sensul dat de legiuitor în norma de incriminare, se înțelege a nu da cuiva pace, a lăsa pe cineva în pace, a se preocupa cineva de viața sau activitatea altcuiva, în așa fel încât persoana vizată să cunoască acest lucru sau de a se deplasa, a merge, a fugi dupa cineva, indiferent dacă această deplasare se face pe jos sau cu mijloace de transpor în comun, ori orice alt mijloc de rtansport precum bicicleta, mașina, pe role, etc

Termenul „supraveghere” însemană urmărirea unei persoane îndeaproape, existența unui anumit control asupra persoanei examinate, spre a cunoaște detaliat elementele care au impus supravegherea, urmărirea activității victimei, observarea, pândirea locurilor frecventate de către victimă, locul de muncă sau locuința, indiferent dacă persoana hărțuită se află in aceste locații sau nu.

Este necesară îndeplinirea a două condiții pentru ca infracțiunea de harțuire să existe:fapta să se săvârșească în mod repetat și fapta să se săvârșească fără drept sau fără un interes legitim. În cazul primei condiții înseamnă că un act izolat de supraveghere sau urmărire a victimei, a locuinței, locul de muncă ori a altor locuri frecventate de aceasta nu are relevanță penală dar, repetarea actului este susceptibilă la realizarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni. Nu este necesar ca actele de hărțuire să fie aceleași de fiecare dată; spre exemplu, urmărirea victimei în trafic urmată de supravegherea locuinței acesteia cu altă ocazie constituie infracțiunea de hărțuire, dacă fapta a provocat persoanei urmărite sau supravegheate o stare de temere. În practica judiciară străină s-a considerat ca șase incidente spontane pe parcursul a 9 luni nu pot constitui hărțuire dacă faptele se datorează temperamentului coleric al făptuitorului și victimei, atâta timp cât între incidentele respective relațiile au fost civilizate și cordiale și nu se poate stabili o legătura între incidente. În practica străină s-a mai considerat că era nevoie de două incidente, la intercvale de timp rezonabile, capabil să determine o stare de temere pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de hărțuire în privința continuării comportamentului șicanator. Dimpotrivă, s-a considerat că se întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire dacă făptuitorul, soțul victimei, a hărțuit-o pe aceasta în două ocazii, în decembrie și ianuarie, când erau despărțiți în fapt, chiar înainte de declanșarea procedurii de divorț. Când incidentele sunt mai puține si intervalul de timp pe durata căruia sunt răspândite este mai mare,stabilirea legăturii între ele și existența infracțiunii devine tot mai dificilă. Ca excepție, chiar dacă intervalul de timp este mai mare, se pot întruni elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire dacă se stabilește un tipar al acestor incidente (spre exemplu, hărțuire pe motive religioase în fața bisericii, în fiecare an, de Paște, sau urmărirea sau supravegherea unei persoane, în fiecare an, de ziua de naștere a acesteia). Condiția repetabilității este întrunită chiar dacă actele de urmărire sau supraveghere se efectuează de persoane diferite, în înțelegere, dacă astfel creează victimei o stare de temere.

Cea dea doua condiție este ca fapta să se săvârșească fără drept sau fără un interes legitim. Există multe activități ce pot determina ca o persoană să se simtă hărțuită. Organele judiciare pentru prevenirea, constatarea sau investigarea infracțiunilor pot face justificarea urmăriri sau supravegherii persoanei, iar interesul legitim poate fi justificat de jurnaliștii de investigații, profesioniști care ar trebui să fie liberi în desfășurarea activității lor, colectorii de datorii sau detectivii particulari. Aceste persoane nu beneficiază de imunitate totală conform prevederilor legale, trebuind să demonstreze că acțiunile lor au fost, în toate imprejurările, rezonabile.

Activitatea de lobby protestul efectuat în mod pașnic este legitimă. Poate săvârși această infracțiuni si o persoană care înmânează manifeste la ieșirea dintr-o clădire de birouri în fața căreia se protestează, procedeu care creează o stare de temere prin atitudinea sa șicanatoare raportată la angajații companiei față de care se protestează și dacă le provoacă acestora o stare de temere, indiferent dacă atitudinea sa se raportează la angajații companiei, atâta timp cât comportamentul este repetat.

Legislațile străine includ în elementul material al infracțiunii de hărțuireacte de amenințare ori de violentă față de victimă, iar raporturile între victimă și făptuitor nu exclud existența acestei infracțiuni nici dacă este săvârșită de către persoane care au o relație stabilă si locuiesc împreună. Legislația penală română incriminează numai faptele de supraveghere sau urmărire a victimei sau a locurilor în care aceasta se deplasează. De asemenea, spre deosebire de legislațiile străine care includ în elementul material al acestei infracțiuni și fapte șicanatoare ale vecinilor care tulbură folosința locuinței victimei ( spre exemplu, petreceri repetate la ore nepotrivite în noapte, aruncarea de gunoi în curtea victimei în mai multe ocazii etc.), legiuitorul român a lăsat în afara incriminării săvârșirea unor astfel de fapte, care nu constituie infracțiunea de hărțuire. Pe lângă acestea, legislația noastră nu incrimină ca infracțiune de hărțuire șicanarea victimei prin comandarea de taxiunri nedorite în numele victimei sau trimiterea de cadouri nedorite de aceasta.

După numeroase studii efectuate, practica judiciară străină a observat că în 43% din cazurile de hărțuire, reclamantul terminase o relație intimă cu suspectul, arătând că suspectul și victima se cunoșteau în majoritatea cazurilor, însă, există și un procent de 2% că infractorii nu cunoșteau victima hărțuită. De regulă, făptuitorul și victima erau parteneri sau foști parteneri, rude (41% din cazuri), cunoștințe (41% din cazuri) sau vecini (16%).

Pe lângă varianta tip, săvârșită prin supravegherea sau urmărirea victimei, această infracțiune se poate realiza și prin efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență sau conținut este capabilă să cauzeze o temere unei persoane, intrând în această categorie SMS-uri, e-mailuri, scrisori, bilețele și orice alte mijloace de transmitere la distanță.

S-a considerat în practica judiciară străină că, dacă între făptuitor și victimă s-au efectuat în trei ocazii, într-o perioadă de timp, diferite convorbiri telefonice, chiar dacă au fost efectuate de victimă, însă la inițiativa făptuitorului (acesta a sunat victima știind că, în condițiile în care aceasta nu poate să răspundă, va fi obligată în virtutea profesiei să contacteze persoana care a sunat-o), aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire.

„Starea de temere” în care se află persoana reprezintă situația, împrejurarea în care se stabilește un sentiment neplăcut, de nesiguranță, îngrijorător, ori de frică pentru sine sau pentru altul.

Prin „interes legitim” se înțelege acea manifestare, preocupare de a obține în temeiul legii a ceea ce aceasta permite, a nu face ceva contrar legii.

Elementul material al acestei infracțiuni se realizează numai prin acte comisive, prin acțiuni și niciodată prin inacțiune.

Cerințe esențiale

Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 208 C.pen., trebuie îndeplinite trei cerințe esențiale:

– acțiunea de urmărire sau supraveghere trebuie să fie realizată fără un interes legitim;

– acțiunea de urmărire sau supraveghere trebuie să fie realizată în mod repetat;

– acțiunea de urmărire sau supraveghere trebuie să fie realizată fără drept.

Indiferent sub ce modalitate s-ar prezenta elementukl materail al laturii obiective, el trebuie să aibă semnificația unui comportament neadecvat, ofensiv și agasant, creând un mediu de lucru victimizant, ostil sau umilitor pentru victimă.

Prin „loc de muncă” se înțelege încăperile, sediile și orice locație unde victima își desfășoară activitatea.

Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 9 din 21 august 1969, arată că prin loc de muncă trebuie să se înțeleagă toate încăperile și întregul teren pe care le deține organizația de stat sau obștească din care face parte făptuitorul și chiar locul unde se află în afara acestora atunci când prestează o muncă încredințată de conducerea unei organizații.

Urmarea imediată

Acțiunea de hățuire care constituie elementul material a laturii obiective are drept urmare imediată crearea unei stări de temere, a unui sentiment neplăcut, de disconfort, de temere, contrar celui necesar în asigurarea inviolabilității și libertății persoanei. Prezenta stare de pericol reprezintă o atingere adusă libertății persoanei, precum și relațiilor sociale privitoare laaceastă valoare.

Săvârșirea faptei, pe lângă urmarea imediată, poate avea și alte consecințe morale sau materiale, sau poate fi cauza producerii unui rezultat.

Legătura de cauzaliate prezintă legătura între fapta care constituie elementul material al hărțuirii și urmarea imediată și este evidențiată prin însăși dovedirea infracțiunii.

Prin urmare, latura obiectivă a infracțiunii de la art. 208 C.pen. nu se poate realiza fără existența unei legături de cauzalitate între acțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată principală a acestei infracțiuni.

B. Hărțuirea sexuală

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de hărțuire sexuală, constând în fapta repetată de a nu-i da pace cuiva, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a putea discuții repetate și contradictorii, în interesul de a obține satisfacții de natură sexuală. Hărțuirea presupune o pluralitate naturală de acțiuni pentru că actele materiale de același fel, dar luate izolat, nu au o semnificație penală.

Deci, elementul material al laturii obiective se realizează numai prin acțiuni, fiind exclusă savârșirea faptei prin omisiune.

Metodele folosite ca fapta să intre în sfera elicitului penal sunt amenințarea sau constrângerea.

Hărțuirea are conotații de repetare a actelor, fapt care a determinat unii autori să considere infracțiunea ca fiind una de obicei sau că, în orice caz, cere o repetare a actelor ori un număr îndestulător de acțiuni, fără a fi însă o infracțiune de obicei, deoarece legiuitorul nu a impus o convertire a acțiunilor de hărțuire în obișnuință.

În altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, se consideră că infracțiunea se poate săvârși printr-un singur act, infracțiunea nefiind una de obicei, iar teza intermediară a unei pluralități de acte repetate într-un număr îndestulător este imprecisă și apelează la un concept de infracțiune care nu se regăsește în alte modele de infracțiuni.

Amenințarea trebuie înțeleasă ca fiind o presiune psihică pe care făptuitorul o exercită prin orice mijloace asupra persoanei vătămate, determinând-o prin teama pe care i-o inspiră să accepte avansurile sexuale ale superiorului sau de care depinde angajarea, sau menținerea în funcție, etc.

Amenințarea se poate referi la pagube materiale (diminuarea retribuției, excluderea de la premii, etc.) sau prejudicii morale (calificative necorespunzătoare, oprirea de la avansare, etc.).

Amenințarea trebuie să fie de așa natură încât să alarmeze, victima trebuie să fie conștientă că a nu răspunde satisfacțiilor de natură sexuală impuse de făptuitor egalează cu primejduirea poziției pe care o ocupă la locul de muncă, deci, amenințarea trebuie să fie serioasă și să inspire o temere gravă.

În cazul în care amenințarea este făcută împotriva altei persoane decât victima, de exemplu soțul acesteia sau o rudă apropiată, dar prin intermediul vicitmei (de exemplu directorul unei unități administrative condiționează avansarea unui angajat în scopul de a obține, prin intermediul acestuia, întâlniri intimecu sora sau soția angajatului), nu se realizează conținutul infracțiunii pentru că nu este atinsă una dintre valorile sociale apărate prin incriminarea acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a victimei.

Răul cu care se amenință trebuie să fie realizabil într-un viitor nu tocmai îndepărtat, deci nu constituie hărțuire prin amenințare dacă făptuitorul îi aduce la cunoștință victimei că nu o va promova peste 10 ani într-o funcție dacă nu va da curs satisfacțiilor de natură sexuală, pe care făptuitorul dorește să le obțină.

Folosirea de către făptuitor a noțiunilor de amenințare și constrângere ca modalități de săvârșire a faptei a fost pe drept criticată în literatura juridică, fiind generatoare de confuzii, câtă vreme constrângerea este rezultatul amenințării (constrângerea psihică), motiv pentru care unii autori consideră că infracțiunea se poate comite și prin constrângere fizică.

Considerăm și noi, alături de alți autori, că infracțiunea de hărțuire sexuală nu este compatibilă cu constrângerea fizică, orice act de constrângere fizică în scopul de a obține satisfacții sexuale constituind tentativă de viol, nefiind de conceput constrângerea fizică pentru obținerea unor satisfacții de natură sexuală viitoare.

Manifestările obscene, gesturile sau auzurile sexuale, atingerile corporale întâmplătoare, scrisorile sau telefoanele cu mesaje chiar cu conotații sexuale, dacă nu sunt însoțite de amenințări sau alte constrângeri morale, nu intră sub incidența incriminării actuale, deși în legislația altor state sunt considerate acte de hărțuire sexuală.

Constrângerea fizică este alcătuită din presiunea care o exercită făptuitorul asupra energiei fizice a victimei, astfel încât aceasta este determinată să accepte propunerile de natură sexuală ale constrângătorului.

Constrângerea poate fi fizică sau morală, aceasta, în general, presupune a impune unei persoane să facă ori să nu facă ceva împotriv voinței sale. Constrângerea morală este asemănătoare amenințării în privința modurilor de săvârșire; constrângerea fizică constă în impunerea unei persoane să satisfacă anumite cerințe de natură sexuală ale făptuitorului prin utilizarea forței fizice. În privința forței fizice, hărțuitorul trebuie să se folosească, în dorința lui de a obține satisafacții de natură sexuală; în cazul în care se produc consecințe mai grave, infracțiunea analizată va intra în concurs cu vătămarea corporală gravă.

În multe din instituțiile americane, spre exemplu Marina Militară a S.U.A., prin regulamentul de ordine interioară, s-a stabilit care sunt comportamentele inacceptabile și care sunt acceptabile.

a. Zona galbenă – comportamentul care ar fi considerat hărțuire sexuală: scrisori sau poezii nedorite, fluierături, limbaj obscen, comentarii de natură sugestivă;

b. Zona roșie – comportament inacceptabil: folosirea statutului pe care îl ocupă cineva pentru a putea obține satisfacție de natură sexuală, fotografii de natură sexuală, comentarii de natură sexuală, atingerea persoanei;

c. Zona verde – comportasment acceptabil: consilierea, exprimarea unei preocupări, sfătuirea, atingerea cotului, complimente de natură nonsexuală.

Sunt și alte forme de comportament inacceptabil, care să constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la art. 223 din Codul penal, de exemplu pătrunderea nepermisă a făptuitorului în spațiul intim al victimei.

Există situații când unele gesturi, precum prinderea de după umăr și strângerea la piept că nu fie acceptate de subaltern, acestea considerându-se gesturi intime, iar comportamentul să fie perceput ca o formă de agresare.

S-a acceptat că sărutul mâinii nu este un gest de hărțuire, ci unul de respect, pe când sărutul obrajilor este acceptat și permis numai în cazul în care există între persoane o apropiere de familie.

De asemenea, sunt interzise glumele cu caracter sexual, implicit sau explicit, idei care ar putea fi respinse de victimă, deși teama de a nu fi exclus din grup face de cele mai multe ori ca atitudinea persoanelor față de astfel de manifestări să fie pozitivă, deși nu răspund moduluilor de a se comporta și de a gândi.

Manifestările amintite trebuie să fie săvârșite în scopul obținerii de satisfacții sexuale, înțelegând prin satisfacții sexuale nu numai raporturile sexuale heterosexuale sau homosexuale, ci și acte de perversiune sexuală sau chiar acte care nu implică contactul pesonal, preum ar fi obligarea de a se dezbrăca, de a se lăsa fotografiat(ă) nud, etc. Satisfacțiile sexuale pretinse sunt doar în beneficiul propriu al făptuitorului, nu și în beneficiul unui terț, cum prevăd alte legislații.

Comportamentul provocator al pretinsei victime, de natură a incita la propuneri cu conotații sexuale, exclude existența infracțiiunii de hărțuire sexuală.

Limbajul obscen poate fi o manifestare care poate căpăta semnificații de hărțuire sexuală.

Pentru că art. 223 Cod penal nu prevede condiția obținerii cu adevărat a satisfacțiilor sexuale, ori de natură sexuală, se desprinde ideea că pentru realizarea conținutului infracțiunii nu se cere ca răul cu care se amenință sau fapta la care este constrânsă victima să fie realizată, ci doar realizabilă.

Deci, indiferent sub ce modalitate s-ar prezenta elementul material al laturii obiective, acesta trebuie să aibă semnificația unui comportament ofensiv, neadecvat și agasant, astfel creând pentru vicitmă un mediu umilitor, ostil sau intimidant.

Urmarea imediată în cazul săvârșirii infracțiunii de hărțuire sexuală reprezintă o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale privind inviolabilitatea și libertatea sexuală a persoanei. O astfel de stare rezultă din crearea unei atmosfere umilitoare și ostile la locul de muncă, reducând libertatea victimei de a decide asupra relațiilor sale.

Infracțiunea poate avea, pe lângă starea de fapt, care constituie urmarea imediată, și un alt rezultat, constând într-o stare de amenințare pentru relațiile sociale privind demnitatea și onoarea persoanei, precum și punerea în pericol a relațiilor sociale privind buna realizare a activităților unităților private ori de stat. De asemenea, pot exista situații când infracțiunea să aibă urmări materiale subsecvente, ca de exemplu plasarea într-un post inferior, nedecontarea unor cheltuieli făcute în deplasare etc. Realizarea unui rezultat subsecvent de natură materială nu constituie o cerință esențială pentru existența infracțiunii de hărțuire sexuală. Dacă, în urma constrângerii sau amenințării victima a fost silită la un act sexual forțat, va exista infracțiunea de viol.

În cazul în care, în urma actelor de hărțuire sexuală săvârșite în condițiile art. 223 C.pen., victima a consimțit la actul sexual, aceasta poate cere tragerea la răspundere penală a făptuitorului doar pentru infracțiunea prevăzută de art. 223 C.pen.

Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală a pesoanei constrânse sau amenințate, în periclitarea raporturilor sale de muncă și atingerea adusă demnității acesteia. De aici rezultă că infrațiunea de hărțuire sexuală este o infracțiune de pericol și nu una de rezultat.

Urmarea imediată mai poate consta și în faptul că săvârșirea infracțiunii poate pune victima într-o situație umilitoare, această stare de fapt este contrară celei care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale, stare rezultată din crearea climatului intimidant, ostil și umilitor la locul de muncă și constituie o lezare a libertății și inviolabilității sexuale alea persoanei.

Această infracțiune poate avea în secundar și un alt rezultat, constând într-o lezare a relațiilor sociale privind buna desfășurare a activității unităților de stat.

Legătura de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al hărțuirii sexuale și urmarea imediată rezultă din însuși cuprinsul faptei de constrângere și amenințare pentru obținerea unor satisfacții de natură sexuală

Raportul de cauzaliate trebuie dovedită.

3.2.2 LATURA SUBIECTIVĂ

A.HĂRȚUIREA

Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la art. 208 Cod penal, din punctul de vedere al laturii subiective, este o infracțiune intenționată, săvârșirea acesteia din culpă nefiind posibilă.

Forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune este intenția directă, fiind calificată prin scopul urmărit de făptuitor. În absența scopului urmărit de făptuitor, nu va exista infracțiunea de hărțuire, ci, eventual, o altă faptă, dacă sunt întrunite elementele constitutive, trăsăturile specifice faptei respective.

B. Hărțuirea sexuală

Latura subiectivă se caracterizează prin comiterea faptei cu intenție directă, pentru că făptuitorul acționează cu scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, sau indirectă. Fapta constituie infracțiune indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat. Dacă scopul este îndeplinit, iar fapta prin care sunt obținute satisfacțiile de natură sexuală întrunește elementele unei infracțiuni distincte, devin incidente regulile referitoare la concursul de infracțiuni.

Atitudinea psihică a făptuitorului se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe; aceasta implică cunoașterea de către făptuitor a circumstanței că actele șicanatoare, ostile, intimidante au loc împotriva voinței persoanei victimei, pentru a o determina să colaboreze în vederea obținerii de către autor a unor satisfacții e natură sexuală.

Scopul prevăzut în norma de incriminare, constă în obținerea de către autor a unor satisfacții de natură sexuală, autorul urmărind în mod direct acest lucru.

Punem întrebarea: Ce înseamnă obținerea de satisfacții de natură sexuală?

În mod vădit, nu înseamnă numai obținerea unui act sexual cu victima, dar dacă ar fi avut în vedere doar acest aspect, legiuitorul l-ar fi prevăzut în mod expres și restrictiv.

Satisfacțiile de natură sexuală înseamnă, pe lângă înfăptuirea unui act sexual (sunt incluse și relațiile sexuale între persoane de același sex), orice manifestare prin care se produce o bucurie, o satisfacție, o plăcere care nu presupune neapărat un contact cu tentă sexuală, de exemplu dezbrăcarea unei persoane, femeie sau bărbat, și executarea unui dans erotic spre satisfacția făptuitorului ori somarea victimei să se masturbeze în fața autorului.

Intenția rezultă ex re din materialitatea faptelor, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să se folosească amenințarea sau violența pentru determinarea victimei să accepte manifestările sau propunerile făptuitorului;

– să fie vorba de hărțuire în sensul explicit la elementul material al laturii obiective;

– să se urmărească dobândirea unor satisfacții de natură sexuală;

– făptuitorul să folosească abuziv atribuțiile de serviciu, asta înseamnă un abuz în serviciu, fapta va fi încadrată la art. 223 C.pen., pentru că infracțiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar;

– făptuitorul să aibă influență sau autoritate din conferită de funcția îndeplinită la locul de muncă.

Lipsa oricărei condiții duce la nerealizarea laturii subiective a infracțiunii.

Exprimările de apreciere pornite dintr-un sentiment de admirație, glumele între colegii de birou, răspunsurile la unele observații incitante, provocatoare, îmbrățișările ocazionale, orice manifestări care nu cuprind elemente de constrângere a voinței victimei în scopul arătat de lege nu vor putea fi reținute ca manifestări infracționale, lipsind vinovăția făptuitorului.

Nu în ultimul rând, precizăm că infracțiunea de hărțuire sexuală poate intra în concurs cu corupția sexuală, violul, perversiunea sexuală, etc.

CAPITOLUL IV

FORME ȘI SANCȚIONARE

4.1. FORMELE INFRACȚIUNII

A.HĂRȚUIREA

În cazul infracțiunii de hărțuire, tentativa și actele pregătitoare nu se sancționează deoarece nu sunt incriminate. De regulă, consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării celei de-a doua acțiuni de hărtuire, când s-a produs consecința cerută de lege, urmare a acțiunii făptuitorului, respectiv crearea stării de temere. Infracțiunea se epuizează în același timp cu săvârșirea ultimului act de hărțuire.

B. HĂRȚUIREA SEXUALĂ

Datorită specificului infracțiunii, tentativa nu este posibilă. Chiar dacă este produs efectul cerut de lege, adică umilirea sau intimidarea victimei, un singur act de executare nu prezintă semnificație penală.Legiuitorul, în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală, sancționează doar forma consumată.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul când, ca urmare a acțiunii repetate a făptuitorului, s-a produs consecința cerută de lege, respectiv intimidarea sau punerea victimei într-o situație umilitoare. Infracțiunea prezintă și un moment de epuizare, acesta coincide cu ultimul act de pretindere de favoruri de natură sexuală.

4.2. SANCȚIONARE

A. HĂRȚUIREA

Norma de incriminare nu prevede modalități agravate, regimul sancționator la aliniatul întâi este alternativ, acesta constând în pedeapsa cu închisoare de la 3 la 6 luni sau amendă, iar varianta atenuantă, prevazută la alin.2, regimul sancționator este tot alternativ și constă în pedeapsa cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă, în cazul în care nu constituie o infracțiune mai gravă. În legislația străină există un ordin de restricție, fiind cel mai eficient mijloc de împiedicare a săvârșirii infracțiunii de hărțuire.

În actuala reglementare a Codului penal se poate dispune pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 66 alin. (1) lit. o ) – dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată], dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, imprejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plangerea prealabilă a persoanei vătămate.

HĂRȚUIREA SEXUALĂ

Infracțiunea de hărțuire sexuală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

Acțiunea penală se exercită la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar competența de a efectua urmărirea penală revine organelor de cercetare penală a poliției, iar judecata în primă instanță judecătoriei.

JURISPRUDENȚĂ

Hărțuirea

Vom începe cu un exemplu practic, o speță foarte recentă din jurisprudența franceză, care demonstrează că violența contra persoanei își găsește la începutul secolului XXI noi și subtile forme de manifestare.

Pe 27 martie 2008, doi directori de la supermarketul Carrefour din Sallanches, Haute-Savoie au fost condamnați, în primă instanță, cu suspendare la 6 luni închisoare pentru hărțuirea morală a unui șef de raion, respectiv pentru că unul dintre ei mai hărțuise moral încă un salariat.

Faptele de hărțuire morală asupra șefului de raion s-au derulat din septembrie 2001 până în mai 2002 și au constat în diverse acte șicanatorii, cum ar fi telefoane la domiciliu, concedii suprimate, convocări multiple, spionaj generalizat și grosier, “până la ușa toaletei”.

În fața instanței, cei acuzați de hărțuire morală au invocat următoarea apărare, bazată pe lanțul presiunii psihologice ce apasă de sus în jos pe fiecare salariat din partea marilor distribuitori: “Eu n-am făcut decât să aplic exigențele care mi s-au cerut. Stéphane T. [șeful de raion] a transformat în hărțuire exigențele profesionale, pe care nu le-a satisfăcut.”

Pentru delictul imputat, pedeapsa maximă prevăzută în art. 222-33-2 C.pen. francez este închisoarea de cel mult un an și 15.000 euro amendă penală.

Părțile vătămate au primit decizia de condamnare cu suspendare, la capătul atâtor ani de proceduri judiciare, ca pe o eliberare și s-au consolat cu ideea că s-a dovedit cu puterea lucrului judecat că nu sunt “bolnavi închipuiți” (des malades imaginaires). Au declarat însă textual: “poate nu se vede pe fețele noastre, dar psihic suntem distruși.”

Această speță s-a reflectat în toată presa franceză și s-a bucurat de atenția Procurorului General al Republicii Franceze, este definitorie pentru hărțuirea morală la locul de muncă.

Cadrul legal în Franța

Codul muncii (art.L1152-1): “Nici un salariat nu trebuie să suporte acțiuni repetate de hărțuire morală care au ca obiect sau ca efect o degradare a condițiilor de muncă susceptibilă de a aduce atingere drepturilor sale și demnității sale, de a altera sănătatea sa fizică sau mentală sau de a compromite viitorul său profesional.”

Codul penal, articolul 222-33-2, adăugat prin legea 73 din 17 Ianuarie 2002: “Fapta de a hărțui prin acte repetate având ca obiect sau ca efect o degradare a condițiilor de muncă susceptibilă de a aduce atingere drepturilor și demnității sale, de a înrăutăți sănătatea sa fizică sau mentală sau de a compromite viitorul său profesional se pedepsește cu un an de închisoare și 15.000 de euro amendă.”

Terminologie

În primul rând sunt necesare câteva foarte scurte clarificări terminologice. Termenii de mobbing, bullying, hărțuire morală, hărțuire psihologică, psihoteroare, terorism psihologic, ijime (în limba japoneză) desemnează în linii generale aceeași realitate în special din cadrul relațiilor de muncă, dar trebuie spus că atitudinile vizate se pot întâlni și la nivelul altor relații sociale, cum ar cele formate în cadrul școlilor (în special ijime), grădinițelor, spitalelor etc.

Nu intrăm pe tărâmul definițiilor decât pentru a face loc în continuare definiției propuse de Marie-France Hirigoyen, psihoterapeută, celebră autoare de cărți și o fină cunoscătoare a fenomenului de mobbing, în cartea sa Malaise dans le travail, 2001: “Hărțuirea morală la locul de muncă se definește ca orice conduită abuzivă, prin gest, cuvânt, atitudine care aduce atingere prin repetare sau caracter sistematic demnității sau integrității fizice ori psihice a unei persoane, punând în pericol munca ei sau degradând climatul de muncă.”

Ce este hărțuirea morală?

Preluând parțial o clasificare, anterior propusă și de Marie-France Hirigoyen, amintim și noi unele aspecte care se înscriu în conceptul de hărțuire morală: Deteriorarea intenționată a condițiilor de muncă, prin schimbarea funcțională sau fizică a locului de muncă în altul inferior, contestarea repetată și nejustificată a muncii depuse, abuzul de control ierarhic, montarea unor salariați împotriva altuia, trasarea de sarcini de lucru exorbitante în raport cu timpul, pregătirea profesională și mijloacele de care dispune un salariat, știrbirea autonomiei de lucru a victimei, împingerea acesteia către greșeli etc.

Izolarea și refuzul de comunicare, atunci când direcția refuză în mod repetat întrevederile solicitate, nu se răspunde în mod repetat la bună ziua sau se răspunde jignitor sau peiorativ (Bună ziua, gâsculiță!), ignorarea prezenței fizice sau verbale a victimei și adresarea exclusiv către ceilalți, ignorarea necesității de a explica punctual unui nou salariat nelămuririle pe care acesta în mod justificat le ridică etc.

Lezarea demnității, prin gesturi de dispreț, discreditări, zvonuri, critici aduse vieții private, insulte, calomnii, utilizarea cuvintelor obscene, reproșuri, amenințări (Degeaba ai facultate, n-ai învățat nimic, o să te dau afară!).

Toate aceste acte sunt cu atât mai vătămătoare la locul de muncă cu cât au loc în prezența mai multor persoane, când victima este expusă unei umiliri “pe viu”, iar dacă amintim de bătrânii expuși mobbingului imobiliar, cu atât mai mult cresc șansele hărțuitorului moral (mobber-ului) să dobândească avantajele urmărite cu cât victimele sunt mai vulnerabile.

Ce nu este hărțuirea morală?

Sensibilitățile patologice, hiperestezia contactelor umane, sindromurile de paranoia sau de persecuție, învinuirile rău-voitoare și mincinoase din partea unor pretinse victime sunt în afara conceptului discutat.

De asemenea, un singur act sau doar câteva acte, care nu relevă caracterul repetitiv, de continuitate și nici obișnuința (infracțiunea de hărțuire morală este una de obicei), precum și acele situații când se constată lipsa elementului intențional nu constituie hărțuire.

Nu reprezintă hărțuire morală nici actele de lovire sau vătămare corporală.

Actele de lovire sau alte violențe pot fi însă absorbite în infracțiunea complexă de hărțuire sexuală (art. 223 C.pen. român).

Caracteristici și efecte

Hărțuirea morală desemnează o gamă într-adevăr largă de conduite cum ar fi: discreditarea, izolarea, umilirea, bârfirea, intimidarea, amenințarea unei persoane, deteriorarea condițiilor de muncă, a respectului față de sine sau față de viață etc., care conduc inclusiv la realitatea că un suicid din 5 în Europa este atribuit acestui fenomen.

În Japonia, ijime a provocat sinucideri în rândul copiilor sau tinerilor, expuși la aceste practici fie de către colegii mai mari, fie de către cei care au aceeași vârstă cu victimele. Ijime cuprinde inclusiv bătăi, mici și repetate furturi, tâlhării și în general orice atitudini agresive comise în mod repetat cu scopul de a izola victima într-un colectiv și de a o tortura psihic (de exemplu, unui copil japonez i se sustrag la școală chiar și temporar diverse recuzite sau un obiect personal drag ori indispensabil, este ținta ironiilor tuturor etc. până când ajunge la un moment dat să cedeze psihic și să se sinucidă, nemaisuportând infernul de zi cu zi).

Daniel Higueras vorbește chiar de mobbingul imobiliar din Barcelona, cea mai scumpă piață imobiliară din Spania, pentru a ilustra acele situații când bătrânii chiriași sau proprietary, dar cu venituri mici, sunt aruncați în stradă prin diverse tertipuri (de exemplu li se provoacă o defecțiune la instalația de apă, n-au bani să o repare, pentru că au nevoie și de medicamente, iar hărțuitorul ajunge să-i determine să plece, să vândă).

Orice hărțuitor dorește să domine victima și să profite de starea de inferioritate în care aceasta se află sau în care este adusă prin diferite mijloace, în scopul obținerii unor foloase sau avantaje sexual (când vorbim de hărțuire sexuală), imorale (plăcerea de a face rău cuiva) sau/și materiale.

În cadrul relațiilor de muncă, demnitatea celui hărțuit moral, libertatea sa psihică sunt călcate în picioare din spirit de carierism sau în goana după profit, potrivit concepției că omul e un animal care trebuie să muncească în orice condiții. Este criticabilă s-a spus (Marie-France Hirigoyen, op.cit.) și utilizarea pe scară largă a noțiunii nepotrivite de “resurse umane”, care vede oamenii ca pe niște obiecte; putem vorbi de resurse petroliere, resurse de apă, dar nu de resurse umane, pentru că fiecare om este unic și are propria lui personalitate, demnitate și intimitate, chiar și atunci când se află la locul de muncă. Nu putem trata un om ca resursă, pentru că omul nu e dator să se consume și să cadă mort de surmenaj și inaniție doar pentru a îndeplini sarcini exorbitante până la un termen-limită, așa cum de altfel s-a întâmplat la o multinațională din București cu o tânără manager, martirizată, sub pretextul cinic al unor recompense, pe altarul muncii oarbe.

Revenind la interpretările jurisprudențiale, Tribunalul Superior de Justiție din Santa Cruz de Tenerife (Spania) a considerat că mobbingul, din punct de vedere juridic, constituie un atac la demnitatea personală și un tratament degradant. Alte instanțe spaniole au decis că se încalcă prin anumite conduite de mobbing drepturi fundamentale garantate de Constituție sau de CEDO (art.3), cum ar fi dreptul de a nu suferi tratamente degradante și că victimele mobbingului sunt îndreptățite, potrivit legii, la reparații civile.

Profesorul chilian M. Muñoz, avocat, subliniază într-un articol, că în aceste cazuri de hărțuire morală întreaga societate are de pierdut, căci slăbirea forței morale a individului la locul de muncă și lezarea demnității și onoarei sale creează un sentiment de impunitate pentru aceste practici, care se vor translata la nivel familial.

Tot în Chile, la Universitatea Tehnologică INACAP, mobbingul constituie o preocupare serioasă pentru noii ingineri în prevenirea riscurilor care, în cadrul unei teze de doctorat colective pe psihosociologia muncii, au efectuat studii care să releve că fenomenul trebuie gestionat într-un fel sau altul ca un risc la adresa securității și productivității muncii.

Și acest lucru indică necesitatea recurgerii la interdisciplinaritate pentru a înțelege toate caracteristicile și implicațiile fenomenului discutat. Hărțuirea morală trebuie cercetată sub aspecte juridice, medicale, psihologice (inclusiv victimologice), psihosociologice, de organizare a muncii etc.

Hărțuirea morală, fiind caracterizată prin comportamente de o infinită varietate, dată de imaginația practic nelimitată a ființei umane, dezvoltă – e firesc – și efecte dintre cele mai diverse. Migrene, depresii, șocuri emoționale reacționale ce determină internări medicale, dereglări psihosomatice, metabolism afectat ori dereglat, hipertensiune arterială, preinfarcturi, paralizii, divorțuri, concedii medicale sau pur și simplu absenteism de la serviciu, fluctuații ale forței de muncă, recurgerea excesivă la tutun, alcool, droguri, utilizarea de medicamente antidepresive, ajungându-se la gesturi ireparabile, concretizate în tentative de suicid, sunt tot atâtea consecințe ale hărțuirii morale. Dar, după cum sublinia foarte recent autoarea Camelia Bogdan, putem face referire nu doar la victimele direct expuse hărțuirii morale: “intimidarea și hărțuirea pot avea un impact dăunător asupra angajaților care nu sunt supuși în mod direct unui comportament necorespunzător, dar care sunt martorii lui sau iau cunoștință de acesta.”

Hărțuirea morală nu se confundă cu stresul, stresul este impersonal, sau cu condițiile grele de muncă sau cu un conflict direct ori cu neînțelegerile la locul de muncă. Condițiile grele de muncă trebuie să fie obiectiv grele, acceptate de salariat ca atare și să se traducă într-un venit corespunzător, iar conflictele sau neînțelegerile se pot stinge și reapărea, dar nu au caracter de continuitate și intenție de vătămare.

Desigur că s-a remarcat (Marie-France Hirigoyen, op.cit.) că procedurile de hărțuire morală la locul de muncă privesc salariații care nu se calibrează sistemului sau cerințelor șefului ori ale colectivului, adesea nejustificate. Hărțuirea morală poate deveni așadar instrumentul impunerii logicii grupului asupra persoanei, iar formatarea sau tipizarea impusă unei persoane înseamnă de fapt controlul ei, chiar cu prețul unor grave atingeri aduse drepturilor sale legitime. Este ceea ce japonezii surprind perfect, cu accente metaforice: “Cuiul care iese din rând întâlnește ciocanul”. Astfel de exemplu, spunem noi, dacă într-un colectiv, unii salariați comit acte de ilicit penal, iar un nou venit nu aderă la acestea ori chiar se opune, va fi marginalizat și supravegheat, batjocorit, luat în râs ori amenințat prin acțiuni sau inacțiuni ce se înscriu în tiparele hărțuirii morale.

S-a subliniat și că hărțuirea morală servește intereselor unor societăți comerciale, în caz de fuziune, restructurare sau când este pusă în practică de cost-killeri, indivizi specializați în a “tăia costurile” și a asigura debarasarea de salariații “indezirabili”, care sunt împinși să-și dea demisia, pentru a nu li se plăti sumele compensatorii impuse de lege în caz de demitere.

Hărțuirea morală reprezintă, după expresia lui Marie-France Hirigoyen, o violență din mici atingeri, iar o judecătoare pe dreptul muncii din Brazilia, Márcia Novaes Guedes, autoare a unei cărți în domeniul hărțuirii morale, Teroarea psihologică în muncă, compară întrucâtva hărțuirea morală cu nazismul. Profesorul Heinz Leymann, părintele conceptului actual de mobbing (1980), e la fel de vehement: “În societățile moderne puternic industrializate din Occident, locul de muncă rămâne singurul câmp de bătaie unde o persoană poate omorî pe alta fără a fi supusă riscului să compară în fața tribunalelor”.

Să vedem însă în speța menționată ce considerații de ordin general se pot desprinde cu privire la conduitele vizate ca fiind hărțuitoare.

Aspecte definitorii ale hărțuirii morale în speță, dar și în orice alt caz de hărțuire morală la locul de muncă

În primul rând actele de hărțuire morală au caracter repetat și se comit pe o perioadă mai lungă de timp (de la câteva luni la câțiva ani).

În al doilea rând, pe plan probator nu sunt ușor de dovedit toate elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire morală, acțiunile elementului material, elementul intențional, legătura de cauzalitate, urmările imediate etc. Dificultățile vin și din faptul că realitatea exterioară nu este aceeași cu cea psihică, iar cei care comit acte de hărțuire morală posterior nu-și recunosc faptele și anterior ori concomitent pot încerca să-și mascheze adevăratele intenții, alternând de exemplu hărțuirea cu gesturi de încurajare, vorbe frumoase, recompense. Martorii au evident o reținere în a coopera, temându-se ca și victimele hărțuirii morale că vor suferi represalii și chiar și-ar putea pierde locul de muncă. Dar dificultățile probatorii nu echivalează cu impunitatea făptuitorilor.

În al treilea rând, victimele au o atitudine nerăzbunătoare, chiar moderată, ele nu pretind neapărat despăgubiri materiale, ci ar dori cu precădere o reparațiune morală, de exemplu să li se ceară scuze, să li se vorbească în continuare frumos sau măcar pe un ton normal, să li se asigure un climat propice la locul de muncă și evident să nu sufere repercusiuni ca urmare a faptului că s-au plâns de hărțuire morală. De aceea credem că o integrală punere a victimelor într-o situație contrară hărțuirii morale, la cererea acestora, este de preferat unei condamnări penale, dar de cele mai multe ori victimele hărțuirii morale primesc bani ca formă a reparațiilor civile, nu și scuze.(Marie-France Hirigoyen, op.cit.).

În al patrulea rând, cuantumurile scăzute de pedeapsă pentru infracțiunea de hărțuire morală și implicit pericolul social considerat de legiuitor nu foarte grav nu sunt de natură să descurajeze prin ele însele practicile de hărțuire morală sau/și sexuală, în absența unor mecanisme imediate și interne de prevenire a acestora (ne referim la existența unor comisii de disciplină și integritate morală ori a altor mecanisme de mediere, în cadrul unităților sau/și a sindicatelor care eventual să aibă atribuții de constatare și sancționare disciplinară a hărțuirilor, iar în cazurile mai grave ce au necesitat tratament ori internare medicală de durată hărțuirea morală să fie considerată accident de muncă).

În al cincilea rând, se impune în aceste cazuri o consiliere psihologică de specialitate și o asistență medicală a victimelor, al căror cost să fie imputabil făptuitorului, celui care a hărțuit moral o persoană.

În al șaselea rând, opinia publică trebuie informată asupra drepturilor celui hărțuit moral la încetarea actelor ostile și la reparațiune adecvată și că atari practici nu pot fi tolerate și nici nu sunt într-o Europă civilizată (a se vedea Directiva europeană-cadru 89/391). Recomandarea Parlamentului European, prin Rezoluția 2001/2339 este în acest sens, ca statele membre să oblige întreprinderile, puterile publice și partenerii sociali să adopte în ce privește hărțuirea morală politici de prevenire eficiente, să prevadă un sistem de schimburi de experiență, să fie informați și instruiți salariații, managerii și medicii de întreprindere atât din sectorul privat, cât și cel public.

În loc de concluzii

Hărțuirea morală este un concept foarte larg, un cuvânt acoperitor pentru multe situații de violență psihică aflate la limita legii. Consecințele sociale, umane ale unor atari fapte pot fi teribile, chiar dacă faptele aparent sunt inofensive. Credem că valoarea socială a demnității umane merită o deplină protecție în România, inclusiv prin mijloace de drept penal; o societate cu oameni depersonalizați, abuzați, umiliți sau terorizați psihic este o societate bolnavă și anacronică.

Hărțuirea morală va deveni infracțiune contra integrității morale (art.173 alin.2) în Spania și se va pedepsi cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, potrivit Anteproiectului de modificare a Codului penal spaniol, promovat pe 18 nov. 2008 de Ministerul Justiției din Spania. Infracțiunea va avea ca obiect relațiile de muncă, dar și relațiile contractuale, din sectorul public, dar și din cel privat.

Trebuie să mai menționăm că în proiectul de cod penal românesc din 2008, la articolul 207 este inserată infracțiunea de hărțuire (stalking/pândire), cu referire la urmărirea sau supravegherea repetată de către făptuitor a unei persoane, a locuinței acesteia, cu consecința provocării unei stări de temere etc. După umila noastră părere, nu această hărțuire e cea mai des întâlnită și merită primordial un loc în codicele penal, dimpotrivă, asociațiile de protecție a victimelor mobbingului, din Italia în Brazilia și din Chile în Spania, care găsesc sprijin și interes din partea fiecărei opinii publice, demonstrează o altă realitate cu privire la ce tipuri de hărțuire necesită prevenire și combatere.

CAPITOLUL V

COMPARAȚII ÎNTRE REGLEMENTAREA VECHE ȘI ACTUALĂ

HĂRȚUIREA

Reglementarea de față este o reglementare nouă care nu are corespondent în Codul penal din 1968. Legiuitorul introduce ăn acest capitol o incriminare nouă, hărțuirea, pentru a răspunde unor cazuri aparute ăn practică în care diferite persoane, țn special femei, sunt asteptate și urmărite pe stradă sau țn alte locuri publice ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natura a crea o stare de temere sau de ingrijorare persoanei în cauză.

HĂRȚUIREA SEXUALĂ

Definiția infracțiunii prevăzută la art. 203¹ din Codul Penal anterior, nu este ca cea din Noul cod penal deoarece conținutul de incriminare la acte este mai amplu, pe când în vechea reglementare a normei incriminate nu au caracter penal.

În Noul cod penal, ca infracțiunea de hărțuire să ia naștere, este de ajuns pretinderea de favoruri de natură sexuală, pe când în vechea reglementare, hărțuirea unei persoane în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală este incriminată în cazul în care se săvârșește prin amenințare sau constrângere, de aici rezultă că Vechiul cod penal este o lege mai favorabilă.

Regimul sancșionator prevăzut de Noul cod penal este mai favorabil sub aspectul maximului pedepsei închisorii, dar este mai grav în cazul aplicării amenzii în sistemul zilelor amendă (art. 61 Cod penal).

Exprimarea existentă în Codul penal român este de inspirațtie franceză, aceasta cuprinzând însă și elemente preluate din definițiile existente și în alte state. Hărțuirea sexuală, infracțiunea prevăzută în art. 223, se incadrează în domeniul relațiilor de serviciu și de muncă și nu are un caracter general.

În legislația anterioară, hărțuirea sexuală a cunoscut o nouă aranjare, prin crearea a doua texte. Primul text cuprinde hărțuirea propriu-zisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație umilitoare sau intimidantă. Cel de-al doilea text, referitor la faptele ce presupun asa- numita hărțuire verticală, prin abuz de autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu. În acest moment se pune capăt rivalităților din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al infracțiunii precum și nelegăturilor dintre textul care incrimina hărțuirea în Codul anterior și alte alte infracțiuni. În raport cu reglementarea anterioară a infracțiunii de hărțuire sexuală, actuala reglementare se poate considera repetată de incriminare, sancționând pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dar în cadrul relațiilor de muncă orizontale, neguvernate de relațiile de subordonare între autor și victimă, fapte nereglementate în legislația anterioară.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, ed. 11, Ed. All Beck, București, 2003, p. 140

I. Poenaru, Problemele legislației penale, Editura Lumila Lex, București, 1999

M. Roibu, „Libertatea de exprimare și limitele ei penale”, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 3

O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român – p. spec., Casa de editură și presă Șansa, București, 1992

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român – partea specială, Casa de presă și editură Șansa, București, 1997

P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept penal. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

V. Cioclei, Drept penal, Partea special, Infracțiuni contra persoanei, Ed. Uj, București

V.Dobrinoiu, M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Chiș, C. Păun, N. Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat Partea Specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2014.

V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1971

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român – p. specială, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1971

V. Pasca și colaboratorii, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, editura Hamangiu, 2008

II. REVISTE DE SPECIALITATE

1.Gh. Mateuț, Reflexii asupra infracțiunii de hărțuire sexuală introdusă în Codul penal român prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, în Revista Dreptul, nr. 7, 2002.

2. O. A. Stoica, Apărarea intereselor persoanelor în lumina noului Cod Penal, RRD 6/1971

3. O.R. Cotoară, Hărțuirea sexuală, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 114; A.M. Truchici, Hărțuirea sexuală, în R.D.P. nr. 3/2007

4. R. Codreanu, Infracțiunea de hărțuire sexuală, în R.D.P., nr. 4/2003

5. Revista Dreptul, nr. 1/2004

6. T.S., d. Nr. 9, 1969, R.D.R., 9, 1969

7. . V. Dobrinoiu, W. Brânză, Considerații privind infracțiunea de hărțuire sexual, în RDP nr. 4/2002.

JURISPRUDENȚĂ

1. Billy Wright Dziech, The hedeerous, Beacon Press, Boston, 1984

2. Cauza Buckley & Anor C. Director of Public Persecutions ( 14 ianuarie 2008 )

3. Cauza Curtis c. R [2010] EWCA Crim 123 (9 februarie 2010).

4. Cauză din Marea Britanie, Lau c. Director of PublicProsecutions [2000] EWHC OB 182 (22 februarie 2000 )

5. Cauza James c. Crown Prosecution Service, DC, 4 noiembrie 2009

6. Cauza Pratt c. Director of Public Prosecutions Wueen`s Bench Division (Divisional Court) [2001] EWHC Admin 483, CO/745/2001

7. Marie-France Hirigoyen, Malaise dans le travail, Franța 2001

SURSE WEB

1.http://www.scritub.com/

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, ed. 11, Ed. All Beck, București, 2003, p. 140

I. Poenaru, Problemele legislației penale, Editura Lumila Lex, București, 1999

M. Roibu, „Libertatea de exprimare și limitele ei penale”, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 3

O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român – p. spec., Casa de editură și presă Șansa, București, 1992

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român – partea specială, Casa de presă și editură Șansa, București, 1997

P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept penal. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

V. Cioclei, Drept penal, Partea special, Infracțiuni contra persoanei, Ed. Uj, București

V.Dobrinoiu, M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Chiș, C. Păun, N. Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat Partea Specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2014.

V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1971

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român – p. specială, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1971

V. Pasca și colaboratorii, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, editura Hamangiu, 2008

II. REVISTE DE SPECIALITATE

1.Gh. Mateuț, Reflexii asupra infracțiunii de hărțuire sexuală introdusă în Codul penal român prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, în Revista Dreptul, nr. 7, 2002.

2. O. A. Stoica, Apărarea intereselor persoanelor în lumina noului Cod Penal, RRD 6/1971

3. O.R. Cotoară, Hărțuirea sexuală, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 114; A.M. Truchici, Hărțuirea sexuală, în R.D.P. nr. 3/2007

4. R. Codreanu, Infracțiunea de hărțuire sexuală, în R.D.P., nr. 4/2003

5. Revista Dreptul, nr. 1/2004

6. T.S., d. Nr. 9, 1969, R.D.R., 9, 1969

7. . V. Dobrinoiu, W. Brânză, Considerații privind infracțiunea de hărțuire sexual, în RDP nr. 4/2002.

JURISPRUDENȚĂ

1. Billy Wright Dziech, The hedeerous, Beacon Press, Boston, 1984

2. Cauza Buckley & Anor C. Director of Public Persecutions ( 14 ianuarie 2008 )

3. Cauza Curtis c. R [2010] EWCA Crim 123 (9 februarie 2010).

4. Cauză din Marea Britanie, Lau c. Director of PublicProsecutions [2000] EWHC OB 182 (22 februarie 2000 )

5. Cauza James c. Crown Prosecution Service, DC, 4 noiembrie 2009

6. Cauza Pratt c. Director of Public Prosecutions Wueen`s Bench Division (Divisional Court) [2001] EWHC Admin 483, CO/745/2001

7. Marie-France Hirigoyen, Malaise dans le travail, Franța 2001

SURSE WEB

1.http://www.scritub.com/