Notiune, Definitie Si Caracteristicile Societstii cu Raspundere Limitata Srl
CUPRINS
Capitolul I
Noțiuni introductive
I.1. Introducerea în problematica societăților
comerciale
I.2. Noțiune, definiție și caracteristicile societății cu
răspundere limitată.
Capitolul II
Constituirea societății cu răspundere limitată
II.1. Actele constitutive ale societății cu răspundere
limitată
II.2. Formalitățile necesare constituirii societății cu
răspundere limitată
Capitolul III
Personalitatea juridică a societății comerciale
cu răspundere limitată
III.1. Caracteristici ale personalității juridice
III.2. Atribute de identificare a societății
III.3. Capacitatea juridică a societății
III.4. Voința societății comerciale
III.5. Patrimoniul societății comerciale
Capitolul IV
Funcționarea societății comerciale
cu răspundere limitată
IV.1. Funcționarea adunării generale
IV.2. Administratorii societății
IV.3. Funcția de control a gestiunii
IV.4. Bilanțul contabil, beneficiile și dividendele
Capitolul V
Dizolvarea și lichidarea societății comerciale
cu răspundere limitată
V.1. Dizolvarea societății comerciale cu răspundere
limitată
V.2. Lichidarea societății comerciale cu răspundere
limitată
=== CAPITOLUL 1 ===
Capitolul I
Noțiuni introductive
I.1. Introducerea în problematica societăților
comerciale
I.1.1. Funcția economică a societății comerciale
Societatea comercială ca și toate celelalte instituții ale dreptului își datorează apariția unor cauze economice sociale.1
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice și sociale au crescut, oamenii și-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acțiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă și financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face față realizării unor activități economice de amploare. În aceste condiții s-a născut ideea cooperării între mai mulți întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activități.
Această idee și-a găsit expresia, pe planul dreptului în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfășurării unei activități economice și împărțirii beneficiilor rezultate.
Asemenea grupări de persoane și capitaluri, îmbrăcată în haină juridică a societății comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor și zăcămintelor, rețele de căi ferate.
Societățile comerciale au contribuit la dezvoltarea mașinismului și comunicațiilor, care au permis extinderea piețelor, cu toate consecințele benefice asupra civilizației moderne.
Societățile comerciale au fost și sunt și în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane și financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca și pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.
I.1.2. Scurt istoric
Societatea comercială, entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, are o istorie de mii de ani.
Codul lui Hammurapi (regele Babilonului), reglementa activitatea comercială în mai multe dispoziții. Astfel, art. 66-100 se referă la camată, art. 101-107 la activitatea negustorilor și a auxiliarilor lor, iar art. 108-112 la cârciumi.2
Erau prevăzute în detaliu contractele de locațiune, de comision, precum și cele de împrumut.
La români, societatea comercială este considerată contractul consensual prin două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun, (un bun, o activitate a lor) pentru a realiza un câștig. Scopul lucrativ deosebea societățile de asociații.
Societățile erau de mai multe feluri:
societățile tuturor bunurilor prezente și viitoare (societas omnium bonorum);
societatea în care se pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius rei);
societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quaestus), considerată tipul comun de societate;
societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negations), ca de pildă societatea publicanilor (societas publicanoru), care avea drept arendarea impozitelor statului.
De menționat este că în dreptul roman societățile comerciale, cu excepția societății publicanilor, nu aveau personalitate juridică.3
Odată cu extinderea schimburilor comerciale care au urmat cruciadelor a apărut societatea în comandită. Ea constituia o soluție pentru mobilizarea sumelor de bani deținute de persoanele lovite de interdicția de a specula fondurile proprii (nobilii, clericii) și folosirea lor în acte de comerț profitabile.
În aceeași perioadă apare și societatea în nume colectiv, ce răspunde interesului că negoțul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat după moartea sa, de descendenții lui sub aceeași firmă.
Marile cuceriri coloniale din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au solicitat importante capitaluri care au fost obținute în Olanda, Franța, Anglia, etc., prin înființarea societăților anonime pe acțiuni.
Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franțe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Vest, Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol economic important în procesul de colonizare. Această nouă formă de societate a adus servicii deosebite, facilitând concentrarea capitalurilor de la populație, necesare marilor stabilimente de credit, cât și lucrărilor publice, dar a permis și comiterea unor fraude de către administratorii lor, ce au ruinat pe acționari sau pe creditori sociali.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mult timp societățile anonime pe acțiuni se înființau prin acte ale organelor de stat și numai după anul 1867 (în Franța, Belgia, Olanda, Germania) și din 1946 (în Anglia) s-a admis constituirea lor pe bază contractuală.
I.1.3. Reglementarea juridică a societăților comerciale în
România
Primele reglementări privind activitatea comercială la noi în țară au fost Codul Calimah al Moldovei și Codul Caragea al Munteniei; ambele din 1817.
Primul conține dispoziția referitor la concursul creditorilor în caz de faliment, cel de-al doilea dispozii penale pentru “Mafluzii minciunoși”. Reglementele organice din 1821 au creat, judecătorii de comerciu, la București și Craiova, precum și un tribunal de Comerț la Galați.
În art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea că în “principatul Valahiei pricinele de comerciu se vor judeca după, condica de comerciu al Franței, care se va traduce în legea românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea țării”. Tradus în românește, Codul Comercial francez din 1838 devine la 1840 cel dintâi cod comercial al Munteniei, iar din 1863 a fost și în Moldova.
Societatea comercială capătă o reglementare amplă, distinctă de cea a societății civile prevăzută de codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările survenite ulterior, și astăzi.
Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, după Codul de Comerț italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial instituia următoarele forme de societate comercială: societate în nume colectiv, societate în comandită și societate anonimă. Ele au avut un rol important în economia românească până la naționalizarea din 1948.
După această dată, întru-cât reglementarea societăților comerciale cuprinsă în Codul comercial era în mare măsură, depășită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii 31/1990 privind societățile comerciale.
Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispozițiile Codului comercial privind societățile comerciale au fost arogate, cu excepția dispozițiilor privind asociația în participațiune, art. 251-256 și a celor referitoare la asociația de asigurare mutuală, art. 257-263.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societățile comerciale. Distinct de această reglementare generală a societăților comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc.
reglementarea generală a societăților comerciale. Reglementa-rea generală, dreptul comun, în materia societăților comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.
Caracterul de reglementare general al societății comerciale, pe care îl are Legea nr. 31/1990, se manifestă sub mai multe aspecte.
În primul rând, ea privește orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate. În temeiul legii, activitățile care nu pot face obiectul unei societăți comerciale se stabilesc de Guvern art. 281 din Legea nr. 31/1990.4
În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 se aplică și societăților comerciale cu participare străină. Această reglementare se completează cu dispoziții privind regimul investițiilor străine.5
reglementările speciale privind societățile comerciale sunt guvernate de reglementări speciale.6
Astfel, societățile comerciale cu capital integral, de stat sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.7
Apoi, societățile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin legi speciale; în domeniul bancar sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară8; în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor.9
I.2. Noțiune, definiție și caracteristicile societății cu
răspundere limitată.
I.2.1. Scurt istoric și elemente de drept comparat.
Această formă de societate s-a născut în Germania, fiind consacrată prin legea din 20 aprilie 1892. Când Franța a recuperat Alsacia și Lorena a găsit aici numeroase societăți de acest fel față de care asociații manifestau un puternic atașament și a considerat că cea mai potrivită măsură de uniformizare a legislației este adoptarea acestei forme, ceea ce s-a și înfăptuit prin Legea din 7 martie 1925 care a realizat totuși o operă originală de asimilare și nu o simplă traducere. Noua lege din 1966 a preluat apoi această moștenire, ameliorând protecția creditorilor sociali și a asociaților și interzicând accesul societăților cu răspundere limitată în anumite sfere de activitate: asigurări, case de economii, bănci, investiții și altele.
Legea germană din 1892 a inspirat legea austriacă din 1906 și pe cea maghiară din 1925, după cum legea franceză din 1925 a servit ca model legii belgiene din 1935 și altor legi naționale.
Codul civil italian din 1942 reglementează această formă de societate, recunoscută mai târziu și de legislațiile din Spania (1953), Grecia (1955), Liban (1967) și Olanda (1971).
Marea Britanie nu cunoaște această formă de societate, cea mai apropiată formă cu rol similar, fiind așa-numitele private companies, mici societăți pe acțiuni.
În dreptul nostru comercial această formă de societate comercială este ultima venită, actul ei de naștere fiind Legea nr. 31/1990.
Anterior, în Bucovina, pe baza legii austriace din 1906, funcționau unele societăți cu răspundere limitată, care au fost menținute prin Legea de punere în aplicare a legii privitoare la introducerea legislației române în Bucovina din 2 noiembrie 1938.10
Opera legislativă cunoscută sub denumirea “Noul cod comercial român”, elaborat în 1936, dar care nu a intrat niciodată în vigoare, reglementa această formă de societate comercială.
Astfel, societatea cu răspundere limitată, ca persoană juridică română, s-a născut abia la sfârșitul anului 1990.11
I.2.2. Precizări prealabile
Cronologic, această formă de societate comercială este ultima născută, atât în dreptul nostru comercial cât și în legislațiile altor țări. Succesiunea enumerării din art. 2 al Legii nr. 31/1990 reflectă această cronologie. Considerăm însă că o prezentare sistematică a formelor societăților comerciale trebuie să țină seama în primul rând de natura lor.
Această formă de societate s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerințe ale activității comerciale. Într-adevăr, societățile de persoane (în special societatea în nume colectiv) asigură condițiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societățile (mai cu seamă societatea pe acțiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigențelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin forjarea societății cu răspundere limitată, ca formă mixtă care împrumută anumite caractere atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capitaluri.12
Ca și în cazul societății în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaților. Datorită acestui fapt, numărul asociaților este limitat, iar părțile sociale nu sunt liber cesibile.
Întocmai ca și în cazul societăților pe acțiuni, în societatea cu răspundere limitată, asociații pentru obligațiile sociale în limita aporturilor lor.
Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.
I.2.3. Definiția și specificul societății cu răspundere limitată
Art. 2 lit. e din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea cu răspundere limitată este acea societate ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați numai în limita aporturilor lor.
Având în vedere definiția generală a societății comerciale și dispozițiile legale menționate, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mei multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate comercială, în vederea împărțirii beneficiilor, și care răspund pentru obligațiile sociale în limita aporturilor lor.
Căutându-se surprinderea specificului acestei forme de societate comercială, ea a fost comparată uneori cu o societate în nume colectiv, în care răspunderea membrilor este însă, limitată de valoarea aporturilor ca în societatea pe acțiuni13, alteori cu o societate în comandită; formată numai din comanditori14, care împrumută un anumit număr de reguli de la societatea pe acțiuni, pentru a se trage concluzia că este o specie hibridă care aparține în unele privințe societăților de persoane, iar în alte privințe societăților de capitaluri.15
Societatea cu răspundere limitată consacrată legislativ în premieră națională prin Legea nr. 31/1990 prezintă următoarele specifice principale:
Denumirea ei trebuie să arate obiectul de activitate și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societatea cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 34 alin. 1 și art. 210).
Numărul asociaților poate varia între 1 și maximum 50 (art. 34 alin. 1 și art. 210).
Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei și se divide în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100.000 lei. La constituirea societății, aporturile în natură pot reprezenta cel mult 60% din capitalul social (art. 34 alin. 2 și 3).
Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 34 alin. 4).
Răspunderea societății limitată la patrimoniul social, iar răspunderea asociaților față de societate este limitată la obligația de a plăti părțile sociale (art. 3).
I.2.4. Utilitatea societății cu răspundere limitată
Avantajele pe care le reprezintă această formă hibridă sunt evidente. Limitarea răspunderii este ispititoare deci, așa cum s-a remarcat, moralitatea comercială nu a avut de câștigat din această creație16. Scutită de neajunsul răspunderii solidare și nemărginite care caracterizează societățile în nume colectiv sau cele în comandită simplă (pentru comanditați) dar conservând caracterul intuitu personae care permite asociaților să rămână “între ei”17 societatea cu răspundere limitată beneficiază și de avantajul unei proceduri de constituire mai simple decât aceea a societăților pe acțiuni. În plus, este unica formă de societate comercială care se poate constitui și cu un singur asociat. Îngăduința facilă de a înlătura răspunderea prezintă evidente neajunsuri și pericole pentru viața comercială sănătoasă. Falimentele se pot produce oricând, fără să-i atingă pe asociați, căci falimentează numai societatea comercială. O încercare de a stăvili abuzurile s-a făcut prin reglementarea posibilității sau chiar a obligației de evoluare a aportului în natură, prin instituirea obligației de a vărsa integral capitalul subscris mai înainte de a începe operațiile comerciale, sub sancțiunea penală (art. 200 pct. 1), ca și a obligației de a arăta capitalul social în orice act care emană de la societate (art. 44).
=== CAPITOLUL 2 ===
Capitolul II
Constituirea societății cu răspundere limitată
Introducere
Legea nr. 31/1990, în forma modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997, cuprinde, în Titlul II, reguli generale privind constituirea societăților comerciale.
Așa cum am arătat, societatea comercială este, în esență, un contract și, totodată, o persoană juridică.
La baza constituirii oricărei societăți comerciale se află voința asociaților, manifestată în condițiile legii. Asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfășoare o activitate comercială și să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societății comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândește personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalități cerute de lege. Aceste formalități se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz, pe actele constitutive.
II.1. Actele constitutive ale societății cu răspundere
limitată
II.1.1. Noțiuni generale
Voința asociaților privind constituirea unei societăți comerciale trebuie să se materializeze în condițiile legii.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.
În cazul societății cu răspundere limitată, legea permite ca cele două acte – contractul de societate și statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se întocmește numai statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Din cele arătate rezultă că, în concepția Legii nr. 31/1990, denumirea de act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate și/sau statutul societății, cât și înscrisul unic.
II.1.2. Contractul de societate
Considerații generale
Contractul de societate1, pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească anumite condiții.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl particularizează față de celelalte contracte (aporturile asociaților, affectio societatis și împărțirea beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească anumite condiții esențiale pentru validitatea unei convenții. La aceste condiții de fond, se adaugă și condiția formei contractului impusă de lege.
Condițiile de fond ale contractului de societate
În lumina art. 948 C.civ., condițiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele:
consimțământul valabil al părților care se obligă;
capacitatea de a contracta;
un obiect determinat;
o cauză licită.
Constituirea societăților comerciale, în condițiile Legii nr. 31/1990, este dominată de principiul libertății de asociere a persoanelor fizice și juridice (art. 37 din Constituție). Limitările aduse libertății de asociere prin dispozițiile legii sunt de strictă interpretare.
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voință a părților, în sensul încheierii contractului.2
Potrivit legii, societatea se constituie prin voința unei singure persoane în cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
Pentru a produce efecte juridice, voința părților contractante trebuie să fie declarată, să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterată de vicii.
Intenția de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte contracte, consimțământul părților trebuie să aibă o natură specifică; voința fiecăreia dintre părțile contractante trebuie să fie animată de intenția de a desfășura în comun o activitate comercială (affectio societatis). În absența acestui element psihologic nu există un contract de societate.3
Părțile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, persoanele care încheie contractul de societate și, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori.
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice și de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau juridice pot fi necomercianți sau comercianți.
Trebuie arătat că, în scopul asigurării, protecției împotriva unor acte de concurență neloială, legea prevede că pot lua parte, asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect decât cu consimțământul celorlalți asociați (art. 82 din Legea nr. 31/1990).
Viciile de consimțământ. Pentru a fi valabil, consimțământul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violență.
Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară de cazul când considerația persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat contractul.
Cât privește eroarea asupra obiectului contractului, ea produce nulitatea numai dacă poartă asupra substanței obiectului contractului (art. 954 C.civ.). Eroarea asupra valorii aportului sau asupra șanselor la beneficii nu duce la nulitatea contractului.
Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la cealaltă parte contractantă. În cazul contractului de societate, dolul viciază consimțământul unui asociat numai dacă emană de la toți ceilalți asociați sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă și are o anumită gravitate4, de exemplu, folosirea unui bilanț fals pentru a determina la subscrierea acțiunilor unei societăți.
Când dolul provine numai din partea unuia dintre asociați, contractul de societate își menține valabilitatea.
Violența este un viciu de consimțământ care nu se întâlnește în practică. În cazul în care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C.civ.).
Capacitatea părților. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de societate, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
Într-o opinie, se consideră că, în privința încheierii contractului de societate, condițiile de capacitate sunt aceleași ca și cele cerute pentru a fi comerciant.
Așadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.
Având în vedere că, prin încheierea contractului, partea contractantă trebuie să contribuie la formarea capitalului social (obligația de aport), se cere ca aceasta să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție.
Întrucât constituirea unei societăți poate fi apreciată ca o formă de plasament de capital, nu este exclusă posibilitatea participării unui minor, prin ocrotitorul său legal, la încheierea unui contract de societate, în condițiile art. 105 și 129 C.fam. Fiind vorba de un act de dispoziție, va fi necesară autorizația autorității tutelare, care va fi acordată dacă prezintă un folos neîndoielnic pentru minor (art. 130 C.fam.). În acordarea autorizației, un rol important trebuie să-l aibă forma societății.
În privința persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un contract de societate (art. 153 C.fam.).
În sfârșit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului nu devine incapabil și, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării procedurii falimentului, el pierde dreptul de a administra și dispune de bunurile sale și, în consecință, este lipsit de posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 73 din Legea nr. 64/1995).
Obiectul contractului. Noțiunea de obiect al contractului de societate are două sensuri5: cel al dreptului comun și cel de obiect al societății.6
În sensul dreptului comun, obiectul convențiilor este acela la care părțile se obligă (art. 962 C.civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestațiile la care se obligă asociații. Aceste prestații se materializează în aporturile asociaților, care pot fi în numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit și moral. În cazul în care aportul are ca obiect anumite prestații ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil și personal.
În sensul limbajului curent al societăților comerciale, noțiunea de obiect al contractului de societate desemnează activitatea societății sau, altfel spus, faptele de comerț pe care le va săvârși societatea comercială.
Obiectul societății trebuie să fie comercial, adică să privească săvârșirea de fapte de comerț7. În caz contrar, societatea va fi civilă.
Obiectul societății este convenit de către asociați și trebuie arătat în contractul de societate. Asociații trebuie să prevadă “obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale” (art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990).
Activitățile comerciale care formează obiectul societății pot consta în producerea și comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.8
Asociații sunt liberi să stabilească activitățile care vor fi desfășurate de societate. Dar obiectul societății trebuie să fie determinat, licit și moral.
Societatea nu poate avea ca obiect activități care fac parte din categoria celor interzise societăților comerciale sau, mai larg, inițiativei private.9 Avem în vedere activitățile stabilite, în temeiul art. 281 din Legea nr. 31/1990, prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990.
Cauza contractului. În general, cauza ca o condiție a contractului, este scopul concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care determină consimțământul și explică motivul încheierii actului juridic.
În privința contractului de societate, existența cauzei, ca element esențial al contractului, este o problemă controversată.10
Se consideră că, în fapt, obiectul contractului se confundă cu cauza contractului de societate; obiectul contractului, constând în prestațiunea reciprocă a părților, cauza contractului nu este altceva decât contraprestația celeilalte părți.
În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la rezultatele activității comerciale desfășurate în comun, adică împărțirea beneficiilor.11
Potrivit dreptului comun, cauza contractului de societate trebuie să fie licită și morală, adică să nu încalce ordinea publică și bunele moravuri (art. 968 C.civ.). Totdeauna, trebuie să se ia în considerație scopul real al societății, iar nu numai scopul aparent, care poate fi licit.12
În cazul nerespectării condițiilor de fond, prevăzute de art. 948 C.civ., contractul de societate este lovit de nulitate.
Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii societății comerciale, ca și caracterul plurilateral al contractului determină anumite particularități privind efectele nulității.
Consimțământul și capacitatea părților sunt condiții esențiale ale contractului, care au un caracter personal și deci ele trebuie raportate la fiecare dintre asociați.
Soluția recunoașterii valabilității contractului de societate, chiar în cazul anulării raportului juridic privind un asociat, își găsește un suport legal indirect în dispozițiile art. 224 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că societatea cu răspundere limitată supraviețuiește în cazul reducerii numărului asociaților până la limita minimă, datorită falimentului, incapacității, excluderii, retragerii sau morții asociaților.
În mod excepțional, sancțiunea va fi nulitatea societății, dacă toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societății
(art. 56 lit. b din Legea nr. 31/1990).
Trebuie arătat că celelalte două condiții de fond ale contractului de societate – obiectul și cauza – nu ridică probleme deosebite. Întrucât nerespectarea prevederilor legale privind aceste condiții afectează întregul contract, sancțiunea este nulitatea societății (art. 56 lit. c din Legea nr. 31/1990).
Nulitatea societății pentru nerespectarea condițiilor de fond ale contractului de societate produce efecte specifice, diferite de cele ale nulității actelor juridice din dreptul comun.13
Condițiile de formă ale contractului de societate
Forma autentică a contractului de societate. Potrivit Legea nr. 31/1990, actul constitutiv se semnează de toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori14 și se încheie în formă autentică (art. 5 alin. 5).
Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate, Legea nr. 31/1990 se abate de la regulile Codului comercial, care prevedeau numai forma scrisă, cu excepția societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, pentru care se cerea forma autentică (art. 88, în prezent abrogat).
Generalizarea formei autentice a contractului de societate se explică prin importanța pe care o are acest act pentru societatea comercială.
Contractul de societate este actul constitutiv al societății. Prin acest contract sunt asumate obligațiile asociaților, și deci, se stabilesc relațiile dintre asociați. Având în vedere complexitatea acestor relații, precum și valoarea pecuniară a obligațiilor, forma autentică a contractului de societate asigură toate garanțiile pentru a înlătura orice dubii privind constituirea societății.
Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc formalitățile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a asigura eficiența acestor formalități, care au ca efect nașterea unui subiect de drept, este necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.
Cuprinsul contractului de societate
Precizări prealabile. Ca act constitutiv al societății, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească relațiile dintre asociați.
Ele privesc identificarea părților, individualizarea viitoarei societăți, caracteristicile societății, conducerea și gestiunea societății, drepturile și obligațiile asociaților, dizolvarea și lichidarea societății.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligații, societatea nu va putea fi înmatriculată.
Clauzele de identificare a părților. Părțile contractante se determină potrivit principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice și juridice.
În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele și prenumele, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia asociaților.
În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul și naționalitatea persoanei juridice în cauză.
Numărul asociaților este lăsat la aprecierea persoanelor interesate să constituie societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înțelege că trebuie să existe cel puțin doi asociați.
Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societății, legea limitează numărul asociaților la cel mult 50 de asociați (art. 12 din Legea nr. 31/1990).
Clauzele privind identificarea viitoarei societăți comerciale. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică și sediul societății și, dacă este cazul, emblema societății.
Denumirea sau firma societății. Acest atribut de identificare se stabilește cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la regimul firmelor societăților comerciale (art. 30-36 din Legea nr. 26/1990).
Firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
Forma juridică a societății. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate de lege, pe care o aleg asociații (art. 2 din Legea nr. 31/1990), în cazul de față S.R.L.
Sediul societății. Ca atribut de identificare, sediul societății, denumit și sediul social, este locul care situează în spațiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de părțile contractante, având în vedere locul unde societatea își va desfășura activitatea comercială ori vor funcționa organele sale.
Emblema societății. Acest element de identificare a societății are caracter facultativ. El constă în semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990).
Clauze privind caracteristicile societății. Sunt avute în vedere clauzele privind obiectul și durata societății, precum și capitalul social.
Obiectul societății. În contract trebuie să se indice obiectul societății sau obiectul social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale.
Obiectul societății nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea activităților ce urmează a fi desfășurate de către societate.15
Durata societății. Prin contract, asociații urmează să hotărască asupra duratei societății. Ei se pot înțelege asupra unui termen în carul căruia să existe societatea ori pot conveni ca durata societății să fie nelimitată.
Precizarea duratei societății prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociații trebuie să precizeze condițiile în care societatea de persoane va continua cu moștenitorii asociatului decedat.
Capitalul social. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990, contractul de societate trebuie să prevadă capitalul social subscris și vărsat.
Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei. Se înțelege că asociații vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în funcție de nevoile societății, cu respectarea plafonului minim stabilit de lege.
În privința vărsării capitalului social, în doctrina și în practica judiciară a existat o controversă, care nu a fost înlăturată în actuala reglementare legală.
Din chiar dispozițiile Legea nr. 31/1990 rezultă că asociații se pot înțelege, în sensul vărsării unei părți din capitalul social la constituirea societății, iar restul să fie vărsat ulterior, la termenele convenite. Într-adevăr, art. 7 din lege cere ca în contract să se arate “capitalul social subscris și cel vărsat”, precum și “data la care se va vărsa întregul capital social subscris”.
Potrivit unui punct de vedere, întregul capital social subscris trebuie vărsat la constituirea societății. Temeiul soluției l-ar constitui dispozițiile art. 269 pct. 3 din Legea nr. 31/1990.
După părerea noastră, vărsarea capitalului social și începerea operațiunilor comerciale ale societății sunt două probleme distincte. Legea permite o vărsare eșalonată a capitalului social, dar pentru protejarea terților, interzice începerea operațiunilor comerciale înainte de vărsarea integrală a capitalului social. Așa cum rezultă din art. 269 pct. 3 din lege, sancțiunea privește începerea operațiunilor comerciale fără respectarea condițiilor stabilite, iar nu nevărsarea integrală a capitalului social. Întrucât operațiunile comerciale nu pot începe înainte de vărsarea întregului capital social, fără a fi sancționați administratorii, asociații trebuie să prevadă în contractul de societate termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau să prevadă vărsarea întregului capital social la constituirea societății.
Aporturile asociaților. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri (art. 7 din Legea nr. 31/1990).
Pentru protejarea intereselor societății și ale terților, legea prevede că prestațiile în muncă și creanțele nu pot constitui aport în societate.
În prezent, legea nu mai impune un plafon pentru aporturi; asociații sunt liberi să stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură și cât în aporturi în numerar.
În privința bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate trebuie să se arate valoarea lor, precum și modul de evaluare.
Părțile sociale. Capitalul social se divide în fracțiuni denumite părți sociale. Ele au o valoare naminală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei.
Potrivit legii, părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
În contractul de societate trebuie să se arate numărul părților sociale și repartizarea lor între asociați.
Întrucât părțile sociale se repartizează asociaților în schimbul aporturilor lor, înseamnă că numărul părților sociale cuvenite fiecărui asociat este proporțional cu cota sa de participare la capitalul social. Soluția își găsește un temei legal în dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990.
Clauzele privind conducerea și gestiunea societății. Potrivit legii, în contractul de societate, asociații trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societății.
Asociații trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaților ori din afara societății, care vor administra și reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au conferit și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
Clauzele privind drepturile și obligațiile asociaților. Asociații trebuie să stabilească în contract drepturile ce le revin și obligațiile pe care și le asumă.
În cazul societăților cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească “partea fiecărui asociat la beneficii și pierderi” (art. 7 din Legea nr. 31/1990).
Obligațiile asociaților privesc efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea contractului, capitalul subscris nu a fost integral vărsat, în contract trebuie să se prevadă termene până la care asociații să efectueze vărsămintele privind întregul capital subscris.
Clauzele privind sediile secundare ale societății. Dacă asociații doresc ca societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite mențiuni în acest sens.
În concepția legii, sediile secundare sunt unități fără personalitate juridică ale societății, care poartă denumirea de sucursale, agenții sau reprezentanțe.
Potrivit legii, în contractul de societate se vor arăta sediile secundare, atunci când ele se înființează odată cu societatea sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare.
Clauzele privind dizolvarea și lichidarea societății. În contractul de societate trebuie să se prevadă și clauze privind încetarea existenței societății. Asociații stabilesc condițiile în care societatea se va dizolva și lichida.
Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociații reproduc dispozițiile legale ori fac trimitere la ele.
II.1.3. Statutul societății
Precizări prealabile. Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.
Deci, în cazul acestor forme ale societății comerciale, constituirea societății are ca fundament două acte constitutive: contractul de societate și statutul.
În cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, statutul este singurul act constitutiv al societății (art. 5 alin. 2 Legea nr. 31/1990). Statutul trebuie întocmit în formă autentică, iar cuprinsul său poate fi decât cel prevăzut de art. 7 din lege, cu adaptările impuse de existența unui asociat unic.
Noțiunea și condițiile de validitate a statutului societății. Din dispozițiile legale rezultă că statutul societății este un act juridic de natură contractuală.16 Ca și contractul de societate, statutul societății reprezintă o înțelegere a asociaților. Obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere și funcționare a societății.
Potrivit legii, statutul societății trebuie să se încheie, ca și contractul de societate în formă autentică (art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990). Forma autentică cerută de lege are aceleași rațiuni, ca și cele care justifică forma autentică a contractului de societate.
Cuprinsul statutului de societate. Statutul societății trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze (elemente).
Statutul nu repetă clauzele contractului de societate; el dezvoltă elementele contractului de societate privind organizarea, conducerea și funcționarea societății (modul de constituire și funcționare a organelor de deliberare și administrare a societății; condițiile de adoptare a hotărârilor; organele de control asupra gestiunii societății; întocmirea bilanțului și a contului de profit și pierderi; repartizarea beneficiilor etc.).
Clauzele statutului trebuie să fie coordonate cu cele ale contractului de societate. În caz contrar, înmatricularea societății va fi refuzată.17
II.2. Formalitățile necesare constituirii societății cu
răspundere limitată
II.2.1. Noțiuni generale
Așa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voința asociaților, manifestată după caz, în contractul de societate și statutul societății ori în înscrisul unic.
Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voința asociaților. Pentru constituirea societății, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică, asociații trebuie să îndeplinească anumite formalități impuse de lege.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997 s-a realizat o simplificare a formalităților cerute pentru constituirea societăților comerciale.
În prezent, procesul constituirii unei societăți comerciale implică două formalități: întocmirea actului sau a actelor constitutive și înmatricularea societății.18 Prima formalitate se realizează de către asociați, cu contribuția notarului public; a doua formalitate implică participarea organelor competente.
II.2.2. Întocmirea actelor constitutive
Punctul de plecare în constituirea unei societăți comerciale este întocmirea actului sau actelor constitutive ale viitoarei societăți.
Prin întocmirea actelor constitutive înțelegem redactarea și autentificarea înscrisurilor actelor respective.
Redactarea înscrisurilor actelor constitutive
Înțelegerea asociaților privind constituirea societății se concretizează în înscrisurile actelor respective.
Întrucât încheierea contractului de societate și a statutului reclamă cunoștințe juridice, trebuie să se apeleze la un specialist pentru redactarea înscrisurilor actelor de constituire a societății.
Art. 44 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale prevede că înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii publici, de avocatul părților interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice.
Legea permite însă persoanelor care au pregătire juridică superioară să redacteze înscrisurile în care figurează ca parte, ele, soții, ascendenții sau descendenți lor.
Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive
Înscrisurile actelor constitutive sunt prezentate notarului public, pentru autentificare, de către persoana desemnată în calitate de administrator al societății ori de către un asociat anume împuternicit.19
În vederea autentificării înscrisurilor, legea impune prezența tuturor asociaților, personal sau prin mandatar cu procură specială în forma autentică (art. 5 alin. 5 Din Legea nr. 31/1990).20
La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și a emblemei (art. 16 din Legea nr. 31/1990).
Această cerință a legii este menită să ateste că firma sau emblema stabilită de asociați în actul constitutiv este disponibilă și, deci, să evite riscul respingerii cererii de înmatriculare a societății, pe motiv că firma sau emblema stabilită de asociați este înregistrată în registrul comerțului.
Procedura de autentificare a înscrisurilor actelor constitutive ale societății este cea prevăzută de lege pentru autentificarea înscrisurilor, care este reglementată în art. 58-67 din Legea nr. 36/1995.
Înscrisurile redactate de părți ori de către reprezentanții lor vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condițiilor de fond și de formă, notarul public putându-le aduce modificările și completările corespunzătoare, cu acordul părților.
În sfârșit, menționăm că, potrivit legii, pentru autentificarea actului sau actelor consecutive se vor plăti taxele de timbru și onorariile notariale legale (art. 282 din Legea nr. 31/1990).
Unele consecințe ale întocmirii actelor
constitutive asupra viitoarei societăți comerciale
Întocmirea actelor constitutive în condițiile cerute de lege are anumite consecințe asupra viitoarei societăți comerciale. Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea principiilor generale, viitoarea societate comercială dobândește anticipat o capacitate de folosință restrânsă.
Deci, de la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive, societatea comercială aflată în curs de constituire, dobândește capacitate de folosință; ea privește numai drepturile și obligațiile de care depinde valabila constituire a societății comerciale.
Existența anticipată a capacității de folosință implică recunoașterea și a unei capacități de exercițiu corespunzătoare.
II.2.3. Înmatricularea societății cu răspundere limitată
Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, competența privind înmatricularea societății comerciale aparține oficiului registrului comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea.
Înmatricularea societății în registrul comerțului se face în condițiile stabilite de Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990.
Cererea de înmatriculare
Înmatricularea societății în registrul comerțului se face în temeiul cererii de înmatriculare.
Înmatricularea societății se cere de către fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societății ori un împuternicit al acestora.
Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare înmatriculării, care, în esență, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din Legea nr. 26/1990).
Anexele cererii. Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de actele prevăzute de lege care sunt următoarele:
actul sau actele constitutive, în formă autentică;
dovada efectuării vărsămintelor, în condițiile stabilite în actul constitutiv. Dovada atestă liberarea aportului de către asociați și, implicit, existența capitalului social vărsat. O atare dovadă se face prin documentele emise de bancă sau CEC;
actele privind proprietatea asupra bunurilor care fac obiectul aportului în natură21. Aceste acte pot fi acte de vânzare-cumpărare, donație, brevete de invenție, contract de concesiune etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat și certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de asociați;
declarația pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor și a cenzorilor că îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Sub imperiul reglementării inițiale a Legea nr. 31/1990, practica judecătorească a decis că la cererea de înmatriculare trebuie să se anexeze și dovezi privind existența unei suprafețe locative destinate sediului societății. Cu toate că soluția nu a fost consacrată legal, considerăm că ea își păstrează actualitatea.
Termenul de înmatriculare
Înmatricularea societății trebuie cerută de către persoanele obligate să îndeplinească această formalitate în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv (art. 17 lit. b din Legea nr. 26/1990).
Controlul legalității înmatriculării societății
În temeiul art. 36 din Legea nr. 31/1990, controlul legalității actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrată în registrul comerțului se exercită de către justiție prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului.
Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea societăților comerciale.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privința condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.
Apoi, se verifică respectarea cerințelor legale privind cuprinsul actului constitutiv (numărul asociaților, capitalul social, subscris și vărsat, aporturile asociaților, obiectul societății etc.).
De asemenea, se verifică existența sediului societății, care este esențial pentru existența societății ca persoană juridică.
În sfârșit, judecătorul delegat verifică existența și valabilitatea actelor anexate cererii de înmatriculare.
În acțiunea de verificare a legalității înmatriculării societății, judecătorul delegat are dreptul să dispună administrarea de dovezi și efectuarea unei expertize.
Încheierea de înmatriculare
În cazul când cerințele legale privind constituirea societății sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea societății și va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului (art. 39 din Legea nr. 31/1990).
Judecătorul delegat trebuie să pronunțe încheierea în termen de 5 zile de la data îndeplinirii cerințelor legale privind înmatricularea societății.
În cazul când cerințele legale privind constituirea societății nu sunt îndeplinite judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară de cazul când neregularitățile sunt înlăturate în condițiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.22
Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societății este supusă numai recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990).
Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de 15 zile de la data pronunțării încheierii.
Motivele recursului pot fi depuse cu cel puțin două zile înaintea termenului de judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).
II.2.4. Înmatricularea, publicarea și înscrierea fiscală a
societății
Înmatricularea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea a devenit irevocabilă (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Pe data înmatriculării în registrul comerțului, societatea se consideră constituită. Ca efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 40 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrului comerțului”.
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanți ai societății sunt obligate să depună la oficiul registrului comerțului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).
Publicitatea privind constituirea societății. Constituirea societății comerciale trebuie adusă la cunoștință celor interesați.
Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala părților (art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Pe lângă publicarea încheierea judecătorului delegat, la cererea și pe cheltuiala părților, se poate publica și actul constitutiv al societății, integral sau în extras. În acest caz, actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în același Monitor Oficial al României.
Neîndeplinirea cerințelor legale privind publicitatea constituirii societății comerciale are drept consecință inopozabilitatea față de terți a înmatriculării societății în condițiile prevăzute de lege.23
Înscrierea fiscală a societății. Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, și administrației financiare în raza căreia se află sediul societății, pentru evidență fiscală (art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Se va comunica și numărul de înmatriculare a societății în registrul comerțului.
=== CAPITOLUL 3 ===
Capitolul III
Personalitatea juridică a societății comerciale
cu răspundere limitată
III.1. Caracteristici ale personalității juridice
III.1.1. Caracterizare generală
Art. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune: “În vederea efectuării de acte de comerț, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și constitui societăți comerciale, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.
Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.
Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele constitutive impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu și un scop determinat (art. 26 lit. E din Decretul nr. 31/1954).
Personalitatea juridică îi conferă societății comerciale calitatea de a fi titulară de drepturi și obligații, de a fi un subiect (colectiv) de drept.
Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare a subiectului de drept: firma, sediul și naționalitatea.
Societatea comercială are o voință proprie care exprimă voințele individuale ale asociaților, precum și o capacitate care îi permite să dobândească drepturi și să-și asume obligații.
Grație personalității juridice, societatea comercială participă în nume propriu la raporturile juridice și răspundere pentru obligațiile asumate.
III.2. Atribute de identificare a societății
III.2.1. Firma societății
Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firmă.1
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).2
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 și art. 8 din Legea nr. 31/1990). În stabilirea firmei, asociații trebuie să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 26/1990, care reglementează conținutul firmei, diferențiat după forma juridică a societății.
Firma societății cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”.
Fiind un element de identificare a societății, firma stabilită de către asociați trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianții din sectorul public.
Verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului comerțului.
În afară de firmă, legea reglementează și emblema, ca element de identificare a societăților comerciale. emblema este semnul sau denumirea care deosebește o societate de o altă societate care desfășoară același fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit de cel al firmei.3
III.2.2. Sediul societății
Acest atribut este menit să situeze societatea în spațiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaților, sediul societății mai este denumit și sediul social.
Potrivit legii, asociații sunt obligați să arate sediul societății în contractul de societate (art. 7 și art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Cu toate că instituie obligația determinării sediului societății, totuși legea nu cuprinde nici o dispoziție privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare a societății, așa cum prevede în privința firmei societății.
Determinarea sediului societății prezintă interes practic sub mai multe aspecte.
Astfel, sediul societății este unul dintre elementele în raport de care se stabilește naționalitatea societății.
Apoi, sediul societății este elementul principal care servește la rezolvarea unor probleme procedurale; la sediul social se comunică societății actele procedurale și în raport de sediul societății se determină instanța competentă să soluționeze litigiile în care societatea apare ca pârâtă.
Datorită importanței sale pentru viața societății, sediul social poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale societății, în condițiile legii (art. 199 din Legea nr. 31/1990).
III.2.3. Naționalitatea societății
Societatea comercială se identifică și prin naționalitatea sa. Într-adevăr, deși se constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetățenie, societatea are o naționalitate proprie.
Cu privire la societatea comercială, noțiunea de naționalitate nu este folosită în înțelesul ei tehnic, de apartenență a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării societății. Deci, naționalitatea societății determină legea aplicabilă persoanei juridice.
Legea nr. 31/1990 a adoptat sediul societății drept criteriu pentru determinarea naționalității societății comerciale. Art. 1 alin. 2 din lege prevede: “Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.
III.3. Capacitatea juridică a societății
III.3.1. Capacitatea de folosință
Societatea comercială are capacitate de folosință, adică aptitudinea de a avea drepturi și obligații.
Capacitatea de folosință se dobândește din ziua înmatriculării în registrul comerțului (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Societatea are o capacitate de folosință restrânsă de la data autentificării actelor constitutive, cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
O trăsătură specifică a capacității de folosință a societății comerciale o reprezintă aptitudinea de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații prin săvârșirea faptelor de comerț (art. 3 C.com.).
Deși, ca vocație, capacitatea de folosință a societății se caracterizează prin generalitate, totuși, în concret ea este limitată. Într-adevăr, capacitatea de folosință a societății comerciale este circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost constituită. Ea este o capacitate de folosință specializată. Așa cum prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954, “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”.
Specialitatea capacității de folosință a societății este determinată prin precizarea obiectului de activitate a societății în contractul de societate.
Trebuie observat că limitarea capacității de folosință a societății, prin stabilirea în actul constitutiv a obiectului societății, este diminuată prin fixarea unui obiect de activitate larg, care să asigure suplețea necesară pentru adaptarea la schimbările conjuncturale.
III.3.2. Capacitatea de exercițiu
Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază și de capacitate de exercițiu; ea are aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice.
Potrivit legii, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).
Actele juridice prin care societatea dobândește drepturi și își asumă obligații se încheie de către administratorii societății cărora li s-a conferit puterea de reprezentanți ai societății.
Trebuie observat că dreptul de reprezentare este un drept special, deosebit de dreptul general de administrare, care include numai dreptul de gestiune.4 În consecință, dreptul de reprezentare îl au numai administratorii cărora li s-a conferit acest drept, prin actele constitutive ori, ulterior, prin voința asociaților, în condițiile legii.
Obligațiile și răspândirile administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Societatea comercială dobândește capacitatea de exercițiu de la data constituirii sale, adică din ziua înmatriculării în registrul comerțului, cu condiția să fi fost desemnat administratorul care reprezintă societatea. În limitele capacității de folosință restrânsă, administratorul desemnat prin actele constitutive în calitate de reprezentant al societății, va putea încheia actele cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
III.4. Voința societății comerciale
III.4.1. Rolul asociaților în formarea voinței sociale
Ca persoană juridică, societatea comercială are o voință de sine-stătătoare, care nu se confundă cu voințele asociaților. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică, nu are o existență organică și nici o voință naturală. Societatea comercială este un procedeu tehnic pentru realizarea unei finalități și anume punerea în valoare în comun a resurselor și capacităților mai multor persoane, în scopul obținerii și împărțirii beneficiilor rezultate.
Neavând o existență organică, legea atribuie persoanei juridice voința persoanelor fizice care o compun, în măsura în care acestea acționează pentru realizarea scopului persoanei juridice. Dar, voința persoanei juridice nu este suma voințelor persoanelor fizice, ci este o calitate nouă. Cu referire la societatea comercială, voințele individuale ale asociaților, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voință colectivă, care constituie voința socială, adică voința societății, ca persoană juridică.
La baza formării voinței sociale stă principiul majorității. În prezent, acest principiu se aplică tuturor societăților comerciale, indiferent de forma juridică a societății.
Întrucât voința majorității este voința majorității, ca persoană juridică, ea este hotărâtoare și obligatorie în viața societății.
Legea consacră existența voinței sociale și rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul societății. Potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea asociaților, în limitele legii, contractului de societate sau statutului sunt obligatorii chiar pentru asociații care nu au luat parte la adunare ori au votat contra (art. 131).
III.4.2. Formarea voinței sociale în societatea cu răspundere
limitată
În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaților decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, iar pentru modificarea actelor constitutive, cu votul tuturor asociaților (art. 187). Deci, în acest caz, majoritatea este raportată, atât la numărul asociaților, cât și la capitalul social.
Trebuie arătat că voința socială, ca voință colectivă a asociaților, se manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane, care au puterea de a reprezenta societatea. Prin reprezentanții săi, societatea încheie acte juridice, dobândește drepturi și își asumă obligații.
Potrivit legii, dreptul de reprezentare se conferă unui asociat ori unei persoane străine de societate, prin actele constitutive sau ulterior prin voința asociaților, în condițiile legii.
III.5. Patrimoniul societății comerciale
III.5.1. Caracterul autonom al patrimoniului societății
Patrimoniul societății este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial care aparțin societății.
Potrivit principiilor generale, patrimoniul societății cuprinde activul social și pasivul social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanță. Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociați ca aport la constituirea societății. De asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfășurării activității, precum și beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligațiile patrimoniale ale societății, contractuale și extracontractuale (obligații sociale).
Întrucât patrimoniul societății are drept titular societatea, ca persoană juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societății este distinct de patrimoniile asociaților care au constituit societatea. Pentru a evidenția caracterul său autonom, patrimoniul societății mai este denumit și patrimoniu social.
III.5.2. Consecințele autonomiei patrimoniului
Autonomia patrimoniului societății, față de patrimoniile proprii ale asociaților, determină anumite consecințe juridice.
a) Bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lr și intră în patrimoniul societății. Aceste bunuri devin proprietatea societății, afară de cazul când s-a convenit altfel prin contractul de societate (art. 65 din Legea nr. 31/1990).
b) Bunurile aduse ca aport de către asociați, care sunt cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor sociali. Deci, ele vor putea fi urmărite numai de către creditorii societății, adică pentru obligațiile asumate de către societate, indiferent de izvorul lor. Asupra acestor bunuri este exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii asociaților.
c) Obligațiile societății față de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților față de asociați. Potrivit art. 114 C.civ., pentru a opera compensația trebuie ca obligațiile să existe între aceleași persoane, care să fie creditor și debitor, în același timp, una față de alta. Ori, având patrimonii deosebite, societatea și asociații sunt subiecte de drept distincte. În consecință, dacă societatea are o obligație față de un terț, iar acest terț are o obligație față de unul dintre asociați, cele două obligații nu se pot stinge prin compensație, deoarece obligațiile nu sunt reciproce; terțul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept diferite, fiecare cu drepturile și obligațiile sale.
d) Aplicarea procedurii falimentului față de societate privește numai patrimoniul societății. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile asociaților, procedura falimentului are ca obiect exclusiv patrimoniul societății care a încetat plățile pentru datoriile sale comerciale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaților (art. 22 din Legea nr. 64/1995).
=== CAPITOLUL 4 ===
Capitolul IV
Funcționarea societății comerciale
cu răspundere limitată
IV.1. Funcționarea adunării generale
IV.1.1. Considerații generale
Așa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existență organică și, deci, nici o voință naturală. Ca atare, voința societății se manifestă prin organele sale.
Voința socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a asociaților, respectiv a acționarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din totalitatea asociaților.
Voința socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gestiune), care est administratorul sau administratorii societății.
Controlul gestiunii administratorului se realizează de către asociați sau, în anumite cazuri, de un organ specializat – cenzorii societății.
De remarcat că organele societății apar mai mult ori mai puțin conturate, în funcție de forma juridică a societății comerciale.
În cazul societății pe acțiuni, care este forma cea mai evoluată, există toate cele trei organe: adunarea generală a acționarilor, administratorii și, în anumite cazuri, consiliul de administrație, precum și cenzorii societății.
În cazul societății cu răspundere limitată, organele societății sunt aceleași, ca și în cazul societății pe acțiuni, dar cu unele particularități.
Trebuie arătat că pentru fiecare formă juridică de societate comercială, legea stabilește care sunt organele societății și condițiile de organizare și funcționare, precum și atribuțiile lor.
Astfel, la constituirea societății, asociații nu vor putea să convingă asupra altor organe ale societății decât cele prevăzute de lege pentru forma juridică de societate aleasă.
Tot astfel, deoarece organele societății au atribuții diferite și, în consecință, puteri specifice, asociații nu vor putea să confere unui organ anumite atribuții, cu încălcarea separației atribuțiilor consacrate de lege.
IV.1.2. Adunarea generală
Rolul adunării generale
Adunarea generală este organul de deliberare și decizie al societăților comerciale. ea este formată din totalitatea asociaților societății. Potrivit legii, adunarea generală exprimă voința socială, care decide în toate problemele esențiale ale activității societății.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și societății cu răspundere limitată. În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, chiar dacă legea nu instituționalizează un atare organ al societății, deciziile privind viața societății se iau de către asociați pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de cazurile când aplicarea lor ar contraveni specificului acestor societăți comerciale.
Adunarea ordinară
Această adunare se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult trei luni de la încheierea exercițiului financiar. Ea se va ține la sediul societății și în localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute și să decidă asupra oricărei probleme înscrise în ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să modifice bilanțul contabil, după ascultarea raportului administratorilor și cenzorilor și să fixeze dividendul cuvenit asociaților (acționarilor); să aleagă pe administratori și cenzori; să se pronunțe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate, pe exercițiul următor etc. (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obișnuite, adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (art. 187 din Legea nr. 31/1990).
Cum se poate observa, luarea deciziilor în adunarea generală are la bază principiul majorității. De regulă, legea are în vedere majoritatea în capital, iar nu majoritatea în număr. Excepțional, în cazul societății cu răspundere limitată, legea cere o dublă majoritate, în numărul părților sociale (capital) și în numărul asociaților.
Prin majoritate sau majoritate absolută, legea înțelege jumătate plus unu.
Adunarea extraordinară
Această adunare se întrunește ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societății. Asemenea probleme: prelungirea duratei societății; mărimea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori a formei societății; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăți; dizolvarea anticipată a societății etc. (art. 113 din Legea nr. 31/1990).
Întrucât vizează probleme grave pentru viața societății, condițiile de cvorum și majoritate sunt mai riguroase.
În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaților, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 187 din Legea nr. 31/1990).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluția unanimității asociaților se impune și în cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă.
IV.1.3. Convocarea adunării generale
Inițiativa convocării
Adunarea generală se convocă de către administratori și de către asociați.
Administratorii sunt obligați să convoace adunarea generală cel puțin o dată pe an sau de câte ori este necesar (art. 117 și art. 190 din Legea nr. 31/1990). Soluția este aplicabilă oricărei societăți comerciale, indiferent de forma sa.
Asociații sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivității administratorilor.
În cazul societății cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociați care reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări (art. 190 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Deși legea nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în cazul când aceștia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Conținutul convocării
Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conțină locul și data ținerii adunării, precum și ordinea de zi.
Locul adunării este sediul societății, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel. În convocare trebuie să se precizeze și localul unde se va desfășura adunarea.
Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării la cunoștința asociaților. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile, de la data comunicării convocării.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.
Comunicarea convocării
Convocarea trebuie adusă la cunoștință asociaților. Modalitatea de încunoștiințare a asociaților este diferită, ținând seama de forma societății, în special de numărul asociaților.
În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai mult de 50 de asociați, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 190 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
IV.1.4. Ședința adunării generale
Condiții de participare și desfășurare a ședinței
Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală. Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite și reprezentarea asociaților la adunarea generală, dar în condiții speciale.
Ședința adunării generale se va ține în ziua, ora și locul arătate în convocare.
Potrivit legii, ședința se deschide de către președintele consiliului de administrație sau de către acela care îi ține locul.
Adunarea generală va alege dintre acționari unu până la trei secretari, care vor verifica lista de prezență a acționarilor, arătând capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum și procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalităților cerute de lege și actul constitutiv pentru ținerea adunării.
Dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru prezența la adunarea generală și pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi.
În cazul celorlalte forme ale societății comerciale, adunarea este condusă de unul dintre administratorii societății și se desfășoară pe baza acelorași principii.
Dreptul de vot și exercitarea lui
Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.
În cazul societății cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaților se bazează pe același principiu, ca și în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni; fiecare parte socială dă dreptul la un vot (art. 188 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a-și exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociații trebuie să facă dovada calității lor, în condițiile legii.
Întrucât legea impune o deliberare asupra problemelor care intră în atribuțiile adunării generale, dreptul de vot se exercită în adunarea asociaților. Pentru societatea cu răspundere limitată, legea prevede că, prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate face și prin corespondență (art. 186 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
În scopul asigurării formării corecte a voinței sociale, legea stabilește anumite restricții privind exercitarea dreptului de vot.
Astfel, dreptul de vot nu poate fi cedat. Mai mult, orice convenție privind exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă (art. 127 din Legea nr. 31/1990). Prin valoarea sa, principiul este aplicabil oricărei forme de societate.
Apoi, în cazul unui conflict de interese intre un asociat și societate, asociatul trebuie să se abțină de la deliberarea privind operația în cauză. În caz contrar, asociatul răspunde pentru daunele produse societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută (art. 126 și art. 188 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
În sfârșit, legea interzice administratorilor să voteze, chiar în baza acțiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi în discuție. Ei pot vota însă bilanțul și contul de profit și pierderi, dacă fiind posesorii a cel puțin jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală, fără votul lor (art. 125 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepțional, votul secret este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor consiliului de administrație și a cenzorilor, pentru revocarea lor și pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 129 din Legea nr. 31/1990).
Așa cum am arătat, în cazul societății cu răspundere limitată, votarea se poate face și prin corespondență, dacă prin statutul societății s-a prevăzut o atare modalitate de vot.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-verbal semnat de președinte și secretar. Procesul-verbal va cuprinde mențiuni cu privire la îndeplinirea formalităților de convocare, data și locul adunării, acționarii prezenți, numărul acțiunilor, precum și dezbaterile în rezumat și hotărârile luate. La cererea acționarilor se vor consemna și declarațiile făcute de ei în ședință (art. 130 din Legea nr. 31/1990).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de prezență a acționarilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.
Aceste cerințe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile și celorlalte forme juridice ale societății comerciale.
IV.1.5. Hotărârile adunării generale
Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii și a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toți asociații.
Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toți asociații este un corolar al principiului majorității, care guvernează formarea voinței sociale a oricărei societăți comerciale.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot fi anulate pe cale judecătorească.
Dispozițiile prevăzute pentru societățile pe acțiuni, în ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică și societăților cu răspundere limitată (art. 191 din Legea nr. 31/1990).
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Competența de soluționare a cererii aparține tribunalului în a cărui rază teritorială societatea își are sediul (art. 131 din Legea nr. 31/1990).
Odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul poate cere președintelui instanței suspendarea executării hotărârii atacate. Încuviințând suspendarea, președintele poate obliga pe reclamant la o cauțiune. Împotriva ordonanței de suspendare se poate face recurs, în termen de 15 zile de la pronunțare.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se va judeca în camera de consiliu a instanței.
Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă tuturor acționarilor (art. 131 alin. 7 din Legea nr. 31/1990).
IV.2. Administratorii societății
IV.2.1. Precizări prealabile
Voința socială a oricărei societăți comerciale exprimată de adunarea generală este adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care realizează administrarea societății.1
Cu privire la administrarea societăților comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții diferite, în funcție de forma juridică a societății.
În societatea cu răspundere limitată, administrarea societății este realizată de unul sau mai mulți administratori (art. 192).
Din dispozițiile citate rezultă că o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată de un administrator ari de mai mulți administratori.
În cazul unei pluralități de administratori, legea face o distincție; în cazul societății în nume colectiv, societății în comandită simplă și societății cu răspundere limitată, pluralitatea de administratori nu este organizată; în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, pluralitatea administratorilor este organizată sub forma unor organe colegiale de administrare (consiliul de administrație și comitetul de direcție).
IV.2.2. Reguli generale privind administratorii societății
În calitate de administrator este numită, în mod obișnuit, o persoană fizică. De multă vreme s-a admis, însă, posibilitatea ca funcția de administrator să fie îndeplinită și de o persoană juridică.2
Soluția a fost consacrată și de Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, care prevede că o persoană juridică poate fi numită sau aleasă administratorilor al unei societăți comerciale (art. 7, art. 8 și art. 136 din lege).
În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de administrator al societății, ea trebuie să-și desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-și îndeplinească funcția.
Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului persoană juridică trebuie să îndeplinească aceleași condiții și are obligațiile și răspunderile pe care legea le instituie pentru administratorului persoană fizică.
Condiții cerute pentru numirea administratorilor
Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societății, persoana care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condițiile cerute de lege.
Capacitatea administratorului. Întrucât administratorului încheie acte juridice pentru realizarea scopului societății, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină. În acest sens, art. 135 din Legea nr. 31/1990 prevede că persoanele care potrivit acestei legi nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori. Ori, potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, nu vor putea fi fondatori persoanele care, în condițiile legii, sunt incapabile.
Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca administrator trebui să aibă o moralitate neștirbită.
Cetățenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăți comerciale poate fi desemnat un cetățean român. Dar, această calitate o poate dobândi și o persoană de cetățenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicții. Într-adevăr, străinii au, în condițiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetățenii români.
Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa inițială, Legea nr. 31/1990 cuprindea o distincție; în societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă, administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un asociat sau neasociat.
Limitarea cumulului. În privința societății cu răspundere limitată, cumulul este admis, cu aprobarea adunării asociaților, în condițiile art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Desemnarea asociaților
Potrivit Legea nr. 31/1990, administratorii sunt desemnați la constituirea societății sau, ulterior, de către adunarea generală.
La constituirea societății, administratorii sunt stabiliți în actul constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociații care administrează și reprezintă societatea sau administratorii neasociați, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 din lege).
Cât privește desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală, aceasta se realizează în condiții diferite.
În societatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleși de adunarea asociaților cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (art. 189).
Durata funcției de administrator
Referitor la durata funcției de administrator, legea cuprinde puține dispoziții.
Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, legea prevede că asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulți administratori dintre ei, fixându-se puterile și “durata însărcinării” (art. 77 și art. 192 alin. 3).
În societățile de persoane, asociații sunt liberi să stabilească durata mandatului administratorilor, atât în cazul numirii prin actul constitutiv, cât și al alegerii ulterioare de către adunarea asociaților. Soluția este aceeași și în cazul societății cu răspundere limitată.
Publicarea numirii administratorilor
În scopul cunoașterii de către terți a persoanelor care administrează și reprezintă societatea, legea instituie anumite formalități de publicitate.
Potrivit Legea nr. 26/1990, cererea de înmatriculare a unei societăți comerciale trebuie să arate administratorii societății și puterile acestora (art. 14). Referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menționeze care dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea.
După înmatricularea societății, administratorii împuterniciți cu reprezentarea societății au obligația să depună, la registrul comerțului, semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990). Potrivit art. 19 din Legea nr. 26/1990, această obligație revine administratorilor și, după caz, reprezentanților și, după caz, reprezentanților societății comerciale.
Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerțului trebuie să se facă în termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societății sau de la data alegerii administratorilor de către adunarea asociaților.
Potrivit legii, nici societatea și nici terții nu pot opune, pentru a se sustrage de la obligațiile asumate, o neregularitate în numirea reprezentantului societății, atunci când numirea a fost publicată în condițiile legii (art. 54 din Legea nr. 31/1990).
Totodată, societatea nu poate invoca față de terți o numire în calitate de reprezentant al societății, dacă ea nu a fost publicată în condițiile legii.
Obligațiile administratorilor
Unele obligații privesc însăși constituirea societății, iar altele funcționarea societății.
Principalele obligații ale administratorului sunt următoarele:
a) obligația de a îndeplini formalitățile necesare constituirii societății (art. 35);
b) obligația de a depune semnăturile la registrul comerțului, în cazul când a fost desemnat reprezentant al societății (art. 45);
c) obligația de a prelua și păstra documentele privind constituirea societății (art. 29 alin. 2);
d) obligația de a administra societatea, adică de a face toate operațiile cerute pentru îndeplinirea obiectului societății (art. 70);
e) obligația de a urmări efectuarea de către asociați a vărsămintelor datorate (art. 70);
f) obligația de a ține registrele cerute de lege și corecta lor ținere (art. 73);
g) obligația de a întocmi bilanțul societății și contul de beneficii și pierderi, precum și de a asigura respectarea legii la repartizarea beneficiilor și plata dividendelor (art. 73);
h) obligația de a lua parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. 2);
i) obligația de a aduce la îndeplinire hotărârile adunările generale a asociațiilor (art. 73);
j) obligația de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum și îndatoririle stabilite de lege (art. 73);
Puterile administratorului
Potrivit Legii nr. 31/1990, administratorul societății poate face toate operațiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv (art. 70). În condițiile prevăzute de lege, administratorul este îndreptățit să reprezinte societatea în raporturile juridice ale societății (art. 7 și art. 8).
Din dispozițiile legii rezultă că puterile administratorului sunt foarte largi; el poate îndeplini toate operațiunile de gestiune și reprezentare pe care le reclamă realizarea scopului societății.
Puterile administratorului nu sunt însă nelimitate; ele sunt țărmuite de prevederile actelor constitutive ale societății, de hotărârile adunării asociaților și de dispozițiile legii.
În limitele menționate, administratorul este în drept să încheie acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție pe care le impune gestiunea societății.
Unele precizări se impun în legătură cu puterea administratorului de a reprezenta societatea.
Potrivit legii, prin actul constitutiv, asociații trebuie să desemneze persoanele care vor administra și reprezenta societatea (art. 7 și art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Trebuie observat însă că puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a societății. Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită administratorului. Excepțional, în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv (art. 75 și art. 192 alin. 3).
În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie exprimată expres.
Cu privire la societățile de persoane și societățile cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 prevede că dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv (art. 75, art. 90 și art. 192 alin. 3). Deci, în cazul acestor societăți, dacă prin actul constitutiv nu s-a conferit puterea de reprezentare unuia dintre administratori, toți administratorii sunt prezumați a beneficia de puterea de reprezentare.
În general, pentru orice formă a societății comerciale, actele juridice încheiate de administratorul care are calitatea de reprezentant al societății angajează societatea comercială.
Încetarea funcției de administrator
Funcția de administrator al societății încetează prin: revocare, renunțarea administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.
a) Revocarea administratorului. În privința revocării administratorilor, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții diferite.
În cazul societăților de persoane și al societății cu răspundere limitată, asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au fost numiți prin actul constitutiv (art. 77, art. 90 și art. 192 alin. 3).
În toate cazurile, întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae, revocarea administratorilor este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă contractuală a administratorului.
Administratorul revocat se poate plânge instanței judecătorești. Dar, având în vedere caracterul ad nutum al revocării, instanța nu poate să îl reintegreze în funcție, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză. Acțiunea administratorului nu poate fi decât o acțiune în daune.
b) Renunțarea administratorului. Prin renunțarea sau demisia administratorului, funcția de administrator încetează.
Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum și renunțarea are un caracter discreționar. Dar, în cazul în care datorită renunțării s-a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri (art. 391 C.com.).
Modul de lucru în cazul pluralității de administratori
Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite reguli speciale privitoare la cazurile când societatea are mai mulți administratori. Aceste reguli vizează organizarea pluralității administratorilor și luarea deciziilor.
În cazul societăților de persoane și societății cu răspundere limitată, legea nu organizează pe administratori în anumite organe speciale de administrare, ci reglementează modul în care administratorii realizează gestiunea societății.
În societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, asociații pot desemna mai mulți administratori. Problema care se pune într-un asemenea caz este aceea de a ști cum vor lucra acești administratori în îndeplinirea mandatului lor. Legea nr. 31/1990 face o distincție, după cum prin contractul de societate s-a stabilit sau nu modul de lucru al administratorilor (art. 7 și art. 8).
Dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, legea prevede că decizia trebuie luată în unanimitate. În cazul unei divergențe între administratori, vor decide asociații care reprezintă majoritatea capitalului social (art. 76). Pentru cazul unor acte urgente, a căror neândeplinire ar cauza o pagubă mare societății, legea permite ca decizia să fie luată de un singur administrator. Acest drept se poate exercita numai în absența celorlalți administratori, care se găsesc în imposibilitate, chiar temporară, de a lua parte la administrație (art. 76 alin. 2).
Potrivit legii, în cazul nerespectării obligației privind înștiințarea celorlalți administratori despre operațiunea inițiată, administratorul în cauză va suporta pierderile ce ar rezulta pentru societate.
Trebuie observat că legea nu reglementează soarta actelor făcute de un singur administrator, când acestea privesc operații obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea. În absența unei reglementări speciale, considerăm că vor fi aplicabile regulile generale ale mandatului. Art. 389 C.com. prevede că dacă mai mulți mandatari sunt numiți prin același act, să se arate că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare din ei poate lucra în lipsa celuilalt.3
IV.2.3. Răspunderea administratorilor
A. Răspunderea civilă a administratorilor
Această răspundere este supusă dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și principiilor generale ale răspunderii civile.4
Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor care le-au revenit în baza mandatului încredințat. Este vorba de obligațiile cuprinse în actul constitutiv ori stabilite de adunarea asociaților, precum și cele prevăzute în lege. Aceste obligații privesc, fie constituirea societății, fie funcționarea acesteia.
În cazul pluralității de administratori, fără a distinge după forma juridică a societății, legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligații care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite; existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun (art. 73 din Legea nr. 31/1990).
În afară de răspunderea obișnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în anumite cazuri, și pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art. 144 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, comitetul de direcție, toți administratorii răspund față de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor. Deci, administratorii au și o răspundere.
Cât privește răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere conjunctă și subsidiară.
Răspunderea este conjunctă (divizibilă) și nu solidară, deoarece, potrivit principiilor generale, solidaritatea nu se prevede solidaritatea, așa cum o face în cazurile stabilite de art. 73 din Legea nr. 31/1990. În consecință, răspunderea aparține administratorului căruia îi revenea obligația de supraveghere a persoanei care a cauzat prejudiciul.
Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanție și nu înlocuiește răspunderea persoanei care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecință, administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana vinovată.
În sfârșit, legea reglementează și un caz special de răspundere a administratorilor. Art. 144 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii societății sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați, dacă, având cunoștință de neregularitățile săvârșite de aceștia, nu le denunță cenzorilor.
B. Răspunderea penală a administratorilor
Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârșite de administratorii societății sunt incriminate și pedepsite ca infracțiuni. În Titlul VIII al legii (art. 265-276) sunt prevăzute infracțiunile, precum și sancțiunile corespunzătoare.5
Cu toate că art. 150 din Legea nr. 31/1990 se referă în mod general la “acțiunea în răspundere”, totuși acțiunea penală nu poate aparține adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art. 264 C.pr.pen.). Concluzia se bazează pe faptul că, reglementând infracțiunile săvârșite de administratori, Legea nr. 31/1990 nu prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a părții vătămate. Pe de altă parte, nici Codul penal nu prevede pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă condiția plângerii prealabile.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor se realizează în condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea acțiunii în răspundere civilă (art. 150 din Legea nr. 31/1990). Soluția se explică prin aceea că în acest caz se exercită o acțiune civilă în cadrul procesului penal.
IV.3. Funcția de control a gestiunii
În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societății se realizează în mod diferit.
În anumite cazuri, controlul gestiunii se efectuează prin cenzorii societății, ca și în cazul societății pe acțiuni.
În alte cazuri, controlul gestiunii este asigurat de către asociați, ca și în cazul societății în nume colectiv.
IV.3.1. Cenzorii societății
Potrivit art. 194 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societății cu răspundere limitată poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaților. Această facultate a asociaților privind alegerea cenzorilor cunoaște o limitare. Art. 194 alin. 2 din lege dispune că dacă numărul asociaților trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie.
Deci, cenzorii, ca organ de control al gestiunii, pot exista în orice societate cu răspundere limitată, cu deosebirea că, în societățile mici, cu cel mult 15 asociați, alegerea cenzorilor este facultativă, pe când în societățile mai mari, cu peste 15 asociați, alegerea cenzorilor este obligatorie.
Cât privește statutul cenzorilor, art. 194 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 statuează că dispozițiile prevăzute pentru cenzorii societăților pe acțiuni se aplică și cenzorilor din societățile cu răspundere limitată.
Fără a relua analiza dispozițiilor menționate, se impun unele precizări.
Așa cum rezultă din art. 194 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată poate avea unul sau mai mulți cenzori. Deci, în cazul acestei societăți nu se aplică dispozițiile art. 111 din lege, prevăzute pentru societatea pe acțiuni, care impun plafonul minim de trei cenzori și tot atâția supleanți. În consecință, societatea cu răspundere limitată poate avea un cenzor și un supleant. În cazul mai multor cenzori, numărul acestora va trebui să fie impar.
Se înțelege că și în cazul societății cu răspundere imitată, trebuie respectată condiția ca unul dintre cenzori sau singurul cenzor să fie contabil autorizat.
Cenzorii societății trebuie să fie asociați, cu excepția cenzorului contabil, care poate fi și un neasociat.
Art. 194 din Legea nr. 31/1990 dispune că cenzorii societății cu răspundere limitată se aleg de adunarea asociaților. Legea nu prevede posibilitatea desemnării cenzorilor prin actul constitutiv, așa cum stabilește pentru societatea pe acțiuni. Cu toate acestea, considerăm că nu există nici un impediment legal ca cenzorii societății cu răspundere limitată să fie desemnați și prin actele constitutive ale societății.
IV.3.2. Controlul gestiunii de către asociați
Dacă în societatea cu răspundere limitată nu există cenzori, controlul gestiunii se asigură de către asociați. În acest sens, art. 19 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că, în lipsă de cenzori, fiecare dintre asociați, care nu este administrator al societății, va exercita dreptul de control.
Cât privește conținutul dreptului de control, legea precizează că este similar dreptului pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv.
Trebuie arătat că trimiterea la societatea în nume colectiv este lipsită de eficiență, deoarece legea nu cuprinde dispoziții exprese prin care să reglementeze dreptul de control al asociaților în nume colectiv asupra gestiunii societății. În absența unei atare reglementări, asociații efectuează controlul asupra gestiunii societății implicit prin exercitarea drepturilor pe care le conferă calitatea de asociat în societatea cu răspundere limitată.
Astfel, asociații participă la deliberări și luarea deciziilor privind toate problemele esențiale ale activității societății (art. 186 din Legea nr. 31/1990).
Apoi, asociații sunt îndreptățiți să cerceteze registrul asociaților, precum și registrele comerciale ale societății (art. 193 din Legea nr. 31/1990).
În sfârșit, asociații sunt în drept să ia la cunoștință, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării asociaților, de bilanț și contul de profit și pierderi, ca și de raportul administratorilor.
IV.4. Bilanțul contabil, beneficiile și dividendele.
Fondul de rezervă
IV.4.1. Bilanțul contabil
Societatea cu răspundere limitată trebuie ca, la sfârșitul exercițiului financiar, să întocmească bilanțul contabil, în condițiile prevăzute de Legea nr. 82/1991 asupra contabilității (art. 177 și art. 196 din Legea nr. 31/1990).
Bilanțul contabil se compune din: bilanț, contul de profit și pierderi, anexe și raportul de gestiune.6
Administratorii trebuie să prezinte, cu cel puțin o lună înainte de ziua stabilită pentru ședința adunării asociaților, bilanțul exercițiului precedent, cu contul de profit și pierderi, însoțit de raportul lor și de documentele justificative.
Documentele menționate, însoțite și de raportul cenzorilor, dacă societatea are cenzori, sunt puse la dispoziția asociaților pentru a fi cercetate în vederea dezbaterii lor în adunarea asociaților.
Bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, după aprobarea lor de către adunarea asociaților, vor fi depuse, în termen de 15 zile, la administrația financiară și la oficiul registrului comerțului (art. 197 din Legea nr. 31/1990).
IV.4.2. Beneficiile și dividendele
Scopul societății este acela de a obține beneficii. Potrivit legii, aceste beneficii sunt destinate împărțirii între asociați sub formă de dividende, precum și constituirii fondului de rezervă al societății.
Acționarii au dreptul la dividende potrivit actului constitutiv, iar în lipsa unei stipulații, proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaților, care fixează dividendul.
Plata dividendelor este condiționată de existența unor beneficii reale, constatate prin bilanțul contabil.7
După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanță față de societate, care poate fi valorificat în condiții legii.
IV.4.3. Fondul de rezervă
În scopul asigurării condițiilor pentru înlăturarea consecințelor păgubitoare ale unor împrejurări care afectează activitatea societății, legea instituie obligația constituirii unui fond de rezervă al societății.
Art. 196 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 stabilește că dispozițiile prevăzute pentru fondurile de rezervă la societatea pe acțiuni se aplică și societăților cu răspundere limitată.
Pentru constituirea fondului de rezervă, legea prevede că din beneficiile societății se va prelua în fiecare an cel puțin 5%, până ce fondul va atinge minimum o cincime din capitalul social.
Dacă după constituire, fondul de rezervă s-a micșorat, din orice cauză, el trebuie completat cu respectarea condițiilor prevăzute pentru constituire (art. 178 din Legea nr. 31/1990).
IV.4.4. Interdicția emiterii unor titluri de valoare negociabile
Întrucât nu este o societate de capitaluri, societatea cu răspundere limitată nu poate emite titluri de valoare negociabile, adică acțiuni sau obligațiuni.
Așa cum am arătat, părțile sociale constituie fracțiuni ale capitalului social. Potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Din aceleași considerente, societatea cu răspundere limitată nu poate emite nici obligațiuni. Interdicția este prevăzută expres de art. 195 din Legea nr. 31/1990.
=== CAPITOLUL 5 ===
Capitolul V
Dizolvarea și lichidarea societății comerciale
cu răspundere limitată
V.1. Dizolvarea societății comerciale cu răspundere
limitată
Procesul de încetare a existenței societății comerciale cuprinde mai multe operațiuni care trebuie îndeplinite în condițiile legii.
Dizolvarea societății privește acele operațiuni care declanșează acest proces și asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operațiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societății și aducerea ei la cunoștința celor interesați.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societății este luată, după caz, de adunarea asociaților ori de instanța judecătorească. Excepțional, dizolvarea societății se produce în temeiul legii.
Cum se poate observa, dizolvarea privește însăși societatea comercială ca entitate juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societății.
Întrucât operațiunile menționate au numai rolul de a declanșa procesul de încetare a existenței societății comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societății. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societății pentru îndeplinirea celorlalte operațiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.
V.1.1. Cauze generale de dizolvare
Cauzele de dizolvare a societăților comerciale sunt prevăzute de art. 222-224 și art. 232 din Legea nr. 31/1990. Prin dispozițiile citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale și deci aplicabile tuturor societăților comerciale, precum și anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate.1
Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societății (art. 222 lit. A din Legea nr. 31/1990).
Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilități de realizare a obiectului societății, ca și în cazul când obiectul societății s-a realizat (art. 222 lit. B din Legea nr. 31/1990).
Dacă obiectul societății s-a realizat și deci scopul asociaților a fost atins, societatea se dizolvă (de exemplu, obiectul societății a fost construirea unei șosele, care s-a realizat.
Imposibilitatea realizării obiectului societății și realizarea obiectului sunt chestiuni de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societății.
Trebuie arătat că, atât în cazul imposibilității realizării obiectului societății, cât și în cazul realizării acestuia, asociații pot să modifice obiectul societății, în condițiile art. 199 din Legea nr. 31/1990.
Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulității ei (art. 222 lit. C din Legea nr. 31/1990).
Așa cum am arătat,2 nerespectarea cerințelor legale privind constituirea societății, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, atrage nulitatea societății. Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare. O atare încetare a existenței societății echivalează cu dizolvarea societății.3
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaților (art. 222 lit. D din Legea nr. 31/1990).
Întrucât constituirea societății comerciale se bazează pe voința asociaților, manifestată prin actul constitutiv, asociații pot decide și dizolvarea societății. Voința asociaților privind dizolvarea societății se manifestă în cadrul adunării asociaților care exprimă voința socială.
Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condițiile legii (art. 222 lit. e din Legea nr. 31/1990).
Dizolvarea societății prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăți pentru “motive temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.
Societatea comercială se dizolvă în cazul când societatea a fost supusă procedurii falimentului (art. 222 lit. f din Legea nr. 31/1990).
Potrivit Legii nr. 64/1995, societatea comercială care a încetat plățile pentru datoriile sale comerciale poate fi supusă procedurii reorganizării judiciare a falimentului.
Dacă societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societății este lichidat, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor și, în consecință, societatea se dizolvă.
Societatea comercială se dizolvă și în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990).
Art. 232 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus timp de 3 ani consecutivi, bilanțul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului;
c) societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociații au dispărut sau nu au domiciliu ori reședință cunoscută.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societății. Ea trebuie însă anunțată organului fiscal și înscrisă în registrul comerțului. Durata inactivității nu poate depăși 3 ani (art. 232 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
V.1.2. Cauze speciale de dizolvare
Art. 223 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede ca societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal. Societatea nu va fi dizolvată dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent este corespunzător.
Art. 224 din Legea nr. 31/1990 dispune că societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacității, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociați, numărul asociaților s-a redus la unul singur.
Societatea nu se dizolvă în cazul când în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condițiile prevăzute de art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990. Dizolvarea trebuie cerută de Ministerul Finanțelor, în numele statului. Ea se poate cere de camera de comerț și industrie teritorială sau de orice persoană interesată.
V.1.3. Procedura de dizolvare voluntară
Societatea comercială se poate dizolva prin voința asociaților, manifestată în cadrul adunării generale.
Pentru dizolvarea societății prin voința asociaților trebuie respectate condițiile stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 199 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
Actul care constata hotărârea privind dizolvarea adunării generale, în forma autentică, se depune la oficiul registrului comerțului pentru a se menționa în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare (art. 227 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).4
În cazul dizolvării societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Pentru a proteja pe asociați, legea permite revenirea asupra hotărârii privind dizolvarea societății.
Hotărârea privind revenirea asupra dizolvării societății trebuie luată în condițiile de cvorum și majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este permisă atâta timp cât nu s-a făcut nici o repartiție de activ între asociați.
Noua hotărâre se va menționa în registrul comerțului, după care oficiul registrului comerțului o va trimite Monitorului Oficial, spre publicare.
Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziție, în condițiile art. 62 din Legea nr. 31 / 1990.
V.1.4. Procedura de dizolvare judiciară
Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societății se pronunță de tribunalul investit cu procedura falimentului (art. 227 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive tehnice, dizolvarea societății. Legea prezumă drept motive temeinice neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. Se înțelege că, dacă datorită neînțelegerilor dintre asociați, se creează un blocaj care face imposibilă desfășurarea activității, singura soluție este dizolvarea și lichidarea societății.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societății trebuie înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalități trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
Trebuie arătat că pentru dizolvarea societății în cazurile prevăzute de art. 232 din Legea nr. 31/1990 trebuie respectate și unele reguli speciale.
În aceste cazuri, dizolvarea societății se poate cere de camera de comerț și industrie teritorială sau orice persoană interesată.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societății se publică în Monitorul Oficial și într-un ziar de largă răspândire.
Împotriva hotărârii orice persoană interesată poate face apel, în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul comerțului, din oficiu, afară de cazul când prin hotărârea tribunalului s-a dispus astfel (art. 232 din Legea nr. 31/1990).
V.1.5. Efectele hotărârii voluntare sau judiciare de dizolvare
Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societății produce anumite efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării și interdicția unor operațiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecință asupra personalității juridice a societății. Prin dizolvarea, societatea nu se desființează, ci ea își continuă existența juridică, însă numai pentru operațiunile de lichidare.
Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au obligația de a convoca adunarea generală a asociaților pentru desemnarea lichidatorilor.
Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 228 alin. 2 din lege menționează cazul fuziunii și al divizării societăților comerciale. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societății nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Potrivit ar. 228 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni”.
Această interdicție impusă administratorilor, de a angaja operațiuni comerciale noi, se explică prin starea în care se află societatea. Prin dizolvare, s-a consumat prima fază a procedurii care are drept rezultate final încetarea existenței societății comerciale. Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea operațiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operațiuni noi. Activitatea societății nu mai este normală, care să urmărească realizarea de beneficii, ci o activitatea orientată spre lichidare.
Încălcarea interdicției legale are drept consecință răspunderea personală si solidară a administratorilor pentru operațiunile întreprinse.
V.2. Lichidarea societății comerciale cu răspundere
limitată
V.2.1. Noțiunea și principiile generale ale lichidării
Lichidarea societății comerciale constă într-un ansamblu de operațiuni care au ca scop terminarea operațiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societății, încasarea creanțelor societății, transformarea bunurilor societății în bani, plata datoriilor societății și împărțirea activului net între asociați.5
Operațiunile de lichidare a societății comerciale sunt reglementate de dispozițiile Legii nr. 31/1990. Totodată, vor fi aplicabile și regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 alin.4 din Legea nr. 31/1990).
Lichidarea societății, ca o fază subsecventă a dizolvării societății comerciale, este guvernată de anumite principii. Aceste principii definesc statul juridic al societății aflate în lichidare.
Principiile generale ale lichidării societății comerciale sunt următoarele: personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării; lichidarea societății se face în interesul asociaților; lichidarea societății este obligatorie, iar nu facultativă.
V.2.2. Modificări produse de trecerea la faza de lichidare
Trecerea societății comerciale în faza lichidării produce anumite consecințe asupra societății.
Din momentul în care societatea dizolvată a intrat în lichidare, activitatea ei nu se mai poate desfășura în condițiile inițiale stabilite prin actul constitutiv. Activitatea pe care o va desfășura societatea în continuarea va fi subordonată exigențelor lichidării.
Obiectul activității societății se restrânge; activitatea societății se limitează la realizarea operațiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societății. Așa cum am arătat, legea interzice administratorilor să întreprindă operațiuni noi, iar dacă angajează asemenea operațiuni, ei răspund personal și solidar (art. 228 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a preveni pe terți asupra situației în care se află societatea, legea prevede că toate actele emanând de societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
De vreme ce obiectul societății se restrânge, însemnă că și scopul societății suferă anumite modificări; prin desfășurarea activității societății nu se mai urmărește realizarea de beneficii și împărțirea lor între asociați, ci realizarea finalității lichidării societății.
Odată dizolvată, societatea intră în lichidare.
Potrivit legii, operațiunile de lichidare a societății și, în general, administrarea societății in lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori.
După numirea lor, în condițiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori. Deci, lichidatorii vor organiza și conduce operațiunile de lichidare și repartizare a patrimoniului social între asociați.
Lichidatorii intră în funcție numai după îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege (art. 246 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societății către lichidatori. În acest scop, administratorii și lichidatorii trebuie să întocmească anumite documente de predare – primire.
Potrivit art. 247 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, îndată după intrarea lor în funcție, lichidatorii sunt obligați ca împreună cu administratorii să facă un inventar și să încheie un bilanț.
Prin efectuarea inventarului și încheierea bilanțului se constată starea patrimoniului societății, adică activul și pasivul societății.
Documentele menționate trebuie semnate de către lichidatori și administratori. În cazul ivirii unor neînțelegeri, lichidatorul sau administratorul interesat poate face contestație la instanța judecătorească.6 Nefiind consacrată în mod expres , soluția își poate găsi temei în aplicarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 259 alin.2 Legea nr. 31/1990.
În cazul societăților comerciale a căror activitate s-a desfășurat în baza unei autorizații de mediu, lichidatorii au obligația să ia măsuri pentru efectuarea bilanțului de mediu, prevăzut de Legea nr. 137/1995 și să comunice rezultatele agenției teritoriale pentru protecția mediului (art. 248 din Legea nr. 31/1990).
În temeiul inventarului și bilanțului întocmit potrivit legii, lichidatorii sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul societății, registrele ce li s-au încredințat de administratori și actele societății.
Pentru asigurarea unei evidențe a operațiunilor de lichidare, legea impune lichidatorilor obligația de a ține un registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate operațiile lichidării (art. 247 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).
V.2.3. Numirea și puterile lichidatorilor
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze și să conducă operațiunile de lichidare a societății comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea societății aflate în lichidare, legea reglementează condițiile de numire a lichidatorilor, puterile și răspunderile lor.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca și persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizați, în condițiile legii (art. 247 din Legea nr. 31/1990).
Lichidatorii sunt numiți prin hotărârea adunării asociaților; în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile menționate, lichidatorii sunt numiți de către instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociați.7 Soluționarea cererii se face cu citarea asociaților și administratorilor în condițiile stabilite de lege (art. 256 alin. 2 și art. 258 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Împotriva hotărârii instanței se poate declara recurs de către asociați sau administratori în termen de 15 zile de la pronunțare.
Hotărârea adunării asociaților de numire a lichidatorilor sau sentința care îi ține locul trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la registrul comerțului, pentru a fi înscrisă de îndată și publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea formalităților menționate, lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerțului și vor intra în funcție.
Pe lângă puterile conferite de către asociați, art. 249 din Legea nr. 31/1990 prevede și alte puteri ale lichidatorilor.
Lichidarea trebuie să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operațiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării. Dacă se angajează asemenea operațiuni, lichidatorii răspund personal și solidar de executarea lor.
Lichidatorii trebuie să lichideze și să încaseze creanțele societății. Deci, dacă este necesar, lichidatorii trebuie să îi urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanțelor societății. În cazul în care debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, lichidatorii trebuie să declare creanțele societății și vor participa la această procedură. Pentru creanțele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanță.
Lichidatorii sunt îndreptățiți să vândă, prin licitație publică, bunurile mobile și imobile aparținând societății. Legea cere ca vânzarea să aibă ca obiect bunurile ut singuli, cu interzicerea vânzării în bloc a bunurilor societății.
Lichidatorii pot să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Legea are în vedere numai asumarea de obligații care servesc scopului lichidării și care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul societății aflate în lichidare.
Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată și să fie acționați în interesul lichidării. Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data intrării în funcție a lichidatorilor, nici o acțiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor (art. 246 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Participând la soluționarea litigiilor privind societatea în lichidare, lichidatorii sunt îndreptățiți să facă tranzacții, în condițiile legii.
V.2.4. Lichidarea activului și pasivului societății
Lichidarea societății comerciale impune efectuarea unor operațiuni care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societății. Aceste operațiuni constau în lichidarea activului și pasivului societății.
Scopul operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății este prefacerea bunurilor societății în bani și achitarea datoriilor societății. Eventualul activ net se repartizează asociaților.
Operațiunile de lichidare a activului societății cuprind transformarea bunurilor societății în bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți.
Transformarea bunurilor societății în bani. Această operațiune se realizează pe calea licitației publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice avere mobiliară a societății (art. 249 lit. c din Legea nr. 31/1990).8 Ca măsură de protecție, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societății, adică vânzarea bunurilor societății pe un preț forfetar (global). Deci, fiecare bun care se vinde prin licitație trebuie evaluat în mod individual.
Încasarea creanțelor. Lichidatorii trebuie să încaseze creanțele de la debitorii societății. Această operațiune se face la scadență, potrivit obligațiilor asumate. Soluția are la bază faptul că starea de lichidare a societății nu are nici o consecință asupra raporturilor juridice ale societății cu debitorii săi.
Acțiunile lichidatorilor. Legea reglementează calea de urmat în cazul când fondurile societății, realizate din vinderea la licitație a bunurilor societății și din încasarea creanțelor societății, nu sunt îndestulătoare pentru plata creditorilor societății. Art. 251 din Legea nr. 31/1990 prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea bilanțului, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaților care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceștia sunt obligați să le procure, după forma societății, sau, dacă sunt debitori față de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligați în calitate de asociați.
Trebuie arătat că fondurile necesare plății creanțelor societății pot fi asigurate și prin contractarea de împrumuturi neipotecare și de obligațiile cambiale, în condițiile prevăzute de art. 249 din Legea nr. 31/1990.
Prin lichidarea pasivului societății se înțelege plata datoriilor societății către creditorii săi.
Operațiunea de lichidare a pasivului societății se realizează de către lichidatori, în condițiile stabilite de lege.
Plata datoriilor față de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului societății. Așa cum am arătat, pentru stingerea datoriilor societății, lichidatorii pot contracta obligații cambiale ori împrumuturi, în condițiile legii.
Datoriile societății pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani. Într-un asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit legii, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți (art. 252 din Legea nr. 31/1990). Soluția reprezintă o aplicare a instituției subroganței în drepturile creditorului prin plata creanței (art. 1106-1109 C.civ.).
Întrucât procedura lichidării ne afectează raporturile juridice ale societății cu creditorii săi, plata datoriilor se face la scadență și integral.
Acțiunile creditorilor. Pentru a proteja interesele creditorilor societății, legea consacră anumite acțiuni prin care aceștia își pot valorifica drepturile lor.
Astfel, creditorii societății au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acțiunile care decurg din creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății (art. 253 din Legea nr. 31/1990).
Apoi, în subsidiar, creditorii societății au o acțiune împotriva asociaților, pentru plata sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise, sau din aceea a aporturilor la capitalul societății (art. 253 din Legea nr. 31/1990).
În sfârșit, cu toate că art. 253 din Legea nr. 31/1990 nu cuprinde dispoziții în acest sens, totuși creditorii sociali pot acționa, în subsidiar, și pe asociații care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Temeiul acestei acțiuni îl constituie dispozițiile art. 3 din Legea nr. 31/1990 și privește pe asociații societății în nume colectiv și asociații comanditați din societatea comandită. Această acțiune are caracter subsidiar, atât față de acțiunea împotriva lichidatorilor, cât și față de acțiunea contra asociaților pentru plata sumelor datorate ca aport.
Trebuie arătat că, potrivit legii, lichidarea nu împiedică declanșarea procedurii de faliment a societății (art. 254 alin. 4 din Legea nr.31/1990). Deci, în cazul când societatea a încetat plățile pentru datoriile sale comerciale, ea poate fi supusă procedurii falimentului, în condițiile Legii nr.64/1995. Prin declanșarea procedurii falimentului, creditorii vor fi satisfăcuți în cadrul acestei proceduri.
V.2.5. Drepturile asociaților cuvenite din lichidarea societății
cu răspundere limitată
La încetarea existenței societății ca urmare a dizolvării și lichidării, asociații sunt îndreptățiți să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății sau cu ocazia majorării capitalului social, precum și să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile față de creditorii societății și numai dacă a mai rămas un sold activ.
Art. 250 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății.” Prin derogare de la această interdicție, legea prevede că asociații vor putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operațiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni ori la administrația financiară și să se facă repartizarea asupra acțiunilor sau părților sociale, chiar în timpul lichidării.
După terminarea operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății, lichidatorii sunt obligați să întocmească bilanțul final pentru a constata rezultatele lichidării.
Bilanțul final consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din vânzarea la licitație publică a bunurilor societății și din încasarea creanțelor societății și, pe de altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societății. Totodată, bilanțul constată eventualul activ net, ca diferență între activul și pasivul societății.
În principiu, problema partajului bunurilor societății între asociați nu se pune în practică. Acest lucru se explică prin aceea că, așa cum am arătat, în concepția legii, toate bunurile societății sunt prefăcute în bani, prin vânzarea la licitație publică; sumele de bani obținute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul va fi repartizat între asociați. De aceea, Legea nr.31/1990 nu reglementează partajul bunurilor societății.
V.2.6. Închiderea lichidării societății cu răspundere limitată
După terminarea operațiunilor de repartizarea a activului net între asociați, procedura lichidării societății comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalități pentru finalizarea consecințelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societății din registrul comerțului și luarea măsurilor de conservare a registrelor și celorlalte documente ale societății.
Potrivit art. 254 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
Îndeplinirea acestei formalități este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului ca la încetarea comerțului să ceară oficiului registrului comerțului radierea înmatriculării din registrul comerțului.
Radierea societății trebuie cerută oficiului registrului comerțului în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociați (art. 22 din Legea nr. 26/1990). Radierea se poate face și din oficiu.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societății comerciale, cu toate consecințele care decurg din acest fapt.
După aprobarea socotelilor și terminarea repartizării activului net între asociați, registrele și actele societății comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condițiile stabilite de lege (art. 255 din Legea nr. 31/1990).
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, registrele și actele societății se depun pentru păstrare la unul dintre asociați, desemnat prin votul majorității asociaților. Dacă registrele și actele societății sunt necesare unuia dintre asociați, ele se vor preda acestui asociat.
Registrele și actele tuturor societăților comerciale trebuie păstrate timp de cinci ani de la data depunerii lor (art. 255 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiune, Definitie Si Caracteristicile Societstii cu Raspundere Limitata Srl (ID: 125086)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.