Notele de curs Protecția juridică a drepturilor omului sunt destinate studenților anului I, specialitatea 1001. Drept , specializarea 1001.06. Drept… [609661]

1
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL DREPT

PROTECȚIA JURIDICĂ
A DREPTURILOR OMULUI

Note de curs

Chișinău
Editura „Tehnica-UTM”
2018

2
CZU 342.72/.73(075.8)
P 95

Notele de curs Protecția juridică a drepturilor omului sunt destinate studenților
anului I, specialitatea 1001. Drept , specializarea 1001.06. Drept patrimonial.

Elaborare: conf. univ. Victor CATAN

Recenzent: conf.univ., dr. Alla CLIMOVA
conf.univ ., dr. Olga PISARENCO

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII
Protecția juridică a drepturilor omului : Note de curs / Univ. Tehn. a
Moldovei, Fac. Construcții, Geodezie și Cadastru, Dep. Drept; e lab.: Victor Catan.
– Chișinău: Tehnica-UTM, 2018. – 99 p.: tab.
Referințe bibliogr.: p.93-97 și la subsol. – 50 ex.
ISBN 978-9975-45-530-5.
342.72/.73(075.8)
P 95

ISBN 978-9975-45-530-5. © UTM, 2018

3
INTRODUCERE

Garantarea drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului și cetățeanului reprezintă unul
dintre principiile fundamentale ale unui stat de drept. Existen ța acestuia deopotrivă cu alte principii
cum ar fi: suveranitatea poporul ui, supremația Constituției, se pararea puterilor în stat, regimul
reprezentativ al puterii de stat, pluralismul politic caracteri zează o societate ca fiind sau nu
d em o cratică . În etapa actuală, drepturile omului au devenit o p reocupare
centrală a tuturor statelor, indiferent de d eo seb ir ile id eo lo g i ce, culturale, economice
sau sociale.
Acceptarea unanimă a filozofiei drepturilor omului poate fi une ori doar formală și superficială,
însă niciun guvern nu o contestă. Ca dovadă, majoritatea statel or lumii au aderat la Carta
Organizației Națiunilor Unite, D eclarația Universală a Drepturi lor Omului, Pactul Internațional cu
privire la drepturile civile și politice, Pactul Internațional cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale și alte tratate internaționale. Sub egida Consiliului Europei s-a creat și
funcționează un întreg sistem de protecție a drepturilor omului pentru cei 800 milioane
de cetățeni europeni, inclusiv Curtea Europeană pentru Drepturi le Omului – organ
jurisdicțional destul de eficient.
Problema drepturilor și libertăților fundamentale ale omului es te, alături de cea a păcii și a
securității internaționale, de o importanță majo ră în politica internațională, dar și a fiecărui stat în
parte, deoarece numai prin resp ectarea drepturilor omului poate triumfa pacea pe pământ și libera
dezvoltare a per sonalității umane.
În condițiile în care Republica Moldova se eliberează de moșten irea trecutului, formațiunile
sociale și politice din țară trebuie să se angajeze într-o ampl ă acțiune de făurire a unui sistem
democratic național de considerare și garantare a drepturilor ș i libertăților fundamentale ale omului.
Constituția Republicii Moldova consacră un titlu întreg proclam ării drepturilor și libertăților
cetățenilor, de la dreptul la vi ață și la integritate fizică și psihică, libertatea c onștiinței, dreptul la
administrare, libertatea întrunirilor, până la dreptul persoane i vătămate de o autoritate publică.
Statul nostru treptat obține progrese esențiale în protecția dr epturilor omului și libertăților
fundamentale atât în plan normativ, cât și instituțional.
Cu toate acestea, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului con tinuă să înregistreze multiple
încălcări ale drepturilor omului , ceea ce ne obligă să depunem eforturi consolidate pentru a preveni
și a contracara orice abatere de l a prevederile constituționale și tratatele internaționale la care
Republica Moldova este parte, să asigurăm o transparență cât ma i profundă a activităților
autorităților publice privind prot ecția juridică a drepturilor omului, o informare largă a cetățenilor
despre restabilirea în drepturi a persoanelor vătămate de o aut oritate publică.
Cunoașterea mijloacelor de considerare și protecție a drepturil or și libertăților omului atât la
nivel național, cât și internațional, constituie un factor dete rminant în formarea culturii juridice a
cetățenilor. Un rol deosebit în acest sens îl are disciplina in terramurală Protecția juridic ă a
drepturilor omului care permite studenților, îmbinând cunoștințele acumulate la al te discipline
juridice, să valorifice formele și metodele de asigurare, reali zare și protejare a drepturilor omului și
libertăților fundamentale. Cursul de față subscrie, prin struct ură și fundamentare, dezideratului
realizării adecvate, accesibil e maselor largi ale populației, a educației în materia drepturilor omului
și libertăților fundamentale.

4
Actualitatea și importanța dreptu rilor și libertă ților fundamen tale ale omului a și determinat
includerea lor ca disciplină de studiu pentru specialitatea de drept în instituțiile superioare de
învățământ. Scopul principal al unității de curs Protecția juridică a drepturilor omului , necesită a fi
analizat prin integrarea lui în c ontextul univers al al drepturi lor omului. Studenții a u posibilitatea de a
releva și a valorifica importanț a studierii drepturilor fundame ntale ale ființei umane, promovate și
protejate de către organismele i nternaționale, regionale și cel e naționale; de a dezvolta o gândire
juridică profundă, necesară însușirii și respectării stricte a legislației; de a implementa conștiința,
respectul și responsabilitatea fa ță de membrii societății umane , de a obține aptitudini în protecția
juridică a drepturilor omului.
Întru realizarea scopului propus, în cadrul orelor la disciplin a Protecția juridic ă a drepturilor
omului , se vor îndeplini sarcinile pr evăzute în Curriculum pentru apr ofundarea cunoștințelor
studenților în cele mai importante domenii ale drepturilor omul ui privind evoluția conceptului de
drepturi ale omului; noțiunea de drept, principiile aplicabile și clasifi carea drepturilor și libertăți lor
fundamentale ale omului; caracteristicile protecției juridice a drepturilor omului și li bertăților
fundamentale; mecanismele juridice internaționa le și naționale de considerare și protecție a
drepturilor omului și libertăților fundamentale; specificul protecției drepturilor omului în teritoriile
disputate și implicate în conf licte din Europa de Est ș.a.

5
TEMA I. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

1.1. Concepții filozofice privind dr epturile omulu i și libertăț ile fundamentale
Problemele legate de drepturile omului se înscriu într-o lungă evoluție istorică, începând cu
epoca antică, când filozofii de pe atunci considerau granițele impuse între popoare ca bariere
artificiale în calea egalității dintre oameni.
Filozofii stoici susțineau că oamenii se nasc egali și au drept uri egale de a cultiva
înțelepciunea și virtutea ca expresii ale unui drept natural și universal, iar legea umană nu are
valoare decât dacă corespunde legii universale1 . Religia creștină a preluat și a dezvoltat conceptul de
egalitate dintre oameni, adăugându-i o motivație divină ce se r egăsește în concepțiile
moderne: egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, demnitatea ființei umane, decurgând  dintr-
o concepție asupra originii divine a omului. 
Referitor la drepturile fundamentale, creștinismul proclamă  o lipsă de diferen țiere între st ăpân
și sclav, concep ția limitării puterii politice,  adică a  puterii statului în raport cu individul1, ceea ce a
avut o influență considerabilă as upra dreptului natural din Evu l Mediu până la curentele filozofice
din secolul al XIV-lea, când au f ost adoptate charte, declarați i, pacte cu privire la drepturile omului.
Ideile de egalitate naturală a oamenilor au avut mai mult un ca racter abstract, deoarece nici în
societatea sclavagistă, nici în cea feudală nu și-au găsit tran spunerea lor în plan economic, social,
politic sau cultural. Așa cum scr ia R.Papini, nici stoicismul, nici creștinismul nu au impus, ca bază a
structurilor sociale și politice a organizării sociale a omenir ii – concepția lor asupra drepturilor
omului.
O altă idee, cea a legalității naturale a oamenilor, o întâlnim exprimată de Aristotel, care în
celebra sa lucrare Politica a f i r m ă : „ Numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natur ă
oamenii nu se deosebesc întru nimic ”1. În Grecia Antică, marele filozof Platon, exprimă ideea сă „ nu
trebuie… s ă se răspundă prin injusti ție și nici să se facă rău nici unui om indiferent de ceea ce
acesta ne-a f ăcut1”1. Ideea de justiție se regăsește, după părerea lui Platon, at ât în individ, cât și în
organizarea cetății, care trebuie să reunească patru virtuți ca rdinale: înțelepciunea, curajul,
temperanța și justiția.
Cunoscutul filozof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un a devărat piedestal, emitea cu
multă cutezanță ideea că „omul este m ăsura tuturor lucrurilor” , raportând toate fenomenele
naturale și sociale la om. La același capitol se înscriu și ope rele unor filozofi din Roma antică, cum ar
fi lucrările lui Cicero: Despre Republic ă, Despre regi, Despre obliga ții și ale altora . Jurisconsultul
roman Ulpian, sintetizând în plan juridic marele idei umaniste, sublinia că, în esență, principiile
dreptului trebuie să fie următoarele: să duci o viață onestă, s ă nu vatămi ceea ce aparține altuia și să
atribui fiecăruia ce este al său. Anume aceste lucrări au stat la temelia dreptului natural, care ulterior
va cunoaște o evoluție vertiginoasă în istoria drepturilor omul ui2.
Ideile umaniste exprimate în antichitatea europeană au fost pre luate de filozofii antici din Egipt,
Babilon, India care au elaborat diferite concepții privind drep turile omului și rolul acestuia în
societate. La acel timp se constată caracterul limitat al prote cției drepturilor omului care cuprindea
anumite drepturi doar pentru o minoritate constituită din oamen i liberi, ignorând drepturile celor care
nu erau cetățeni sau erau sclavi ori străini. Ultimii erau priv ați de orice drept, chiar de dreptul la viață.

1 Платон. Избранные диалог и. Москва, 1965, стр.384.
2 R. Miga-Beșteliu, C.Br umar. Op.cit., p. 6.

6
Cu toate acestea, societatea a cunoscut și unele transformări p rivind acordarea statutului de cetățean
populației aflate în teritoriile ocupate de Imperiul Roman, sta bilirea dreptului de participare a
sclavilor la ceremonii religioase, dreptul la moștenire, dreptu l de proprietate, dreptul la răscumpărare,
interzicerea rasismului ș.a.
Abia în secolele XVII și XVIII, în doctrina protecției drepturi lor omului s-au produs unele
completări calitative determinate de fundamentarea teoriei drep tului natural considerat etern și
nesupus ordinii divine. În accesiunea contemporană, noțiunea drept natural reprezintă o școală a
filozofiei politice și juridice care desemnează existența unui drept ce decurge dintr-o stare naturală a
oamenilor, drept ce a precedat apariția statului, o stare indep endentă de convențiile sau legislațiile
scrise. Dacă în Evul Mediu a predominat ideea dreptului natural de orig ine divină, atunci în secolele
XVII și XVIII începe a fi promovată cu insistență concepția ori ginii dreptului în natura umană
conform căreia oamenii se nasc cu anumite drepturi, sunt de la natură liberi și egali și aceste drepturi
nu pot fi anulate de stat3.
Iluminismul francez (secolele XVII–XIX) stă la baza celor mai c oerente teorii asupra
drepturilor omului care au inspi rat idealurile celor două mari revoluții: franceză și americană4.
Voltaire, fiind primul filozof care folosește noțiunea drepturile  omului , observă că contractul social
creează societatea poli tică și transformă omul în cetățean, ben eficiar al unei egalități și al unei
libertăți superioare libertății și egalității naturale. Jean-Ja cques Rousseau în lucrarea Contractul
social (1762) relevă că „omul este n ăscut liber, dar pretutindeni este în lan țuri”, ceea ce însemnă
eliminarea oricăror structuri sau mecanisme politice care ar fi de natură să afecteze demnitatea
omului5.
Prin contractul conceput de Rousseau,  fiecare  pune  în  comun  persoana  și toa tă  puterea lui
sub conducerea supremă a voinței generale. Cea mai importantă v aloare este libertatea, ce nu se
poate garanta decât prin legi capabile să împiedice ca oamenii drepți să fie oprimați de cei răi.
Astfel, prin contract, oamenii c onferă statului drepturile natu rale pentru a le primi înapoi sub forma
drepturilor civile care sunt drepturile naturale  originare îns oțite  de garanții  ale exercitării 
drepturilor. 
La rândul său,  marele  scriitor,   jurist  și  filozof  ilumini st  francez  Montesquieu,  în lucrarea 
Despre spiritul legilor , afirmă  că libertatea  este „dreptul  de a  face  tot ceea ce  îngăduie legile”.
 Prin  urmare,  dacă  un  cetățean  ar  putea să  facă ceea  ce    interzic legile,  el  nu  ar  mai  avea 
libertate,  pentru că  și  ceilalți  ar  putea  să  facă  la fe l. El a dezvoltat și principiul că puterea trebuie
stăvilită de putere, arătând că în mod natural omul care deține puterea este înclinat să abuzeze de ea.
Potrivit lui Montesquieu, „separația puterilor reprezint ă singurul mijloc prin care se poate asigura
respectul legilor într-un stat în care este posibil ă existența unui guvern legal”6, aceasta fiind „cea
mai bună, dacă nu singura garan ție a respect ării libertății indivizilor de c ătre autorit ățile statale”6.
În această ordine de idei, nici pe departe nu se poate consider a că accepțiunea modernă a
drepturilor și libertăților omului a apărut în antichitate, nic i că istoria drepturilo r omului a început
odată cu adoptarea Magne Chart Libertatum (1215), constituției engleze nescrise, sau Declarației
franceze privind drepturile omului și cetățeanului (1789).

3 Ion Guceac. Curs elementar de drept constituțional. Chiținău, 2004, p.83.
4 R. Miga-Beșteliu, C. Brumar. Op.cit., p. 7-8.
5 V. Luncan, V. Duculescu. Drepturile omului. Partea I. Bucureșt i: Ed. Lumina Lex, 1993. Op.cit., p.3.
6 O. Predescu. Convenția europeană a drepturilor omului și drept ul penal român. Cit. supra, p.  30.

7
Chiar și J.-J. Rousseau în secolul al XVIII-lea, în perioada re voluției franceze, în renumitul
Discurs asupra originii și fundamentelor inegalit ății între oameni afirmă că: „Drepturile omului
sunt daruri esen țiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge nici într-un fel”7.

1.2. Primele documente de drept constituțional privind drepturi le omului și libertățile
fundamentale din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Franța
Printre primele acte scrise refer itoare la drepturile și libert ățile omului în Anglia este Magna
Charta Libertatum din 1215 care, în opinia mai multor autori, se consideră ca pr imul document
european, dar și în istorie ce conțin elemente ale unei protecț ii juridice a persoanei umane8.
Acest act cu caracter constituționa l a fost emis de regele Ioan F ă r ă d e Ț a r ă î n u r m a
răscoalei baronilor, la care s-au alăturat cele două pături soc iale aliate până atunci cu regalitatea:
cavalerii și orășenii. Prin Magna Charta Libertatum regele a co nfirmat privilegiile marilor feudali,
făcând și unele concesii în folosul păturii bogate orășenești, dar fără să modifice situația maselor
orășenești și sătești. Charta pentru prima dată garantează drep tu ri le o am en ilo r d e a n u f i în c h iș i,
deposedați de avere sau exilați decât în urma unei judecăți dre pte. Una din cele mai importantăe
prevederi este cuprinsă în art.14 al Cartei, în baza căruia a f ost instituit Marele Consiliu al Regatului,
organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopi, conți și baroni. Apoi acest Consiliu lărgit, format din
reprezentanți ai orașelor și cav alerilor din comunitate, a cons tituit nucleul organizatoric din care s-a
format Parlamentul cu cele două camere ale sale, Camera Comunel or și Camera Lorzilor, devenind,
începând cu anul 1295, o instituție parlamentară.
Alt act cu caracter constituțional în Anglia îl constituie The Petition of Rights (Peti ția
Drepturilor) din 1628, document generat de abuzurile monarhului în sfera imp unerii supușilor la
impozite, taxe și alte plăți neprevăzute de legile și cutumele existente. Parlamentul englez, fiind
inspirat de Marea Chartă a Liber tăților (1215), s-a adresat reg elui cu Petiția pentru a stopa abuzurile
monahului și a dregătorilor aces tuia, stabilind că nici un supu s al coroanei nu poate fi impus să
plătească impozite, taxe, alte c ontribuții și să ofere cadouri valoroase fără consimțământul
Parlamentului exprimat printr-un act adoptat de acesta. În peti ție era prevăzut că nimeni nu putea fi
chemat în fața unei instanțe judecătorești să depună vreun jură mânt, să presteze o slujbă sau să fie
constrâns ori deranjat în legătură cu aceste forme de impunere forțată. Nici un om liber nu putea fi
arestat sau aruncat în închisoar e în afara cazurilor prevăzute de lege9.
În anul 1648 începe revoluția burgheză c are a condus în 1649 la decapitarea regelui Carol I
Stuart și la proclamarea Republicii. Impresionat de mișcarea de mocratică, Cromwell a fost impus să
elaboreze un proiect de Constituție prezentat armatei în Consil iul obștesc pentru a fi acceptat, ca
apoi să fie pus la vot. Scopul aut orilor acestui act reiese din însuși conținutul lui ș i constă în inițierea
unei legi superioare, garantată ș i elaborată de către Parlament , dar care totodată limitează puterea
Parlamentului și prevede răspunderea persoanelor ce nu o vor re specta-o, indiferent de situația lor
socială. Însă acest proiect de Constituție nu a fost acceptat de Parlament. C u toate acestea, o parte din
reformele preconizate în proiect au fost transpuse în viață. Cr omwell menționa că pentru ca un organ
de stat să se mențină stabil, este necesar ca acesta să dispună de o bază, făcând analogie cu o
construcție a cărei durabilitate depinde de fundamentul ei.

7Jean-Jacques Roussean. Discurs asupra originii și funda mentelor inegalității între oam eni. București: Ed. Ș tiințifică, 1958, p.145-
146.
8V. Duculescu. Protecția juridic ă a drepturilor omului. Bucureș ti: Ed. Lumina Lex, 1994. p.15.
9O. Predescu. Protecția interna țională a drepturilor omului. Cit . supra, p. 12.

8
Revenind la putere, stuarții, pr in Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce luase
parte la revoluție. De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea și bunul plac al regelui,
a făcut să voteze în Parlament actul numit Habeas Corpus (1679) care consacră dreptul tuturor
oamenilor de a nu fi închiși în mod ilegal, sau dacă sunt în pr ivațiune de libertate, posibilitatea de
apărare în fața unei Curți pentru a dovedi ilegalitatea detenți ei10. Tribunalelor le-a fost încredințat
controlul asupra reținerii și arestării cetățenilor. La cererea arestantului sau a oricărei alte persoane,
tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatu lui, putând hotărî, ca urmare, fie
retrimiterea lui în închisoare, f ie punerea lui în libertate, c u sau fără cauțiune. Deși acest act a fost
formulat în termeni generali, de prevederile lui au beneficiat în mare parte cei avuți. Pe de altă parte,
garanția indicată nu se extindea asupra crimelor îndreptate îm potriva statului.
După Habeas Corpus , Parlamentul Angliei a adoptat  Bill of Rights (Bill-ul Drepturilor) din
1689 care de asemenea avea caracter constituțional ce prevedea că legitimitatea puterii monahului își
are originea în voința poporului. A u fost interzise pedepsele i legale și crude, impusă obligația de a se
comunica imediat unui deținut motivele arestării sale, eliberar ea pe cauțiune ș.a.11
Pe calea unor acte scrise, dar mai ales a unor cutume juridice, actuala Constituție engleză și-a
văzut precizate contururile. Prin așa-numitele Parliaments Acts a fost influențat conținutul
Constituției și au fost efectuate reformele electorale din 1832, 1864, 1884, 1911, 1918 și 1949
care au diminuat rolul Camerei Lorzilor. Iar în baza actului di n 13 februarie 1958, femeile au obținut
dreptul de a fi membre ale Camerei.
Drept rezultat al unui îndelungat proces istoric, pe parcursul căruia instituțiile statului englez s-au
dezvoltat pas cu pas în contextul unor confruntări de interese economice și sociale încheiate de cele
mai multe ori cu soluții echilibrate, Constituția Angliei are, prin excelență, caracter pragmatic. Ea nu
reflectă plăsmuiri ale unei doctrine politice apriorice, ci con sacră instituții care s-au afirmat și ale
căror valoare a fost verificată în practica socială. Ea nu tran smite idei abstracte în lumea
realităților palpabile, ci transformă aceste realități într-o d octrină juridică. Fără îndoială, pentru
dezvoltarea drepturilo r omului și a constituționalismului, mode lul englez a constituit o importantă
sursă de inspirație în mai multe țări.
Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou și pe
continentul nord-american . Concepțiile politice americane cu privire la democrație, drep turile și
libertățile cetățenilor și-au găsit reflectare încă în primele documente în care națiunea americană se
manifesta ca o entitate distinctă și își cerea drepturile de a fi recunoscută în comunitatea națiunilor
unite. Elemente cruciale ale concepției americane se regăsesc î n Declarația de Independen ță a
Statelor Unite ale Americii adoptată la 4 iulie 1776 care prevede că toți cetățenii sunt eg ali din
naștere și sunt înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care se numără:
dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul de a fi feric it. Declarația stabilește că „Pentru a
asigura aceste drepturi, oamenii instituie guverne, care î și derivă dreptele lor puteri din
consimțământul celor guverna ți. Că, ori de câte ori o form ă de guvernare devine o primejdie pentru
aceste țeluri, este dreptul Poporului s ă o schimbe sau s ă o aboleasc ă și să instiuie un nou guvern
bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale, care i se vor
părea cele mai nimerite s ă-i garanteze acestui Popor Siguran ța și Fericirea”12. Cu toate acestea,
chiar cu mult înainte de momentul proclamării independenței, în 1641, o serie de idei notabile

10 http://artedeva.ro/wp/wp-conten t/uploads/2015/03/drepturilor_o mului_Mihut-Gheorghe.pdf
11 G. Alexianu. Curs de drept constituțional. Vol I. Editura Casei Școalelor, 1930, p.225.
12 http://hiphi.ubbcluj.ro/Public /File/sup_curs /istorie22.pdf

9
fuseseră enunțate de colonia Massachusetts, care adoptase Corpul libert ăților (Body of Liberties) pe
care 1-au acceptat și alte colonii. O importanță cu totul apart e reprezintă Declarația drepturilor
adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12 iunie 1776, red actată de George Mason. Așa cum se
arată într-o lucrare de istorie a Statelor Unite, Declarația de independență nu numai că anunța
nașterea unei noi națiuni, ci proclama și o filozofie a libertă ții umane ce avea să fie de acum înainte o
forță dinamică în întreaga lume occidentală. Ea se baza nu pe a numite nemulțumiri, ci pe temelia
largă a libertății individuale ce putea găsi sprijin în toată A merica. Declarația de independență a
servit unui scop ce dep ășea cu mult anunțarea publică a separării puterilor în stat. Inoculând
oamenilor simpli sentimentul propriei lor importanțe, îndemnând u-i să lupte pentru libertatea
personală, pentru aut oguvernare și un loc demn în societate, id eile acesteia au stârnit un entuziasm
general pentru cauza americană.
Un document mai puțin cunoscut este Ordonanța din Nord-Vest, din 13 iulie 1787, care
reafirmă ideile fundamentale cuprinse în Ordonanța redactată de Thomas Jefferson la 23 aprilie 1784.
Acest document se aplică teritoriilor situate la nord-vest de r âul Ohio și reafirmă dreptul locuitorilor
acestui teritoriu la beneficiile lui Habeas Corpus .
În ceea ce privește primele 10 Amendamente ale Constitu ției americane, acestea au
constituit, de fapt, o declarație de drepturi elaborată din ini țiativa lui James Madison. Deși
inițialmente erau în număr de 12, t o a t e a d o p t a t e d e c ă t r e C o n g r e s u l S U A , n u m a i 1 0 a u f o s t
ratificate de către state și la 15 decembrie 1791 au devenit pa rte a Constituției americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca re prezentând dezvoltări ale
doctrinei sale constituționale și ale drepturilor omului pot fi menționate și o serie de declarații
politice ale președinților americani, prin care aceștia au dezv oltat principiile constituționale
referitoare la drepturile omului, structura de stat, federaliza rea care au rămas bine cunoscute în istorie.
E suficient a menționa mesajul adresat de George Washington pop orului american la 17 septembrie
1796 cu prilejul termi nării celui de al doilea ma ndat; prima cu vântare inaugurată a lui Thomas Jefferson
rostită la 4 martie 18 01; mesajul președint elui american James M o n r o e d i n 2 d e c e m b r i e 1 8 2 3 , b i n e
cunoscut prin enunțarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preșe dintelui Abraham Lincoln din 4 martie
1861; primul mesaj inaugural al p reședintelui Wilson din 4 mart ie 1913; cuvântarea aceluiași
președinte din 8 ianuarie 1918 în care au fost enunțate „cele 1 4 puncte”; mesajul președintelui
Franklin Delano Roosevelt din 6 ianuarie 1941 cu privire la lib ertățile umane fundamentale; enunțarea
doctrinei Truman la 12 martie 1947; mesajul adresat de președin tele Lindon Johnson la 2 iulie 1964 cu
privire la drepturile civile.
Toate aceste mesaje și discursur i, cât și numeroase altele, apa rținând unor președinți ai
Statelor Unite, unor secretari de stat sau altor oameni politic i, au îmbogățit gândirea politică
americană, contribuind la o mai corectă punere în evidență a id eilor democrației americane și a
principiilor pe care aceasta se întemeiază.
În ceea ce privește sistemul jud iciar american, acesta este ast fel structurat, încât să asigure
imparțialitatea și aplicarea neabătută a legilor. Respectul deo sebit al americanilor față de justiție
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-și independența și ocrotind în
mod eficace drepturile și libertă țile omului. Printr-o cunoscut ă decizie a Curții Supreme a Statelor Unite
din 1803, în speța Marbuty contra Madison, C u r t e a S u p r e m ă s – a f ă c u t c e l e b r ă p r i n d e c l a r a ț i a
președintelui său John Ma rshall potrivit căreia „un act incompatib il cu Constitu ția este nul”, ramurii
juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili l egalitatea.

10
Referindu-se la dorința poporului de a vedea promovată justiția , publicistul american Philip
Randolph observa că salvarea unei rase, a unei națiuni sau a un ei clase trebuie să vină dinăuntrul său.
Libertatea nu este concedată, ea se câștigă; justiția nu este d ată, ea se revendică. O inscripție
aparținând unui autor neidentificat, expusă la intrarea Departa mentului Justiției din Washington,
înscrie o idee susținută de toți americanii, că justiția în via ța și conduita statului este posibilă numai
dacă sălășluiește mai întâi în ini mile și sufletele cetățenilor .
Modelul englez a exercitat o influență certă și asupra Franței. În această țară, instituțiile
Constituției engleze au fost bine cunoscute în pragul Revoluție i din 1789, mai ales prin
intermediul celebrelor scrieri ale lui Montesquieu. Dar foarte răspândite au fost și traducerile în
limba franceză ale cărți i englezului Blackstoune Commentaires sur Ies lois l'Angleîerre (1765) și a
elvețianului De Lohme La Constitution de l'Angleterre (1771).
În secolul al XVIII-lea, Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Ma bly nu și-au însușit pur și
simplu ideile dreptului natural, ci le-au dus mai departe, ofer indu-le pe deplin acțiunilor revoluționare
ce aveau să urmeze.
Spre deosebire de SUA, unde Constituția din 1787 a supraviețuit până astăzi, asigurând o
evoluție fără zguduiri profunde, în Franța dezvoltarea constitu țională a urmat o cale foarte
fructuoasă, pe parcursul căreia, revoluțiile și loviturile de s tat s-au succedat, făcând cu putință ca
doctrinele politice contradictorii să se afirme și să se concen treze în reglementări diferite ale
raporturilor dintre organele statului.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului13, adoptată de către Adunarea Constituantă a
Franței la 26 august 1789, are o importanță deosebită în dezvol tarea drepturilor omului în lume prin
faptul proclamării egalității dintre toate ființele umane, libe rtății religiei și de exprimare, precum și a
dreptului de a lua parte la guve rnare, dreptul de proprietate i ndividuală, rezistența asupra asupririi.
Un timp destul de îndelungat, d ezvoltarea constituțională în Fr anța a avut loc în sensul fundamentării
teoretice a instituțiilor adoptate sub semnul opoziției între d octrinele politice ale lui Montesquieu și
Rousseau. Această opoziție s-a man ifestat în două direcții prin cipale, care au oglindit interesele
divergente ale forțelor sociale și politice angajate în competi ția pentru putere. În primul rând,
Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ și considera că în statele moderne poporul nu este
în măsură să exercite el însuși nici puterea legiuitoare, nici pe cea executivă. El susținea că întrucât
într-un stat liber orice om, care este considerat ca având un s uflet liber, trebuie să fie guvernat de el
însuși, ar trebui ca poporul în totalitate să aibă putere legiu itoare, dar, cum aceasta nu este cu
putință în statele mari, și lasă loc la numeroase inconveniente în cele mici, trebuie ca poporul să
facă, prin reprezentanții săi, tot ceea ce nu poate face însuși . Marele avantaj al reprezentanților este
că ei sunt capabili în acest domeniu. Poporul nu este cât de pu țin potrivit să facă așa ceva, ceea ce
constituie unul dintre marile inconveniente ale democrației. Te ndința de absolutizare a unor teze
filozofice și-a găsit reflectare în special în modul în care Co nstituțiile franceze din 1791 și 1795 au
pus în aplicare separația puterii în stat. Deși Montesquieu a s ubliniat că cele trei puteri ale statului
trebuie să desfășoare o acțiune concentrată, totuși, aceste con stituții au reglementat raporturile dintre
aceste puteri în spiritul unei aproape totale izolări a lor.
Deși sistemul constituțional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de
Montesquieu, nu putem spune că în Marea Britanic nu există o se parație a puterilor.
Dimpotrivă, chiar din timpurile c ele mai vechi s-a recunoscut c ă puterile regelui nu trebuie să fie

13 https://ro.wikipedia.org/wiki/De clarația_drepturilor_omului_și _ale_cetățeanului

11
exercitate arbitrar și că trebuie să se consulte, împărțind res ponsabilitatea cu cei mai înțelepți
oameni ai regatului. Magna Carta a reafirmat și ea ideea că act ele regelui trebuie să fie conforme cu
dreptul țării. Beneficiind de o bogată tradiție, drepturile omu lui în Marea Britanic se realizează în
cadrul unui sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetățenilor la viața
politică, prin reprezentanții aleși, iar, pe de alta parte, gar antează efectiv drepturil e și libertățile prin
mecanisme politice și judiciare ce sancționează orice atingeri aduse libertății individuale. Deși are o
veche tradiție, sistemul constituțional britanic este totuși fl exibil, permițând o permanentă adaptare a
mecanismelor politice la noile cer ințe ale vieții sociale și ga rantând pe deplin cond ițiile indispensabile
înfăptuirii justiției și împlini rii autenticelor drepturi și li bertăți ale omului.
Credința în rolul benefic al con stituțiilor în viața socială, e sența constituționalismului
modern, este criticată uneori în sensul că sunt puține țări în care existența unei legi fundamentale cu
valoare juridică superioară legilor ordinare a condus la elimin area abuzurilor și încălcărilor
drepturilor și a libertăților indivizilor. Cei care formulează o asemenea critică ar trebui să-și
amintească însă că niciunde în lu me existența legilor penale nu a condus la dispariția infracțiunii, dar,
totuși, ele sunt păstrate ca o armă indispensabilă împotriva ac esteia. Nici legile civile nu au fost în
măsură să împiedice frecventel e încălcări ale obligațiilor cont ractuale sau producerea unor fapte
dăunătoare drepturilor altora, de și nimeni nu contestă utilitat ea acestor legi. Situația este mai puțin
simplă în cazul legilor constituți onale. Aceasta pentru că numa i constituțiile pătrunse de un spirit
real democratic, bazate pe instituirea unui sistem de frâne și contragreutăți și pe principiile statului de
drept, pot deveni într-adevăr arme eficiente de stopare a abuzu lui și a arbitrarului puterii politice. În
schimb, constituțiile autoritare, concentrând puterea politică în mâinile unei singure persoane sau în
cele ale unui singur grup restrâ ns, sunt mai curând de natură s ă încurajeze dezmățul bunului plac și
proliferarea samavolniciei.

12
TEMA II. EVOLUȚIA DREPTURILOR OMULUI
ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Evoluția drepturilor omului în Moldova de până la al doile a război mondial
Din punct de vedere istoric, în dreptul național, drepturile om ului au evoluat potrivit etapei
istorice parcurse. Momente importante au fost incluse în Pravila de la Târgovi ște (1542)14, Pravila de
la Putna (1581), cea de la mănăstirea Bistrița (1618), cea de la Galați de la începutul secolului al
XVII-lea și altele, care se referă la condiția juridică a perso anelor, la organizarea familiei – logodnă,
căsătorie, divorț și chiar la unele prevederi prin care se apăr ă omul, onoarea și demnitatea sa. Mai
târziu, în anul 1646, la tipografia mănăstirii „Trei Ierarhi” a fost tipărită Cartea româneasc ă de
învățătură15 de către logofătul Eustratie din porunca lui Vasile Lupu, care este considerată prima
codificare legislativă cu caracter laic a dreptului nostru, iar în anul 1652 s-a tipărit la Târgoviște
Îndreptarea legii, cunoscută și sub denumirea de Pravila cea mare16. Dispozițiile celor două
codificări se aseamănă, în general, prin ele apărându-se dreptu l de proprietate și relațiile feudale, iar
din punct de vedere al drepturilor omului este relevant faptul că stăpânilor li se interzicea uciderea
robilor de pe moșii.
Prin Așezămintul din 1743, domnitorul Țăr ii Moldovei Constantin Mavrocordat a ti ns să asigure
inviolabilitatea domiciliului locuitorilor de la orașe și sate. „Pe la târguri și la țară pe nicăeri, casa
nimănui cu sila, f ără de voia omului și fără de tocmeal ă de chirie și plata deplin ă nimene s ă nu o
găzduiască”17. Același domnitor, prin Actul pentru de zrobirea vecinilor în Moldova din 1749,
abrogă iobăgia în Principat. În anul 1773, la Iași, Nakazul în limba română, prin art.34, familiariza
cărturarii români cu conceptul lu i Montesquieau privind egalita tea în fața legii. În 1769 a fost propus
un proiect de reformare a orândui rii de stat a Pr incipatului Mo ldova în care cerințele principiului dreptății
erau recomandate de autorii proi ectului drept f undament și pent ru activitatea demnitarilor din organele
judiciare. În proiect se stipula că atât în capitala Moldovei, orașul Iași, cât și în ținuturile Principatului,
„toate judec ățile să se hotărască după dreptate pe pravili”. Pornind de la faptul că în trecut o parte a
proceselor judiciare au fost so luționate prin încălcarea preved erilor principiului dreptății,
memorandumul propunea ca cele pe nedrept rezolvate „să se judece a doua oar ă”.
Influența statelor din Europa de Vest se făcea tot mai simțită la sfârșitul sec.XVIII-lea–începutul
sec.XlX-lea. Declarația dreptur ilor omului și cetățeanului, ado ptată de către Adunarea Constituantă a
Franței la 26 august 1789, în care se proclama libertatea, egal itatea în drepturi, proprietatea
individuală, rezistența asupra asupririi, deveniseră cunoscute în Moldova deja spre sfârșitul lunii
septembrie 178918. Principiul de egalitate este tratat și în actul boierilor mol doveni către Poarta
Otomana din decembrie 180219. Art.l al documentului pled a în mod explicit pentru ca
reprezentanților diverselor pături sociale să le fie asigurat u n statut juridic identic. „Pentru
dreptățile stărilor, să fie fără de nici-o deosebire de la obraz la obraz p ăzite în fie ște cari stare și

14 Apărută sub domnia lui Matei Basarab. Culegere de legi. Reprezi ntă traducerea unor legiuiri grecesti.
15 http://www.scritub.co m/istorie/PRAVILELE-LAIC E-sau-CARTEA-ROM9 5173.php
16 https//arhive.org/stream/Îndrep tareaLegii.PravilaCeaMare1652
17 D.Dragnev. Țara Moldovei în epo ca luminilor. Chișinău, 1999, p .82.
18 Magazin istoric, nr.12, p.3, 1976.
19 Cristian Ionescu. Dezvoltarea Constituționala a României. Acte și documente, 1741-1991. Ediție revăzută și adaugită. Regia
autonomă // Monitorul Oficial, 2000.

13
fiindcă cinstea, via ța și averea sunt celi întîi și mai obștești, vor fi p ăziți toți deopotriv ă, fără de nici o
deosebiri”20.
Până la 1812, ideile principiilor dreptății și egalității și-au găsit cea mai amplă reflectare în
opera de codificare particulară a pravilistului Andronache Doni ci, în care el expunea noțiunea de
principiu al dreptății și regulilor de comportare în societate prevăzute de principiul dreptății. În anul
1812, o parte din teritoriul Moldove i (Basarabia) a fost alipit ă la Imperiul Rus și, spre marele nostru
regret, peste câteva decenii a fost transformată în gubernie ru sească. Astfel, totul ce era caracteristic
Imperiului Rus se reflecta și asupra Moldovei. Cealaltă parte a Moldovei continua să existe sub
dominația otomanilor, începând lupta de eliberare națională sub conducerea lui Tudor Vladimirescu,
care a obligat Turcia să slăbeas că controlul asupra Moldovei și Valahiei.
În secolul al XIX-lea începe o nouă perioadă istorică de dezvol tare statală a Moldovei. Un pas
important în domeniul protecției omului în țara noastră l-a con stituit apariția Codului lui Calimach,
cunoscut sub denumirea de Codica țivilă a Moldovei21, care, inițial, a fost tipărită în limba greacă și
a intrat în vigoare în anul 1817, iar în limba română a apărut în anul 1833. În anul 1822, moșierii
mijlocii și mici au elaborat un proiect de constituție cunoscut sub denumirea de Constituția
Cărvunarilor22. Unul dintre autorii acestui proiect era Ioniță Tăutu, care se c onducea de ideile
iacobinilor. De aceea, proiectul conținea unele prevederi influ ențate de actele Revoluției franceze.
Constituția îngloba 71 articole inc luse în 6 capitole cu următo arele denumiri: „Aspecte generale”,
„Despre Jurisdicție”, „Despre u nele funcțiuni și unele administ rații”, „Despre slujbașii statului”,
„Alte reforme pe care poporul le găsește necesare”, „Alte cerer i de utilitate generală”. Primul articol
al proiectului Constituției prevedea că „Poporul Moldovei, care din vechime și până astăzi a avut și
are dreptul de autonomie cu domnul s ău și cu legile sale, sub suzeranitatea puternicii împ ărați
căreia este închinat, cere s ă aibă și folosința acestui drept. Aceasta în scopul de a- și da o legiuire
dreaptă și bine înțeleasă în limitele supunerii și credinței datorite Prea înaltului Domn”23. Acest act,
pentru prima dată în istoria constituționalismului român, procl amă dreptul la proprietate privată,
proclamă egalitatea oamenilor în fața legii indiferent de rang, de stare socială etc.; protecția
arestatului prin reprimarea oricărei asprimi care nu ar fi nece sară asigurării de persoana prevenitului;
dreptul persoanelor de a se adresa fără anumite îngrădiri în ju decată; libertatea deplină pentru orice
fel de comerț interior; limitarea taxelor vamale la import și e xport. Actul cuprinde, de asemenea,
norme juridice cu privire la cetățenie. Proiectul Constituției Cărvunarilor formula pentru prima dată
principiul constituțional al domniei legii și al separării puterilor în stat .
Deși acest proiect nu a devenit Constituție, totuși o anumită i nfluență în dezvoltarea
drepturilor omului în Moldova a avut-o, și anume: principiile d eclarate au fost oglindite în actele
ce 1-au urmat. Apoi aceste idei au fost dezvoltate și aplicate în perioada revoluției din 1848 de către
Mihail Kogălniceanu.
La l ianuarie 1822, Adunarea Obștească a votat Regulamentul Organic24 care ulterior a intrat în
vigoare. Acest act consacra domnia electivă și viageră. Puterea legislativă a domnitorului era
îngrădită de legiferare împreună cu Adunarea Obștească ale căro r legi erau supuse obligatoriu
promulgării de către domn. Domnitorul numea în dregătorii, avân d putere executivă, de asemenea,

20 Vlad Georgescu. Memoires et projets de reforme dans les Princi pautes Roumaines (1769-1830) . București, 1970, p.46.
21 Ion Suceava și alții. Lucrarea citată, p.21-22.
22 https://ro.wikipedia.org/w iki/Constituia_Cărvunarilor
23 http://romanianphilosophy.blogspot.md/2014/12/constitutia-carv unarilor-din-1822.html
24 http://istoria-romaniei.blogspot.md/2009/08/regulamentul-organ ic.html

14
păstra calitatea de judecător s uprem în fruntea Divanului dom nesc ca instanță de apel. Domnitorului
i-a fost retras dreptul de a se amesteca în justiție. Regulamen tul indica expres independența
tribunalelor. I-au fost limitate atribuțiile financiare. A fost format Sfatul Administrativ și Adunarea
Obștească extraordinară care avea ca atribuții alegerea domnulu i. Astfel, în Moldova au apărut idei
modeme cu privire la organizarea de stat.
Deși premisele Regulamentului Organic erau puțin favorabile evo luției regimului parlamentar,
totuși, unele încercări de afirmare în viața politică a câtorva din regulile acestui sistem de
guvernământ nu au lipsit în acest timp.
Inspirată din Declarația drepturilor omului și cetățeanului, Proclama ția din 1848 de la Islaz25
apare ca o întrerupere în mersul țărilor române spre adoptarea regimului parlamentar, întrucât această
proclamație prevedea că domnul urma nu numai să fie ales de Adu narea Generală reprezentativă a
tuturor stărilor, ci să fie res ponsabil în fața a cesteia. Se im pune concluzia că sistemul politic
preconizat se apropria mai mult de guvernământul de adunare dec ât de regimul parlamentar.
Această întrerupere în orientarea spre regimul parlamentar a or ganizării politice pe pământul
ț ă r i l o r r o m â n e a c o n t i n u a t , d a r î n t r – u n a l t s e n s , ș i a t u n c i , c â n d d u p ă î n f r â n g e r e a d i n 1 8 4 8 a
revoluției din Moldova ș i Muntenia prevederi le de drept constit uțional ale regulamentelor organice
au fost modificate prin Actul de la Balta–Liman, încheiat cu Ru sia și Turcia la l mai 1849, adunările
obștești au fost înlocuite cu divanuri formate din boieri numiț i de domn.
După unirea Moldovei și Valahiei într-un stat unic – România, o importanță constituțională a
avut statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, apoi Const ituția din 1866. În baza statutului
dezvoltator al Convenției de la Paris, domnitorul a adoptat o s erie de legi în scopul de a efectua
importante reforme în țară. La 30 iunie 1866, după modelul Cons tituției belgiene, este votată de
Parlament Constituția României26, sancționată de domnitor la 1 iulie 1866. Constituția cuprinde a 8
titluri cu 133 de articole, și anume, „Despre teritoriul Români ei”, „Despre finanțe”, „Despre puterea
armată”, „Dispoziții generale”, „Despre revizuirea Constituției ”, „Dispoziții tranzitorii și
suplimentare” etc. În primul articol din Constituție este prevă zut: „Principatele Unite Române
constituie un singur stat indivi zibil, sub denumi rea de România”27.
Această Constituție consfințea principiile fundamentale moderne și progresiste, instaura
monarhia constituțională pe baza separației puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată
colectiv de domn și de Reprezentanța națională împărțită în dou ă adunări: cea a deputaților și senatul.
Puterea executivă era exercitată de domn cu sprijinul miniștril or. Puterea judecătorească era
exercitată de curți și tribunale, adică de or gane speciale jude cătorești, constituite în baza legii. Pentru
a asigura colaborarea celor trei puteri se prevedea dreptul dep utaților de a adresa interpelări
miniștrilor, dreptul monarhului de a sancționa legile și dreptu l justiției de a controla legalitatea actelor
administrative.
Un principiu important al dreptu lui constituțional, consfințit de Legea fundamentală, a fost
declararea și garantarea drepturilor și libertăților românilor care puteau fi exercitate numai de cetățenii
români creștini. Constituția a stabilit lipsa în stat a deosebi rii de clasă, indicând că toți cetățenii sunt
egali în fața legii. Se declara inviolabilitatea domiciliului ș i libertatea conștiinței. Declarând
proprietatea sacră și inviolabilă, Constituția stabilea că nici o lege nu poate prevedea pedeapsa cu
confiscarea averii. Exproprierea putea avea loc nu mai pentru ca uza de utilitate publi că în trei situații:

25 http://www.historia.ro/exclusiv_w eb/general/articol/proclama-i a-islaz-921iunie-1848
26 http: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866
27 Ibidem.

15
comunicațiuni, salubritate publică, apărarea țării. Alt princip iu fundamenta supremația Constituției,
care însemna că toate legile trebuie să corespundă Constituției și că aceasta nu poate fi suspendată
nici parțial și nici total.
Pe parcurs, Constituția din 1866 a suferit o serie de modificăr i, precum: în 1879 dispozițiile
privitoare la drepturile politi ce; în 1884 – cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral și la
pământurile rurale; în 1917 – dispozițiile referitoare la garan tarea drepturilor de proprietate și cele
privitoare la dreptul de vot; în 1918 – ca urmare a desăvârșiri i statului național unitar român. Pentru
perioada istorică ad optării ei, Constituția din 1866 a fost una din cele mai liberale din Europa și a
constituit un puternic instrument juridic pe calea modernizării țării în spiritul revendicărilor
democratice. România a izbutit să elaboreze o Constituție care, bazată pe principiul separației
puterilor în stat și a limitării puterilor șefului statului, a avut un caracter liberal bine conturat și a
oglindit puterile progresiste ce se afirmau cu tot mai multă pu tere.
Când în 1918 Basarabia, prin hotărârea Sfatului Țării, a intrat în componența României, era
aplicată Constituția din 1866, care consfințea deja la acea per ioadă dreptul la vot universal, egal,
direct și cu scrutin secret. Deoarece Constituția respectivă a fost adoptată cu mult timp în urmă și
în scopul ca la adoptarea ei să p articipe și repr ezentanții ter itoriilor ce au fost alipite la România, a
fost adoptată o nouă Constituție. La sfârșitul lunii martie 192 3, noua Constituție a fost votată,
promulgată și publicată la 29 martie. Ea cuprindea 8 titluri și 138 articole care constituiau circa
60% din textul Constituției din 1866.
Noua Constituție prevedea: decla rația de drepturi și libertăți , garantarea lor d e c ă t r e s t a t ,
organizarea puterilor în stat, modalitatea de revizuire a Const ituției ș.a. Făurirea statului național
unitar era reflectată în titlul întâi, unde, alături de formula „stat indivizibil”, s-a introdus și sintagma
„național-unitar”.
Au fost garantate drepturile și libertățile cetățenilor, libert atea conștiinței, a presei, a
întrunirilor, dreptul la asociere, egalitatea tuturor în fața l egii, libertatea individuală, inviolabilitatea
personală și a domiciliului, secretul corespondenței, dreptul l a învățământ, dreptul de a alege și de
a fi ales, dreptul la petiționare, dreptul de a-i reclama în ju stiție pe funcționarii publici,
proprietatea de orice natură, dr eptul la vot unive rsal, egal di rect și cu scrutin sec ret. Consfințea forma
de guvernământ – monarhia consti tuțională cu regim democratic p arlamentar.
În Constituție se consacra separ ația puterii în stat, care se e xercita prin realizarea atribuțiilor
legislative, executive și judecătorești de organe speciale. Cel e trei puteri erau independente una de alta și
se limitau reciproc. Puterea legislativă era exercitată colecti v de rege și reprezentanța națională
bicamerală. Puterea executivă aparținea regelui și miniștrilor. Puterea judecătorească era exercitată de
instanțele judecătorești. Curtea de Casație avea dreptul contro lului constituționalității actelor
legislative, declarându-le inaplicabile pe cele care contravene au Constituției. Independența
legislativului era garantată prin imunitate parlamentară. Indep endența executivului se asigura prin
recunoașterea puterii constituționale a regelui ca ereditară. I ndependența judecătorească era garantată
prin inamovibilitate. Constituția a înscris și principiul supre mației legii și al statului de drept,
organizând controlul constituționalității legilor și contencios ul administrativ. Modalitatea de
revizuire a Constituției din 192328 a fost admisă conform unei proceduri speciale. Asupra inițiati vei
de revizuire a Constituției trebuiau să se pronunțe toate trei ramuri ale puterii legislative.

28 https://ro.wikipedia.org/wik i/Constituția_României_din_1923

16
În 1938, regele Carol al II-lea a emis o nouă Constituție fără a ține seama de procedura de
modificare, care a fost întărită pe cale plebiscitară. Ea a mar cat trecerea de la sistemul
parlamentar la sistemul autoritar cu supremația executivului. D eși Parlamentul continua să
acționeze, rolul puterii executive s-a intensificat, astfel con ducând la înlăturarea principiului
separației puterilor în stat și concentrarea puterii politice î n mâinile regelui. Potrivit acestei
Constituții, regele era nu numai titularul puterii executive, c i și al celei legiuitoare, dat fiind faptul
că Constituția prevedea: „Puterea legislativ ă se exercit ă de rege prin reprezentan ța națională”29.
Constituția din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940, ia r la 31 august 1944, prin Decret
regal, a fost restabilită acțiunea Constituției din 1923. Aceas ta prevedea că se restabilesc drepturile
românilor recunoscute de Constituția din 1866 și 1923, astfel s ubliniindu-se o veche tradiție
constituțională și punâ ndu-se capăt regimul ui dictatorial.

2.2. Drepturile omului în perioada regimului comunist din Moldo va Sovietică
Crearea în 1925 în stânga Nistru lui a Republicii Autonome Sovie tice Socialiste Moldovenești
în componența RSS Ucrainene a condiționat un specific distinct al dreptului constituțional dictat de
Constituția URSS din 1924. Constituția RASSM, adoptat ă în 192530, proclama în autonomie
dictatura proletariatului și r olul conducător al Partidului Com unist în organizarea politică a
Moldovei Sovietice, reglementa sistemul judiciar care era compu s din judecătorii norodnice
organizate în raioane, Judecătoria Principală, ce activa în baz a propriului regulament, și
Judecătoria Supremă a URSS, ca instanță superioară. În pretinsa Lege fundamentală lipseau cele mai
esențiale principii caracteristice unor constituții: drepturile și libertățile omului, separarea puterilor în
stat, supremația Constituției, ceea ce, potrivit clasicilor con stituționaliști, se considera inadmisibil
pentru un stat cu regim constituțional. Conducându-ne de preved erile art.16 din Declarația franceză a
drepturilor omului din 26.08.1789, care proclama că „Orice societate în care garan ția dreptului nu
este asigurat ă nici separarea puterilor determinat ă, nu are Constitu ție”31, putem concluziona că din
punct de vedere al dreptului constituțional această lege fundam entală era doar o ficție .
Ulterior, în baza renovării constituționale a URSS (1936), la 6 ianuarie 1938 a fost adoptată
noua Constituție a RASSM, care ins era 11 capitole și 114 artico le (cu patru capitole mai mult decât
cea din 1925). Capitolele noi se refereau la orânduirea socială , drepturile și obligațiile cetățenilor,
sistemul electoral, procedura de modificare a Constituției. Art icolele care tratau noțiuni cum ar fi
baza economică și politică aveau mai mult un caracter ideologic și nu juridic. Se declara că baza
politică o constituie sovietele de deputați ai oamenilor muncii , iar baza economică – sistemul
socialist de gospodărire și proprietatea socialistă (proprietat ea de stat și proprietatea cooperatist-
colhoznică). În organizarea puterii de stat nu s-a realizat pri ncipiul separației puterilor, dar cel al
unicității puterilor. Organele erau împărțite în categorii într e care se stabileau relații de subordonare
din treaptă în treaptă până la o rganul suprem – Sovietul Suprem al RASSM. Însă acest Soviet Suprem
nu era unicul organ legislativ, iar actele referitoare la modif icarea Constituției, la organizarea
administrativ-teritorială necesitau confirmarea de către autori tățile RSS Ucrainene. Organele locale ale
puterii de stat erau sovietele ra ionale, orășenești și sătești. Constituția a introdus dreptul de vot universal,
direct egal și cu scrutin secret , restricțiile de mai înainte f iind desființate. Se declarau drepturile la
muncă, învățătură, odihnă, la asi stență socială, libertatea cuv ântului, a presei, a întrunirilor,

29 https://istoriiregasite.wordpr ess.com/tag/constitutia-din-1938 /
30 https://ro.wikipedia.org/wiki/ Constituția_RASS_Moldovenești_(1 925)
31 Luchaire F. De la methode en dr oit connstitutionnel. În Revue de droit public, mars- avril, 1981, p.275.

17
mitingurilor și demonstrațiilor. Libertatea asocierii era decla rată cu specificarea că cei mai
conștienți se unesc în Partidul Comunist care este „un deta șament de avangard ă și nucleul
conducător al tuturor organiza țiilor” . Astfel, libertatea asocierii era limitată la un singur partid
politic. Proclamând cetățenilor dr epturi, Constituția concomite nt le-a înaintat și anumite îndatoriri:
executarea legilor, respectar ea disciplinei de muncă, atitudine a onestă față de datoria obștească,
stima fașă de regulile de conviețuire socială, păstrarea și con solidarea proprietății socialiste obștești
ș.a.
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Bas arabia, Bucovina de
Nord și Ținutul Herța au fost oc upate de forțele armate ale URS S, anexându-le violent la Uniunea
Sovietică și impunându-le un regi m comunist tota litar. Aceste t eritorii au fost subordonate noii
concepții cu privire la organizarea statală, bazată pe dominați a unui singur partid și
neacceptarea acțiunilor ce contr aveneau ideologiei comuniste. A u fost eliminate garanțiile
democratice care asigurau judecarea echitabilă și corectă a ped epselor, administrarea justiției
efectuându-se după criterii politice și de clasă. Pe de altă pa rte, cu tot mai multă abatere s-a
manifestat o discrepanță flagrantă între litera și spiritul leg ii. Unele acte normative erau
subordonate criteriilor politice și erau folosite ca mijloc de anihilare a fostelor pa rtide politice și a
intelectualității . Treptat s-a ajuns la d egradarea ordinii publ ice, deoarece justiția era folosită pentru
lichidarea oricăror tendințe de împotrivire față de noul regim comunist instaurat în țară.
La 10 februarie 1941, Sovietu l Suprem al RSSM a adoptat Constituția RSSM32 care
cuprindea 11 capitole și 125 de articole. După structura și den umirea capitolelor aceasta nu se
deosebea de constituțiile celorla lte republici sovietice și inc ludea: „Orânduirea socialistă”,
„Orânduirea de stat”, „Organele supreme ale puterii”, „Organele administrației de stat”,
„Organele locale”, „Bugetul”, „Judecătoria și procuratura”, „Dr epturile și obligațiile
cetățenilor”, „Sistemul electoral”, „Stema, steagul, capitala”, „Modificarea Constituției”. În
Capitolul VII, „Drepturile și obligațiile cetățenilor”, se decl ară dreptul la muncă, odihnă, asigurare
materială pentru bătrânețe și învățătură și de ordin sociopolit ic ca dreptul la asociere în unele
organizații obștești și se enumeră aceste organizații, se indic ă că cei mai activi și conștienți cetățeni se
pot uni în Partidul Comunist al bolșevicilor din Uniunea Soviet ică. Era declarată inviolabilitatea
persoanei și a locuinței. Se fixau și îndatoririle de a ocroti proprietatea socialistă, obligația militară.
Cu toate acestea, Constituția din 1941 renunță la principiile u niversale recunoscute în țările
democratice ca pluralismul politic, separația puterilor, suprem ația legii și a statului de drept.
După demascarea cultului persona lității lui Iosif Stalin, condu cerea sovietică a planificat
elaborarea unei noi Constituții a URSS și a republicilor uniona le în parte. La 15 aprilie 1978, Sovietul
Suprem al RSSM a votat noua sa Constituție33 care era compusă din preambul și 10 secțiuni în care
se conțin 19 capitole și 172 articole. În preambulul Constituți ei, „Societăți socialiste dezvoltate”,
RSSM este declarată republică egală în drepturi în componența U RSS, iar în Capitolul I că „toată
puterea în RSSM apar ține poporului” , pe care o exercită prin soviet ele de deputați a i norodului. A ceastă
prevedere avea caracter decorati v și demografic, deoarece în a rt.6 se indica direct cui îi aparține puterea
– „Partidului Comunist – for ța conducătoare și îndrumătoare a societ ății sovietice”34. Păstrând sistemul
sovietelor, Constituția a îngloba t și principiul unicității și supremației sovietelor, negând ca și mai
înainte principiul separației puterilor. Se prevedea cetățenia dublă: fiecare cetățean al RSSM este

32 Ion Guceac. Curs elementar de drept constituțional. Vol.I. Chi șinău, 2001, p.226-229.
33 Ibidem, p.231-236.
34 Ibidem, p.233.

18
cetățean al URSS. Se declara egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor RSSM, i ndiferent de rasă,
naționalitate, sex, studii, religie, limbă etc.
Constituția din 1978 lărgea drep turile cetățenilor, adăugând la drepturile prevăzute în Constituția
precedentă dreptul la ocrotirea sănătă ții, dreptul la locuință, dreptul de a se folosi de realizările
culturii, dreptul de a particip a la conducerea treburilor de st at și obștești, dreptul de a depune
plângeri împotriva acțiunilor persoanelor oficiale, ale organel or de stat și obștești. Deși în Constituție
erau proclamate drepturi politice, social-economice și individu ale ale cetățenilor, lipsea un
mecanism real și garanții constituționale suficiente pentru rea lizarea lor. Cetățenii nu beneficiau
satisfăcător de posibilități ca să-și realizeze drepturile sale constituționale, îndeosebi unele drepturi
și libertăți civile și politice care erau foarte restrânse sau abuziv încălcate. Constituția conținea
norme de drept privind activitatea judecătorească și a procurat urii, dar de fapt nu se asigura
independența justiției.
Ca rezultat al proceselor politice și social-economice de la sf ârșitul anilor 80–începutul anilor
90 în USSR s-a întețit criza socialismului, trecut apoi în isto rie. Statul totalitar se fărâmița prin
conflicte sociale și interetni ce. Scădea productivitatea econom ică și nivelul de viață al cetățenilor. A
decăzut ordinea de drept și disciplina. Depășirea situației de criză politică, economică și socială se
prevedea prin autodeterminarea republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova prin ieșirea din
URSS.

2.3. Evoluția drepturilor omului d upă proclamarea suveranității Republicii Moldova
Autodeterminarea Republicii Moldov a a început odată cu adoptare a de către Sovietul Suprem
al RSSM, la 31.08.1989, a Legii cu privire la statutul limbii d e stat a RSS Moldovenești în
preambulul căreia se constata că limba de stat este „una din premisele existen ței națiunii
moldovene ști în cadrul forma ției sale na țional-statale suverane, al asigur ării funcționării ei în toate
sferele pe teritoriul RSSM”35.
În continuare, procesului de auto determinare a fost identificat odată cu adoptarea Legii cu
privire la introducerea unor modificări în art.6, 7 și 49 din C onstituția RSSM prin care a fost anulat
articolul 6 ce stabilea că forța conducătoare și îndrumătoare a societății sovietice , nucleul ei politic, a
organizațiilor de stat și obștești este Partidul Comunist al UR SS și înlocuit cu reglementarea:
„Partidele politice, alte organiza ții obștești și mișcări de mas ă participă la elaborarea politicii
republicii, la conducerea treburilor de stat și obștești prin reprezentan ții lor, ale și în sovietele de
deputați ai poporului, precum și sub alte forme”36. Prin modificările art.7, în Constituție a fost
prevăzută activitatea tuturor partidelor politice fără dreptul de a uzurpa puterea, iar pin art.49 era
garantat dreptul cetățenilor de asociere liberă în partide poli tice, precum și pluralismul politic și
pluripartitismul – elemente importante ale unui stat democrat.
La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSSM de legislatura a XII-a, în cadrul prime i sesiuni,
„apelând la adev ăr că toți oamenii sunt egali și au dreptul la via ță, libertate și bunăstare,
înțelegând responsabilitatea istoric ă pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultur ă și
tradiții milenare, respectând dreptul la suveran itatea tuturor popoarelor, în scopul instaur ării legii,
protecției legale și stabilității sociale, exprimând dorin ța poporului” a adoptat Declarația de

35Actele legislative ale RSSM Cu privire la decretarea limbii mol dovenești limbă de stat și revenir ea ei la grafia latină. Chiș inău:
Cartea Moldovenească, 1990.
36 Legi, hotărâri și alte acte adopt ate la sesiunea întîi a Soviet ului Suprem al RSS Mo ldovenești de legisla tura a XII-a . Ediție a
Sovietului Suprem al RSS Mo ldovenești, Chișinău, 1990.

19
suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova37. În contextul Declarației a fost stabilit că
„purtătorul și sursa suveranit ății este poporul , suveranitatea se realizeaz ă în interesele întregului
popor de c ătre organul reprezentativ superior al puterii republicii. Nici o parte a poporul ui, nici un
grup de cet ățeni, nici un partid politic sau organiza ție publică, nici o alt ă formă de organiza ție, nici
o persoan ă fizică nu au dreptul s ă-și atribuie dreptul de a exercita suveranitatea”38.
Pământul, subsolul acestuia, ape le, pădurile și alte resurse na turale, aflate pe teritoriul RSS
Moldova, precum și întreg potențialul economic, tehnico-științi fic și financiar, alte valori de
patrimoniu național se află în pr oprietatea exclusivă a statulu i și se folosesc în scopul asigurării
necesităților materiale și spirituale ale poporului . Pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste
Moldova a fost instituită cetățenia republicii . Tuturor cetățenilor republicii, cetățenilor străini și
apatrizilor care domiciliau legal și obișnuit pe teritoriul RSS Moldova, le-au fost garantate drepturile
și libertățile conform Constituției și altor legi ale RSS Moldova , recunoscute principiile și normele
de drept internațional și ei erau obligați să respecte legile republicii. A fost procl amată protecția
statului față de cetățenii R.Mo ldova din afara republicii. Se p revede că Republica Sovietică
Socialistă Moldova „acordă garanții pentru to ți cetățenii, partidele politice, organiza țiile publice,
mișcările de mas ă și organiza țiile religioase, ce activeaz ă în conformitate cu prevederile
Constituției R.S.S. Moldova, șanse juridice egale de a parti cipa la gestionarea statului și afacerilor
publice”39.
Au fost proclamate separarea puterilor în stat în ramurile legislativ ă, executiv ă și
judecătorească, asumate obligațiile ca Republica Sovietică Socialistă Moldova să respecte Carta
Națiunilor Unite, angajamentele fa ță de principiile universal acceptate și normele de drept
internațional , dorința de a trăi cu toate țările și popoarele în pace și armonie și ca să se întreprindă
toate măsurile pentru a evita o confruntarea în relațiile inter naționale, interstatale și interetnice,
apărând interesele poporului RSS Moldova.
La 27 iulie 1990, Parlamentul adoptă Decretul cu privire la puterea de stat40 prin care
Sovietul Suprem (Parlamentul) a fost declarat organ suprem al p uterii legislative și unicul exponent
al voinței întregului popor . Puterea jurisdicțională a fos t declarată subordonată numai le gii, iar
amestecul în înfăptuirea justiției – inadmisibil. Organele exec utive și dispozitive au fost declarate
răspunzătoare în fața organelor puterii de stat, fiind subordon ate acestora prin executarea actelor
legislative. Importanța Decretul ui se manifestă în dezvoltarea principiului suveranității poporului, a
separării puterilor în stat și scoaterea acestora de sub influe nța ideologiei comuniste.
La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de independen ță a
Republicii Moldova41 prin care se reafirma egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul acestora la
autodeterminare, conform Cartei ONU, Actului final de la Helsin ki și normelor de drept
internațional. Parlamentul s-a adresat către Organizația Națiunilor Unite cu cererea de a fi admisă ca
membru cu drepturi depline în organizația mondială și în agenți ile sale specializate, a declarat că
este gata să adere la Actul final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând
să fie admisă cu drepturi egale la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa și la
mecanismele sale. În Declarație se garantează „ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale

37 Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste M oldova din 23.06.1990//Vești, nr.8/192, 1990.
38 Ibidem.
39 Ibidem.
40 Decretul cu privire la puterea de stat din 27.07.1990//Vești n r.8 din 11.12.1990.
41 Legea nr.691 din 27.08.1991 priv ind Declarația de independență a Republicii Moldova // Monitorul Oficial nr.11-12 din
30.12.1991.

20
și a libert ății politice ale tuturor cet ățenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor
aparținând grupurilor na ționale, etnice, lingvistice și religioase, în conformitate cu prevederile
Actului final de la Helsinki și ale documentelor adoptat e ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o
nouă Europă42.
La 29 iulie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat noua Constitu ție a Republicii
Moldova43, în care Republica Moldova este proclamată stat suveran și ind ependent, unitar și
indivizibil, stat de drept, democratic în care demnitatea omulu i, drepturile și libertățile lui, libera
dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul pol itic reprezintă valori supreme și sunt
garantate. Dispozițiile constituționale privind drepturile și l ibertățile omului se interpretează și se
aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Om ului, cu pactele și tratatele
internaționale la care Republi ca Moldova este pa rte. Constituți a este declarată Lege supremă. Nici o
lege și nici un alt act juridic care contravine Constituției nu are putere juridică. Drepturile, libertățile
și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor Republicii Moldova sunt prevăzute în trei capitole din
Titlul II al Constituției.
Revenită după zeci de ani de guvernare dictatorială la normalit atea vieții democratice, în
Republica Moldova a început un proces ireversibil de creare a u nui fundament legislativ trainic în
apărarea suveranității și indepe ndenței statale, în crearea unu i stat democratic și d e drept, în protecția
drepturilor și libertățilo r fundamentale ale omului.

42 Ibidem.
43 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Ofi cial nr.78 din 29.03.2016.

21
TEMA III. NOȚIUNEA, PRINCIPIILE APLICABILE
ȘI CLASIFICAREA DREPTURILOR OMULUI

3.1. Noțiunea și caracteristica dre pturilor omului și libertăți lor fundamentale
Problemele legate de drepturile omului se înscriu într-o lungă evoluție istorică, începând cu
epoca antică, când filozofii de pe atunci considerau granițele impuse între popoare ca bariere
artificiale în calea egalității dintre oameni. Religia creștină a dezvoltat conceptul de egalitate între
oameni, adăugându-i o motivație divină, ceea ce a avut o influe nță considerabilă asupra dreptului
natural al Evului Mediu, până la curentele filozofice din secol ul al XIV-lea, când au fost adoptate
charte, declarații, pacte cu priv ire la drepturile omului. Dar nici pe departe nu se poate înțelege că
drepturile omului în accepțiunea modernă au apărut în antichita te, nici că drepturile omului au apărut
odată cu Magne Chart Libertatum (1215) sau cu Declarația francez ă privind drepturile omului și
cetățeanului (1789). Chiar și J.-J. Rousseau în secolul XVIII-lea, în perio ada revoluției franceze, în
renumitul Discurs asupra originii și fundamentelor inegalit ății dintre oameni afirmă „Drepturile
omului sunt daruri esen țiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge nici într-un fel”44.
Drepturile omului reprezintă esența naturii sale, de aceea se n umesc naturale, ele nu necesită
reglementare juridică, fiindcă există obiectiv și independent d e titularul acestora. Ele sunt acele
drepturi, care aparțin ființei u mane de la naștere, sunt inalie nabile și inerente fiecărui om în virtutea
apartenenței sale la specia umană și care sunt recunoscute univ ersal. Realizarea drepturilor nu poate
fi condiționată de anumite circumstanțe, ele fiind componente o bligatorii ale demnității umane.
Statul nu-1 poate lipsi pe om de drepturile sale, el poate doar să-i limiteze anumite drepturi în baza
Constituției sau a legilor.
În literatura de specialitate se menționează că drepturile fund amentale ale cetățenilor nu se
deosebesc de alte drepturi subiective nici prin obiectul lor, n ici prin natura lor. Sunt cunoscute mai
multe teorii, și anume: în teoria drepturilor naturale savantul Hugo Grotius menționează că
drepturile esențiale ale oamenilo r se datorează faptului nașter ii.
În lucrarea Contractul social45, J.-J.Rousseau încearcă să legitimeze puterea instituită prin
contractul dintre oameni și autorități. El menționează că oamen ii își înstrăinează toată libertatea în
folosul monarhului sau al unei puteri.
Potrivit concepției lui John Lock e, respectarea drepturilor nat urale este asigurată și garantată
de buna organizare a puterilor în stat. El susține că dacă pute rea legiuitoare nu respectă dreptul
indivizilor, atunci poporul poate să aleagă o altă putere care să respecte angajamentul luat printr-un
contract social.
Conform unei alte păreri, concep tul de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire
individuală a revoluțiilor burghe ze din Europa. El s-a conturat d i n i d e i c a r e e x i s t a u d e j a î n
antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Cu toate a cestea, numai în timpul revoluțiilor
burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica so cială. Teoreticienii filozofi au fost
primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltâ nd principiile unei antropologii
umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor om ului. La rândul lor, revoluțiile

44 J.-J. Rousseau. Discurs asupra or iginii și fundamentelor inega lității dintre o ameni. București: Ed .Științifică, 1958.
45 https://ru.scribd.com/doc/45492395/ Contractul-Social-Rousseau

22
americană și franceză au consacrat pentru prima oară în istoria umanității principiile egalității în
fața legii, a libertății de g ândire și a demnității umane46.
Specialiștii în drept constituțional recunosc că „dreptul este o libertate, iar libertatea este un
drept”47. Însă nu putem confunda noțiunile drepturi ale omului și drepturile și libertățile publice
care au sensuri diferite. Drepturile omului reprezintă un minimum de prerogative necesare
autodeterminării omului, iar drepturile și libertățile publice sunt prerogative care asigură securitatea
individului concret și protecția sa.
Drepturile omului ș i drepturile cet ățeanului, deși sunt niște noțiuni asemănătoare și în
termenologia internațională nu di feră, în dreptul intern al sta tului se fac deosebiri. Suveranitatea
poporului permite drepturi politic e exclusive pentru o anumită parte din popor de cei ce dețin titlul
de cetățean. Străinii și apatriz ii, deși se bucură de toate dre pturile omului, ei nu le au pe cele de ordin
intern.
Există diferențe între noțiunile drepturi și libertăți și drepturi și libertăți fundamentale.
Drepturile cele mai importante sunt înscrise în legea fundament ală – Constituția. Celelalte, care nu
figurează în Constituție, gravitează în jurul celor fundamentale.
Uneori, drepturile fundamentale au fost definite ca simple drep turi subiective, fără a se
evidenția ceea ce este specific. P entru definirea lor trebuie s ă luăm în cons iderație:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenț iale pentru cetățeni;
c) datorită importanței lor, sunt înscrise în acte deosebite cu m ar fi declarații de drepturi, legi
fundamentale (constituții).
Drepturile fundamentale sunt drep turi subiective, ele fiind, în ultimă instanță, facultăți ale
subiectelor raportului juridic d e a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalți
subiecți o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de prote cția și sprijinul statului în
realizarea pretențiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni . Aceasta este cea mai
importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt dreptur i subiective, apoi ceea ce le
deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică d e c e d i n s f e r a d r e p t u r i l o r
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în
Constituție.
Anumite drepturi subiective, datorită importanței lor, sunt sel ectate conform criteriului valoric
și înscrise ca drepturi fundament ale și esențiale pentru cetățe ni, pentru viața, libertatea,
personalitatea lor. Caracterul de drepturi esențiale acestea îl capătă în raport cu condițiile concrete
d e e x i s t e n ț ă a l e u n e i s o c i e t ă ț i d a t e . U n d r e p t s u b i e c t i v p o a t e fi considerat esențial, deci
fundamental, într-o societate anume, dar își poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult,
chiar în cadrul aceleiași societăți, în diferite etape istorice , același drept subiectiv poate fi sau drept
fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit condițiilor co ncrete economice, sociale, politice și,
bineînțeles, conform voinței guvernanților, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabilește
chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce într-o perioadă istorică n umărul drepturilor
fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă i storică. Altfel spus, atunci când

46 Adrian Năstase. Drepturile omul ui, religie a sfârșitului de se col. București: Instit utul Român pentru Dr epturile Omului, 1992 , p.18.
47 Ion Muraru. Drept constituțional și instituții publice. Bucure ști: Ed.Actami , 1997, p.175.

23
analizăm drepturile fundamentale, trebuie să medităm mai adânc asupra realităților concrete ale
societății și să nu ne oprim numai la ceea ce proclamă legea. D repturile fundamentale pot fi
explicate numai privite în interdependența lor cu celelalte fen omene, îndeosebi cu realitățile
economice, sociale și politice concrete din fiecare țară.
Datorită importanței lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi
declarații de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Consti tuție a drepturilor fundamentale este
urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale ale cetățenilor. Fiind selectate
conform criteriului valoric și determinate ca esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă
o formă și ocrotire juridică aparte, înscrise în Constituție, l i se recunoaște caracterul de drepturi
fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și ex ercitarea lor.
La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fu ndamentale sunt drepturile
subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabi lite și garantate prin Constituție și
legi.
În literatura de specialitate e ste unanim acceptat că drepturil e omului sunt caracterizate prin
următoarele trăsături: dreptu ri universale, inalienabile, indivizibile, interdependente și
interrelaționate.
Astfel, drepturile omului:
– sunt principalele condiții care permit fiecărei persoane să-ș i dezvolte și să-și folosească cât
mai eficient calitățile: fizi ce, intelectuale, socioafective, m orale și spirituale;
– au caracter universal: se refer ă la toate ființele umane de p e tot globul;
– prin promovarea lor se urmăreș te limitarea violenței și insta urarea armoniei în societate.
Corelarea drepturilor omului reglementate de dreptul internațio nal și de dreptul intern sunt
tratate de două doctrine: dualistă și monistă.
Doctrina dualist ă prevede că dreptul internațional nu are contact cu dreptul int ern.
Doctrina monistă acordă primatul dreptului inte rnațional, diferențiid dreptul intern de dreptul
internațional.

3.2. Principiile aplicabile dreptu rilor și libertăților fundame ntale ale omului
Dreptul internațional al dreptur ilor omului, ca ramură de drept distinctă, este guvernat atât de
principiile fundamentale ale dreptului internațional public, cât și de o totalitate de principii specifice,
înțelese ca prescripții normative de o mai mare generalitate, a plicabile reglementărilor juridice din
domeniul drepturilor omului. La cele din urmă se referă următoa rele:
1. Principiul universalit ății, identificat mai ales ca un ideal normativ, în sensul obligației
statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drep turilor și a libertăților omului. De
altfel, acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentulu i care a declanșat impresionanta
construcție a dreptului drepturilor omului – Declarația Universal ă a Drepturilor Omului.
Universalitatea drepturilor omului este încă o problemă de viit or, pentru că multe state nu
împărtășesc deplin aceste valori. Majoritatea comunității inter naționale, fie prin intermediul
organizațiilor interguvernamentale , fie individual, susține ide ea universalității reale a drepturilor
omului ca unică soluție pentru r ealizarea scopului consacrat de Carta ONU – promovarea
progresului social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate.

24
2. Principiul egalit ății în drepturi a oamenilor, înțeles nu ca egalitarism, ci ca egalitate de
șanse, ca posibilitate de exerc itare în deplină egalitate a dre pturilor și a libertăților lor fundamentale
prevăzute de legile interne și internaționale.
3. Principiul nediscrimin ării, care decurge din principiul ega lității în drepturi și presupune ca
toți oamenii să se bucure de drepturile și libertățile lor fund amentale fără deosebire de rasă, sex,
religie, convingeri politice, na ționalitate sau oricare alt cri teriu care ar favoriza pe unii în detrimentul
altora.
4. Principiul unit ății drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-un sistem unitar,
în care fiecare drept sau libertate fundamentală – civilă, poli tică, economică, socială sau culturală –
se află într-o strânsă interconexiune, fiecare dintre ele putân d fi fructificată numai în raport cu toate
celelalte.
5. Principiul reformei legisla țiilor naționale. Fără preluarea și instituționalizarea în legislațiile
naționale a drepturilor omului pre văzute de tratatele internați onale, dreptul internațional al
drepturilor omului rămâne fără scop și fără obiect. De aceea, î n ultimii ani, organizațiile
internaționale cu preocupări în domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe translatarea
angajamentelor internaționale în texte constituționale și legis lative interne. Multe state, precum cele
din Uniunea Europeană, consacră prioritatea dreptului internați onal în raport cu legile interne.
Republica Moldova are înscrisă în Constituție o prevedere potri vit căreia: „Dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpreteaz ă și se aplic ă în concordan ță
cu Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte. Dac ă există neconcordan ță între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, și legile interne, prioritate au
reglement ările internaționale”48.
6. Principiul subsidiarit ății e s t e definit ca fiind o regulă de alocare a competen țelor dintre
comunitățile mari și entitățile componente ale acestora, în ca re primele intervin numai în m ăsura în
care cele din urm ă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesit ățile membrilor lor49 ș i
constituie o soluție adecvată pe ntru a asigura acest echilibru. Potrivit principiului menționat, statele
rămân competente în aplicarea pr ocedurilor de apărare a dreptur ilor omului, ele fiind primele care
trebuie să pună în aplicare mecanismele specifice de protecție. Instituțiile internaționale, fiind
complementare și subsidiare celo r naționale, intervin doar când sunt sesizate și după epuizarea
căilor naționale de soluționare.
7. Principiul reciprocit ății are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat int ernațional, cu consecința pos ibilității ridicării excepției de
neexecutare. În materia drepturilo r omului nu se aplică regula reciprocității și implicit nici excepția
de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalc ă drepturile omului, acest fapt nu
îndreptățește un alt stat parte s ă încalce drepturile omului50. Astfel, drepturile omului nu sunt doar
o chestiune contractuală, care să privească potrivit principiul ui relativității acte lor juridice numai

48Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 // Monitorul O ficial nr.78 din 29.03.2016.
49Aurel Ciobanu Dobrea. Valorificarea subsidiarit ății în sistemul Conven ției Europene a Drepturilor Omului // Analele Universității
Bucuresti, nr. II/2004, p.82.
50Avizul Curții Internaționale de Justiție din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europe ana a Drepturilor Omului, Afa cerea
Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr.25, p. 90.

25
părțile la aceste tratate, ci sunt și un fapt ce interesează în egală măsură indivizii, statele și
societatea internațională.
Conform Constituției Republicii Moldova, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor
se bazează pe următoarele principii:
1. Dispozi țiile constitu ționale privind drepturile și libertățile fundamentale se aplic ă și se
interpreteaz ă în concordan ță cu Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte (art.4 din Constituția Republicii Moldova).
2. Universalitatea drepturilor prevăzută de art.15 din Constituție care stabilește că toți
cetățenii Republicii Moldova benef iciază la egal de drepturile și de libertățile consacrate prin
Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de ac estea.
3. Egalitatea în drepturi declarată în art.16 din Constituție care stabilește că respecta rea și
ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statu lui. Toți cetățenii Republicii Moldova
sunt egali în fața legii și a a utorităților publice, fără deose bire de rasă, naționalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apart enență politică, avere sau de origine socială.
4. Dreptul fiec ăruia de a- și cunoaște drepturile și îndatoririle prevăzut în art. 23, alin.(2) din
Constituție care stabilește că statul asigură dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și
îndatoririle, în acest scop s tatul publică și face accesibile t oate legile și alte acte normative.
5. Accesul liber la justi ție se regăsește în art.20 din Constituție care stabilește că orice persoană
are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor jude cătorești competente împotriva actelor
care violează drepturile, libertățile și interesele sale legiti me. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la
justiție.
6. Prezum ția nevinov ăției este prevăzută în art.21 din Constituție care stabilește că or ice
persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până câ nd vinovăția sa va fi dovedită în
mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căr uia i s-au asigurat toate garanțiile
necesare apărării sale.
7. Neretroactivitatea legii stabilește că nimeni nu va fi c ondamnat pentru acțiuni sau om isiuni
care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos, d e asemenea, nu se va aplica nici o
pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul co miterii actului delictuos (art.22 din
Constituție).
Pe lângă principiile aplicării d repturilor omului și libertățil or fundamentale direct consacrate în
Constituție mai evidențiem și altele care se subînțeleg din dis pozițiile constituționale cum ar fi:
dreptul la identitate etnică, c ulturală, lingvistică și religio asă (art.10, alin.(2) din Constituție);
interzicerea extrădării sau expul zării din țară a cetățenilor R epublicii Moldova (art.18, alin.(2) din
Constituție); libertatea opiniei și exprimării (art.32 din Cons tituție); dreptul la vot și dreptul de a fi
ales (art.38 din C onstituție) ș.a.

3.3. Clasificarea drepturilor fundamentale ale omului
Drepturile omului, privite ca pr erogative recunoscute individul ui și pe care acesta le poate
invoca pentru protejarea statutului său juridic, au evoluat de- a lungul timpului de la preocupări
esențiale, precum dreptul la via ță sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice
sau culturale. Din perspectiva acestei evoluții, drepturile omu lui pot fi grupate în trei generații:
Prima generație – drepturile civile și politice, consacrate ca drepturi ale omului și ale
cetățeanului încă din primele documente, precum Magna Carta Libertatum, Habeas Corpus sau

26
Bilul drepturilor, ori Declarația francez ă a drepturilor omului și cetățeanului. Promovate și apărate
de numeroase documente juridice internaționale, drepturile civi le și politice includ drepturi și
libertăți precum: dreptul la viață, dreptul la libertate, drept ul la demnitate, dreptul de a nu fl ținut în
sclavie sau robie, dreptul la recunoașterea personalității juri dice, dreptul la egalitate în fața legii,
dreptul la libera circulație, dreptul la azil în caz de persecu ție, dreptul la o cetățenie, libertatea de
opinie și exprimare, de asociere și întrunire, dreptul de a par ticipa la conducerea treburilor publice
etc. Drepturile civile sunt acele drepturi care vizează garantarea integrității fizice și morale, dar și
protejarea indivizilor în relația cu sistemul legislativ și politic, iar drepturile politice regleme ntează
participarea la viața socială, ca de exemplu dreptul la vot, dr eptul de a face parte dintr-un partid
politic, dreptul de liberă asociere și de a participa la întrun iri, libertatea de expresie și liberul acces
la informații. Din analiza instrumentelor juridice internaționale se poate constata că nu există o
delimitare clară între aceste categorii de drepturi, acestea putând fi con siderate atât drepturi civile,
cât și politice (de exemplu dreptu l la libera expresie poate fi un drept civil, dar și unul politic).
A doua generație – drepturi economice, sociale și culturale, consacrate și recunoscute ceva
mai târziu în legile fundamental e ale statelor, apoi în documen tele juridice internaționale. Drepturile
economice se referă la standardele de viață, ca premisă a demni tății și libertății umane: dreptul la
proprietate privată, dreptul la asistență și protecție socială, protecția familiei și a copiilor orfani ș.a.
Printre drepturile sociale sunt î ntâlnite în tratatele internaț ionale drepturi precum dreptul la muncă și
la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia și a se afla în sindicate, dreptul la grevă.
Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la vi ața culturală a comunității, dreptul la
educație, drepturi referitoare l a păstrarea identității cultura le, dreptul la învățământ, dreptul de a
petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptul la nondiscri minare51.
A treia generație – drepturi colective, promovează o categorie nouă de drepturi, „ drepturile
colective ale societ ății sau ale persoanelor” . Acestea au devenit tot mai evidente într-un context
internațional caracterizat prin producerea unor fenomene de amp loare, de tipul dezastrelor
ecologice, războaielor și sărăciei, fenomene care au atras aten ția asupra dreptului la dezvoltare, la
pace sau la un mediu sănătos, la asistență umanitară. După adop tarea Cartei ONU în spiritual
solidarității internaționale și pentru construirea unui viitor mai bun pentru toți, dreptul interna țional,
dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu ambiant s ănătos și
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia
poate fi numai poporul sau na țiunea și nu alte entit ăți precum minorit ățile naționale52.
Indiferent de felul cum sunt or donate, drepturile și libertățil e fundamentale ale omului
reprezintă un tot unitar și num ai abordate în intercondiționali tatea lor pot fi înțelese, promovate și
apărate eficient. În opinia cerce tătorilor români Ionel Cloșca și Ion Suceavă, drepturile omului se
împart în drepturi individuale ș i drepturi colective53. În categoria drepturilor individuale au fost
incluse:
– dreptul la integrare fizică și mentală: dreptul la viață, dre ptul la libertate și securitatea
persoanei, inclusiv interzicerea torturii și tratamentelor crud e și inumane, interzicerea sclaviei, a
servituții și a muncii forțate, interzicerea arestării arbitrar e sau a privării abuzive de libertate;

51 I. Muraru, S. Tănăsescu. Drept constituțional și instituții po litice. București: L umina Lex, 2004.
52 Gh. Iancu. Dreptur ile, libertățile și înda toririle fundamenta le în România. Bucur ești: All Beck, 2002.
53 Ionel Cloșca, Ion Suceavă. Tratat de drepturile omului. Bucure ști: Europa Nova, 1995, p.43-44.

27
– dreptul la conștiință și acțiune, libertatea de opinie, de exprimare și religioasă, libertatea
întrunirilor pașnice și de a constitui sindicate și alte organi zații, libertatea de circulație, inclusiv
dreptul de a părăsi ța ra și de a reveni;
– dreptul la justiție în condițiile stabilite de lege: o judeca tă echitabilă în caz de acte
delictuoase, dreptul de asisten ță din partea unui apărător, ner etroactivitatea legii;
– drepturi privitoare la viața privată și de familie: dreptul l a respectarea vieții private, dreptul la
respectarea și la protecția familiei;
– drepturi politice: dreptul de a participa la conducerea trebu rilor publice, dreptul de a alege și
de a fi ales;
– drepturi sociale, economice și culturale: dreptul la muncă, d reptul la un nivel de viață
suficient, la securitate socială, la servicii de sănătate, la c ultură.
În categoria drepturilor colective se includ: dreptul persoanelor de a dispune de ele însele,
dreptul la suveranitate permanen tă asupra resurs elor naturale, dreptul la dezvoltare.
Și alți autori propun clasificări diverse ale drepturilor, dar cea mai reușită clasificare, aplicată
și în dreptul internațional public realizată „mai mult din motive metodologice, de încadrare
tipologice”54 pare a fi divizarea drepturilor și libertăților fundamentale a le omului astfel:
– drepturi civile;
– drepturi politice;
– drepturi social-economice și culturale.
Așadar, drepturile și libertățile omului prevăzute de Constituț ia Republicii Moldova pot fi
clasificate în categoriile ce urmează în continuare.

Drepturi civile
Dreptul la via ță și la integritate fizic ă și psihică (art.24). Statul garantează fiecărui om dreptul
la viață și la integritate fizică și psihică. Nimeni nu poate f i supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante. Pedeapsa cu moartea este abolită. și nimeni nu poate fi
condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat decât numai pentru acte săvârșite în timp
de război sau de pericol iminen t de război și numai în condiții le legii.
Libertatea individual ă și siguran ța persoanei (art.25). Libertatea individuală și siguranța
persoanei sunt inviolabile. Perc heziționarea, reținerea sau a restarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile și prin proce dura prevăzută de lege. Reținere a nu poate depăși 72 de ore. Arestarea
se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra
legalității mandatulu i se poate depune recurs, în condițiile legii, în instanța judecătorească ierarhic
superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanța
judecătorească, în condițiile legii, cel mult până la 12 luni . Celui reținut sau arestat i se aduc la
cunoștință motivele reținerii sa u ale arestării, iar învinuire a – în cel mai scurt termen. Motivele
reținerii și învinuirea se adu ce la cunoștință numai în prezenț a unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie dac ă motivele reținerii sau arestării au
dispărut.
Dreptul la ap ărare (art.26). Dreptul la apărare este garantat. Fiecare om are dre ptul să
reacționeze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor și libertăților sale. Pe
parcursul întregului proces, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

54 C.Ionescu. Tratat de drept cons tituțional contemporan. Bucureș ti: ALL BECK, 2003, p.198.

28
Amestecul în activitatea persoan elor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepsește prin
lege.
Viața intimă, familial ă și privată (art. 28). Statul respectă și ocrotește viața intimă, familial ă
și privată.
Inviolabilitatea domiciliului (art.29). Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu
poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțământul
acesteia. De la aceste prevederi se poate deroga prin lege în următoarele situații:
a) pentru executarea unui ma ndat de arestare sau a unei hot ărâri judecătorești;
b) pentru înlăturarea unei primejdii care amenință vi ața, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Perchezițiile și cercetările la fața locului pot fi ordonate și efectuate numai în condițiile legii,
în timpul nopții ele sunt interzise, în afară de cazul unui del ict flagrant.
Secretul coresponden ței (art.30). Statul asigură secret ul scrisorilor, al telegramelo r, al altor
trimiteri poștale, al convorbir ilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare. De la
aceste prevederi se poate deroga prin lege în cazurile când ac eastă derogare este necesară în
interesele securității naționale, bunăstării economice a țări i, ordinii publice și cu scopul prevenirii
infracțiunilor.
Familia (art.48). Familia constituie elementul natural și f undamental al societății și are
dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. F amilia se întemeiază pe căsătoria liber
consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în dreptu ri și pe dreptul și îndatorirea părinților
de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Condiț iile de încheiere, de desf acere și de
nulitate a căsătoriei se stab ilesc prin lege. Copiii sunt obl igați să aibă grijă de părinți și să le acorde
ajutor.
Dreptul persoanei v ătămate de o autoritate public ă (art.53). Persoana vătămată într-un
drept al său de o autoritate publ ică, printr-un act administrat iv sau prin nesoluționarea în termenul
legal al unei cereri, este îndr eptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și
repararea pagubei. Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciule cauzate prin
erorile săvârșite în procesele pe nale de către organele de anch etă și instanțele judecătorești.

Drepturi politice
Libertatea con științei (art.31). Libertatea conș tiinței este garantată. Ea trebuie să se
manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Cultel e r e l i g i o a s e s u n t l i b e r e ș i s e
organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. În relațiile dintre cultele religioase sunt
interzise orice manifestări de învrăjbire. Ele sunt autonome, separate de stat și se bucură de
sprijinul acestuia, inclusiv pri n înlesnirea asistenței religio ase în armată, în spita le, în penitenciare, în
aziluri și în orfelinate.
Libertatea opiniei și a exprim ării (art.32). Oricărui cetățean îi este garantată libertatea
gândirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc
posibil. Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, d emnitatea sau dreptul altei persoane la
viziunea proprie. Sunt interzise ș i pedepsite prin lege contest area și defăimarea statului și a
poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială sau religioasă, incitarea la

29
discriminare, la separatism teritorial, la violență publică, pr ecum și alte manifestări ce atentează la
regimul constituțional.
Dreptul la informa ție (art.34). Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes
public nu poate fi îngrădit. Autoritățile publice, potrivit co mpetențelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a ce tățenilor asupra treburilor pub lice și asupra problemelor de interes
personal. Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze m ăsurile de protecție a cetățenilor sau
siguranța națională. Mijloacele de informare publică, de s tat sau private, sunt obligate să asigure
informarea corectă a opiniei pub lice și nu sunt supuse cenzurii .
Dreptul la vot și dreptul de a fi ales (art.38). Voința poporului constituie baza puterii de stat.
Această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc î n m o d p e r i o d i c p r i n s u f r a g i u
universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Cetățenii R epublicii Moldova au drept de vot de la
vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, excepție făcând cei puși sub interdicție
în modul stabilit de lege. Dreptul de a fi aleși le este gara ntat cetățenilor Republicii Moldova cu
drept de vot, în c ondițiile legii.
Dreptul la administrare (art.39). Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a p articipa la
a d m i n i s t r a r e a t r e b u r i l o r p u b l i c e n e m ijlocit, p r e c u m ș i p r i n r e p r ezentanții lor. Oricărui
cetățean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție p ublică.
Libertatea întrunirilor (art.40). Mitingurile, demonstraț iile, manifestă rile, procesiu nile sau
orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășu ra numai în mod pașnic, fără nici un fel de
arme.
Libertatea partidelor și altor organiza ții social-politice (art.41). Cetățenii se pot asocia liber
în partide și în alte organizații social-politice care contribu ie la definirea și la exprimarea voinței
politice a cetățenilo r și, în condițiile legii, participă la al egeri. Partidele și alte organizații social-
politice sunt egale în fața legii. Statul asigură respectarea drepturilor și intereselor legitime ale
acestora. Partidele și alte organizații social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor s tatului de drept, a suveranității și
independenței, a integrității teritoriale a Republicii Moldova sunt neconstituționale. Asociațiile
secrete și activitatea partidelor constituite din cetățeni st răini sunt interzise. Funcțiile publice ale
căror titulari nu pot face parte din partide se stabilesc prin lege organică.

Drepturi economice și sociale
Dreptul la ocrotirea s ănătății (art.36). Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Minimu l
asigurării medicale oferit de stat este gratuit. Structura si stemului național de ocrotire a sănătății
și mijloacele de protecție a sănătății fizice și mintale a p ersoanei se stabilesc potrivit legii
organice.
Dreptul la un mediu înconjur ător sănătos (art.37). Fiecare om are dreptul la un mediu
înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate, precum și la produse
alimentare și obiecte de uz casnic inofensive. Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber
și la răspândirea informațiilor veridice privitoare la starea m ediului natural, la condițiile de viață și
de muncă, la calitatea produselor alimentare și a obiectelor de uz casnic. Tăinuirea sau falsificarea
informațiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătății oamenilor se interzice prin lege.
Persoanele fizice și juridice răspund pentru daunele pricinuit e sănătății și avutului unei persoane,
ca urmare a unor contravenții ecologice.

30
Dreptul de a întemeia și de a se afilia la sindicate (art.42). Orice salariat are dreptul de a
întemeia și a se afilia la sindicate pentru apărarea interesel or sale. Sindicatele se constituie și își
desfășoară activitat ea potrivit statutelo r sale, în condiții l e l e g i i . E l e c o n t r i b u i e l a a p ă r a r e a
intereselor profesionale, econom ice și sociale ale salariaților .
Dreptul la munc ă și la protec ția muncii (art.43). Orice persoană are dreptul la muncă, la libera
alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de m uncă, precum și la protecția împotriva
șomajului. Salariații au drept ul la protecția muncii. Măsurile de protecție privesc s ecuritatea și igiena
muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituir ea unui salariu minim pe economie,
repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea munc ii în condiții grele, precum și alte
situații specifice. Durata săptămânii de muncă este de cel mult 40 de ore. Dreptul la negocieri în
materie de muncă și caracterul obl igatoriu al convențiilor cole ctive sunt garantate.
Interzicerea muncii for țate (art.44). Munca forțată este interzisă. Nu constituie muncă for țată:
a) serviciul cu caracter militar sau activitățile desfășurat e în locul acestuia de cei care,
potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normal e, în perioada de detenție sau
de libertate condiționată;
c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac
parte din obligațiile civile normale, stabilite de lege.
Dreptul la grev ă (art.45). Dreptul la grevă este recunoscut. Grevele pot fi declanșate numai
cu scopul apărării intereselor pr ofesionale cu caracter econom ic și social ale salariaților. Legea
stabilește condițiile de exercitare a dreptului la grevă, prec um și răspunderea pentru declanșarea
nelegitimă a grevelor.
Dreptul la proprietate privat ă și protecția acesteia (art.46). Dreptul la proprietate privată,
precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o
cauză de utilitate publică, stabi lită potrivit legii, cu dreapt ă și prealabilă despăgubire. Averea
dobândită licit nu poate fi confis cată. Caracterul licit al dob ândirii se prezumă. Bunurile destinate,
folosite sau rezultate din infr acțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.
Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilo r privind protecția mediului
înconjurător și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la resp ectarea celorlalte sarcini care, potrivit
legii, revin proprieta rului. Dreptul la mo ștenire a proprietăți i private este garantat.
Dreptul la asisten ță și protecție socială (art.47). Statul este obligat să ia măsuri pentru ca
orice om să aibă un nivel de tra i decent, care să-i asigure s ănătatea și bunăstarea, lui și familiei lui,
cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medica lă, precum și serviciile sociale
necesare. Cetățenii au dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe
sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzist ență, în urma unor împrejurări
independente de voința lor.
Protecția familiei și a copiilor orfani (art.49). Statul facilitează, prin măsuri economice și prin
alte măsuri, formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin. El ocrotește maternitatea,
copiii și tinerii, stimulând dezvoltarea instituțiilor neces a r e . T o a t e p r e o c u p ă r i l e p r i v i n d
întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin
statului și societății. Statul stimulează și sprijină activită țile de binefacere față de acești copii.
Ocrotirea mamei, copiilor și a tinerilor (art.50). Mama și copilul au dreptul la ajutor și
ocrotire specială. Toți copiii, inclusiv cei născuți în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire

31
socială. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de asi stență în realizarea drepturilor lor. Statul
a c o r d ă a l o c a ț i i l e n e c e s a r e p e n t r u c o p i i ș i a j u t o a r e p e n t r u îngrijirea copiilor bolnavi ori
handicapați. Alte forme de asist ență socială pentru copii și t ineri se stabilesc prin lege. Exploatarea
minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătă ții, moralității sau care le-ar pune în
primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise. Autori tățile publice asigură condiții pentru
participarea liberă a tinerilor la viața socială, economică, cu lturală și sportivă a țării.
Protecția persoanelor handicapate (art.51). Persoanele handicapat e beneficiază de o protecție
specială din partea întregii societăți. Statul asigură pentru ele condiții normale de tratament, de
readaptare, de învățământ, de ins truire și de integrare socia lă. Nimeni nu poate fi supus nici unui
tratament medical forțat, decât în cazurile prevăzute de lege .

Drepturi culturale
Libertatea crea ției (art.33). Libertatea creației artistice și științifice este garantată și nu este
supusă cenzurii. Dreptul cetățen ilor la proprietatea intelectua lă, interesele lor materiale și morale ce
apar în legătură cu diverse genu ri de creație intelectuală sun t apărate de lege. Statul contribuie la
păstrarea, dezvoltarea și propa garea realizărilor culturii și ș tiinței, naționale și mondiale.
Dreptul la înv ățătură (art.35). Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul g e n e r a l
obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și
prin alte forme de instruire și de perfecționare. Statul asigur ă, în condițiile legii, dreptul de a alege
limba de educare și instruire a persoanelor. Studierea limbii d e stat se asigură în instituțiile de
învățământ de toate gradele. Învățământul de stat este gratuit. Instituțiile de învățământ, inclusiv
cele nestatale, se înființează și își desfășoară activitatea î n condițiile legii. Instituțiile de învățământ
superior beneficiază de dreptul la autonomie. Învățământul lice al, profesional și cel superior de stat
este egal accesibil tuturor, pe bază de merit. Statul asigură, în condițiile legii, libertatea
învățământului religios. Învățămâ ntul de stat este laic. Dreptu l prioritar de a alege sfera de instruire
a copiilor revine părinților.

32
TEMA IV. CONSIDERAȚIUNI GENERALE ȘI CARACTERISTICILE
PROTECȚIEI JURIDICE A DREPTURILOR OMULUI

4.1. Noțiunea de protecție juri dică a drepturilor omului
Protecția juridică a drepturilor omului este o instituție jurid ică nouă a dreptului internațional,
cu o vechime de aproape 70 de ani de când Adunarea Generală a O N U a a d o p t a t D e c l a r a ț i a
universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948.
Protecția juridic ă a drepturilor omului este o parte componentă a dreptului internațional și
cuprinde un ansamblu de norme juridice internaționale de consac rare și garantare a drepturilor
omului. Sub aspect internațional, drepturile omului sunt drepturi subie ctive individuale, esențiale
pentru existența, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea și libera dezvoltare a ființei umane,
consacrate și garantate prin norme le dreptului i nternațional pu blic.
Conform dreptului interna țional, un stat este obligat să respecte normele internaționale privin d
drepturile omului chiar dacă un alt stat nu o face. Standardul minimal în materia drepturilor omului
sunt tratatele internaționale ca re prevăd reglementări juridice internaționale ce se referă la
reprimarea genocidului; interzicerea sclaviei; interzicerea dis criminării rasiale sau sexuale;
interzicerea torturii; interzicerea muncii forțate; garantarea regulilor fundamentale ale unui proces
judiciar.
În materia drepturilor omului subiecții obligațiilor pot fi:
– pasivi (statele);
– activi (indivizii și comunita tea internațională).
În dreptul intern, instituția protecția juridică a drepturilor omului prevede:
– excluderea competenței naționale exclusive în materia dreptur ilor omului;
– limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantar ea internațională a drepturilor
omului – nereglementată în favoar ea unui alt stat, ci a indiviz ilor și drepturilor acestora;
– crearea unui regim interna țional de ordine publică;
– excluderea regulii reciprocit ății în materia drepturilor omul ui.
Dreptul intern reglementează drepturile omului la nivel superio r, iar răspunderea juridică se
aplică atât în plan intern, cât și în plan internațional. Pentr u garantarea drepturilo r omului, asigurată
de state și, în ultimă instanță, de către organele internaționa le este necesar a respecta regula
obligativității parcurgerii prealabile a căilor interne. În dre ptul intern, normele internaționale de
drepturi ale omului se aplică direct. Excepție de la regula exi stentă în dreptul internațional e posibilă
doar în statele cu sistem moni st și în condițiile când norma:
– este precisă și completă;
– se referă doar la drept urile civile ș i politice;
– este în vigoare.
Normele internaționale privind drepturile omului au forță jurid ică supremă față de normele de
drept intern. Un act sau un fapt contrar unei norme internațion ale este sancționat la nivel
internațional, chiar dacă acesta este raportat la legislația na țională. Autoritățile naționale
soluționează conflictele dintre nor mele interne și cele interna ționale. La nivel internațional, cât și la
nivel intern întotdeauna se apli că norma mai favorabilă, indife rent dacă aceasta este internațională
sau națională.

33
Garantarea drepturilor omului se asigură prin intermediul unor tribunale internaționale
specializate:
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
 Curtea Interamericană a Drepturilor Omului;
 Curtea Africană a Drepturilo r Omului (în organizare).
În afară de aceste tribunale funcționează și organe internațion ale nejudiciare cum este
Comitetul Drepturilor Omului.
Izvoare ale Protecției juridice a drepturilor omului sunt acele forme de exprimare a normelor
juridice care consacră și garantează, în planul dreptului inter național public, drepturile omului.
Sunt cunoscute următoarel e tipuri de izvoare:
1. Izvoare directe:
 tratate universale;
 tratate regionale;
 acte ale organelor subsidiare pentru dreptur ile omului.
2. Izvoare indirecte:
 cutuma internațională;
 jurisprudența.
Tratatele internaționale se clasifică după următoarele criteri i:
1. Apartenen ța la domeniul drepturilor omului:
 tratate specializate în materia drepturilor omului;
 tratate care au leg ătură cu domeniul drepturilor omului .
2. Conținutul lor material:
 tratate specializate;
 tratate generale.
3. Sfera geografic ă de aplicare:
 tratate cu vocaț ie universală;
 tratate regionale.
În materia drepturilor omul ui sunt cunoscute următoarele tratate specializate :
1. Conven ția privind sclavia (25 septembrie 1926 –9 martie 1927);
2. Conven ția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (9 decembrie 1948 –12
ianuarie 1951);
3. Conven ția privind statutul refugia ților (28 iulie 1951– 22 aprilie 1954);
4. Conven ția relativă la drepturile copilului (20 noiembrie 1989– 2 septembrie 1990);
5. Conven ția privind lupta îm potriva discrimin ării în domeniul înv ățământului (14 decembrie
1960 – 22 mai 1962).
Tratatele care au leg ătură cu domeniul drepturilor omului sunt :
1. Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei (2 septembrie 1949–
10 decembrie 1952);
2. Protocoalele nr.2 (15 decembrie 1956–1 noiembrie 1999) și nr.6 (5 martie 1996–1
noiembrie 1998) la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei;
3. Acordul european privind persoanele care particip ă la procedurile în fa ța Comisiei și Curții
Europene ale Drepturilor Omului (6 mai 1969–17 aprilie 1971, caduc în 1 noiembrie 1999);

34
4. Acordul european privind persoanele care particip ă la procedurile în fa ța Curții Europene
ale Drepturilor Omului (5 martie 1996–1 ianuarie 1999).
La categoria de tratate regionale generale se referă:
1. Conven ția european ă a drepturilor omului (4 noiembrie 1950–3 septembrie 1953);
2. Carta social ă european ă (18 octombrie 1961–1 noiembrie 1998) , Carta social ă european ă
revizuită (3 mai 1996–1 iulie 1999);
3. Conven ția american ă a drepturilor omului (22 noiembrie 1969–18 iulie 1978);
4. Carta african ă a drepturilor omului și popoarelor (27 iunie 1981–21 octombrie 1986).
Tratate interna ționale generale se consideră:
1. Pactul interna țional relativ la drepturile civile și politice (16 decembrie 1966–23 martie 1976);
2. Protocolul facultativ relativ la Pactul interna țional relativ la dr epturile civile și politice (16
decembrie 1966–23 martie 1976);
3. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul interna țional relativ la drepturile civile și politice,
vizând abolirea pedepsei cu moartea (15 decembrie 1989);
4. Pactul interna țional relativ la drepturile economice, sociale și culturale (16 decembrie 1966–23
martie 1976).

4.2.Trăsăturile caracteristice al e protecției juridice a dreptu rilor omului
Drepturile omului nu sunt confer ite de dreptul internațional, e l e d e c u r g d i n i d e n t i t a t e a
universală a persoanei umane, ținând de simpla calitate de fiin ță umană. Protecția internațională a
drepturilor omului este partea d reptului internațional public a le cărei norme reglementează drepturile
subiective esențiale pentru persoana umană, conținutul acestora și garanțiile existente pentru
respectarea și exercitarea lor în plan internațional55.
Protecția internațională a dreptu rilor omului are următoarele t răsături:
1. Excluderea competen ței naționale exclusive în materia drepturilor omului . Statul ca parte la
o convenție internațională care proclamă protecția drepturilor omului este obligat să garanteze atât
drepturile protejate pentru propriii lui cetățeni, cât și pe ce le ale tuturor indivizilor care se află pe
teritoriul său, indife rent de cetățenie.
2. Existen ța unor mecanisme interna ționale jurisdic ționale sau non-jurisdic ționale de
monitorizare a modului în care statele respect ă drepturile omului , care au drept scop protecția
drepturilor omului și care pot fi declanșate direct de către in divid.
3. Excluderea regulii reciprocit ății și crearea unui regim interna țional de ordine public ă pe
problematica drepturilor omului care nu este o chestiune contra ctuală, ci una obiectivă, ce fa ce parte
din ordinea publică internațională . Cele mai importante dreptur i (de exemplu, dreptul la viață,
reprimarea genocidului) au valoar e de iuscogens, fiind obligato rii pentru toate statele.
4. Subsidiaritatea consacr ării și garantării interna ționale a drepturilor omului față de
consacrarea și garantarea lor în plan intern care prevede alocarea competențelor dintre
comunitățile mari și entitățile componente ale acestora, în car e primele intervin numai în măsura în
care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesitățile membrilor lor.
5. Nivelul interna țional de protec ție a drepturilor omului, reprezintă un standard universal
minim pentru state care nu pot, în plan intern, să deroge în jo s de la acesta; ele pot însă asigura o

55 O. Predescu. Protecția interna țională a drepturilor omului. Ci t. supra, p.15.

35
protecție sp orită a drep turilo r omului la nivel național. Struc tura internațională intervine numai în
ultimă instanță, față de violări ale drepturilor omului, în sit uația în care mecanismele statale sunt
nesatisfăcătoare. De aici rezult ă regula obligativității parcur gerii în prealabil a căilor interne de
recurs înainte de sesizarea unui organism internațional.
6. Aplicarea direct ă a normelor interna ționale în materia drepturilor omului. Dacă există
neconcordanțe între pactele și t ratatele privitoare la drepturi le fundamentale ale omului la care statul
este parte și legile lui interne , prioritate au reglementările internaționale.
7. Aptitudinea unei norme interna ționale de a crea în mod direct drepturi și obligații în
beneficiul/sarcina particularilor care reprezint ă efectul direct al acelei norme . Trebuie reținut că nu
toate normele din domeniul protecției internaționale au efect d irect. Aplicarea directă se face doar în
sistemele interne care au adoptat concepția monistă, iar norma internațională, pentru a fi aplicată
direct, este necesar să aibă un conținut precis și complet, să nu aibă nevoie de acte ulterioare de
transpunere, de pune re în aplicare.
8. Poziția particularului se refer ă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi și
obligații și de a fi parte la o serie de proceduri jurisdic ționale și non-jurisdic ționale în materia
dreptului interna țional. În principiu, individul nu este subiect de drept internațional . Norma
internațională îl afectează numai dacă, la momentul adoptării e i, statele și-au exprimat intenția de a
conferi particularilor drepturi și obligații în ordinea juridic ă internațională, condiție ce este
îndeplinită și de normele interna ționale în materia drepturilor o m u l u i . A c e s t e a d i n u r m ă c r e e a z ă
direct drepturi pentru indivizi, care devin astfel titulari de drepturi în baza normelor juridice
internaționale și le pot invoca în fața organelor interne și in ternaționale. Totodată, particularii sunt
parte la proceduri internaționale de garantare a drepturilor om ului, inclusiv la proceduri cu caracter
jurisdicțional, având une ori chiar dreptul de a sesiza aceste o rgane internaționale.
Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperă rii internaționale, ea nu mai
r e p r e z i n t ă o m a t e r i e a c o m p e t e n ț ei naționale exclusive, rezerva tă numai suveranității statale,
înțeleasă în mod absolut și discreționar. Așadar, suveranitatea statului nu este absolută, una dintre
limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că suveranitatea na țională se oprește
acolo unde încep drepturile omului , întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie temei p entru
protejarea drepturilor omului, ia r nu pentru încălcarea lor. Tr ebuie remarcat faptul că, în acest
domeniu, limitarea suveranității unui stat nu se face în favoar ea unui alt stat, ci în favoarea
indivizilor și a drepturilor acestora.
Esența întregului mecanism de apărare internațională a drepturi lor omului constă
în acceptarea de c ătre state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discre ția fiecărui
stat în parte, ci, conștiente d e necesitatea reducerii riscuril or de încălcare gravă a acestora la nivel
intern, sub acoperirea suveranită ții statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel
internațional în acest domeniu. Reținem, așadar, că în această materie există o îmbinare a dreptului
internațional cu cel intern , de unde și necesitatea stabil irii unor relații între cele dou ă tipuri de
norme juridice prezente.
Ca rezultat al invocării conceptu lui drepturilor omului pe plan ul legal al legislației naționale,
aceasta a cunoscut o protecție încad rată în instrumente juridic e la nivel mondial ca urmare a
amplificării problemelor abătute a supra omenirii, dar și ca o c onsecință a generalizării influenței
unor concepții filozofice și religioase, exprimând ideea de lib ertate. Aceasta a contribuit la
sintetizarea unei concepții uman iste de o largă deschidere inte rnațională, oferind expresie

36
popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea și respectul ființei umane să nu mai cunoască
îngrădiri și limitări de nici un fel. Astfel, în urma acestui î ndelungat proces de cristalizare, instituția
drepturilor omului se înfățișează în prezent ca una deosebit de complexă, ce ține de ordinea juridică
internă, cât și de cea internațională.
Având ca scop reflectarea unui anumit standard câștigat de prot ecție internațională a
drepturilor și libertăților ce aparțin în mod egal tuturor fiin țelor umane, ea definește și însumează un
ansamblu de drepturi, libertă ți și obligații ale oamenilor unul față de altul, ale statelor de a apăra și a
promova aceste drepturi, în egală măsură, precum și ale întregi i comunități internaționale de a
veghea asupra respectării drept urilor și libertăților respectiv e în cadrul fiecărei țări, intervenind
numai în unele situații în care drepturile omului sunt încălcat e într-un stat sau altul.
Într-o altă ordine de idei, interesul de care se bucură problem atica drepturilor omului
constituie o recunoaștere incontestabilă a complexității și ori ginalității acestei valoroase instituții
juridice, dar și mai mult a faptului că fără drepturile în cauz ă nu poate fi înfăptuită o societate
democratică – condiție primordială în afirmarea demnității fiec ărui individ atât pe plan intern, cât și
pe plan extern.
Conform părerii autorului rus M.Novițki, „ Drepturile și libertățile noastre sunt scutul nostru,
care protejeaz ă demnitatea noastr ă umană în raport cu statul. Drepturile omului nu sunt în stare s ă
ne acorde garan ții că vom fi iubi ți și răsfățați, ele nu garanteaz ă fericirea în via ță, nici măcar
dreptate sau o bun ăstare minim ă – ele nu fac decât s ă ne apere de înjosiri și atacuri asupra
demnității noastre, și tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic delicvent – puterea de
stat, ceea ce în cadrul democra ției înseamn ă voința majorității”56.

56 M. Новицкий. Что такое права человека // Наука и жизнь, nr.1, 2001, p.25.

37
TEMA V. MECANISME JURIDICE INTE RNAȚIONALE DE CONSIDERARE ȘI
PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

5.1. Caracteristica tratatelor Organizației Națiunilor Unite pr ivind drepturile omului și
libertățile fundamentale
Organiza ția Națiunilor Unite (ONU ) este cea mai importantă organizație internațională din
lume. Fondată în 1945, după al doile a război mondial, are astăz i 193 de state membre. Întemeierea ei
a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organiza ției Națiunilor Unite .
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondial ă”, „respectarea
drepturilor omului” , „cooperarea interna țională” ș i „respectarea dreptului interna țional” . În
cadrul Națiunilor Unite este creat un sistem universal pentru p rotecția drepturilor omului acceptat de
întreaga comunitate internați onală. Ideile promovate în Carta ONU au fost formulate într-o manieră
generală și expeditivă, iar adoptarea în anul 1948 a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a
principalelor tratate care au pus-o în aplicare și care alcătui esc astăzi nucleul dre ptului internațional
al drepturilor omului – Carta Interna țională a Drepturilor Omului , precum și actele constitutive ale
unor instituții specia lizate ale ONU, au declanșat un proces fu rtunos în evoluția mecanismelor
juridice de protecție a ființei umane atât în plan universal, c ât și în plan regional. Se poate afirma că
omul reprezintă astăzi, în planul realităților juridice interna ționale, valoarea supremă care ar trebui
ocrotită și tot mai mult afirmată.
I. Carta ONU și drepturile omului
Carta Organiza ției Națiunilor Unite (ONU) , semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, a
intrat în vigoare la 24 octombrie în același an. A fost aprobat ă ca un tratat multilateral de către cele
50 de state fondatoare ale ONU, hot ărâte să-și reafirme credinț a în drepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitate a în drepturi a bărbaților și femeilor,
precum și a națiunilor mari și mici. Chiar dacă, inițial, s-a d orit ca în Carta ONU să fie incluse
reglementări mai detaliate ale drepturilor omului, interesul po litic al momentului respectiv a făcut ca
doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă, datorit ă unor probleme cu care unele puteri se
confruntau atunci în domeniul drepturilor omului: segregația ra sială în SUA, gulagul sovietic,
imperiile coloniale etc. Astfel, în art.1 din Cartă se precizea ză că unul dintre scopurile
reglementărilor juridice constă în realizarea „cooperării interna ționale, promovând și încurajând
respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru to ți, fără deosebire de ras ă, sex,
limbă sau religie”57. În cap.IX se prevede că „în scopul de a crea condi ții de stabilitate și de
bunăstare necesare unor rela ții pașnice și prietene ști între na țiuni, întemeiate pe respectul
principiului egalit ății în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele,
Națiunile Unite… vor favoriza respectarea universal ă și efectivă a drepturilor omului și a
libertăților fundamentale pentru to ți, fără deosebire de ras ă, sex, limb ă sau religie”58. În realizarea
acestui scop, toți membrii Națiunilor Unite se obligă să întrep rindă acțiuni în comun și separat. De
asemenea, stabilind funcțiile și puterile Consiliului Economic și Social, Carta arată că acesta poate
să facă sau să inițieze studii și rapoarte privind problemele i nternaționale în domeniile economic,
social, cultural, educativ, san itar și în alte domenii conexe ș i poate să facă recomandări în privința
oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Națiuni lor Unite și instituțiilor

57Carta ONU. Art.1, pag.4.
58 Idem.

38
specializate interesate. Consiliul Economic și Social poate fac e recomandări în scopul de a promova
respectarea efectivă a drepturilo r omului și a libertăților fun damentale pentru toți, inclusiv să
pregătească proiecte de tratate în acest domeniu și să convoace conferințe internaționale. Deși
regimul internațional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a rămas fără obiect, este
important a menționa că actul constitutiv al ONU stabilește ca unul din obiectivele fundamentale ale
sistemului de tutelă pe cel de a încuraja respectarea drepturil or omului și a libertăților fundamentale
pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, și de a dezvolta sentimentul de
independență a popoarelor lumii.
Concluzionând, putem afirma că dispozițiile Cartei ONU cu privi re la drepturile omului sunt
laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semni ficație deosebit de importantă.
Această primă deschidere va favor iza perfecționarea ulterioară a sistemului drepturilor omului al
ONU, începând cu adoptarea Declara ției Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
1.1. Actele constitutive ale unor institu ții specializate ale Na țiunilor Unite pentru drepturile
omului
Pe lângă Carta ONU, au fost adoptate patru acte constitutive al e unor instituții specializate ale
organizației care conțin prevede ri importante și care au contri buit la primele consolidări ale
sistemului drepturilor omului al ONU:
Constituția Organiza ției Interna ționale a Muncii;
Convenția Organiza ției Națiunilor Unite pentru Educa ție, Știință și Cultură;
Constituția Organiza ției Mondiale a S ănătății;
Carta Organiza ției Națiunilor Unite pentru Alimenta ție și Agricultur ă.
Constituția Organiza ției Interna ționale a Muncii (OIM)59 a fost adoptată la 11 aprilie 1919, ca
parte a Tratatului de pace de la Versailles și a fost redactată pornind de la ideea că există condiții de
muncă în lume care implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oa meni și că este
necesară o reglementare urgentă care să îmbunătățească aceste condiții. La 10 mai 1944, Conferința
Generală a OIM a adoptat Declarația privind scopurile și obiectivele OIM , fundamentată pe
următoarele principii:
– munca nu este o marfă;
– libertatea cuvântului și de a sociere este esențială pentru un progres continuu;
– mizeria, oriunde există, consti tuie o amenințare pentru bunăs tarea tuturor;
– lupta împotriva sărăciei tre buie să se desfășoare cu o energi e fără răgaz în fiecare stat și prin
eforturi internaționale permanente și unite.
Pornind de la aceste principii, Declarația, care face parte din Constituția OIM, stabilește mai
multe obiective și obligații ale organizației, printre care:
– dreptul tuturor ființelor omenești, fără deosebire de rasă, c redință sau sex, de a urmări
bunăstarea materială și dezvolta rea lor spirituală în condițiil e libertății și demnității, stabilității
economice și posibilităților egale; acest obiectiv trebuie să r eprezinte scopul central al oricărei
politici naționale și internaționale;
– folosirea completă a forței de muncă și ridicarea nivelului d e trai;
– asigurarea unor posibilități de instruire și a unor mijloace care să înlesnească transferul
muncitorilor, inclusiv trecerea di ntr-o țară în alta pentru a g ăsi de lucru și a se stabili;

59 https://constitutii.files.wordpress.com/2017/05/constituc5a3ia -organizac5a3iei-internac5a3ionale-a-muncii.pdf

39
– politica privind salariile și câștigurile, durata zilei de lu cru și condițiile de muncă să asigure
participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului și un minim de existență pentru toți
angajații;
– recunoașterea efectivă a dreptu lui la negocieri colective și la colaborare între patroni și
muncitori, pentru îmbunătățirea continuă a productivității, pen tru elaborarea și aplicarea măsurilor
economice și sociale;
– extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistență medic ală deplină și de protecție în
toate muncile profesionale;
– protecția copiilor și a mamelor;
– un nivel adecvat de alimentație, de condiții de locu it și posibilități de r ecreere și cultură;
– asigurarea posibilităților ega le în domeniul învățământului ș i al pregătirii profesionale.
Declarația Conferinței OIM pr ecizează că principiile enunțate s e aplică în întregime tuturor
popoarelor lumii și că acestea in teresează întreaga lume civili zată.
Convenția Organiza ției Națiunilor Unite pentru Educa ție, Știință și Cultură (UNESCO)60.
Organizația UNESCO a fost creată în anul 1946, cu sediul la Par is, în scopul de a contribui la
menținerea păcii și securității internaționale prin educație, ș tiință și cultură.
Convenția UNESCO , care reprezintă tratatul de constituire a acestei organizații specializate a
ONU adoptată la Londra la 16 noiembrie 1945, pornește de la con cepția că războaiele iau naștere în
mințile oamenilor și, prin urmare, în mințile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii.
Cauza suspiciunii și neîncrederii între popoare, prin care dive rgențele lor s-au transformat prea
adesea în război, nu este alta decât neînțelegerea reciprocă di ntre popoare. Porni nd de la această
constatare, Convenția UNESCO precizează că demnitatea omului ce re răspândirea culturii și a
educației pentru toți, în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, și acestea trebuie să constituie
pentru toate popoarele îndatoriri sfinte.
În art.1 al Convenției, precizându-se scopul UNESCO, se prevede că aceasta își propune „să
contribuie la men ținerea păcii și securității, strângând leg ăturile de colaborare între na țiuni prin
educație, știință, cultură, spre a asigura respectul universal pentru justi ție, lege, drepturile omului
și libertățile fundamentale pentru to ți, fără deosebire de ras ă, sex, limb ă sau religie, pe care Carta
Națiunilor Unite le recunoa ște tuturor popoarelor”61.
Pentru îndeplinirea acestui sc op, UNESCO este învestită de Conv enție cu următoarele funcții:
– să favorizeze cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popo are, acordând concursul său
organelor de informare a maselor și recomandând încheierea unor tratate internaționale pe care le
consideră utile pentru înlesnire a liberă a ideilor prin cuvânt și imagine;
– să imprime un puternic impuls educației populare și răspândir ii culturii, având ca ideal
accesul egal al tuturor la educație, fără deosebire de rasă, se x sau de condiție econom ică sau socială;
– să ajute la păstrarea, progres ul și răspândirea științei, veg hind la conservarea și protecția
patrimoniului universal de cărți, opere de artă și alte monumen te de importanță istorică sau
științifică și recomandând popoarelor interesate să încheie tra tate în acest scop.
De la înființarea ei și în spiritul obiectivelor stabilite de C onvenție, UNESCO a adoptat mai
multe documente cu privire la exercitarea drepturilor omului în domeniul educației, științei și
culturii.

60 http://www.irdo.ro/file. php?fisiere_i d=87&inline=
61 Ibidem.

40
Constituția Organiza ției Mondiale a S ănătății (OMS)
Organizația Mondială a Sănătății a fost creată ca instituție sp ecializată a ONU în anul 1948 și
are sediul la Geneva. Apreciind că sănătatea popoarelor este o condiție esențială a p ăcii și a
securității în lume, organizația are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor,
asigurarea serviciilor sanitare, menținerea sănătății etc. Constituția OMS 62 a fost adoptată la New
York, la 22 iulie 1946 și stabileș te principiile care stau la b aza fericirii popoarelor, a relațiilor
armonioase dintre ele și a securității lor, adică:
– sănătatea este o stare de completă bună dispoziție fizică, mi ntală și socială și nu constă
numai în absența bolii sau a infirmității;
– starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental a l oricărei ființe umane,
indiferent de rasă, religie, ve deri politice, situație economic ă sau socială;
– sănătatea tuturor popoarelor este o condiție fundamentală a p ăcii în lume și a securității și ea
depinde de cooperarea indivi zilor și a statelor;
– creșterea sănătoasă a copilulu i are o însemnătate fundamental ă și el trebuie să fie obișnuit să
trăiască în armonie cu un me diu în plină transformare;
– toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor știin țelor medicale, psihologice și
înrudite pentru a atinge cel m ai înalt grad de sănătate;
– cooperarea activă din partea publicului pentru îmbunătățirea sănătății;
– guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor ș i sunt obligate să ia măsuri
sanitare și sociale în acest scop.
În spiritul principiilor enunțate mai sus, Constituția OMS stab ilește ca scop al organizației
aducerea tuturor popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate. Pentru aceasta, OMS este învestită cu
mai multe funcții, printre care:
– acționează ca autoritate conducătoare și coordonatoare în dom eniul sănătății la lucrările cu
caracter sanitar internațional;
– acordă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-și în tări serviciile de sănătate;
– oferă guvernelor, la cererea și după aprobarea acestora, asis tență tehnică și ajutor în caz de
urgență;
– încurajează și contribuie la acțiunile de suprimare a bolilor epidemice;
– favorizează îmbunătățirea nutriției, a cazării, asanărilor, recreerii, condițiilor economice și
de muncă;
– facilitează cooperarea dintre grupurile științifice și profes ionale care să contribuie la
progresul sănătății;
– propune convenții, acorduri și r egulamente privind chestiunil e internaționale de sănătate;
– contribuie la acțiunea pentr u progresul sănătă ții și al bunăs tării fizice a mamei și copilului;
– favorizează toate activitățile în domeniul igienei mintale, î n special măsurile pentru stabilirea
relațiilor armonioa se dintre oameni;
– studiază și face cunoscute tehnicile administrative și social e privind igiena publică și
îngrijirea medicală preventivă și curativă;
– stabilește, dezvoltă și încu rajează adoptarea de norme intern aționale privind alimentele,
produsele biologice, farmaceutice și similare.
Carta Organiza ției Națiunilor Unite pentru Alimenta ție și Agricultur ă (FAO)

62 https://lege5.ro/Gratuit/g42dim jq/constitutia-organizatiei-mon diale-a-sanatatii-din-01011947-

41
FAO a fost creată în anul 1945 și are sediul la Roma. Carta FAO stabilește ca obiectiv
dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acțiuni separate sau colective ale acestora și își
propune următoarele scopuri:
– să ridice nivelul de hrană ș i condițiile de trai ale popoarel or de sub jurisdicția lor;
– să amelioreze randamentul producției și eficacitatea repartiț iei tuturor produselor alimentare
și agricole;
– să îmbunătățească situ ația populațiilor rurale;
– să contribuie la dezvoltarea economiei mondiale și la elibera rea omenirii de foamete.
Pentru aceasta, FAO îndeplin ește următoarele funcții:
– colectează, analizea ză, interpretează și difuzează informații privind hrana, alimentația și
agricultura;
– promovează și recomandă întrepr inderea unor acțiuni pe plan n ațional și inter național pentru:
cercetarea privind hrana, alimentația și agricultura; îmbunătăț irea învățământului și a administrației
în acest domeniu; conservarea resurselor naturale și adoptarea unor metode perfecționate de
producție agricolă; perfecționarea metodelor de prelucrare, vân zare și distribuire a produselor
alimentare și agricole; adoptar ea unor sisteme satisfăcătoare d e credit agricol; acordurile
internaționale asupra produselor agricole;
– oferă asistența tehni că pe care guvernele o cer.

II. Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului și dezvoltarea sistemului Na țiunilor Unite
de protecție a drepturilor omului
Adoptată la 10 decembrie 1948, la câțiva ani de la al II-lea ră zboi mondial devastator prin
actele de cruzime cele mai grave din istoria umanității, Declarația Universal ă a Drepturilor
Omului63 este documentul care enunță în mod solemn, pentru prima dată î ntr-o manieră detaliată,
drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Ea vine astf el să acopere prevederile lacunare din
tratatele de constituire a ONU și ale instituțiilor sale specia lizate. Chiar dacă Declarația Universală
a Drepturilor Omului este doar o rezoluție a Adunării Generale a ONU, ea a marcat un început al
unei evoluții fără precedent pe ntru edificarea unui sistem cu v ocație universală de garantare și
promovare a drepturilor omului. Pentru prima dată, dezvoltă și explică mult prea generala expresie
„drepturi și libertăți fundamentale ale omului” conținută în Carta ONU, drepturi și libertăți pe care
organizația și statele membre se angajau să le respecte.
Declarația Universală a Drepturi lor Omului, considerată fie ca o interpretare de autoritate a
prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectând un aspect dinamic mo dern al principiilor generale de
drept, fie ca având un statut moral și chiar normativ special u nic în felul său, a fost acceptată
aproape unanim, devenind unul din cele mai influente documente internaționale în amplul proces de
promovare a drepturilor omului. Într-o abordare strict juridică , Declarația Universală a Drepturilor
Omului, ca rezoluție a Adunării Generale a ONU, nu constituie u n izvor de drept. De altfel,
discuțiile pe marginea acestei probleme sunt fără obiect din mo ment ce prevederile ei au fost
preluate și consacrate juridic prin tratate cu vocație universa lă. Este vorba despre Pactul
internațional referitor la dreptu rile economice, sociale și culturale și Pactul interna țional referitor
la drepturile civile și politice , adoptate în anul 1961, precum și despre cele două protocoale
facultative la Pactul internațional referito r la drepturile civile și poli tice, primul adoptat în anul

63Declarația Universală a Dreptu rilor Omului din 10.12.1948, publ icată în ediția oficială ,,Tra tate internaționale”. Vol. 1, 199 8.

42
1966, iar cel de-al doilea, referitor la abolirea pedepsei cu m oartea, adoptat în anul 1989. Aceste
cinci documente ( Declarația Universal ă a Drepturilor Omului, cele dou ă pacte și cele dou ă
protocoale ) reprezintă astăzi nucleul drept ului internațional al drepturi lor omului, denumit generic
Carta Internațională a Dreptur ilor Omului. Pe baza acestor docu mente, sistemul Națiunilor Unite s-a
dezvoltat considerabil, numărând astăzi aproximativ 100 de docu mente juridice internaționale și
consacrând peste 60 de drepturi ș i libertăți ale omului. Preocu pările ONU de dezvoltare a
mecanismelor de garantare și promovare a drepturilor omului au condus la adoptarea numeroaselor
convenții, protocoale și alte documente ale Adunării Generale ș i ale instituțiilor specializate ale
ONU, pe domenii particulare ale pr otecției drepturilor omului:
1. Dreptul la autodeterminare;
2. Eliminarea discriminării și a aparteidului;
3. Eliminarea torturii și a altor pedepse sau tratamente inuman e, crude sau degradante;
4. Protecția drepturilor femeii;
5. Protecția drepturilor copilulu i, ale adolescentului și ale p ersoanelor care au nevoie de
asistență;
6. Reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prost ituării altuia;
7. Eliminarea sclaviei, a servituții și a muncii forțate;
8. Dreptul la muncă și la condiț ii corespunzătoare de muncă;
9. Dreptul la sănătate;
10. Dreptul la educație și cultură;
11. Dreptul la o naționalitate;
12. Statutul refugiaților, al mi granților și al apatrizilor;
13. Drepturile persoanelor aparținând minorităților;
14. Protecția drepturilo r omului în perioada de conflict armat;
15. Combaterea criminalit ății internaționale;
16. Promovarea și apărarea drepturilor omului.

5.2. Instituțiile ONU de considerare și protecție a dr epturilor omului și libertăților
fundamentale
Statele nu s-au mulțumit doar cu adoptarea și promovarea unui s istem al drepturilor omului la
nivel universal. Inspirându-se din valorile consacrate în Decla rația Universală a Drepturilor Omului
și sistemul juridic creat de Națiunile Unite, s-au dezvoltat și sisteme regionale de protecție a
drepturilor omului la nivel continental. Trei sisteme regionale sunt astăzi în plină afirmare și
dezvoltare, deosebit de performan te în spațiile pentru care s-a u constituit:
1. Sistemul European de protec ție a drepturilor omului. A fost inițiat de Consiliul Europei,
organizație interguvernamentală în cadrul căreia s-au adoptat, începând cu anul 1950, mai multe
instrumente juridice și a fost dezvoltat și pe dimensiunea uman ă promovată în cadrul Uniunii
Europene și al Organizației pent ru Securitate și Cooperare în E uropa.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului. Acesta a fost creat în cadrul Organizației
Statelor Americane și se bazează pe Carta OSA semnată în anul 1 948, pe Declarația americană a
drepturilor și îndatoririlor omului din același an și pe Conven ția americană a drepturilor omului
deschisă spre ratificare în 1969.

43
3. Sistemul african al drepturilor omului și ale popoarelor, bazat pe Carta africană a
drepturilor omului și ale popoare lor, adoptată de Organizația U nității Africane (OUA) în anul 1981,
aflat în plină afirmare astăzi în cadrul Unității Africane, org anizație care a înlocuit OUA în anul
2002. Remarcăm în cadrul acestor preocupări și pe cele care au început să se manifeste în spațiul
islamic, în ultimele două decenii. Dreptul islamic are ca izvor principal Carta sfântă – Coranul,
completată cu faptele și Cuvântul Profetului Mohamed, ceea ce, împreună, poartă denumirea de
Sharia (calea de urmat). Aceasta face ca drepturile individului să fie subordonate celor ale
colectivității, conducând astfel la restrângerea celor dintâi p rin imperativele religioase. Totuși, în
ultimii ani s-a încercat o interpretare mai largă a Sharia și chiar adoptarea unor documente,
declarații și proiecte de tratate.
Pentru mai buna organizare și funcționare a ONU, potrivit Carte i, aceasta dispune de două
categorii de organe:
1. Organe principale – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și
Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul;
2. Organe subsidiare – înființate de organele principale, cu o competență delegată, fo rmate
din reprezentanți ai statelor membre sau din specialiști, cu sc opul de a contribui la îndeplinirea
scopurilor organizației și ale o rganelor principale ale acestei a.
Toate organele principale și o mare parte a celor subsidiare au , conform Cartei ONU și altor
acte de constituire, organizare și funcționare, atribuții speci fice îndeplinirii unuia din scopurile
prevăzute de Cartă, respectiv promovarea și încurajarea respect ării „drepturilor omului și a
libertăților fundamentale pentru to ți, fără deosebire de ras ă, sex, limb ă sau religie”.

1. Organele principale ale ONU:
1.1. Adunarea General ă a ONU este organul principal cel mai reprezentativ al organizației, c u
cele mai importante funcții și puteri în domeniul promovării și respectării drepturilor omului.
Astfel, Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră sub incidența Cartei și
poate să facă recomand ări în legătură cu acestea membrilor organizației. De asemenea, Adu narea
Generală inițiază studii și face recomandări în scopul dezvoltării progresive și codificării dreptului
internațional , rolul ei fiind deosebit de im portant în stabilirea normelor d reptului internațional al
drepturilor omului. Practic, tratatele de drepturi ale omului a doptate în sistemul Națiunilor Unite au
fost promovate prin rezoluții ale Adunării Generale și au fost precedate de declarații ale acesteia,
uneori deosebit de solemne, precum Declarația Universală a Drep turilor Omului. Una din funcțiile
Adunării Generale este și cea de a promova cooperarea interna țională pentru a sprijini înfăptuirea
drepturilor omului și a libertăți lor fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie. În acest scop, printre altele, Adunarea Generală prime ște și examineaz ă rapoartele primite
de la celelalte organe ale Națiunilor Unite cu atribuții în dom eniul drepturilor omului. Potrivit
Cartei Națiunilor Unite, Aduna rea Generală poate înființa organe subsidiare pe care le consideră
necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale în domeniul dreptu rilor omului, Adunarea Generală a
creat mai multe asemenea organe, printre care:
– Comitetul special pentru studierea situa ției cu privire la aplicarea Declara ției asupra
acordării independen ței țărilor și popoarelor coloniale, întemeiat în anul 1961;
– Comitetul Na țiunilor Unite pentru Namibia, fondat în anul 1967;
– Comitetul special as upra apartheidului;

44
– înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, înființat în anul 1997;
– înaltul Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Refugia ți etc.
1.2. Consiliul de Securitate, deși este organul principal al ONU însărcinat cu menținerea păc ii
și securității intern aționale, reprezentând „inima” sistemului securității col ective a Națiunilor Unite,
activitatea acestuia poate avea in cidență în domeniul apărării drepturilor omului, atunci când
situațiile de violări grave și masive ale drepturilor omului po t pune în pericol pacea și securitatea
internațională. De exemplu, implicarea Consiliului de Securitat e în Namibia, începând cu anul
1969, în Somalia sau în ex-I ugoslavia în anii 1990.
1.3. Consiliul Economic și Social (ECOSOC) a fost înființat prin Carta ONU, ca organ
principal al organizației, cu răspunderea de a îndeplini funcți ile acesteia, sub autoritatea Adunării
Generale, în domeniul cooperării internaționale, inclusiv pentr u respectarea univers ală și efectivă a
drepturilor omului. Pentru aceasta, ECOSOC a fost învestit de C artă cu funcții și puteri precum:
– inițiază studii și rapoarte privind problemele internaționale în domeniul economic, social,
cultural, al învățământului, al sănătății și în alte domenii co nexe și poate să facă recomandări în
privința acestora Adunării Genera le, membrilor organizației și instituțiilor specializate interesate;
– poate să facă recomand ări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omulu i
și a libertăților fundamentale pentru toți;
– poate să pregătească proiecte de conven ții în probleme care țin de competența sa, pe care le
supune Adunării Generale;
– poate convoca conferințe internaționale în probleme de competența sa;
– poate coordona activitatea instituțiilor specializate prin consultările cu ele și prin
recomandările adresate acestora , Adunării Generale sau membrilo r organizației;
– poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplineasc ă serviciile pe care i le cer membrii
organizației sau inst ituțiile specializate.
Pentru îndeplinirea acestor funcți i și puteri, ECOSOC a înființ a t m a i m u l t e o r g a n e
specializate, respectiv Comisia pentru Drepturile Omului, Comis ia pentru condiția femeii și
Comisia pentru prevenirea cr imelor și justiție penală.
1.4. Consiliul de Tutel ă. Deși acesta și-a suspendat activitatea, este important a preciz a că,
potrivit Cartei ONU, un obiectiv f undamental al sistemului inte rnațional de tutelă este de a încuraja
respectarea drepturilo r omului și a libertăților fundamentale ș i de a dezvolta sentimentul de
interdependență a popoarelor lum ii. Pentru realizarea acestui o biectiv, Consiliul de Tutelă poate
îndeplini următoarele func ții:
– examinează rapoartele supuse de autoritatea administrantă;
– primește petiții și le examineaz ă, cu consultarea administrantei;
– organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă;
– încheie acordul de tutel ă în conformitate cu care întrepri nde acțiunile de mai sus, dar ș i altele;
– elaborează un chestionar privitor la progresul locuitorilor din teritoriul aflat sub tut elă (din
punct de vedere politic, economic, social, al educației) în baz a căruia va întocmi un raport care va fi
înaintat anual Adunării Generale.
1.5. Curtea Interna țională de Justiție (CU). Este organul judiciar prin cipal al ONU și în cadrul
competenței sale contencioase intră toate cauzele pe care le su pun părțile, care pot fi numai statele,
precum și toate chestiunile prev ăzute în mod special în Carta O NU sau în tratatele și convențiile în
vigoare. Numeroase tratate internaționale din domeniul drepturi lor omului prevăd că diferendele

45
dintre părți referitoare la int erpretarea și aplicarea acestora pot fi deduse judecății CU. Deși foarte
puține cauze din acest domeniu au fost soluționate de CU, acest organ principal al ONU rămâne un
instrument jurisdicțional important la îndemâna statelor pentru soluționarea difere ndelor apărute în
procesul de aplicare a tratatelor de drepturile omului, în măsu ra în care acestea prevăd o asemenea
posibilitate.
1.6. Secretarul General este cel mai înalt funcționar al ONU, numit de Adunarea General ă la
recomandarea Consiliului de Securitate. În domeniul drepturilor omului el poate folosi confidențial
bunele sale oficii între statele membre, cu privire la probleme precum comutarea u nor pedepse
capitale, eliberarea de prizonier i etc. De asemenea, i se pot î ncredința mandate pe teme de drepturile
omului, fie la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nive lul subcomisiei acesteia, precum
drepturile omului și terorismul, drepturile omului și exodurile masive etc. În anul 1987, Secretarul
General a creat „Fondul de contribu ții voluntare pentru serviciile consultative și asistență tehnică
în domeniul drepturilor omului”. Adunarea Generală a creat funcția de înalt Comisar pentru
drepturile omului, ca adjunct al Secretarului Gene ral, sub coordonarea căruia func ționează Centrul
Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului și Divizia de asisten ță electorală care oferă servicii
consultative și asistență tehnică în următoarele domenii:
– reforma legislațiilor naționale prin încorporarea normelor in ternaționale, ca element-cheie al
protecției drepturilor omului;
– democratizarea și consilier ea proceselor electorale;
– redactarea legilor și a rapoartelor naționale;
– întărirea instituțiilor naționale și religioase pentru apărar ea și promovarea drepturilor omului;
– formarea personalului pentru j ustiție, avocatură și poliție j udiciară, prin o rganizarea de
seminarii, strategii de pregătire sau acordarea de burse și fur nizarea de informații.

2. Organele subsidiare cu atribu ții specializate în domeniu l drepturilor omului:
2.1. Comisia Drepturilor Omului este organ subsidiar al Consiliului Economic și Social
(ECOSOC), creată în anul 1946, cu scopul de a efectua studii și rapoarte, de a oferi informații și alte
servicii, la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta, Comisia poate construi
grupuri de lucru speciale alcătuite din e xperți și chiar să creeze subcomisii pe probleme de drepturi
ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri de lucr u pentru redactarea textelor
Declarației Universale a Dreptur ilor Omului și ale pactelor int ernaționale ale drepturilor omului
subliniază preocupările acesteia pentru pregătirea instrumentel or juridice internaționale de
drepturile omului. Cu timpul, competențele Comisiei s-au lărgit , astăzi majoritatea problemelor din
domeniul drepturilor omului fiin d supuse atenției acesteia, inc lusiv aspecte privind combaterea
violărilor drepturilor omului. Comisia este alcătuită din reprezentanți a 53 de state stabilite astfel,
încât să asigure o repartizare ec hilibrată între diferitele zon e ale lumii.
Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pe ntru Drepturile Omului a creat în anul 1947 două
subcomisii, Subcomisia pentru libertate și informare în pres ă și Subcomisia pentru prevenirea
discrimin ării și protecția minorit ăților, prima fiind dizolvată după cinci ani.
2.2. Subcomisia pentru prevenirea discrimin ării și protecția minorit ăților este formată din 26
membri aleși cu titlu individual (spre deosebire de membrii Com isiei), dintre experți numiți de
statele membre ale ONU, pe criterii geografice care să asigure o repartiție echitabilă pe zone ale
lumii. Scopul înființării aceste i subcomisii a fost de a efectu a studii și a face recomand ări Comisiei

46
Drepturilor Omului pentru preven irea discriminării de orice nat ură în exercitarea drepturilor și a
libertăților fundamentale ale omului și pentru protecția minori tăților rasiale, naționale, religioase și
lingvistice, dar și pentru a înde plini alte sarcini atribuite d e ECOSOC și de Comisia pentru
Drepturile Omului. Subcomisia a participat la elaborarea unora dintre tratatele de drepturile omului
și la dezvoltarea procedurilor de aplicare a lor, precum și la elaborarea altor documente ale ONU,
precum Declarația privind drepturile persoanelor apar ținând minorit ăților naționale sau etnice,
religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în anul 1992. De asemenea, Subcom isia
examineaz ă și plângeri referitoare la violarea drepturilor omului. Pentru îndeplinirea acestor
atribuții. Subcomisia și-a crea t grupuri de lucru pe domenii sp ecifice, ca organe s ubsidiare proprii
(două până în prezent).
2.3. Comisia pentru condi ția femeii a fost creată de ECOSOC în anul 1946 și este compusă
din 32 de membri. Activitatea ei vizează promovarea drepturilor femeii în domeniul politic,
economic și educativ și face recomandări ECOSOC cu privire la p roblemele cu caracter de urgență
ale drepturilor femeii, mai ales în ceea ce privește realizarea efectivă a egalității în drepturi dintre
bărbat și femeie. Pentru aceasta, Comisia a elaborat studii și rapoarte, inițiind mai multe programe
pentru eliminarea discriminării f a ț ă d e f e m e i . Î n u l t i m e l e d e c e nii, activitățile Comisiei s-au
multiplicat, dobândind rolul de comitet preg ătitor pentru Conferința Mondială a Națiunilor Unite
pentru femei, în anul 1980, pregătind și proiectul Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare fa ță de femei, adoptată de Adunarea Generală în anul 1979. Mai mult, cu încuvi ințarea
ECOSOC, Comisia a dobâ ndit și competența de a primi și a examina plângeri referitoare la violarea
drepturilor femeii, în prezent făcând eforturi pentru perfecțio narea mecanismului de examinare a
plângerilor.
2.4. Comisia pentru prevenirea crimelor și justiție penală este compusă din 40 de state
membre ale Națiunilor Unite și este principalul organ director al Națiunilor Unite în materie de
justiție penală. Ea elaborează programul Națiunilor Unite în ma teria prevenirii crimelor și veghează
punerea acestuia în aplicare. Această Comisie coordonează activ itatea Centrului pentru prevenirea
crimelor internaționale, mai ales pentru formarea polițiștilor și pentru activitatea de prevenire a
crimelor și de înfăptuire a just iției penale. Ea reprezintă pra ctic un forum de dezbateri pentru
guverne și un mijloc de realizare a schimbului de informații pe ntru lupta împotriva criminalității la
nivel global, periodic organizând c ongresul cu ac elași obiect.
2.5. Înaltul Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Ideea înființării funcției
de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima dată în anul 1960, dar propunerea
concretă de realizare s-a emis abia la Conferința Mondială a dr epturilor omului de la Viena, din
anul 1993. Lucrările Conferinței au fost blocate de un grup de țări asiatice, de aceea, Adunarea
Generală a ONU a creat funcția de înalt Comisar pentru drepturi le omului câteva luni mai târziu,
printr-o rezoluție a acesteia. P otrivit acestei rezoluții, înal tul Comisar al drepturilor omului este
înaltul funcționar al Națiunilor Unite care este principalul re sponsabil pentru activitățile ONU în
domeniul drepturilor omului, s ub conducerea Secretarului Genera l. Practic, înaltul Comisar al
drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar General Adjunct pentru drepturile omului, oferă
bunele sale oficii în numele Secr etarului General, devenind ast fel primul responsabil însărcinat cu
activitățile privind drepturile omului. Misiunea lui este de a promova și a proteja drepturile omului
în toate țările și de a menține un dialog permanent cu acestea. Pentru îndeplinirea acestei misiuni,
înaltul Comisar al drepturilor omului exercită mai multe funcții cum ar fi: gestionarea crizelor,

47
prevenirea și alerta rapidă, ajut orarea statelor aflate în tran ziție, promovarea drepturilor
fundamentale, coordonarea și ra ționalizarea programelor cu priv ire la drepturile omului etc. În
conformitate cu Programul de reformare a ONU, după 15 septembrie 1997 s-a creat înaltul
Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care reunește practic Biroul înaltului
Comisar pentru drepturile omului și Centrul pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi
cele mai mari responsabilități în prom ovarea și respectarea drepturi lor omului.
2.6. Înaltul Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Refugia ți (ICNUR) a fost înființat de
Adunarea Generală a ONU în a nul 1951, cu scopul realizării unei mai bune protecții internaționale a
refugiaților. Înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală, la propunerea Secretarul ui General, cu
mandat de 5 ani. ICNUR are sed iul la Geneva și mai multe reprezentanțe (birouri ) în țări sau regiuni
care se confruntă cu problemele refugiaților. Dacă inițial ICNUR avea doar competența de a aplica
instrumentele internaționale interbelice cu privire la refugiaț ii care au dobândit acest statut înainte
de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcțiile și competențele sale au fost extinse în domenii precum:
asistența grupurilor particulare de refugiați, oferirea de bune oficii acestor grupuri, asistența
refugiaților, a persoanelor deplasate ca urmare a catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de
apatridie etc. ICNUR cooperează cu organele ONU și cu instituți ile specializate ale acesteia în
scopul protecției și asistenței refugiaților, în conformitate c u tratatele adoptate în acest domeniu, dar
și cu organizații neguvernamentale, precum Comitetul Internațio nal al Crucii Roșii. De asemenea,
ICNUR colaborează cu organisme regionale, precum Consiliul Euro pei.

48
TEMA VI. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE
A DREPTURILOR OMULUI

6.1. Caracteristica Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale și a altor tratate e uropene de drepturi ale omului
În baza Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea
pactelor internaționale din sistemul Națiunilor Unite de protec ție a drepturilor omului, a fost
adoptată Convenția european ă pentru ap ărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și
protocoalele ei adi ționale , ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că pionieratul în acest domeniu
aparține sistemului european. La 4 noiembrie 1950, statele memb re ale Consiliului Europei,
adoptând această Convenție, au avut în vedere Declarația Univer sală a Drepturilor Omului
proclamată de Adunarea Generală a ONU și „considerând c ă această declarație urmărește să
asigure recunoa șterea și aplicarea universal ă și efectivă a drepturilor pe care le enun ță”.
Convenția stabilește că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o uniune mai strâns ă între
membrii s ăi, iar unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protec ția și dezvoltarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. Convenția a fost adoptată prin afirmarea de către
statele participante a „atașamentului lor profund la aceste libert ăți fundamentale care constituie
fundamentul justi ției și al păcii în lume și a cărui respectare se întemeiaz ă pe un regim politic cu
adevărat democratic, pe de o parte, și, pe de alt ă parte, pe o concep ție comună și un respect comun
al drepturilor omului pe care le recunosc”64.
Titlul I al Convenției, denumit „Drepturi și libertăți”, consacră și garantează un șir de drepturi
și libertăți civile și politice. Acestea sunt:
– dreptul la viață (art.2);
– dreptul de a nu fi supus torturi i și nici la pedepse sau trat amente inumane sau degradante
(art.3);
– dreptul de a nu fi ținut în scl avie sau robie și de a nu fi c onstrâns de muncă forțată (art.4);
– dreptul la libertate și siguranță (art.5);
– dreptul la examinarea cauzei î n mod echitabil, într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent și impa rțial (art.6);
– dreptul de a nu fi condamnat pentru o acțiune sau o misiune c are, în momentul comiterii, nu
constituia o infracțiune și de a nu se aplica o pedeapsă mai se veră decât cea aplicabilă în acel
moment – neretroactivitatea legii penale (art.7);
– dreptul la respectarea vieții private, de familie, a domicili ului și a corespondenței (art.8);
– dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9);
– dreptul la libertate a de expresie (art.10);
– dreptul la libertatea de re uniune pașnică și l a libertatea de asociere (art.11);
– dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie (art.12);
– dreptul la un recurs efectiv (art.13).
Convenția nu consacră dreptu ri economice, sociale și culturale, acestea fiind recunoscute prin
Carta socială europeană revizu ită și alte tratate adoptate sub egida Consiliului Europei. Statele părți
la Convenție sunt obligate s ă asigure exercitarea drepturilor și a libertăților recunoscute, fără nici
o deosebire fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, re ligie, opinii politic e sau orice alte

64 www.lhr.md/docs/conven tia.protocoale.doc

49
opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minorit ate națională, avere, naștere sau orice
altă situație.
Convenția stabilește și o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de război sau în cazul unui
alt pericol public, care ameninț ă viața națiunii, orice stat po ate lua măsuri derogatorii de la
dispozițiile Convenției, dar numai să nu fie în contradicție cu alte obligații ce decurg din dreptul
internațional. De asemenea, Convenția permite restrângerea acti vității politice a străinilor cu privire
la libertatea de reuni une pașnică și libertatea de asociere.
Totuși, există câteva drepturi ș i libertăți fundamentale de la care Convenția nu admite nici o
derogare („nucleul dur” al sistemului). Este vorba despre:
– dreptul oricărei persoane la viață, cu excepția cazului de de ces rezultat din acte licite de
război;
– dreptul de a nu fi supus torturi i și nici la pedepse sau trat amente inumane sau degradante;
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie;
– dreptul la aplicarea principiului neretroactivit ății în materia penală.
Titlul II al Convenției a stabilit un mecanism de aplicare a ei , care inițial consta în crearea
unei Comisii europene a drepturilor omului și a unei Curți europene a drepturilor omului. Prin
adoptarea Protocolului nr.11 din 11 mai 1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curt e
unică – Curtea European ă a Drepturilor Omului – care reprezintă astăzi cea mai performantă
instituție internațională pentru apărarea drepturilor omului pr in competența ei de a emite decizii
obligatorii pentru statele părți, în cazul violării drepturilor garantate de Convenție. Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări,
prin cele 13 protocoale adi ționale65 adoptate până în prezent, unele dintre acestea consacrând și
garantând și alte drepturi și libertăți fundamentale.
Protocolul nr.1 a fost adoptat în 1952 și aduce în plus la catalogul drepturilo r și libertăților
fundamentale:
– dreptul la respectarea proprietății (art.1);
– dreptul la educație și dreptul părinților de a asigura educaț ia și învățătura copiilor conform
convingerilor lor religioa se și filozofice (art.2).
Protocolul nr.2, adoptat în anul 1963, completează Convenția, atribuind Curții E uropene a
Drepturilor Omului competența de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind
interpretarea Convenției și a protocoalelor ei.
Protocolul nr.3, adoptat în anul 1963, a modificat unele articole cu privire la Comisia
drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a des ființării Comisiei.
Protocolul nr.4, adoptat în anul 1963, recunoaște anumite drepturi și libertăți, altele decât cele
care sunt consacrate de Convenție și în Primul Protocol. Este v orba despre:
– dreptul persoanei de a nu fi p rivată de libertate pentru sing urul motiv că nu este în măsură să
execute o obligație contractuală;
– dreptul la libera circulație, de a alege în mod liber reședin ța și de a părăsi orice țară, inclusiv
pe a sa;
– dreptul de a nu fi expulzat p rintr-o măsură individuală sau c olectivă din teritoriul statului al
cărui resortisant este;

65www.lhr.md/docs/conventia.protocoale.doc

50
– dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisan t este;
– interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr.5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenției cu privire la
componența Comisiei și a Curții, dar aceste prevederi au fost a brogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr.11.
Protocolul nr.6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibili tatea statelor
părți de a prevedea în legislația lor pedeapsa cu moartea pentr u acte comise în timp de război sau de
pericol iminent de război. E de remarcat că abolirea pedepsei c u moartea în sistemul european s-a
hotărât mai devreme cu 6 ani decâ t în sistemul Națiunilor Unite .
Protocolul nr.7, adoptat în anul 1984, completează Convenția prin recunoașterea unor noi
drepturi:
– dreptul la garanții procedur ale pentru străinii care urmează a fi expulzați;
– dreptul la recurs î n procesele penale;
– dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
– dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;
– egalitatea soților în dreptur i și responsabilități cu caracte r civil, între ei, în relațiile cu copiii
lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr.8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziții ale Convenți ei cu privire la
procedura Comisiei drepturilor om ului, dar prevederile lui nu m ai sunt aplicabile ca urmare a
desființării Comisiei.
Protocolul nr.9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele dispoziții ale Convenției
cu privire la procedurile Comisi ei și ale Curții, dar care rămâ n fără obiect ca urmare a adoptării
Protocolului nr.11.
Protocolul nr.10, adoptat în anul I992, a modificat p rocedura Comitetului Miniștr ilor cu
privire la competența acestuia de a constata dacă există sau nu o violare a Convenției. Dispozițiile
sale au fost abrogate implicit pr in adoptarea Protocolului nr.1 1.
Protocolul nr.11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de control instituit de
Convenție, prin înlocuirea Comi siei și Curții cu o nouă curte p ermanentă – Curtea European ă a
Drepturilor Omului.
Protocolul nr.12, adoptat în anul 2000, interzice di scriminarea în general, indif erent conform
căror criterii sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr.13, adoptat în anul 2002, consacră abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanțe.
Carta social ă european ă reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei pr ivind
protecția drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu scopul de a consacra un catalog al
drepturilor economice și sociale , fundamentat pe un sistem de o pțiuni ale statelor, astfel încât
acestea să nu fie obligate să accep te toate drepturile prevăzut e de Cartă, asigurând astfel o punere în
aplicarea progresivă a prevederil e ei, în funcție de posibilită țile și situația concretă din fiecare stat.
Carta a fost ulterior completa tă cu un Protocol adițional, adop tat în anul 1988, care lărgește
catalogul drepturilor economice și sociale. Apoi, în 1991, a fo st semnat un nou Protocol de
amendare care aduce unele schimbări în mecanismul de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să
facă obiectul unei noi revizuiri.

51
Carta social ă european ă revizuită66 a intrat în vigoare în anul 1999, înlocuind progresiv
tratatul inițial adoptat în 1961, în prezent fiind părți la ace asta 14 state membre ale Consiliului
Europei.
Carta socială europeană revi zuită recunoaște următoarele drepturi economice și sociale:
– dreptul la muncă (art.1);
– dreptul la condiții echitabile de muncă (art.2);
– dreptul la securitate și la igiena muncii (art.3);
– dreptul la salarizare echitabilă (art.4);
– dreptul sindical (art.5);
– dreptul la negociere colectivă (art.6);
– dreptul copiilor și al tinerilor la protecție (art.7);
– dreptul lucrătorilor la prote cția maternității (art.8);
– dreptul la orientare profesională (art.9);
– dreptul la formare pr ofesională (art.10);
– dreptul la protecția sănătății (art.11);
– dreptul la securita te socială (ait.12);
– dreptul la asistență soc ială și medicală (art.13);
– dreptul de a beneficia de servicii soci ale (art.14);
– dreptul persoanelor handicap ate la autonomie, la integrare so cială și la participare la viața
comunității (art.15);
– dreptul familiei la protecție s ocială, juridică și economică (art.16);
– dreptul copiilor și adolescenților la protecție socială, juri dică și economică (art.17);
– dreptul la exercitarea unei ac tivități lucrative pe teritoriu l celorlalte părți c ontractante (art.18);
– dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protec ție și asistență (art.19);
– dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de a ngajare și profesie, fără discriminare în
funcție de sex (art.20);
– dreptul la informare ș i consultare (art.21);
– dreptul de a lua parte la de terminarea și ameliorarea condiți ilor de muncă și a mediului de muncă
(art.22);
– dreptul persoanelor vârstnice la protecție soc ială (art.23)
– dreptul la protecție în caz de concediere (art.24);
– dreptul lucrătorilor la protecția propriilor creanțe în caz d e insolvabilitate a patronului acestora
(art.25);
– dreptul la demnitate în muncă (art.26);
– dreptul lucrătorilor cu responsabilități familiale la egalita te de șanse și de tratament (art.27);
– dreptul reprezentanților lucrătorilor la protecție în întrepr indere și la facilitățile acordate acestora
(art.27);
– dreptul la informare și cons ultare în procedurile de concedie re colectivă (art.29);
– dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale (art.30);
– dreptul la locuință (art.31).
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratifi carea Cartei, s-a creat un
mecanism de control specific, concretizat prin înființarea Comitetului European al Drepturilor

66 http://www.scritub.com/sociolog ie/CARTA-SOCIALA-EUROPEANA-REVI ZUITA.php

52
Sociale, în baza Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit acest uia, Comitetul este
alcătuit din 12 membri independenți și imparțiali, aleși de Comitetul de Minișt ri al Consiliului
Europei, cu un mandat de 6 ani. El are competen ța de a constata dacă situațiile din statele părți sunt
sau nu conforme cu angajamentele asumate potrivit Cartei.
Sunt instituite două proceduri de control : procedura rapoartelor na ționale ș i procedura
reclamațiilor colective.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligația statelor părți de a prezenta anual
un raport cu privire la o parte din dispozițiile acceptate de c ătre Cartă. Comitetul European al
Drepturilor Sociale examinează aceste rapoarte și prezintă anua l concluziile sale cu privire la
conformitatea situațiilor naționale cu dispozițiile Cartei. Dac ă decizia Comitetului este una de
neconformitate și statul în cauză nu o respectă, Comitetul de M iniștri va adresa o recomandare prin
care va cere statului modificarea în drept și în fapt a situați ei constatate.
Procedura reclama țiilor colective a fost introdusă prin Protocol ul de amendare a Cartei din
1995, care a intrat în vigoare în 1998. În virtutea acestei pro ceduri, Comitetul European al
Drepturilor Sociale poate fi sesizat cu reclamații colective pr in care se pretind violări ale drepturilor
prevăzute de Cartă. Reclamațiile pot fi făcute de organizații n eguvernamentale care au un statut
consultativ pe lângă Consiliul Eu ropei, de organizațiile patron ale și sindicale ale statului respectiv și
chiar de către organizații neguve rnamentale naționale, dacă sta tul acceptă această posibilitate 3.
Reclamația este examinată de Comitet și, dacă sunt îndeplinite condițiile de formă, ea este
acceptată. Urmează o procedură scrisă prin schimb de memorii între pă rțile implicate și, dacă este
necesară, o audiție publică în fața Comitetului. În final, Comitetul adoptă o decizie pe care o
transmite părților și Comitetului de Miniștri și care va fi făc ută publică în termen de cel mult patru
luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniștri adoptă o rezoluție și poate recomanda statului în
cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta.

Alte tratate de drepturi ale om ului adoptate de Consiliul Europei
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sis tem de protecție a drepturilor
omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente jur idice pe diferite domenii, care
dezvoltă drepturi ale omului c onsacrate în izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim:
– Conven ția cultural ă european ă67 adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părțile se
angajează să ia măsuri proprii p entru salvarea patrimoniului co mun al Europei și pentru încurajarea
dezvoltării. Statele vor încur aja cetățenii proprii să studieze limbile, istoria și civilizația altor state
părți și vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemen ea studii, ceea ce presupune inclusiv
facilitarea circula ției și a schimbului de persoane în acest sc op.
– Convenția european ă privind imprescriptibilitate a crimelor împotriva umanit ății și a
crimelor de r ăzboi 68 adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că crimele împotriva umanității și
de război sunt grave infracțiuni împotriva demnității umane, Convenția declară ca imprescriptibile
crimele contra umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de
genocid, din 1948, infracțiunile prevăzute de convențiile de la Geneva din 1949 și orice alte violări
asemănătoare ale legilor și obiceiurilor războiului.

67http://www.infoeuropa .md/tratatele- coei/conventia- culturala-eur opeana/
68 http://fs.procuror.ro/be045c766ced187ff782a1bd91b98a90.pdf

53
– Convenția european ă asupra statutului ju ridic al copiilor n ăscuți în afara c ăsătoriei69
adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelu i statut juridic copiilor din afara
căsătoriei, ca cel al copiilor din căsătorie, cu privire la fil iația maternă și paternă, obligațiile de
întreținere, supraveghere, dreptu l de vizită, dreptul la succes iune.
– Convenția european ă cu privire la statutul ju ridic al muncitorului migrant70 adoptată la 24
noiembrie 1977, care reglementează situația juridică a muncitor ilor migranți, cetățeni ai statelor
membre ale Consiliului Europei, în scopul de a le asigura, în m ăsura posibilităților, un tratament
care să nu fie mai puțin favorabil decât cel de care beneficiaz ă muncitorii care au naționalitatea
statului respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de cond ițiile de viață și de muncă.
– Convenția pentru protej area persoanelor fa ță de prelucrarea automatizat ă a datelor cu
caracter personal71 adoptată la 28 ianuarie 1981, care are ca scop protecția dreptu lui la respectarea
vieții particulare față de intensificarea circulației peste frontiere a datelor cu caracter personal care
fac obiectul prelucrării automatizate. O precizare importantă a Con venției este aceea, potrivit căreia
datele cu caracter personal care prives c originea rasial ă, opiniile po litice, convingerile religioase sau
de altă natură, cele care privesc sănăta tea, viața sexuală sau condamnă rile penale nu vor pu tea f i
prelucrate automatizat dacă dreptul intern nu prevede garanții adecvate. M ai mult, persoanele au
dreptul să cunoască existența acestor preluc rări și chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară
modificarea lor dacă nu mai corespund realității.
– Carta european ă a autonomiei locale72 adoptată la 15 octombrie 1985 consideră
colectivitățile locale ca unul d in principiile fundamentale ale oricărui regim democratic și că
cetățenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor pub lice, la nivel local acest drept putând fi
exercitat cel mai direct. Carta stabilește că principiul autono miei locale trebuie să fie recunoscut în
legislația internă și, pe cât posibil, în constituțiile statelo r părți. Prin autonomie locală, Carta
înțelege dreptul și capacitatea efectivă pentru colectivitățile locale de a reglementa și gestiona, în
cadrul legii, sub propria lor responsabilitate și în profitul p opulației lor, o parte importantă a
treburilor publice.
– Convenția european ă pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante73 adoptată la 26 noiembrie 1987 instituie un Comitet european pentru prevenirea
torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu scopul de a examina
tratamentul persoanelor private de libertate.
– Conven ția european ă cu privire la participarea str ăinilor la via ța publică la nivel local
adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezența rezidenți lor străini pe teritoriul național a
devenit o caracteristică permanentă a societății europene și că aceștia, la nivel local, sunt supuși
acelorași îndatoriri ca și cetățenii proprii, Convenția garante ază străinilor dreptul de a alege și de a
fi aleși la nivel local, în aceleași condiții ca și cetățenii prop rii.
– Carta european ă a limbilor regionale sau minoritare74 adoptată la 5 noiembrie 1992. Este
un tratat care are ca obiectiv protejarea și promovarea limbilo r regionale sau minoritare, ca un

69 http://www.monitoruljuridic.ro /act/conventia-europeana-din-15- octombrie-1975-asupra-statutului-juridic-al-copiilor-nascuti-in –
afara-casatoriei-emitent-parlamentul
70 http://www.infoeuropa .md/tratatele- coei/conventia- europeana-re feritoare-la-statutul-juridic-al-lucratorului-migrant/
71 http://www.monitoruljuridic.ro/ act/conventie-din-28-ianuarie-1 981-pentru-protejarea-persoanelor-fata-de-prelucrarea-
automatizata-a-datelor-cu-caracter-personal-emitent-parlamentul -publicat-32946.html
72 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =286064
73 https://rm.coe.int/16806dbac4
74 http://www.infoeuropa .md/tratatele- coei/carta-europeana-a-limb ilor-regionale-sau-minoritare/

54
obiectiv strict de ordin cultural. Scopul ei este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor
regionale sau minoritare în învățământ și în media, de a încura ja utilizarea lor în justiție și
administrație, în viața economi că, socială și culturală.
– Convenția-cadru pentru protec ția minorit ăților naționale75 adoptată la 1 februarie 1995.
Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică, trebuie nu numai să respecte
identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a fiec ărei persoane aparținând unei minorități
naționale, dar și să creeze condiții care să permită exprimarea , păstrarea și dezvoltarea acestei
identități, Convenția stabilește obligațiile statelor pentru pr otecția minorităților naționale și a
drepturilor persoanelor aparținând acestora, în cadrul statului de drept, cu respec tarea regulilor, a
integrității teritoriale și a suveranității naționale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanță pentru protecția drepturilor
omului, precum:
– Convenția european ă de asisten ță socială și medicală, 1953;
– Convenția european ă pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;
– Convenția european ă cu privire la extr ădare, 1957;
– Convenția european ă cu privire la reducerea cazurilor de pluricet ățenie și cu privire la obliga țiile
militare în caz de pluricet ățenie, 1963;
– Convenția european ă în materia adop ției de copii, 1967;
– Convenția european ă pentru reprimarea terorismului, 1977;
– Convenția european ă pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;
– Convenția european ă cu privire la tele viziunea transfrontalier ă, 1989;
– Convenția european ă cu privire la exercitare a drepturilor copilului, 1996;
– Convenția pentru protec ția drepturilor omului și a demnit ății ființei umane cu privire la
aplicațiile biologiei și medicinii, vizând interzicerea don ării ființelor umane, 1998;
– Convenția penală asupra corup ției, 1999;
– Convenția civilă asupra corup ției, 1999;
– Convenția asupra cybercriminalit ății, 2001 etc.
Republica Moldova a semnat Convenția European ă pentru ap ărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale la 13 iulie 1995 și a ratificat-o76, specificând unele declarații și rezerve
pe care treptat le-a retras cu excepția că Republica Moldova nu va putea asigura respectarea
dispozițiilor Convenției în ce privește omisiunile și actele co mise de organele autoproclamatei
republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluționarea de finitivă a diferendului
din această zonă.

6.2. Instituțiile europene de considerare și protecție a dreptu rilor omului. Consiliul
Europei – garant regional al dreptu rilor omului și libertăților fundamentale
Sistemul European de protecție a drepturilor omului a fost iniț iat și s-a dezvoltat în cadrul
instituțional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de sis temul Națiunilor Unite. Se poate afirma
că astăzi Consiliul Europei este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme
specifice, drepturile omului și libertățile sale fundamentale. Evoluția evenimentelor după deceniul
cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizar e a unei Europe unite, a făcut ca

75 http://www.infoeuropa .md/tratatele- coei/conventia-cadru-pentru -protectia-minoritatilor-nationale/
76 Hotărârea Parlamentului nr.12 98-XIII din 24.07.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldov a nr.54-55/502 din 21.08.1997.

55
drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o valoare unanim acceptată și
promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci și în orga nizații precum Uniunea Europeană
sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. State le europene, membre ale Consiliului
Europei în cvasitotalitatea lo r, acceptă și promovează prin leg islațiile naționale valorile consacrate
de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluția spr e consolidarea atitudinilor pozitive
față de ființa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocro tită.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relațiilor
internaționale și una din princ ipalele condiții impuse statelor europene pentru realizarea efectivă a
Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai ales în spațiul estic, sunt înregistrate încă
violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atit udinea generală este de acceptare a
exigențelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanțelor europene în materia
respectării drepturilor omului.

6.2.1. Consiliul Europei – garant regional al drepturilor omului și libertăților fundamentale
Consiliul Europei (CE)77 este cea mai mare organizație internațională, interguvernamentală și
regională în materie de drepturi ale omului de pe continen t cu sediul la Strasbourg. A fost înființat
la 5 mai 1949 și reunește 47 de statele democratice ale Uniunii Europene , dintre care 28 sunt state
membre, iar altele din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea European ă și diferit
de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, repreze ntată de Adunarea
Parlamentar ă, alcătuită din parlamentari pro veniți din parlamentele naționa le, iar cealaltă
interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Mini ștrilor, alcătuit din miniștrii de externe ai
statelor membre. Comitetul Minișt rilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei. El
este inițiatorul și principalul cadru de promovare și apărare a drepturilor omului în spațiul european
și materializează preocupările mai vechi de realizare a unei Eu rope unite.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru
salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sun t moștenirea lor comună și pentru
facilitarea progresului l or economic și social.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutu l organizației și care
îndeplinesc următoarele condiții:
– acceptă principiile statului de drept;
– acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se
bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
– se angajează să colaboreze, în mod sincer și efectiv, la real izarea scopului organizației.
Consiliul Europei promovează drepturile omului prin convenții i nternaționale, cum ar fi
Convenția privind prevenirea și c ombaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice și
Convenția privind criminalitate a informatică. Acesta monitorize ază evoluția statelor membre în
aceste domenii și emite recomandări prin organismele de monitor izare formate din experți
independenți. Statele membre ale Consiliului Europei nu mai apl ică pedeapsa cu moartea.
De la aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei din data de 13 iulie 1995, Organizația
a susținut Moldova în îndeplinirea obligațiilor sale statutare și a angajamentelor specifice pentru
consolidarea democrației, a dreptu rilor omului și a statului de drept.

77 https://ro.wikipedia.org /wiki/Consiliul_Europei

56
Principalele organe ale Consiliului Europei sunt: Secretarul General, Adunarea Parlamentar ă
și Comitetul Mini ștrilor .
Secretarul General stabilește prioritățile și strategiile definite de Consiliul E uropei pentru
construirea unei Europe noi și unite, întemeiată pe democrație, drepturile omului și supremația
dreptului și pentru surmontarea obstacolelor pe c alea păcii și stabilității în Europa.
Prioritățile în activitatea or ganizației sunt următoarele:
– definirea cu statele membre a rolului și responsabilităților Co nsiliului Europei și stabilirea
unui mandat clar al Organizației;
– întărirea normelor democratice și asigurarea că statele membre le respectă;
– examinarea securității și crimina lității în statele membre, în special corupția, spălarea de
bani, cybercriminalitatea, traficul de ființe umane, traficul c u droguri;
– avansarea de programe specifice privind drepturile omului, demo crația, refugiații, coeziunea
socială, cultura și problemele de mediu;
– elaborarea de noi inițiative vizâ nd lupta contra terorismului i nternațional;
– lupta contra torturii și t ratamentelor degradante;
– combaterea rasismului, antisemitismului și islamofobiei;
– promovarea egalității și tratame ntelor echitabile fără deosebir e de sex, etnie, convingeri
religioase sau politice;
– tratarea de o manieră justă și echitabilă a tuturor țărilor, in diferent de mărime, bogăție sau
locație geografică;
– construirea unor relații mai eficace cu Uniunea Europeană, Nați unile Unite, OSCE și
organizațiile regionale și neguve rnamentale; evaluarea rezultat elor acțiunilor întreprinse pentru
îmbunătățirea eficacității și vizi bilității Consiliului Europei .
Adunarea Parlamentar ă este una din organele statutare principale ale Consiliului Eur opei. Ea
reprezintă forțele politice ale parlamentelor statelor membre. Adunarea intenționează să fie motorul
extinderii cooperării europene către toate statele democratice din Europa.
Comitetul Mini ștrilor reprezintă instanța de decizie a Consiliului Europei. El este alcătuit din
miniștrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau di n reprezentanții diplomatici permanenți
la Strasbourg. Acesta constituie un organism guvernamental în c are, în condiții de egalitate, pot fi
discutate demersurile naționale privind problemele cu care se c onfruntă societatea europeană, cât și
un forum în care se elaborează răspunsurile europene la aceste provocări. În colabo rare cu Adunarea
Parlamentară, reprezintă gardia nul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei și este învestit cu
misiunea de a monitoriza respect area angajamentelor luate de st atele membre.
În cadrul Consiliului Europei funcționează Congresul Autorit ăților Locale și Regionale din
Europa (CPLRE) , înființat în 1994 în calitate de organ consultativ al Consili ului, în baza Rezoluției
Statutare a Comitetului Miniștri lor, înlocuind Conferința autor ităților locale și r egionale din Europa.
Rolul Congresului constă în următoarele:
– este vocea regiunilor și municipiilor din Europa;
– oferă un loc privilegiat de dialog unde reprezentanții puteri lor locale și regionale dezbat
problemele comune, își confruntă experiențele și își prezintă g uvernelor punctele de vedere;
– sfătuiește Comitetul Miniștri lor și Adunarea Parlamentară a C onsiliului Europei privind toate
aspectele politicii locale și regionale;

57
– acționează în strânsă cooperare cu organizațiile naționale și internaționale care reprezintă
activitățile locale și regionale;
– organizează audieri și conferințe la nivel local și regional pentru a ajunge la marele public a
cărui participare rămâne esenți ală pentru insta urarea unei veri tabile democrații;
– elaborează periodic rapoarte de țară privind situația democra ției locale și regionale în toate
statele membre;
– veghează, în special, asupra ap licării principiilor Cartei eu ropene a auton omiei locale;
– sprijină noile state membre ale Organizației în îndeplinirea sarcinilor practice necesare
realizării unei autonomii local e și regionale efective.

6.2.2. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei
În cadrul Consiliului Europei funcționează ca instituție independentă Comisarul Drepturilor
Omului al Consiliului Europei78, misiunea căruia constă în promovarea conștientizării și respec tării
drepturilor omului în cele 47 de s tate membre ale Consiliului E uropei.
Inițiativa creării acestei instituții a fost luată de șefii de stat și de guvern din cadrul Consiliului
Europei la cel de-al doilea Summit, desfășurat între 10-11 octo mbrie 1997 la Strasbourg. La 7 mai
1999, Comitetul Miniștrilor a adop tat o rezoluție de instituire a f u n c ț i e i d e C o m i s a r ș i a d e f i n i t
mandatul Comisarului. Instituția dispune de Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului
Europei , care este independent și are drept scop promovarea conștiinței și a respectului pentru
drepturile omului în statele membre ale Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentară cu majoritatea de voturi, de
pe o listă cu trei candidați propuși de Comitetul de Miniștri, pentru un mandat de 6 ani. Candidații
pentru această funcție trebuie să fie cetățeni ai statelor memb re ale Consiliului Europei și experți
recunoscuți în materia drepturilor omului.
Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activității sale următoarele:
– să promoveze în statele membre ale Consiliului Europei educaț ia și sensibilizarea în spiritul
respectării drepturilor omului;
– să identifice eventualele insu ficiențe în dreptul și practica statelor membre ale Consiliului
Europei privind respectarea drepturilor omului;
– să contribuie la promovarea respectivului efectiv și a exerci țiului deplin al drepturilor omului
în statele membre, în conformitate cu angajamentele asumate pri n instrumentele juridice ale
Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este însărcinat să încurajeze auto ritățile naționale cu atribuții în
domeniul drepturilor omului. El p oate să intre direct în legătu ră cu guvernele statelor, acestea fiind
obligate să faciliteze exercita rea independentă și eficace a fu ncțiilor încredințate.
Principalele activități ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:
– vizitele în fiecare stat pentru a-și face o idee generală asupra situați ei drepturilor omului sau
pentru a studia o anumită chesti une particulară. Aceste vizite pot fi făcute la inițiativa statului în
cauză sau la inițiativa Comisarului și cuprind întâlniri cu îna lți funcționari și cu reprezentanți ai
societății civile și inspecții la locurile unde drepturile omul ui sunt violate. Comisarul poate să facă
recomand ări pentru ameliorarea respectului pen tru drepturile omului. În urm a vizitei, comisarul

78 http://www.infoeuropa.md/co misarul-drepturilor-omului/

58
pregătește un raport care conține concluziile și recomandările sale, pe care-1 trans mite Comitetului
de Miniștri al Consiliului Eur opei, apoi îl pune la dispoziția marelui public;
– organizarea de seminare și conferin țe cu un scop dublu: promovarea educației și menținerea
relațiilor cu alte structuri și organizații care se ocupă de dr epturile omului. Aceste seminare și
conferințe se încheie cu recomandări adresate tuturor statelor cu privire la problemele discutate.

6.2.3. Curtea European ă a Drepturilo r Omului
În conformitate cu Convenția Eur opeană pentru Drepturile Omului , la momentul actual,
respectarea drepturilor omului este asigurată de un organ juris dicțional special constituit – Curtea
European ă a Drepturilor Omului (CtEDO)79, numită informal Curtea de la Strasbourg , creată pentru
sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor om ului provenite din statele membre
ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze respec tarea prevederilor Convenției
Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor suplimentare de către statele semnatare. CtEDO a
devenit ultima speranță pentru o justiție deplină, începând cu 4 noiembrie 1950, când la Roma
reprezentanții a 15 state semn ează Convenția europeană pentru a părarea dreptur ilor omului și
libertăților fundamentale, continuând cu 3 septembrie 1953, când Convenția a intrat în vigoare,
fiind apoi completată și concreti zată de textele protocoalelor adiționale prin care problema
drepturilor omului a deven it o preocupare sistemică.
Sistemul de protecție a drepturi lor și libertăților fundamental e introdus de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului ( Convenția) se întemeiază pe principiul subsidiarit ății care prevede
că este de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea n u
trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respect at obligațiile. Principiul subsidiarității se
manifestă prin faptul că respo nsabilitatea pentru protecția dre pturilor omului revine, mai întâi,
autorităților naționale, iar pe tiționarii sunt obligați sa epui zeze toate căile ordinare de atac la nivel
național.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este compusă dintr-un num ăr de judecători egal cu cel
al statelor contractante. Aceș tia sunt aleși de către Adunarea Parlamentară, cu majoritatea voturilor
exprimate, de pe lista prezentată de înaltele părți contractant e.
Cel mai înalt rang în cadrul Curții îl deține președintele acesteia. El este ales de plenul Curții
prin vot secret, cu majoritatea absolută a celor prezenți, pe o perioadă de 3 ani, fără a depăși însă
durata mandatului său. Acesta poate fi reales. Președintele Cu rții îndeplinește funcții reprezentative
și de conducere. El reprezintă Cu rtea, asigurându- i relațiile c u autoritățile Consiliului Europei,
conduce lucrările și serviciile C urții și prezidează ședințele plenare ale Curții, ședințele Marii
Camere și ale Colegiului compus din 5 judecători.
Președintele este asistat de 2 vicepre ședinți care îl vor înlocui în cazurile în care acesta este
împiedicat să-și exercite funcțiile, se află în vacanță sau la cererea expresă a acestuia.
Serviciile administrative ale Cu rții și de asistență juridică s unt asigurate de către Grefă.
Conform Regulamentului, Curtea se divide în 4 secțiuni a căror compoziție este fixată pentru 3
ani și trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geog rafic, cât și din punct de vedere al
reprezentării pe sexe, să țină cont de diferențele de sisteme j uridice existente între părțile
contractante. Fiecare secțiune este prezidată de un președinte, doi președinți de secțiune fiind în

79 https://ro.wikipedia.org/wiki/ Curtea_European%C4%83_a_Drepturi lor_Omului

59
același timp vicepreședinți ai Cur ții. Președinții de secțiune sunt asistați și după caz, înlocuiți, de
vicepreședinții de secțiune.
Prima treaptă din sistemul de organizare a Curții o reprezintă comitetele, constituite pe o
perioadă de 12 luni. Comitetele vor cuprinde doi judecători și sunt prezidate de membrul cu cel mai
înalt rang în cadrul secției.
Camerele sunt constituite de către comitete, numind pe judecătorii și p e supleanții care vor lua
parte la judecări. Acestea nu vor avea decât puterea să declare o cauză ca inadmisibilă și să o
șteargă de pe rol.
Marea Camer ă este compusă din 17 judecători și 3 judecători supleanți, cons tituită pentru o
durată de 3 ani. Alături de membrii de drept – președintele Cur ții, vicepreședintele acesteia,
președinții de secțiune, judecătorul ales în numele unui stat-p arte la litigiu – din Marea Cameră mai
fac parte judecătorii repartizaț i în două grupe ce vor alterna la fiecare 9 luni.
Marea Camer ă, camerele ș i comitetele își desfășoară activitatea în permanență, iar la
propunerile președintelui, Curtea stabilește în fiecare an peri oadele de sesiune.
Principalele probleme administ rative ale Curții sunt examinate de către aceasta în sesiuni
plenare . Sesiunile plenare sunt convocate de președintele Curții la ce rerea a cel puțin 1/3 din
membrii săi, dar cel puțin o dată pe an. Pentru funcționarea în plen a Curții este necesar cvorumul a
2/3 din judecătorii ale și, în caz contrar președintele amână se ntința. Deliberările Curții se vor face în
Camera consiliului, la acestea participând doar judecătorii. De ciziile Curții sunt luate cu majoritatea
voturilor celor prezenți.
Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, p rin intermediul cererilor
individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice pe rsoană, fizică sau juridică, aflată sub
jurisdicția statelor părți la Convenție.
Desfășurarea normală a procedurii într-o cauză care ajunge la o judecată asupra fondului va
fi, în cele mai numeroase cazuri, următoarea:
– introducerea plângerii;
– contacte preliminare cu grefa Curții;
– înregistrarea plângerii;
– repartizarea către o Cameră a plângerii;
– desemnarea unui judecător – ra portor de către Cameră;
– examinarea de către un comitet din 3 membri;
– comunicarea plângerii Guvernului respectiv;
– depunerea observațiilor și stabilirea faptelor;
– audierea;
– decizia dată de Cameră asupra admisibilității;
– posibilitatea de negociere în vede rea unei reglementări pe cale amiabilă;
– hotărârea Curții.
Orice stat contractant (plângere statală) sau particular care s e consideră victima unei violări a
Convenției (plângere individuală) poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere ce are în
vedere violarea de către un stat contractant a unui drept garan tat prin Convenție. O notă la îndemâna
celor care înaintează cererea și formularea ei pot fi obținute de la grefă.
În ceea ce privește cererile de sesizare a Curții, acestea treb uie să îndeplinească o serie de
condiții generale: epuizarea tuturor căilor de atac interne și scurgerea unui term en de 6 luni de la

60
rămânerea definitivă a deciziei interne și condiții speciale: p r e z e n t a r e a d a t e l o r p e r s o n a l e a l e
reclamantului, expunerea succintă a violării norm elor Convenției, a argumentel or pertinente ș.a.
Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului este con tradictorie și publică. După
examinarea în fond, camerele iau hotărâri cu majoritatea de vot uri ale judecătorilor din completul
de judecată. Fiecare judecător car e ia parte la examinarea cazu lui are dreptul de a anexa hotărârii fie
opinia sa separată (concordantă sa u diferită), fie o simplă dec larație de dezacord.
Toate hotărârile definitive ale Curții sunt obligatorii pentru statele pârâte interesate.
Comitetul Mini ștrilor răspunde de supravegherea execu tării hotărârilor. Lui îi revi ne astfel
sarcina de a verifica dacă statele care au fost considerate că au violat Convenția au luat măsurile
necesare pentru a se achita de ob ligațiile specifice sau genera le ce rezultă din hotărârile Curții.
Curtea poate, la cererea Comitetului Miniștrilor, să dea avize consultative asupra problemelor
juridice privind interpretarea C onvenției și a protocoalelor sa le.
Conform raportului președintelu i CtCEDO din 26 ianuarie 2017, î n anul 2016 s-a înregistrat o
creștere considerabilă a numărului de plângeri adresate Curții în comparație cu ultimii doi ani. Către
sfârșitul anului 2016, numărul total al cazurilor a ajuns la 79 750, cu o creștere de 23% în comparație
cu anul 2015. Tabelul anual cu încălcările din partea statelor arată care sunt țările cu cel mai mare
număr de hotărâri pronunțate de CtCEDO împotriva lor după cum u rmează: Rusia – 228; Turcia –
88; România – 86, Ucraina – 73; Grecia – 45; Ungaria – 41.

6.2.4. Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în sistemul european de
protecție a drepturilor omului
Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)80 este organizație
internațională pentru securitate formată din 57 de țări partici pante
din Europa, Mediterană, Caucaz, A sia Centrală și America de Nor d, acoperind spațiul emisferei
nordice „de la Vancouver la Vladivostok”. Organizația a fost cr eată în 1973, fiind numită
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), iar la reuniunea de la Paris, în anul
1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nou ă Europă, a marcat începutul schimbării
statutului său. La reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a încheiat procesul de
transformare a CSCE într-o organ izație, schimbându-i-se și denu mirea în Organiza ția pentru
Securitate și Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, care este un act complex alcă tuit din
mai multe documente, în două dintre acestea (Coșul I și Coșul III) sunt cuprinse și aspecte
referitoare la drepturile omului. Actul Final nu este un tratat , ci un document politic. El reprezintă
un moment important pentru Europa , având în vedere că la confer ința aceea au participat 33 de state
europene, SUA și Canada.
Deosebit de important este că printre cele 10 principii directoare privind relațiile dintre statele
participante , două fac trimitere la drepturile omului:
– respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, potrivit căruia statele
participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să pro moveze și să încurajeze exercitarea
deplină a drepturilor civile, politice, economice, sociale și c ulturale, acesta referindu-se de
asemenea la libertatea de religie și la drepturile persoanelor aparținând minorit ăților naționale;

80 https://ro.wikipedia.org/wiki/ Organiza%C8%9Bia_pentru_Securita te_%C8%99i_Cooperare_%C3%AEn_Europa

61
– egalitatea în drepturi și autodeterminarea popoarelor, potrivit căruia statele se angajează să
respecte egalitatea în drepturi a popoarelor și a dreptului lor la autodeterminare, recunoscând că
popoarele au dreptul de a hotărî , în deplină libertate, statutu l lor politic, fără amestec din afară.
Cel de al doilea document (Coșul III) face trimitere la unele a specte ale drepturilor omului,
precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce ar e importanță pentru perioada în care
a fost adoptat Actul Final. Ulte rior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid
– 1983, Viena – 1989, Copenhaga – 1990, Paris – 1990, Moscova – 1991, Helsinki – 1992,
Budapesta – 1994) s-au soldat cu documente care lărgesc într-o bună măsură catalogul drepturilor
omului, abordând, printre altele, drepturi ale minorit ăților, preeminen ța dreptului, valorile
democrației, alegeri libere, dreptul umanitar, dreptul refugia ților, drepturile lucr ătorilor migran ți.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în an ul 1992, a instituției înaltului
Comisar pentru Minorit ăți Naționale, într-un moment în care, în cadrul Națiunilor Unite, încă nu se
adoptase Declarația asupra drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților naționale sau etnice,
religioase sau lingvistice (decembrie 1992) și nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
Convenția-cadru pentru protec ția minorit ăților naționale (1995).
Cu 56 de state membre din Europa, Asia Centrală și America de N ord, Organizației pentru
Securitate și Cooperare în Europa poate fi considerată a fi cea mai mare organizație de securitate
din întreaga lume. Compoziția unică a OSCE face ca aceasta să a ibă o arie geografică mult mai
largă decât cea a celorlalte instituții europene și euro-atlant ice și un mandat larg de securitate care îi
permite să dezbată o gamă largă de chestiuni legate de securita te ce trec de frontierele jurisdicției
interne a statelor. Astfel, OSCE este un actor crucial pe scena securității europene într-un moment
în care cele mai multe probleme de securitate nu se află în dom eniul tradițional interstatal.
OSCE este un instrument de avertizare timpurie, prevenire a co nflictelor, management al
crizelor și reabilitare postconflict. La momentul actual, organ izația are 19 misiuni și operațiuni în
Europa de Sud-Est, Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală. Orga nizația se ocupă de trei dimensiuni
ale securității: politico-militară; economică și de mediu; dime nsiunea umană. Astfel, organizația are
o gamă variată de preocupări, inclusiv controlul armamentului, măsuri de construire a securității și
încrederii, drepturile omului, minorități naționale, democratiz are, strategii politice, contraterorism,
activități economice și de protecție a mediului. Toate cele 56 de țări participante au statut egal, iar
deciziile sunt luate prin cons ens pe baze politice și nu legale .

62
TEMA VII. MECANISME JURIDICE NAȚIONALE DE CONSIDERARE
ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULU I ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

7.1. Legislația națională în prot ecția drepturilor omului și li bertăților fundamentale
Alineatul (3) din Preambulul Declarației Universale a Drepturil or Omului stabilește că ,,este
esențial ca drepturile omului s ă fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul s ă nu fie silit s ă
recurgă, ca soluție extrem ă, la revolt ă împotriva tiraniei și asupririi”81. În același sens, art.3 din
Declarație prevede că ,,orice fiin ță umană are dreptul la via ță, la libertate și la securitatea
persoanei sale”82. Pentru garantarea și protejarea acestor valori, statele semnat are ale Declarației
sunt obligate să adopte cadrul legislativ care să stabilească a numite reguli și norme ce vor asigura
îndeplinirea obligațiilor în acest sens. Un rol fundamental în protecția drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului și cetățeanului îi revine Constituției, care este considerată lege supremă a
societății și a statului, ca act normativ fundamental ce determ ină modul de organizare a societății în
stat, stabilește principiile gen erale privind suveranitatea pop orului, garantează drepturile și
libertățile omului și cetățeanului, separarea puterilor în stat , se declară dominantă asupra întregului
sistem politic, social, economic și juridic. Pentru ca supremaț ia Constituției să nu fie o declarație
formală, statul este obligat să instituie și să creeze mecanism e politico-juridice eficiente care ar
asigura ca întregul sistem politic, social, economic și juridic să funcționeze în strictă conformitate
cu prevederile constituționale.
Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică
în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, c u pactele și celela lte tratate la care
statul nostru este parte. Dacă există neconcordanțe între pacte le și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului și legile interne, prioritate au reglem entările internaționale. Potrivit
Constituției, cetățenii Republicii Moldova beneficiază de toat e drepturile și de libertățile consacrate
în Legea Fundamentală, toți cetățe nii sunt egali în fața legii ș i a a u t o r i t ă ț i l o r p u b l i c e f ă r ă c a r e v a
discriminări. Cetățenii străini și apatrizii au aceleași dreptu ri și îndatoriri ca și cetățenii Republicii
Moldova, cu excepțiile stabilite de lege.
Unii cercetători științifici evidențiază o funcție distinctă a Constituției – funcția de protec ție a
drepturilor omului83 care este greu de pus la îndoială, mai ales într-o societate d emocratică, întrucât
principalul scop al acesteia constă în garantarea libertății și securității ființei umane sub toate
aspectele sale84. Se consideră că Constituția asigură protecția drepturilor și libertăților omului în
principal prin declararea și garantarea celor mai importante va lori, precum statul de drept,
democrația, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui; r ecunoașterea supremației dreptului
internațional al drepturilor omului și aplicării sale directe î n activitatea autorităților publice ale
statului; consacrarea expresă a celor mai importante drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale ale
omului, relevând, astfel, importanța primordială a instituțiilo r respective în viața statului și a
societății; stabilirea unor inter dicții de a restrânge, limita sau suprima drepturile și libertățile omului
și ale cetățeanului; stabilirea expresă a unor obligații și înd atoriri pentru stat în materie de asigurare,
respectare și protecție a drept urilor și libertăților omului.

81 Declarația Unive rsală a Drepturilor Om ului din 10.12.1948 publ icată în ediția ofici ală ,,Tratate intern aționale”. Vol.1, 1998 , p.11.
82 Ibidem.
83 Тодыка Ю.Н. Конституция Украины : проблемы теории и практики . Харьков: «Факт», 2000, p.75.
84 Potînga A., Costachi Gh. Asigurarea drepturilor omului în lume . Chișinău: Editura Epigraf, 2003, p.56.

63
Rolul și semnificația valorică a Legii Supreme a unui stat porn ește de la conținutul acesteia.
Sub aspectul dat, Const ituția reprezintă:
– sursa fundamentală a sistemului politic, a puterii de stat – fenomenul și real itatea-cheie în
orice organizare social-statală;
– baza juridică a întregii legislații, sursa sistemului de drep t național, a drepturilor și
libertăților cetățenești (reglementând cele mai importante rela ții sociale, determinând direcțiile
reglementărilor juridice, consfi nțind valorile vieții sociale ș i de stat)85.
Este important a accentua și rolul deosebit al funcției de formare a sistemelor Constituției.
Potrivit lui I.A.Kraveț86, prin această funcție se urmărește atingerea a două scopuri pr incipale:
asigurarea funcționării și dezvo ltării coordonate și armonioase a sistemului de drept al statului și
ajustarea ordinii constituționale și a normelor de drept intern cu normele dreptului internațional. În
corespundere cu aceste două scopuri, funcția examinată se manif estă sub două aspecte: intern și
extern. În principal, funcția Constituției de formare a sisteme lor este orientată spre interiorul
sistemului de drept, aceasta fiind menirea sa principală. În ac est sens, se consideră că Legea
Supremă influențează sistemul dreptului în următoarele direcții :
– determină vectorul democratic al dezvoltării sistemului de dr ept, al tuturor componentelor
sale, orientându-l spre asigurarea drepturilor și libertăților ființei umane;
– configurează sistemul și iera rhia actelor normativ-juridice, subliniind supremația sa juridică;
– asigură supremația legii în sistemul de drept al statului;
– asigură stabilitatea juridică, continuitatea dreptului în caz ul oricăror transformări politice sau
de altă natură di n societate;
– asigură armonizarea actelor na ționale cu drept ul internaționa l.
Cel de-al doilea aspect al funcției de formare a sistemelor Con stituției se impune în actualitate
grație amplorii fenomenului de integrare internațională a state lor. Acesta se manifestă prin faptul că
normele constituționale stabilesc cerințe pentru racordarea sis temului de drept intern al statului la
imperativele normelor dreptului internațional contemporan, cond iții pentru aplicarea normelor
internaționale în cadrul relațiilor sociale din interiorul stat ului. Un moment important în acest sens
constă în faptul că Constituția recunoaște prioritatea dreptulu i internațional în materia drepturilor și
libertăților omului, consacrând, astfel, o garanție importantă pentru respectarea și protecția acestora.
Conducându-se de normele de drept internațional la care Republ ica Moldova este parte și în
strictă conformitate cu Constituția, Parlamentul a adoptat inte gral cadrul legislativ al statului care se
întemeiază pe principiile unanim recunoscute ale drepturilor om ului și libertăților fundamentale.
Situația în acest domeniu este monitorizată de organismele ONU și ale Consiliului Europei care în
permanență dau recomandări utile, iar în unele cazuri examinate de CtEDO, statul nostru este
condamnat pentru încălcări ale drepturilor omului.

85Andrei Gabureac. Constituția – principala garanție a protecției drepturilor omului într-un stat de drept. Materiale ale mesei rotunde
cu participare internațională consacrată aniversării a 65-a de la adoptarea Declarației Universa le a Drepturilor Omului, 11 de cembrie
2013.
86Кравец И.А. Российский конституционализм : проблемы становления , развития и осуществления . Санкт-Петербург:
«Юридический центр Пресс», 2005, p.147.

64
7.2. Rolul autorităților publice na ționale în protecția dreptur ilor omului și libertăților
fundamentale
Potrivit Constituției, Republica Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea
omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a pers onalității umane, dreptatea și pluralismul
politic reprezintă valori suprem e, fiind garantate. Statul asig ură crearea bazei legislative în
menținerea ordinii de drept în societate, funcționarea efectivă a sistemului organelor de ocrotire a
normelor de drept, pune la dispoz iția cetățenilor toate pârghii le posibile pentru ca aceștia să-și poată
realiza pe deplin drepturile f undamentale, manifestându-se prin libertatea conștiinței, libertatea
opiniei și a exprimării, dreptul la informație, libertatea într unirilor, libertatea partidelor și altor
organizații social-politice, drep tul la grevă, dreptul de petiț ionare. Orice persoană are dreptul la
satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești compe tente împotriva actelor care violează
drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o leg e nu poate îngrădi accesul la justiție.
Autoritățile publice naționale prin Constituție și legislația î n vigoare sunt obligate să asigure
realizarea drepturilor omului ș i libertăților fundamentale pent ru orice persoană fizică ori juridică. În
conformitate cu Legea cu privire la petiționare,87 orice cetățean este în drept să se adreseze
organelor de resort cu cereri, reclamații, propuneri, sesizări, inclusiv cu cerere prealabilă prin care
se contestă un act administrativ. Petițiile se examinează de că tre organele competente în termen de
30 de zile lucrătoare, iar cele care nu necesită o studiere și examinare suplimentară – fără întârziere
sau în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării. P etiționarul, care nu este satisfăcut de
răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit un răspu ns în termenul stabilit de lege, este în
drept să sesizeze instanța de contencios administrativ competen tă. Cererile privind deciziile,
acțiunile sau inacțiunile autor ităților publice, organizațiilor și întreprinderilor, indiferent de tipul de
proprietate și forma juridică de organizare, ale organizațiilor necomerciale și persoanelor cu funcții
de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petițio narului, i-au încălcat drepturile și
libertățile se examinează în confor mitate cu prevederile Legii cu privire la Avocatul Poporului
(Ombudsmanul)88 care stabilește că „Avocatul Poporului examineaz ă cererile persoanelor fizice,
indiferent de cet ățenie, vârst ă, sex, apartenen ță politică sau convingeri religi oase, care locuiesc
permanent, se afl ă ori s-au aflat temporar pe teritoriul țării, ale c ăror drepturi și libertăți se
presupune c ă au fost înc ălcate de Republica Moldova”.
Puterea legislativă are un rol-c heie în protecția drepturilor o mului, dar pentru ca Parlamentul
să poată asigura în deplină măsură funcția sa legislativă, este necesar, mai întâi de toate, ca
componența sa reprezentativă să rezulte din alegeri libere și d emocratice, organizate în
cadrul unui sistem politic pluralist și în condițiile respectăr ii stricte a legislației
electorale. În cazul respectări i acestor exigențe, am putea con stata un rol dublu al
Parlamentului în protecția drepturilor omului:
Primul constă în faptul că în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să
exprime prin legi aspirațiile oamenilor la protecția drepturilo r lor fundamentale. O parte
considerabilă din munca legislativă a tuturor parlamentarilor ț ine de libertățile individuale și
drepturile omului. Constituția Republicii Moldova consacră un î ntreg titlu proclamării drepturilor și
libertăților cetățenilor, de la dreptul elementar la viața și l ibertatea individuală, la dreptul de
asociere, informare, instruire și educație, de a alege și a fi ales în organele statului. Spre

87 Legea nr.190 din 19.07.1994 cu p rivire la petițio nare // Monit orul Oficial nr.6-8 din 24.01.2003.
88 Legea nr.52 din 03.04.2014 cu pri vire la Avocatul Poporului // Monitorul Oficial nr .110-114 din 09.05.2014.

65
deosebire de trecut, aceste drepturi și libertăți nu sunt enunț ate astăzi doar formal, ci
sunt prevăzute atât de Legea Fundamentală a țării, cât și de le gi organice ce sunt puse la
dispoziția oamenilor. Aceste legi joacă rolul primordial în pro tecția drepturilor omului
în Republica Moldova, dat fiind că existența lor a condus la cr earea multor instituții și
mecanisme de protejare a drepturilor omului.
Al doilea rol în protecția drepturilor omului constă în datoria legislat ivului de a asigura
conformitatea legislației interne cu normele de drept internați onal și în mod special să
corespundă Declarației Univer sale a Drepturilor Omului.
Președintele Republicii Moldova , ca garant al respectării drep turilor omului, examinează
petiții de sine stătător sau le readresează instanțelor compete nte, desfășoară activități de ordin
legislativ prin realizarea dreptului la inițiative legislative , de sesizare a Curții Constituționale
pentru exercitarea controlului constituționalității legilor, pr omulgarea legilor ș.a.
Guvernul, autorit ățile publice centrale și locale sunt cele mai importante autorități ale statului
menite să garanteze protecția dre pturilor politice, civile, soc ial-economice și culturale ale
cetățenilor. Executivul asigură executarea legilor, elaborarea politicii interne și externe a statului,
conducerea generală a administrației publice, examinarea petiți ilor, efectuarea controlului
administrativ asupra activității autorităților publice centrale și locale.
Calea judiciar ă de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanei cuprinde
examinarea cazurilor prin intermediul instanțelor de judecată, ceea ce înseamnă realizarea dreptului
de acces liber la justiție care este un drept universal prevăzu t de art.20 din Constituția Republicii
Moldova, art.14 al Pactului cu privire la Drepturile Civile și Politice, de art.6 al Convenției
Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților F undamentale. Prin accesul liber la
justiție se înțelege dreptul ori cărei persoane de a se adresa î n instanța judecătorească, în modul
stabilit de lege, pentru a-și apăra drepturile încălcate sau co ntestate, libertățile și interesele sale
legitime.

7.2.1. Func țiile Parlamentului în protec ția drepturilor omului și libertăților fundamentale
O formă de garantare a drepturilor cetățenești, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuții,
este controlul parțial exercitat de Parlament prin comisiile sa le specializate în domeniul
drepturilor omului. Aceste comisii nu se limitează numai la con trolul parlamentar
privind constatarea unor violări ale drepturilor omului, dar el e pot dezbate proiecte
de legi sau propuneri legislative referitoare la exercitarea dr epturilor omului, contribuind
astfel la perfecționarea cadrului juridic de protecție a dreptu rilor cetățenești. Parlamentul, având
funcția de adoptare a legilor, exercită controlul preventiv asu pra corespunderii inițiativelor
legislative și proiectelor de legi cu Constituția și tratatele internaționale la care Republica Moldova
este parte. Dar, deoarece acest procedeu nu asigură garanții ab solute privind conformitatea legilor
Constituției, în majoritatea țăr ilor lumii, dar și în Republica Moldova, există organe specializate în
exercitarea jurisdicției constituționale (curți constituționale , instanțe judecătorești), dar și alte forme
de control al constituționalităț ii actelor legislative adoptate de către Parlament.
Parlamentul Republicii Moldova asigură protecția drepturilor om ului și libertăților
fundamentale, reieșind din competențele sale ca organ reprezent ativ suprem și legislativ. Deputații
din Parlament organizează ore de primire a cetățenilor în cadru l cărora, nemijlocit sau prin
intermediul organelor competente, soluționează diferite problem e privind repunerea în drepturi a

66
petiționarilor. Comisia parlamentară pentru drepturile omului p oate organiza controale asupra
activității administrației publice, cere de la autorități execu tarea legislației în v igoare, poate iniția
propuneri privind examinarea în ple n a problemelor legate de pr otecția drepturilor omului, elabora
și înainta spre adoptare proiecte de acte legislative. Deputați i și fracțiunile parlamentare sunt
subiecți de drept care sesizează Curtea Constituțională privind exercitarea controlului
constituționalității legilor și hotărârilor Parlamentului, decr etelor Președintelui Republicii Moldova,
ordonanțelor și hotărârilor de G uvern, inclusiv privind problem ele ce țin de protecția drepturilor
omului și libertăților fundamentale.

7.2.2. Func țiile Curții Constitu ționale în protec ția drepturilor omului și libertăților
fundamentale
Din anul 1995, în Republica Moldova funcționează Curtea Constit uțională care este unica
autoritate de jurisdicție constituțională, independentă de oric e altă autoritate publică și se supune
numai Constituției. Curtea garantează supremația Constituției, asigură realizarea principiului
separării puterilor și garanteaz ă responsabilitatea statului fa ță de cetățean și a cetățeanului față de
stat.
Atribuțiile Curții Constituționale prevăzute de art.135 din Con stituție direct sau indirect se
referă la protecția juridică a drepturilor omului și libertățil or fundamentale.
Pentru a asigura supremația Constituției sunt necesare anumite garanții, inclusiv prin
exercitarea controlului constituționalității legilor care se ex plică prin faptul că legiuitorul este
predispus de greșeli, însăși constituția are lacune, iar inexis tența controlului constituționalității
legilor ar putea conduce la insta bilitate juridică și politică. De aceea, acesta este considerat ca o
necesitate internă a unui stat de drept și permite Constituției să se manifeste cu adevărat ca lege
fundamentală cu forță juridică supremă. Ca instituție juridică a dreptului constituțional, controlul
constituționalității legilor cuprinde reguli privitoare la stat utul organelor competente de a face
verificările actelor legislative sesizate, procedura de exercit are a controlului, sancțiunile care pot fi
aplicate în caz de încălcare a normelor constituționale. Exerci tarea la sesizare a controlului
constituționalității legilor și hotărârilor Parlamentului, a de cretelor Președintelui Republicii
Moldova, a hotărârilor și ordonanț elor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care
Republica Moldova este parte, garantează respectarea prevederilor constituționale prin declar area
nulă a legilor sau a dispozițiilo r legale ce contravin Constitu ției.
Interpretarea Constituției, excl usiv de către Curtea Constituți onală, care, fiind independentă de
puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătoreasc ă, nu admite interpretări arbitrare ce
pot afecta drepturile și libertă țile fundamentale ale cetățenil or.
Prin hotărârea Curții Constituționale se confirmă rezultatele r eferendumului republican,
alegerilor parlamentare și a Pr eședintelui Re publicii Moldova, se soluționează excepțiile de
neconstituționalitate ale actelor juridice sesizate de Curtea S upremă de Justiție.
Prin avize, Curtea Constituțională se pronunță asupra inițiativelor de rev izuire a Constituției;
circumstanțelor care justifică dizolvarea Parlamentului, suspen darea din funcție a Președintelui
Republicii Moldova; constituționalitatea unui partid; altor caz uri de competență care pot conduce la
constrângeri și limitări ale drepturilor fundamentale.
Actele Curții Constituționale sunt acte oficiale și executorii pe întreg teritoriul țării, pentru
toate autoritățile publice și pen tru toate persoanele juridice și fizice. Actele normative sau unele

67
părți ale acestora declarate neco nstituționale devin nule și nu se aplică din momentul adoptării
hotărârii respective a Curții Constituționale. Consecințele jur idice ale actului normativ sau ale unor
părți ale acestuia declarate n econstituționale sunt înlăturate conform legislației în vigoare.

7.2.3. Func țiile ombudsmanului în protec ția drepturilor omului și libertăților fundamentale
În Republica Moldova, ombudsmanul este considerat o instituție a statului de drept a cărei
datorie este de a recepționa plângeri de la cetățeni împotriva nedreptăților cauzate acestora de către
administrația publică, scopul activității sale fiind investigar ea plângerilor și îna intarea cerințelor
către autoritățile administrativ e, ca acestea să exercite o „ma gistratură de influență” menită a
soluționa plângerile primite. Ombudsmanul contribuie la repuner ea în drepturi a cetățenilor, la
perfecționarea legislației ce ține de domeniul apărării dreptur ilor omului, la instruirea juridică a
populației prin exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege.
În conformitate cu Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombu dsmanul)89, Avocatul
Poporului asigură respectarea drep turilor și libertăților omulu i de către autoritățile publice, de către
organizații și întreprinderi, in diferent de tipul de proprietat e și forma juridică de organizare, de către
organizațiile necomerciale și de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile. Acesta
contribuie la apărarea drepturilo r și libertăților omului prin prevenirea încălcării lor, prin
monitorizarea și raportarea modul ui de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului la nivel național, prin perfecționarea legislației ce ți ne de domeniul drepturilor și libertăților
omului, prin colaborarea internațională în acest domeniu, prin promovarea drepturilor și libertăților
omului și a mecanismelor de apărare a acestora, prin aplicarea procedeelor reglementate de lege.
Potrivit legislației în vigoare , Avocatul Poporului exercită ur mătoarele atribuții:
a) recepționează și examinează cerer ile cu privire la încălcare a drepturilor și libertăților
omului și remite, în termenele s tabilite, răspunsuri în scris p rivind cererilor depuse;
b) prezintă autorităților și/sau persoanelor responsabile propu neri și recomandări privind
repunerea în drepturi a persoanelor în privința cărora s-a cons tatat încălcarea drepturilor și
libertăților omului;
c) contribuie la soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor d intre autoritățile publice și
persoanele fizice;
d) contribuie la perfecționarea le gislației în domeniul dreptur ilor și libertăților omului;
e) înaintează propuneri și recomandări de ratificare sau aderar e la instrumentele internaționale
în domeniul drepturilor și liber tăților omului și acordă suport metodologic pentru asigurarea
implementării lor;
f) sesizează Curtea Constituțională și înaintează acțiuni în in stanțele judecătorești, își expune
punctele de vedere la cererea Curții Constituționale;
g) angajează salariați și exercit ă dreptul de autoritate discip linară în conformitate cu legea;
h) promovează drepturile omului în societate;
i) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.
Avocatul Poporului pentru dreptu rile copilului acordă protecție și asistență copilului la cererea
acestuia, fără a solicita acordul părinților sau al reprezentan ților legali. Copilul este anunțat despre
rezultatul examinării cererii în formă corespunzătoare maturită ții sale intelectuale și mintale. Pentru

89 Legea nr.52 din 03.04.2014 cu pr ivire la Avocatul Poporului (O mbudsmanul) // Monitorul Ofic ial nr.110-114 din 09.05.2014.

68
asigurarea respectării drepturilor și libertăților copilului, A vocatul Poporului pentru drepturile
copilului este în drept să acționeze din oficiu pentru a asis ta copilul aflat în dificultate sau în
situații de risc, fără a solicita acordul părinților sau al rep rezentanților legali. Decide asupra cererilor
privind încălcarea drepturilor și libertăților copilului. În sc opul apărării drepturilor și libertăților
copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului poate înainta acțiuni în instanțele
judecătorești.
Avocatul Poporului examinează cere rile persoanelor fizice, indi ferent de cetățenie, vârstă,
sex, apartenență politică sau convingeri religioase, care locui esc permanent, se află ori s-au aflat
temporar pe teritoriul țării, ale căror drepturi și libertăți s e presupune că au fost încălcate de
Republica Moldova. El examinează cererile privind deciziile, ac țiunile sau inacțiunile autorităților
publice, organizațiilor și întreprinderilor, indiferent de tipu l de proprietate și forma juridică de
organizare, ale organizațiilor n ecomerciale și persoanelor cu f uncții de răspundere de toate
nivelurile care, conform opiniei petiționarului, i-au încălcat drepturile și libertățile.
Avocatul Poporului este în drept să înainteze o acțiune în inst anța de judecată în legătură cu
faptele depistate de încălcare în masă sau gravă a drepturilor și libertăților omului.
Avocatul Poporului este în drept să sesizeze Curtea Constituțio nală în vederea controlului
constituționalității legilor și h otărârilor Parlamentului, al d ecretelor Președintelui Republicii
Moldova, al hotărârilor și ordona nțelor Guvernului, precum și a l tratatelor internaționale la care
Republica Moldova este parte.
Până la data de 15 martie a fi ecărui an, Avocatul Poporului pre zintă Parlamentului raportul
anual privind respectarea drepturilor și libertăților omului în Republica Moldova. Raportul va
conține, obligatoriu, un capitol consacrat situației privind re spectarea drepturilor și libertăților
copilului și un capitol pr ivind prevenirea torturii.
Proiectul raportului anual privind respectarea drepturilor și l ibertăților omului în Republica
Moldova este supus dezbaterilor publice cu cel puțin o lună îna inte de prezentarea acestuia
Parlamentului și este publicat pe pagina web a Oficiului Avocat ului Poporului. Raportul anual
privind respectarea drepturilor și libertăților omului în Repub lica Moldova este audiat în plen în
termen de 60 zile de la data prezentării. Avocatului Poporului i se pot adresa întrebări referitoare la
activitatea sa ori la raportul prezentat. În urma audierii rapo rtului, Parlamentul adoptă o hotărâre.
Comisia parlamentară pentru drepturile omului și relațiile inte retnice prezintă informația despre
activitatea Avocatului Poporului a nterior audierii raportului a nual privind respectarea drepturilor și
libertăților omului în Republica Moldova.
Activitatea Avocatului Poporului s e realizează nemijlocit și pr in intermediul Oficiului
Avocatului Poporului care este subordonat acestuia și îi acordă asistență organizatorică, juridică,
informațională și tehnică în vede rea exercitării de către acest a a atribuțiilor sale. O ficiul are statut de
persoană juridică, dispune de ștampilă și formulare cu denumire a acestuia și cu imaginea Stemei de
Stat. Regulamentul de organizare și funcționare al Oficiului se aprobă de către Parlament.

7.2.4. Rolul administra ției publice locale în protec ția drepturilor omului și libertăților
fundamentale
Este incontestabil faptul că drepturile și libertățile omului s unt realizate, întâi de toate, la nivel
local, adică acolo unde persoana locuiește și activează. De ace ea, și rolul administrației publice
locale în protecția drepturilor omului este destul de important atât pentru comunitatea locală, cât și

69
pentru întreaga societate. Vorbind nemijlocit de contribuția ad ministrației publice locale în
realizarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, trebuie să subliniem că aceasta ține, în
primul rând, de asigurarea dreptu rilor politice. Prin aportul n emijlocit al autorităților locale,
cetățenii își realizează dreptul constituțional de a alege și a fi ales în organele reprezentative ale
statului, a participa la exercitarea puterii statale ca parte a poporului suveran. Autoadministrarea
locală este privită ca fiind o anumită formă de autoorganizare ce poate fi caracterizată ca un sistem
administrativ în care subiectul administrat (populația) dispune de posibilitatea de a influența
substanțial organizarea și funcționarea sistemului administrati v (autoritățile administrației publice
locale) și să corecteze activitat ea acestuia prin intermediul u nor astfel de mecanisme, precum
alegerile locale, referendumul local, consultările publice, dep unerea petițiilor la adresa autorităților
locale și a aleșilor locali etc. În cadrul acestui sistem, fiec are membru al colectivității locale este și
un membru asociat în procesul de realizare a puterii locale, ca re acționează potrivit voinței sale și
întru realizarea intereselor sa le ce corespund voinței și inter eselor celorlalți membrii ai colectivității
locale. Astfel, individul își rea lizează libertat ea sa politică de influențare a stării treburilor publice la
nivel local, pentru a le aduce la condiția în care să-i fie asi gurat cel mai optim regim de satisfacere a
necesităților cotidiene, iar colectivitatea locală în ansamblu – dreptul său de a se autoadministra de
sine stătător, în limitele prevăzute de Constituție90. De aici reiese că realizarea autoadministrării
locale ca putere publică și, resp ectiv, exercitar ea democrației locale presupune un proces de
realizare a drepturilor publice subiective ale membrilor colect ivității locale, orientate spre
asigurarea, în primul rând, a intereselor și necesităților soci al-economice, culturale, politice și de
altă natură.
Unul dintre principalele drepturi politice realizat la nivel lo cal de către cetățean, asigurat prin
activitatea autorităților publice locale, este dreptul la administrare ( dublat de dreptul de vot și
dreptul de a fi ales) atât în ipostaza sa pasivă (participarea la administrare prin reprezentanții săi),
cât și în cea activă (ocuparea unei funcții publice la nivel lo cal sau implicarea în procesul
decizional), garanțiile constituționale ale căruia sunt consacr ate în art.109, alin.(1) din Constituția
Republicii Moldova91. Prevederile Legii privind administra ția publică locală 92 asigură exercitarea
dreptului cetățenilor de a participa la procesul decizional al administrației publice locale
(participarea la consultări publ ice locale în probleme de inter es deosebit, la ședințele consiliului
local etc.). În pofida semnifica ției deosebite a aspectului enu nțat, totuși, rolul autorităților locale nu
se reduce doar la asigurarea drepturilor și libertăților politi ce. De esența activității acestor autorități
ține și asigurarea altor drepturi. În acest sens, precizăm că d escentralizarea – transferarea
competențelor și a obligațiilor de către autoritățile centrale celor locale – s-a înregistrat, practic, în
majoritatea statelor aflate în dezvoltare cu o economie de tran ziție. În majoritatea cazurilor,
autoritățile publice locale și-au asumat responsabilitatea pent ru prestarea unui șir de servicii publice
ce țin de sănătate, educație, asigurarea cu spațiu locativ, asi gurarea cu apă, ocrotirea ordinii de
drept, perceperea impozitelor și a taxelor etc.93 Prin urmare, în sarcina aut orităților locale este pusă

90Бондарь Н.С. Местное самоуправле ние и конституционное правосуди е. Конституционализация муниципальной
демократии в России. Мос ква: Норма, 2008, p.19.
91 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Ofi cial nr.78 din 29.03.2016.
92 Legea privind admin istrația publică locală nr.436 din 28.12.20 06 // Monitorul Oficial al R epublicii Moldova nr.32-35 din
09.03.2007.
93 Местные органы власти и права че ловека: оказание эффективных у слуг. Доклад Международног о Совета по политике в
области прав человека, 2005. Версуа, Швейцария. <http://www.ichrp.org/files/r eports/12/124_report_ru.pdf>.

70
obligația de a asigura membrilor colectivității locale condiții decente de trai, o ordine publică
stabilă, precum și condiții core spunzătoare pentru realizarea a ltor drepturi și libertăți. Pentru
soluționarea acestor întrebări, autoritățile locale sunt în dre pt și, totodată, obligate să organizeze și
să asigure în limitele unității administrativ-teritoriale servi ciile publice de gospodărie comunală;
ordinea publică (prin implicarea poliției, a pompierilor și for mațiunilor de protecție civilă de interes
local) și curățenia; lucrări de proiectare, construcție, întreț inere și modernizare a drumurilor,
podurilor, fondului locativ, precum și a întregii infrastructur i economice, sociale și de agrement de
interes local, la nivel local, adică acolo unde locuiește și ac tivează persoana. De aici se poate
constata că realizarea drepturilo r depinde în mod substanțial d e activitatea autorităților publice
locale.

7.2.5. Procuratura, poli ția și instanțele judecătorești în protec ția drepturilor omului și libertăților
fundamentale
Conform statutului său constituțional, Procuratura este garantul unui stat de drept în
asigurarea protecției drepturilor omului și a libertăților fund amentale. Constituția
Republicii Moldova în art .124 stabilește că Procuratura reprezintă interesele generale ale
societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și lib ertățile cetățenilor, conduce și exercită
urmărirea penală, reprezintă învi nuirea în instanțele judecător ești în condițiile legii.
Noțiunea de procuratură este identificată în art.1 al Legii din 25.02.2016 cu privire la
Procuratură care prevede că „Procuratura este o institu ție publică autonom ă în cadrul autorit ății
judecătorești care, în procedurile penale și în alte proceduri prev ăzute de lege, contribuie la
respectarea ordinii de drept, efectuarea justi ției, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
persoanei și ale societ ății”94. Procurorul este persoană cu funcție de demnitate publică care exercită
atribuțiile Procuraturii, prevăzute de Constituție, de legea m enționată, de alte acte legislative și de
tratatele internaționale la car e Republica Moldova este parte. Procuratura își desfășoară activitatea
transparent, în conformitate cu legea, asigurând garantarea acc esului societății și al mijloacelor de
informare în masă la informațiile despre această instituție, cu excepțiile prevăzute de lege și cu
asigurarea respectării regimului datelor cu caracter personal.
Procuratura este independentă de puterile legislativă, executiv ă și judecătorească, de orice
partid politic sau organizație s ocial-politică, precum și de or icare alte instituții, organizații sau
persoane. Imixtiunea în activitatea Procuraturii este interzisă . Procuratura cooperează cu alte
autorități pentru realizarea f uncțiilor prevăzute de prezenta l ege.
Procurorul își desfășoară activitatea în baza principiilor lega lității, imparțialității,
rezonabilității, integrității și independenței procesuale, care îi oferă posibilitatea de a lua în mod
independent și unipersonal decizii în cauzele pe care le gestio nează. Independența procesuală a
procurorului este asigurată prin garanții care exclud orice inf luență politică, financiară,
administrativă sau de altă natur ă asupra procurorului legată de exercitarea atribuțiilor sale. În
condițiile prevederilor art.13 di n Legea cu privire la Procurat ură și ale Codului de procedură penală,
activitatea procurorului poate f i supusă controlului din partea procurorului ierarhic superior și a
instanței judecătorești. Procurorul este obligat, prin întreaga sa activitate, să asigure supremația
legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, egali tatea lor în fața legii, să asigure un

94 Legea nr.3 din 25.02.2016 cu priv ire la Procuratu ră // Monitor ul Oficial al Republicii Mol dova nr.245-246 din 30.07.2016.

71
tratament juridic nediscriminato riu pentru toți participanții l a procedurile judiciare, indiferent de
calitatea acestora, să respecte Codul de etică al procurorilor și să participe la formarea profesională
continuă. Activitatea Procuraturii este reglementată de Constit uție, de Legea cu privire la
Procuratură, de alte acte legislative, precum și de tratatele i nternaționale la care Republica Moldova
este parte.
Procuratura îndeplinește următoarele funcții:
a) conduce și exercită urmărirea penală și reprezintă învinuire a în instanța de judecată;
b) organizează, conduce și controlează activitatea organelor de urmărire penală în cadrul
procesului penal;
c) efectuează, inclusiv din ofic iu, controlul asupra respectări i legislației privind activitatea
specială de investigații;
d) efectuează, inclusiv din ofic iu, controlul asupra respectări i legislației privind înregistrarea
sesizărilor despre săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor in fracțiuni;
e) pornește, examinează și participă la judecarea cauzelor cont ravenționale;
f) asigură asistența juridică internațională în materie penală și colaborarea internațională în
domeniul său de activitate;
g) participă la implementarea unitară a politicii naționale și internaționale a statului în materie
penală;
h) înaintează propuneri privind p erfecționarea legislației și p articipă la elaborarea de acte
normative în domeniul său de activitate;
i) aplică măsurile de protecție a martorilor, a victimelor infr acțiunii și a altor participanți la
procesul penal;
j) în cazul neînceperii sau al încetării urmăririi penale, în c ondițiile legii, intentează acțiunea
civilă și participă la examinarea acesteia;

k) exercită controlul privind respectarea legilor în aplicarea măsurilor de protecție a
martorilor, a victimelor infrac țiunii și a altor participanți l a procesul penal;
l) examinează cereri și petiții conform competenței.
În scopul asigurării procesului d e constituire, funcționare și autoadministrării sistemului
Procuraturii în conformitate cu Constituția și Legea cu privire la Procuratură funcționează Consiliul
Superior al Procurorilor, care es te garantul independenței și i mparțialității procurorilor.
Poliția este o instituție a statului car e asigură protecția drepturilor omului de tentative
criminale și alte acte nelegitime . Potrivit prevederilor alin.( 3) din Preambulul Declarației Universale
a Drepturilor Omului, ,,este esen țial ca drepturile omului s ă fie ocrotite de autor itatea legii pentru
ca omul s ă nu fie silit s ă recurgă, ca soluție extremă, la revolt ă împotriva tiraniei și asupririi” . În
acest sens, art.12 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățea nului stabilește că „garantarea
drepturilor omului și ale cetățeanului necesit ă o forță publică: această forță este instituit ă în
avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora c ărora le este încredin țată”95. O astfel de
forță a statelor s-a constituit sub denumirea de poliție. Una d in primele definiții mai clare și mai
complete este noțiunea de poliție formulată în ,,Code de delite s et des peines” din 1795, având
următorul conținut: ,,Poliția este instituit ă pentru a men ține ordinea public ă, libertatea,

95 <http://www.dadalos. org/rom/menschenrechte/grundkurs_2/Materia lien/dokument_4.htm> (accesat la 27.12.2016)

72
proprietatea și siguran ța individual ă”96. Prin natura sa, poliția, cu toate departamentele sale
(jandarmerie, structuri speciale etc.), se află în serviciul st atului; ea se află, desigur, la dispoziția
guvernanților aflați la un moment dat la putere, dar nu în serv iciul lor personal și nici în cel al
vreunui partid politic97. În aproape toate țările din lume, organele de poliție fac par te din
puterea executivă, având misiunea de a apăra normele de drept î n societate, ordinea
publică și a combate criminalitatea.
Potrivit art.2 din Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, „Poliția este o
instituție publică specializat ă a statului, în subordinea Minister ului Afacerilor Interne, care are
misiunea de a ap ăra drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei prin activit ăți de
menținere, asigurare și restabilire a ordinii și securității publice, de prevenire, investigare și de
descoperire a infrac țiunilor și contraven țiilor”98. Poliția activează în conformitate cu Constituția
Republicii Moldova, legea menționată, cu alte acte normative în v i g o a r e ș i c u t r a t a t e l e
internaționale la care Republi ca Moldova este parte. Activitate a poliției se desfășoară exclusiv în
baza și pentru executarea legii, în interesul persoanei, al com unității și în sprijinul instituțiilor
statului, pentru apărarea dreptu rilor și libertă ților fundament ale și demnității umane, prevăzute în
Declarația universală a dreptu rilor omului, în Convenția europe ană pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale, în Codul european de etică al poliției și în alte acte
internaționale, în conformitate cu principiile legalității, res pectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, imparțialității și nediscriminării, co ntrolului ierarhic permanent,
răspunderii personale și profesionalismului, transparenței, res pectării secretului de stat și a altor
informații oficiale cu accesibilitate limitată.
Poliția nu aplică, nu încurajează și nu tolerează tortura, trat amentul inuman sau degradant.
Aplicarea forței fizice, mijloacelor speciale și a armelor de f oc se admite doar în strictă conformitate
cu legea.
Poliția informează sistematic aut oritățile administrației publi ce centrale și locale, precum și
populația, despre activitățile sa le fără a prejudicia interesel e legitime ale persoanei sau comunității
și în modul prevăzut de legislați e. Șeful Inspectoratului Gener al al Poliției, o dată în 6 luni, prezintă
prin intermediul mijloacelor de informare în masă un raport pri vind activitatea de sfășurată, conform
structurii și formatului aprobat de ministrul afacerilor intern e. Poliția, la cererea persoanei, în modul
prevăzut de legislație, trebuie să ofere informațiile despre ac eastă persoană conținute în registrele
instituționale, sistemele informaționale și în bazele de date d eținute. Se interzice dezvăluirea către
alte persoane a informațiilor cu caracter personal conținute în registrele instituționale, sistemele
informaționale și în bazele de date deținute de Poliție, cu exc epția cazurilor prevăzute de lege.
Poliția nu poate oferi sau face publice informații ce sunt atri buite la secretul de stat sau comercial,
cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Se interzice dezvăluir ea informațiilor ce ar prejudicia
onoarea, demnitatea sau siguranța unei persoane, interesele leg itime ale persoanelor fizice și
juridice, ar împiedica prevenirea, investigarea unor infracțiun i sau contravenții sau ar favoriza
comiterea acestora. Poliția nu furnizează informații ce ar încă lca prezumția de nevinovăție, normele
de etică polițienească, interesele de securitate a persoanei, a publicului sau a statului.

96Barbu V. Introducere în dreptul polițienesc român. Oradea: Cosm os, Societatea anonimă, 1927, p.14.
97 Ionescu C. Tratat de drept cons tituțional contemporan. Ediția a 2-a. București: Editu ra C.H.Beck, 2008, p.84.
98 Legea nr.320 din 27.12.2012 cu p rivire la activit atea Poliției și statutul polițistului // Monitorul Oficial nr.42-47 din 01 .03.2013.

73
Poliția cooperează cu alte organe de drept în modul stabilit de legislație și de actele normative
ale Ministerului Afacerilor Interne și ale Inspectoratului Gene ral al Poliției. Cooperează cu
autorități ale administrației publ ice centrale și locale în ved erea realizării atribuțiilor sale,
prevederilor documentelor de pol itici naționale în domeniul de prevenire și combatere a
infracționalității, de menținere a ordinii și securității publi ce, implicând în aceste activități și
societatea civilă. Colaborează cu asociațiile obștești și cu or ganizațiile neguvernamentale, cu mass-
media, precum și cu persoanele f izice și juridice, în modul sta bilit de legislație și de actele
normative ale Ministerului Afacerilor Interne. Pentru îndeplini rea sarcinilor care îi revin, Poliția
cooperează cu organele similare d in alte state, cu Organizația Internațională a Poliției Criminale
(INTERPOL), precum și cu alte organizații polițienești internaț ionale, participă la constituirea
forțelor internaționale de poliț ie, destinate unor misiuni de i nstruire, de asistență și cooperare
polițienească sau unor acțiuni umanitare, în conformitate cu tr atatele internaționale la care
Republica Moldova este parte. Cont rolul asupra activității Poli ției este exercitat de Ministerul
Afacerilor Interne, procuratură, alte autorități ale administra ției publice, precum și de organizațiile
naționale și internaționale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,
în temeiul și în limitele prevăzute de legislație și de tratate le internaționale la care Republica
Moldova este parte. Persoanele au dreptul de a contesta acțiun ile Poliției, în conformitate cu
procedurile stabilite de legisl ație, la Ministerul Afacerilor I nterne, la alt organ abilitat cu
competențe de control asupra activităților Poliției sau în inst anța de judecată.
Instanțele judec ătorești. Potrivit Legii privind or ganizarea judecătorească, „Puterea
judecătorească este independent ă, separată de puterea legislativ ă și puterea executiv ă, are atribu ții
proprii, exercitate prin instan țele judec ătorești, în conformitate cu principiile și dispozițiile
prevăzute de Constitu ție și de alte legi”99. Justiția se înfăptuiește în numele legii numai de către
instanțele judecătorești prin Curtea Supremă de Justiție, curți le de apel și judecătorii.
Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul a părării și realizării drepturil or și
libertăților fundamentale ale cetă țenilor și ale asociațiilor a cestora, ale întreprinde rilor, instituțiilor
și organizațiilor, judecă toate cauzele privind raporturile jur idice civile, de contencios administrativ,
contravenționale și penale, precum și orice alte cauze pentru c are legea nu stabilește o altă
competență. Orice persoană are d reptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăț ile și interesele sale legitime.
Asociațiile cetățenilor, întrepri nderile, instituțiile și organ izațiile au dreptul, în modul stabilit de
lege, la acțiune în instanța judecătorească pentru apărarea dre pturilor și intereselor legitime care le-
au fost încălcate.
Activitatea de judecare a cauzelor se desfășoară cu respectarea principiului distribuirii
aleatorii a dosarelor prin interm ediul programului electronic d e gestionare a dosarelor. Constituirea
completelor de judecată și desemnarea președinților acestora se face la începutul anului prin
dispoziție a președintelui instanței. Schimbarea membrilor comp letului se face în cazuri
excepționale, în baza unei închei eri motivate a președintelui i nstanței judecătorești și potrivit
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul aprobat de Cons iliul Superior al Magistraturii.
Încheierea motivată privind schimbarea membrilor completului se anexează la materialele
dosarului. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în

99Legea nr.514 din 06.07.1995 privi nd organizarea judecătorească // Monitorul Oficial nr.58 din 19.10.1995.

74
condițiile prevăzute de lege. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată p ână
când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în baza sentințe i definitive a instanței judecătorești.
Toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a utorității judecătorești, fără
deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religi e, sex, opinie, aparten ență politică, avere
sau de origine socială, precum și de alte împrejurări.
Procedura judiciară se desfășoară în limba de stat. Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc
limba moldovenească au dreptul de a lua cunoștință de toate act ele și lucrările dosarului, de a vorbi
în instanță prin Interpret. În cazurile și în modul prevăzute d e legislația procesuală, procedura
judiciară se poate desfășura și în altă limbă, în condițiile Le gii cu privire la funcționarea limbilor
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. Pe tot parcursul proc esului, părțile au dreptul să fie
reprezentate sau, după caz, asist ate de către un apărător ales sau de către un avocat care acordă
asistență juridică garantată de stat. Asistența juridică intern ațională se solicită sau se acordă în
condițiile prevăzute de lege și de convențiile internaționale l a care statul nostru est e parte. Judecarea
cauzelor se efectuează conform prin cipiului contradictorialităț ii.
Ședințele de judecată sunt publi ce. Judecarea cauzelor în ședin ță închisă se admite numai în
cazurile stabilite prin lege, cu respectarea procedurii. Hotărârile instanțelor j udecătorești se pronunță
public și se expun pe pagina web din Internet.
Cazurile de încălcare a drepturilor omului de către autoritățil e publice prin emiterea unui act
administrativ ilicit sunt examinate de instanțele judec ătorești de contencios administrativ, care
poate servi drept model de realizare a controlului judiciar asu pra activităților administrației publice.
Astfel, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administ rativ este o formă de apărare juridică
a drepturilor și libertăților pe rsoanelor împotriva abuzurilor comise de organele autorităților publice
și a funcționarilor publici din ca drul acestor organe care se r ealizează pentru ca orice persoană
considerată vătămată într-un dr ept al său de o autoritate publi că, printr-un act administrativ, să poată
cere înlăturarea încăl cărilor, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei.
Prin contencios administrativ se înțelege activitatea de soluți onare de către instanțele de
contencios administrativ prevăzut de lege a conflictelor în car e cel puțin una din părți este o
autoritate a administrației publ ice, un funcționar al acesteia sau un serviciu public administrativ,
conflicte generate din acte administrative ilegale, ori din ref uzul soluționării une i cereri referitoare
la un drept recunoscut de lege. B aza legală a contenciosului ad ministrativ în Republica Moldova o
constituie, cum este și firesc, prevederile constituționale. Ar t.72 din Constituție stabilește că
organizarea și funcționarea contenciosului administrativ se reg lementează prin lege organică, iar
art.53 din Legea fundamentală prevede că „Persoana v ătămată într-un drept al s ău de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesolu ționarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptățită să obțină recunoa șterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.
Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pent ru prejudiciile cauzate prin erorile s ăvârșite în
procesele penale de c ătre organele de anchet ă și instanțele judecătorești”100.
Potrivit Legii contenciosului administrativ, „Contenciosul administrativ ca institu ție juridic ă
are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorit ăților publice, ap ărarea
drepturilor persoanei în spir itul legii, ordonarea activit ății autorităților publice, asigurarea ordinii
de drept. Orice persoan ă care se consider ă vătămată într-un drept al s ău, recunoscut de lege, de
către o autoritate public ă, printr-un act administrativ sau prin nesolu ționarea în termenul legal a

100Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Ofic ial nr.78 din 29.03.2016.

75
unei cereri, se poate adresa instan ței de contencios administrativ competente pentru a ob ține
anularea actului, recunoa șterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzat ă. Orice act
de natură administrativ ă, prin care cet ățenii sunt leza ți în drepturile lor, poate fi atacat în
instanțele judecătorești”101.
Autorii unei lucrări științifice102 notează că „sistemul institu ției contenciosului administrativ
poate fi conceput sub dou ă aspecte: ca institu ție juridică și ca un sistem de instan țe jurisdic ționale
specializate”. Contenciosul administrativ ca instituție juridică constă dintr-un ansamblu de norme de
drept prin care se stabilește o nouă formă de răspundere admini strativă – răspunder ea suportată de o
autoritate publică pentru vătăm area unei persoane într-un drept al său recunoscut de lege, printr-un
act administrativ ilegal, prin refuzul de a soluționa sau nu, î n termene legale, a unei cereri referitoare
la un drept subiectiv. În sensul de sistem de instanțe judecăto rești specializate, contenciosul
administrativ presupune mecanismul prin care se asigură repuner ea în drepturi a persoanei vătămate
într-un drept al său legitim de o autoritate publică102. Această recunoaștere este posibilă atât prim
mijlocul căii prealabile de soluționare a litigiului, cât și la un grad mai avansat, și anume, de către
instanța judecătorească. Contenciosul administrativ constituie o instituție fundamentală în orice stat
de drept și reprezintă instrumentul prin intermediul căruia adm inistrații se pot apără de abuzurile
administrației.
Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu caracter
normativ și individual, prin care este vătămat un drept recunos cut de lege al unei persoane, inclusiv
al unui terț, emise de:
a) autoritățile publice și aut oritățile asimilate acestora;
b) subdiviziunile autorităților publice;
c) funcționarii din structurile s pecificate la lit.a) și b).
Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi și ne soluționarea în termenul legal a
unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.
Subiecți cu drept de sesizare î n contenciosul administrativ sun t:
a) persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră
vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o a utoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri – în condițiile Legii
contenciosului administrativ;
b) Guvernul, Cancelaria de Stat, Oficiul teritorial al Cancelar iei de Stat, președintele raionului
și primarul – în condițiile Legii privind administrația publică locală;
c) procurorul care, în condițiile Codului de procedură civilă, atacă actele emise de autoritățile
publice;
d) Avocatul Poporului sau, după caz, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, care, la
sesizarea persoanei vătămate înt r-un drept al său, atacă actele administrative – în condițiile Legii
Avocatul Poporului (Ombudsmanul);
e) Autoritatea Națională de Integritate – în condițiile Legii c u privire la Autoritatea Națională
de Integritate;
f) instanțele de drept comun și cele specializate, în cazul rid icării excepției de ilegalitate – în
condițiile Legii contenci osului administrativ;

101Lеgеа соntеnсiоsului аdministr аtiv nr.793 din 10.02.2000 // Mоn itоrul Оfiсiаl аl Rе publiсii Mоldоvа nr.57-58/375 din 18.05.200 0.
102 Maria Orlov, Ala Climova. Conce ptul contenciosului administrat ativ // Revista „Legea și viața”, nr.6, 1999.

76
g) alte persoane, în conformitate cu legislația în vigoare.
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recun oscut de lege, printr-un act
administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorită ții publice emitente, în termen de 30 de
zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în p arte, a acestuia, în cazul în care legea nu
dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ i erarhic superior, cererea prealabilă
poate fi adresată, la alegerea petiționarului, fie organului em itent, fie organului ierarhic superior,
dacă legislația nu prevede altf el. Cererea prealabilă se examin ează de către organul emitent sau
ierarhic superior în termen de 30 de zile de la data înregistră rii ei, decizia urmând a fi comunicată de
îndată petiționarului dacă legislația nu prevede altfel. Persoa na care se consideră vătămată într-un
drept al său, recunoscut de leg e, printr-un act administrativ, și nu este mulțumită de răspunsul primit
la cererea prealabilă sau nu a pr imit nici un răspuns în termen ul prevăzut de lege, este în drept să
sesizeze instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a
actului respectiv și repararea pagubei cauzate. Acțiunea poate fi înaintată nemijlocit instanței de
contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege ș i în cazurile în care persoana se
consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluționarea în termen legal ori prin respingerea
cererii prealabile privind recunoașterea dreptului pretins și r epararea pagubei cauzate. Reclamanții,
în acțiunile născute din raporturi de contencios administrativ, s u n t s c u t i ț i d e p l a t a t a x e i d e
stat. Hotărârea instanței de cont encios administrativ asupra ac țiunii judecate în fond poate fi atacată
cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunțării sau de l a data comunicării hotărârii integrale, în
cazul în care acțiunea este judecată în lipsa părții, dacă lege a nu dispune altfel.
În anul 2016, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CtEDO) a emis 21 de hotărâri de
condamnare a Republicii Moldova pen tru încălcarea drepturilor o mului și care va trebui să achite
persoanelor cărora nu li s-a făcut dreptate de către organele d e drept naționale 277.807 euro. Curtea
a constatat încălcarea următoarelor drepturi: Interzicerea tort urii (11 cauze); Dreptul la libertate și la
siguranță (5 cauze); Dreptul la un proces echitabil (6 cauze); Dreptul la respectarea vieții private și
de familie (2 cauze); Libertatea de gândire, de conștiință și d e religie (1 cauză); Dreptul la un
remediu efectiv (5 cauze); Protecția proprietății (5 cauze).

77
TEMA VIII. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN TERITORIILE DISPUTATE
IMPLICATE ÎN CONFLICTE DIN EUROPA DE EST

8.1. Caracteristica teritoriilor di sputate implicate în confli cte
Teritoriile disputate din Europa de Est sunt produsul direct al politicii expansioniste a
imperiului sovietic, care, după e șuarea referendumului unional pentru păstrarea URSS din 17 martie
1991 și semnarea la 8 decembrie 1991 de către oficialii de rang î n a l t ș i ș e f i i d e g u v e r n e d i n t r e i
republici ale Uniunii Sovietice (Boris Elțîn și Ghenadie Burbul is din Federația Rusă, Stanislav
Shushkevich și Vyacheslav Kebich din Belarus, Leonid Kravciuk ș i Witold Fokin din Ucraina) a
Acordului privind instituirea Comunit ății Statelor Independente ( C S I ) , prin care a fost declarată
dispariția URSS ca subiect al dr eptului internațional și anunța rea creării Comunității Statelor
Independente, au fost organizate acțiuni destabilizatoare pentr u a împiedica autodeterminarea
republicilor unionale ca state s uverane și independente. Forțel e proimperiale sovietice au organizat
rebeliunea de la Kremlin care a generat în dezordini în masă, c onfruntări armate, devastări ale
clădirilor Guvernului și ale te leviziunii de la Ostankino, ucid erea și traumatizarea a zeci de oameni,
care s-a sfârșit cu arestarea rebelilor. Au fost întreprinse ac țiuni armate pentru a ocupa unele
instituții democratice din re publicile baltice. Cu susținerea p olitică, economică și militară a Rusiei au
fost declanșate conflicte armate în Azerbaidjan, Georgia, Repub lica Moldova și Ucraina, soldate cu
dezintegrarea acestor state suve rane și independente, cu pierde rea din teritorii, cu enorme prejudicii
materiale și mii de jertfe omenești. Unele dintre aceste confli cte au fost aplanate provizoriu, iar
altele au fost „înghețate”, însă fără garanții reale de a nu iz bucni din nou. În teritoriile acaparate de
separatiști au fost autoproclamate așa-numitele republici: Kara bahul de Munte, Abhazia, Osetia de
Sud și Transnistria.
Primul a izbucnit războiul din Karabahul de Munte, între Azerba idjan și rebelii armeni, care
constituie majoritatea etnică di n Karabah, susținuți de Armenia , dar și de către Rusia. Războiul a
durat șase ani (1988-1994) și a secerat viețile a cel puțin 20 mii de oameni, încheindu-se cu
stabilirea de facto a unei formațiuni statale – Republica Karabahul de Munte. De jure, această
autoproclamată republică rămâne p arte componentă a Azerbaidjanu lui. În pofida eforturilor
internaționale de mediere, în special din partea Grupului OSCE de la Minsk, în regiune deseori sunt
provocate ciocniri armate, solda te cu victime omenești. În situ ația de facto în care Armenia
găzduiește baze militare rusești, escaladarea violențelor la ho tarele teritoriilor disputate ar conduce
la un război de proporții.
În conflictele armate din 1991-199 3, teritoriile administrative ale Osetiei de Sud și Abhaziei
au fost desprinse de la Georgia, chiar dacă comunitatea interna țională, inclusiv Rusia, au recunoscut
integritatea teritorială a Georgiei. Deși ambele conflicte au f ost „înghețate”, ele c ontinuă să erupă în
noi confruntări armate. După războiul din august 2008, Rusia a recunoscut independența Abhaziei și
a Osetiei de Sud, declarând ofic ial susținerea sa politică, eco nomică și militară a acestor regimuri
separatiste. În prezent, forțele a rmate rusești staționează în Abhazia și Osetia de Sud.
Transnistria a fost separată de teritoriul Republicii Moldova d upă războiul din primăvara–vara
anului 1992 în care forțele arma re ale Federației Ruse, împreun ă cu formațiunile paramilitare
separatiste din Tiraspol, au luptat împotriva organelor constit uționale ale Moldovei. Ciocnirile
armate s-au încheiat odată cu introducerea în reg iune a conting entului de menținere a păcii al Rusiei,
adică a forțelor armate ale stat ului recunoscut de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

78
(în cazul Ilie Ilașcu) ca agresor în acest război. După cum și se aștepta, Rusia a folosit mandatul său
de pacificator în Transnistria exclusiv pentru a consolida regi mul separatist de la Tiraspol.
Autoproclamata republică moldovenească nistreană mai există pân ă în prezent datorită susțienerii
politice, economice, financiare și militare a Federației Ruse.
Crimeea a fost anexată la Rusia în urma așa-zisului „referendum ” din 16 martie 2014,
organizat de emisarii din Rusia cu implicarea directă în acțiun ile separatiste a forțelor armate ale
Rusiei dislocate pe peninsulă – a „omuleților verzi”. Creând o atmosferă de asediu (organele de
drept și forțele armate ale Ucrainei au fost încercuite, activi știi ucraineni izolați, interzise
manifestările publice ale tătarilor și altor activiști), s-a re uși să se obțină ca mai mult de 90% din
locuitorii Crimeii, care au participat la referendum, să-și exp rime votul pentru alipirea peninsulei la
Federația Rusă. La 18 martie 2014, „reprezentanți” ai Crimeii ș i Federației Ruse au semnat Tratatul
de aderare a Crimeii și a Sevast opolului la Rusia, ratificat la 21 martie 2014 de Sovietul Federației
Rusiei. Referendumul a fost ilegal, deoarece s-a desfășurat cu încălcarea Constituției Ucrainei. Mai
mult ca atât, potrivit declarației Comisiei de la Veneția a Con siliului Europei103, circumstanțele din
Crimeea nu permiteau desfășurarea referendumului în concordanță , fiindcă nu erau conforme
standardelor democratice europene. Cu toate acestea, în prezent , Crimeea este de facto parte
componentă a Rusiei, situație dif erită care o deosebește de cel elalte teritorii d isputate. Conform
dreptului internațional și celui ucrainean, Crimeea este parte componentă a Ucrainei și formal
aceasta este responsabilă juridic de protecția drepturilor omul ui în această regiune. Însă, în realitate,
ea nu mai exercită acolo puterea statală. Conform normelor de d rept ruse și ale noii formațiuni,
Crimeea se află în componența Federației Ruse. Astfel, spre deo sebire de celelalte teritorii disputate
în care Rusia susține autoritățile separatiste, dar respinge pr opriile responsabilități ce îi revin
conform normelor de reglementare a regimului de ocupație, autor itățile Crimeii nu sunt
independente de facto , ci se subordonează Moscovei. Totuși, la nivel internațional, Crimeea nu este
recunoscută drept parte a Rusiei. La 27 martie 2014, peste o su tă de state au susținut Rezoluția
68/262 a Adunării Generale a ONU privind nerecunoașterea schimb ării statutului regiunii Crimeea,
în timp ce 58 de state s-au abținut de la vot și doar 11 (Armen ia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de
Nord, Nicaragua, Rusia, Sudan, Siria, Venezuela și Zimbabwe) au fost contra. În prezent, acest
vacuum juridic afectează aproximativ 3,3 milioane de locuitori ai acestor teritorii cu o suprafață
comună de 47,223 km.p. După cum se observă, anexarea Crimeii de către Rusia a trezit spiritele
proimperiale în estul Ucrainei. Cu susținerea Rusiei în regiuni le Donețk și Lugansk, emisarii ruși au
declanșat un adevărat război în care și-au pierdut viața peste 80 mii de oameni, iar sute de mii de
cetățeni au fost nevoiți să se re fugieze din aceste teritorii.
De la autoproclamarea independenței sale, republicile secesioni ste Karabahul de Munte,
Abhazia și Osetia de Sud, Transnistria, Donețk și Lugansk și-au format propriile organe legislative
și executive (autorități de facto ), care controlează teritoriile ocupate. Aceste autorități sunt susținute
politic și militar de statele care le-au ajutat în lupta pentru a se separa de statele în componența
cărora s-au aflat: Armenia în cazul Karabahului de Munte și Rusia în cazul celorlalte teri torii. Pe
lângă aceasta, Crimeea este și parte de facto a Rusiei. Cu toate acestea, conform dreptului
internațional, autoritățile de jure ale acestor teritorii (Republica Moldova, Azerbaidjan, Georgia și

103Opinia cu privire la compatibilitatea cu principiile constituți onale ale Deciziei Consiliului Suprem al Republicii Autonome Cr imeea
din Ucraina de a organiza un re ferendum privind statutul de ter itoriu constituent al Federației Ruse sau restabilirea Constitu ției
Crimeei din anul 1992. A 98-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția a Consiliului Europei (Veneția, 21-22 martie 2014).
Disponibil la: http:// www.venice.coe.int/web forms/documents/def ault.aspx?pdffile=CDL-AD%282014%29002e

79
Ucraina) poartă în continuare răspunderea pentru încălcările drepturilor omului ce au loc aco lo.
Întrucât autoritățile de jure nu dispun de pârghii efective pe ntru a influența autoritățile de facto, este
ireal de așteptat că acestea vor ameliora situația drepturilor omului din teritoriile disputate. În același
timp, deoarece teritoriile disput ate nu sunt recunoscute la niv el internațional, ele nu pot să ratifice
singure convenții privind dreptu rile omului, ceea ce lasă perso anele aflate sub controlul lor fără
posibilitatea de a apela la mecanismele internaționale de prote cție a drepturilor omului. Unele
autorități din aceste teritorii, formal, pentru a se manifesta că respectă drepturile omului, au declarat
unilateral că recunosc pacturile ș i convențiile internaționale. Însă organizațiile int ernaționale evită să
intre în contact cu astfel de autorități de teamă că acest lucru va fi interpretat drept recunoaștere a
formațiunilor separatiste. În ceea ce privește statele care susțin autoritățile de facto , se consideră că
ele „exercită controlul efectiv”, ceea ce înseamnă că au o oarecare responsabilitate de a proteja
drepturile omului. În realitate, însă, aceste state nu demonstrează voi nța politică de a-și onora pe
deplin această responsabilitate.

8.2. Drepturile omului în teritoriil e disputate și dificultățil e în protecția și promovarea lor
Drepturile omului în teritoriile disputate, cât și dificultățil e în protecția și promovarea lor se
află în permanenta atenție a organismelor internaționale, state lor cointeresate în soluționarea
conflictelor, a asociațiilor obș tești și a apărătorilor de drep turi ale omului.
În cadrul unui seminar, organiza t în aprilie 2014 de către FIDH cu genericul „Evaluarea
nivelului de protecție a drepturilor omului în teritoriile disp utate din Europa de Est: Transnistria,
Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud și Crimeea”104, au fost evaluate pri ncipalele tipuri de
încălcări ale drepturilor omului ce au loc în teritoriile dispu tate și posibilitatea (sau imposibilitatea)
asigurării protecției drepturilo r omului în aceste teritorii. C ercetările în acest domeniu au demonstrat
că încălcarea drepturilor omului în teritoriile disputate este cauzată de câțiva factori interdependenți:
caracterul regimurilor de facto , situații de conflict mai mult sau mai puțin deschise și dispu tele
privind statutul acestor terito rii. Acești factori afectează în special dreptul la cet ățenie, dreptul la
libera circula ție, dreptul la via ță și securitate, dreptul la un standard adecvat de via ță, sănătate și
educație. De asemenea, mediul restrictiv din aceste teritorii este carac terizat și de încălcarea
dreptului la libertatea de exprimare și asociere .
1. Dreptul la cet ățenie și libera circula ție. În Transnistria, Karabahul de Munte, Abhazia,
Osetia de Sud autori tățile separatiste a u introdus noțiunea de cetățenie proprie și obligă populația din
teritoriu să dețină pașapoarte nerecunoscute de comunitatea int ernațională, fapt prin care oamenilor
li se încalcă dreptul de a refuza această cetățenie și de a fac ilita de drepturile cetățenești garantate de
statul recunoscut de comunitatea internațională. Cu astfel de pașapoarte, cetățenilor acestor teritorii
li se limitează dreptul de circulație liberă peste hotarele adm inistrative ale teritoriului disputat. Se
îngrădesc dreptule de circulație liberă în teritoriile disputat e și cetățenilor originari din statele
dezintegrate. Deținătorii pașapoa rtelor rusești din regiunile s eparatiste, deseori, nu pot obține vize
pentru a călători în ț ările occidentale.
Cetățenii înregistrați în Crimeea, care părăsesc teritoriul ei, pot să nu fie lăsați să intre înapoi,
în special dacă aparțin categoriilor de persoane în dizgrație ( jurnaliști, activiști proucraineni,
apărători ai drepturilor omului ș .a.). Însuși procesul de înreg istrare în Crimeea este dificil, fiind legat

104 Raport cu privire la seminaru l regional din aprilie 2014, orga nizat de FIDH, privind evaluarea nivelului de protecție a drept urilor
omului în teritoriile disputate.

80
de cetățenia persoanei. Cei car e nu au renunțat la cetățenia uc raineană în decursul unei luni, de la 18
martie 2014, sunt tratați ca stră ini și întâmpină dificultăți l a obținerea permisului de reședință.
Conform Legii privind statutul juridic al străinilor în Federaț ia Rusă, aceste persoane pot sta în
Crimeea doar 90 din 180 de zile. În c az contrar, ele sunt sancț ionate.
2. Dreptul la via ță și securitate. Dreptul la viață este dreptul fundamental al omului,
cuprinzând, printre altele, în teritoriile disputate aspecte cum ar fi dispariția f orțată a activiștilor,
omucideri, sentințe extrajudiciare și impunerea pedepsei cu moa rtea (Cazul Ilie Ilașcu ș.a., în
Republica Moldova). Statele și agenții lor trebuie să respecte singure dreptul la v iață al persoanelor
aflate pe teritoriul lor și să protejeze acest drept de încălcarea de către terți. U ltima responsabilitate
poate fi dificilă în situații de conflict armat activ sau înghe țate, când predomină un climat de
nesiguranță chiar și în timp de armistițiu. Deseori, autoritățile nu reușesc să prot ejeze acest drept
fundamental în teritoriile disputate. În Republica Moldova, în apropierea or.Vadul-lui-Vodă, în zona
de securitate, un pacificator rus a împușcat mortal un tânăr ca re, după părerea acestuia, a trecut
neregulamentar postul de control.
Situația din Nagorno-Karabah, cu forțe armate armene staționate chiar în interiorul acestui
teritoriu și cele ale Azerbaidjanului în imediata lui apropiere , este extrem de periculoasă. Întrucât
negocierile de pace nu au produs rezultate, cursa înarmării înt re aceste două părți s-a intensificat din
anul 2011 încoace. Armenia și Azerbaidjan s-au acuzat cu regula ritate de încălcarea armistițiului. În
fiecare an, în confruntări armate, sunt uciși zeci de oameni di n ambele părți.
În Georgia persistă problema persoanelor dispărute după războai ele din anii 1990, cât și din
anul 2008. Această problemă impli că toate părțile conflictelor și este periodic discutată în cadrul
ședințelor Mecanismului de preve nire și reacție timpurie în caz de incidente și al ședințelor de la
Geneva. Cu toate acestea, aproximativ 2000 de persoane, militar i și civili, mai figurează pe lista
celor dispăruți.
În condițiile conflictelor „îngheța te” și ale politizării relaț iilor de frontieră, trecerea frontierei
fără documentele de rigoare poate conduce la arest arbitrar și chiar la luări de ostatici. Practi ca luării
de ostatici, aplicată de ambele părți, generează problema polit ică a schimbului de deținuți. Deși
majoritatea deținuților ulterior sunt eliberați, unii petrec lu ni în șir în arest arbitrar. Faptul că
persoanele arestate sunt ținute în închisori administrate de au torități ostile automat îngreunează
accesul la aceste persoane, cărora li se încalcă dreptul la o j ustiție legală, drept ul la apărare ș.a.
În Crimeea, după anexarea peninsulei la Federația Rusă și forti ficarea prezenței militare
rusești, dreptul la viață și securitate a fost încălcat în mod flagrant. De la preluarea controlului de
către forțele proruse la 26 februarie 2014 au fost documentate mai multe răpiri și dispariții forțate,
iar câteva cazuri s-au încheiat cu omucideri confirmate sau pre supuse. Forțele proruse i-au urmărit
pe activiștii care au participat la manifestațiile de pe Maidan , pe membrii partidelor politice
proucrainene, pe jurnaliști, apără tori ai drepturilor omului, t ătari din Crimeea, profesori universitari,
studenți și pe oricine care a înc ercat să ajute soldații ucrain eni din Crimeea.
3. Încălcarea drepturilor economice și sociale, a dreptului la un standard adecvat de via ță.
Dreptul la un standard adecvat de viață presupune dreptul la lo cuință, hrană, apă și îmbrăcăminte.
Garantarea acestui drept pentru persoanele intern strămutate es te o provocare deosebită. Astfel de
persoane fie că au fost complet lipsite de proprietate, fie că au părăsit-o fără vreo posibilitate reală
de întoarcere. Fiind strămutate , aceste persoane au nevoie nu n umai de un adăpost pe termen lung, ci

81
și de posibilitatea de a se înregistra la locul strămutării pen tru a putea beneficia de servicii sociale și
a-și găsi un loc de muncă.
În toate teritoriile disputate, în special în Azerbaidjan, Geor gia și Ucraina, asigurarea
respectării drepturilor omului în cazul persoanelor intern stră mutate reprezintă o provocare majoră.
Conflictele din teritoriile disputate au determinat sute de mii de persoane să caute siguranță în afara
zonelor de conflict, ceea ce a generat încălcări multiple ale d repturilor lor, în special încălcări ale
dreptului la locuință, sănătate și educație.
Conflictul din Nagorno-Karabah din anii 1988-1994 a determinat aproximativ 600 000 de
persoane să migreze în alte regiuni ale Azerbaidjanului. Mulți dintre ei doresc să se întoarcă la
casele lor. Totuși, stagnarea procesului de pace elimină orice perspectivă de întoarcere în Nagorno-
Karabah în viitorul apropiat. Multe persoane strămutate în inte riorul țării subzistă în condiții precare,
viața lor fiind o amintire vie a conflictului. În cazul lor, es te încălcat în special d reptul la un standard
adecvat de viață (a se vedea mai jos).
Situația și drepturile persoanel or intern strămutate este o pro blemă gravă în Georgia, începând
de la conflictele din Abhazia și Osetia de Sud. În anul 2010, g uvernul Georgiei a înființat ministerul
persoanelor intern strămutate di n teritoriile ocupate, al cazăr ii și al refugiaților. Conform statisticii
acestui minister, numărul persoanelor intern strămutate în anul 2013 a constituit peste 271 mii de
cetățeni. Fostul președinte al Osetiei de Sud Eduard Kokoity a încercat să împiedice întoarcerea
acestor persoane, susținând că acești oameni nu sunt refugiați, ci cetățeni care și-au părăsit locuințele
în mod voluntar.
Criza actuală din Ucraina a sporit numărul persoanelor intern s trămutate, care vin în principal
din Crimeea, dar și din regiunile separatist, Donețk și Lugansk . Conform estimărilor Înaltului
Comisariat pentru Refugia ți al ONU (ICNUR), la situa ția din 20 mai 2014, în Ucraina existau
10 000 de persoane str ămutate în interiorul țării, majoritatea t ătari din Crimeea, ia r o treime din ei
erau copii. Majoritatea fam iliilor s-au mutat în centrul și vestul Ucrainei (45% și, respectiv, 26%),
dar unii au r ămas în regiunea sud-estic ă. Până în aprilie 2014, cea mai mare parte din necesitățile
umanitare stringente ale persoanelor strămutate în vestul Ucrai nei fuseseră satisfăcute (ce-i drept, în
principal, de organizații ale so cietății civile) și, la moment, există nevoia de a identifica, împreună cu
guvernul, soluții pe termen lung.
Încălcarea dreptului la un standard adecvat de viață al populaț iei intern strămutate se reflectă
prin faptul că conflictele în jurul teritoriilor disputate au g enerat probleme cu transportarea apei și a
gazului peste frontiere. Or, în cazul în care populația este pr ivată de surse de apă pentru consum,
irigare sau alte scopuri, standa rdul adecvat de viață devine gr eu de realizat. Astfel de situații
generează probleme evidente pentru activitățile cotidiene și fa c imposibilă cultivarea pământului,
luându-le, astfel, oamenilor singura sursă de existență. Cu ace astă problemă se confruntă locuitorii
din satele Cocieri, Coșnița și Doroțcaia din raionul Dubăsari, Republica Moldova, care nu pot să-și
realizeze dreptul la proprieta tea privată, sa lucreze terenuril e de pământ arabil, aflate sub controlul
autorităților separatiste. C onducerea din Țhinvali, Osetia de S ud, nu mai permite exploatarea stațiilor
de pompare a apei pentru locuito rii aflați în teritoriile contr olate de Georgia, iar în schimb
autoritățile georgiene nu livrează gaze naturale pentru distri ctul Akhalgori din Osetia.
Aceeași problemă există și în Crimeea, populația căreia depinde mult de agricultură. Două
treimi din teritoriul Crimeii sunt acoperite de stepă în care c resc numeroase culturi cum ar fi grâul,
orzul, orezul, floarea-soarelui și porumbul. În ultimele deceni i, 80% din apa Crimeii era furnizată

82
prin Canalul Crimeii de Nord, care conectează orașul Kerci cu r âul Nipru. După anexarea Crimeii,
autoritățile ucrainene au redus debitul apei spre Crimeea, fapt care afectează agricultura din
peninsulă. Fermierii din teritori ile disputate ale Karabahului de Munte nu-și pot exporta produsele în
mod legal, deoarece au toritățile nu dispun de un cod de țară, c are ar permite comercializarea
produselor în străinătate. Acest fapt creează oportunități noi pentru corupție, deoarece, în încercarea
de a depăși izolarea și de a-și vinde produsele, fermierii caut ă soluții de evitare a obstacolelor
juridice.
Locuitorilor din teritoriile disputate (în special persoanele i ntern strămutate) li se încalcă grav
dreptului la un standard adecvat de viață. Izolarea afectează n egativ comerțul, făcând imposibile
investițiile străine. La rândul l ui, acest fapt împiedică dezvo ltarea teritoriilor disputate, încetinind
creșterea și generând rate înalte ale șomajului. Lipsa libertăț ii de circulație și comerțul limitat
agravează și mai mult situația drepturilor omului.
4. Dreptul la s ănătate. Izolarea teritoriilor disputate și restricționarea libertății d e circulație
generează obstacole privind acce sul la asistența medicală calif i c a t ă . M a i m u l t , d i n c a u z a
dificultăților economice și a cor upției, situația persoanelor c are au nevoie de servicii medicale se
poate agrava și mai mult, deoarece, în aceste condiții, ele ar putea să nu fie în stare să plătească
pentru aceste servicii, cu atât mai mult că situația serviciilo r medicale în teritoriile disputate nu este
la nivel, ceea ce îi determină pe mulți să caute asistență medi cală dincolo de frontiera de facto. De
exemplu, locuitorii Abhaziei des eori se folosesc de servicii me dicale, plecând în Rusia sau în Tbilisi,
însă nu întotdeauna pot ieși din țară, fie din cauza faptului c ă nu dețin un pașaport recunoscut (cel
georgian nu este recunoscut), fie din cauza că sunt nevoiți să traverseze frontiera în afara orelor de
lucru ale grănicerilor. Astfel, se relatează că în anul 2012, o pt pacienți din districtul Gali au murit
din cauza lipsei de asistență med icală corespunzătoare, pe care ar fi putut-o primi în Georgia.
Un alt factor specific care cont ribuie la încălcarea dreptului la sănătate îl constituie condițiile
inumane de detenție. În Transnis tria, 20% din toate plângerile din partea deținuților adresate
ombudsmanului sunt legate de asi stența medicală nesatisfăcătoar e, umezeală, insalubritate în
penitenciare și degradarea rapidă a sănătății deținuților.
5. Dreptul la educa ție. Cu excepția Nagorno-Karabahului, locuitorii sunt de diferite et nii, care
vorbesc o varietate de limbi. Î n aceste condiții, accesul la ed ucație în limba maternă este un test sigur
pentru identificarea discriminării minorităților. Minoritățile din Transnistria, A bhazia, Osetia de Sud
și, tot mai des, din Crimeea nu au acces la instruire în limba maternă, ceea ce le compromite dreptul
la educație.
Dreptul la educație este o problemă foarte actuală în Transnist ria. Deși limba rusă,
moldovenească și ucraineană au statut formal de limbă oficială, în Transnistria doar limba rusă este
de facto oficială, iar școlile cu predare în limba moldovenească sunt o problemă sensibilă, copiii și
părinții lor devenind victime ale regimului separatist din Tira s p o l . S i t u a ț i a a c e s t o r ș c o l i s e f a c e
dificilă, când în septembrie 2014, opt școli cu predare în limb a moldovenească au fost la limita
desființării. Problema școlari zării în Transnistria a ajuns pân ă la CtEDO, care a examinat cauza
„Catan și alții contra Moldovei și Rusiei”, în care reclamanții (elevii a trei școli cu predare în limba
moldovenească și părinții lor) au depus plângere privind înch iderea școlilor în care învață și a
persecuțiilor din partea autorităților transnistrene. La 19 oct ombrie 2012, Curtea a decis că „în
virtutea susținerii militare, ec onomice și politice continue of erite „RMN” (Republicii Moldovene ști
Nistrene) , fără care ea nu ar fi putut s upraviețui, Rusia poartă răspund ere în baza Convenției pentru

83
încălcarea dreptului la educație al reclamanților”105. Rusiei i s-a cerut să plătească despăgubiri
reclamanților, însă această decizie nu a fost aplicată, iar cât eva școli încă riscă să fie desființate.
Încălcări ale dreptului la educaț ie au fost depistate și în cel elalte teritorii disput ate din Europa de Est.
5. Libertatea de exprimare. În condițiile represive și potențial explozive ce caracterizeaz ă
teritoriile disputate, libertatea de exprimare este restricțion ată. Persoanele care își exercită acest
drept pentru a critica autoritățile și politicile lor nu sunt p rivite de autorități ca disidenți, activiști,
jurnaliști independenți sau apăr ători ai drepturilor omului val oroși, ci mai frecvent ca trădători sau
chiar agenți ai serviciilor străine al căror scop este de a sub mina statu-quo-ul fragil al independenței
de facto. Mai mult, în toate teritoriile disputate este prezentă mass-med ia rusească, care transmite
mesaje propagandiste și încurajat oare politicii separatiste și denigratoare față de autoritățile
recunoscute internațional. Mass-media locală în aceste teritori i este controlată și supusă cenzurii.
Jurnaliștii disidenți riscă să fie persecutați și toate opiniil e oponenților sunt reduse la tăcere. În
Transnistria, jurnaliștii Vardan ean și Ilicenco, pentru opiniil e lor critice față de li derii din regiune, au
fost supuși urmăririi penale și arestați. În lipsa vocilor inde pendente, propaganda rusească
proliferează, creând imaginea dușmanului, adică a SUA, NATO, a Occidentului în general, care,
chipurile, amenință hotarele și v alorile teritoriului. Al doile a obiectiv al propagandei este de a
discredita instituțiile și structurile internaționale și de a r idiculiza și a ataca apărătorii drepturilor
omului.
6. Libertatea de asociere. Libertatea de asociere este afect ată de multe dintre problemele
existente la capitolul libertatea de exprimare. Asociațiile obș tești nu sunt percepute ca organizații
care generează plusvaloare, partic ipare civică și schimbări poz itive în teritoriile disputate, ci mai
degrabă ca pericol pentru monopolul politic al autorităților de facto sau al statelor susținătoare. La
fel, după cum disidenții riscă să fie prezentați drept trădător i, ONG-urile riscă să fie etichetate
„agenți străini”, în special dacă sunt finanțate din străinătat e. Conform legislației represive a
Federației Ruse, adoptate în iulie 2012, asociațiile care benef iciază de fonduri din străinătate și sunt
implicate în așa-zisele „activit ăți politice”, definite ambiguu , sunt considerate agenți străini și
trebuie să se înregistreze ca a tare. Această legislație a fost utilizată ca model în unele teritorii
disputate.
În aprilie 2014, autoritățile Ose tiei de Sud au aprobat Legea p rivind organizațiile nonprofit,
care stipulează că toate ONG-ur ile care beneficiază de fonduri din străinătate sunt „agenți străini”106.
Societatea civilă din Transnistr ia este slabă, iar ONG-uri inde pendente sunt puține. Cele care
există sunt strict monitorizate. Dacă ele se implică în subiect e delicate, imediat reacționează
Comitetul pentru Securitatea de Stat (KGB) cu investigații, int imidări și arestări ilegale. Unul dintre
apărătorii drepturilor omului, jurnalistul Nicolae Buceațchi, a fost ținta unei campanii online de
denigrare, care l-a acuzat de s ubversiune împotriva autoritățil or transnistrene și de a fi acționat în
calitate de „coloana a cincea”. C u toate acestea, jurnalistul n u cedează. Într-un articol publicat online
în iunie 2014, Buceațchi explică poziția sa și dificultățile e xistente în teritoriile disputate în felul
următor: „De ce exist ă opoziție? Deoarece oamenii sunt ofensa ți. Transnistrenii au fost ofensa ți de
foarte mult timp de condi țiile de via ță extrem de dureroase. Orice autoritate ofenseaz ă însă
autoritățile pe care le avem noi, nesti ngherite de niciun control interna țional sau local, î și ofenseaz ă

105 Catan și alții contra Moldovei ș i Rusiei. Decizia din 19 octom brie 2012 a Înaltei Camere a CtEDO.
106 Disponibil la: http://www.kavk az-uzel.ru/articles/241418/

84 poporul într-un mod deosebit de cinic. Ele exploateaz ă statutul nerecunoaș terii și ideea for
tăreței
asediate”107.
Locuitorii teritoriilor disputate riscă hârțuiri și persecuții, inclusiv amenințări, arestări arbitrare,
urmăriri penale, detenție și tortură, dacă se opun încălcărilor drepturilor lor sau se asociază în ONG
pentru a și le apăra. Faptul de a cere schimbări și de a revend ica reparații prin intermediul acestor
mijloace comportă pericole, motiv pentru care apărarea drepturi lor omului este o activitate rară în
teritoriile disputate. După cum s -a evidențiat, lipsa unui medi u favorabil pentru societatea civilă
generează îngrijorări și mai mari privind incapacitatea sisteme lor judecătorești din teritoriile
disputate de a lua măsuri efective privind încălcările drepturi lor omului.
În teritoriile disputate au fost create sisteme legislative noi, care adoptă propriile legi, în mare
parte corespunzătoare legilor rusești. Pe măsură ce Rusia își î năsprea legislația, unele teritorii i-au
urmat exemplul. Astfel, recent, Osetia de Sud aproape că a copi at Legea cu privire la agenții străini a
Federației Ruse, care acum poate fi utilizată pentru a suprima libertatea de asociere pe acest teritoriu.
Instanțele judecătorești în teritoriile disputate sunt, în gene ral, influențate de puterea executivă. Prin
urmare, chiar dacă anumite drepturi par a fi garantate de lege, inclusiv de Constituție, din cauza
lipsei generale a supremației legii și a corupției scăpate de s ub control, aceste legi nu se aplică peste
tot, contribuind la persistența climatului de impunitate.
De exemplu, în Transnistria exis tă un cod local al procedurii p enale, un cod administrativ și un
cod penal, precum și legea privi nd detenția infra ctorilor suspe ctați sau condamnați. Cu toate acestea,
în multe cazuri, această legislație nu este în concordanță cu n ormele internaționale privind, de
exemplu interzicerea torturii. Codul penal al Transnistriei a fost modificat în octombrie 2012 pentru
a include definiția torturii, însă această definiție este mai î ngustă decât cea prevăzută de standardele
juridice internaționale și nu există mecanisme de depunere a pl ângerilor împotriva torturii. Această
situație reflectă lipsa generală a supremației legii caracteristică Transnistriei. Aici, judecătoriile funcționează pornind de la prezumpția vinovăției. Avocații sunt desemnați de stat, fiind rareori
interesați în apărarea sinceră a clienților. În general, ei coo perează cu procuraturile și judecătorii,
încurajându-și clienții pur și simplu să admită vina. Dacă se a ngajează în apărarea efectivă a
drepturilor clienților, ei ris că persecuții. Teoretic, acuzații din Transnistria pot apela la serviciile
unui avocat din Moldova, însă în practică acest lucru este difi cil, deoarece autoritățile de facto îi
percep pe acești avocați ca pe străini. Dacă un client reușește să găsească și să-și asigure serviciile
unui avocat din Moldova, acesta, totodată, trebuie să angajeze un avocat din Transnistria care să
coopteze colegul moldovean în baza propriei licențe. Astfel, cl ientul este nevoit să plătească doi
avocați, dar puțini își pot permite aceasta. În sfârșit, contes tarea hotărârilor judecătorești este practic
imposibilă.
Rezumând, chiar și în cazul în c are în teritoriile disputate ex istă legi relevante, implementarea
lor este extrem de frustrantă di n cauza lipsei sistemelor judec ătorești transparente și independente. În
consecință, victimele nu au acces la remedii efective, iar infr actorii se bucură de impunitate.
Mecanisme nejudiciare, cum ar fi instituția ombudsmanului, în general, există în teritoriile disputate, însă par să nu fie sufic iente pentru a compensa slăbiciunea sis temelor judecătorești.
Problemele ce țin de legislația și sistemele judecătorești din teritoriile disputate nu se limitează
doar la ineficiența și neuniformitatea lor, ci includ și tratamentul inuman și chiar tortura. Detenția
107 Media Centre, 2013. D isponibil la: http://m ediacenter.md/publikacii/258-poryadok-uzhe-est-teper-budet-i-pravda.html

85
arbitrară este o practică răspândită, iar situația închisorilor este fie deplorabilă, fie că nu se cunoaște,
deoarece organele independente nu au acces la ele pentru a insp ecta în mod corespunzător condițiile
de detenție. Tratamentul inuman și degradant în secțiile de pol iție și în închisori se exprimă prin
bătăi, înfometări și lipsei de apă, acces la WC și privări de somn. Toate aceste practici au scopul de
a extenua forțele victimei. Deseori violența este aplicată într -un mod care nu lasă urme vizibile108.
Această violență este practicată în condiții de impunitate apro ape totală, deoarece autoritățile
de facto trec cu vederea acțiunile poliți ei și refuză să recunoască prob lema109. Atenția internațională
asupra problemei torturii în Transnistria nu este suficientă pe ntru a eradica astfel de practici, care
reprezintă mai degrabă o problemă a aplicării legislației decât a legislației în sine. Impunitatea
persistă din cauza lipsei voinței politice de a sancționa făpta șii din partea autorităților de facto .
Constituția Transnistriei interzi ce tortura. Cu toate acestea, milițienii o per cep ca singurul instrument
de investigație eficace, admițând în mod deschis că nu înțeleg cum ar putea dovedi fapta crimei fără
constrângerea oamenilor ca să admită vinovăția. La rândul lor, avocații desemnați de stat, deși nu își
maltratează clienții, susțin, în mod indirect, practica torturi i, încurajând victimele vulnerabile
torturii să admită vinovăția110.
Absența supremației legii și prevalența corupției necontrolate în teritoriile disputate conduc la
situația în care autoritățile de facto, care susțin statalitatea acestor teritorii, nu reușesc să-și as ume
răspunderea pe care o implică statalitatea, și anume, de a resp ecta, a proteja și a realiza drepturile
locuitorilor aflați sub jurisdicția lor. De asemenea, mecanisme le menite să apere drepturile și să
elimine încălcările legislației și instanțelor de judecată nu o feră remedii efective, deoarece, pur și
simplu, nu funcționează. Absența remediilor efective creează co ndiții favorabile pentru proliferarea
impunității, rezultând într-un șir de alte încălcări ale dreptu rilor omului.

8.3. Comunitatea internațională în combaterea încălcărilor drep turilor omului în
teritoriile disputate
În absența sistemelor judecătorești viabile în teritoriile disp utate, deseori singurul mijloc de
apărare este apelarea la comunitatea internațională. Cu toate a cestea, acest fapt generează câteva
probleme: în primul rând, se impune întrebarea în ce măsură rec lamanții pot avea acces la
mecanismele judiciare internaționale cum ar fi CtEDO. În al doi lea rând, se ridică problema
autorității acestor mecanisme d e a condamna încălcarea drepturi lor în teritoriile disputate. La rândul
ei, ultima problemă generează întrebări privind jurisdicția mec anismelor internaționale asupra
teritoriilor disputate și subiectul vizat al deciziilor privind încălcările ce au loc în teritoriile în care
nu state de jure exercită controlul, ci autorități de facto, nerecunoscute și/sau sta tele care le susțin.
Instrumentele internaționale de drept consultativ oferă îndruma re privind problemele
jurisdicției. Conform Recomandăr ilor OSCE de la Bolzano/Bozen p rivind minoritățile naționale în
relațiile interstatale111, chiar dacă un stat ar dori să susțină persoanele ce aparțin m inorităților
naționale din alte state, „niciun stat nu are dreptul s ă exercite jurisdic ția asupra popula ției sau a

108Torture and ill-treatment in Moldova, including Transnistria: s hared problems, evaded responsibility [Tortu ra și tratamente re le în
Republica Moldova, inclusiv Trans nistria: probleme comune, resp onsabilități respinse]. FIDH , august 2013. Disponibil la:
http://www.fidh.org/en/eastern-e urope-central-asia/moldovaFIDH
109 Ibidem.
110Torture and ill-treatment in Moldova, including Transnistria: s hared problems, eva ded responsibilit y. Disponibil la:
http://www.fidh.org/en/eastern-e urope-central-asia/moldovaFIDH
111Recomandările de la Bolzano/Bozen cu privire la minoritățile na ționale în relațiile interstatale. OSCE, 2 octombrie 2008.
Disponibil la: http:// www.osce.org/hcnm/33633

86
unei părți din popula ția altui stat, aflate pe teritoriul acelui stat, f ără consimțământul lui”. Această
prevedere se bazează pe principiul că „responsabilitatea de a respecta și de a ap ăra drepturile
minorităților aparține în primul rând statului în care locuiesc aceste minorit ăți”. În Comentariul
general nr.31 al Comitetului ONU pentru drepturile omului se me nționează: “Statul parte trebuie s ă
respecte și să asigure respectarea dr epturilor garantate în Pact [Pactul interna țional cu privire la
drepturile civile și politice] pentru oricine se afl ă sub influen ța și controlul efectiv al acestui stat
parte, chiar dac ă această persoană nu se afl ă pe teritoriul statului par te. Respectarea drepturilor
garantate de Pact nu se limiteaz ă la cetățenii statului parte. Acest principiu se aplic ă și la cei care
se află sub influen ța și controlul efectiv al for țelor dislocate în afara te ritoriului statului parte,
indiferent de circumstan țele în care a fost ob ținută această influență și control efectiv”112. După
cum se specifică în continuare, j urisprudența Ct EDO privind res ponsabilitatea statel or se bazează pe
noțiunile de control general efect iv, autoritate efectivă sau i nfluență decisivă. Deși se presupune că
un stat își exercită jurisdicți a pe tot teritoriul său, această prezumție a jurisdicției poate fi limitată
dacă se stabilește că un stat este împiedicat să-și exercite au toritatea într-o parte a teritoriului lui de
un regim separatist sau ocupația militară113. Mai mult, punând la dispoziția persoanelor mijloace de
apărare juridică prin intermediul organelor judecătorești sau q uasi-judecătorești, comunitatea
internațională poate promova dre pturile omului în teritoriile d isputate prin alte mijloace, indirecte.
Aceste mijloace pot include monitorizarea situației drepturilor omului, inclusiv prin intermediul
vizitelor, contactarea și oferirea de recomandări autorităților de jure și, eventual, de facto, și
dezvoltarea sentimentului de încredere. Aceste măsuri pot compl ementa sau consolida dreptul la
apărare juridică, deși nu pot să-l înlocuiască în calitate de m ijloc de garantare a protecției efective a
drepturilor omului.
Conform articolului 3 al Statutului Consiliului Europei, fiecar e membru „trebuie s ă accepte
principiile statului de drept și principiul în virtutea c ăruia fiecare persoan ă aflată sub jurisdic ția sa
trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Astfel, toate statele care
aderă la Consiliul Europei trebuie să ratifice CEDO. Așa au pro cedat Moldova și Ucraina (1995),
Federația Rusă (1996), Georgia (1 998), Armenia și Azerbaidjan ( 2001).
CtEDO este organul judecătoresc care se pronunță asupra dispute lor ce țin de încălcarea
CEDO, reclamate de persoane fizice și state. Comitetul de Miniș tri al Consiliului Europei este
principalul organ decizional al Consiliului Europei, format din miniștri de externe ai statelor
membre și este responsabil de sup ravegherea executării deciziil or CtEDO. Angajamentele juridice
asumate în legătură cu aderarea la Consiliul Europei sunt însoț ite de angajamente politice
suplimentare privind soluționarea conflictelor. Aceste angajame nte sunt menționate în opiniile
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) și/sau în re zoluțiile Comitetului de Miniștri
adoptate, când un stat este solicitat să adere la Consiliul Eur opei. De exemplu, în anticiparea
extinderii viitoare a Consiliului Europei spre țările caucazien e, Comitetul de Miniștri a menționat,
în septembrie 1992, că o relație mai strânsă cu aceste țări „ va pretinde nu doar implementarea
reformelor democratice importante, ci și angajamentul acestor țări de a solu ționa conflicte prin

112The nature of the General Legal Obligation Imposed on States Pa rties to the Covenant. General Comment No. 31 [80]
[Caracterul obligației juridice generale impuse statelor părți în baza Pactului. Comentariul ge neral nr. 31 [80]]. Comitetul
ONU pentru drepturile omului, 2 6 mai 2004. CCPR/C/21/Rev.1/Add. 13. Disponibil la: http://daccess-dds-ny.un.org/doc/
UNDOC/GEN/G04/419/56/PDF/G 0441956.pdf?OpenElement
113LEACH, Philip. Ukraine, Russia a nd Crimea in the European Court of Human Rights [Ucraina, Rusia și Crimeea la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului]. 19 martie 2014. Disponibil la: http://www.ejiltalk.org/ukraine-russia-and-crimea-in theeurope an-
court-of-human-rights/

87
mijloace pa șnice”114. Toate țările care se confruntă cu problema teritoriilor disput ate s-au angajat să
caute soluții pașnice a acestor conflicte când au aderat la Con siliul Europei. Rusia, de asemenea, și-
a asumat angajamente concrete privind anumite teritorii disputa te. De exemplu, aderarea simultană
a Armeniei și Azerbaidjanului, la 25 ianuarie 2001, a fost inte rpretată ca un pas spre dezvoltarea
climatului de încredere ce ar putea contribui la soluționarea d e către ambele țări a conflictului din
Nagorno-Karabah.
CtEDO poate doar să se pronunțe p e marginea cauzelor aflate sub jurisdicția unui stat
membru. Supoziția care stă la b aza CEDO este că fiecare stat ex ercită jurisdicția pe tot teritoriul
său. În Articolul 1 al CEDO se prevede: „ Înaltele P ărți Contractante recunosc oric ărei persoane
aflate sub jurisdic ția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei Conven ții”.
Determinarea jurisdicției este tratată ca o problemă de admisib ilitate în care Curtea examinează în
primul rând capacitatea sa de a se pronunța pe marginea unei pl ângeri depuse de o persoană fizică,
entitate sau stat. Jurisdicția C urții prevede două criterii pen tru determinarea jurisdicției unui stat
asupra unui teritoriu. Primul criteriu este faptul dacă acest s tat exercită un „control general efectiv”
asupra acestui teritoriu. Astfel, în cauza „Loizidou contra Tur ciei”, privind Ciprul de Nord, Curtea a
indicat că controlul militar general al Turciei asupra Ciprului de Nord o făcea responsabilă pentru
politici și acțiuni ale Republicii Turce a Ciprului de Nord115. Această abordare a fost dezvoltată
cinci ani mai târziu în cauza interstatală „Cipru contra Turcie i”. În această cauză, Curtea a
evidențiat că autoritatea care ex ercită „controlul general efec tiv”, în acest caz, Turcia este
responsabilă nu doar de acțiunile propriilor agenți, ci și de a cțiunile autorităților de facto susținute
de prezența ei.
De asemenea, în această decizie Curtea a menționat necesitatea de a evita instalarea situației
de vacuum la capitolul protecția drepturilor omului în teritori i disputate cum ar fi Ciprul de Nord116.
Faptul că răspunderea se impune u nui stat străin care exercită controlul general efectiv asupra
teritoriului altui stat nu înseamnă, totuși, că statul de jure este scutit de răspundere. În cauza „Ilașcu
și alții contra Moldovei și Rusie i” privind Trans nistria, Curte a a evidențiat că deși „autoritatea
efectivă” sau „influența decisivă ” a unei puteri asupra teritor iului care aparține altei puteri impune
obligații primei, acest lucru nu scutește statul de jure de obligațiile pozitive de a restabili controlul,
respectiv, jurisdicția în teritoriul disputat117.
Curtea nu poate accepta ideea vacuumului juridic la capitolul p rotecția drepturilor omului și,
prin urmare, impune obligații pozitive asupra statului de a-și asigura jurisdicția în teritoriul disputat,
impunând, totodată, răspunderea statului care exercită influenț ă decisivă asupra persistenței
autorității de facto . Prin urmare, practic, uneori Curtea poate atrage Moldova la r ăspundere, alteori
poate recunoaște jurisdicția extrateritorială a Rusiei, iar în unele cazuri poate decide că
responsabilitatea le revine ambe lor state. Astfel, în cauza „Il așcu și alții contra Moldovei și Rusiei”,
Curtea a decis că atât Moldova, cât și Rusia sunt responsabile pentru încălcările drepturilor omului
în Transnistria, iar în cauza „C atan și alții contra Republicii Moldova și Rusiei”, Curtea a decis că

114Răspunsul la Recomanda rea 1251 (1994) cu priv ire la conflictul în Nagorno-Karabah. Comitet ului de Miniștri, 3 martie
1995. Doc. 7265. Disponibil la: http ://assembly.coe.int/ASP/Doc /XrefViewHTML.asp?FileID=6838&Language=EN
115Loizidou contra Turciei, cer erea nr.15318/89, decizia CtEDO (fo ndul cauzei) (Înalta Cameră), 18 decembrie 1996.
Disponibil la: http://hudoc.echr. coe.int/sites/eng/pages/search .aspx?i=001-58007
116Cipru contra Turciei, cererea nr.25781/94, dec izia CtEDO (fondul cau zei) (Înalta Came ră), 10 mai 2001 . Disponibil la:
http://hudoc.echr.coe. int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-594 54
117Ilașcu și alții cont ra Moldovei și Rusiei , cererea nr.48787/99, decizia CtEDO (fondul cauzei și doar satisfacția) (Înalta Came ră), 8
iulie 2004, para.339. D isponibil la: http: //hudoc.echr.coe.int/ sites/eng/pages/search.aspx?i=001-61886

88
închiderea forțată a școlilor cu predare în limba moldovenească /română în Transnistria cade sub
jurisdicția atât a Moldovei, cât și a Rusiei, dar că numai Rusi a a fost responsabilă de încălcările
efective ale drepturilor reclam anților la educație, deoarece Mo ldova a depus eforturi considerabile
de a le susține. În ambele cazuri, Curtea a scutit Moldova de orice obligație pozitivă de a impune
prevederile Convenție i pe teritoriul Trans nistriei, impunând ac este obligații Rusiei118.
Deciziile Curții în aceste cauze depind de circumstanțele concr ete ale fiecărei cauze. Curtea
încearcă să găsească soluții ad ecvate de atrager e la răspundere a autorităților. Cu toate acestea, în
cauzele privind teritoriile disputate, Curtea trebuie să depășe ască un șir de dificultăți, mai exact, să
evalueze circumstanțele cauzelor, să pronunțe decizii cu implic ații geopolitice ce depășesc contextul
cauzelor respective și să asigure executarea acestor decizii.
Pentru Uniunea Europeană, soluțio narea conflictului transnistre an este un obiectiv prioritar pe
agenda sa politică cu Moldova. Planul de acțiune UE–Moldova pen tru implementarea Politicii
europene de vecinătate include o secțiune întreagă dedicată „Co operării pentr u soluționarea
conflictului transnistrean”. Această secțiune conține reglement ări mai detaliate decât simple
referințe la teritoriile disputate incluse în planurile de acți une cu alte țări. UE a invitat autoritățile
Moldovei să coopereze în mod proactiv cu partea transnistreană p e n t r u a p r o m o v a o v i z i u n e
atrăgătoare, reciproc acceptabilă pentru un viitor comun și, re spectiv, a conveni asupra parametrilor
de bază ai soluționării disputei.
UE pare să fie gata să utilizeze întregul arsenal de instrument e din politica „zăhărelului” și
constrângerilor de care dispune în cazul Transnistriei. Liderii transnistreni sunt singurii
reprezentanți ai teritoriilor disputate, în cazul cărora au fos t impuse interdicții de acordare a vizelor.
Între timp, între anii 2005–2010, UE a putut să-și intensifice contactele cu Transnistria datorită
reprezentantului special al Uni unii Europene pentru Moldova, ma ndatat să fortifice eforturile UE de
a soluționa conflictul transnistrean și de a menține contactul strâns cu jucătorii relevanți. În prezent,
delegația UE în Moldova intră în contact cu Transnistria cu reg ularitate, deși, din cauza
constrângerilor ce țin de resurs ele umane, această comunicare n u este atât de strânsă ca cea
menținută de reprezentantul special al UE și personalul său. Pe lângă aceasta, UE, alături de SUA,
participă în calitate de observator la negocierile în formatul 5+2, în care sunt implicate cinci părți
negociatoare, și anume: Rusia, Mo ldova, Transnistria, Ucraina ș i OSCE. Spre deosebire de celelalte
negocieri, agenda discuțiilor în f ormatul 5+2 cuprinde trei set uri de probleme, care asigură o mai
mare claritate în situația drepturilor omului: probleme socioec onomice; probleme umanitare și
drepturile omului; soluționarea multilaterală a disputei (incl usiv instituțională, politică și de
securitate).

118The Transnistrian Issue: Moving b eyond the Status-Quo [Problema Transnistriei: depăși rea statu-quoului]. Parlamentul European,
26 octombrie 2012. Disponibil la: www.europarl.europa.eu%2FRegData% 2Fetudes%2Fetudes%2Fjoin%2F20
12%2F457135%2FEXPO-AFET_ET(2012)457135_EN.pdf
www.europarl.europa.eu%2FRegData%2Fetudes%2Fetudes%2Fjoin%2F20 12%2F457135%2FEXPO-
AFET_ET(2012)457135_EN.pdf

89

Organizaț ia Naț iunilor Unite
(ONU )
Carta Organizaț iei Naț iunilor Unite (ONU),
semnată la San Francisco la 26.06.1945. A fost aprobată ca
un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare
ale ONU, hotărâte să-și reafirme, credința în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și
femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.
Constituția Organiza ției Interna ționale a Muncii
(OIM) a fost adoptată la 11.04.1919, ca parte a Tratatului
de pace de la Versailles ș i a fost redactată pornind de la
ideea că există condiții de muncă în lume care implică
nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni și că este necesară o reglementare urgentă care să
îmbunătă
țească aceste condi ții.
Convenția Organiza ției Națiunilor Unite pentru
Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a fost creată
in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale prin educație,
știință și cultură. Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, este
documentul care enunță în mod solemn, pentru
prima dată într-o manieră detaliată, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele de
constituire a ONU
și a institu țiilor sale s pecializate.
Notă: D e c l a r a ț i a U n i v e r s a l ă a D r e p t u r i l o r
Omului, cele două pacte și cele două protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internațional al drepturilor omului, denumit generic Carta Internațională a Drepturilor Omului. Pe baza
acestor documente, sistemul Națiunilor Unite s-a
dezvoltat considerabil,
numărând astăzi
aproximativ 100 de documente juridice
internaționale și consacrând peste 60 de drepturi
și libertăți ale omului.
Organizaț ia Naț iunilor Unite
(ONU )
Carta Organizaț iei Naț iunilor Unite (ONU),
semnată la San Francisco la 26.06.1945. A fost aprobată ca
un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare
ale ONU, hotărâte să-și reafir me, credința în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.
Constituția Organiza ției Interna ționale a Muncii
(OIM) a fost adoptată la 11.04.1919, ca parte a Tratatului
de pace de la Versailles ș i a fost redactată pornind de la
ideea că există condiții de muncă în lume care implică
nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni și că este necesară o reglementare urgentă care să
îmbunătă
țească aceste condi ții.
Convenția Organiza ției Națiunilor Unite pentru
Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a fost creată
in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale prin educație,
știință și cultură. Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, este
documentul care enunță în mod solemn, pentru
prima dată într-o manieră detaliată, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele de
constituire a ONU
și a institu țiilor sale s pecializate.
Notă: Declarația Uiversal ă a Drepturilor Omului,
cele două pacte și cele dou ă protocoale) reprezint ă
astăzi nucleul dreptului interna țional al drepturilor
omului, denumit generic Carta Interna țională a
Drepturilor Omului. Pe baza acestor documente, sistemul Na țiunilor Unite s-a dezvoltat considerabil,

numărând astăzi aproximativ 100 de documente
juridice interna ționale și consacrând peste 60 de
drepturi și libertăți ale omului. Pactul interna țional referitor la drepturile
civile și politice, adoptat în anul 1961 ș i două
protocoale facultative la acest Pact , primul
adoptat în anul 1966 și cel de-al doilea referitor la
abolirea pedepsei cu moartea, adoptat în 1989
Carta Organiza ției Națiunilor Unite pentru
Alimentație și Agricultur ă (FAO) a fost creată în anul
1945 cu sediul la Roma, stabileș te ca obiectiv dezvoltarea
bunăstării comune a statelor prin acțiuni separate sau
colective ale acestora Constituția Organiza ția Mondial ă a Sănătății
(OMS) a fost creată ca instituț ie specializată a ONU în
anul 1948 și are sediul la Geneva. Apreciind că sănătatea
popoarelor este o condiție esențială a păcii și a securității
în lume, organizația are ca obiectiv colaborarea dintre state
pentru eliminarea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare,
menținerea sănătă ții etc. Pactul interna țional referitor la drepturile
economice, sociale și culturale adoptat în anul
1961

90
Consiliul de Securitate e s t e o r g a n u l p r i n c i p a l a l
ONU în menținerea păcii și securității internaționale,
reprezentând „inima" sistemului securității colective a
Națiunilor Unite, activitatea acestuia poate avea
incidență în domeniul apărării drepturilor omului,
atunci când situațiile de violări grave și masive ale drepturilor omului pot pune în pericol pacea și
securitatea interna
țională.
Consiliul de Tutel ă (acesta și-a suspendat activitatea)
are drept obiectiv fundamental al sistemului
internațional de tutelă de a încuraja respectarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de
a dezvolta sentimentul de interdependență a
popoarelor lumii.
Curtea Interna țională de Justi ție (CU) este
organul judiciar principal al ONU și în limita
competenței sale contencioase intră toate cauzele pe care le supun părțile, care pot fi numai statele, precum și toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele
și conven țiile în vi goare.
Secretarul General este cel mai înalt funcționar al
ONU, numit de Adunarea Generală la recomandarea
Consiliului de Securitate. În domeniul drepturilor
omului el poate folosi confidențial bunele sale oficii
între statele membre, cu p rivire la probleme precum
comutarea unor pedepse capitale, eliberarea de
prizonieri etc. Înaltul Comisariat al Na țiunilor Unite
pentru Drepturile Omului este înaltul
funcționar al Națiunilor Unite care are
responsabilitatea principală pentru activitățile
ONU în domeniul drepturilor omului, sub
conducerea Secretarului General. Comisia pentru prevenirea crimelor și
justiție penală este compusă din 40 de state
membre ale Națiunilor Unite, fiind principalul
organ director al Națiunilor Unite în materie de
justiție penală. Ea elaborează programul
Națiunilor Unite în materia prevenirii crimelor și
veghează la punerea acestuia în a plicare. Comisia pentru condi ția femeii a fost creată
de ECOSOC în anul 1946 și este compusă din 32
de membri. Activitatea ei vizează promovarea
drepturilor femeii în domeniul politic, economic
și educativ și face recomandări ECOSOC cu
privire la problemele cu caracter de urgență ale drepturilor femeii, mai a les în ceea ce privește
realizarea efectivă a egalității în drepturi dintre
bărbat și femeie. Comisia Drepturilor Omului este organ
s u b s i d i a r a l E C O S O C , c r e a t î n a n u l 1 9 4 6 , c u
scopul de a efectua studii și rapoarte, de a oferi informații și alte servicii, la cererea ECOSOC,
legate de drepturile omului. Organele subsidiare cu atribu ții specializate în
domeniul drepturilor omului Organele principale ale ONU
Consiliul Economic și Social (ECOSOC). A fost
înființat prin Carta ONU, ca organ principal al
organizației, cu răspunderea de a îndeplini funcțiile acesteia, sub autoritatea Adunării Generale, în
domeniul cooperării internaționale, inclusiv pentru
respectarea universală și efect ivă a drepturilor omului. Adunarea General ă a ONU este organul principal cel
mai reprezentativ al organizației cu cele mai
importante funcții și puteri în domeniul promovării și respectării drepturilor omului.
Înaltul Comisariat al Na țiunilor Unite
pentru Refugiați (ICNUR) a fost înființat de
Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu
scopul realizării unei mai bune protecții
internaționale a refugiaților. Instituțiile ONU
de considerare și protecție a drepturilor
omului și libertăților fundamentale

91
Convenția european ă pentru ap ărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale,
adoptată de către statele membre ale Consiliului Europei la
4.11.1950 prin afirmarea atașamentului lor față de
libertățile fundamentale care constituie fundamentul justiției și al păcii în lume și a
cărui respectare se
întemeiază pe un regim politic cu adevărat democratic, pe o
concepție comună și un respect comun al drepturilor omului pe care le recunosc.
Cele 13 protocoale adi ționale, adoptate până în prezent,
unele dintre acestea consacrând și garantând și alte
drepturi și libertăți fundamentale.
Carta social ă european ă, adoptată în 1961, reprezintă
al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei privind
protecția drepturilor omului, având drept scop de a consacra un catalog al dreptur ilor economice și sociale,
fundamentat pe un sistem de opțiuni ale
statelor, astfel
încât acestea să nu fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederile ei, în funcție de posibilitățile și
situația concretă din fiecare stat.
Convenția european ă privind imprescriptibilitatea
crimelor împotriva umanit ății și a crimelor de r ăzboi
adoptată la 25.01.1974. Consi derând că aceste crime sunt
grave infracțiuni împotriva demnității umane, Convenția
declară ca imprescriptibile c rimele contra umanității
prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea
crimei de genocid, din 1948, infracțiunile prevăzute de
Convențiile de la Geneva din 1949 și orice alte violări
asemănătoare ale legilor și obiceiurilor războiului. Convenția cultural ă european ă, adoptată la
19.12.1954, prin care părțile se angajează să ia măsuri
proprii pentru salvarea patrimoniului comun al Europei și
pentru încurajarea dezvoltării. S tatele vor încuraja cetățenii
proprii să studieze limbile, istoria și civilizația altor state
părți și vor facilita pe terito riul lor dezvoltarea unor
asemenea studii, ceea ce pres upune inclusiv facilitarea
circula ției și a schimbului de persoane în acest sco p.
Convenția european ă pentru prevenirea
torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, adoptată la 26
noiembrie 1987. Carta european ă a autonomiei locale,
adoptată la 15 octombrie 1985. Convenția european ă cu privire la
statutul juridic al muncitorului migrant,
adoptată la 24 noiembrie 1977. Convenția european ă asupra statutului
juridic al copiilor n ăscuți în afara
căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975, care
are ca scop acordarea ace luiași statut juridic
copiilor din afara căsătoriei ca și al copiilor din căsătorie, cu privire la filiația maternă și paternă,
obligațiile de întreținere, s upraveghere, dreptul de
vizită, dreptul la succesiune. Convenția european ă de securitate
socială, adoptată la 14 decembrie 1972, care
se aplică tuturor legislațiilor referitoare la
ramurile de securitate care privesc prestările
pentru boală, maternitate, invaliditate, bătrânețe, supraviețuitori, accidente de muncă
și boli profesionale, alocații pentru deces,
ș o m a j , f a m i l i i c u l u a r e a î n c o n s i d e r a r e a principiului egalității de tratament acordat
resortisanților, refugia ților și apatrizilor.
Convenția pentru protejarea persoanelor
față de prelucrarea automatizat ă a datelor
cu caracter personal , adoptată la 28 ianuarie
1981 .
Alte 15 convenții și carte. Convențiile europene
pentru ap ărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale

92

Instituțiile europene
de considerare și protecție a drepturilor
omului și libertăților fundamentale
Secretarul General stabilește prioritățile și strategiile
definite de Consiliul Europei pentru construirea unei Europe
noi și unite, întemeiată pe democrație, drepturile omului și
supremația dreptului și pentru surmontarea obstacolelor pe
calea păcii și stabilității în Europa.
Adunarea Parlamentar ă este una din organele statutare
principale ale Consiliului Europei. Ea reprezintă forțele
politice ale parlamentelor statelor membre. Adunarea
dorește să fie motorul extinder ii cooperării europene către
toate statele democratice din Europa.
Comitetul Mini ștrilor reprezintă instanța de decizie a
Consiliului Europei. El constituie un organism
guvernamental în care, în condiții de egalitate, pot fi
discutate demersurile naționale privind problemele cu care
se confruntă societatea europeană, cât și un forum în care se
elaborează răspunsurile europene la a ceste provocări. Curtea European ă a Drepturilor Omului (CtEDO ),
este creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în
materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei.
Misiunea Curții este să vegheze
respectarea prevederilor Convenției Europene a
Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de
către statele semnatare. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului
Europei , misiunea căruia constă în promovarea
conștientizării și respectării drepturilor omului în cele 47
state membre ale Consiliului Europei. Congresul Autoritatilor Locale și Regionale din
Europa (CPLRE) , înființat în 1994 în calitate de organ
consultativ al Consiliului. Consiliul Europei este prima organizație inter-
guvernamentală european ă postbelică, înființată la 5 mai 1949,
ca organism european de promovare a drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, a valorilor democratice.
Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE) este o organizație
internațională pentru securitate care se concentrează
asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și
reconstrucției post-conflictua le. Este formată din 57 țări
participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia
Centrală și America de Nord

93
BIBLIOGRAFIE

Tratate interna ționale:
1. Statutul Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945: www.un.o rg
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 publi cată în ediția oficială ,,Tratate
internaționale”. Vol. 1, 1998.
3. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politic e din 16.12.1966 și protocoalele sale
facultative: www.un.org
4. Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, social e și culturale din 16.12.1966.
5. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a lib ertăților fundamentale din
04.11.1950: www.coe.int
6. Convenția Internațională pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 09.12.1948:
www.un.org
7. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965:
www.un.org
8. Convenția Internațională asupra drepturilor politice ale femeii din 20.12.1952: www.un.org
9. Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei din
18.12.1979: www.un.org
10. Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite din 29.01.1957: w ww.un.org
11. Convenția privind statutul persoanelor apatride din 28.09.1954: www.un.org
12. Convenția privind reducerea apatridiei din 30.08.1961: www.un.o rg
13. Convenția privind statutul refugiaților din 28.07.1951: www.un. org
14. Convenția Internațională împotriva torturii și altor pedepse or i tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante din 10.12.1984: www.un.org
15. Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989: www.un.org
16. Declarația privind drepturile invalizilor din 09.12.1975: www.u n.org
17. Convenția Internațională privind apărarea drepturilor tuturor m uncitorilor-migranți și a membrilor
familiilor acestora din 18.12.1990: www.un.org
18. Convenția Internațională privind abolirea muncii forțate din 25 .06.1957: www.un.org
19. Actul Final de la Helsinki al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 01.08.1975:
www.un.org
20. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 21.11.1990: www.un.o rg
21. Statutul Consiliului Europei din 05.05.1949: www.coe.int
22. Convenția europeană cu privire la extrădare din 13.12.1957: www .coe.int
23. Carta Socială Europeană din 18.10.1961: www.coe.int
24. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante din 26.11.1987: www.coe.int
25. Convenția-cadru privind apărarea minorităților naționale din 18 .04.1995: www.coe.int
26. Convenția europeană cu privire la cetățenie din 06.11.1997: www .coe.int
27. Convenția Americană privind drepturile omului din 22.11.1969: w ww.oas.org
28. Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor din 26.06.198 1: www.achpr.org
29. Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24.07.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.54-55/502 din 21.08.1997.
30. Avizul Curții Internaționale de Justiție din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 1 8 ian. 1978, seria A, nr.25.

94
Acte legislative na ționale :
1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 // M onitorul Oficial nr.78 din
29.03.2016.
2. Legea nr.317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituțional ă // Monitorul Oficial nr. 8/86 din
07.02.1995.
3. Codul jurisdicției constituționale adoptat prin Legea nr.502 di n 16.06.1995 // Monitorul Oficial
nr.53-54/597 din 28.09.1995.
4. Codul electoral adoptat prin Legea nr.1381 din 21.11.1997 // Mo nitorul Oficial nr.277-287 din
26.08.2016.
5. Legea nr.136 din 07.07.2017 cu privire la Guvernul Republicii M oldova // Monitorul Oficial
nr.252, art.412 din 19.07.2017.
6. Legea nr.718 din 17 septembrie 1991 privind partidele și alte o rganizații social-politice // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr.11-12, art. 106; repub licată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 4 mai 2000, nr.53, art.340; republicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 13 februarie 2004, nr.26-29, art.149.
7. Legea nr.979 din 24 martie 1992 despre culte // Monitorul Parl amentului Republicii Moldova,
1992, nr.3, art.70.
8. Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiționare // Mon itorul Oficial al Republicii Moldova
din 8 septembrie 1994, nr.4, art.47, republicată în Moni torul Oficial al Republicii Moldova din 24
ianuarie 2003, nr.6-8, art.23.
9. Legea cetățeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 2 iunie 200 0 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 10 august 2000, nr.98-101, art. 7 09.
10. Legea Republicii Moldova nr.275 din 10 noiembrie 1994 privind s tatutul juridic al cetățenilor
străini și al apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldo va // Мonitorul Оficial al Republicii Moldova
nr.20, 1994; abrogată și modificată prin Legea nr.244 d in 03.11.2016 pentru modificarea,
completarea și abrogarea unor acte legislative publicat ă la 23.12.2016 în Monitorul Oficial
nr.453-458.
11. Legea nr.26 din 22 februarie–iulie 2008 privind întrunirile // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.80 din 22 aprilie 2008.
12. Legea nr.837 din 17 mai 1996 cu privire la asociațiile obștești , republicată în temeiul art.IV al Legii
nr.178 din 20 iulie 2007, cu renumerotarea elementelor ș i corespunzător modificarea referințelor //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 0 2.10.2007.
13. Legea nr.52 din 03.04.2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.110-114 din 0 9.05.2014
14. Legea nr.1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile
ilicite ale organelor de urmărire penala, ale procuratur ii și ale instanțelor judecătorești // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 4 iunie 1998, nr. 50-5 1.
15. Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 18 mai 2000, nr.57-58, art.375.
16. Legea privind accesul la informație nr.982 din 11 mai 2000 // M onitorul Oficial al Republicii
Moldova din 28 iulie 2000, nr.88-90.
17. Legea sindicatelor nr.1129 din 7 iulie 2000 // Monitorul Oficia l al Republicii Moldova din 19
octombrie 2000, nr.130-132, art.919.

95
18. Legea nr.382 din 19 iulie 2001 cu privire la drepturile persoan elor aparținând minorităților
naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor // Monit orul Oficial al Republicii Moldova din 4
septembrie 2001, nr.107.
19. Legea nr.1286-XV din 25 iulie 2002 cu privire la statutul refug iaților // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 12 septembrie 2002, nr.126-127, art.1003 .
20. Legea nr.1518 din 6 decembrie 2002 cu privire la migrațiune // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 15 ianuarie 2003, nr.1-2, art.2.
21. Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură // M onitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.415 din 25 martie 2016.
22. Legea nr.353-XV din 28 octombrie 2004 cu privire la Agentul Guv ernamental // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 19 noiembrie 2004, nr.208-211 .
23. Legea nr.320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.42-47 din 01.03.2013.
24. Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătoreasc ă // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.58 din 19.10.1995.
25. Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administrația publică local ă // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.32-35 din 09.03.2007.
26. Actele legislative ale RSSM Cu privire la decretarea limbii mol dovenești limbă de stat și
revenirea ei la grafie latină. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1990.
27. Legi, hotărâri și alte acte adoptate la sesiunea întâi a Soviet ului Suprem al RSS Moldovenești de
legislatura a XII. Ediție a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneș ti, Chișinău, 1990.
28. Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Mo ldova din 23.06.1990 // Vești
nr.8/192, 1990.
29. Decretul cu privire la puterea de stat din 27.07.1990 // Vești nr.8 din 11.12.1990.
30. Legea nr.691 din 27.08.1991 privind Declarația de independență a Republicii Moldova //
Monitorul Oficial nr.11-12 din 30.12.1991.
31. Hotărârea Guvernului nr.283 din 24.04.2013 „Pentru aprobarea Re gulamentului privind
organizarea și funcționarea Inspectoratului General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne”
// Monitorul Oficial nr.97-103 din 03.05.2013.

Manuale, monografii:
1. Alexianu G. Curs de drept constitu țional. Vol.I. Editura Casei Școalelor, 1930.
2. Aristotel. Politica. București: Ed, Națională, 1924.
3. Barbu V. Introducere în dreptul polițienesc român. Oradea: Cosm os, Societatea anonimă, 1927,
p.14.
4. Călinoiu C., Duculescu V. Drept constituțional și instituții po litice. Ediție revăzută  și completată.
București: Ed. Lumina Lex, 2005.
5. Ciobanu Dobrea Aurel. Valorificar ea subsidiarității în sistemul Convenției Europene a Drepturilor
Omului // Analele Universității București, nr.II/2004.
6. Cloșca I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: Europa Nova, 1995.
7. Cristian Ionescu. Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente, 1741–1991. Ediție
revăzută și adăugită // Regia autonoma Monitorul Oficial, 2000.
8. Dragnev D. Tara Moldovei în epoca luminilor. Chișinău, 1999.
9. Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. București : Ed. Lumina Lex, 1994.

96
10. Duculescu V. Protecția drepturilor omului: mijloace interne și internaționale. București: Editura
Lumina Lex, 2008.
11. Fistican E., Pascari A., Furdui S ., Bleșceaga S. Suporturi de c urs. Administrarea cauzelor de
contencios administrativ. Institutul Național al Justiției.
12. Gabureac A. Constituția – principala garanție a protecției drep turilor omului într-un stat de drept.
Materiale ale mesei rotunde cu participare internațională consacrată aniversării a 65-a de la
adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, 11 decembrie 2013.
13. Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Chișinău, 200 4.
14. Jean-Jacques Roussean. Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni. București:
Ed. Științifică, 1958.
15. Iancu Gh. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România. București: All Beck, 2002.
16. Ionescu C. Tratat de drept constituțional contemporan. Bucureșt i: ALL BECK, 2003.
17. Ionescu C. Tratat de drept constituțional contemporan. Ediția a 2-a. București: Editura C.H.Beck,
2008. 18. Luchaire F. De la methode en droit connstitutionnel // În Revue de droit publiv, mars-avril, 1981.
19. Luncan V., Duculescu V. Drepturile omului. Partea I. București: Ed. Lumina Lex, 1993.
20. Muraru I. Drept constituțional și instituții publice. București : Ed.Acrami, 1997.
21. Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituțional și instituții poli tice. București: Lumina Lex, 2004.
22. Năstase A. Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol. B ucurești: Institutul Român pentru
Drepturile Omului, 1992.
23. Orlov M., Climova A. Conceptul contenciosului administrativ // Revista „Legea și viața”, nr.6,
1999.
24. Potînga A., Costachi Gh. Asigurarea drepturilor omului în lume. Chișinău: Editura Epigraf, 2003.
25. Бондарь Н.С. Местное самоуправле ние и конституционное правосуди е.
Конституционализация муниципа льной демократии в России. Москва: Норма, 2008.
26. Кравец И.А. Российский конституционализм: проблемы становления, развития и
осуществления. Санкт-Петербу рг: «Юридический центр Пресс» , 2005.
27. Новицкий M. Что такое права человека // Наука и жизнь, nr.1, 2 001.
28. Платон. Избранные диалоги. Москва, 1965.
29. Тодыка Ю.Н. Конституция Украины: проблемы теории и практики. Ха рьков: «Факт», 2000.

Site Internet:
1. Organizația Națiunilor Unite: www.un.org
2. Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului: http://www.unh chr.ch/
3. Înaltul Comisar ONU pentru refugiați: www.unhcr.ch
4. Consiliul Europei: www.coe.int
5. Curtea Europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.i nt/
6. Uniunea Europeană: www.europa.eu.int
7. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa: www.os ce.org
8. Organizația Statelor Americane: www.oas.org
9. Comisia Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor: www.ach pr.org
10. Drepturile omului: http://www.droitshumains.org
11. Enciclopedia universală a drepturilor omului: http://www.eu dh.org/
12. Amnesty International: www.amnesty.org
13. https://ru.scribd.com/doc/45492395/Contractul-Social-Rousse au

97
14. https://constitutii.files.wordpress.com/2017/05/constitutia ia-organizatiei-internationale-a-muncii.pdf
http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=87&inline=
15. https://lege5.ro/Gratuit/g42dimjq/constitutia-organizatiei-mond iale-a-sanatatii-din-01011947
16. www.lhr.md/docs/conventia.protocoale.doc
17. http://www.scritub.com/sociologie/CARTA-SOCIALA-EUROPEANA-REVIZ UITA.php
18. http://www.infoeuropa.md/tratatele-coei/conventia-culturala-eur opeana/
19. http://fs.procuror.ro/be04 5c766ced187ff782a1bd91b98a90.pdf
20. http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventia-europeana-din-15-o ctombrie-1975-asupra-statutului-
juridic-al-copiilor-nascuti-in-afara-casatoriei-emitent-parlame ntul
21. http://www.infoeuropa.md/tratatele-coei/conventia-europeana-ref eritoare-la-statutul-juridic-al-
lucratorului-migrant/
22. http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-din-28-ianuarie-19 81-pentru-protejarea-persoanelor-
fata-de-prelucrarea-automatizata-a-datelor-cu-caracter-personal -emitent-parlamentul-publicat-
32946.html 23. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id= 286064
24. https://rm.coe.int/16806dbac4
25. http://www.infoeuropa.md/tratatele-coei/carta-europeana-a-limbi lor-regionale-sau-minoritare/
26. http://www.infoeuropa.md/tratatele-coei/conventia-cadru-pentru- protectia-minoritatilor-nationale/
27. https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Europei
28. http://www.infoeuropa.md/comisarul-drepturilor-omului/
29. https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_European%C4%83_a_Drepturil or_Omului
30. https://ro.wikipedia.org/wiki/Org aniza%C8%9Bia_pentru_Securitat e_%C8%99i_Cooperare_%C3%
AEn_Europa
31. Raport cu privire la seminarul regional din aprilie 2014, organ izat de FIDH, privind evaluarea
nivelului de protecție a drepturilor omului în teritoriile disp utate
https://promolex.md/old/upload/publications/ro/doc_1416394522.p df
32. http://artedeva.ro/wp/wp-content/uploads/2015/03/drepturilor_om ului_Mihut-Gheorghe.pdf
33. http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie22.pdf
34. https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_drepturilor_omului_și_ ale_cetățeanului
35. http://www.scritub.com/istorie/PRAVILELE-LAICE-sau-CARTEA-ROM95 173.php
36. https//arhive.org/stream/ÎndreptareaLegii.PravilaCeaMare1652
37. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituia_Cărvunarilor
38. http://romanianphilosophy.blogspot.md/2014/12/constitutia-carvu narilor-din-1822.html
39. http://istoria-romaniei.blogspot.md/2009/08/regulamentul-organi c.html
40.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/proclama-ia -islaz-921iunie-1848
41. http: https://ro.wikipedia.org /wiki/Constituția_României_din_18 66
42. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1923
43. https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/constitutia-din-1938/
44. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_RASS_Moldovenești_(19 25)

98
CUPRINS
INTRODUCERE…….. ………………….. ………………… ……………….. ………………… …………….3

TEMA I. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI………… ………………………….5
1.1. Concepții filozofice privind d repturile omului și libertăț ile fundamentale……………………………….5
1.2. Primele documente de drept constituțional privind drepturi le omului și libertățile
fundamentale din Marea Britanie, S tatele Unite ale Americii și Franța…………………………………………7

TEMA II. EVOLUȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA…… ………………..12
2.1. Evoluția drepturilor omului î n Moldova de până la al Doile a Război Mondial……………………….12
2.2. Drepturile omului în perioada regimului comunist din Moldo va Sovietică…………………………….16
2.3. Evoluția drepturilor omului după proclamarea suveranității Republicii Moldova……………………18

TEMA III. NOȚIUNEA, PRINCIPIILE APLICABILE ȘI C LASIFICAREA
DREPTURILOR OMULUI……………………………………… ……………………………………………………… ……21
3.1. Noțiunea și caracteristica drepturilor om ului și libertăților fundamenta le………………………………21
3.2. Principiile aplicabile dreptu rilor și liber tăților fundame ntale ale omului………………………………..23
3.3. Clasificarea drepturilor fundamentale ale omului………. ……………………………………………………… 25

TEMA IV. CONSIDERAȚIUNI GENERALE ȘI CARACTERISTICILE PROTECȚIEI
JURIDICE A DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE…. ………………32
4.1. Noțiunea de protecție jurid ică a dreptur ilor omului……. ……………………………………………………… .32
4.2.Trăsăturile caracteristice al e protecției juridice a dreptu rilor omului………………………………………34

TEMA V. MECANISME JURIDICE INTERNAȚIONALE DE CONSIDERARE
ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE …………..37
5.1. Caracteristica tratatelor Org anizației Națiunilor Unite pr ivind drepturile omului……………………37
5.2. Instituțiile ONU de considerar e și protecție a drepturilor omului………………………………………….42

TEMA VI. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR
OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE………………………. ……………………………………….48
6.1. Caracteristica Convenției Euro pene pentru apărarea dreptur ilor omului și libertăților
fundamentale și a altor tratate europene de drepturi ale omulu i…………………………………………………48
6.2. Instituțiile europene de consid erare și protecție a dreptu rilor omului…………………………………. ..54

TEMA VII. MECANISME JURIDICE NAȚIONALE DE CONSIDERARE
ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE. ………….62
7.1. Legislația națională privind p rotecția drepturilor omului și libertăților fundamentale……………..62
7.2. Rolul autorităților publice naționale în protecția dreptur ilor omului și libertăților
fundamentale………………………………………….. ……………………………………………………… ………………….63

TEMA VIII. PROTECȚIA DREPTURIL OR OMULUI ÎN TERITORIILE
DISPUTATE IMPLICATE ÎN CONFL ICTE DIN EUROPA DE EST. ………. ……………………………77
8.1. Caracteristica teritoriilor d isputate implicate în confli cte……………………………………………….. … 77
8.2. Drepturile omului în teritoriil e disputate și dificultățil e în protecția și promovarea lor……………79
8.3. Răspunsul comunității internaț ionale la încă lcările dreptu rilor omului în terit oriile disputate…..85

BIBLIOGRAFIE…………………………………………… ……………………………………………………… …………….93

99

PROTECȚIA JURIDICĂ
A DREPTURILOR OMULUI

Note de curs

Elaborare: Victor CATAN

Redactor Eugenia BALAN
Bun de tipar 21.03.2018 Form atul 60×84 1/8
Hârtie ofset. Tipar RISO Tira jul 50 ex.
Coli de tipar 12,5 Comanda nr. 24
MD-2004, UTM, Chișinău, bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 168
Editura „Tehnica-UTM”
MD-2045, Chișinău, str. Studenților, 9/9

100

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

PROTECȚIA JURIDICĂ
A DREPTURILOR OMULUI

Note de curs

Chișinău
2018