–note de curs pentru studenți – Zăbriceni , 2008 2Introducere în „Liturgica specială” În teologia românească, compartimentul de liturgică ce urmează… [619343]

Licență

–note de curs pentru studenți – Zăbriceni , 2008 2Introducere în „Liturgica specială” În teologia românească, compartimentul de liturgică ce urmează… [619343]

Byadmin ianuarie 1, 2024

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ DIN EDINEȚ
Ieromonah Petru Pruteanu
INTRODUCERE Î N STUDIUL
LAUDELOR ZILNICE ALE
BISERICII ORTODOXE
* * *
VECERNIA ȘI UTRENIA :
istoria și explicarea
–note de curs pentru studenți –

Zăbriceni , 2008

2Introducere în „Liturgica specială”
În teologia românească, compartimentul de liturgică ce urmează să fie studiat de noi a fost
numit „Liturgica specială”1 și el se deosebește de „Liturgica generală” și de „Tipic”. Principalele
izvoare și surse bib liografice2 sunt comune pentru toate aceste compartimente ale Liturgicii, numai
că la Liturgica Specială vom pune un accent deosebit pe istoria și explicarea fiecărei Laude, Taine
și Ierurgii, dar mai ales – pe istoria și explicarea Dumnezeieștii Liturghii .
În general, cultul ortodox este foarte variat ca formă și conținut, iar diversele rituri și servicii
liturgice, ținând cont mai ales de lungimea și complexitatea lor, pot fi împărțite în:
Rugăciuni (eÙca… , orationes, молитвы) –prin aceast subînțelegând nu atât rugăciunile care
compun diferite slujbe, ci cele de sine stătătoare, care formează rituri aparte, cum ar fi: Rugăciunea
la însemnarea pruncului, Rugăciunea de binecuvântare a strugurilor / stâlpărilor, Rugăciunile Sf.
Vasile cel Mare (exorcismele) etc.;
Rânduieli (t£xij / diat£xij , ordo, чин / чины) – prin această înțelegând niște rituri mai
complexe care, pe lângă una sau mai multe rugăciuni, mai conțin și tropare sau alte compoziții
imnografice și, adeseori, sunt însoțite de binecuvântări sau alt e gesturi liturgice. Dintre cele mai
cunoscute enumerăm: Rânduiala împărtășirii (Canonul și rugăciunile înainte și după împărtășire),
Rânduiala Parastasului , Rânduiala în ziua întâi după naștere la femeia lehuză și alte servicii, de
cele mai multe ori, din categoria Ierurgiilor;
Slujbe (¢kolouq…a , offcium, последование) – servicii liturgice care sunt mai dezvolatate ca
Rânduielile și care, de cele mai multe ori, pe lângă rugăciuni și tropare au ectenii și citiri biblice
(Apostol și Evanghelie). În serviciile liturgice ce primesc denumirea de „Slujbe”, încadrăm Laudele
bisericești (despre care vom trata mai jos ), dar și Sfintele Taine, anumite Ierurgii și mai ales Sfânta
și Dumnezeiasca Liturghie.
Pentru început ne vom ocupa de așa zisele Laude sau Ceasuri b isericești , după care vom
învăța despre Liturghie și celelalte Taine și Ierurgii ale Bisericii Ortodoxe.
SISTEMUL ACTUAL AL LAUDELOR (CEASURILOR)
DUPĂ CEASLOVUL MONAHAL
Î n decursul ultimelor șase secole, majoritatea liturgiștilor au susțin ut ideea că B iserica
Ortodoxă , î n ciclul unei zile liturgice, are șapte Laude bisericești .3 Însă p entru un studiu mai
sistematic și mai aprofundat, noi v om încerca să prezentăm sistemul Laudelor așa cum î l î ntâlnim î n
cărțile de cult (nu doar în Ceaslov) și în istoria slujbelor noastre , și nu cum este prezentat în
manualele mai noi sau chiar mai vechi. Menționăm că Biserica nu s -a legat niciodată de un anumit
număr de Laude, pentru că acesta a variat în timp și în funcție de anumite tradiții locale , de la două
– la șase laude4, iar menți unea din Psalmul 118:164 trebuie înțeleasă simbolic, ca expresie a
plinătății.
Biserica (atât cea văzută , cât și cea nevăzută ) Îl laudă pe Dumnezeu neîncetat, iar acest număr
de 7, anume aceasta înseamnă. Sistemul de 7 Laude, în forma c are î l cunoaștem astăzi este destul de

1 Împărțirea se datorează în special pr. prof. Ene Braniște. Liturgica rusă, care este cea mai bine dezvolatată, nu are o asemenea
împărțire, așa cum nu o întâlnim nici în alte tradiții teologice ortodoxe. Totuși, împărțirea nu este rea în sine, de aceea, am folosit -o și
noi, dar cu unele amendamente. În anul I de studii, la noi se studiază așa zisa „Liturgică generală”, împărțită în două
subcompartimente: Arheologia bisericească și Timpul liturgic ; î n anul II se studiază Tipicul; iar în anul III – așa zisa „Liturgică
specială” care cuprinde doar istoria și explicarea slujbelor (fără rânduielile lor, care sunt studiate detaliat în anul II). După părerea
noastră, această repartizare a materiei e mai bună și mai eficientă.
2 A se revedea izvoarele și bibliografia prezentată în cursul nostru de Arheologie bisericească (Liturgică generală) , dar și în lucrarea
noastră Liturghia Ortodoxă: istorie și actualitate, Ed. Sophia, 2008, pp. 32-50.
3 Prezentarea ace stui sistem, precum și istoria și explicarea fiecărei Laude în parte o putem găsi la Pr. Prof. Ene Braniște, Liturgica
Specială, Ed. „Lumea Credinței” 2005, pp. 23 -127.
4 A se vedea studiul nostru: Evoluția rânduielilor tipiconale în Răsăritul Ortodox, pp. 2-5. ( www.teologie.net ).

3târziu și s-a generalizat datorită Sf. Simeon al Thesalonicului (†1429), cunoscut pentru exagerările
privind simbolismele liturgice, iar mai târziu datorită Catehismelor din sec. XVII , printr-o analogie
stranie cu 7 Taine.
Curios, dar nici Ceaslovul nu face vreo referire la un anumit număr al Laudelor și nici nu
unește anumite Laude doar pentru a obține un anumit număr. Ceaslovul doar prezintă rânduiala a 9
Laude fără să facă o altă mențiune. Săvârșirea Laude se făcea după ora bizantină, iar timpul era
împărțit aproximativ în 12 ore de zi și alte 12 ore de noapte (în momentul solstițiilor), dar lungimea
zilei și a nopții varia în funcție de lună și anotimp5, iar aceasta atrăgea după sine și schimbarea orei
de săvârșire a slujbelor și chiar lungimea lor.6
Deci, a stăzi avem următorul sistem de 9 Laude, împărțit în trei cicluri, a câte trei Laude7:
1. Ceasul IX
2. Vecernia ciclul de seară
3. Pavecernița
4. Miezonoptica
5. Utrenia ciclul de dimineață
6. Ceasul I
7. Ceasul III
8. Ceasul VI ciclul de zi
9. Obednița / Liturghia
Observăm că în fiecare ciclul este câte o laudă mai importantă (marcată cu bold / text
îngroșat) și că Ciclul de zi se î ncheie cu Liturghia sau, mai ales î n Postul Mare, cu Obedni ța. Nu e
clar însă de ce Obednița este scoasă din sistemul de 7 Laude, iar Ceasul I a fost comasat cu Utrenia
doar pentru a ieși numărul de 7.
Cele două Laude importante: Vecernia și Utrenia au fost din totdeauna prezente î n rânduiala
slujbelor: atât la m onahi cât și la mireni. Astăzi ele sunt considerate Laude obligatorii (la care
trebuie să fii prezent) pentru a sluji Liturghia sau a te împărtăși cu Sfintele Taine. Celelalte însă,
sunt considerate Laude exclusiv monahale (mai ales Pavecernița și Miezonoptica) și, în majoritatea
Bisericilor Locale, ele nu sunt obligatorii pentru mireni. Doar în Biserica Rusă, și nu peste tot,
Ceasurile se citesc după toată regula tipiconală chiar și în parohii .
Este normal ca șirul de Laude să fie încununat de Liturghie („lauda laudelor”) pentru că și
evreii numărau momentele de aducere a jertfelor printre laude le simple , iar Laudele creștine își au
originea anume î n cultul iudaic . Este adevărat că Liturghia, în prezent, nu face parte din Ceaslov
(unde sunt celelalte Laude / Ceasuri), dar aceasta pentru că în vechime, monahii, în cea mai mare
parte nehirotoniți, nu puteau face Liturghia și o înlocuiau cu Obednița la care , uneori, monahii se
împărtășeau singuri cu Sf. Daruri mai înainte Sfințite. Deci nu întâmplător an ume din rânduiala
Obedniței , Liturghia a împrumutat cele 3 Antifoane care inițial erau altele , și finalul: Fie numele
Domnului binecuvântat… cu Psalmul 33, iar în cadrul Obedniței avem Crezul (care se rostea
î naintea împărtășirii), rugăciunea Slăbește, lasă, iartă… ca pregătitoare de împărtășire, apoi Să se
umple gurile noastre… de după împărtășire etc.8
Deci când vorbim de Obed niță, de fapt ne referim la o „liturghie fără preot” a monahilor. Și
astăzi, mai ales în mănăstirile de maici unde nu este preot, în locul Liturghiei se săvârșește
Obednița, numai că fără împărtășire.

5 A se vedea indicațiile din Minei, Sinaxare sau Calendare, unde este indicată lungimea zilei și a nopții pentru fiecare lună în parte.
Bineînețeles, acele mențiuni nu sunt întâmplătoare în Mineile și Sinaxarele noastre.
6 Aceasta e valabil mai ales în cazul Privegherilor de noapte unde, Tipicul Mănăstirii Sf. Sava, are prevederi deosebite pentru timpul
de vară și de iarnă ale anului. Evident, în perioada rece a anului, când nopțile sunt mai lungi și era mai puțin de lucru, și slujbele
trebuiau să fie mai lungi.
7 Și aici se pot găsi anumite simboluri, mai ales dacă de gândim la Ierarhia Cerească a lui Dionisie Areopagitul.
8 Toate aceste schimbări se datorează, în special, tradiției tipiconale studite. Datorită acesteia, Ceaslovul monahal savait devine
aplicabil și în mănăstirile de oraș, iar mai târziu, chiar și în catedrale și parohii, bineînțeles, suferind anumite schimbări.

4Astăzi, noi nu putem să fixăm (și să studiem) un număr al Laudelor bisericești, doar în baza
Ceaslovului savait pe care l- am moștenit, mai ales că acesta are foarte mult lipsuri în organizarea și
conținutul lui. De aceea, BOR a editat Catavasierul (numită la greci: EGKOLPION TOU
ANAGNWSTOU) , ca o carte care să împlinească lipsurile Ceaslovului, dacă ne uităm la aceasta prin
prisma ti picului practicat astăzi, fie și neoficial .9
Nu ne propunem nici să convingem pe cineva că Biserica Ortodoxă are anume 9 Laude, și nu
7 cum s- a crezut până acum. Nici nu am urmărit acest scop și nici nu e nevoie de așa ceva. Noi doar
am enumerat toate Laudele (fără a suprima ceva sau a uni una cu alta) pentru a le putea studia
sistematic și logic.
**********
VECERNIA ȘI UTRENIA
Preliminarii
Cele mai importante Laude de seară și dimineață: Vecernia și Utrenia au o istorie foarte
complexă și de aceea au nevoie de un studiu pe măsură. Singurele abordări serioa se î n acest
domeniu (în limba română) le -a făcut renumitul liturgist – Pr. Prof. Ene Braniște în tratatul său de
Liturgică specială10; iar anumite aspecte, dar care țin mai mult de slujba altarului , tot cu referire la
aceste Laude, le găsim la Pr. Prof. Pet re Vintilescu î n Liturghierul explicat11. Dar aceste studii, pe
lângă faptul că sunt confuze în anumite privințe și nu prezintă foarte sistematic materia, conțin și
anumite inexactități și chiar greșeli. De aceea, pentru a ajuta studentul teolog (dar și pe orice alt
cititor interesat), încercăm, în baza cursului Pr. Prof. Ene Braniște, să facem un nou suport de curs,
mai sistematizat și mai accesibil, la care vom adăuga și unele idei noi pe care le considerăm
necesare studiului teologic și care nu se regăses c î n Liturgica specială, dar vom și scoate tot ceea ce
nu are legătură directă cu cursul sau îl îngreuiază. Din această prezentare vom exclude î n primul
rând partea care ține de diferitele rânduieli ale acestor slujbe (și care este plasată de Pr. Prof. Ene
Braniște înaintea istoriei și exegezei)12, întru cât acestea nu țin de studiul istorico -exegetic, ci de cel
tipiconal. O altă noutate importantă în acest curs va fi folosirea unei bibliografii rusești mai noi și
mai vechi, neexplorată de liturgiștii români .
Din păcate, nu am reușit să încadrăm în acest suport de curs și informațiile despre Litia
Vecerniei și cea a Utreniei13, dar tocmai pentru că subiectul este foarte vast, am lăsat aceasta pentru
un studiu aparte, mai ales că acest subiect nu este explorat deloc în liturgica românească.
În cele ce urmează vom prezenta separat Laudele Vecerniei (fără Litie) și a Utreniei, deși ele
pot fi studiate și împreună sau paralel, mai ales că în cadrul slujbei de Priveghere ele formează ca
un tot î ntreg. Nu pretindem la o mare originalitatea în ceea ce facem, căci nu acesta e scopul, ci
acela de a da un instrument eficient de lucru studentului teolog. Nu de puține ori am fost nevoiți să
corectăm anumite idei și ipoteze ale Pr. Prof. Ene Braniște. De asemenea am făcut unele
concretizări privind particularitățile de cult ale Bisericii din Basarabia.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru toate!

9 Poate că chiar s -ar impune editarea unui „Ceaslov catedral și parohial” care să răspundă rigorilor și cerințelor liturgice de astăzi.
10 Editura „Lumea Credinței” 2005, pp. 34 -110.
11 Editura IBM BOR, 1998.
12 Considerăm că aceasta este și o greșeală metodologică, pentru că atât istoria cât și explicarea pornesc de la rânduielile aflate acum
în uz, dar se neglijează vechile rânduieli care, deși uitate, au marcat direct sau indirect conținutul Laudei. (Vezi și nota 1 din acest
studiu.)
13 Litia Utreniei este partea slujbei de dimineață (odinioară foarte dezvoltată), care se putea între stihira de după Evanghelie
(duminica: Î nviind Iisus din mormânt… ) și Ecfonisul Cu mila și cu îndurările…, care încheia această Litie. Despre ea se știe foarte
puțin în liturgica românească și puțini își pun problema rugăciunii Mânt uiește Dumnezeule poporul Tău…, care se pune uneori î n
acest moment. Nici Litia Vecerniei nu a fost pe deplini studiată și sunt foarte multe de spus. Tocmai de aceea am găsit de cuviință să
nu punem toate acele informații în acest curs, care nu este altc eva decât o parte a materiei obligatorii de studiu. (A se vedea la acest
subiect, Успенский Н. Д. Чин всенощного бдения на Православном Востоке и в Русской Церкви. Moscova 2004.)

5VECERNIA
Denumirile slujbei
Vecernia sau slujba de seară este lauda biserice ască cu care se î ncepe serviciul divin public al
fiecăr ei zile liturgice. Termenul de Vecernie , întrebuințat astăzi în chip curent pentru denumirea
acestei slujbe , este de origine slavonă ( de la вечер – seară ); el traduce exact cuvântul grecesc
˜sperinÒj (de la ˜spšra – seară), care la greci înseamnă „vecernie ”. Echivalentul latinesc al
acestuia este vesperae.
Timpul săvârșirii
În vechime, Vecernia se săvârșea după apusul soarelui, la ieșirea luceafărului de seară sau pe
la aprinsul luminilor, de unde vine și denumirea grecească cea mai veche: lucnikÕn (lat.
Lucernare ), pe care o găsim în scrieri din sec. IV14 Astăzi, după Tipic, vremea săvârșirii Vecerniei
este ceasul al zecelea din zi, adică, în funcție de anotimp, între orele 16.00 -18.0015. În mănăstiri, la
sărbătorile cu priveghere (sâmbătă seara, în ajunul praznicelor împărătești și al sărbătorilor sfinților
mai importanți), Vecernia se oficiază după apusul soarelui, urmată de Litie și Utrenie. Ca excepție
de la regula generală, în ceea ce privește timpul săvârșirii, Vecernia se face în timpul dimineții în
următoarele cazuri: în Duminica Rusaliilor (Vecernia Lunii Rusaliilor, care se săvârșește în ziua de
Rusalii, îndată după Liturghie), în Vinerea Patimilor (Vecernia Sâmbetei Patimilor, care în unele
părți, mai ales la bisericile parohiale, se face pe la prânz sau imediat după slujba Ceasurilor
Împărătești), și în toate cazurile când Vecernia se unește cu una din cele trei Liturghii: cu Liturghia
Darurilor mai înainte Sfințite (în toate miercurile și vinerile din P ostul Mare , afară de Vinerea
Patimilor);cu cea a Sf. Vasile (de patru ori pe an: î n ajunul Crăciunului, în ajunul Botezului
Domnului , în Joia și Sâmbăta Patimilor), sau cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur (la Bunav estire, î n cazul
când acest praznic cade în una din zilele de rând ale săptămânii, adică de luni până vineri, inclusiv
în Păresimi).
Scopul Vecerniei (ca rugăciune de seară) și semnificațiile ei duhovnicești
Scopul sau rostul rugăciunii de seară este să aducem lui Dumnezeu mulțumire pentru ziua
care a trecut și să -i cerem ajutor pentru petrecer ea în pace a nopții care se apropie
Sfârșitul zilei și apropierea serii sunt momente de popas important în viața noastră zilnică. O
zi trăită înseamnă și un pas în plus spre sfârșitul ireversibil al vieții noastre pământești¸ întunericul
nopții care se apropie ne duce cu gândul, fără să vrem, la apusul vieții noastre, la moarte, iar gândul
morții i -a făcut întotdeauna pe oameni să -și aducă aminte și de Dumnezeu, Stăpânul vieții și al
morții.
Asemenea gânduri și stări sufletești trăiau, mai intens decât noi, creștinii Bisericii primare,
care raportau totul la Dumnezeu. După cum am văzut, seara pentru ei nu numai încheierea unei zile
de muncă, ci și începutul unei noi zile. În momentul de răscruce dintre două zile consecutive din
viața lor, ei se simțeau datori să aducă lui Dumnezeu, ca pe o „jertfă de seară”, ofranda laudei ei de
mulțumire pentru ziua încheiată și totodată să -i ceară, pentru rugăciune smerită, ajutorul pentru
trecerea în pace a nopții care se apropia; de aceea rugăciunea de seară era socotită ca o datorie de
căpetenie a vechilor creștini și ea avea, în viața lor religioasă, o semnificație și o importanță
deosebită.
Identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală și veșnică, pe care „întunericul nu a cuprins -o”
(In. 1: 5) și care nu apune niciodată, inspira și caracteriza rugăciunea de seară a Bisericii primare.
Ideea aceasta o dezvoltă, printre cei dintâi, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei ( † 258): „Ni se
cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei; căci Hristos este soarele adevărat și

14 Vezi, de ex., Aetheria (Silvia) Peregrinatio ad loca sancta, cap.XXIV Termenul grecesc lucn…a vine de la lucnoj (opaiț, lampă,
lumânare, sfeșnic) și corespunde cu cel latinesc licerna, de la lux-lucis (lumina) de unde și termenul francez lucernaire, întrebuințat
uneori pentru Vecernie.
15 După unele vechi cărți românești de învățătură pentru preoți (ca Synopsis, Iași, 1751, F.48 v.), Vecernia se face la Ceasul al 12 -lea
din zi (adică la trei ceasuri după Ceasul al IX -lea).

6ziua cea adevărată. Și apunând soarele și (sfârșindu -se) ziua lumii, când ne rugăm și cerem ca să
vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii veșnice”16.
Cu un veac mai târziu, vorbind despre d atoria creștină a rugăciunii de seară, Sfântul Vasile cel
Mare spunea : „…Când ziua se sfârșește, se cade a mulțumi pentru toate câte am primit în curgerea
zilei aceleia și pentru toate câte am împlinit cu bun spor; apoi să mărturisim toate câte nu le -am
împlinit, fie că greșeala noastră e cu voie, sau fără voie, sau în taină făcută, fie prin cuvinte, ori
prin fapte, ori ascunsă în inimă; pentru toate trebuie să -L facem pe Dumnezeu îndurător, prin
rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mai folos, ca să nu cădem iarăși în asemenea
păcate; căci de aceea s -a și spus ( Ps. 4:4): „De cele ce ziceți în inimile voastre, întru așternuturile
voastre vă căiți”17. Cam în aceeași vreme (secolele IV -V), autorul anonim al Așezămintelor
apostolice î i î ndemna p e creștini: „Seara (faceți rugăciuni) drept mulțumire (lui Dumnezeu) că v -a
dat noaptea spre odihnă de osteneala din timpul zilei”18.Ideile Sfântului Ciprian și ale Sfântului
Vasile despre scopul și semnificația rugăciunii de seară în viața religioasă creștină au inspirat, în cea
mai mare parte, și textul celor șapte rugăciuni ale serii ( “ale luminilor” ), citite de preot în taină la
î nceputul Vecerniei (a se vedea textul lor, î n Liturghier ).
Originea ritualului principal al Vecerniei. Descrieri vechi ale Vecerniei
Obiceiul de a sfinți seara printr -o rugăciune sau slujbă specială exista și la evrei. Esențialul
acesteia î l constituia ritul aprinderii și așezării sfeșnicului cu lumini, în fața căruia arhiereul
aprindea tămâie și care apoi trebuia să ardă toată noaptea „înaintea Domului”, adică în fața perdelei
din Cortul mărturiei (vezi Ieșire 30:6 -8 și Lev. 24:14). Ritul acesta a trecut și în viața religioasă a
primelor generații creștine, alcătuite în cea mai mare parte de foști evrei, el căpătând o semnificație
nouă, creștină: „lumina lină” a sfeșnicului aprins la vreme de seară le aducea aminte creștinilor
despre „Cuvântul (care) era lumina cea adevărată și Care, venind în lume, luminează pe tot omul”
(In. 1: 19). Încă din veacul al doilea, Tertulian amintește despre obiceiul aprinderii sfeșnicului la
adunările de seară pentru rugăciune, în desfășurarea cărora domnea improvizația19. Curând însă s -a
constituit un ritual întrebuințat peste tot, în cadrul căruia rugăciunea principală, care însoțea ritul
aprinderi i sfeșnicului de seară, avea ca temă predominantă exprimarea mulțumirii pentru lumina
naturală a zilei și pentru cea spirituală adusă de Mântuitorul. De o astfel de „mulțumire de seară”
(epilÚcnioj eÙcarist…a ) amintește atât Sfântul Grigore de N yssa, î n Viața Sfintei Macrina, cât și
Sfântul Vasile cel Mare, care vorbește despre obligația creștinilor de a aduce lui Dumnezeu laudă de
mulțumire la sfârșitul zilei, prin cântarea imnului „Lumină lină…”, din care el citează un scurt
fragment20. Cam în aceeași v reme, î n Apus, Fericitul Ieronim o î ndemna pe una din corespondentele
sale ca, “aprinzând sfeșnicul să aducă jertfă de seară” .
Cea dintâi descriere a ritualului rugăciunii de seară o găsim în așa numita Rânduială
bisericească egipteană, care este o preluc rare a lucrării Tradiția apostolică, a lui Ipolit Romanul
din secolul III (cap. 25)21. Un ritual asemănător ne transmite și un alt document, similiar, din
aceeași grupă a „Rânduielilor bisericești”, și anume Testamentum Domini (cart. II, cap.11). Mai
amănunțit ni se descrie rânduiala slujbei de seară în al treilea document, din aceeaiași categorie cu
cele dinainte, adică în Constituțiile Apostolice (Așezămintele Sfinților Apostoli) din sec IV -V22.
Î n Orient, sec. IV-VIII. Informații interesante despre felul cum se săvârșea slujba de seară la
Ierusalim, mai ales în Săptămâna Patimilor, slujba care prezenta multe analogii cu cea de astăzi , ne
dă, prin anii 380 -385, pelerina apuseană Aetheria sau Egeria (alias Silvia), în însemnările ei de
călătorie la Locurile Sfinte.23Din informațiile date de ea și de alte izvoare, vedem că în a doua

16De dominica oratione, cap. 35 (P.L. 4, col.560).
17Regulile monahale mari, 37,4..
18 Cart. VIII, cap.34.
19Apologeticum, cap.39.
20 Despre Sfântul Duh, XXIX, 73.
21 Textul în românește cu unele comentarii au fost editate de Pr. Petru Buburuz, Sfântul Ipolit Romanul și Tradiția Apostolică,
Chișinău 2002, 264 p.
22 Cart. VIII, cap. 35-37.
23Peregrinatio ad loca sancta, cap.24 (Ethérie, Journal de voyage, texte latin, introd. et trad. de H. Pétré, nouveau tirage, Paris,
1971, p. 188.ș.a.). Aici Vecernia era însoțită, datorită specificului locului, și de anumite litanii / procesiuni la anumite locuri sfinte:
Golgota, Mormântul Domnului, etc., care de fapt, se aflau toate sub bolta Martyrionului . Aceste procesiuni se vor dezvolta î n ritul
catedral de la Constantinopol sub forma procesiunilor la skevofylakion și baptisteriu.

7jumătate a secolului IV se fixase deja o rânduială a slujbei de seară, cu ritul originar și central al
aprinderii luminilor, cu rugăciuni și cântări de imne și de psalmi cântați antifonic (î n special
Psalmul 140 care este cel mai vechi; mai târziu s- au adăugat psalmi din Catisma a XVIII, iar de prin
sec. VIII, Vecernia se î ncepe cu Psalmul 103). La ele se adăugau și câteva rugăciuni ale episcopului
/ preotului – î n special una de la sfârși t de plecare a capetelor24. Î n general, aceste rânduieli primare
erau î ntre buințate în Palestina, Capadocia și alte zone ale Răsăritul ui creștin (mai puțin
Constantinopolul și Grecia de astăzi) . Î ntre aceste zone existau însă și diferențe care depind eau î n
primul rând de capacitatea de preluare și folosire a materialului imnografic compus, î n cea mai mare
parte, la Mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim.
În jurul anului 600, călugărul Ioan Mosh ul și Sofronie (viitorul patriarh al Ierusalimului),
vizitându- l pe starețul Nil al Mănăstirii din Sinai, asistă acolo la slujba unei Vecernii de sâmbătă
seara, pe care ei o descriu. Ea cuprindea, între altele: Psalmul I („Fericit bărbatul…”), Psalmul 140
(„Doamne, strigat- am către Tine…”), imnul „Lumină lină…”, rugăciunea „Învrednicește -ne,
Doamne…” și rugăciunea lui Simeon („Acum slobozește…”). Dar totodată, această descriere arată
că slujba monahală a egumenului Nil încă nu avea stihiri și tropare, ceea ce a stârnit nedumerirea
pelerinilor săi Ioan și Sofronie, care deja erau obișnuiți ca la Ierualim să le audă (în special datorită
„școlii imnografice ” de la Mănăstirea Sf. Sava)25.Aceasta demonstrează odată în plus că slujba
Vecerniei (ca și celelalte) nu a cunoscut aceeași dezvoltare peste tot.
Constantinopol, sec. VII-XII. Către sfârșitul secolului VII, Sinodul Trulan (692) vorbește, în
Canonul 90, despre intrarea preoților în altar ( Intrarea de astăzi), la Vecernia de sâmbătă seara și
duminică seara. De fapt aceast ăIntrare însemna și la propriu int rarea (nu re-intrarea) clericilor î n
altar, căci până la Intrare întreaga rânduială se făcea în mijlocul bisericii .26Evhologhiul catedral de
la Constantinopol (Codicele Barberini grec 336 din Biblioteca Vaticanului, secolele VIII-IX) ne
transmite și textul rugăciunilor citite de preot î n timpul Vecerniei, aproape identice cu cele de
astăzi, știindu -se că ele sunt anume de origine constantinopolitană, puse uneori pe seama Sf.
Gherman al Constantinopolului.
Vecernia (dar și Utrenia) din acea vreme, dar mai a les cea din sec. IX-XII de la
Constantinopol se î ncepea î n mijlocul bisericii cu Binecuvântată este Împărăția…, după care urmau
2 serii a câte trei antifoane (după Psaltirea antifonică constantino -politană); În prima serie se cântau
Psalmii 85 și 140 car e constituiau Antifoanele neschimbabile ale Vecerniei , iar ceilalți Psalmi erau
rânduiți după zilele săptămânii. Urma prochimenul (uneori cu Paremii) apoi a doua serie de
Antifoane ce consta din Psalmii: 114, 115 și 116; la primul Antifon se cânta refrenul : Pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…, la al doilea: Mântuiește -ne pe noi Fiul lui Dumnezeu… +
Unule Născut…, iar la al III-lea: Sfinte Dumnezeule… – după o rânduială asemănătoare cu cea a
Liturghiei. Pentru că erau 6 Antifoane, erau și 6 rugăciuni (deși numărul lor în manuscrise variază
de la 4 la 11).27 Menționăm că acest tip de Vecernie (numit de Sf. Simeon al Thesalonicului
„rânduiala cântării – asmatike akolouthia”) nu avea în rânduiala ei Ps. 103 și nici alte stihiri și
tropare . Deja p rin sec. XI, când la Constantinopol se generalizează Ceaslovul savait, rânduiala
descrisă mai sus începe să dispară sau să fie combinată cu rânduielile monahale, mai ales datorită
rânduielilor de la Mănăstirea Studion care se impun în tot Bizanțul european și nu numai. Totuși, în
sec. XIV, Sf. Simeon al Thesalonicului arată că această rânduială se mai păstra pe alocuri, dar era
pe cale de dispariție din cauza lungimii ei excesive și a lipsei de cântăreți buni.28
Sec. XIII și mai departe. Î n mod evident, î n s ec. XIII se generalizează Vecernia de tip
savaito-studit, din ritul catedral constantinopolitan î mprumutându- se doar rugăciunile și alte câteva
elemente neî nsemnate , iar restul slujbei fiind fundamentate pe ritul mănăstiresc al Vecerniei . Deja

24 Acesta de fapt, constituie încă din vechime un element indispensabil Vecerniei, Utreniei și Liturghiei (prin Rugăciunea de după
Amvon) care marca și binecuvântarea de concediere.
25 Povestirea lui Ioan Moshos și a lui Sofronie, ed. de J. B. Pitra, î n Juris ecclesiastici Graecorum historia et monumenta, I, Roma,
1864, pp. 220- 221. Relatarea desfășurată o găsim și la Petre Vintilescu, Poezia imnografică, Buc. 1943, p. 67.
26 Însăși lumina nu era scoasă din altar, așa cum se făcea peste tot în Răsărit (imitând scoaterea luminii din Sf. Mormânt la Ierus alim),
ci se aducea din afară printr -un fasta deosebit.
27 Din sec. XIV s- a fixat numărul de 7 rugăciuni ale Vecerniei, pe lângă cea a Intrării și a plecării capetelor de la sfârșit.
(Дмитриевский А. А. Вечерние Светильничные Молитвы // Историческая судьба их, положение в древнейших евхологиях
славяно -русских и греческих и нынешнее место в Служебнике. Московские Епархиальные Ведомости №9 -10/2004).
28 Pr. Grigorii Vulfenden și Mihail Jeltov, Vecernia, în Enciclopedia Ortodoxă (Moscova 2004), vol. 7, pp.78 -85.

8pe la î nceputul secolului XV, Simeon al Tesalonicului ne dă cea dintâi descriere amănunțită și
explicare a Vecerniei din timpul său, care era absolut identică cu cea de azi atât pentru zilele de
rând, cât și pentru cele de sărbătoare29.
La uniformizarea rânduielii Ve cerniei, adică la fixarea ei în forma pe care o are azi, a
contribuit și apariția cărților tipărite, de la sfârșitul secolului XV înainte.
Explicarea rânduielii actuale a Vecerniei
Partea introductivă. De multe ori, Laudele sunt puse î n strânsă legătură cu istoria sfântă a
mântuirii neamului omenesc. Fiecare dintre ele amintește sau simbolizează una ori alta dintre
perioadele sau din momentele și faptele cele mai însemnate ale iconomiei mântuirii. Din pu nctul
acesta de vedere, Vecernia evocă epoca cea mai veche din istoria sfântă: Epoca Vechiului
Testament, adică vremea revelației nedepline, dinainte de venirea Mântuitorului; iar în legătură cu
viața pământească a lui Hristos, Vecernia ne aduce aminte de ridicarea de pe cruce și
î nmormântarea Domnului, care , precum știm, au avut loc seara30. Vechii Părinți bisericești o puneau
în strânsă legătură cu Cina Domnului și cu moartea Lui pe cruce31.
Formula de binecuvântare de la î nceputul Vecerniei („Binecuvântat este Dumnezeul
nostru…”) arată că, în epoca de început a istoriei mântuirii, pe care o reprezintă această slujbă,
omenirea nu știa altceva despre Dumnezeu decât că El există și că e unul singur. Caracterul
nedesăvârșit al revelației din acele îndepărtate vremuri este simbolizat și prin faptul că, la începu tul
slujbei, se deschide numai perdeaua catapetesmei, pe când sfintele uși rămân închise, închipuind
astfel cunoașterea nedeslușită și vagă, pe care lumea o avea atunci pentru Dumnezeu și care se
întemeia mai mult pe amintirea revelației primordiale, de la creație.
Preotul dă binecuvântarea de început, din altar, deoarece altarul bisericii închipuie cerul sau
paradisul, iar preotul îi închipuie acum pe primii oameni, în timpul cât erau încă în rai, înainte de
căderea lor în păcat.
Psalmul 103 („Binecuvântea ză, suflete al meu pe Domnul…”), care în Psaltire, are supratitlul
„Despre facerea lumii” , ne vorbește despre creația lumii, despre frumusețea și minunățiile firii, așa
cum se înfățișa ea atunci când ieșise din mâna Ziditorului și când toate câte făcuse Dumnezeu erau
„bune foarte” (Facere, I, 31); el zugrăvește totodată, cu măiestrie, providența sau purtarea de grijă a
lui Dumnezeu față de făp turile Sale. De aceea, Biserica l- a găsit potrivit pentru preamărirea lui
Dumnezeu – Creatorul la î nceputul unei n oi zile și de aceea i se mai spune și psalmul introductiv
sau începător (al Vecerniei și totodată al zilei: prooimakÕj yalmÒj , предначинательный псалм ).
El a fost consacrat ca psalm specific al slujbei de seară ( yalmÕj ™sperinÒj ), mai ales pentru că în
versetele 21- 21, care se repetă la sfârșitul psalmului, se vorbește și de apusul soarelui: „Soarele și -a
cunoscut apusul său; pus -ai întuneric și să s -a făcut noapte, întru aceea vor trece toate fiarele
pădurii”.
Ieșirea preotului din altar și rămânerea lui în fața ușilor împărătești închise, unde el citește (în
taină) rugăciunile luminilor și de unde rostește apoi ectenia mare, reprezintă (simbolic) omenirea de
dinaintea venirii Mântuitorului, implorând mila dumnezeiască, în fața porților zăvorâte, ale ceru lui.
Rugăciunile pe care preotul le citește în taină, în fața ușilor împărătești, se numesc
rugăciunile Vecerniei sau ale luminilor de seară (eÙcaitoà )32 pentru că ele se citeau odinioară la
vremea când se aprindeau în biserici luminile sfeșnicelor și ale candelelor, menite să risipească
întunericul nopții. De aceea, în ele este vorba de lumina spirituală a cunoștinței de Dumnezeu, care
luminează cărările oamenilor în întunericul necunoștinței și ale păcatului. În rânduiala de azi a

29Despre dumnezeiasca rugăciune, cap. 331-334, 336-348, î n trad. Rom. tip. De Toma Teodorescu, Traktat asupra tuturor dogmelor
credinței noastre ortodoxe…, București, 1865, pp. 214 -229.
30 Vezi, de ex., Povățuirile din Liturghier : „…Slujitorul altar ului… dator este… să săvârșească Vecernia (sau să o asculte); la care, cu
cucernicie să gândească în sine și cu umilință să cugete, cum Domnul… Hristos, după mântuitoarele Sale patimi, vineri seara s -a
răstignit pe cruce pentru păcatele noastre și a murit pentru mântuirea noastră…” etc.
31 Vezi, de ex., Sfântul Ioan Cassian, De institutis coenobiorum, cart. III, cap. 3: „ Cum că jertfele de seară se aduceau în biserică, o
putem dovedi chiar din cuvintele lui David: Să se îndrepteze rugăciune mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele ca o
jertfă de seară (Ps. 140, 2); cuvinte prin care se poate înțelege și acea adevărată jertfă de seară pe care, de asemenea, seara a dat -o
Domnul și Mântuitorul Apostolilor Săi, care ședeau la Cină, când a încredințat Bisericii Sfintele Taine, precum și acea jertfă de
seară, pe care El însuși în ziua următoare , la sfârșitul veacurilor, a adus -o Tatului Său prin ridicarea mâinilor Sale pentru mântuirea a
toată lumea. Întinderea mâinilor Mântuitorului pe cruce pe drept cuvânt se numește ridicare …”.
32 De fapt denumirea provine de la Rugăciunea a VII -a, apoi a trecut la întreg blocul de 7 rugăciuni.

9Vecerniei, ele sunt î n nu măr de șapte . Dintre cele șapte rugăciuni ale luminilor, cea mai frumoasă și
cea mai expresivă pentru scopul Vecerniei ca rugăciune de seară este ultima; ea seamănă mult cu
rugăciunile corespunzătoare din rânduiala slujbei de seară în vechile Rânduieli bisericești33.
Ca și la cele 12 rugăciuni ale dimineții, de la începutul Utreniei, despre care vom vorbi mai
târziu, rugăciunile luminilor din rânduiala Vecerniei actuale erau odinioară răspândite de -a lungul
î ntregii slujbe, fiind citite de preot î n timpul ec teniilor rostite de diacon (prima rugăciune se citea în
timpul ecteniei mari de la începutul slujbei; a doua în timpul ecteniei mici de după prima stare a
Catismei din rânduiala Vecerniei sărbătorilor; a treia, concomitent cu ectenia mică de după starea a
doua ș.a.m.d.); cu timpul, au fost grupate toate la un loc, la începutul slujbei (în timpul citirii
Psalmului 103 ), pentru ca preoții să rămână liberi și să poată rosti ei înșiși ecteniile rostite odinioară
de diaconi, după împuținarea și dispariția treptată a acestora din serviciul bisericilor parohiale. De
altfel, cele mai vechi manuscrise ale Liturghierului nu cuprindeau decât rugăciunile preotului,
așezate una după alta, fără ecteniile diaconale, care se scriau în manuscrise aparte; de aceea
Liturghiere le noi au preluat aceste rugăciuni așa cum erau așezate în manuscrisele vechi.
Catisma de rând, adică psalmii care se citesc la Vecernie după ectenia mare, simbolizează
perioada de pregătire a omenirii de dinainte de venirea Mântuitorului, cu ajutorul învățăturilor
divine date de Legea Veche, prin patriarhi și prooroci.
Psalmul 140 („Doamne, strigat- am către Tine…”), care se cântă după catismă, e psalmul
propriu și caracteristic al Vecerniei ( psalmus lucirnalis ). E menționat ca făcând parte din rânduiala
rugăciunii de seară chiar în Constituțiile apostolice34, la Sfântul Ioan Gură de Aur35 și la Sfântul
Ioan Cassian36 și întrebuințat, în această calitate, atât la rugăciunea de seară a evreilor, cât și în toate
riturile liturgice creștine, împreună cu psalmii următori, cântați (citiți) – î n acest moment al
Vecerniei încă din vechime (Ps. 141, 129, 116 ) și numiți în general psalmii de seară sau psalmii
luminilor (pentru că ei se cântau odinioară în timp ce în biserici se a prindeau sau se aduceau
sfeșnice le cu lumini) – psalmul 140 exprimă, în accente duioase și impresionante, starea de rătăcire
și de deznădejde a omului despărțit de Dumnezeu, izvorul și dreptarul vieții sale spirituale, precum
și ideea de pocăință, intim legată de rugăciunea de seară. Încă din cu ltul iudaic.
Cădirea de la „Doamne, str igat-am…” este simbolul văzut al rugăciunii noastre, pe care o
înălțăm spre Dumnezeu, așa cum se înalță fumul de tămâie, cerând să fie bine -primită de El ca o
jertfă de seară, precum zice psalmistul: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia, înaintea Ta;
ridicarea mâinilor mele – jertfa de seară , auzi- mă, Doamne!” (Ps. 140:2), care se cântă la începutul
cădirii. După unii liturgiști, cădirea aceasta ar fi, totodată, o reminiscență a ritualului iudaic prin
care se împlinea porunca dată de Dumnezeu lui Moise de a se aduce ofrandă de tămâiere seara și
dimineața, în fața altarului în semn de ispășire a păcatelor (Ieș. 30:7 și Num. 17:6-15). Î n riturile
Bisericilor Orientale necalcedoniene (la copți, sirienii iacobiți și maroniți) ea s -a dezvoltat mai mult
decât în ritul bizantin, luând extensiunea din slujbe deosebite de Vecernie (slujba tămâierii de
seară), în care se accentuează ideea originară de pocăință, legată de ritualul rugăciunii de seară.
Intrarea Vecerniei37(E‡sodoj, Вход) cu cădelnița. Cu toate că slujba Vecerniei reprezintă, în
general, vremea de dinainte de venirea Mântuitorului, totuși rânduiala ei anticipează, oarecum,
venirea Aceluia care este țelul ultim al istoriei mântuirii și în Care s -au î mplinit t oate aspirațiile
lumii precreștine și toate preînchipuirile și simbolurile Legii Vechi. De aceea, stihuri din unii
psalmi, ca: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este
milostivirea!” (Ps. 129: 3) exprimă, de fapt î ncrederea omului vechi- testamentar în mila și
îndurarea lui Dumnezeu, deci nădejdea lui în mântuirea după care suspină. Astfel de versete servesc
drept introducere la stihirile din rânduiala Vecerniei, compuse sub inspirația mântuirii realizate în
Noul Testament .

33 Vezi de ex., Const. apost., VIII, 37, î n trad. rom. cit., pp.259-260. Se știe însă că această rugăciune a 7 -a se spunea de către preot
în timpul recitării imnului Acum slobozește…
34 Cart. II, cap.59, trad. rom. cit., p.80.
35Omilie la Ps. 140. P.G. 49, col. 426-427.
36Collationes Patrum, IX, 36 (P.L. 49, col.818).
37 Am folosit denumirea corectă a acestei procesiuni tocmai pentru că cea uzuală de „Vohod” este înțeleasă mai degrabă ca ieșire,
ceea ce nu este corect din punct de vedere liturgic (a se vedea și ideea Rugăciunii Intrării). Am mai numit „Vohodul” și „procesiune”
pentru a sublinia atât ieșirea, cât și intra rea.

10Cântările Legii Vechi, adică versetele sau stihurile din Psalmii 140, 141, 129 și 116, cântate
înainte de fiecare stihiră, se împletesc deci și alternează cu cele ale Legii Noi, arătând astfel legătura
indisolubilă dintre cele două mari perioade ale is toriei mântuirii.
Stihirile de la „Doamne, strigat- am…”, ca și cele de la Stihoavnă, comemorează și slăvesc fie
Învierea Domnului (la Vecernie din ajunul duminicilor), fie praznicul respectiv sau faptele sfinților
sărbătoriți în zilele respective. Numărul lor este în raport cu gradul de importanță al fiecărei
sărbători: la Vecernia Învierii (duminicilor) se cântă 10 stihiri, la Vecernia sfinților mari 8, la
Vecernia zilelor de rând 6, iar la Vecernia mică (a sărbătorilor cu Priveghere) numai 4.
Venirea Do mnului în lume este simbolizată mai sugestiv de procesiunea: ieșire -intrare de la
Vecernia sărbătorilor, care se face cu cădelnița.
Deschiderea ușilor împărătești înainte de Intrare simbolizează redeschiderea raiului pentru
om, prin venirea lui Adam cel No u, iar lumina purtată înaintea slujitorilor închipuie lumina adusă în
lume de Mântuitorul, Care a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In. 7: 12). După cum spunea
Simeon al Tesalonicului, prin ieșirea preotului în mijlocul bisericii și apoi prin intrar ea lui din nou
î n altar „se arată cum că Unul -Născut, Fiul lui Dumnezeu, pogorându -Se până la noi din crugurile
cerului iarăși la cer S -a înălțat și pe noi ne -a suit… Pentru că ieșirea și pogorârea (preotului)
însemnează și smerenia lui Hristos; îmbrăcarea în veșminte (felon) simbolizează întruparea;
șederea în mijlocul bisericii38 și plecarea capului înseamnă că Mântuitorul S -a răstignit în mijlocul
pământului, a murit și a S -a pogorât în iad pentru noi… întoarcerea din nou și intrarea în altar
î nseamn ă că (Domnul) S -a înălțat de pe pământ la ceruri și S -a suit acolo de unde a venit, cu trupul
pe care l-a luat… Procesiunea Vecerniei înseamnă totodată și pogorârea lui Dumnezeu, care v -a fi
î n veacul cel de apoi”39.
Cădirea î nainte de Intrare reprezintă tămâia despre care este vorba în rugăciunea intrării, ca
simbol al rugăciunii noastre. Ea se aduce spre slava și cinstea lui Hristos, a Cărui venire în lume
este înfățișată aici și a Cărui viață și lucrare răscumpărătoare a constituit o adevărată jertfă bi ne-
plăcută lui Dumnezeu. După unii liturgiști, fumul de tămâie simbolizează acum norul în care
Domnul S- a înălțat în cele cerești!
Imnul „Lumină lină…” ( Fîj ƒlarÒn , Свете тихий – lumină aducătoare de bucurie), care se
cântă la Intrare (dar se poate și c iti, î n zilele de rând, când nu este intrare), este unul dintre cele mai
vechi imne de inspirație creștină, intrate în uzul liturgic. După unii istorici, imnul provine chiar din
secolul II sau III. Întrebuințarea lui în cult, ca imn specific al rugăciunii de seară, prin care creștinii
aduceau lui Dumnezeu „mulțumire pentru sfeșnic”, este menționată în chip expres, încă din secolul
IV, de către Sfântul Vasile cel Mare40, care citează un fragment din el, numnindu -l „cântare veche”
(¢rcaˆa fwn»), cunoscută încă de pe atunci ca fiind a Sf. Mc. Antinoghen, episcop originar din
Sevastia Capadociei, martirizat î n 303 sau 311, și amintit în sinaxarul ortodox la 16 iulie. Vechimea
imnului este confirmată și de faptul că îl găsim, ca parte a rânduielii Vecerniei , și în riturile liturgice
ale Bisericilor Orientale necalcedoniene, adică la monofiziții sirieni (iacobiți) și egipteni (copți), cu
mici variante de text. Numai Ceasloavele slave și românești îl pun greșit sub numele Sfântului
Sofronie, patriarhul Ierusalimului († 638), căruia îi putem atribui, cel mult, consacrarea oficială sau
generalizarea acestui imn î n serviciul liturgic al Bisericii de R ăsărit.
După cuprins, imnul „Lumină lină…” are un caracter hristologic și totodată trinitar. El este,
adică adresat lui Hristos, Care este „ lumina cea lină (aducătoare de bucurie) a slavei Tatălui
ceresc”, – dar, totodată, afirmă cu precizie atât distincția celor trei persoane ale Sfintei Treimi, cât și
unitatea lor în dumnezeire („… lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu…”). textul
imnului ne face deci să bănuim că alcătuirea și introducerea lui în serviciul liturgic s -a făcut pe
vremea discuțiilor trinitare și hristologice, din secolele III -IV. Textul acesta constituie de altfel, un
ecou fidel al celei ma i vechi rugăciuni de mulțumire pentru lumina de seară, care ni s -a transmis î n
cadrul ritualului descris î n Rânduiala bisericească egipteană (sec. III), amintită mai înainte.
În vechime, imnul se cânta în momentul când pe cer se ivea luceafărul de seară ; iar î n biserici
sfeșnicul cu lumină se scotea din altar (în tot Răsăritul, după modelul scoaterii luminii din Sf.

38 În Biserica Rusă procesiunea se face doar pe solee și nu ajunge în mijlocul bisericii așa cum se întâmplă la greci și români. În acest
fel se pierde puțin și din simbolismul dat de Sf. Simeon al Tesalonicului.
39Despre sfintele rugăciuni, cap. 333- 334 și 347, î n trad. rom. cit., pp. 218,226.
40Despre Sfântul Duh, XXIX, 73.

11Mormânt la Ierusalim) sau se aducea de afară (la Constantinopol41). Această lumină era „menită ” să
împrăștie întunericul serii, sfeșnic a cărui amintire clară o păstrează, de altfel, atât textul imnului
(„…văzând lumina cea de seară” = fîj ˜sperinÒn ), cît și lumânarea aprinsă sau sfeșnicul purtat
înaintea preotului la vohodul Vecerniei sărbătorilor, dar mai ales ritul lumini (sfeșnicului) din
rânduiala Vecerniei cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în Păresimi (a se vedea mai departe,
la rânduiala și explicarea acestei Liturgii). Lumina care apărea în mijlocul credincioșilor adunați
pentru rugăciunea de seară era ca o prezență simbolică (spirituală) a Mântuitorului, Care se
identificase pe Sine cu lumina lumii (Ioan. 8: 12). Rostirea sau cântarea imnului î n acest moment,
vroia să spună că, în haosul și întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi,
așteptarea și venirea lui Mesia era ca luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de
încredere și de nădejde.
De aceea, importanța momentului este marcată prin formula (Înțelepciune, drepți”, care – ca
și cea de la Intrarea cu Sfânta Evanghelie din rânduiala Liturghiei – vrea să atragă luarea -aminte a
credincioșilor asupra prezenței simbolice a lui Hristos, Care este „ Înțelepciunea de la Dumnezeu”
(1 Cor. 1: 30) și trebuie întâmpinat prin atitudine fizică de respect, adică prin poziția dreaptă a
corpului și prin cuviința și atenția cu care trebuie să ascultăm imnul care se va cânta (citi) și care ne
vorbește tot despre Hristos -Mântuitorul.
După Intrare. Prochimenele și stihurile care le însoțesc sunt versete din psalmi . Unii cred că
în trecut aici (dar și în alte mom ente unde avem î n prezent prochimene) psalmii se cântau î n
î ntregime42dar cu timpul au rămas sub forma unor simple versete așezate înainte de P aremii (la
Vecernie), de Evanghelia dimineții (la Utrenie) sau de Apostol și Evanghelie (la Liturghie). De
aceea și poartă denumirea de proke…menoj , adică așezat înainte.
Prochimenele de la Vecernie sânt rânduite pe zilele săptămânii, fiecare zi având prochimenul
ei, iar cele de la Utrenia duminicilor, pe glasurile Octoihului. La Utrenia altor sărbători se cântă
prochimenul propriu al sărbătorii respective, iar la Liturghie fiecare Apostol are prochimenul și
stihul lui.
La Vecernia din Sâmbăta Patimilor prochimenul nu se cântă, în semn de întristare pentru
Domnul, Care atunci Se află în mormânt.
Paremiile, care se citesc î n prezent după prochimen, la Vecernia sărbătorilor din perioada
Octoihului și a Penticostarului și la Vecernia zilel or de rând din perioada Triodului (miercuri și
vineri seara din săptămâna brânzei și toate zilele din Păresimi), sunt lecturi (perico pe biblice) alese
din anumite cărți ale Vechiului și Noului Testament. Cuvântul grecesc paroim…a însemnează, de
fapt, proverb, parabolă, pildă și se aplică Proverbelor (Pildelor) lui Solomon. Cu timpul denumirea
de paremie s-a generalizat pentru toate lectu rile biblice folosite la Vecernie, pentru că de cele mai
multe ori, aceste lecturi se iau din Proverbele lui Solomon. Numărul lor e variabil . La Vecernia
sărbătorilor în perioada Octoihului și a Penticostarului sunt, de obicei, trei paremii. La Vecernia de
miercuri și vineri seara în săptămâna brânzei, se citește o singură paremie (cu câte două
prochimene). La Vecerniile zilelor de rând din Păresimi sunt câte două. Vecernia din ajunul marilor
praznice împărătești se distinge și prin numărul mai mare de pare mii care se citesc: la Vecernia din
ajunul Nașterii Domnului sunt 8; la cea din ajunul Bobotezei sunt 12; iar la cea din Sâmbă ta
Patimilor (unită cu Liturghia Sfântului Vasile) sunt 15.
Rugăciunea „Învrednicește -ne, Doamne…” pare să fie de o adâncă vechi me, prin stilul ei, care
amintește nota de smerenie și evlavie caracteristică rugăciunilor Bisericii primare. Ea apare ca
făcând parte din rânduiala Vecerniei de sâmbătă seara în Povestirea lui Ioan Moshul și a lui
Sofronie de la î nceputul secolului VII (v ezi în urmă).
Cât privește ectenia cererilor: „Să plinim rugăciunea noastră cea de seară, Domnului” (care
se rostește îndată după rugăciunea „Învrednicește -ne, Doamne…”) , întrebuințarea ei în slujba de
seară se ridică la o adâncă vechime; în rânduiala slujbei de seară, descrisă în secolele IV -V î n
Constituțiile apostolice43, găsim textul ei actual redat în formă de rezumat. Tot atât de veche trebuie

41 Sfeșnicul era adus de arhidiacon, iar ceilalți diaconi făceau cădire spre sfeșnic. Ajunși în fața patriarhului, acesta lua sfeșnicul și
făcând cu el semnul crucii, după o rânduială asemănătoare cu cea de la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite.
42 Deși aceasta e o simplă presupunere cu care nu toți liturgiștii sunt de acord. Unii cred că prochimenele au fost din totdeauna niște
stihuri izolate, de cele mai multe ori, temat ic legate de evenimentul sărbătorit.
43 Cart. VIII, cap. 36.

12să fie și rugăciunea plecării capetelor („Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plecat cerurile…”),
pe care preotul o citește în taină după ectenia de mai sus; ea corespunde ca idee și funcție celor două
rugăciuni citite odinioară de către episcop pentru binecuvântarea credincioșilor, înainte de
concedierea lor din biserică, la sfârșitul rugăciunii de seară, rugăciuni al căror text nu s -a păstrat în
Constituțiile apostolice44. Deci, atât ectenia cererilor , cât și rugăciunea de plecare a capetelor sunt o
pregătire pentru concediere – idee exprimată prin cerer ea: „Î nger de pace… /Îngerul păcii ” (Î ngerul
păcii fiind înțeles de unii Sf. Părinți ca fiind chiar Hristos – „Îngerul sfatului celui mare”, adică al
Treimii). Unii liturgiști presupun că această idee despre cererea „îngerului de pace” înainte de
sfârșitul slujbei45este de tradiție iudaică unde se credea că cel care iese din templu, nu mai este
ocrotit direct de Dumnezeu, ci de un „înger al păcii”.46
Stihoavna sau apostihurile (t¦ ¢pÒstica, ¢post…cwn ), care urmează după ectenia cererilor,
este o serie de stihuri, strofe sau tropare (de obicei patru sau cinci), n umite așa fiindcă două sau trei
dintre ele – și anume a doua, a treia (și a patra când e cazul) – sunt totdeauna precedate de câte un
stih (prima se cântă fără stih, iar a patra și a cincia cu „Slavă…, Și acum…”); acest stih poate fi un
verset din psal mi sau, mai rar, din alte cărți ale Vechiului Testament (ca de ex., Pildele lui
Solomon ), dar și stihuri de la prochimen .
Rugăciunea dreptului Simeon : „Acum slobozește (liberează) pe robul Tău, Stăpâne …”, care
se citește sau se cântă îndată după Stihoavnă, este una dintre rugăciunile de origine biblică,
întrebuințate în cultul ortodox. Textul ei îl aflăm în Evanghelia de la Sfântul Luca ( 2:29-32); este
exclamația dreptului și bătrânului Simeon în momentul când el întâmpină și ține în brațele sale pe
pruncul Iisus, adus de Sfânta Sa Maică la templu la 40 de zile după naștere. Ca și cântarea
„Mărește, suflete al meu, pe Domnul…”), text consemnat de același sfânt evanghelist ca fiind
exprimat de Maica Domnului, această rugăciune de origine biblică aparțin e perioadei de
întrepătrundere a celor două Testamente, adică epocii în care amurgul Legii Vechi se amestecă cu
zorile Legii Noi. Autorul imnului, bătrânul Simeon, face parte din lumea Vechiului Testament, ca și
alte personalități biblice pomenite în Sfintele Evanghelii (Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Iosif și
Sfânta Fecioară, Ana proorocița s.a.). Toți reprezintă apusul epocii Vechiului Testament, după cum
Vecernia este amurgul zilei naturale. Cu ei se încheie și se stinge perioada istoriei omenirii din ainte
de Hristos; după ei, se începe o eră nouă în istoria omenirii: era creștină. Mesia cel așteptat venise,
dar era încă prunc și nu se descoperise decât la puținii privilegiați ai cerului, ca bătrânul Simeon,
care închide ochii cu sufletul împăcat și pr inde bucuria venirii lui Mesia.
Pe bună dreptate s -a așezat deci către sfârșitul Vecerniei cântarea de mulțumire a bătrânului
Simeon, care exprimă liniștea împlinirii unui țel și împăcarea pe care o dădeau acestor suflete,
nădejdea și siguranța apropiatei veniri a Răscumpărătorului făgăduit și așteptat de atâta amar de
vreme. Ca și Simeon, putem închide și noi ochii în pacea nopții și a somnului aducător de odihnă și
întremare. Iar cum somnul nopții îl închipuie pe cel al morții, rugăciunea dreptului Simeo n ne aduce
aminte și de sfârșitul vieții noastre, când v -a trebui ca și noi să spunem, cu conștiința liniștită și cu
inima împăcată: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace…”.
În cultul creștin, rugăciunea dreptului Simeon s -a întrebuințat din cea mai adâncă vechime. O
găsim în cele mai vechi Rânduieli bisericești, ca de exemplu î n Constituțiile apostolice47, unde este
așezată ca final al doxologiei („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”), cu titlul „Imn de seară”
(™sperinÕj Ümnoj ), fiind folosit ă probabil, încă de pe atunci, ca rugăciune de seară.
Troparele , care se cântă la sfârșitul Vecerniei, înainte de otpust, și în care se proclamă pe
scurt virtuțile de căpetenie ale sfinților zilei sau măreția și importanța sărbătorii, se numesc la greci
apolut…kia (slavo- rusă: отпустительные тропари ), adică troparele apolisului, tropare finale sau
de î ncheiere a slujbei.
Pentru motivul arătat mai sus, la otpustul (apolisul) Vecerniei îi pomenim printre alții, pe
Sfinții Ioachim și Ana, pe părinții Născătoarei de Dumnezeu. Ei îi reprezintă aici pe drepții
Vechiului Testament, care L- au așteptat pe Mesia, fără să fi avut bucuria de a -L vedea. Cu ei se

44 Cart. VIII, cap. 37.
45 În cadrul Liturghiei, aceste ectenii de cereri nu păstrează atât de clar această idee din cauza unor schimbări de -a lungul timpului a
textului Liturghiei.
46 Diacon Mihail Jeltov, http://deacon.ru/forum/
47 Cart. VII, cap. 48.

13încheie șirul sfinților pomeniți la otpustul de la sfârșitul Vecerniei, deoarece cu ei s -a î ncheiat epoca
Legii Vechi pe care o reprezintă sau o simbolizează această slujbă sfântă.

***********************************
UTRENIA
Numirile slujbei
Cuvântul Utrenie , întrebuințat de obicei în limba noastră pentru desemnarea slujbei comune
de dimineață, este de origine slavă (de la Утро = dimineață) și traduce cuvântul grecesc Ð ”Orqroj
(auroră, zorii zilei, revărsatul zorilor) sau forma lui adjectivală ÑrqrinÒn , de unde vine românescul
ortrină, întrebuințat până nu de mult în unele regiuni românești, în loc de utrenie . În anumite cărți
s-a mai întrebuințat și de origine latinească, mânecat și mânecândă , derivați de la cuvântul latinesc
manicare (a se scula de dimineață, în zori, înainte de răsăritul soarelui), derivat și el din mane –
dimineață. S -a mai întrebuințat și denumirea de Laude (©inoi, Laudes, Хвалитие ), folosită și acum
î n Biserica Romano- Catolică pentru indicarea slujbei de dimineață, pentru că una dintre părțile cele
mai importante ale acestei slujbe o alcătuiesc psalmii de laudă (Ps. 148-150 ), cântați spre sfârșitul
ei.
Timpul săvârșirii
Cât privește timpul (momentul din zi) la care se săvârșește, odinioară (ca și azi, în unele
mănăstiri), slujba Utreniei se săvârșea în ultima parte a nopții, adică începea dis -de-dimineață, cam
cu două trei ore înainte de răsăritul soarelui, așa cum arată rugăciunile citite de preot în taină în
timpul celor șase psalmi. Se potrivea așa ca svetilna sau luminânda să se cânte când începe să se
lumineze de ziuă, iar Doxologia: „Slavă Ție, C elui ce ne- ai arătat lumină…”, coincidea cu ivirea
primelor raze ale soarelui.
Astăzi, numai Utrenia Paștilor mai păstrează, peste tot, caracterul nocturn al Utreniei de
odinioară (iar pe alocuri și cea a Crăciunului), săvârșindu -se după miezul nopții; în celelalte zile,
Utrenia se săvârșește de obicei dimineața, după răsăritul soarelui. În mănăstiri și în unele catedrale,
sau chiar biserici de enorie și mai ales la orașe, în ajunul duminicilor, al sărbătorilor împărătești și al
sfinților cu priveghere, Utrenia se săvârșește de cu seară, în continuarea Vecerniei și a Litiei, și
atunci poartă denumirea de Priveghere (slujbă de noapte). Tot de cu seară se face, de regulă (atât în
mănăstiri, cât și în parohii), miercur i și vineri în săptămâna a cincia a Postului Mare, precum și în
toată Săptămâna Patimilor, dar singură, adică fără să fie unită ci Vecernia (care î n aceste cazuri se
pune dimineața), și atunci poartă denumirea de denie (de la slavonescul бдение = veghere,
priveghere).
Originea Utreniei. Preliminarii istorice
Ca și Vecernia, Utrenia își are originea și modelul în rugăciunea de dimineață din cultul
iudaic, de la T emplu și sinagogi, prescrisă în Legea Veche ( Cf. Ieș. 29:38-42; Num. 27:2-8; I Paral.
16:40; II Paral. 13: 11 ș.a.). Mântuitorul însuși obișnuia rugăciunea de dimineață (vezi Mc. 1: 35 și
Lc. 6:12).
În cultul Bisericii primare, Utrenia a fost de la început încadrată în serviciul divin de toată
noaptea (mai ales din cauza per secuțiilor), care, precum am văzut, s -a scindat mai târziu î n cele trei
slujbe deosebite ale serviciului divin zilnic: Vecernia, Miezonoptica și Utrenia, aceasta din urmă
fiind ultima parte a serviciului nocturn de odinioară.
Mărturii despre o rugăciune publică de dimineață a creștinilor avem mai întâi în cunoscuta
epistolă a lui Pliniu cel Tânăr către împăra tul Traian, de la î nceputul secolului al II-lea; apoi, la
Tertulian, care ne dă cea dintâi rugăciune sumară a rugăciunii de dimineață, precum și explicarea ei
(De oratione, 23-25), la Clement Alexandrinul ( Pedagogul II, 10), la Origen ( Despre rugăciune,
XII, 2), în așa numita Rânduială bisericească egipteană, care este de fapt Tradiția apostolică a lui
Ipolit, și la Sfântul Vasile cel Mare ( Regulile monahale mari, 37).

14Cea mai veche descriere completă rânduielii Utreniei din Biserica veche o aflăm în
Așezămintele (Constituțiile) apostolice48, scrise pe la sfârșitul secolului al IV -lea sau î nceputul
secolului al V- lea, care are probabil în vedere uzule de atunci din părțile Antiohiei.
Cam în aceeași vreme (circa 38 4), pelerina apuseană la locurile sfinte, Aetheria (Silvia),
descrie cu aproximație rânduiala serviciului divin din a doua parte a nopții, așa cum se desfășura el
la Ierusalim, serviciu care se compunea din două părți. Prima parte alcătuită din psalmi, imne,
antifoane și rugăciuni, se oficia după miezul nopții, înainte de cântatul cocoșilor ( anti pullorum
cante ). La ea luau parte asceții, fecioarele și credincioșii mai zeloși, conduși de câțiva clerici (preoți
și diaconi). A doua parte, la care, duminica, asista și episcopul însuși, începea cu cântar ea imnelor
dimineții. Episcopul însuși citea pericopa evanghelică de duminică, în care se vorbea despre
învierea Domnului. Rugăciunile continuau apoi până la ziuă ( usque in luce )49. Așadar, în rânduiala
Utreniei din acea vreme (a doua jumătatea secolului al IV-lea) intrau două servicii, distincte la
î nceput: oficiul propriu-zis al Privegherii ( Vigilae, Nocturnae ), care se oficia dinspre ziuă, și
Laudele dimineții (Laudes Matutinae) , care, după informațiile Aethe riei și a lui Cassian (vezi mai
departe), se cântau la Ierusalim î n continuarea serviciului de noapte ca o î ncheiere a lui. Î n rânduiala
Răsăritului, aceste două servicii sau contopit de fapt într -o singură slujbă, cea a Utreniei de azi. În
rânduiala Apusului, ele au rămas însă mai departe două servici i independente unul de altul, cum le
aflăm până astăzi în ritul roman: Nocturnum sau Matutinum, care corespund primei părți din
Utrenia ortodoxă, până la canoane ; și Laudes ( A‹noi ), care corespund părții a doua din Utrenia
ritului bizantin (de la canoane î nainte). Săvârșirea Utreniei în timpul nopții a rămas numai în
practica mănăstirească sub forma Privegherii din ajunul praznicelor împărătești, al duminicilor și al
sărbătorilor sfinților mai importanți .
Informații despre serviciul divin de dimineață în părțile Egiptului, în secolul al V -lea, ne dă
Sfântul Ioan Cassian50, iar în prima jumătate a secolului al VI -lea Sfântul Benedict de Nursia (†
530) descrie, și el, în Regula sa pentru monahii apuseni, rânduiala Utreniei duminicilor și a zilelor
de rând din mănăstirile Apusului.
În rânduielile enumerate până acum întâlnim deja elemente care fac parte din fondul comun al
oficiului Utreniei în toate riturile liturgice creștine: Psalmul 62 și Psalmii Laudelor 148-150,
moșteniți din cultul iudaic, Psalmul 50, u nde din cântările biblice care vor forma mai târziu izvorul
de inspirație al cântărilor respective din cadrul canoanelor imnografice, diferite grupe de psalmi
(cântați sau citiți) și rugăciunea Tatăl nostru . La acestea se vor adăuga în Răsărit, începând di n
secolele al V- lea și al VI -lea, noile cântări ale poeziei imnografice sub diferitele ei forme și numiri
(tropare sau stihiri, sedelne, condace și canoane) care vor îmbogăți treptat cuprinsul Utreniei, încât
aceasta va deveni cea mai dezvoltată slujbă a s erviciului divin zilnic, nu numai î n ritul bizantin, ci
în toate riturile liturgice răsăritene.
Scopul Utreniei și simbolismul ei, în general
Utrenia este serviciul divin în care obștea credincioșilor (Biserica) îndreaptă, îndată după
scularea din somn, p rimele ei gânduri către Dumnezeu, aducându -I mulțumire pentru odihna cu
pace din noaptea trecută și cerându -I ajutorul pentru trăirea creștinească a zilei care începe, și care
este asemenea cu lumina care alungă întunericul necunoștinței și al păcatului51. Ea este ca o „jertfă
de mulțumire Celui ce aduce lumina și Celui ce a risipit întunericul înșelăciunii și ne -a dat lumina
dreptei credințe”52. Rugăciunea de dimineață face ca „cele dintâi mișcări ale sufletului și ale minții
să fie închinate lui Dumnezeu, ca să nu ne întoarcem grija către nici un fel de lucru, până când nu ne
vom înălța cu gândul la Dumnezeu, după cum e scris: „ Către Tine mă voi ruga, Doamne. Dimineața
vei auzi glasul meu: dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea” (Ps. 5:3-4)53.
Din punct de vedere istorico-simbo lic, rugăciunea ne duce cu gândul la patimile îndurate de
Mântuitorul de la miezul nopții până la ziuă, adică de ducerea Lui de la Ana la Caiafa, de scuipările,

48 Cartea a VIII, cap. 34, 38-39.
49 Vezi Siviae vel potius Aetheriae, Peregrinatio ad loca sanda, cap. 24.
50De institute coenobiorum, cart. II, cap. 2, și cart. III, cap. 5 -6.
51 Comp. Const. apost. cart. VIII, cap. 34: “Dimineața (faceți rugăciuni), mulțumind pentru că Domnul v -a luminat alungând noaptea
și aducând ziua”.
52 Simeon al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni (slujbe), cap. 299.
53 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile monahale pe larg, XXXVII, 3, P.G. XXXI, col. 1013.

15lovirile și batjocurile îndurate de El. Utrenia ne aduce aminte, totodată, de cele două mari
evenimente din viața Mântuitorului, întâmplate în ultima parte a nopții (spre ziuă), adică nașterea și
î nvierea Lui (mai ales Utrenia duminicală)54.
Explicarea rânduielii actuale a Utreniei și istoria elementelor ei.
Precum am văzut, ca slujbă a dimineții sa u a î nceputului zilei, Utrenia î nchipuie, î n general,
începutul sau zorile creștinismului, ivirea luminii sau a revelației dumnezeiești, care a urmat după
noaptea î ntunericului, a păcatului și a necunoștinței. De aceea, mai mult decât Vecernia, slujba
Utreniei constituie o î mpletire de elemente din Vechiul și Noul Testament, epocă pe care, precum
am văzut, o întrezărim încă de la sfârșitul Vecerniei. Astfel, psalmii profetici, care proorocesc și
exprimă presimțirea venirii Mântuitorului, alternează cu cântă ri ca „Dumnezeu este Domnul…”,
care vestesc venirea Mântuitorului în lume, sau cu troparele și stihirile diferitelor grupe de cântări
care slăvesc atât lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului, cât și viața, faptele și virtuțile sfinților
care au contrib uit la răspândirea credinței creștine în lume. Mai ales scoaterea Sfintei Evanghelii î n
mijlocul bisericii, este actul care, precum vom vedea mai pe larg ceva mai târziu, închipuie și
vestește învierea Domnului. Totuși, punctul de greutate în alcătuirea și cuprinsul rânduielii Utreniei
rămâne, mai ales în prima ei parte, tot elementul din Vechiul Testament adică cel care simbolizează
și reprezintă epoca anterioară venirii Domnului.
Partea de la î nceput a Utreniei (până la „Slavă Sfintei… Treimi…”), numită de liturgiști
prolog sau introducere ( proo…mion) , cuprinde rugăciuni pentru autoritatea sau conducerea supremă
a statului, concretizată odinioară (în epoca sclavagistă și cea feudală), în persoana împăratului.
Rugăciunea pentru conducătorii statului își are î ndemnul scripturistic î n î ndemnul Sfântului
Apostol Pavel, din I Timotei 2:1-2 ”Vă îndemn deci înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni,
mulțumiri pentru toți oamenii, pentru conducători și pentru toți oamenii, pentru conducători și
pentru toți care sânt î n î nalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită, întru toată cuvioșia
și buna -cuviință…”. De aceea, toate elementele care alcătuiesc această parte a Utreniei ne amintesc,
î ntr-un fel sau altul, despre împărații de odinioară. Ast fel, cei doi psalmi , care se citesc la î nceput,
adică Psalmul 19 („Să te audă Domnul în ziua necazului…”) și Psalmul 20 („Doamne î ntru puterea
Ta se va veseli împăratul…”) se numesc uneori, și „psalmi împărătești”, pentru că în ei se vorbește,
î ntre al tele, despre prerogativele, puterea și strălucirea cu care era investit odinioară cel ce
reprezenta suveranitatea absolută în stat, despre supunerea pe care i -o datorau cetățenii și despre
datoria lor de a se ruga pentru sănătatea și liniștea lui (vezi, de exemplu, versetul ultim al primului
psalm: ”Doamne, mântuiește pe împăratul și ne auzi pe noi, în orice zi te vom chema!”).
Același caracter îl au și cele trei tropare ale Crucii din partea introductivă a Utreniei, numite
uneori „tropare împărătești”, adică: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău…”55, „Cel ce Te- ai înălțat
pe cruce de bunăvoie…” și „Folositoare, înfricoșată și neînfruntată…”; în acesta din urmă ne rugăm:
„mântuiește pe cei rânduiți să conducă și le dă lor biruință din cer…”.
Ectenia î ntr eită scurtă (specială) , de la sfârșitul prologului Utreniei, cuprinde de asemenea un
alineat special de rugăciune pentru conducătorii statului.
Acest exordiu al Utreniei constituia, la origine, un serviciu religios deosebit de slujba propriu-
zisă a Utreniei și analog cu Tedeumul de azi . La început, acest serviciu se săvârșea, între
Miezonoptică și Utrenie, dar numai în mănăstirile care erau ctitorii sau fundații împărătești. Cu
timpul, a intrat și în practica celorlalte mănăstiri, apoi s -a extins și în rând uiala bisericilor de enorii,
contopindu- se cu Utrenia și rămânând astfel ca un prolog sau o introducere inseparabilă a acestei
slujbe, dar nu ca parte indispensabilă a Utreniei. De exemplu, în timpul de la Paști la Înălțarea
Domnului, prologul Utreniei se suprimă, deoarece Utrenia din acest răstimp a rămas încă de la
început scutită de el, predominând rugăciunea și lauda adresată lui Dumnezeu; el se suprimă de
asemenea și în restul anului, atunci când Utrenia se face în ajunul sărbătorilor mari, sub fo rma de
Priveghere.

54 Cf. Sf. Ciprian, De oratione dominica, XXXV și Simeon al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. 309.
55 Cf. Psalmul 27,12

16În partea următoare a Utreniei, adică începând de la „Slavă Sfintei […] Treimi …” până la
Canoane, (mai ales î n zilele de rând) predomină lecturile sau citirile biblice; începutul acestei părți
reprezintă prin excelență epoca Legii Vechi .
Formula „ Slavă Sfintei […] Treimi…” , cu care începe această parte, constituie binecuvântarea
pentru î nceputul propriu- zis al Utreniei (în forma ei originară). Ea are un caracter trinitar destul de
vădit . Cu Utrenia ne aflăm deci într -o perioadă mai avansată a istoriei mântuirii și a revelației
despre ființa și însușirile lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl exprimă și formula cu care se începe
răspunsul credincioșilor la binecuvântarea dată de preot: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”
care precede cit irea celor șase psalmi și nu este altceva decât cântarea îngerilor din noaptea nașterii
Domnului (Lc. 2:14). Astfel, de la început, Utrenia ne duce cu gândul înapoi la nașterea Domnului,
care s-a î ntâmplat noaptea, precum am spus deja.
Lecturile din aceast ă parte a Utreniei sunt alcătuite din grupul de psalmi pe care îl numim
Hexapsalmul (Ð ˜x£yalmoj ), adică cei șase psalmi ai dimineții sau ai Utreniei: 3, 37, 62, 87, 102 și
142. Acești psalmi exprimă sentimente și stări sufletești foarte variate: când tâng uirea omului Legii
Vechi pentru păcatele, deznădejdea și neputința sa (mai ales Ps. 87), când speranța și încrederea sa
în mântuirea făgăduită, care trebuia să vină (vezi, mai ales, Ps. 102). Citirea lor simbolizează
vremea de întuneric de după căderea în păcat a primilor oameni; de aceea, în mănăstiri, când
Utrenia se face seara în cadrul Privegherii, se sting în acest timp toate luminile din biserică, afară de
cea de analog, lucru care se făcea odinioară în toate bisericile.
Cei șase psalmi au fost rândui ți să se citească la slujba dimineții pentru că în textul lor se
vorbește și despre scularea noastră din somnul nopții și despre rugăciunea de dimineață: „Eu m -am
culcat și am adormit; sculatu -m-am, că Domnul mă va sprijini…” (Ps. 3:5); „Iar eu către Tin e,
Doamne, am strigat și dimineața rugăciunea mea Te va întâmpina” (Ps. 87:14). Î ndeosebi Psalmul
62 („Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de- dimineață…”) este psalmul dimineții
prin excelență –ÑrqrinÕj yalmÒj ); împreună cu Psalmul 3, el este moștenit din serviciul iudaic
iudaice, în întrebuințarea cultului creștin. Îl găsim menționat ca făcând parte din rugăciunea de
dimineață în Constituțiile apostolice (II, 59 și VIII, 38), ca și în alte documente vechi56
Cele 12 rugăciuni citite în taină de către preot în timpul celor șase psalmi, Rugăciunile
dimineții sau ale Utreniei, au un conținut variat. Textul, numărul și așezarea acestor rugăciuni în
rânduiala Utreniei nu au fost de la î nceput cele de azi. Astfel, î n unele manuscrise vechi ele erau ori
mai multe (13- 14), ori mai puține (1, 3, 6, 9 sau 11) și nu se găseau grupate ca și astăzi sau strânse
la un loc, ci risipite î n cursul î ntregii slujbe, deoarece ele erau citite concomitent cu ecteniile rostite
de către diacon printre psalmii cântați odinioară în chip antifonic, așa că ecfonisele lor alcătuiau o
î ncheiere firească a acestor ectenii57. Cu timpul, numărul lor a fost fixat definitiv la 12 și î n
Liturghierele tipărite au fost strânse și grupate toate la un loc, adică înșirate una după alta la
î nceputul Utreniei. Așezarea actuală a acestor rugăciuni în cadrul Utreniei din Liturghier datează,
după unii, aproximativ din sec. al X I-lea î nainte.
Numai ecfonisele acestor rugăciuni au rămas în locurile lor de odinioară din cadrul slujbei, fie
pentru a încheia ecteniile în timpul cărora erau rostite rugăciunile respective, fie pentru a marca
începutul diferitelor lecturi sau cântări din rolul cântăreților de strane. Legătura acestor ecfonise cu
rugăciunile pe care le încheiau odinioară se vede încă lămurit. Astfel, ecfonisul ecteniei de după
cântarea a șasea a Catavasiilor („Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre…” nu e
altceva decât ecfonisul rugăciunii a șasea, pe care preotul o citea, probabil în taină în timpul rostirii
acest ei ectenii. Din cuprinsul rugăciunii a noua („Străluceșete în inimile noastre…”, care e aceiași cu
rugăciunea dinainte de Evanghelie din rânduiala Liturghiei, se vede că această rugăciune trebuie să
fie citit odinioară înainte de pericopa evanghelică a Utreniei58; a zecea rugăciune are caracter
penitențial, ea fiind legată î n mod evident de psalmul 50 (psalmul pocăinței), iar a unsprezecea și a

56 Vezi, de ex., Despre feciorie (atribuit Sfântului Atanasie cel Mare), unde se spune că fecioarele îl recitau ca rugăciune de
dimineață; la Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 207 (către clericii din Neocezareea) ; Sfântul Ioan Cassian, și Sfântul Benedict de Nursia
de la care aflăm că anume Ps. 62 era citit de monahii din Palestina și cei din Apus).
57 Дмитриевский А. А. Утренние Светильничные Молитвы // Историческая судьба их, содержание и положение, какое они
занимали в древнецерковной практике и в древнейших евхологиях. Московские Епархиальные Ведомости №11 -12 2004 г.
58 Iar în prezent, când nu este Evanghelie la Utrenie (în zilele de rând), ar fi normal ca ea să nu fie citită.

17douăsprezecea au conținut doxologic, fiind amândouă în legătură cu psalmii Laudelor și cu
Doxologia.
Cât privește cuprinsul acestor rugăciuni, ele exprimă, mai toate, mulțumirea de la sfârșitul
nopții și cererea de la începutul zilei, adresate lui Dumnezeu din partea credincioșilor, prin preot, în
numele comunității. Din cuprinsul unora dintre aceste rugăciuni (mai ales a șasea și a opta) se vede
că ele se citeau odinioară în timp ce afară era încă noapte și întuneric, deoarece, precum am văzut,
începutul Utreniei se făcea în vechime, mai ales în mănăstiri, cu două -trei ceasuri înainte de ziuă.
Ultime le șase dintre aceste rugăciuni se citesc afară din altar, în fața sfintelor uși închise, ca și
rugăciunile luminilor de la începutul Vecerniei, preotul înfățișându -l pe omul izgonit din rai. Pentru
acest motiv, atât citirea psalmilor Utreniei, cât și a rugăciunilor citite în taină de către preot în
timpul lor se suprimă la Utrenia din noaptea Paștilor și din toată Săptămâna Luminată, înlocuindu –
se cu cântări care au menirea de a vesti și sărbători marea minune a Învierii Domnului și de a
exprima sentimentele de bucurie al e credincioșilor.
Ectenia Mare ( meg£lh sunapt» ), care urmează după citirea celor șase psalmi, e aceeași de la
începutul Vecerniei și al Liturghiei; ea reprezintă rugăciunea comună a credincioșilor, rostită prin
glasul preotului sau al diaconului, și constituie tranziția de la lecturile biblice (psalmi) la cântările
următoare, care, precum vom vedea, anunță zorile epocii Noului Testament sau prevestirea
mântuirii care se apropie.
Cântarea „Dumnezeu este Domnul…”, formată din versetele 26 și 27 ale Psalmulu i 117, se
cântă de patru ori, ca o trâmbiță a veștii venirii Domnului în cele patru laturi ale lumii. Spre a se
arăta că este vorba de „arătare” sau manifestare a Domnului, odinioară, în momentul în care se
începea această cântare, se aprindeau toate luminile (care, precum am spus, fuseseră stinse la
începutul citirii celor șase psalmi, ceea ce se face și azi prin unele biserici). „Se aprind acum toate
făcliile – explică arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului – pentru cuvântul ce zice: Slava lui
Dumnezeu a s trălucit peste ei, adică peste păstori (Lc. 2:2), și si cântă „Dumnezeu este Domnul…”,
pentru că este cu cale a se face noaptea închipuirea nașterii și a arătării Mântuitorului celei după
trup, de vreme ce [anume] noaptea S- a născut. Pentru că Isaia zice: „Nouă celor ce ședem întru
întuneric și în umbra necunoștinței, lumină mare s -a arătat…”59
Atât „Dumnezeu este Domnul…”, cât și stihurile următoare sunt resturi din Psalmul 117, care
odinioară se cânta în întregime în acest moment al Utreniei, fiind apoi treptat î nlocuit de tropare,
dar rămânând sub forma celor câteva stihuri izolate (vers. 27, 26, 1, 11, 17, 22 și 23), care exprimă
mai pregnant simbolismul momentului respectiv din rânduiala slujbei, adică vestește apropiata
venire a Domnului.
Troparele inaugurează șirul cântărilor de inspirație creștină, fiind primele producții ale
poeziei imnografice încadrate în această slujbă. De aici înainte, cântările și citirile din Vechiul
Testament se împletește în serviciul Utreniei cu cele ale Noului Testament . Dintre toate slujbele
serviciului divin zilnic, Utrenia a fost aceea a cărei rânduială a fost cel mai mult îmbogățită cu
producțiile poeziei imnografice creștine (bizantine), care este reprezentată aici sub toate formele și
denumirile ei: tropare, stiluri, condace, icoase, antifoane, canoane etc.,60 și prin care Utrenia se
adaptează la calendarul anului liturgic.
Cântările Treimice (cu Aliluia ), care î nlocuiesc cântarea „Dumnezeu este Domnul…” î n zilele
de rând din Păresimi, exprimă participarea Bisericii la cântarea îngerilor. Creștinul se scoală din
noapte pentru a veghea cu îngerii și a aduce împreună cu ei laudă necontenită lui Dumnezeu. De
aceea, toate scurtele tropare treimice din această parte a Utreniei, se termină, invariabil, prin
î ntreitul imn „sfânt” al î ngerilor, din viziunea lui Isaia (6:6) și din Apocalipsă ( 4:8).
Cu citirea Catismelor de rând din Psaltire , adică grupele de psalmi ce se numesc așa de
cuvântul grecesc k£qisma , adică ședere (de la kaq…zw , a ședea), pentru că în timpul citir ii lor se
poate ședea jos în strane61. În unele din cărțile noastre de slujbă (Liturghier, Tipicul bisericesc,
Octoih, Triod ș.a.), ele mai sunt numite și „stihologii” (ale Psaltirii), adică citirea psalmilor alcătuiți
din „stihuri” sau versete. Fiecare cat ismă e împărțită în trei stări (părți) . La Utrenie se citesc î n
timpul verii două catisme, iar iarna trei catisme, după cum arată Regula de la î nceputul Psaltirii. Se

59 Simeon al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. 309.
60 Vezi cap. despre Formele și denumirile poeziei i mnografice din Liturgica generală.
61 Vezi Simeon al Tesalonicului., op. cit., cap. 311.

18poate ședea jos, de asemenea, în timpul cântării acelor stihiri care alternează cu citirea catismelor, și
care, pentru acest motiv, sunt numite sedelne, șezânde sau catismale (după termenul grecesc
kaq…smata ), adică cântări ale catismelor. Întrebuințarea lor în cult se pare că este anterioară
secolelor VIII-IX, când Sfântul Teodor Studitul le menționa ca pe un lucru nou .
Catismele și sedelnele reflectă – ca și stihurile de la „Dumnezeu este Domnul…” cu troparele
– antagonismul sau lupta dintre elementele Legii Vechi de o parte și cele ele Legii Noi de altă parte,
în evoluția cultului creștin. Și aici se vede, încă de mult, tendința de suprimare sau comprimare a
elementului vechi precreștin, în favoarea celui mai nou, de origine pur creștină; în bisericile de
enorii, de cele mai multe ori catismele se scurtează62.
Aceeași lege a procesului de suprimare sau comprimare și -au făcut deja efectul asupra altor
grupe de cântări din Utreniei. Astfel, stihul „Binecuvântat ești, Doamne, învață -ne pe noi
îndreptările Tale!”, care se repetă înaintea fiecărei stihiri (fiecărui tropar) de la Binecuvântările
Învierii din rânduiala Utreniei de duminică, nu este altceva decât versetul 12 al Psalmului 118,
psalm care alcătuiește singur Catisma a 17-a, adică a treia catismă din rânduiala Utreniei de
duminică. Și acest psalm se cânta odinioară în întregime, dar cu t impul a fost î nlocuit cu cântările
cele noi ale Binecuvântărilor Învierii, intercalate de la început printre stihurile lui.
Cădirea din timpul Binecuvântărilor Învierii63 î nchipuie aromatele (miresmele) aduse de
femeile mironosițe la mormântul Domnului, în dimineața Învierii, pentru a completa ungerea
trupului Domnului, potrivit rânduielilor tradiționale pentru morți.
Polieleul (de la polušleoj , mult- milostiv) este o cântare care la praznice și la sărbătorile
sfinților mai importanți înlocuiește Binecuvântările Învierii de duminică , iar î n unele duminici64 se
pune î nainte de acestea. La sărbătorile Mântuitorului și ale sfinților, Polieleul este alcătuit din
versetele alese (8 la număr) din Psalmii 134 („Robii Domnului, Aliluia…”) și 135 („Mărturisiți -vă
Domn ului că este bun…”), care preamăresc în chip deosebit și laudă milostivirea lui Dumnezeu65;
după fiecare verset al Psalmului 135 se repetă refrenul „Că în veac este mila Lui! (Ôti e„j t¾n
a„èna tÕ œleoj autoà ), ceea ce ași făcut ca această cântare să cape te denumirea de Polieleu ( mult-
milostiv sau multă milă )66. Pentru sărbătorile Sfintei Fecioare, tradiția athonită a alcătuit un alt imn,
foarte complex format din versete ale Psalmului 44: „Cuvânt bun răspuns -a inima mea…”67 însoțit
de refrene care î ncep c u „Bucură -te…” și care reprezintă frânturi din diferite imne și rugăciuni
pentru Maica Domnului.
Î n trei din duminicile Triodului (duminica f iului risipitor, duminica lăsatului sec de carne și
duminica lăsatului sec de brânză) se adaugă, la Polieleul obișnuit al sărbătorilor (Psalmii 134 și
135), și Psalmul 136 („La râul Vavilonului…”) , care exprimă plângerea și nostalgia poporului evreu
pentru Țara Sfântă, atunci când se afla în robia babilonică, simbolizând acum plângerea creștinilor,
după raiul pierdut, patria originară și fericită a omului, din care l -au izgonit păcatele.
Mărimurile cu stihurile lor (la ruși Величания ), care urmează după Polieleu, sunt o
particularitate a ritului românesc și slav (grecii nu le au). Se numesc așa pentru că ele pre aslăvesc
măreția praznicului sau a minunilor și meritelor sfinților sărbătoriți, începând totdeauna cu
cuvintele: „Mărimu -te pe tine…” ( Величаем тя ). Acestea alcătuiesc primul rând de Mărimuri
(propriu- zise) și sunt de origine rusească, fiind atribuite, după suprascrierile din unele ediții ale
Psaltirii și ale Catavasierului, Fericitului Macarie, filosof și ritor (predicator), la care unele ediții îl
adaugă pe Timotei Monahul. Unele sărbători mai au și al doilea rând de Mărimuri sau „Pripele”,

62 În BOR, în parohii catismele nici nu se mai pun, iar în Basarabia ele doar se scurtează. Pentru a evita o schimonosire a textului prin
punerea unor frânturi din psa lmi (cum adesea se întâmplă), se recomandă ca în fiecare duminică să se pună câte o Slavă din fiecare
Catismă, urmând ca în celelalte duminici, ele să fie înlocuite prin rotație.
63 Anume la Binecuvântări trebuie făcută cădirea mare, nu la Polieleu, cum greșit fac unii.
64 În mod normal, nu în toate duminicile ar trebuie să se pună Polieleu (așa cum arată și rânduiala Polieleului din Psaltire), ci numai
în anumite perioade ale anului. Atunci când nu este prevăzut Polieleu, la strană trebuie să se citească C atisma a 17-a. Î n prezent, î n
Basarabia, absolut în toate duminicile de peste an, înainte de Binecuvântările Învierii, se cântă Polieleul (doar din 4 stihuri).
65 Despre Polieleu vezi la Simeon al Thesalonicului, op. cit., cap. 309.
66 Având în vedere că în limba greacă cuvintele „milă” și „ulei” sunt paronime, iar uleiul, poate tocmai în virtutea acestei paronimii, a
fost văzut ca simbol al milei. De aceea, unele rânduieli monahale prevăd că înainte de Polieleu să se alimenteze candelele cu ulei, iar
la sfârșitul slujbei să se miruiască din aceste candele. În Biserica Rusă, miruirea se face imediat după Evanghelie (iar mulți dintre ruși
înțeleg prim Polieleu toată partea Utreniei: de la începutul Ps. 134 și până la miruit inclusiv).
67 Acest imn, necunoscut tradiției ruse (și muzicii corale) este numit și el pe nedrept „Polieleu”, dar am văzut deja de unde vine
această denumire, iar Psalmul 44 nu face referire la „multă milă”, așa cum e cazul Psalmului 135.

19care î ncep de r egulă cu „Veniți toți (credincioșii)…” și care sunt opera unui imnograf român din
secolul al XIV-lea: Kyr Filotei Monahul (probabil de la Cozia), fost logofăt a lui Mircea cel Mare .
Stihurile Mărimurilor sunt de fapt diferite versete din psalmi, potrivite (tematic) cu
evenimentul sau cu sfântul sărbătorit din ziua respectivă. Alegerea stuhurilor pentru fiecare
sărbătoare68este atribuită lui Nichifor Vlemide (teolog bizantin, sec. XIII). O dinioară , î n timpul
cântării Mărimurilor avea loc ritul scoaterii icoanei sfântului sau a praznicului respectiv, ritual care
se mai păstrează pe alocuri.
Strofa sau stihira numită Ipacoi (Øpako» = ascultare) sau subascultător (cum a fost tradus
acest cuvânt în unele ediții ale Octoihului ), precedă cântarea Antifoanelor, î n rânduiala Utreniei de
duminică; la celelalte sărbători, Ipacoi -ul este așezat după Cântarea a treia a Canoanelor. „Ipacoi”
însemna la început refrenul care se intercala printre versetele psalmilor cântați în cântarea
psalmodică.69 Astăzi, stihirile dumi nicale numite astfel, sunt rânduite pe cele opt glasuri și toate
proclamă în mod solemn Învierea Domnului; de ac eea li s- a dat această denumire , ca unele care
trebuie să fie ascultate cu deosebită luare aminte și fără să stăm jos. După vechii tâlcuitori ai
cultului, denumirea de „ascultare” (ascultător sau stihiră a ascultării) se referă la Hristos –
Mântuitorul – Adam cel nou – Care, prin ascultare, adică prin împlinirea voii Tatălui, a anulat
neascultarea vechiului Adam și l -a adus la vrednicia cea dintâi; se poate referi și la sfintele femei
mironosițe care, în frunte cu Maica Domnului, au venit cele dintâi la mormânt și, ascultându -l pe
Hristos cel î nviat, au vestit apostolilor bucuria Î nvierii, anulând astfel neascultarea Evei, prin care s-
a călcat porunca și a venit blestemul70.
Antifoanele sau Treptele antifoanelor (¢nabaqmo…) din Octoih sunt cântări scurte, numite
„antifoane” pentru că se cântă alternativ de către cele două strane sau coruri de cântăreți. Ele sunt
compuse de Sfântul Teodor Studitul, pe baza Psalmilor 119-133 , care formează Catisma a XVIII -a,
numită și „cântarea treptelor”, pentru că se cânta pe treptele de la intrarea î n templul din Ierusalim,
de către două coruri (cete) de cântăreți, care stăteau față în față și cântau pe rând. Fiecare d intre
antifoanele celor opt glasuri e format din nouă tropare sau stihiri scurte, grupate trei câte trei, în trei
antifoane pentru fiecare glas, cu excepția celui de la glasul VIII, care e ste împărțit în patru
antifoane , având astfel 12 tropare. Împărțirea aceasta a antifoanelor are deci o evidentă semnificație
trinitară, referindu -se la cele nouă cete ale ierarhiei cerești a îngerilor, care cântă Sfintei Treimi
lauda cea necurmată sau neadormită, cu care ne unim și noi spre a -L lăuda pe Domnul.
Citirea Evangheliei este partea principală și specifică a Utreniei sărbătorilor. În jurul ei se
grupează un șir întreg de cântări și formule ( Polieleul, Binecuvântările Învierii , Antifoanele,
Prochimenul, „Toată suflarea…, Învierea lui Hristos văzând…” etc.) meni te să încadreze și să pună
în lumină această lucrarea biblică, prin care, în sărbătorile din cursul săptămânii, se simbolizează
arătarea sau venirea lui Hristos în lume și învățătura Lui mântuitoare, iar duminica, învierea Lui.
Duminica se citește la Utre nie una din cele 11 Evanghelii ale Î nvierii (EÙaggšlia ˜wqin£ )71,
deoarece duminica este ziua săptămânală închinată comemorării Învierii Domnului. Citirea celor 11
pericope duminicale ale Evangheliei începe după prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturo r
Sfinților), ciclul lor repetându -se astfel, odată la 11 duminici, în tot cursul anului, cu excepția
perioadei Penticostarului, când șirul lor suferă unele modificări. Ciclul celor 11 Evanghelii
duminicale ale Utreniei era deja fixat î n secolul al VIII-lea, dar momentul î n care se citea
Evanghelia în cursul Utreniei nu era pretutindeni aceiași. Astfel, la Ierusalim se citea (ca azi) după
antifoane, pe când la Constantinopol se citea după doxologie, fiind încadrată de cele două tropare
ale Învierii care și -au păstrat până astăzi locul lor de la sfârșitul Utreniei.
Evanghelia de duminică se citește pe una din laturile sfintei mese72 pentru că preotul care
citește Evanghelia Învierii îl închipuie acum pe îngerul care a vestit femeilor mironosițe Învierea .

68 Aici este vorba nu numai de Mărimuri, ci și de Stihoavnă, Prochimene, etc.
69 El era cântat prima dată de cântăreț, iar ceilalți îl ascultau. Apoi toți ceilalți îl repetau după fiecare verset.
70 Vezi, de ex., Tâlcuire pe scurt, tălmăcită din cea pre larg ellinească, a lui Nichifor Callist Xantopulul, la antifoanele celor opt
glasuri …, de ierom. Gherontie, Neamțu, 1817, t. 98 r.
71 De fapt, î n Evanghelie avem 12 pericope despre î nviere, dar numai 11 se citesc
72 Excepție se face numai în noaptea Paștilor, când Evanghelia se citește nu numai în afara altarului, ci chiar afară din biserică, în
mijlocul și în văzul credincioșilor și chiar la începutul slujbei, pentru a se vesti astfel la toată lumea marea minune a Învierii, a cărei
amintire anuală o comemorăm atunci (comp. și Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, pp. 70-71).

20Acest a (dacă e vorba numai de unul) a șezut pe piatra răsturnată a mormântului73, „î n partea
dreaptă” unde era căzută năframa capului, cum precizează Sfântul Evanghelist Marcu (cap. 16:5),
sau după spusele Evanghelistului Ioan despre doi î ngeri (20:12): „ unul către cap și altul către
picioare”. D eci Evanghelia duminicală poate fi citită pe oricare din laturile sfintei mese74, anume
pentru că aceasta î nchipuie Mormântul Domnului75.
La sărbătorile din cursul săptămânii, Evanghelia este citită însă dintre ușile împărătești (ca la
Liturghie), deoarece nu mai este vorba de cele 11 Evanghelii ale Învierii și atunci preotul îl
reprezintă pe Mântuitorul însuși, vorbind în fața mulțimilor și învățându -le, înainte de patima și
î nvierea Sa76. Evangheliile respective se aleg atu nci dintre pericopele al căror conținut vorbește
despre evenimentul sărbătorit (la praznicele împărătești) ori stă în vreo legătură oarecare cu viața și
virtuțile sfinților serbați.
Scoaterea Sfintei Evanghelii î n mijlocul bisericii la Utrenia de duminică închipuie arătarea
Domnului după Învierea Sa și vestirea Învierii la toată lumea. De aceea se cântă acum „Veniți, toți
credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos…”. Alcătuirea imnului „Învierea lui Hristos
văzând…” este atribuită Sfântul ui Ioan Damaschinul.
Psalmul 50 este întrebuințat încă din vechime în rânduiala Utreniei77, în același loc în care îl
găsim și azi în toate riturile liturgice răsăritene; el exprimă aici sentimentele de umilință și
smerenie, cu care credincioșii îl întâmpină pe Hristos, Cel ce S -a arătat mai înainte prin citirea
Evangheliei ori prin cântările care ne vorbesc despre El. Odinioară, el se cânta antifonic și
constituia începutul vechiului oficiu al dimineții sau al Utreniei propriu -zise (î n Apus, Laudes
matutinae ).
Cu stihira Î nvierii („Înviind Iisus din mormânt…”) se termină șirul cântărilor în legătură cu
Evanghelia, care alcătuiesc o parte distinctă – și anume partea cea mai importantă și mai
caracteristică a Utreniei duminicilor, prin care aceasta se deose bește de Utrenia zilelor de rând.
Stihira aceasta este de o adâncă vechime, fiind socotită, de unii liturgiști, ca fiind de proveniență
egipteană. Într -o formă puțin mai deosebită se cântă și în cultul catolic, la venerarea Sfintei Cruci
din Vinerea Patimilor.
După aceasta urmează, precum am văzut, citirea Canoanelor sau Catavasiilor, care alcătuiesc
partea a treia a serviciului Utreniei. Canoanele alcătuiesc una dintre cântările caracteristice
serviciului Utreniei. Fiind produse ale poeziei religioase cre știne, inspirate din cântările poetice ale
cărților Vechiului și Noului Testament, ele reprezintă cea mai strălucită expresie poetică, în cultul
ortodox, a legăturii strânse dintre Vechiul și Noul Testament.
Cântările numite luminânde sausvetilne (t¦ fwtagwgik£ ), care se cântă înainte de Laude, se
numesc așa : fie pentru că odinioară ele se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă,
fie că în mai toate cântările care poartă această numire e vorba de lumină: lumina naturală a zilei,
adusă de soa re, ori – mai ales – lumina cea adevărată și veșnică, întruchipată și adusă în lume de
Hristos-Mântuitorul78. Ele sunt adevărate epicleze (invocări) ale lui Hristos -Lumină, presă rate î n
cursul î ntregii Utrenii. Î ndeosebi, pentru cele 11 svetilne duminicale ale Î nvierii se întrebuințează și
denumirea de exapostilarii (™xaposteil£ria de la ™x-¢pÕ-stšllw = a trimite), redată uneori în
românește prin trimițătoare ori tropare ale trimiterii; denumirea aceasta se explică prin aceea că în
ele este vorba ori de trimi terea sfintelor femei către apostoli și a acestora la neamuri pentru
propovăduirea Învierii, ori de făgăduința trimiterii Sfântului Duh, făcută de Mântuitorul înainte de
Înălțarea Sa la cer. Se mai numesc așa și pentru că, odinioară, în biserica cea mare ( catedrala
patriarhală) din Constantinopol se trimitea unul dintre cântăreți în mijlocul bis ericii, spre a executa
aceste cântări.

73 Simeon al Tesalonicului, Despre sfintele slujbe, cap. 335.
74 În România ea este citită tot timpul de pe latura de miază -noapte („de la cap”), iar în Basarabia (acolo unde se mai ține cont de
acest simbolism), cei mai mulți citesc de pe latura de miază -zi („de la picioare”) – aceasta fiind și mai comod din cauza analogului
care obligatoriu stă în partea de miază -noapte a sfintei mese. Dacă însă slujba e cu diacon, atunci Evanghelia e citită din mijlocul
bisericii, așa cum e obiceiul în Biserica Rusă.
75 Acest simbolism este foarte vechi. El aparține Sf. Ioan Postitorul (sec.VI).
76 Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 335-336.
77 Vezi, de ex., Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 207 (către clerul din Neocezareea Pontului).
78 Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 313.

21Cele 11 luminânde duminicale (™xaposteil£ria ¢nast£sima) sunt, ca și stihirile
evangheliei , în legătură cu Evangheliile corespunzătoare ale Învierii, pe care ele le parafrazează. Ele
sunt alcătuite, după unii, de împăratul bizantin Leon Filozoful (Înțeleptul), iar după alții, de fiul său,
Constantin al VII-lea Porfirogenitul (sec. al X-lea). Stihul „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru…”
și celelalte, care se cântă duminica înaintea lumânândelor, sunt luate din Psalmul 98 (vers. 2, 3, 5, și
9)79.
Cu Laudele începe a doua subdiviziune a acestei ultime părți a Utreniei, care ține până la
sfârșitul slu jbei. Laudele (Хвалите , o… A‹noi, tÒ Pasapno£rion ) sunt cântările principale și
caracteristice ale rânduielii Utreniei. Ele sunt alcătuite din o serie de stihiri cu număr variabil
(duminica 8, la praznice 6, la sărbătorile mai mici și în zilele de rând 4), care alternează cu versetele
din Psalmii 148, 149 și 150, care au ca final refrenul ebraic „Aliluia” = „ Lăudați pe Domnul!”.
Întrebuințarea acestor psalmi în serviciul divin al dimineții, menționată în documente încă din
secolul al IV-lea80, reprezintă o moștenire străveche din cult ul iu daic și este universală în toate
riturile liturgice creștine, cu excepția celui romano -catolic, din care a fost suprimată în 1911 de
către reformatorii Psaltirii romane. Odinioară, ei se cântau în întregime; după fiecare verset cântat
sau rostit de către solist sau conducătorul cântării, poporul cânta refrenul: ”Toată suflarea să laude
pe Domnul!”. Astăzi, numai în zilele de rând care nu au stihiri la Laude în Minei acești psalmi se
citesc în întregime ca odinioară, așa cum îi găsim încă în Ceaslov. La sluj ba din duminici și
sărbători au rămas din ei numai primele două versete ale Psalmului 148, versete care se cântă pe
larg la început, precum și celelalte câteva stihiri (versete) din ceilalți psalmi (Ps. 149: 9; Ps. 150:1-
5; Ps. 9: 32 și Ps. 137:1), cântate recitativ printre stihirile Laudelor. Stihirile acestea reprezintă
compoziții mai noi, de inspirație creștină, alcătuite de diferiți imnografi din sec. al VI -lea înainte și
care au intrat treptat î n Mineie, Octoih, Triod și Penticostar.
Ultimele două stihiri de la Laude se cântă precedate nu de versetele din psalmi, ci de Slavă… ,
apoi Și acum. ..; duminica, la Slava… Laudelor, se cântă una dintre cele 11 stihiri ale Evangheliei,
numite și Eothinale (de la cuvântul grecesc ™wqinÒj , care înseamnă matinal) ; mai toate vorbesc
despre mergerea foarte de dimineață a femeilor mironosițe la mormântul Domnului, în ziua Învierii.
Ele corespund – ca și svetilnele – celor 11 Evanghelii ale Învierii, pe care le comentează sau le
parafrazează, și sunt alcătuite de împăratul bizantin Leon Înțeleptul sau Filosoful (†911).
Doxologia sau Slavoslovia (sau Imnul î ngeresc, deoarece primul ei verset – „Slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu…” – este imnul cântat de îngeri la Nașterea Domnului, Lc. 2:14), constituie
una dintre ce le mai vechi părți ale serviciului Utreniei. În forma sa de azi, Doxologia este un imn cu
caracter trinitar, adică alcătuit „în cinstea Treimii”, cum zice Simeon al Tesalonicului81. Dar î n
serviciul liturgic ea a fost întrebuințată la început în forma sa originară și cea mai simplă, de imn al
îngerilor, adică așa cum o aflăm în Evanghelia de la Sfântul Luca ( 2:14). În această formă o găsim,
de ex., î n Constituțiile apostolice (cartea a VIII- a, cap. 13), inserată în rânduiala Liturghiei, îndată
după „Unul Sfânt, unul Domn…”; dar în același document o găsim, în alt loc (cartea a VII -a, cap. 47
și 48), deja amplificată aproape în forma de azi, ca un imn de laudă către Dumnezeu -Tatăl și Fiul,
amplificare provocată, desigur, de discuțiile dogmatice hristologic e din secolul al IV-lea, provocate
de arieni. Ulterior, din pricina ereziei pnevmatomahe a lui Macedonie, s- a adă ugat și mențiunea
Sfântului Duh, cea de- a treia persoană a Sfintei Treimi („Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule…
și Duhule Sfinte!”), imnul căpătând astfel un caracter expres trinitar, adică alcătuit „în cinstea
Treimii”, cum zice Simeon al Tesalonicului, și devenind un mijloc de luptă al Ortodoxiei împotriva
ereziilor antitrinitare. Amplificarea s- a făcut, ca de obicei, tot pe bază de texte b iblice, î n deosebi cu
versete din psalmi, luate textual sau cu mici adaptări.
Odinioară, doxologia se cânta în momentul când se ivea pe cer prima rază de soare, adică
lumina zilei. De aceea, cântarea ei era introdusă, ca și azi, prin ecfonisul rostit de preot / diacon82:

79 De foarte multe ori, inclusiv în acest caz, părintele prof. Ene Braniște lansează ideea că anumiți psalmi cândva se citeau în
întregime, iar acum din ei au rămas doar anumite stihuri – ipoteză care însă nu poate fi demonstrată. Se știe că și înainte se practica
alegerea unor stihuri tematice și asta nu însemna că pentru acel stih, trebuia să se cânte un psalm întreg. Desigur, în anumite situații
ideea este valabilă în sensul că din anumiți psalmi responsorici, au rămas nu niște stihuri la întâmplare, ci anume acele versete care
serveau drept refrene și se repetau după fiecare stih.
80 Vezi, de ex., Ioan Cassian, op. cit., III, 6, P.L., t. XLIX, col. 135-136.
81Despre sfintele rugăciuni (slujbe), cap. 313, P.G., t. CLV, col. 572, și trad. rom. cit., p. 697.
82 În Biserica Rusă acest ecfonis este rostit numai de preot și cu mâinile ridicate în sus.

22„Slavă Ție, Celui ce ne -ai arătat nouă lumina!”, prin care îl slăvim pe Acela care ne dă nu numai
lumina naturală a zilei, dar ne -a adus și lumina spirituală, a cunoștinței de Dumnezeu, El fiind
„Soarele cel adevărat și lumina cea adevărată”83, iar noi „întru lumina Lui vom vedea lumină”. În
cadrul Utreniei, Doxologia ocupă deci un loc și are un rost analog cu cel ocupat de imnul „Lumină
lină…” în cadrul Vecerniei. Ea înseamnă momentul culminant, apogeul laudei aduse de Biserică lui
Dumnez eu, ca izvor al luminii naturale și totodată și ale celei spirituale, laudă care constituie scopul
de căpetenie și elementul predominant al părții a doua a Utreniei, începând încă înainte de
luminânde. Î ntr- adevăr formula rostită de preot (diacon) înainte de Cântarea a noua a Canoanelor ne
prevestește venirea lui Hristos, „Lumina lumii”, mărind pe Născătoarea de Dumnezeu ca Maic ă a
Luminii …”. Cântarea luminândelor , care coincidea odinioară cu începutul luminării de ziuă, ne
aduce aminte de zorile mântuirii , pentru ca, ceva mai târziu, cântarea doxologiei să ne anunțe atât
revărsarea luminii, cât și venirea lui Hristos, ca pe un fapt împlinit: „Slavă Ție, Celui ce ne- ai arătat
nouă lumina!”. Atât laudele, cât și doxologia sunt, de fapt, imne de slăvire a lu i Dumnezeu ca izvor
al luminii, atât de necesară pentru viața omului, ca și aceea a întregii existențe organice.
Ideea și termenul de „lumină” sunt deci predominante și centrale în structura și simbolismul
părții finale a Utreniei, care ar putea fi numită slujba prin excelență a zorilor sau a luminării, dar și a
bucuriei, precum o caracterizează Sfântul Vasile cel Mare84. Dacă în slujba de seară (Vecernia)
răzbate melancolia discretă a amurgului, a micșorării și a dispariției treptate a luminii, în cea de
dimineață (Utrenia), dimpotrivă, izbucnește exuberanța bucuriei, a jubilării pentru lumina care
revine, care crește treptat și învăluie din nou lumea, aducând cu ea nădejdea și făcând să pulseze
viața, redeșteptată din amorțirea somnului și din întunericul nopții, așa cum venirea lui Hristos în
lume a adus bucuria mântuirii.
În diferitele părți care alcătuiesc serviciul Utreniei se exprimă astfel un șir întreg de aspecte
ale simțirii noastre religioase, pe care ni le trezesc, pe rând, rugăciunile, cântările ș i citirile slujbei.
Începem cu sentimentul de tristețe, cu tânguirea și pocăința celor aflați odinioară în întuneric și
păcat, exprimate prin cei șase psalmi; gustăm apoi sentimentul de mângâiere și de nădejde, pe care
ni le aduc cântarea „Dumnezeu este Do mnul…” și cele următoare; jubilăm în sentimentul de bucurie
și preaslăvire, pricinuite de Polieleu și citirea Evanghelie i; după sentimentul de liniște și împăcare,
pe care ni- l toarnă în suflete citirea (cântarea) lină a Canonului, cântăm lauda lui Dumne zeu prin
intonarea Luminândelor și a Laudelor, iar în cele din urmă bucuria noastră culminează cu slăvirea
lui Dumnezeu, î n cântarea Doxologiei.
Cele două tropare, care se cântă după doxologie la Utrenia de duminică, vorbesc amândouă
despre Î nviere, de ace ea în grecește se și numesc trap¦ria ¢nast£sima (tropare ale Î nvierii). Se
pare că și acestea opera Sfântului Ioan Damaschin; ele au fost întrebuințate la început în slujba
Învierii și încadrau odinioară Evanghelia care, la Constantinopol, se citea în ace st moment al
Utreniei duminicale.
Rugăciunea de plecare a capetelor, pe care preotul o citește în taină la sfârșitul Utreniei după
ectenia cererilor (Doamne Sfinte, care întru cele de sus locuiești…”, este totodată și rugăciunea de
binecuvântare și de concediere a credincioșilor din biserică la sfârșitul Utreniei. Ca sens, ea
corespunde deci cu Rugăciunea amvonului de la Liturghie. Ea trebuie să fie destul de veche, căci o
rugăciune similară, dar cu alt text, găsim și în rânduiala Utreniei descrise în Constituțiile apostolice
(cartea a VIII-a, cap.39).
Vechea Intrare (Procesiune) a Utreniei85. Î n ritul liturgic catedral de la Constantinopol (sec.
IX-XII) la Utrenia din duminici și sărbători, după al III -lea (din cele 3 antifoane neschimbabile) –
care era chiar Doxologia Mare, întregul cler făcea Intrarea în altar, însoțit de vechea cântare Sfinte
Dumnezeule, întrebuințată câteva secole mai înainte la intrarea în biserică î n cadrul Liturghiei . După
Intrar e se citea Evanghelia, se spuneau ecteniile și Apoli sul. Tipicul studit (post-iconoclast) nu a
preluat în rânduiala sa (constituită, într -o anumită măsură, după Ceaslovul savait) această Intrare la
Utrenie, ci doar pe cea de la Vecernie. Cu toate acestea, încă de la început, Tipicul studit prevedea o
Intrar e solemnă în altar în Sâmbăta Mare – când se cânta și Doxologia Mare (singura dată pe an la

83 Sfântul Ciprian, De dominica oratione, cap. 35, P.L., t. IV, col. 560 B-C.
84Regulile mari, 37.
85 După articolul dia conului Mihail Jeltov, Вход, î n ПЭ, vol. 10.

23Studion). Cu timpul, procesiuni asemănătoare au apărut și la sărbătorile Sf. Cruci: 14 septembrie, 1
august și duminica a III -a din Postul Mare.
În practică rusă veche, asemenea Intrări solemne aveau loc în toate duminicile de peste an (cu
excepția celor din perioada Triodului și Penticostarului) și această tradiție s -a menținut până în sec.
XVII – deși tipicul studit, aflat în uz la ruși la început, a dispărut încă de prin sec. XIV. La aceste
Intrări, ca și la cele de la Vecernie, trebuiau să participe toți clericii din oraș (de aceea ele se mai
numeau intrări sobornicești – соборные входы) . Procesiunea se făcea cu Crucea din spatele Sf.
Mese și cu Evanghelia. Episcopul stătea în mijlocul bisericii, pe catedră, unde venea după cântarea
Canonului. Diaconul îi aducea Evanghelia spre sărutare, apoi o înălța (probabil ca la Liturghie) și
ducea î n altar86, fiind însoțit de preoți. Se încheia cântarea trisaghionului și apoi se cânta troparul
duminical. După aceasta, diaconul rostea prochimenul duminical (fără Toată suflarea… ) după care,
preotul mai mare scotea Evanghelia pe amvon și citea pericopa învierii, apoi o ducea episcopului
spre sărutare și apoi iarăși se întorcea în altar. În felul acesta, la Utrenia de duminică erau 2 citiri din
Evanghelie – înainte de Canon și după Doxologie: prima era – pentru sfântul prăznuit sau dacă nu
avea, atunci se citea cea pentru Maica Domnului (Luca 1:39-56), iar a doua – a Î nvierii (din cele
11).
Î n 1653, patriarhul Nicon, care se lupta pentru unificarea cultului rusesc cu cel grecesc, a
interzis aceste Intrări solemne în cadrul Utreniei și a uniformizat toată rânduiala Utreniei. Astăzi toți
ortodocșii au doar 4 Intrări solemne la Utrenie: în Sâmbăta Mare și cele 3 sărbători ale Crucii.

86 Nu- i exclus ca obiceiul de a duce Evanghelia în altar anume în acest moment (la Utrenia de duminică) să -și tragă rădăcinile din
acest rit vechi.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: –note de curs pentru studenți – Zăbriceni , 2008 2Introducere în „Liturgica specială” În teologia românească, compartimentul de liturgică ce urmează… [619343] (ID: 619343)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

–note de curs pentru studenți – Zăbriceni , 2008 2Introducere în „Liturgica specială” În teologia românească, compartimentul de liturgică ce urmează… [619343]

Copyright Notice

1.1 Definiție. Proprietăți generale. O Algebră Booleană este un sistem {𝐵, ∨, ⋅, ′, 0, 1 }, unde: 𝐵 este o mulțime nevidă. ∨ și ⋅ sunt două operații… [621829]

Abordarea Nursing A Pacientilor Cu Ocluzie Intestinala [613161]

Calea Mărășești, nr. 157, Bacău, cod 600115 [626434]

AMENAJAREA RAȚIONALĂ A LOCULUI DE MUNCA IN BIROU [606801]

Burca Margarita Evaluarea factorilor favorizanţi locali în etiologia bolii parodontale [303446]

DINAMICA APARIȚIEI AGENȚILOR PATOGENI ȘI DĂUNĂTORILOR LA CULTURA DE GRÂU SPECIFICE ZONEI CHIȘCANI [310590]

Copyright Notice

Similar Posts