Note De Curs Fundamente 1 [618518]

1
UNIVERSITATEA ” ANDREI ȘAGUNA” din CONSTANȚA
FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
semestrul I
Note de curs

Titular disciplină,
lect. univ. dr. Ghiursel REGEP

CONSTANȚA, 201 3

2

CUPRINS

1. PSIHOLOGIA CA ȘTIINȚĂ / 3

2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI (I) / 6

3. OBIECTUL PSIHOLOGIEI (II) / 9

4. METODELE PSIHOLOGIEI / 12

5. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI / 17

6. NATURA PSIHICULUI UMAN / 20

7. PSIHICUL CA RE -PRODUCERE A REALITĂȚII NATURALE / 24

8. CONȘTIINȚA / 27

9. INCONȘTIENTUL / 30

10. STĂRILE DE CONȘTIINȚĂ / 35

11. CĂI DE ACCES LA STĂRILE DE CONȘTIINȚĂ MODIFICATĂ / 40

12. ABORDAREA PLAN Ă ȘI PIRAMIDALĂ A PSIHICULUI UMAN ȘI ABORDAREA
STRUCTURAL -DINAMICĂ A PSIHICULUI. ABORDAREA SISTEMICĂ ȘI
SINERGETICĂ A PSIHICULUI / 44

13. PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII / 53

3

Cursul 1
PSIHOLOGIA CA ȘTIINȚĂ

DEFINIREA PSIHOLOGIEI
Răspunsul la întrebarea “Ce este psihologia ?” nu este ușor de dat după cum
pare. În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe tipuri de definiții date
psihologiei, fiecare accentuând unele aspecte caracteristice ale acestui domeniu al
cunoașterii umane.

Tipuri de definiții
1. Definiția tip b utadă . Aceste definiții sunt de genul:
„Psihologia este știința studiată de psihologi” . Ea consideră psihologia obiect
de studiu al psihologului, iar pe psiholog – om care studiază psihologia.
„Psihologia este știința comportamentului studenților din prim ul ciclu” .
„Psihologia este știința comportamentului șobolanului alb” . Această
definiție este o acuză adusă psihologilor care utilizau în cercetările lor animale
(șobolanul alb).
Cu tot caracterul lor ironic și acuzator, definițiile tip butadă au marele m erit de
a reunoaște caracterul de știință al psihologiei.
2. Definiții tip metaforă . Își au originea în constatările contradictorii ale
cercetărilor psihologice.
Investigarea funcțiilor psihice inferioare (senzații, percepții, timp de reație etc)
care sunt uș or de observat au condus spre evidențierea existenței unor
regularități și generalități ale manifestării lor, în timp ce funcțiile și procesele
psihice superioare (afectivitatea, motivația, voința etc) a permis altora sesizarea
caraterului lor unic, singul ar. De aici s -a ridicat întrebarea: „Psihologia este
știință sau artă?”. Nu a întârziat să apară și răspunsul care să satisfacă cele două
părți: „Psihologia este o știință făcută cu artă” .
Vasile Pavelcu a făcut o afirmație în încheierea unui amplu studiu dedicat
„dramei” psihologiei ca știință, care a fost încadrat tot în categoria metaforelor:
„Psihologia este o lumină indispensabilă înțelegerii, apropierii și
ascensiunii umane” .
3. Definiții tip negare. De multe ori obiectul de studiu al psihologiei a fos t
trecut în sarcina altor științe cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia etc. Ca o
opoziție față de acest aspect, Pavelcu afirma: „Psihologia nu -i fizică, nu -i
fiziologie, nu -i sociologie” .
4. Definiții etimologice . Psihologia a fost de multe ori definită p ornind de
la etimologia cuvântului. „Psihologie”: „psyche” = psihic, suflet; „logos” =
știință. „Psihologia este știința psihicului” .
5. Definiții comprehensive. Aceste definiții încearcă să surprindă
elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca științ ă.

4
Wundt definea psihologia ca fiind „știința experienței imediate, spre deosebire
de fizică care este știința experienței mediate”.
Watson definea psihologia ca fiind „știința comportamentului, a faptelor
exterioare, observabile și măsurabile”.
Külpe refo rmulează definiția dată de Wundt, arătând că psihologia este știința
faptelor, în măsura în care ele depind de experiența subiectului, în timp ce fizica
pornește tot de la experiență, dar studiază faptele în măsura în care ele sunt
independente de individ.
Definiția unei științe trebuie să conțină informații despre obiect, metode, legi
și finalitate . Astfel, este necesară stabilirea unei definiții care să fie utilizată în
același sens de către observatori diferiți.
Sarcina psihologului constă în a observa f enomenele, în a sesiza dacă ele sunt
repetabile, în a stabili relații între ele, a formula legi, a preciza condițiile în care
legea respectivă poate fi generalizată.
Luând în considerare toate aceste elemente, Zlate a definit psihologia ca fiind
„știința c are studiază psihicul (procese, însușiri, stări, condiții, mecanisme
psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii
legității lui de funcționare, în scopul descrierii, explicării, integrării,
optimizării și ameliorării existenț ei umane ”.

TENDINȚE CONTROVERSATE ÎN PSIHOLOGIE
Psihologia este nomotetică, idiografică sau idiotetică?
Termenul de nomotetic provine din grecescul „nomothetikos” care înseamnă
„promovarea legilor”.
Termenul de idiografic provine din grecesul „idios” are înseamnă „propriu,
specific”. El nu trebuie confundat cu ideografic, care derivă din idee.
Științele nomotetice se referă la posibilitățile de formulare statistică a legilor
științifice, prin studiul unui număr mare de cazuri alese la întâmplare.
Științe le idiografice implică analiza cazurilor unice, cu încercarea de a
formula enunțuri legitime sau interpretative referitoare numai la acel caz sau la
clasa de fenomene pe care acel caz o reprezintă.
Psihologia nomotetică cere explicații cauzale ale fenomene lor psihice și
sociale, iar aceste explicații cauzale formulate pe baza studiului subiecților aleși la
întâmplare sunt generalizate asupra populației investigate. Ea folosește ca metodă
experimentul de laborator.
Psihologia idiografică manifestă un interes profund față de studiul și analiza
unui singur caz pe o perioadă mai îndelungată de timp, pentru că fiecare individ
este presupus a fi unic. Această psihologie favorizează, în cercetare, metode
nestructurate, precum analiza documentelor personale, a biogr afiilor etc.
Pentru a soluționa dihotomia nomotetic -idiografic, psihologul american
Lamiell a propus o abordare idiotetică a personalității care să le îmbine pe cele
două. Personalitatea trebuie descrisă în termeni idiografici, în timp ce evaluarea
dezvolt ării personalității trebuie construită în termeni nomotetici. Așadar, în timp
ce substanța personalității este considerată unică la o persoană individuală,

5
procesul schimbării în această persoană urmează principiile generale care pot fi
observate la toate persoanele.
Unitate sau diversitate în psihologie?
În psihologie întâlnim atât tendința diversificării teoriilor și orientărilor, cât și
pe cea a unificării și integrării lor.
De-a lungul evoluției psihologiei ca știință, psihologii au avut păreri diferit e
cu privire la unitatea sau diversitatea acesteia. În timp ce unii vorbeau de mai multe
psihologii, ajungând chiar să stabilească 11 doctrine psihologice, alții spuneau că
așa cum nu există mai multe fizici, mai multe chimii, ar trebui să existe doar o
singură psihologie.
Dacă unitatea este înțeleasă ca uniformitate, ca standardizare, atunci ea este
posibilă, dar nu este necesară, deoarece ea duce la stagnare. Dacă unitatea este
înțeleasă în diversitate atunci este vorba despre o diversitate mare, absolută . Soluția
problemei o constituie spirala cunoașterii (după Zlate), adică înțelegerea unității
uniformizatoare ca premisă, ca punct de pornire, în cadrul căreia se dezvoltă
unitatea diversificată, care va duce la un stadiu nou de unitate, superior celui
anterior.
De exemplu, psihicul dispune de funcții care reflectă realitatea, dar ele nu se
limitează doar de a reflecta această realitate, ci are și funcția de construcție și
reconstrucție a ei.

LOCUL PSIHOLOGIEI ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR
De-a lungul timpului, concepțiile multiple cu privire la locul psihologiei în
sistemul științelor s -au organizat, conducând la elaborarea unor adevărate
„modele” explicativ -interpretative.

Modele triunghiulare
În 1929, Bühler propune un model triunghiular al psihologiei științ ifice.
Psihologia este amplasată la intersecția științelor umaniste, științelor sociale și
științelor naturale. Mai târziu, Meehl lansează distincția dintre psihologia „hard” și
psihologia „soft” potrivit căreia influența științelor naturii a orientat psih ologia
spre studiul comportamentului, științele sociale au încurajat mediul social și
valorile, iar științele umaniste au direcționat atenția spre importanța influenței
subiective.
DESEN
Clasificarea triunghiulară a științelor a fost făcută și de Kedrov, c are
subdivide științele umaniste în științe sociale și științe filosofice, incluzând în
triunghi, alături de psihologie și alte științe: tehnice, matematice, logice.
DESEN
Modelul interpenetrării științelor
Acest model avansează ideea că nu cercetarea inte rdisciplinară
atotcuprinzătoare este în măsură să asigure inovarea științelor , ci interpenetrarea
lor.
Inovația poate fi posibilă ca urmare a interpenetrării științelor, ele trecând prin
cicluri de specializare, fragmentare și hibridare.

6
Referindu -ne stri ct la psihologie, aceasta suportă operații de hibridare cu
sociologia, lingvistica, patologia, zoologia, apărând științe noi, precum: psihologia
socială, psiholingvistica, psihopatologia, zoopsihologia. Exemple tipice de
hibridare le reprezintă: psihologia cognitivă (apărută la intersecția dintre psihologie
și științele cogniției), psihoimunologia (intersecția dintre psihologie și sănătatea
psihică), psihologia organizațională (intersecția dintre psihologia socială,
psihometrie și sociologie, având ca surse teoria managementului și organizării).
DESEN.

Cursul 2
OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Deși conceptele cu privire la obiectul psihologiei sunt extrem de numeroase,
prezentând contradicții interne sau externe, deși se închid în ele însele, nevoia de
sinteză a lor, cu scopul descoperirii elementelor comune, devine de mare
actualitate și stringență. Ținând cont de aceste elemente de conținut, s -au conturat
patru perspective de abordare a obiectului psihologiei. Unii autori au considerat
viața psihică interioară ca ob iect al psihologiei, alții s -au refugiat în comportament,
în modul de exteriorizare a interiorității psihice. Sunt autori care cred că
activitatea, conduita individului ar fi esențială pentru psihologie și în sfârșit s -a
exprimat și părerea că personalitat ea, omul concret interpretat ca întreg, ca unitate
ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad psihologia.

Viața psihică interioară ca obiect al psihologiei
Aceasta a fost cea mai promovată modalitate de concepere a obiectului
psihologiei în perioada de î nceput a acesteia. Cele mai răspândite forme ale vieții
psihice interioare sunt:
– concepția și metoda introspecției;
– concepția și metoda psihanalitică.
Introspecția este centrată pe studiul conștiinței , iar psihanaliza este axată pe
investigarea inconștient ului. Atât conștiința cât și inconștientul sunt expresii ale
vieții psihice interioare.

Introspecționismul
Introspecția apare într -o dublă accepție: în calitate de concepție și ca metodă
de cercetare psihologică .
Din perspectiva introspecției, psihicul e ste conceput ca un cerc de fenomene
ce își au izvorul în ele însele, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul .
Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în
obiect și subiect al cercetării. Cum însă, dedublar ea cercetătorului n -ar da decât
posibilitatea studierii propriilor funcții psihice, nu și a celor aparținând altor
persoane, atunci, pentru a se putea realiza și acest deziderat, introspecționismul
recomandă empatia , adică transpunerea cercetătorului în tr ăirile și stările psihice
ale altor persoane. Introspecția mai poartă numele de psihologia conștiinței ,
deoarece studiază fenomenele conștiente.

7
Introspecția își are originea în Germania, în Laboratorul de psihologie înființat
de Wundt, în 1879 la Leipzeig . El a recurs la introspecție în studiul conștiinței ca
fapt mintal neobservabil direct și nepretabil exprimării. Studiind timpul de reacție,
care depinde atât de stimulul aplicat, cât și de starea internă a individului, Wundt
făcea raționamente tocmai asu pra stării interne, psihice a individului.
În laboratorul lui Wundt au venit să se specializeze psihologi din toată lumea:
englezul Titchener, americanul Stanley Hall, rusul Behterev, românii Eduard
Gruber, Florian Ștefănescu -Goangă și alții.
Cel care duce introspecția în America este Titchener. El a generat o orientare
psihologică ce poartă denumirea de structuralism . Din perspectiva
structuralismului sarcina psihologiei consta în a desprinde, a dezmembra structurile
psihice complexe în elementele lor comp onente și a le studia pe fiecare după o
serie de criterii (natura, conținutul, calitatea, intensitatea, durata). Această
concepție era îndreptată împotriva zoopsihologiei americane, iar Titchener credea
că singurul scop al psihologiei este acela al unei ma i bune cunoașteri a conștiinței
prin introspecție, fără să -și formuleze scopuri practice. Opinia aceasta era
îndreptată și împotriva unei alte orientări psihologice din acea epocă, pe care
Titchener a denumit -o funcționalism .
Cunoscut și sub denumirea de „Școala de la Chicago”, funcționalismul a fost
promovat de William James și de doi dintre studenții săi: Dewey și Angell.
Funcționalismul se ocupa de importanța, semnificația și rolul funcțiilor psihice în
vederea adaptării individului și a organismului să u la condițiile de mediu.
Structuralismul și funcționalismul, orientări ce par a fi total divergente (prima
este abstractă și teoretică, avându -și modelul în chimie, a doua concretă și practică,
cu modelul în biologie, interacțiunea dintre organism și medi u) au însă un punct de
convergență: se întâlnesc în concepția și metoda introspecționistă pe care le
practicau.
Introspecția a fost vehement criticată încă de la început, iar pe considerentul
practicării ei psihologia a fost contestată ca știință. Auguste Comte, pornind de la
premisa că trăirea psihică se modifică în momentul în care devine obiect de
investigație, arăta că atunci când are cine să observe, n -are ce observa, iar atunci
când există obiectul de observat, n -are cine să -l observe. Dat fiind faptu l că în
introspecție cercetătorul se dedublează în obiect și subiect al cunoașterii, rezultă că
subiectul este transformat de obiectul pe care urmează să -l cunoască.
În ciuda acestor limite, psihologia introspectivă s -a răspândit, a pătruns în
universități , în laboratoare, iar introspecția ca metodă de cercetare a devenit
„metoda regală” a psihologiei. Introspecția nu putea constitui pentru multă vreme
obiectul psihologiei datorită faptului că s -a conștientizat că viața psihică interioară
funcționează nu do ar la nivel conștient, ci și la alte niveluri. Tocmai aceste niveluri
devin cu timpul obiectul predilect al cercetării în psihologie.

Psihanaliza
Sigmund Freud este cel care, fără să descopere inconștientul îl propune ca
obiect de cercetare al psihologie i. El introduce conceptul de „aparat psihic”,

8
elaborează o viziune dinamică asupra comportamentelor acestuia și pune la punct o
tehnică de sondare a inconștientului.
Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei
niveluri sup raetajate: inconștientul , preconștientul și conștientul, rolul esențial
revenindu -i inconștientului.
Sub raport funcțional, inconștientul conține pulsiuni ce se comportă ca
„ființele vii” pe când conștiința este doar „spectatoare”, ea observă și permite sa u
nu satisfacerea pulsiunilor inconștientului.
Preconștientul, sub raport topografic, cât și funcțional este total insingnifiant.
El este un fel de „stație de tranzit” unde tendințele inconștientului și ale conștiinței
vin și poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele.
Inconștientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura
biologică, somatică a organismului. Singura rațiune de a exista a acestor instincte
este „descărcarea” și consumarea lor adecvată, reducerea tensiunii, procurarea
plăcerii. Această descărcare nu se poate face oricând și oricum, ci în conformitate
cu anumite reguli și norme de conviețuire, de comportare socială. Dacă nu se
respectă aceste reguli și norme, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar
repudiată de conștiință.
Freud considera că inconștientul funcționează pe „principiul plăcerii”, căruia
îi acordă statutul de principiu fundamental al vieții, în timp ce conștiința acționează
după „principiul realității”, principiu care p resupune gândirea, adică stabilirea unui
plan de acțiune, rezolvarea unor situații problematice.
Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiționat, ele sunt
refulate, sunt trimise din nou în inconștient. O dată refulate ele nu dispar însă, nu
se potolesc, nu rămân inactive, ci acționează cu și mai mare forță asupra
individului, cer cu și mai mare tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre
libido (forța, puterea instinctelor sexuale) și conștiință este mai mare, cu atât
instinctele re fulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva „voinței”
conștiinței. Instinctele sexuale refulate se satisfac sub formă de: acte ratate
(lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de
citit și scris, stân găcii), vise și stări morbide, nevrotice .
Perturbările comportamentale, ca forme de manifestare ale inconștientului și
sexualității, sunt întâlnite atât la adult, cât și la copil.
Freud instituie și o metodă psihoterapeutică cu ajutorul căreia să reinstau reze
echilibrul „aparatului psihic”. Această metodă a fost denumită „metoda
psihanalizei” și consta în readucerea în conștiința bolnavului a elementelor psihice
patogene în vederea „dizolvării” și înlăturării răului provocat de formarea
simptomelor substit ut.
După anul 1920, conștientizând o serie de limite ale concepției de până atunci,
Freud își revizuiește postulatele de la care pornise și se orientează spre segmentele
superioare ale vieții psihice.
„Aparatul psihic” este împărțit în trei organizări str ucturale:
– Sinele (Id) – este echivalentul inconștientului din vechea clasificare, sediul
instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată,
fundamentul pe care se construiește personalitatea individului;

9
– Eul (Ego) – este o „porțiune a s inelui” care sub influența lumii exterioare
suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor și
protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine și lumea
exterioară;
– Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un
„precipitat” în perimetrul Eului prin care se prelungește influența paternă și
maternă, iar prin intermediul ei influența mediului social mai general
(familial, școlar, rasial, național). Copilul prin părinți receptează idealurile
sociale, modelele admirate de el din viața publică.
Dintre aceste instanțe, cea mai importantă este, după părerea lui Freud, cea de –
a doua – Eul, care satisface simultan cerințele Sinelui, Supraeului și Realității.
Cu toate contribuțiile pe care psihanaliza le -a adus la redimensionarea
obiectului psihologiei, ea a generat și „revizuiri” și „reformări”, fapt care a dus în
timp la apariția neo-freudismului .
Cei mai străluciți reprezentan ți ai neo -freudismului sunt Kare n Horney și
Erich Fromm, ambii născuți în Germani a și emigrați în America, după o practică
psihanalitică în Europa. Neo -freudismul conservă ideile principale ale lui Freud
referitoare la natura umană, la forțele ei propulsatoare și la tulburările psihice
funcționale. Ei afirmă că o conduită nevrotică a o mului este determinată de
impulsuri emoționale inconștiente, numai că acestea nu sunt generate de instinctele
sexuale înnăscute, ci de factorii sociali.
Horney spunea că „Nevrozele sunt provocate de factori culturali”, iar Fromm
era convins că pe om nu -l formează instinctele și înfrânarea lor, ci istoria. Deși se
postulează rolul factorilor sociali în geneza și soluționarea tulburărilor psihice,
precumpănitoare rămâne tot dinamica psihică internă.

Cursul 3
OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Comportamentul ca obiect al psihologiei
Cel care a dat lovitura de grație psihologiei tradiționale introspective a fost
John B. Watson, care în 1913 semna un articol de 20 de pagini intitulat „Psihologia
așa cum o vede un behaviorist” considerat apoi manifestul -program al unei noi
orientări psihologice care a căpătat numele de behaviorism.
Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al
psihologiei, este ansamblul de răspunsuri ajustate stimulilor care îl
declanșează. Psihologia reprezintă deci în întregime studiul cuplu lui S (stimul) –
R (reacție).
Scopul ei este de a prevedea răspunsul cunoscând stimulul și de a prevedea
stimulul cunoscând răspunsul. Numai stimulul și reacția între care există o relație
directă, nemijlocită și unilaterală sunt obiective, numai acestea p ot fi studiate prin
metode obiective.
Întreaga sferă a vieții psihice este împărțită în trei clase de organizări
comportamentale:

10
– viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează emoții: frica,
furia, mânia);
– motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale, locomotorii);
– laringeale (conțin comportamentele verbale datorate mișcărilor laringelui).
Unitatea acestor comportamente dă naștere personalității umane.
Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă obișnuința,
învățare a, procese ce încep încă din uter, sub influența stimulatoare a mediului.
Cele trei forme de organizare comportamentală se dezvoltă treptat, succcesiv, de -a
lungul vieții individului.
Meritul cel mai mare al behaviorismului este faptul că leagă omul de lum ea
obiectelor și de lumea oamenilor de care este înconjurat și care acționează asupra
lui în calitate de stimul. Watson afirma că „ suntem ceea ce facem și facem ceea ce
mediul ne cere să facem ”.
Dar, omul behaviorismului este concret, real, viu, însă mutil at și sărăcit sub
raport psihic, golit de orice conținut psihologic: conștiință, sentimente, motivație,
voință. În fața criticilor aduse, behaviorismul a încercat să se redreseze, iar de prin
1930 s -a procedat la „renovarea” și „reformarea” lui interioară, care a condus la
apariția neo-behaviorismului.

Neo-behaviorismul
E.C. Tolman înnoiește behaviorismul în cel puțin două aspecte esențiale:
– între stimul și reacție introduce o serie de variabile așa -zis intermediare
(impulsurile fiziologice, ereditatea, maturitatea, vârsta, experiența anterioară,
capacitățile intenționale și cognitive, conștiința, ideile, gândirea etc.) refăcând
astfel imaginea reală și unitară a omului;
– el consideră că omul nu acționează în gol și la întâmplare, ci determinat și
orient at de o serie de scopuri, de expectațiile pe care le are.
Skinner (1938) și Hall (1943) renovează și ei behaviorismul tradițional,
primul arătând că o știință adecvată a comportamentului trebuie să țină seama de
evenimentele care au loc în planul lăuntric al organismului, celălalt prin teoria
sistematică asupra comportamentului, care cuprinde referiri la explicarea
scopurilor, a intuiției și a altor fenomene.
După Skinner, originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic și
social. El acordă o m are importanță proceselor întăririi operante: dacă un tip de
reacție este întărit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent.
Aceasta este ceea ce Skinner numește condiționare operantă.
Behaviorismul clasic și mai ales neo -behaviorismul au împins cunoașterea
psihologică spre găsirea unor noi concepte, spre formularea unor teorii și explicații
adecvate, utile procesului înțelegerii și construirii omului.

Conduita (activitatea) ca obiet al psihologiei
Psihologia conduitei
Cercetând diferite boli mintale (mai ales isteria) Pierre Janet a conștientizat
repede cel puțin două aspete:

11
1. studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoașterea și
înțelegerea vieții mintale normale;
2. studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza in trospecției.
Janet introduce în psihologie conceptul de conduită , înțelegând prin aceasta
totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către „afară”, cât și totalitatea
proceselor invizibile de organizare și reglare a ei.
Conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mișcări)
la cele mai complexe (raționament), orientate spre un scop și încărcate de sens. În
concepția psihologului francez, conduita unifică și sincronizează într -un tot unitar
comportamentul și viața interioară subiec tivă.
Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera
introspecționismul) dar nici imprimate din afară (cum susținea behaviorismul), ci
învățate ca urmare a relațiilor de interațiune dintre organismul uman, specific
programat și ambian ța naturală și socială. Conduita nu se reduce la reacțiile
motrice și secretorii ale organismului ca la behaviorism, ci angajează întreaga
personalitate a omului aflată în interdependență cu mediul. Ea nu depinde numai de
stimulare, ci și de reglare, evide nțiind relațiile care există între acțiunea externă și
condițiile interne prin care se refractă exteriorul.
Janet propune și o nouă metodă de studiu a conduitei, oarecum diferită de
metodele obiective de laborator și anume, metoda clinică , care este un fel de
„studiu de caz” individual dintr -o perspectivă dinamică deoarece îmbină ascultarea
relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într -un număr mare de
ședințe.

Activitatea ca echivalent al conduitei
Conceptul de conduită este cvasisinon im cu cel de acțiune sau de activitate.
Nenumărați autori au preluat ideea lui Pierre Janet și au ajuns la concluzia că
obiectul fundamental de cercetare al psihologiei îl constituie activitatea , cu
elementul ei esențial acțiunea , fapt care a dus la apariț ia unei noi orientări
denumite „psihologia acțională”.
Psihicul uman nu există decât în și prin activitate. Definită într -un sens
extensiv, ca relația dintre organism și mediu ce presupune un consum energetic cu
finalitate adaptativă, activitatea depășește atât punctul de vedere introspecționist,
cât și pe cel behaviorist. Rubinstein arată că noțiunea de activitate poate fi folosită
în raport cu un organ și atunci vorbim de ativitatea ficatului, a plămânului, a
creierului, dar și în raport cu omul, caz în c are este necesară desprinderea a două
planuri specifice activității:
– planul procesual , care presupune studierea structurii ei procesuale;
– planul personal , care vizează activitatea influențată de atitudinile
subiectului față de sarcinile care i se ivesc.
De exemplu, gândirea se dezvăluie pe plan procesual atunci când stabilim
operațiile de analiză, sinteză, generalizare prin intermediul cărora se rezolvă
problemele intelectuale, iar pe plan personal, atunci când ținem seama de motivele
omului, de atitudinea sa față de sarcinile pe care le soluționează gândind.

12
Prin activitate omul produce modificări în condițiile externe, în propriile lui
stări, în relațiile cu mediul. În activitate omul își realizează ideile, își satisface
aspirațiile, își construiește noi p lanuri și idealuri; prin activitate omul se adaptează
condițiilor interne și externe la un nivel din ce în ce mai înalt.

Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcțiile și capacitățile psihice ale omului nu există separate,
desprinse de purtăt orul lor concret. De asemenea, ativitatea este inițiată, continuată
sau stopată de o persoană care dispune de o identitate psihofiziologică. Ca atare, nu
funcțiile psihice, în general, trebuie să constituie obiectul de cercetare al
psihologiei, ci funcțiil e psihice ale omului concret, nu activitatea la modul
impersonal, ci activitatea personală și personalizată a omului.
Astfel, reorientarea către omul concret a dus la constituirea unei noi orientări
psihologice numită „psihologia umanistă”, iar unul dintre inițiatorii ei a fost
Abraham Maslow.

Sinele individual și unic al omului ca obiect al psihologiei
În centrul psihologiei umaniste se situează omul și problematica sa umană,
viața sa personală și relațională, presărată cu nimicurile cotidiene sau cu mari le ei
drame, atitudinea activă a omului față de propria sa existență și aceasta nu doar cu
sopul de a cunoaște și înțelege mai bine omul, ci pentru a -l dota cu mijloace
specifice de acțiune în vederea depășirii dificultăților cu care se confruntă.
Carl Rog ers, reprezentant de seamă al psihologiei umaniste, afirma despre
omul concret că, într -o lume extrem de dificilă și adesea tragică, el trebuie să
devină el însuși, nu o păpușă, nu un sclav, nu o mașină, ci sinele său unic și
individual . Acest sine unic, i ndividual al omului trebuie să devină obiectul
psihologiei, acel om proactiv care se construiește și se autoactualizează.
La rândul său, Maslow credea cu toată tăria că omul trebuie să devină el
însuși: „ Ceea ce un om poate, el trebuie să devină, deoa rece există o tendință ca
fiecare să devină actualizat în ceea ce este el potențial, să devină ceea ce este
capabil să fie ”.
Psihologia umanistă promovează concepția totalitară, holistă asupra omului,
considerarea lui ca un întreg, ca un tot unitar, în car e elementele simple de ordin
natural -biologic se îmbină cu cele complexe, de ordin spiritual sau social.
Psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ , bazată pe
înțelegerea și interpretarea semnificațiilor subiective ale comportamentelor
situaționale, ale sopurilor și motivelor acțiunilor umane. Acest demers implică
utilizarea unor strategii empatice și intuitive.
Psihologia umanistă este interesată de creșterea personală a oamenilor, de
maturizarea lor psihică și socială, de cultura rela țiilor lor interpersonale, de însăși
shimbarea societății, propunând chiar un nou tip de societate numit „Societatea Eu –
psihică”

13
Cursul 4
METODELE PSIHOLOGIEI

Studiul psihologiei ne demonstrează că trebuie să fim deosebit de atenți când
colectăm în mod sistematic informații despre ființele umane. Acest lucru se
datorează în parte faptului că noi înșine, ca ființe umane, avem unele idei
preconcepute adânc înrădăcinate (bias). Avem tendința de a generaliza pornind de
la propria experiență, tendința de a g ândi că dacă noi suntem obișnuiți cu ceva
anume, atunci acel ceva se întâmplă destul de des sau este destul de probabil să se
întâmple. În realitate, experiența noastră poate fi destul de atipică. Ni se pare că
suntem obiectivi și analitici când în realita te, nu suntem deloc așa. Aceste
mecanisme nu sunt întotdeauna nocive, ele ne ajută să supraviețuim într -o lume
complexă și sunt o parte din ceea ce face ca omul să fie unul dintre cele mai
adaptabile animale existente vreodată pe această planetă.
Metoda definește calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după
care se reglează acțiunile intelectuale și practica, în vederea atingerii unui scop.
Metodele sunt ghidate de concepția generală a cercetătorului, de principiile
teoretico -științifice de la care pornește, reunite sub denumirea de metodologia
cercetării . Fiecare școală sau orientare psihologică își are propria sa metodologie
de cercetare.
Abordări științifice
Există două abordări principale ale cercetării științifice:
– abordarea ipotetico -dedu ctivă , în cazul căreia omul de știință începe
printr -o teorie, apoi investighează dacă aceasta este adevărată prin generarea
de ipoteze și testarea acestora;
– abordarea inductivă , în cazul căreia omul de știință trasează principii sau
idei generale din date le colectate.
În cazul abordării ipotetico -deductive, teoria se bazează pe observații
anterioare, care pot fi informale, rezultate din experiență, sau observații dezvoltate
cu atenție în urma rezultatelor altor studii sau extrase din cercetări inductive.
Pentru a vedea dacă teoria se verifică în realitate este necesară testarea
acesteia. Cercetătorii folosesc un termen specific pentru ideile ce sunt supuse
verificării în acest mod, numindu -le ipoteze .
O ipoteză este o predicție asupra a ceea ce se va întâm pla într -o anumită
situație. O dată ce ipoteza a fost formulată, cercetătorul elaborează un studiu
sistematic în scopul de a testa ipoteza și de a vedea dacă aceasta se verifică.
Rezultatele acestui studiu îi permit cercetătorului fie să respingă, fie să a ccepte
ipoteza.
Abordarea inductivă începe cu strângerea datelor, unele cercetări plecând de
la investigația directă a subiecților asupra cărora se intervine, iar altele, utilizând
datele de interviu pentru a înțelege experiențele oamenilor. După ce datele au fost
colectate, psihologul le analizează, căutând teme și principii comune pe care datele
respective le pot dezvălui.
Cercetarea inductivă este utilizată în general atunci când psihologii explorează
o zonă de cunoaștere complet nouă. Ea este folosită î n special de cercetătorii

14
profesioniști care au fost pregătiți în privința standardelor de rigoare și detaliu
necesare.
Pentru studenții la psihologie este mai practic să utilizeze metodele ipotetico –
deductive pentru a se asigura că studiile sunt realizate în mod adecvat.

Principalele metode de cercetare
Există mai multe metode prin care pot fi testate ipotezele în psihologie: prin
studii observaționale, prin experimente, prin metoda convorbirii, prin ancheta
psihologică, prin metode psihometrice ș.a.
Meto da observației
Observația constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică
a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului) ca și a
contextului situațional al comportamentului.
Conținuturile observației sunt:
– simptomatica stabilă – trăsături bioconstituționale ale individului
(înălțimea, greutatea, circumferința craniană etc.) ca și trăsăturile
fizionomice (aspectul capului, feței, relațiile dintre diferitele detalii
anatomice ale feței: frunte, nasul, bărbia, oc hii etc.);
– simptomatica labilă – multitudinea comportamentelor și conduitele
flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, motorie ,
mnezică, inteligența etc., ca și varietatea expresiilor comportamentelor (ex:
expresiile afective, atitudin ale etc.).
Cercetătorul face apel la mai multe forme de observație, care pot fi clasificate
în funcție de diverse criterii:
– orientarea actului observațional: autoobservația și observația propriu –
zisă;
– prezența sau absența intenției de a observa: ocazională și sistematică ;
– prezența sau absența observatorului: directă, indirectă, cu observator
uitat, ignorat, cu observator ascuns ;
– implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă și participativă ;
– durata observării: continuă și discontinuă ;
– obiectivele urmă rite: integrală și selectivă .
Observația permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale,
firești ale individului, în condițiile obișnuite de viață și activitate, oferind mai ales
date de ordin calitativ.
Metoda experimentului
Metoda cea mai riguroasă de testare a unei ipoteze este experimentul . Prin
experiment, cercetătorul își testează ideile într -un mediu controlat și determină
condițiile care cauzează anumite efecte.
Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenționat un anumit fenome n.
El izolează variabilele cercetate ( variabile dependente ) de alte variabile,
manipulate de cercetător, care influențează manifestarea fenomenului studiat
(variabile independente ); variază, modifică condițiile de manifestare a
fenomenului, repetă fenomenu l pe același subiect sau pe subiecți diferiți, pentru a
determina legitatea lui de manifestare. De asemenea, compară rezultatele obținute

15
la grupul experimental (grupul asupra căruia se intervine) cu cele obținute la
grupul martor sau de control , pentru a vedea în ce măsură ele se datorează
variabilelor experimentale utilizate.
Există mai multe forme de experimente: experimentul de laborator și
experimentul natural , ce prezintă o formă particulară, și anume experimentul
psihopedagogic , care poate fi de două feluri: constatativ și formativ .
Experimentul, indiferent de tipul său, apelează la trei scheme experimentale:
– prezentarea repetată a unuia și aceluiași stimul pe una și aceeași persoană și
înregistrarea progresului obținut;
– prezentarea unor stimuli difer iți, uneia și aceleiași persoane, pentru a
surprinde superioritatea unui anume tip de stimulări;
– aplicarea unuia și aceluiași stimul pe mai multe persoane, pentru a surprinde
rolul diferențelor individuale.
Metoda convorbirii
Convorbirea este o discuție an gajată între cercetător și subiectul investigat.
Spre deosebire de observație și experiment, prin intermediul cărora investigăm
conduitele, reacțiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite decodarea mai
directă a vieții interioare a acestuia, a in tențiilor ce stau la baza comportamentului,
a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspirațiilor, conflictelor,
prejudecăților și mentalităților, sentimentelor și valorilor subiectului.
Există mai multe forme ale convorbirii:
– convorbirea sta ndardizată, dirijată, structurată (formularea acelorași
întrebări, în aceeași formă și ordine tuturor subiecților);
– convorbirea semistandardizată, semistructurată (bazată pe adresarea
unor întrebări suplimentare, pe reformularea unora, pe schimbarea
succes iunii lor);
– convorbirea liberă, spontană, asociativă (se derulează în funcție de
particularitățile situației, de caracteristicile psihoindividuale ale subiectului
și de particularitățile momentului în care se desfășoară).
Marele avantaj al convorbirii cons tă în faptul că permite recoltarea unor
informații numeroase, variate și prețioase, într -un timp relativ scurt. Datele
obținute prin metoda convorbirii se impune să fie completate și verificate prin alte
metode.
Metoda anchetei psihologice
Ancheta, ca met odă de cercetare psihologică, presupune recoltarea sistematică
a unor informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social, ca și
interpretarea acestora, în vederea desprinderii semnificației lor
psihocomportamentale. În cercetarea psiholo gică sunt utilizate două forme ale
acestei metode: ancheta pe bază de chestionar și ancheta pe bază de interviu .
Folosirea științifică a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea
unor etape:
– stabilirea obiectului anchetei;
– documentarea;
– formu larea ipotezei;
– determinarea populației (a universului) anchetei;

16
– eșantionarea;
– alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;
– pre-testul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
– redactarea definitivă a chestionarului;
– alegerea metodelor de administrare a chestionarului (persoană special
desemnată sau prin autoadministrare);
– despuierea rezultatelor;
– analiza rezultatelor obținute, în raport cu obiectivele formulate;
– redactarea raportului final de anchetă.
Ancheta pe bază de interviu presup une raporturi verbale între participanții
aflați față în față, centrarea asupra temei cercetate, direcția unilaterală de acțiune,
fiecare participant păstrându -și rolul de emițător sau receptor (prin aceasta se
deosebește de convorbire).
Există interviuri: individuale și de grup ; clinice (centrate pe persoană) și
focalizate (centrate pe tema investigată).
Cele două forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecți
într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca și
prelucrarea lui rapidă. Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă, în
vederea surprinderii unor legități statistice.
Metodele psihometrice
Cea mai răspândită și cunoscută metodă psihometrică este metoda testelor
psihologice . Termenul de test a fost introdus în psihologie de J. McKeen Cattell.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului
strângerea unor informații obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată
diagnostica nivelul dezvoltării capacităților măsurat e și formula un prognostic
asupra evoluției lor ulterioare.
Testul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
– validitatea – să măsoare exact ceea ce își propune;
– fidelitatea – să permită obținerea unor performanțe relativ asemănătoare la o
nouă aplicare;
– standardizarea – să creeze aceleași condiții pentru toți subiecții supuși
testării, fără a -i favoriza pe unii și defavoriza pe alții;
– etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unități de măsură a rezultatelor
obținute pentru a se cunoaște valoarea lor.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
– după modul de aplicare: individuale și colective ;
– după materialul folosit: verbale și nonverbale ;
– după durata lor: cu timp strict determinat și cu timp la alegerea subiectului ;
– după scopul urm ărit: teste de performanță , teste de personalitate , teste de
comportament . Cele de performanță cuprind: teste de cunoștințe , teste de nivel
intelectual , teste de aptitudini , teste de inteligență .
Cele mai complexe sunt testele de personalitate care își pro pun să
investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui indivizibile,
adeseori mascate sau neacceptate de subiect.

17
Cele mai răspândite și ușor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele de
personalitate (16 PF). Mai există testele de completare sau de descripție (Cine
sunt eu?) și testele proiective (Testul Rorschach – testul petelor de cerneală și
TAT – testul aperceptiv tematic).
Literatura de specialitate face referire și la alte metode de cercetare
psihologică, cum ar fi: metoda bi ografică, metoda analizei produselor
activității, metoda modelării și simulării .
Datele obținute în urma aplicării diferitelor metode de cercetare urmează a fi
prelucrate și prezentate într -o formă accesibilă folosind metodele statistico –
matematice și meto dele de prezentare grafică.
Prin folosirea acestui ansamblu de metode, psihologia reușește să se apropie
tot mai mult de surprinderea manifestărilor autentice și legice ale însușirilor
psihocomportamentale aparținând omului.

Cursul 5
PRINCIPIILE PSIHOLOGI EI

Psihlologia este știința care a resimțit cel mai dramatic efectele confruntărilor
dintre diferitele școli și curente în scurta sa existență ca disciplină de sine
stătătoare.
În funcție de natura obiectului de studiu, orice știință elaborează propriile
metode de cercetare. Cu cât acesta este mai complex, mai greu accesibil
observației și măsurării directe, cu atât mai mare devine posibilitatea ca să apară
divergențe și puncte de vedere diferite, cu consecințe negative asupra unității
interne a științei. Această situație a dus la găsirea și formularea unui set de
principii, cu valoare metodologică generală, care să circumscrie obiectul său de
studiu între coordonatele aceluiași cadru de referință.

Principiul determinismului
În cadrul oricărei științe, u na din întrebările fundamentale la care se cere
găsirea unui răspuns este de ce se produce un fenomen sau altul în domeniul dat?
Nici psihologia nu poate ocoli răspunsul la această întrebare. Ea a traversat un
proces complicat de ezitări, oscilații și exag erări între indeterminismul absolut ,
psihicul fiind considerat un dat în sine, aprioric și determinismul intrapsihic
(introspecționism), considerându -se că psihicul își are cauza în el însuși, ajungând
apoi la determinismul extern mecanicist (behaviorism), în acest din urmă caz
preluându -se modelul determinist din fizica clasică.
Principiul determinismului postulează necesitatea interpretării psihicului ca
rezultat al acțiunii factorilor externi (stimuli – mecanici, fizici, chimici sau semnale
purtătoare de informație) asupra organismului.
În psihologie avem de -a face nu cu un determinism cauzal unidirecțional, ci
cu unul imediat, de tip interacționist, în care cauzele sau influențele externe
interacționează și se procesează (prelucrează) prin intermediul co ndițiilor interne.
Așa se face că unul și același stimul va produce transformări și efecte
psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia și aceluiași

18
individ. Ansamblul condițiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un
individ la altul, ceea ce face ca unul și același stimul aplicat mai multor indivizi de
aceeași vârstă să producă efecte diferite.
Datorită complexității cauzalității psihice, cele mai multe legi care guvernează
viața psihică au un caracter probabilistic (statistic). Adică, fenomenele depinzând
de numeroși factori sunt influențate și de legile probabilității. Înseamnă că nu se
poate exclude întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Dar, întâmplarea nu
elimină determinismul, ea provenind din întretăierea mai multor lanțuri cauzale (de
ex: Un student care învață pentru examenul de a doua zi, ieșind să se plimbe, vede
la un stand de cărți o lucrare având legătură cu examenul. Foiletând -o, reține unele
fapte pe care a doua zi, din îmtâmplare, le va putea uti liza în tratarea unuia din
subiecte. Iată o coincidență favorabilă). Toate actele au survenit într -o înlănțuire
cauzală, dar intersecția lor nu era previzibilă, având o probabilitate foarte redusă.
Complexitatea vieții psihice se datorește atât mediului ex tern, cât și
ansamblului de condiții interne. În ceea ce privește mediul extern, la componenta
naturală inițială se va adăuga componenta socio -culturală. Astfel, principiul
determinismului extern se va completa cu principiul condiționării social -istorice ș i
istorico -culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este determinat, în structura și
conținutul său, de factori socio -culturali și istorico -culturali. Aceștia se
concretizează, pe de o parte, în procesele obiectivate ale activității de cunoaștere,
de cr eație și practice a generațiilor anterioare, iar pe de altă parte, în acțiunea
educațională specială care se exercită asupra individului încă de la naștere de către
societate (familie, școală, instituții profesionale, mass -media, opinia publică). Este
evident faptul că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate
asigura numai în măsura în care individul comunică și interacționează cu mediul
socio -cultural.
În ceea ce privește ansamblul condițiilor interne, acesta este determinat de
complexitat ea organizării structural -funcționale a creierului uman, care permite
realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaționale externe și
de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se impică în recepționarea,
prelucrarea și in tegrarea noilor informații.
Pe parcursul ontogenetic se poate trece, în plan comportamental, de la
determinismul extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare, dar
ipostaza primordială și esențială din punct de vedere metodologic este cea a
determinismului extern și ea trebuie pusă la baza abordării psihicului.
Principiul dezvoltării
Viața presupune o permanentă transformare, o succesiune de procese prin care
se realizează schimburi materiale și informaționale între o vietate și natură.
Acea stă observație se aplică și vieții psihice care presupune o continuă activitate, o
continuă evoluție. Ea este mai pregnantă în primii ani de viață, se încetinește, dar
nu se oprește decât aparent. De la o anumită vârstă apar involuția, regresul, dar nu
stagnarea. Această continuă transformare este în funcție de dezvoltarea biologică
(creierul ca orice organ își are evoluția lui), dar mai ales intervin factorii sociali,
influența ambianței sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: conștiința de

19
sine, idealurile, speranțele care influențează activitatea și devenirea propriului
psihic.
Jean Piaget, arătând cât de importantă este cunoașterea genezei unor operații
pentru înțelegerea structurii lor, a subliniat faptul că în evoluție se pot distinge
două pr ocese fundamentale:
– fenomenul de asimilare : condițiile mediului sunt asimilate mecanismelor
pe care le posedă;
– procesul de acomodare : constă în modificări ale schemelor existente pentru
a se putea face față noilor situații.
Spre deosebire de animale, care nu transmit urmașilor experiența și
acomodările psihice, omul concretizează cuceririle sale în obiecte (unelte), în
scrieri, documente în așa fel încât noile generații să poată beneficia de ele.
Principiul dezvoltării impune o serie de exigențe de ordin me todologic, printre
care putem aminti:
– cu cât o funcție psihică este mai complexă și se situează la un nivel evolutiv
mai înalt, cu atât înțelegerea și explicarea ei reclamă dezvăluirea și
cunoașterea devenirii și genezei ei, a stadiilor pe care le -a parcur s până la
forma actuală (Piaget a demonstrat că înțelegerea și explicarea adevăratei
naturi a operațiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoașterea
stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligenței – stadiul senzorio –
motor, stadiul operaț iilor concrete obiectuale, stadiul operațiilor în planul
limbajului extern);
– interpretarea dezvoltării ca rezultat al interacțiunii complexe, contradictorii
dintre influențele mediului extern și ansamblul condițiilor interne, dintre
înnăscut și dobândit, d intre stabil, invariant și modificabil, variabil
(interacțiunea dintre factorii biologici și cei culturali).
Observarea tuturor funcțiilor, pentru a înțelege structura lor prezentă și
perspectivele dezvoltării lor, rămâne o obligație principială pentru psi hologul
cercetător.

Principiul organizării sistemice
Principiul sistemic presupune că psihicul, în ansamblul său, precum și
diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie
considerate sisteme.
Bertalanffy este autorul teori ei sistemelor, pentru el sistemul fiind „ orice
ansamblu de elemente aflate într -o interacțiune ordonată (non -întâmplătoare) ”.
Dar ce este un sistem? „ Sistemul este un ansamblu de elemente a căror
interacțiune duce la apariția unor proprietăți specifice, pe care nu le posedă
părțile constitutive ale ansamblului ”. (ex: vedem în fața noastră un trandafir. De la
el noi primim excitații care afectează separat ochiul, simțul olfactiv, cel tactil etc.
intervin și numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totuș i aceste aspecte
separat, ci avem o impresie globală, intensivă, caracteristică, pe care o identificăm
ca fiind o plantă numită trandafir).
Sistemele pot fi: închise (nu au cu alte sisteme decât relații energetice,
schimburi de energie) și deschise (caract erizează ființele vii, ele realizând cu

20
ambianța nu numai transfer de energie, ci și schimburi de substanță și informație).
Psihicul este un sistem deschis , aspectul informațional fiind cel hotărâtor.
Psihicul este și un sistem dinamic , în perpetuă transfo rmare. Modificările
care survin au drept urmare reorganizarea întregului. Astfel, eul formează un
sistem. Experiența îmbogățindu -se, se capătă noi date, noi puncte de vedere despre
propria persoană, așa încât imaginea eului evoluează.
Psihicul formează și un sistem hipercomplex , având un mare număr de
elemente, fiecare din ele fiind la rândul lor sisteme (subsistemul cognitiv, în
interiorul căruia există sisteme perceptive, sisteme conceptuale).
Sistemul psihic este un ansamblu autoreglabil . Efectul unei re acții psihice
este comunicat centrilor nervoși, printr -o rețea de comunicare inversă, ceea ce
permite corectări, adaptări, ameliorări.
Principiul sistematizării ne obligă să nu uităm dependența multiplă a oricărui
proces de alte subsisteme și de sistemul c el mai cuprinzător – persoana, eul ei .
Psihicul reacționează întotdeauna unitar, reacțiile izolate țin mai mult de stări de
regresie patologică.

Cursul 6
NATURA PSIHICULUI UMAN

Plecând de la definiția etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos –
știință): „ psihologia este știința sufletului ”, se ridică întrebarea: „ ce este psihicul
și care este natura acestuia ?”
Pentru a da răspuns la această întrebare trebuie să plecăm de la concepțiile
contradictorii, de la disputele aprige care au avut loc într e religie, mitologie,
filosofie și știință referitor la specificul fenomenelor psihice. Psihicul era când
suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, fluid, localizat doar temporar în om,
când materie propriu -zisă.
Democrit (460 -370 î.H) considera că to t ce există în realitate este constituit
din atomi de natură materială, deci și psihicul. Atomii psihicului se deosebesc însă
de atomii tuturor obiectelor și fenomenelor tocmai prin forma lor, ei fiind sferici,
sfera întruchipând perfecțiunea.

Natura con tradictorie a psihicului
Psihicul poate fi întâlnit sub mai multe „perechi” de polarități semnificative:
 Psihicul este obiectiv și subiectiv : obiectiv din punct de vedere existențial și
subiectiv din punct de vedere al cunoașterii (fiecare individ implicân du-se în
cunoaștere prin însușirile și particularitățile ce -i sunt proprii);
 Psihicul este material și ideal : este material prin originea lui, având la bază
activitatea materială a creierului; este ideal prin natura lui, fiind saturat de un
conținut de ima gini dobândite în procesul cunoașterii;
 Psihicul apare în calitate de proces , dar și de produs : desfășurarea
procesuală vizează succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător
al psihicului; produsul reprezintă un concentrat al caracteristicilor cantitative

21
și calitative ale efectului final, ce se obține în urma interacțiunii subiectului
cu obiectul;
 Psihicul este întâlnit atât în stare latentă , cât și în stare manifestă :
complexitatea provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală)
coincide cu starea manifestă (reală): una gândim, una spunem și alta facem;
 Psihicul dispune de desfășurări normale , dar și de desfășurări
surprinzătoare, patologice (vise, halucinații, stări emoționale și ideatice
bizare). Complexitatea psihicului provin e din imposibilitatea (uneori) trasării
unei linii de demarcație între normal și patologic;
 Psihicul este atât determinat , cât și determinant , este produs al
împrejurărilor (influențat de factori naturali și sociali), dar este și producător
de împrejurări (dispune de inițiative și acțiuni determinative);
 Psihicul este dat, dar și liber : prin psihic oamenii sunt încorsetați de
deprinderi, stereotipii și automatizări ce capătă cu trecerea timpului un
caracter rigid, și tot prin psihic oamenii își propagă forț a de inteligență și
acțiune, de experiență și voință.

Definirea psihicului
Pentru a defini psihicul trebuie să recurgem la o definiție „tip caracterizare”
care își propune să inventarieze principalele note definitorii ale psihicului, apoi să
le sintetizez e într -o formă concisă. Dar, pentru a ajunge la descoperirea notelor
definitorii ale psihicului trebuie să -l raportăm la un criteriu exterior lui însuși, în
vederea surprinderii propriei identități:
– dacă raportăm psihicul la ceea ce se numește conexiune un iversală a
lucrurilor, el apare ca fiind o formă sau o expresie a vieții de relație ;
– dacă raportăm psihicul la materie , el va apărea ca funcție a materiei
superior organizate (creierul);
– dacă-l raportăm la realitatea înconjurătoare naturală , el va apărea c a re-
producere în subiectiv a realității obiective ;
– dacă raportăm psihicul la realitatea socială , el va apărea ca fiind
condiționat și determinat socio -istoric și socio -cultural .
Luarea în considerare a celor patru caracteristici pot conduce la o posibilă
definiție a psihicului: „ Psihicul este o expresie a vieții de relație, un fenomen
inseparabil legat de structurile materiale, o re -producere în subiectiv a
realității naturale obiective, un produs al condiționărilor și determinărilor
socio -istorice și soci o-culturale ”.

Psihicul ca formă a vieții de relație
Toate organismele vii exercită funcții de semnalizare, adică de mediere a
reacțiilor și comportamentelor vitale prin informații dobândite la diferite niveluri
(iritabilitate, excitabilitate, sensibilit ate, inteligență senzorio -motorie, reflexivitate)
în virtutea adaptării lor la mediu.
Relațiile de semnalizare fac parte din sfera vieții de relație și psihicul
reprezintă una dintre formele vieții de relație, atunci când organismul reacționează
prin sensi bilitate, inteligență, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai

22
vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înțeles cel mai bine caracteristica psihicului
de a fi o formă a vieții de relație, pentru el psihicul reprezentând un mod specific
de inter acțiune a organismelor vii cu mediul ambiant.
Trebuie conștientizat faptul că numai în relație cu „ceva” anume omul aude,
vede, compune gânduri, face mișcări, elaborându -și și construindu -și în felul acesta
propria interioritate psihică.
Demonstrarea exper imentală a faptului că psihicul este o formă a vieții de
relație a fost posibilă prin suspendarea relației cu ambianța, care a dus la
perturbarea vieții psihice, făcând imposibilă viața în general.
În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate ex perimente de izolare
și privare senzorială. Subiecții au fost introduși într -o cameră în care a fost
întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s -a cerut să nu facă
nimic, ci doar să stea culcați confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă, să audă, să
se miște și să pipăie. După 20 de ore de deprivare senzorială, subiecții erau
tulburați, psihicul nu mai funcționa normal, constatându -se apariția unor tulburări
emoționale, scăderea performanțelor intelectuale (au fost testați înainte și după
deprivarea senzorială) și apariția halucinațiilor.
În urma acestui experiment s -a concluzionat că psihicul nu există și nu
funcționează normal decât în relație cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind
expresia directă a vieții de relație a indivizil or.
Un alt experiment extrem de sugestiv s -a efectuat în 1959 de către H.F.
Harlow, pe maimuțe, încercând să surprindă consecințele în plan comportamental
ale privării puilor de macaci de grija maternă sau de prezența altor maimuțe. S -au
format două grupur i de maimuțe: unul era hrănit în lipsa totală a mamei, iar celălalt
grup era hrănit în prezența unui „surogat de mamă” (unul confecționat din sârmă,
iar celălalt din stofă). Maimuțele private complet de prezența mamei, manifestau
comportamente de izolare, de frică în prezența altor obiecte străine. Cele care au
beneficiat de prezența surogatului de mamă aveau un comportament explorator mai
pronunțat. Tot în cadrul aceluiași experiment, punându -se în contact două grupuri
de maimuțe private de grija maternă, s-a constatat un comportament extrem de
agresiv a acestora, ajungându -se chiar la răniri mortale. De asemenea, reproducerea
maimuțelor private de mamă s -a efectuat cu mare dificultate, deoarece ele nu
dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii treb uințelor sexuale, iar în
rarele cazuri de reproducere, femelele manifestau comportamente de ostilitate și
indiferență față de puii lor, iar aceștia erau agresivi și precoce în viața sexuală.
Dar, psihicul se află în relație nu doar cu lumea obiectelor, ci și cu universul
uman (cazul „copiilor -lup”). Suspendarea relațiilor dintre psihic și social duce la
conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele sociale nici nu
apar.
În 1781, un țăran român a găsit în pădurile din apropierea Brașov ului un tânăr
de aproximativ 23 -25 ani, total sălbăticit. Încercând să -l „umanizeze”, nu a putut
obține, după mai mulți ani, decât anumite performanțe, cum ar fi: să umble încălțat,
îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Nu s -a reușit în cazul
acestui tânăr achiziția limbajului.

23
În 1799, a fost găsit în sudul Franței un copil de 11 -12 ani, în stare de
completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să -l transforme în om, iar
munca acestuia a fost zadarnică.
Foarte cunoscut est e cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în 1954
în India, căruia i s -a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era complet
animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să -l învețe să vorbească, dar
nu au reușit să -l facă să scoată nic i măcar un sunet verbal.
Datorită faptului că lipsa relațiilor cu semenii se repercutează negativ asupra
dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul relațiilor cu
socialul, dar la rândul lui poate influența relațiile sociale, sch imbându -le în
favoarea sa.

Psihicul ca funcție a creierului
Psihicul este considerat un produs, un rezultat al funcționării creierului, un
fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice și energetice. Psihicul
provine din materie, dar nu se iden tifică cu ea.
Caracteristicile care au venit în sprijinul relației dintre psihic și creier, au
demonstrat că distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului (prin
metoda ablațiilor și extirpărilor), secționarea unor segmente ale sistemului nerv os
central (prin metoda rezecțiilor), stimularea directă a creierului cu curent electric
au demonstrat că o dată cu modificarea anatomo -fiziologicului se modifică și
psihocomportamentalul.
Astfel de metode nu au putut fi folosite pe om, cercetările fiind e fectuate pe
animale, dar pentru a demonstra relația dintre psihic și creier s -a recurs la așa –
numitele „ experimente invocate ”.
La om, nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, dar
asemenea fenomene, pot apărea în mod natural în urma unor accidente sau traume
cerebrale. De exemplu, dacă este afectată zona posterioară a lobului frontal stâng,
va apărea o tulburare a capacității de vorbire (afazie motorie expresivă), iar dacă
zona afectată se află în lobul occipital, vor apărea tulburări de v edere.
De asemenea, anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se
asociază cu tulburarea activității psihice.
Argumente solide în sprijinul relației dintre psihic și creier au fost aduse și de
chimia cerebrală și modificarea metabolismului creierului . Creșterea secreției de
noradrenalină afectează echilibrul emoțional și slăbește controlul voluntar al
comportamentului. Dar și introducerea în corp a unor substanțe psihoactivatoare
(alcoolul, drogurile etc.) poate modifica chimismul cerebral, prin intoxicații grave,
care pot duce chiar la abolirea psihicului.
Referitor la modificarea metabolismului creierului, este bine cunoscut faptul
că reducerea aportului de oxigen (anoxia) sau a celui de glucoză (hipoglicemia) se
soldează cu diferite tipuri de tulburări ale dinamismului psihic (oboseală, slăbirea
concentrării atenției, stare de disconfort, agitație psihomotorie, incoerență în
gândire, crize de pierdere a conștiinței etc.).
Aspectele menționate mai sus se referă doar la situațiile speciale, d ar în cazul
omului normal, sănătos, relația dintre psihic și creier s -a pus în evidență prin

24
studiul proceselor nervoase superioare ( excitația și inhibiția) și legilor de
funcționare ale acestora. În condițiile modificării stării funcționale a acestor
procese vom asista și la modificarea tabloului vieții psihice.

Cursul 7

PSIHICUL CA RE -PRODUCERE A REALITĂȚII NATURALE

Datorită faptului că organismul, uman și animal, reacționează nu doar sub
forma psihicului, ci și prin intermediul multor altor tipuri de reacții, se pot
diferenția reacțiile psihice de reacțiile nonpsihice . Cele două tipuri de reacții pot
fi diferențiate prin funcțiile pe care le îndeplinesc. Reacțiile nonpsihice au doar
funcția de a reflecta realitatea înconjurătoare și stimulările care v in de la ea, pe
când reacțiile psihice îndeplinesc funcția de a re -produce realitatea naturală, de a o
reproduce din nou în plan subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este materială,
pasivă, obiectivă, repetitivă , re-producerea psihică este ideală, activă , subiectivă,
constructivă .
Caracterul ideal
Psihicul, fiind un “fenomen” impalpabil, se opune lumii materiale, dar o și
dezvăluie. Modul de ființare a psihicului este:
– imaginea , ca produs primar;
– constructul abstract , generalizat ca produs secundar;
– trăir ea, ca vibrație a întregului organism;
– efortul, încordarea , ca mobilizare a resurselor neuropsihice.
Toate acestea re -produc anumite însușiri ale obiectelor, ele relevă gradul de
adecvare dintre încordarea internă și dificultatea obstacolului.
Caracterul a ctiv
Activismul psihicului presupune schimbarea concomitentă a obiectului re –
produs, a subiectului care re -produce și a relației dintre subiect și obiect. El nu este
o simplă contemplare, ceva mort, abstract, fără mișcare și contradicții, ci viu, în
contin uă mișcare și transformare. În cursul re -producerii, subiectul nu rămâne
niciodată identic cu sine însuși, ci se metamorfozează permanent.
Caracterul subiectiv
Prin caracterul subiectiv psihicul se impregnează cu tot ceea ce este propriu
subiectului, speci fic pentru el. Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă
distinctivă a re -producerii psihice.
În psihologie, termenul de “subiectiv” are patru sensuri:
– subiectiv este ceea ce aparține subiectului și este reprezentativ pentru el
(ceea ce aparține su biectului este în funcție de trebuințele, tendințele,
aspirațiile, trăsăturile lui temperamentale și caracteriale);
– subiectiv este ceea ce ține de interioritatea subiectului (interioritatea
subiectivă face parte din conduită, asigurând relația cu exterioru l);
– subiectiv înseamnă trăire sau desfășurare de trăiri (trăirea este intersecția
internului și externului; trăirile se situează în zona superioară a vieții, cele

25
mai multe dintre ele urmând reperele modelelor culturale, fiind integrate
personalității);
– subiectiv este echivalent cu acțional (cu cât subiectul va acționa mai mult, cu
atât el va cunoaște mai bine realitatea; prin activismul său, subiectul devine
apt de o relativă autodeterminare care se exprimă în obiectivitate, în
decizie).
Caracterul constru ctiv
Psihicul poate re -produce în interiorul său, realitatea înconjurătoare așa cum
este ea, dar și într -o formă modificată, așa încât realitatea din mintea omului să nu
mai semene cu realitatea din afara minții lui. De asemenea, realitatea creată în
minte a omului este expulzată sub forma produselor minții. Este foarte probabil ca,
la ieșire, psihicul să ofere mai multe informații decât s -a constatat la intrare. Prin
capacitățile sale psihice, omul poate converti idealul în concret, ideile în obiecte
fizice , îmbogățind astfel lumea naturală.
În procesul asimilării conținutului informațional, în cel al convertirii lui mai
întâi în imagine, concept sau trăire și mai apoi, din nou, într -un produs obiectiv,
psihicul se modifică, se schimbă, se construiește pe el însuși.

Psihicul ca fenomen condiționat și determinat socio -istoric și socio –
cultural
Omul este prin excelență o ființă socială, relațională (zoon politikon , spunea
Aristotel), de aceea, trăind și acționând alături de alți oameni, el își modelează
simți rea, gândirea, voința și comportamentul după particularitățile și
caracteristicile împrejurărilor și contextelor situaționale în care viețuiește.
La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social. Evoluția omului nu se
realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente într -o societate
(uneltele fizice, obiectele cu care acționează etc.), dar și al mijloacelor spirituale
(semne, simboluri, cuvinte).
Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, tradiții, mentalități,
prejudecăți , ca și de ceea ce s -ar putea numi “spiritul vremii”.
În psihologie, influența factorilor socio -culturali asupra psihicului și a
corelatelor lui comportamentale a fost pusă în evidență prin două tipuri de studii:
– unele vizau surprinderea specificului uman al unor funcții psihice comune
pentru om și animal (senzațiile);
– altele se concentrau asupra surprinderii variațiilor socio -culturale ale
funcțiilor psihice.
Dar, fenomenele psihice sunt inegal influențate social. Aceasta înseamnă că
cele primare, comune omului și animalului (capacități senzoriale și motorii), sunt
doar condiționate socio -istoric , pe când cele superioare, specific umane (gândire,
limbaj), sunt determinate socio -istoric . Primele se pot dezvolta până la un anumit
nivel calitativ și în afara influențelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute
independent de factorii social -istorici.
Influența factorilor socio -culturali asupra psihicului a fost pusă în evidență
mult mai bine cu ajutorul studiilor transculturale. S -a constatat cu acest p rilej că
ceea ce este valabil pentru o cultură nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezintă

26
normă comportamentală obligatorie pentru o cultură reprezintă o aberație pentru
alta. Există, de exemplu, culturi în care este instituționalizată afirmarea asemănăr ii
fizice a copilului cu tatăl, chiar dacă aceasta nu este evidentă. În aceste culturi este
o imprudență să se susțină asemănarea copilului cu mama sau cu unul dintre frați.
Societatea atașează proceselor psihice o anumită semnificație și cere ca
aceasta s ă fie regăsită în comportament. Acest lucru nu presupune că relația dintre
psihic și social este unilaterală, numai de la social către psihologic, ci și invers,
adică procesele psihice, care sunt mai mult sau mai puțin modelate socio -cultural,
influențează la rândul lor contextele sociale și factorii socio -culturali.
Prin capacitățile sale psihice, individul nu doar că se adaptează situației, ci o și
crează, o schimbă, o restructurează, o amplifică sau o elimină. Numai
interdependența psihic -social conduce la construcția psihicului. Din acest punct de
vedere, natura psihicului nu este nici materială, nici socială, ci rămâne ideal –
subiectivă.

MANIFESTĂRI NEOBIȘNUITE ALE PSIHICULUI
Este de domeniul evidenței că, pe lângă fenomenele psihice curente, obișnuite
în sfera de cercetare a psihologiei, au intrat și unele manifestări ale psihicului mai
puțin obișnuite, cum ar fi: telepatia, clarviziunea, precogniția și retrocogniția .
Aceste fenomene au fost denumite de diferiția autori când “ parapsihologice ”, când
“fenomene PSI ” sau “ fenomene exotice ” dar, indiferent de denumirea lor, ele se
referă la achiziția de informații la nivelul conștiinței, ocolindu -se însă canalele
senzoriale obișnuite.
Telepatia (lat. tele – departe; pathe – simțire) reprezintă “simțirea la d istanță”,
o formă de comunicare între doi indivizi, un transfer de informații între aceștia, în
afara canalelor senzoriale cunoscute.
Clarviziunea (fr. clairvoyance ) – viziunea clară pe care o are un subiect,
capacitatea lui de a achiziționa informații dir ect de la sursa exterioară, fără ca
aceasta să fie un alt subiect. Exemplul clasic de clarviziune îl constituie imaginarea
unor evenimente și locuri îndepărtate în spațiu, dar actuale în timp, apoi
criptoscopia (descifrarea conținutului unui mesaj închis î ntr-o cutie).
Precogniția (lat. prae – înainte; cognoscere – a cunoaște) se referă la
capacitatea de a ști dinainte, de a achiziționa informații despre evenimente viitoare.
Ea presupune achiziționarea unor informații direct din viitor. Se manifestă spontan
și presupune un decalaj temporal între momentul desfășurării evenimentului și cel
al achiziției informației despre el.
Precogniția se manifestă atât prin telepatie, cât și prin clarviziune. Fenomenul
de “déja-vu” poate evidenția ceea ce ar însemna precogn iția.
Evenimentele personale cu mare încărcătură și semnificație afectivă
declanșează mai rapid precognițiile. Acestea pot apărea atât în stare de veghe, cât
și în stare de somn, sub forma viselor.
Retrocogniția (lat. retro – înapoi; cognoscere – a cunoașt e) vizează achiziția
de informații direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau
îndepărtat. Nu trebuie confundată cu telepatia, care este bazată pe achiziția unor
informații din memoria unei persoane. Exemplul tipic de retrocogniție îl constituie

27
obținerea unor informații asupra unor evenimente cunoscute de mai multe
persoane, dar care între timp au murit.
În literatura de specialitate mai sunt cunoscute și alte manifestări neobișnuite
ale psihicului, și anume: radiestezia , paradiagnoza , psihometria (stimularea
capacităților subiectului astfel încât se creează senzația că acesta ia parte la
evenimentele evocate).
Deși, paranormalul este “atrăgător și fascinant”, deși în epoca noastră
caracterizată de o tehnicitate galopantă, el prezintă o tentație suplimentară ce pare
să ofere o reconciliere între intuiție și raționalitate, el rămâne în sfera
pseudoștiințelor.

Cursul 8
CONȘTIINȚA

Deși uneori afirmată, alteori negată cu vehemență, conștiința este una dintre
cele mai importante ipostaz e ale vieții psihice. Introspecționiștii afirmau că toată
viața psihică este conștientă, iar behavioriștii au eliminat conștiința din psihologie,
considerând că aceasta nu are nici o însemnătate. Astăzi, termenul de „conștiință”
și problematica fascinantă a conștiinței fac obiectul predilect al „științelor
spiritului”, al psihologiei cognitive și al neuroștiințelor.

Etape în definirea conștiinței
După opinia lui Sillamy, conștiința este „ locul senzațiilor și al percepțiilor
noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieții noastre psihice: ea
organizează datele simțurilor, ne situează în timp și spațiu, este cunoașterea a
ceea ce însoțește activitatea spiritului ”.
Conștiința este greu de definit datorită subiectivității pure, datorită faptu lui că
se manifestă în experiențele personale, nefiind accesibilă altor persoane. Zlate
consideră că în definirea conștiinței au fost parcurse trei mari etape:
– prima etapă include perioada de la începuturile psihologiei și până prin
anii ’30;
– a doua etapă cuprinde perioada anilor ’40 -’60;
– a treia etapă începe cu anii ’70 și se continuă și astăzi.
Prima etapă
Vasile Pavelcu, în lucrarea Conștiință și inconștient , publicată în 1941,
încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă a fi conștient?” Astfel, el dă
următoarele răspunsuri:
– a fi conștient înseamnă a gândi, a stabili relații;
– a fi conștient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze;
– a fi conștient înseamnă a te putea autosupraveghea;
– a fi conștient înseamnă a te adapta cu suplețe la noile solicitări.
A doua etapă
O contribuție deosebită la definirea conștiinței în această perioadă a avut -o
Henry Ey, prin cele două lucrări Conștiința (1963) și Manual de psihiatrie (1967).

28
Ey arată că „ a fi conștient înseamnă a dispune de un model personal al lumii ”.
Individul își încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale
experiențe și de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
A treia etapă se axează pe caracteristicile psihologice ale conștiinței. Jean
Piaget, în încercarea de a descrie conștiința, diferențiază o „conștiință în act”
(cunoaștere anterioară prizei de conștiință) și „conștiința reflexivă” (echivalentă cu
ceea ce el numea „priză de conștiință”). Când un individ este rugat să -și descrie
acțiunile, o mare parte din cunoștințele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele
nua au fost conștientizate.
Priza de conștiință înseamnă o nouă elaborare a cunoștințelor prin tr ecerea de
la un plan psihologic la altul (din planul acțiunii în cel al reprezentării, de la cel al
reprezentării concrete la cel al reprezentărilor formale).
În timp ce Piaget se orientează în definirea conștiinței pe reflexivitate, alți
autori pun acc entul pe simțire și afectivitate. Astfel, Humphrey, în 1992, spune:
„A fi conștient înseamnă în mod esențial a avea senzații: adică a vea reprezentări
mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici și acum ”.
Nu există deocamdată un acord comun asupra definirii termenului.
Numeroase texte definesc conștiința ca fiind „ cunoștința individului despre stimulii
interni și externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzațiile
corporale, amintirile și gândurile sale ”. Această definiție ignoră faptul că suntem
conștienți când încercăm să rezolvăm o problemă, sau când alegem deliberat o cale
de acțiune dintre multe altele ca răspuns la împrejurările de mediu sau la scopurile
personale. Astfel, suntem conștienți când monitorizăm mediul (int ern sau extern),
când căutăm să ne controlăm pe noi înșine sau mediul nostru. Conștiința implică:
– monitorizarea (vizualizare directă) – procesarea informației din mediu
este principala funcție a sistemelor senzoriale ale organismului, este cea
care ne cond uce la cunoștința a ceea ce se petrece în jurul nostru,
precum și în propriul nostru corp. Însă nu putem să fim atenți la toți
stimulii care bombardează simțurile noastre; conștiința se concentrează
pe anumiți stimuli și îi ignoră pe alții. Dacă avem senza ția de foame,
este dificil să ne concentrăm asupra studiului; dacă avem o durere
neașteptată punem orice alte gânduri în afara conștiinței, până când
facem ceva care să ne scape de durere;
– controlul – o altă funcție a conștiinței este programarea, inițiere a și
ghidarea acțiunilor personale. Prin funcția de programare, evenimentele
care nu au avut loc pot fi reprezentate în conștiință ca posibilități
viitoare. Dar, nu toate soluțiile pentru diverse probleme sunt elaborate
la nivel conștient. Una dintre ideil e psihologiei moderne este aceea că
evenimentele mentale implică ambele procese: conștiente și non-
conștiente și că multe decizii sunt conduse în întregime din afara sferei
conștiinței. Soluția la o problemă poate apărea „din senin” fără să ne
dăm seama că ne-am gândit la ea.
În încercarea de a da o definiție comprehensivă a conștiinței s -a recurs la
evidențierea principalelor caracteristici ale re -producerii conștiente, concomitent
cu funcțiile care derivă din ele:

29
– etimologia cuvântului (con -scientia) ara tă că organizarea conștientă
este o re -producere cu știință. Sub raport psihologic omul își dă seama
de „ceva” anume și îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de
imagini, noțiuni, impresii. Conștiința presupune includerea
particularului în general și identificarea generalului în particular.
Această particularitate evidențiază funcția informațional -cognitivă a
conștiinței;
– re-producerea conștientă este cu scop sau orientată spre scop. Scopurile
izvorăsc din realitate, din interacțiunea individului cu l umea, sau din
propria conștiință. Re -producerea cu scop indică funcția finalistă a
conștiinței;
– omul prin conștiință are capacitatea de a anticipa rezultatul acțiunilor
sale, de a -l stabili mintal înainte de a -l realiza în forma sa concretă.
Așadar, conști ința este o re -producere anticipativă a realității,
caracteristică ce evidențiază funcția ei anticipativ -predictivă ;
– omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintală a
activității (structurarea, desfășurarea, ierarhia în raport cu alte activități)
ceea ce reliefează caracterul planificat al organizării conștiente, care
exprimă funcția reglatoare a conștiinței;
– omul nu re -produce realitatea doar pentru a o re -produce, ci cu scopul
de a o modifica, schimba, adapta necesităților sale, ceea ce desemnează
caracterul creator al conștiinței, implicit funcția sa creativ -proiectivă .
Particularitățile organizării conștiente demonstrează complexitatea acesteia,
caracterul ei specific uman.

Subconștientul ca ipostază a psihicului
Termenul “subconșt ient” a apărut la sfârșitul sec. al XIX -lea și începutul sec.
XX, fiind considerat când o preconștiință, când o postconștiință.
Grand dictionnaire de la psychologie definește subconștientul ca fiind
“ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este con știent, dar care
influențează comportamentul său”.
Noțiunea de subconștient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se
păstrează și este utilizată în psihlologie și astăzi. El reprezintă una dintre ipostazele
importante ale psihicului care nu poate fi redusă sau identificată cu alte ipostaze ale
acestuia.
Subconștientul este o formațiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au
fost cândva conștiente, dar care în prezent se desfășoară în afara controlului
conștient. El este rezervorul unde se c onservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate
actele ce au trecut cândva prin filtrul conștiinței, s -au realizat cu efort, dar care se
află într -o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând
active, să pășească pragul conștiinței.
Multe amintiri și gânduri ce nu fac parte din conștiință la un moment dat pot fi
aduse în conștiințăatunci când este nevoie. În prezent, e posibil să nu fii conștient
de vacan ța petrecută vara trecută, însă amintirile sunt accesibile dacă dorești să le

30
retrăiești; ele devin o parte vie a conștiinței tale. Amintirile accesibile conștiinței
sunt denumite amintiri preconștiente . Acestea includ amintiri specifice ale unor
eveniment e personale, precum și informațiile acumulate de -a lungul vieții, cum ar
fi: cunoștințe despre semnificația cuvintelor, așezarea străzilor unui oraș sau
localozarea unei țări anume.
Henri Wallon afirma că subconștientul este un mediu inert unde se adăposte sc
percepțiile resimțite până în momentul în care trebuie evocate din nou printr -o
atracție a conștiinței.

Caracteristicile și rolurile subconștientului
Datorită amplasării între conștient și inconștient au fost determinate
principalele trăsături ale subc onștientului, și anume:
 latența și potențialitatea (conținuturile subconștientului se mențin într -o
stare latentă până când vor fi reactivate și disponibilizate de către
conștiință);
 coexistența cu conștiința (conținuturile subconștientului coexistă cu
conținuturile conștiinței, cu toate că expresia conținuturilor subconștientului
poate fi mai concentrată, mai condensată);
 facilitatea, servirea conștiinței (subconștientul se pune în slujba
conștiinței);
 filtrarea și medierea conținuturilor care trec dintr -un nivel în altul (stație
de tranzit).
Subconștientul nu trebuie văzut ca un simplu rezervor și păstrător al faptelor
de conștiință, ci își are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura, crea.
Acele amintiri, automatisme, deprinderi care sunt „scoase” la suprafață nu sunt
identice cu cele care au „intrat” în subconștient. Sub influența unor factori (timpul,
emoțiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă), amintirile,
automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconștient da torită noilor relații
în care acestea intră.

Cursul 9
INCONȘTIENTUL

Definirea inconștientului
Freud, dar și alți autori, au definit inconștientul într -o manieră restrictivă și
exclusivistă, considerându -l un rezervor al tendințelor înfrânate, înăbușite , refulate,
frustrate. Inconștientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele
ratate, visele etc.
Inconștientul a fost definit și prin accentuarea unui element, ignorând alte
elemente. Astfel, Pierre Janet definea inconștientul lăsând la o parte fenomene
psihice aflate în același stadiu, dar în stare latentă (deprinderile, faptele de
memorie, tendințele). El spunea: “ un act este inconștient față de cutare operație de
ordin mai înalt ”.

31
Alți autori au definit inconștientul într -o manieră neg ativă, apărând ca haos, ca
irațional, învolburare de pulsiuni oarbe ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte
dezorganizatoare și inhibitive asupra vieții psihice, ca ținând chiar de patologia
mintală.
Psihologia contemporană definește psihicul într -o mani eră extensivă și
pozitivă, ca fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse, conflictele
emoționale generate de resorturile intime ale personalității . Din definițiile de mai
sus se pot extrage anumite caracteristici ale inconștientului:
Inconșt ientul, având o funcționalitate mai puțin previzibilă, nu trebuie să
deducem că el ar fi lipsit de ordine. El dispune de o organizare foarte
personală. Neagă ordinea impusă de conștiință, dar aduce o altă ordine,
ordinea propriei sale subiectivități;
Dator ită faptului că inconștientul se manifestă impulsiv nu trebuie să se
tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient conturate. Ey considera
că principalele structuri ale cunoașterii sunt:
– sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcțiile sale (respir ație, circulație,
digestie etc.);
– automatismele psihologice sau “inconștientul subliminal”;
– baza inconștientă a persoanei, care conține stadii arhaice.
Din faptul că inconștientul este considerat o infrastructură confuză a vieții
psihice, nu trebuie dedus faptul că el ar avea un rol negativ. Inconștientul
îndeplinește următoarele roluri:
– rol de energizare și dinamizare a întregii vieți psihice;
– rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor
combinări și recombinări spontane;
– rol de a sigurare a unității Eului, inconștientul fiind principalul depozitar al
programelor informaționale și al tensiunilor motivaționale.

Natura și rolurile inconștientului
Natura inconștientului
Analizele comparative făcute între conștiință și inconștient, pri ma apărând ca
reflexivă, critică, rațională, iar cel de -al doilea ca afectiv, spontan, învăluit în mit,
legendă, vis, au condus la concluzia că inconștientul ar fi de natură preponderent
afectivă . Acest fapt a fost sesizat și de Yung, care considera că arhetipurile ,
imagini condensate și colective, deși instinctive, sunt deopotrivă apropiate de
sentimente și de idee.
Ey arată că, în legătură cu întrebarea dacă inconștientul este constituit din
imagini sau din cuvinte, au fost formulate două teze divergente:
– prima teză reflectă gândirea lui Freud din etapa când inconștientul era
considerat autonom, scăpând oricăror formulări care au loc în conștiință sau
în inconștient. Ca urmare, inconștientul apare format exclusiv din imagini,
percepții interne sau fantasme și din evenimentele cristalizate ale preistoriei
individului;
– a doua teză susține că inconștientul este structurat ca un limbaj și deci, se
poate comunica cu el, însă cu condiția de a -l auzi.

32
Lacan afirmă că inconștientul vorbește în om, că el poate fi st ructurat prin
intermediul limbajului, metaforelor, având capacitatea de „a vorbi” pentru a
dezvălui sau a ascunde inconștientul.
Inconștientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate fi spus sau nu
trebuie spus, fiind interzis de sensul existenței. Cum însă dezvăluirea lui prin
metoda asociațiilor verbale este singura cale de eliberare și însănătoșire înseamnă
că interacțiunea dintre imagini și cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a fantasmelor
profunde sau refulate, reprezintă esența inconștientului.
Rolurile inconștientului
Cei mai mulți autori au subliniat rolul negativ, turbulent al inconștientului, dar
au existat și unii autori care au evidențiat rolul și valoarea pozitivă a acestuia în
raport cu conduitele și comportamentele individului. Yung, d e pildă, credea că
inconștientul este chiar superior conștientului, deoarece el ar conține toată
înțelepciunea ce i -a fost conferită prin experiența a mii de ani. Inconștientul
creează combinații subliminale, care sunt cu mult superioare combinațiilor
conștiente prin „finețea și importanța lor”.
În ultimul timp, implicarea inconștientului în procesarea informațiilor, în
soluționarea problemelor, chiar în actele de creație a devenit un fapt comun în
psihologia contemporană. Psihologia transpersonală acordă i nconștientului un loc
și un rol de prim ordin, implicându -l în cele mai neobișnuite experiențe
transpersonale: embrionare și fetale, ancestrale, colective și rasiale, filogenetice
etc.

Tipuri de inconștient
Freud deosebea trei tipuri de inconștient:
– unul latent sau preconștient , care cuprinde stările psihice susceptibile de a
deveni conștiente;
– altul format din faptele psihice refulate ;
– al treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal .
Noile orientări psihologice au scos în evidență trei tip uri de inconștient:
– inconștientul cerebral;
– inconștientul colectiv;
– inconștientul cognitiv.
Inconștientul cerebral
Acest tip de inconștient este inconștientul fiziologic, inconștientul reflex,
automat, care intră în funcțiune fără ca individul să -și dea se ama, dar care
afectează viața psihică conștientă.
Unificarea funcțională a axei cerebro -spinale, ca și extinderea de la măduva
spinării la creier a proceselor reflexe au constituit modalități care au impus
noțiunea de inconștient cerebral. Cei care studiau viața psihică, normală sau
patologică, au avansat ideea potrivit căreia o mare parte a cerebrației este în
realitate automată și inconștientă.
În 1853, William Carpenter a introdus noțiunea de „cerebrație inconștientă”,
el fiind adevăratul popularizator a l acestei noțiuni.

33
Formularea și argumentarea teoretică și chiar experimentală a existenței
inconștientului cerebral a condus la redimensionarea viziunii asupra vieții psihice a
individului, conștiința, prezentă întotdeauna și oriunde, lăsând „loc” și „tim p” și
pentru manifestările inconștiente.
Inconștientul colectiv
Dacă inconștientul cerebral era de natură fiziologică, materială, inconștientul
colectiv este de natură pur psihică, spirituală.
Gustave Le Bon afirma că inconștientul colectiv (al mulțimilor) este
caracterizat prin inhibiția colectivă a funcționării intelectuale, prin exagerarea
rolului afectivității, prin reducerea acestuia la viața psihică a primitivilor sau a
copiilor. După Le Bon, inconștientul colectiv se caracterizează prin:
– impulsivita te, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate și credulitate;
– exagerare și simplism în sentimente;
– intoleranță, autoritarism și conservatorism;
– moralitate joasă;
– dispariția vieții cerebrale și preponderența celei medulare;
– dispariția personalității indivi zilor.
Pentru Freud, inconștientul colectiv cuprinde elemente ce se regăsesc în orice
inconștient individual, ele fiind deci comune mai multor indivizi (de ex.
Complexul lui Oedip).
După Yung, psihicul se compune din trei niveluri:
 conștientul – reprezenta t de Eu , format din gânduri, sentimente, percepții,
amintiri;
 inconștientul personal – constă în acele conținuturi care au devenit
inconștiente și din acele conținuturi ce sunt de fapt percepții senzoriale, care
datorită prea slabei lor intensități, nu au ajuns niciodată în conștient.
Inconștientul personal este alcătuit din complexe, fiecare complex fiind legat
de către un arhetip, deoarece complexele sunt personificări ale arhetipurilor ,
modalități în care arhetipurile se manifestă în psihicul fiecărei persoane;
 inconștientul colectiv – este general uman, constituind, de fapt, substratul
oricărui psihism individual. Inconștientul colectiv conține arhetipurile și
Sinele .
Inconștientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume, o
lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conștiente despre lume.
Conținuturile inconștientului colectiv sunt reprezentate de ceea ce Yung a denumit,
la început „imagini primordiale”, iar apoi arhetipuri .
Arhetipurile sunt structuri psihice identice , comune tuturor, constituind
moștenirea arhaică a umanității. Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri
funcționale duale: structuri psihice și structuri nervoase. Cele mai cunoscute
arhetipuri sunt:
– umbra – partea diabolică sau sadică a personalită ții, formată ca urmare a
atrocităților săvârșite de oameni de -a lungul timpului;
– anima – imaginea colectivă a femeii în psihologia bărbaților;
– animus – imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor.

34
În concepția lui Yung, anima și animus apar ca m ijlocitori între conștient și
inconștient.
Rolul inconștientului colectiv este de a iniția, controla și mijloci trăirile și
manifestările comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epocă
istorică, localizare geografică, clasă socială, național itate etc.
Inconștientul cognitiv
Noțiunea a fost lansată de cognitiviști, în general, și de psihologia cognitivă,
în special. Harry Hunt considera că orice psihologie a sinelui ar fi reziduală dacă
nu ar fi caracterizată și din punctul de vedere al unor funcții care pot fi și
inconștiente. Considerarea inconștientului cognitiv nu un domeniu separat sau un
sistem închis în el însuși, ci un proces pe cale de conștientizare, în anumite
condiții, este capabil de o anumită formă de reflecție în interiorul conș tiinței în
desfășurare. Inconștientul cognitiv este o parte a unei tendințe inerente de a deveni
conștiente sau un aspect al unei preconștiințe care se va dezvălui într -o conștiință
implicită.
Relația dintre conștient și inconștient
Conștientul și inconști entul sunt momente funcționale inseparabile ale
psihicului uman. Ca urmare, în funcție de diversele ipostaze ale manifestărilor
comportamentale aparținătoare individului, conștientul și inconștientul vor fi
coordonate și alternante prin praguri mobile . Ace asta înseamnă că ceea ce la un
moment dat este conștient la un alt moment dat poate deveni inconștient.
Conținuturile psihice conștiente se stochează în inconștient.

Tipuri de relații între conștient și inconștient
Relațiile circulare – constau în faptul că oricare dintre conținuturile
conștientului trece în inconștient, pentru ca în urma germinației să treacă din nou,
nu neapărat toate, în conștient.
Relațiile de subordonare integrativă – presupun subordonarea și dominarea
unuia de către celălalt. Relații le de subordonare integrativă dintre conștient și
inconștient iau două forme distincte:
– dominarea inconștientului de către conștient – conștientul prin acțiunile și
operațiile lui proprii ține în frâu impulsurile inconștientului, mai ales unele
dintre porn irile lui care vin în contradicție cu valorile sociale unanim
acceptate;
– dominarea conștientului de către inconștient – aceste relații apar cu
precădere în stările de afect, de transă creatoare, în inspirație, în stările
patologice care presupun o răsturna re a raporturilor firești.
Relațiile de echilibrare – presupun realizarea unui ușor balans între stările
conștiente și cele inconștiente, fără predominanța unora sau altora dintre ele (stările
de ațipire, de reverie, spontaneitate, contemplație).
În dinami ca vitală a conștientului și inconștientului principalul sistem de
referință rămâne conștiința, deoarece prin intermediul ei omul re -produce în mod
adecvat realitatea, așa cum este ea, și numai în virtutea acestui fapt el își poate
conduce și regla corespu nzător conduita.

35
Terapii derivate din relațiile „conștient -inconștient”
Freud, care a descris inconștientul dinamic a făcut apel la cura psihanalitică în
calitate de tehnică terapeutică. Alți autori, descriind inconștientul existențial (ceea
ce este trăit , dar nu este recunoscut) au propus psihoterapia existențială .
Mai recent, s -a propus o nouă formă de psihoterapie, și anume psihoterapia
fenomenologică existențială , care încearcă să sintetizeze patru tipuri de cercetări:
– filosofia existenței – considerar ea lucrurilor ca atare și nu ca simboluri;
– analiza existențială – încercarea de a pătrunde în lumea experienței
pacientului;
– psihanaliza umanistă – cu accent pe angoasa alegerii ca determinant al
nevrozei;
– psihologia umanistă – accentul cade pe valorile în alte ale omului: libertate,
creativitate, conștiință de sine, potențial uman.

Cursul 10
STĂRILE DE CONȘTIINȚĂ

Stările de conștiință – obiect al investigației psihologice
Cei care s -au ocupat de studiul stărilor de conștiință au considerat conștiința
formată din structuri și subsisteme aflate în interacțiune. Structurile cu care
individul acționează la un moment dat sunt cele ce necesită o anumită cantitate de
conștiință capabilă a le activa.
Conștiința este un fel de energie psihologică ce acționează sub structuri,
reactivându -le.
Structurile psihologice au caracteristici individuale care limitează modul lor
de acțiune. Ele sunt modelate și limitate de însăși desfășurarea conștiinței, de alte
tipuri și cantități de energii, de caracteristicile structur ilor însele.
Datorită faptului că individul se naște într -o anumită cultură, el va selecționa
și va dezvolta un număr restrâns de potențialități, unele fiind ignorate, iar altele pur
și simplu respinse. Tocmai numărul potențialităților de experiență selecț ionate de
cultură, împreună cu alți factori aleatorii, constituie elementele structurale de la
care, pornind, se vor constitui stările de conștiință. Putem concluziona că individul
este concomitent beneficiarul și victima selecțiilor particulare făcute de cultura în
care trăiește.
Zlate definește stările de conștiință ca fiind configurația elementelor
componente ale conștiinței (psihologice sau neurologice) așa cum se prezintă ea la
un moment dat și pentru o perioadă determinată de timp.
Caracteristicile st ărilor de conștiință:
– structuralitatea – sunt elemente interconectate și intercondiționate care
creează adevărate configurații specifice și diferite de la un moment la altul,
de la o persoană la alta;
– complexitatea – cuprind elemente de naturi diferite (ps ihologice și
neurologice), iar combinația lor duce la efecte unitare;

36
– actualitatea – sunt legate de prezent;
– durata – au o anumită întindere în timp;
– dinamica – evoluează în timp, se înlocuiesc unele pe altele sau apar unele
pe fondul altora.
Varietatea st ărilor de conștiință
Clasificarea stărilor de conștiință s -a făcut în funcție de natura (conținutul) și
numărul lor. Astfel, Fischer delimitează șase stări de conștiință : patru fiind
considerate ca aparținând stării de veghe, iar două implică o anumită des creștere a
angajării în realitatea imediată, o pătrundere în condiționarea universală
(meditațiile Zen, somnul profund etc.).
Alți autori, printre care și Ursula Șchiopu, reduce cele șase stări ale conștiinței
la patru: veghe, vis, somn și extaz , ultima fi ind prezentă în marile inspirații
contemplative.
Mai există o clasificare a stărilor de conștiință în două mari categorii:
– obișnuite, ordinare , numite și normale ;
– neobișnuite, neordinare , numite și alterate .
Pentru a evita ambiguitatea, se consideră sintag ma “ stare de conștiință
modificată ” (SCM) pentru a denumi stările neordinare ale conștiinței (somn, vis,
hipnoză), respectiv “ stare de conștiință alterată ” (SCA) pentru a desemna stările
de tulburare calitativă a conștiinței, care ies din sfera normalului și intră în cea a
patologicului (optuzia).
Dacă starea de veghe, de vigilență, de luciditate sunt considerate stări
obișnuite ale conștiinței, alte stări cum ar fi somnul (cu sau fără vise), starea
hipnotică, cea de transă sau de posesiune fac parte din ca tegoria stărilor mai puțin
obișnuite sau neordinare ale conștiinței.
Psihologul american Tart considera că o stare ordinară a conștiinței se
definește nu în funcție de un conținut particular al conștiinței, de un comportament
specific, de o schimbare fizio logică, ci în funcție de structurarea globală a
funcționării mintale, astfel încât individul care acționează resimte că conștiința sa
este radical diferită de cea corespunzătoare modului ei obișnuit de funcționare.
Așadar, în cazul stărilor obișnuite de co nștiință este vorba despre acele
structuri sau configurații de structuri psihologice unice și dinamice care, în ciuda
unor varietăți a subsistemelor sau a mediului înconjurător, sunt stabilizate printr -un
număr de procese într -o astfel de manieră încât ele își mențin identitatea și
funcțiile. Stările de conștiință modificată, dimpotrivă, constau într -o restructurare a
conștiinței, ce duce la apariția unui nou sistem, cu proprietăți specifice, altele decât
cele anterioare.

STĂRI DE CONȘTIINȚĂ MODIFICATĂ
Som nul
Somnul pare să fie opusul vigilenței, cu toate că cele două stări au multe în
comun. În timpul somnului gândim, dar acest tip de gândire în vise se abate pe
diferite căi de la gândirea pe care o avem când suntem trezi. În timpul somnului ne
formăm ami ntiri, iar somnul nu este liniștit, unii oameni umblând în timpul

37
somnului. De asemenea, somnul poate fi planificat: unii oameni pot decide să se
trezească la un moment dat și reușesc să facă acest lucru.
Unii cercetători au urmărit ritmurile normale somn -veghe, profunzimea
somnului în diferite perioade ale nopții, precum și factorii ambientali și individuali
care afectează somnul.
În ceea ce privește orarele de somn, este cunoscut faptul că nou -născuții
alternează frecvent somnul cu starea de veghe. Timpu l total de somn al unui copil
variază între 13 -17 ore pe zi în primele șase luni de viață. Cei mai mulți adulți
dorm în medie 8 ore pe noapte, cu toate că sunt și persoane care se descurcă cu 4 -5
ore de somn pe noapte.
Multe dintre funcțiunile corpului (te mperatura, metabolismul, compoziția
sângelui și a urinei) au propriul lor flux și reflux, atingând un maxim diurn și un
minim nocturn, în cicluri de aproximativ 24 de ore. Aceste modele ciclice
înfățișează un fel de „ceas biologic” cunoscut sub numele de ritm circadian
(aproximativ o zi). În cazul în care o persoană nu dispune de nici o metodă cu care
să marcheze scurgerea unei zile și a unei nopți, ciclul tinde să aibă o perioadă
naturală de 25 de ore.
Unii oameni sunt mai ușor de trezit din somn, pe când alții se trezesc mai
greu. Prin analiza undelor cerebrale s -a constatat că somnul implică cinci stadii:
patru stadii de somn profund și al cincilea stadiu, cunoscut sub numele de somn cu
mișcări oculare rapide (REM – rapid eye movements ).
Cea mai semnifica tivă probă asupra activității creierului în timpul somnului o
reprezintă activitatea bioelectrică a creierului care poate fi înregistrată cu ajutorul
electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoarței cerebrale: alfa – specific
stării de veghe, de rel axare senzorială și mintală; beta – caracteristic stărilor de
excitație, el fiind expresia materială a fenomenelor de conștiință; teta și delta –
expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale, reprezintă
indicatorii indubitabili ai ac estei activități.
Cercetările efectuate au arătat că, în funcție de anumite caracteristici ale lor,
pot fi decelate patru faze ale somnului:
-stadiul 1 – este o fază de somn ușor, cu unde din banda teta a căror frecvență
scade pe măsură ce somnul devine p rofund;
-stadiul 2 – faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariția de salve
de scurtă durată a fusurilor (scurte salve de unde ) cu o frecvență de 14 c/s și prin
prezența complexului K (grafoelemente care constau dintr -o undă rapidă, una sa u
mai multe unde lente și apoi un șir de unde rapide de 11 -13 c/s);
-stadiile 3 și 4 – sunt faze de somn profund caracterizate prin unde care devin din
ce în ce mai lente, până la 1 -2 c/s, cunoscute sub denumirea de unde delta.
La o oră sau mai mult de cân d adultul a adormit se pot detecta cu ochiul liber
mișcări oculare rapide, se pot observa ochii subiectului cum se mișcă de jur –
împrejur, sub pleoapele închise. Acest stadiu este cunoscut sub denumirea de somn
REM, celelalte stadii sunt denumite stadii de somn non -REM (NREM).
Aceste stadii de somn alternează în timpul nopții: somnul începe cu stadiile
NREM și constă din câteva cicluri de somn, fiecare conținând perioade de somn
REM și NREM. Stadiile mai profunde tind să dispară în a doua jumătate a nopții

38
pe măsură ce somnul REM devine mai proeminent. În general sunt 4 -5 perioade de
REM distincte într -o noapte de 8 ore, cu o scurtă trezire spre dimineață.

Privarea de somn și insomnia
Majoritatea oamenilor dorm între 6 -9 ore, dar sunt și persoane care dorm
numai 6 -7 ore, prezentând semne de somnolență în timpul zilei. Termenul de
insomnie este folosit la descrierea simptomului de insatisfacție legată de durata
sau de calitatea somnului . O trăsătură distinctă a insomniei este aceea că oamenii
tind să supraest imeze lipsa lor de somn. Problema poate fi că lumina sau somnul
neliniștit sunt resimțite ca veghe sau că unii indivizi își amintesc numai timpul
petrecut în veghe și cred că nu au dormit, întrucât nu au nici o amintire să fi făcut
acest lucru.
Insomniile pot fi trecătoare (tranzitorii ) sau permanente (cronice ). Indiferent
de cauza generatoare, insomniile produc tulburări de comportament, de aceea este
necesară combaterea lor.
Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn a oamenilor normali
sunt: oboseală extremă, lipsa atenției, iritabilitate, dureri de cap, nivel crescut de
deprimare și nivel scăzut de energie, prezența halucinațiilor, a iluziilor, scăderea
randamentului în activitățile dificile .

Visul
Visarea este o stare modificată de conș tiință, în care fanteziile și imaginile
memorate sunt temporar confundate cu realitatea externă. Deși mulți oameni nu -și
amintesc dimineața visele, dovada somnului REM sugerează faptul că cei care nu –
și amintesc visele, visează la fel de mult ca cei care -și amintesc visele. Unii
indivizi au vise „lucide” în care evenimentele par atât de firești încât au impresia
că sunt treji și conștienți de acestea. Dar la trezire își dau seama că a fost un vis.
Fără a face vreo referire la supranatural, în explicarea con ținutului viselor,
teoria lui Freud susține că visele sunt producții mentale care pot fi înțelese și
interpretate. El afirma că visul este „ calea regală ce duce la cunoașterea
activităților inconștiente ale psihicului ”.
Freud este cel care a surprins magis tral funcțiile visului:
– este greșit să credem că visul ar îndeplini funcții negative . Așadar, visul,
departe de a fi un factor perturbator al somnului, este protector al acestuia,
pe care îl apără împotriva a ceea ce este susceptibil să -l tulbure;
– funcția hedonică – permite realizarea dorințelor;
– funcția protectoare a Eului conștient de presiunea pulsiunilor refulate;
– funcția comunicativă – visul asigură comunicarea între conștient și
inconștient;
– funcția sintetizatoare – reunește memoria infantilă cu exper iența de viață și
moștenirea arhaică.
Freud a susținut că visul este încercarea deghizată de satisfacere a unei
dorințe. Prin aceasta înțelegea că visul are legătură cu dorințele, trebuințele sau
ideile pe care indivizii le consideră inacceptabile și care sunt refulate în inconștient
(ex: atașamentul erotic al copilului față de părintele de sex opus). Aceste idei și

39
dorințe reprezintă conținutul latent al visului. Freud a folosit metafora
„cenzorului” pentru a explica transformarea conținutului latent în conținut
manifest (personajele și evenimentele care alcătuiesc relatarea efectivă a visului).
El afirma că „cenzorul” îl protejează pe cel care doarme, permițându -i să-și
exprime simbolic impulsurile refulate, pentru ca acestea să nu apară conștiente
într-o formă nedeghizată – evitând astfel apariția angoasei sau a sentimentului de
vinovăție.

Hipnoza
Este una dintre cele mai complexe și contradictorii stări psihice. Kihlstrom
afirma că hipnoza este o interacțiune socială în care o persoană (subiectul)
răspunde sugestiilor oferite de o altă persoană (hipnotizatorul) pentru a trăi
modificările actului perceptual, memoriei și acțiunii voluntare .
În hipnoză, un subiect cooperant renunță la un anumit control al
comportamentului său în favoarea hipnotizatorului, acceptând o anumită deformare
a realității.
Caracteristicile stării de transă hipnotică sunt:
– reducerea funcției de planificare – subiectul hipnotizat pierde inițiativa și
va prefera să aștepte ca hipnotizatorul să -i sugereze ce să facă;
– atenția devine ma i selectivă decât de obicei – subiectul va asculta doar
vocea hipnotizatorului și va ignora orice altă voce;
– producția imaginativă este ușor de evocat – subiectul poate descoperi că
trăiește experiențe la distanță în timp și spațiu;
– reducerea controlului r ealității și toleranța crescută pentru deformări
ale acestuia – subiectul poate accepta necondiționat experiențele de tip
halucinator;
– creșterea gradului de sugestibilitate – pentru a putea fi hipnotizat subiectul
trebuie să accepte sugestiile;
– amnezia pos t-hipnotică este adesea prezentă – dacă va primi instrucțiuni
pentru aceasta, subiectul puternic impresionabil, va uita totul sau aproape
totul din ce s -a întâmplat în timpul ședinței hipnotice. O dată cu declanșarea
unui semnal prestabilit, amintirile sub iectului revin.
În ceea ce privește natura psihică a hipnozei s -au conturat două concepții
opuse:
 una care consideră hipnoza o stare de somn parțial, un somn incomplet
(Pavlov a concluzionat, în urma experimentelor efectuate, că somnul și
hipnoza sunt asem ănătoare , având la bază un mecanism comun – inhibiția );
 la polul celălalt se află concepția care afirmă că hipnoza este mai apropiată
de starea de veghe (înregistrările curenților bioelectrici din creier atestă
prezența în timpul stării de hipnoză a undel or prezente și în starea de
veghe).
Zlate consideră că hipnoza este o stare modificată a conștiinței amplasată între
starea de veghe și cea de somn, dar mai aproape de starea de veghe.

40

EFECTELE STĂRILOR DE CONȘTIINȚĂ MODIFICATĂ

Stările modificate ale con științei produc în funcționalitatea lor o serie de
efecte, dintre care enumerăm:
– modificarea gândirii – intervin variații în concentrarea atenției, în
reamintire, în exersarea judecății; ne se mai face distincția între cauze
și efecte;
– perturbarea percepți ei timpului – individul simte că stă nemișcat sau
că, dimpotrivă, se mișcă extrem de repede;
– pierderea controlului – se renunță la autocontrol;
– schimbarea expresiilor emoționale – acestea sunt manifestate mult mai
direct, mai liber, mai viu și mai puternic ;
– schimbarea imaginii corpului – individul se simte mai greu sau mai
ușor, își simte unele părți ale corpului ca fiind mai rigide sau mai
flexibile;
– distorsiuni perceptive – se modifică percepțiile vizuale, auditive;
individul aude voci sau sunete muzicale stranii, vede ceea ce nu există
în realitate;
– schimbarea înțelesurilor și semnificațiilor – dau posibilitatea
individului să simtă că a atins sau a intrat în posesia înțelesului sau a
semnificației vieții;
– afectarea comunicabilității – cei care le trăiesc au greutăți în a le
verbaliza;
– sentimentul întineririi – în urma trăirilor individul se simte renăscut,
întinerit;
– hipersugestibilitatea – îl fac pe individ să piardă contactul cu realitatea,
să accepte contradicțiile, să -și diminueze facultățile critice.
Stările modificate ale conștiinței creează atât efecte pozitive, cât și negative.
Existența efectelor pozitive conduce la ideea necesității educării și modelării lor
pentru a deveni instrumente de adaptare a individului la solicitările lumii externe.

Cursul 11

CĂI DE ACCES LA STĂRILE DE CONȘTIINȚĂ MODIFICATĂ

MEDITAȚIA
Meditația a fost interpretată multă vreme ca o practică religioasă, neștiințifică.
Abia din anii ’60 a intrat în perimetrul cercetării științifice.
Prin meditație, o persoană achizițione ază cu ajutorul unor exerciții și ritualuri
specifice, o stare modificată de conștiință. Aceste exerciții includ controlul și
reglarea respirației, concentrarea atenției, eliminarea stimulilor externi, adoptarea
pozițiilor yoga și formarea unor imagini men tale legate de un eveniment sau
simbol. Rezultatul acestor practici este plăcut, apărând o stare ușor modificată în
care individul este relaxat fizic și mental. Ea poate fi descrisă ca o autoimpunere,

41
chiar ca o formă de deprivare senzorială, de aceea se ș i recomandă practicarea ei în
condiții de izolare. Persoana care o practică va fi complet absorbită de obiectul
meditației, dar și complet detașată de toate celelalte obiecte externe sau interne.
Meditația vizează creșterea gradului de atenție. Aceasta poa te fi concentrată
pe evenimente sau pe anumite obiecte specifice (respirație, sunete, imagini vizuale,
anumite senzații etc.). Pe măsură ce gradul de concentrare al atenției crește,
conflictele psihologice nerezolvate tind să iasă la suprafață. Spiritul in dividului
neantrenat până acum se eliberează și intră într -o stare de alertă. Stările vagi de
excitație și emoție încep să alterneze rapid cu cele de bucurie și calmare. În
literatura de specialitate se apreciază că sunt necesare câteva ore de meditație
pentru ca individul să conștientizeze unele limite ale sale, deformarea percepțiilor,
insuficienta dezvoltare a capacității de autocontrol. Așadar, scopul meditației îl
reprezintă nu numai inducerea stărilor modificate ale conștiinței, deci a acelor stări
în care el își conștientizează propriile limite, ci și ameliorarea dezvoltării sale
psihologice.
Formele meditației
Există două forme de meditație mai răspândite:
– meditația prin concentrare – care constă în antrenarea capacității de
concentrare a spiritului prin fixarea pe anumite obiecte particulare (fizice și
psihice: un gând, un sentiment), astfel încât să fie excluse alte obiecte,
gânduri, sentimente;
– meditația prin percepție interioară – vizează cultivarea conștiinței, a
atenției, moment cu moment, în raport cu ceea ce constituie experiența
prezentă, viața curentă.
Efectele meditației demonstrează că aceasta reprezintă unul din principalele
mijloace de modificare a stărilor de conștiință, cele mai frecvente efecte sunt:
creșterea stării de bine, de sati sfacție psihologică; corectarea percepțiilor
deformate; reducerea anxietății; amplificarea încrederii în sine, a respectului de
sine; suscitarea trebuințelor de autorealizare; diminuarea efectelor negative ale
unor fenomene psihologice (stres, frustrare); vindecarea unor boli; mărirea
capacității de autocontrol și a celei de autoreceptare; sensibilizarea la schimbare și
autoeducare; sporirea gradului de independență.
Meditația mai poate fi utilă în obținerea unor performanțe maxime la atleți.
Practicarea ei ajută la diminuarea stresului dinaintea unui eveniment sportiv, iar
prin experiență atletul învață să -și relaxeze diferite grupe musculare și să aprecieze
diferențele subtile de contracție musculară.
Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât medita ția este practicată un
timp mai îndelungat și în mod sistematic.

BIO-FEED -BACK -UL
Este o tehnică ce presupune controlul conștient al funcțiilor vegetative. Este
cunoscut faptul că funcțiile vegetative sunt îndeplinite de sistemul nervos autonom,
numit as tfel deoarece nu presupune intervenția conștientă, voluntară a individului
în vederea realizării sarcinilor ce -i revin.

42
Bio-feed-back -ul constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al căror
rol este de a oferi subiectului un flux continuu de infor mații despre propria sa stare
internă. Fiind informat în permanență despre ceea ce se întâmplă în interiorul său,
individul poate să verifice rezultatele funcționării organelor interne, să le selecteze,
să le aleagă și să le rețină pe cele care sunt mai bu ne. Așadar, prin tatonare, prin
încercare și eroare persoana învață să -și controleze prin voință propriile sale
răspunsuri și reacții fiziologice.
Tipuri de bio -feed-back
Au fost studiate mai frecvent trei tipuri de bio -feed-back:
– bio-feed-back -ul electrom iografic;
– bio-feed-back -ul cardiovascular;
– bio-feed-back -ul electroencefalografic .
Bio-feed-back -ul electromiografic a fost utilizat cu succes în combaterea
durerilor de cap de tip tensional, a anxietății, a insomniilor etc. Tehnica folosită
presupune cule gerea semnalelor bioelectrice ale mușchilor prin intermediul unor
electrozi implantați pe suprafața pielii, amplificarea lor de către aparatura de bio –
feed-back și semnalizarea lor vizuală și auditivă. Prin intermediul aparatului de
bio-feed-back subiectul are permanent acces la informația ce descrie starea
tensională a mușchilor săi. Prin exerciții repetate se poate ajunge la relaxarea
tensiunii musculare a frunții, asociată cu tensiunea durerilor de cap.
Bio-feed-back -ul cardiovascular presupune conectare a subiectului la un aparat
al cărui rol este de a monitoriza ritmul cardiac. Când se aprinde o lumină verde
înseamnă că bătăile inimii sunt prea lente, aprinderea unei lumini roșii arată că
bătăile sunt prea accelerate, iar când se aprinde o lumină galbenă înseamnă că
inima bate normal. Prin concentrarea pe o anumită idee, imaginarea unei stări
sufletești pacientul poate învăța să mențină semnalizarea pe lumina galbenă.
Bio-feed-back -ul electroencefalografic – un aparat înregistrează activitatea
electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi; printr -un sistem de filtrare aparatul
respectiv elimină toate frecvențele superioare sau inferioare ritmului alfa; de
fiecare dată când undele filtrate ating amplitudinea dorită, aparatul declanșează un
semnal sonor . Astfel informat, subiectul are sarcina de a găsi condițiile de
menținere un timp mai îndelungat a ritmului său alfa. Aceste condiții pe care
subiectul trebuie să le găsească nu sunt altceva decât o stare particulară a
conștiinței, numită starea alfa , ce constă într -o detașare lucidă. Se apreciază că
această stare cultivată permite ameliorarea funcțiilor mintale (percepția, memoria),
creșterea creativității, sporirea eficienței. Mai mult, ea vindecă: anxietatea, fobia,
depresia, ticurile nervoase, cefaleea , insomnia, astmul, migrenele.
Spre deosebire de alte căi de acces la stările modificate ale conștiinței, care
presupun folosirea psihoterapeutului sau a substanțelor psihoactive, soldate cu
dependența individului de acestea, bio -feed-back -ul se caracteriz ează printr -o mare
autonomie a individului, ce devine capabil de a -și influența prin sine însuși
procesele fiziologice interne.

SUBSTANȚELE PSIHOACTIVE

43
Omul a folosit, din cele mai vechi timpuri, diferite substanțe pentru a -și altera
propria stare de conș tiință – pentru a se stimula sau relaxa, pentru a -și induce
somnul sau pentru a -l preveni, pentru a intensifica percepțiile obișnuite, ori pentru
a-și produce halucinații. Substanțele care afectează comportamentul, conștiința și
dispoziția psihică sunt den umite psihoactive .
Acestea includ nu numai drogurile cum sunt heroina și marijuana, ci și
tranchilizantele, stimulantele și alte substanțe bine cunoscute precum alcoolul,
tutunul și cafeaua.
Atkinson și colaboratorii săi clasifică substanțele psihoactive care sunt folosite
în mod curent și abuziv în cinci categorii:
– sedative : alcoolul, barbiturice și tranchilizante minore;
– narcotice (opiacee): opiul și derivații săi (codeina, heroina, morfina) și
metadona;
– stimulante : amfetamine, cocaina, nicotina, cofeina ;
– halucinogene : LSD, mescalina;
– cannabis : marijuana și hașiș.
Se consideră că drogurile enumerate mai sus afectează comportamentul și
conștiința, întrucât acestea acționează pe căi biochimice specifice asupra creierului.
La consum repetat un individ poate deveni dependent fizic sau psihologic de
oricare dintre aceste droguri.
Dependența fizică , denumită și adicție, se caracterizează prin toleranță (ceea
ce înseamnă că la consum continuu individul trebuie să ia din ce în ce mai mult
drog pentru a avea acela și efect) și prin simptomul de întrerupere – sevraj (dacă
folosirea drogurilor este întreruptă, persoana prezintă reacții fizice și psihologice
neplăcute).
Dependența psihologică se referă la nevoia care se dezvoltă prin învățare.
Persoanele care folosesc în mod obișnuit un drog pentru a reduce simptomele
anxioase, pot deveni dependente de acesta, chiar dacă nu dezvoltă o nevoie fizică.
De exemplu, fumătorii de marijuana nu par să dezvolte toleranță față de drog,
aceștia având simptome minime de sevraj. Tot uși, un individ care învață să
consume marijuana, atunci când este pus în fața unor situații stresante, va renunța
cu greu la acest obicei.
Consumul anumitor droguri precum alcoolul, duce de la dependența
psihologică la dependența fizică, din ce în ce mai mult, pe măsură ce substanța este
consumată. Toate drogurile care au fost amintite au efecte profunde asupra
sistemului nervos central și orice individ poate deveni dependent fizic sau
psihologic de oricare dintre acestea.
Există și opinii care atestă rol ul favorabil al drogurilor în creativitate. Ele
induc procesele creative, facilitează asociațiile, relaxează și deschid psihicul, cresc
capacitățile senzoriale de cunoaștere, eliberează fantezia de constrângeri.
Asemenea efecte contradictorii ale drogurilo r se datorează, probabil, modului de
utilizare (dozare, frecvență). Oricum, utilitatea medicală și terapeutică a unor
droguri nu poate fi pusă la îndoială. Problema este de a nu se ajunge la abuzul de
droguri și la folosirea lor ilegală. Abuzul duce la dep endență fizică și psihică față
de drog, iar în cazuri mai grave, la toxicomanie.

44

Cursul 12

ABORDAREA PLAN Ă ȘI PIRAMIDALĂ A PSIHICULUI UMAN

Abordarea plană este cel mai vechi tip de abordare a psihicului, forma cu care
debutează gândirea și cercetarea p sihologică.
Asociaționismul clasic este o formă a abordării plane care fundamenta ideea
asocierii unor „particule elementare”, a unor „atomi” ce generează întreaga viață a
individului.
Thomas Hobbes recurgea la descompunerea ansamblului, a ceea ce era unit ar
și integral în atomii săi constitutivi, în particule simple, elementare (societatea era
redusă la indivizi, la suma lor, psihicul era redus la mișcări, la succesiunea și
combinarea lor).
Asociaționismul psihologic clasic se străduiește să formuleze o ex plicație
științifică a vieții psihice depășind simpla descriere a fenomenelor psihice,
apropiindu -se de surprinderea funcționalității, a mecanismelor psihice și chiar
neurologice care implică o asemenea funcționalitate.
Asociaționismul psihologic clasic, c a viziune atomistă, surprindea într -o
oarecare măsură agregarea și înlănțuirea exterioară a fenomenelor psihice, dar nu
reușea să înțeleagă organizarea interioară a acestora.
Cea mai importantă limită a asociaționismului psihologic clasic o reprezintă
considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ci, cel
mult, sub raport cantitativ (mai multe senzații la un loc formează o percepție, mai
multe percepții generează o reprezentare, mai multe reprezentări dau naștere unui
concept s au unei idei). Această limită făcea inaplicabilă abordarea atomistă în
unele domenii ale psihologiei, îndeosebi în psihologia medicală, care se confrunta,
în situațiile de boală psihică cu stările destructurate ale psihicului.
Principiile abordării „plane” a psihicului:
– principiul divizării psihicului în elementele lui componente, ireductibile
unele la altele;
– principiul identificării „ultimului” element sau a elementului fundamental
care stă la baza construirii întregului psihic („atomii” psihicului sunt p entru
unii senzațiile, iar pentru alții ideile);
– principiul agregării și asocierii „atomilor mintali” sau a altor elemente
considerate fundamentale pentru funcționarea psihicului (de exemplu,
„nodurile” rețelelor);
– principiul repetării asociațiilor , în vir tutea căruia asociațiile capătă forță,
putându -se menține și reproduce cu mai mare ușurință;
– principiul indisociabilității asociațiilor , fapt care ar putea explica unele
fenomene psihice mai complexe, chiar dacă acestea provin tot din
combinarea elementelo r simple;

45
– principiul complicării naturii asociațiilor , corelat cu cel al multiplicării
tipurilor (variațiilor) acestora, ceea ce lărgește sfera abordării „plane”,
„orizontale” și îi adâncește conținutul și semnificația.

ABORDAREA STRUCTURAL -DINAMICĂ A PSI HICULUI

Ideea fundamentală în abordarea structural -dinamică a psihicului este aceea
a diferențierii calitative a componentelor și a conținuturilor psihice, a dispunerii lor
pe niveluri sau etaje ca într -o adevărată piramidă, între acestea existând o adev ărată
interacțiune.
Ideea organizării nivelare a psihicului prinde contur mai clar la Pierre Janet,
care desprinde existența nivelului conștient și inconștient al psihicului. Conștientul
și inconștientul sunt în viziunea lui Janet două moduri coexistente d e organizare a
vieții psihice.
Freud este cel care consideră că organizarea vieții psihice implică o
infrastructură psihică aflată în conflict cu instanțele superioare de control. El
pornește de la ideea că viața psihică a individului are la bază dualitate a pulsiunilor
sexuale care tind, pe de o parte la conservarea spațiului și a pulsiunilor Eului, iar pe
de altă parte la conservarea individului. El contestă absolutizarea datului conștient
și propune împărțirea topografică a psihicului, implicit o organiza re pe verticală a
vieții psihice.
Diversele teorii apărute de -a lungul timpului atrag atenția asupra organizării
interne a psihicului, asupra dinamicii existente între elementele componente ale
vieții psihice.
Jean Piaget consideră că o structură comportă trei caracteristici fundamentale:
totalitatea, transformarea și autoreglarea .
Totalitatea arată că structura este formată din elemente, dar că acestea sunt
subordonate legilor specifice sistemului, conferind întregului proprietăți distincte
de cele ale ele mentelor.
Transformarea arată că structurile sunt întotdeauna și simultan structurante și
structurate, ceea ce explică succesul acestei noțiuni care trebuie înțeleasă ca o
trecere de la o structură la alta ca urmare a schimbării echilibrului forțelor de câ mp,
structurile rămânând necorelate.
Autoreglarea asigură conservarea și o oarecare „închidere” a structurilor, ceea
ce înseamnă că transformările interne ale unor structuri au loc întotdeauna între
elementele aparținătoare aceleiași structuri, nedepășind frontierele sale.
Abordarea structural -dinamică a psihicului implică două tipuri de demersuri
care apar ca antinomice, dar în realitate ele sunt complementare presupunându -se
și îmbogățindu -se reciproc. Pe de o parte este vorba despre surprinderea modului
de organizare, articulare și ierarhizare a elementelor vieții psihice la un moment
dat, despre desprinderea stărilor stabile, echilibrate, conținând principiile ce le
perpetuează, fapt care îi asigură individului unitatea și persistența în timp. Pe de
altă parte, se are în vedere surprinderea dinamicii evoluției schimbării și
transformării de -a lungul timpului a organizării psihicului.

46
Tentative de conciliere a dinamicii cu structura regăsim la Piaget referitoare la
dezvoltarea stadială a psihicului copilul ui. Fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale
dispune de o organizare totală, prin asimilarea și închiderea în sine a achizițiilor
stadiului precedent dar depășindu -le pe acestea, astfel că în final apar structuri
globale extraordinar de complexe.
Princip iile abordării structural dinamice a psihicului :
– principiul structurării (ierarhizării) elementelor componente ale vieții
psihice, ceea ce se soldează cu apariția unei totalități;
– principiul interacțiunii și interdependenței elementelor componente ale
structurii, ceea ce arată că unele acționează asupra altora producând
modificări atât în elementele ce intră în interacțiune, cât și în relația dintre
ele;
– principiul integrării elementelor componente în cadrul structurilor sau al
unor structuri în interiorul unor structuri mult mai complexe, fără însă ca
acestea să -și piardă propria identitate;
– principiul trecerii de la o structură la alta , ca urmare a modificării
echilibrului forțelor din câmp, structurile rămânând distincte, necontrolate;
– principiul raportur ilor de succesiune spațio -temporală , de coexistență
exterioară, fără raporturi genetice și evolutive;
– principiul legilor de structură și al legilor de dinamică , în stare a asigura, pe
de o parte, perpetuarea structurilor, pe de altă parte, dinamica acestor a. În
virtutea acestui principiu, individul rămâne unitar și constant cu sine însuși
sau devine disociat și fluctuant în manifestările lui psihocomportamentale.

ABORDAREA SISTEMICĂ ȘI SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Abordarea sistemică a psihicului presupune c onceperea lui ca un sistem ce
dispune de toate atributele sistemelor, în general.
Conceptul de sistem
Sistemul constă în mulțimea de elemente componente, în ansamblul relațiilor
dintre aceste elemente structurate multinivelar și ierarhic și în constituire a unei
integralități specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relațiile individuale
dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, în măsura în care se
constituie ca o totalitate de elemente interdependente (M. Vlăsceanu, 19..).
Sistemul cuprinde:
– trei categorii de mărimi (de intrare, de stare, de ieșire) cu topologia lor
distinctă. Mărimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primește din afara
sa; mărimile de stare sunt cele din interacțiunea cărora se creează o
configurație diferențială sau difuză; mărimile de ieșire sunt constituite din
produsele sistemului.
– relațiile dintre cele trei categorii de mărimi – sistemul depinde de mărimile
de intrare, care sunt influențate de mărimile de ieșire, dar cea mai importantă
relație din tr-un sistem este conexiunea inversă (feed -back -ul), acesta

47
constând în acțiunea mărimilor de ieșire asupra celor de intrare, fie pentru a
le îndepărta, fie pentru a le reduce la starea inițială.
– activitățile sau comportamentele, adică modul în care sistem ul
interacționează cu mediul său. Comportamentul sistemului poate fi
interpretat prin prisma unor criterii de naturi diferite (substanțiale,
energetice, informaționale).
– organizarea – dată de ansamblul proprietăților comportamentelor
sistemului.
– structura, adică acel aspect al organizării ce rămâne constant sau permanent
în timp și formează baza comportamentului relativ permanent al sistemului.
– subsisteme – constituite din structuri și activități mai simple și care dispun
de aceleași componente și particula rități ca și la sistem.
– stări distincte rezultate din valorile cantitative și calitative specifice
caracteristicilor sistemului la un moment dat.
– finalități proprii – se referă la utilizarea adecvată a influențelor din mediul
extern în vederea realizării s copurilor, la menținerea unei stări de echilibru
homeostazic sau la trecerea la forme mai bune de organizare.
Ca o concluzie, se poate deduce că orice sistem conține, în principal, trei
subansambluri:
a. substanțial – vizează numărul și natura elementelor co nstitutive;
b. structural – se referă la mulțimea și tipul relațiilor de interacțiune dintre
elementele componente;
c. funcțional – are în vedere acțiunile realizate de sistem, ca răspuns la
solicitările mediului.
Putem spune că și psihicul deține și satisface a tributele unui sistem, deci poate
fi și el considerat un sistem (sistemul psihic uman – SPU).
Definirea SPU (sistemul psihic uman)
Golu și Dincu au definit SPU ca reprezentând „un ansamblu autoreglabil de
stări și procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării și
simbolizării și coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare,
clasificare, opunere, seriere spațio -temporală, generalizare”.
Popescu -Neveanu spunea: „sistemul psihic uman este un sistem energetic –
informa țional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte și
perfecționate mecanisme de autoorganizare și autoreglaj și fiind dotat cu dispoziții
selective autoredundante și cu modalități proprii de determinare antialeatorii”.
Caracteristicile SPU:
1. are un caracter informațional -energizant . Primul aspect apare din însăși
natura informațională a psihicului, dar și din faptul că omul, fiind bombardat
permanent de informații și trebuind să reacționeze la ele, este nevoit să -și
elaboreze mecanismele prin inte rmediul cărora să le poată stăpâni. Cel de -al
doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de -a face cu
un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a
însăși modelelor informaționale.
2. caracteristica fundamentală a sistemului psihic uman o reprezintă caracterul
său interactiv, interacționist . Elementele sistemului nu există în sine, rupte

48
și distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul
interacțiunii. Caracterul interacționist al sistemulu i este demonstrat de faptul
că nivelul de dezvoltare a unei părți depinde de nivelul dezvoltării altei părți.
Perturbarea unei componente a sistemului antrenează după sine alterarea
alteia sau chiar a întregului sistem. Pentru ca sistemul să -și păstreze
integralitatea nu este absolut necesar ca toate componentele sale să fie la fel
de dezvoltate. Chiar dacă unele sunt mai puțin dezvoltate sau lipsesc cu
desăvârșire, sistemul poate acționa ca un întreg tocmai datorită compensării,
adică preluării funcțiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient
dezvoltate de către alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.
3. este ambilateral orientat – sistemul asimilează informații atât din exterior,
cât și din interior, informații pe care le coordonează în v irtutea unui
principiu al echilibrării. Ruperea sistemului de lume și centrarea excesivă pe
sine, închiderea în sine ar duce la „prăbușirea în sine”, la apariția unor grave
fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.
4. sistemul psihic uman este e volutiv , trece de la o stare la alta, de la o
insuficientă organizare, diferențiere și specializare spre forme din ce în ce
mai complexe de organizare, diferențiere și specializare. Caracterul evolutiv
al SPU se exprimă prin trecerea acestuia de la stări d e condensare și maximă
concentrație (în produsele obținute la un moment dat) la stări de expansiune,
de căutare a unor noi căi și mijloace care să conducă la obținerea unor
produse.
5. SPU nu funcționează global, nediferențiat, ci pe niveluri , conținuturile s ale
căpătând o ierarhizare funcțională și valorică. Cele trei niveluri funcționale
ale psihicului sunt: conștientul, subconștientul și inconștientul. Există o
anumită ierarhizare chiar în interiorul fiecărui nivel. De exemplu, în
conștiință sunt prezente u rmătoarele niveluri funcționale:
– nivelul de maximă acuitate și claritate (starea de veghe);
– nivelul acuității moderate și minime (starea de ațipire);
– nivelul acuității umbrite, întunecate, slăbite (starea de boală, de febră);
– nivelul acuității abolite (sta rea de comă).
Trecerea de la un nivel la altul asigură dinamica normală a sistemului, fixarea
unuia dintre ele echivalează cu perturbarea sistemului.
6. SPU este antientropic și antiredundant , ceea ce înseamnă că pe măsura
constituirii lui, favorizează proces ele de organizare și diminuează efectele
influențelor perturbatoare. Sunt eliminate informațiile de prisos, cele care și –
au pierdut utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl
dezorganizează. Sunt reținute, în schimb, informațiile facilitat oare ale bunei
funcționalități a sistemului.
7. SPU are un caracter adaptativ , îndeplinind funcția de reglare și autoreglare.
Deși el se formează ca urmare a influențelor exterioare socio -culturale ce se
exercită de -a lungul ontogenezei, nu înseamnă că indivi dul nu participă la
propria sa formare. În afară de funcția de autoreglare, SPU o are și pe cea de
autoorganizare, adică de a -și elabora noi forme de organizare, noi modele

49
sau funcții interne. Ilustrativ în acest sens sunt autoorganizarea
motivațională, c ea afectivă, cea conștientă.
Golu afirma că abordarea sistemică a psihicului presupune realizarea a trei
demersuri:
– stabilirea elementelor componente ale sistemului;
– delimitarea relațiilor dintre aceste elemente;
– delimitarea sistemului respectiv de „restul ” sistemelor, adică de mediu
înconjurător.
Vom încerca, în continuare, decelarea elementelor componente ale SPU.
Psihologia tradițională împarte fenomenele psihice în:
– procese psihice
– activități psihice
– însușiri psihice.
Procesele psihice sunt modalități a le conduitei cu o desfășurare discursivă,
plurifazică, specializate sun raportul conținutului informațional, al formei ideal –
subiective de realizare, ca și al structurilor și mecanismelor operaționale.
Activitățile psihice reprezintă modalități esențiale p rin intermediul cărora
individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr -un
șir de acțiuni, operații, mișcări orientate în direcția realizării unui scop ca urmare a
susținerii lor de o puternică motivație.
Însușirile psihic e sunt sintetizări și generalizări ale diverselor particularități
dominante aparținând proceselor sau activităților psihice, formațiuni psihice
calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalității, configurații
psihice mult mai stabile decât procesele psihice.
Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacțiune și
interdependență care evidențiază, pe de o parte, unitatea vieții psihice, iar pe de
altă parte, eficiența ei, deoarece numai într -o astfel de unitate psihicul își poate
realiza funcțiile lui adaptative.

50

Condițiile care stimulează și facilitează procesele, activitățile și însușirile psihice
sunt: motivația, deprinderile, atenția.

afective
volitive
Psihologia studiază
fenomene psihice Procese
psihice – emoții
– sentimente
– pasiuni
voința
Activități
psihice
Însușir i
psihice – jocul
– învățarea
– munca
– creația
– temperament
– aptitudini
– caracter
– inteligență
– creativitate cognitive senzoriale – senzații
– percepții
– reprezentări logice – gândire
– memorie
– imaginație

51

Clasificarea actuală a fenomenelor psihice

Principiile abordării sistemice
Există o serie de principii cu caracter metodologic ce trebuie respectate în
investigațiile teoretice și chiar în demersurile practice:
1. principiul globalității – fiecare componentă trebuie să fie raportată la întreg
și la fiecare dintre celelalte componente.
2. principiul contextualității – fiecare ia în considerare context8ul concret
situațional, existențial și funcțional în care are lor derul area
comportamentelor.
3. principiul cauzalității – descoperirea cauzelor conduitelor și
comportamentelor.
4. principiul ameliorării – în urma cercetării să se sugereze măsuri ameliorative
în planul activității.
5. principiul valorii – analiza să se facă în termeni apreciativi, chiar în termeni
de eficiență.

De prelucrare secundară
a informațiilor
Reglatoare Mecanisme psihice Stimulator
energizante Informațional –
operaționale
Integratoare De prelucrare primară a
informațiilor – senzații
– percepții
– reprezentări
– gândire
– memorie
– imaginație
– motivația
– afectivitatea
– comunicarea
– limbajul
– atenția
– voința
Personalitatea

52
ABORDAREA SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Etimologia termenului sinergetic – grecescul ergon = acțiune . De aici rezultă
ideea de „acțiune împreună, corelată, a diferitelor elemente” care conduce la efecte
de coopera re.
Termenul de sinergetică a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken,
specialist în teoria laserilor.
Despre sinergetică se poate vorbi în cel puțin trei accepții:
– ca activitate – se referă la acțiunea simultană a mai multor agenți, chiar de
naturi diferite, în vederea îndeplinirii aceleiași funcții.
– ca știință – se concentrează asupra studierii autoorganizării sau
autostructurării sistemelor, indiferent de natura lor (fizică, chimică,
biologică, socială) pe baza conlucrării, a cooperării organic e a
comportamentelor și subsistemelor constitutive. În urma acestor cooperări a
elementelor se pot obține organizări spațiale, temporare sau funcționale cu
efecte de -a dreptul spectaculoase în planul eficienței sistemelor.
– ca metaștiință – sinergetica pled ează pentru atitudini de mare sinteză în
cunoaștere, fiind interesată mai degrabă de metodologie, de principiile
transferabile în mai multe domenii decât de metode sau tehnici particulare
de investigație.

Principiile abordării sinergetice
Abordarea sinerg etică apelează la anumite principii care reies chiar din
concepția diverșilor autori despre sinergetică, și anume:
1. principiul instabilității dinamice – explică dezvoltarea psihicului; trecerea lui
de la un stadiu la altul, de la o formă de manifestare la a lta.
2. principiul dezechilibrului creator – explică mecanismul intern al dezvoltării
și progresului psihicului. Numai complementaritatea dintre cooperare și
rivalitate creează în psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui
funcționări.
3. principiu l interacțiunii – interacțiunea sinergică se bazează nu numai pe
cooperarea sincronă a elementelor, ci și pe rivalitatea lor sincronă.
Elementele acționează unele prin altele, nu unele după altele.
4. principiul procesualității – în sinergetică prezintă o mar e importanță nu atât
arhitectura sistemului, cât procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele și
dezechilibrele, rupturile și refacerile, ordinea și dezordinea, determinarea și
haosul) care conduc la o arhitectură sau alta a sistemului.
5. principiul autoorg anizării optime și eficiente , cu ajutorul căruia putem
explica și înțelege nu numai calitatea și efectele specifice ale unui sistem
sinergetic, ci și relațiile dintre un sistem și alt sistem, influențele reciproce
ale sistemelor.

53
Cursul 13
PSIHOLOGIA ÎN VĂȚĂRII

Termenul de învățare are un alt înțeles în psihologie decât în vorbirea curentă.
Leontiev spunea că învățarea este „procesul dobândirii de către ființa vie a
experienței individuale de comportare”. Așadar, tot ce nu este înnăscut, este
învățat. În vățarea implică formarea gândirii abstracte, nașterea sentimentelor
complexe, constituirea voinței și a trăsăturilor de personalitate.
Pavlov despre mecanismele învățării
I.P.Pavlov, un reputat fiziolog rus, a desfășurat numeroase cercetări asupra
digestie i care l -au condus spre surprinderea unor importante fenomene psihice. El a
explicat activitatea nervoasă superioară prin dinamica a două procese:
– excitația – procesul declanșării și intensificării unei activități;
– inhibiția – care duce la oprirea sau diminuarea unei activități.
Aceste două procese se succed și alternează pe suprafața cortexului, semănând
cu un oraș luminat noaptea, unde luminile alternează cu zone întunecate.
Pavlov descrie două activități nervoase fundamentale:
 Reflexele necondiționat e (înnăscute) ce constau în legături constante între
anumiți agenți ai mediului, recepționați de organele senzoriale (anumite
activități ale organismului). Reflexe necondiționate sunt: clipitul la
producerea unei lumini puternice, retragerea mâinii când at ingi o plită
încălzită, salivarea când punem în gură pesmet ș.a.
 Reflexele condiționate – sunt legături temporare între nenumărați agenți ai
mediului, recepționați de organele noastre senzoriale. Acestea se formează
în condiții bine precizate și din acest motiv sunt numite „condiționate” și
pot dispărea, ceea ce justifică apelativul de legături temporare.
Formarea reflexului condiționat: un câine este adus în laborator și este legat în
curele pentru a nu se deplasa. Se aprinde o lumină pe care câinele se mu lțumește să
o privească, apoi i se pune pesmet pe limbă, ceea ce îi provoacă o intensă salivație.
Dacă se repetă de mai multe ori coincidența dintre lumină și hrănirea cu pesmet, la
un moment dat se constată că, de îndată ce se aprinde lumina, câinele sali vează.
Această salivație la producerea unei lumini constituie un reflex condiționat.
Stimulii sau excitanții sunt denumiți agenții mediului ambiant, acționând
asupra organelor senzoriale. Ei sunt de trei feluri:
– indiferenți – nu produc animalului decât o r eacție de orientare
(întoarcerea capului, privirea cu atenție în direcția stimulului nou);
– necondiționali – dacă produc apariția unui reflex necondiționat;
– condiționali – cei ce conduc la producerea unei reacții condiționate.
Pentru a forma un reflex condi ționat trebuie să transformi un excitant
indiferent în excitant condițional.
Pavlov afirmă că învățarea n -ar constitui decât un lung șir de reflexe
condiționate.
El consideră că reflexele necondiționate asigură adaptarea individului la
excitanți cu mare i mportanță pentru organismul său. De exemplu fuga animalului
la un zgomot puternic îl poate scăpa nevătămat de prăbușirea unei sânci.

54
Reflexele condiționate asigură posibilitatea unor reacții la stimuli ce au
dobândit o valoare biologică în viața animalului . De exemplu, o persoană locuiește
la parterul unui bloc și obișnuiește să hrănească pisicile aflate în apropierea
acestuia deschizând geamul de la bucătărie. După câtva timp va fi suficient să
deschidă geamul pentru aerisire ca acele pisici să vină la gea m, mieunând. Geamul
în deschidere emite un sunet care pentru ele a devenit semnal de hrană . Deci,
excitanții condiționali sunt semnale, prevenind animalele asupra sursei de hrană.
După Pavlov, ansamblul excitanților condiționali formează primul sistem de
semnalizare. În afară de acesta există și un al doilea sistem de semnalizare format
cu ajutorul cuvântului. Cuvântul devine un semnal al semnalului, asociindu -se cu
nenumărate imagini pe care le înlocuiește.
De exemplu, un copil mic pune mâna pe plita înci nsă și se frige. Soba devine
pentru el semnal de durere. Dacă, în timp ce se frige, mama strigă „buba”, cuvânt
pe care -l folosește și în alte situații similare, acest cuvânt înlocuiește imaginile,
devenind semnal al semnalului durerii. La auzul cuvântului „buba”, copilul se va
feri să atingă un anume obiect.
Cum a explicat Pavlov formarea reflexului condiționat, care stă la baza
învățării?
DESEN
Pesmetul pus pe limbă declanșează o excitație care, ajungând în centrul
gustativ, se deplasează pe o legătură ner voasă, existentă din naștere, la centrul
salivar ce trimite un impuls, prin nervul motor, la glanda salivară, producând
salivația. Acesta este un reflex necondiționat.
Excitând ochiul, deși impulsul ajunge în centrul optic, nu se produce nici o
reacție sal ivară, neexistând o relație între acești centri. Dacă însă se stimulează
simultan și centrul optic și cel gustativ, acesta, fiind mai puternic excitat, atrage
către el excitația din centrul optic (potrivit principiului dominantei după care
focarele mai put ernic excitate atrag către ele excitația din alți centri mai slab
excitați). Repetându -se experiența, „se bătătorește” un traseu între centrul optic și
cel gustativ, rezultând o nouă legătură, legătura temporară.

Cercetări americane asupra învățării
Fără să știe unul de altul, rusul Pavlov și americanul Thorndike, au studiat
procesul învățării în același timp, cu deosebirea că Thorndike, fiind psiholog,
metodele sale au fost cu totul altele. El a început prin a studia comportamentul
unor animale închise în cuști.
După efectuarea unui număr mare de experiențe, în 1878, publică lucrarea
„Animal intelligence” în care își expune teoria sa despre învățarea denumită
„conexionism”. El susține că procesul învățării se bazează pe formarea de
conexiuni în creier (ana logie cu ideile lui Pavlov).
Psihologul american stabilea și căteva legi, dintre care cea mai importantă este
„legea efectului”: când o legătură (între o situație și o acțiune)este însoțită sau
urmată de o satisfacție, ea se întărește; dimpotrivă, cadă est e în relație cu o stare de
insatisfacție, ea slăbește. Încercările reușite se păstrează, pe când cele fără rezultat
dispar.

55
Unul dintre psihologii care au acordat mare importanță întăririi în învățare a
fost Skinner, care susținea că pot fi deosebite două tipuri de reflexe condiționate:
– reflexe tip S în care întărirea e condiționată de apariția unui stimul;
– reflexe tip R în care se produce un răspuns pentru a provoca un stimul
(întărirea).
Această condiționare de tip R a fost denumită condiționare operantă . Acest
reflex se deosebește de condiționarea clasică prin faptul că întărirea este provocată
de un animal care așteaptă semnalul.

Specificul învățării umane
R. Gagne a distins opt tipuri de învățare în urma cercetărilor efectuate, pe care
le-a ierarhizat în funcție de complexitatea lor, și anume:
– învățarea de semnale – când sugarul învață să -și recunoască mama, nu numai
după voce, ci și după imaginea vizuală;
– învățarea stimul răspuns – când sugarul învață o reacție simplă: să -și țină singur
biberonul;
– înlănțuirea de răspunsuri prezentă în învățarea unui act mai complex, cum ar fi
mersul pe bicicletă;
– asociațiile verbale se formează cu prilejul învățării cuvintelor și al asocierii lor în
propoziții;
– învățarea discriminării de culori, forme, litere , numere, ducând la precizia
diferențierii percepțiilor;
– însușirea noțiunilor constă în a încadra obiectele într -o clasă și în a răspunde
acestei clase ca întreg (noțiuni concrete: pisică, scară, copac);
– învățarea noțiunilor definite și a regulilor . Prin „noțiuni definite” se înțelege
noțiunile abstracte care se asimilează prin punerea lor în relație cu altele. Gagne le
include în aceeași categorie cu învățarea regulilor, regula fiind „o capacitate
internă, care oferă individului posibilitatea de a răs punde la o clasă de situații –
stimul cu o clasă de performanțe”;
– rezolvarea de probleme constituie cel mai complex tip de învățare, presupunând
toate celelalte tipuri menționate anterior.
Învățarea umană se caracterizează prin mai puține încercări efectiv e (omul
doar își imaginează doar) și prin aceea că se bazează mai puțin pe efortul personal,
de inovare a soluției, cât pe însușirea și aplicarea mijloacelor găsite de generațiile
anterioare.
Prin învățare se înțelege procesul de însușire a cunoștințelor, priceperilor
acumulate de omenire, cât și de formare a capacităților necesare utilizării lor .
Se pot distinge două faze în actul de învățare:
– una inițială în care individul se luptă cu anumite dificultăți, cu
rezolvarea unei probleme. Aici au un rol prepon derent percepția,
imaginația, gândirea.
– a doua fază, când se urmărește consolidarea soluției, acum fiind pe
primul plan funcția memoriei.
În tot timpul învățării sunt însă esențiale motivația, afectivitatea și voința.