Note de curs Drept Canonic [620769]

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICA
DEPARTAMENTUL ORADEA

Note de curs Drept Canonic
Anul III (20 18-2019) sem. II
– ad usum privatum auditorium –

Pr. D r. Răzvan Iacob VASILE

Oradea
2019

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
2

TITLUL XVI
DESPRE CULTUL DIVIN ȘI MAI ALES DESPRE SACRAMENTE

În mentalitatea și teologia orientală sacramentele și în special sacrificiul euharistic
nu se pot distinge de cultul divin. Sac ramentele reprezintă o teofanie a Sfintei Treimi,
astfel Biserica celebrând și administrând sacramentele prin intermediul preoției
ministeriale, în Spiritul Sfânt se pune în fața misterului lui Cristos și se unește cu cultul
Bisericii cerești. Liturghia pământească unește cerul cu pământul , unindu -se cu liturghia
cerească divină și perfectă care se celebrează în adorarea neîncetată a Sfintei Treimi1.
Can. 667 – (cf 840) Prin sacramente, pe care Biserica este obligată să le distribuie
pentru a comunica sub un semn vizibil misterele lui Hristos, Domnul nostru Isus Hristos îi
sfințește pe oameni în virtutea Spiritului Sfânt pentru a deveni în mod singular adevărați
adoratori ai lui Dumnezeu Tatăl, și îi inserează sieși și Bisericii, Corpul său; de aceea toți
credincioșii creștini, mai ales slujitorii sacri, în celebrarea și primirea cu religiozitate a
acelorași sacramente, vor respecta cu atenție prescrierile Bisericii.
Sacramentele, pe care Biserica are obligația să le distribuie, sfințesc omul în virtutea
Spiritului Sfânt. De aceea, în administrarea acestora, atât miniștri sacrii (ca și administratori ai
sacramentelor) cât și credincioșii creștini (ca și beneficiari) trebuie să observe cu sârguință
prescrierile Bisericii. (667). Diferența dintre cult public și cult privat este clară, și nu se pot
admite confuzii. Din acest motiv (vezi can. 3) prescripțiile liturgice au valoare de lege! Nu se
discută.
Can. 668 – § 1. (834 § 2) Cultul divin, dacă este adus în numele Bisericii de către
persoane destinate în mod legitim pentru aceasta și prin acte aprobate de autoritatea
bisericească, se numește public; altfel este privat.
§ 2. (846 § 1) Autoritatea competentă în reglementarea cultului divin public este cea
despre care este vorba în can. 657, rămânând neschimbat can. 199, § 1; nimeni altcineva nu va
adăuga ceva la cele stabilite de această autoritate, nici nu va scoate sau schimba ceva din
acestea.
Autoritate competentă în materie de cult: vezi can. 657, care este strâns legat de 199 § 1.
Adică, în cazul Bisericii noastre, cultul public este stabilit (sau poate fi adaptat, deci modificat)
de către Arhiepiscopul major cu consensul (934) Sinodului Episcopilor , și prealabilă revizuire a
Sfântului Scaun. Cât despre valoarea juridică a legilor sau normelor stabilite în Sinod vezi can
111. Aceiași autoritate, are competențe în aprobarea cărților destinate cultului public.
Modificarea textelor liturgice cade sub incidența can. 40 referitor l a “păstrarea cu fidelitate și
observarea atentă a propriului rit” precum și la “adm iterea schimbărilor în interiorul acestuia”.
Progresul organic se referă desigur la propriul rit și nu la cel al altor BSI. Atragem atenția asupra
faptului că RITUL face parte integrantă din patrimoniul propriu al unei BSI2.

1 Cf. D. Salachas , Teologia e disciplina dei Sacramenti nei Codici latino e orientale, EDB 2005, 27-29.
2 Cf. Instruzione per l ’applicazione delle prescrizioni liturgiche del Codice dei Canoni delle Chiese
Orientali , capp. II -VI; CV II, SC 22.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
3
Can. 669 – (841 a) Întrucât sa cramentele sunt aceleași pentru Biserica universală și
aparțin depozitului divin, numai autorității supreme a Bisericii îi revine aprobarea sau definirea
celor ce se cer pentru validitatea lor.
Doar autoritatea supremă a Bisericii poate stabili ce este de trebuință (liceitate și
validitate) pentru ca un sacrament să poată fi considerat valid. Distincție între validitate și
liceitate . (Liceitatea se referă la formă deci nu are incidență asupra validității sacramentului, iar
validitatea privește strict eficac itatea esențială a sacramentului, deci nulitate sau valabilitate).
Can. 669 vorbește de sacramente ca de elemente aparținătoare depozitului divin al Bisericii
Universale, deci magister iu (nu este vorba doar despre Biserica Catolică, iar canonul pune în
evidență foarte clar caracterul universal al sacramentelor).
Can. 670 – § 1. Credincioșii creștini catolici pot asista, pentru motive juste, la cultul
divin al altor creștini și pot lua parte la acesta, respectând cele stabilite de Episcopul eparhial
sau de a utoritatea superioară, ținând seama de gradul de comuniune cu Biserica catolică.
§ 2. (cf 933) Dacă creștinilor necatolici le lipsesc lăcașurile în care să celebreze în mod
demn cultul divin, Episcopul eparhial poate permite folosirea unui edificiu catoli c sau a unui
cimitir sau a unei biserici, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Grad de comuniune . Participarea catolicilor la sacramentele celorlalte Biserici, (nu
Biserici și nu Comunități religioase !) care au sacramente val ide3. (, dar și în general). Asistența
la cultul divin al altor creștini impune: justă cauză, și observarea normelor impuse de Ep. ep.
Posibilitatea celebrării cultului divin de către acatolici în locuri “catolice”. Totul trebuie
reglementat de către dp. ( vezi și can 677 și 833).
Comuniune sacramentală . Directoriul pentru aplicarea principiilor și normelor
referitoare la ecumenism 122-1424.
Can. 671 – § 1. (cf 844 § 1 a) Slujitorii catolici administrează în mod licit sacramentele
numai credincioșilor creșt ini catolici, care de asemenea le primesc în mod licit numai de la
slujitorii catolici.
§ 2. (844 § 2) Dacă, însă, necesitatea o cere sau o adevărată utilitate spirituală o
recomandă, și cu condiția să se evite pericolul erorii și al indiferentismului, es te licit
credincioșilor creștini catolici, cărora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral să
ajungă la slujitorul catolic, să primească sacramentele penitenței, Euharistiei și ungerii
bolnavilor de la slujitorii necatolici, în a căror Biseric ă sunt valide sacramentele enumerate
mai sus.
§ 3. (= 844 § 3) De asemenea, slujitorii catolici administrează în mod licit sacramentele
penitenței, Euharistiei și ungerii bolnavilor credincioșilor creștini ai Bisericilor orientale care
nu sunt în comuniun e deplină cu Biserica catolică, dacă cer acest lucru în mod spontan și au
cuvenita dispoziție; acestea sunt valabile și pentru credincioșii creștini ai altor Biserici care,
după judecata Scaunului Apostolic se găsesc, în ce privesc sacramentele, în condiți i similare, cu
mai sus amintitele Biserici orientale.
§ 4. (= 844 § 4) Dacă, însă, se ivește pericolul morții sau o urgentează o altă necesitate
gravă, după judecata Episcopului eparhial sau a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau
a Consiliului I erarhilor, slujitorii catolici administrează în mod licit aceleași sacramente și

3 CV II, OE 26, 28; UR 8.
4 A se vedea CV II, Unitatis Redintegratio , tot documentul, dar și Titlul XVIII despre ecumenism (902-
908).

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
4
celorlalți creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică, care nu pot să ajungă
la slujitorul propriei Comunități bisericești și care cer în mod spontan aces t lucru, cu condiția
să manifeste o credință, în ceea ce privesc aceleași sacramente, conformă cu credința catolică,
și să aibă cuvenita dispoziție.
§ 5. Pentru cazurile despre care este vorba în §§ 2, 3 și 4 să nu se dea norme de drept
particular decât du pă o consultare cu autoritatea competentă, cel puțin locală, a Bisericii sau a
Comunității bisericești necatolice interesate.
Licit, miniștri catolici administrează sacramentele doar la catolici (licit inseamnă
validitate și formă). 671 § 1. Catolicii pot să primească licit sacramentele penitenței, Euharistiei
și al ungerii bolnavilor de la miniștrii acatolici în următoarele condiții: necesitate sau utilitate
spirituală, evitarea pericolului de indiferentism sau eroare, imposibilitate fizică sau morală de
apel la ministrul catolic. §2. Sacramentele nu trebuiesc banalizate ! Miniștri catolici
administrează aceleași sacramente licit, credincioșilor orientali care nu se găsesc în deplină
comuniune cu Biserica catolică (ortocșilor), care cer administrarea acesto r sacramente spontan .
Cât despre celelalte Comunități religioase, vezi normele stabilite de Sfântul Scaun în ceea ce
privește validitatea sacramentelor și importanța care se dă acestora în respectivele Comunități5.
În pericolul morții sau în caz de gravă necesitate, Episcopul eparhial sau CI, pot stabili norme de
drept particular , prin care toate celelate sacramente pot fi administrate credincioșilor acatolici în
următoarele condiții: beneficiarul să nu poată cere administrarea sacramentului propriului
ministru; cerea administrării sacramentului să fie spontană; să fie manifestată o credință
“catolică” în ceea ce privește sacramentul și beneficiarul să fie “bine dispus”. § 4. Oricum,
aceste norme de d rept particular nu pot fi (nu este obligatoriu) stabilite decât după consultarea
autorității competente a Bisericii sau Comunității religioase interesate.
Can. 672 – § 1. (cf 845 § 1) Sacramentele botezului, ungerii cu sfântul mir și sacrei
hirotoniri nu pot fi repetate. § 2. (845 § 2) Dacă, însă, există un dub iu prudent că nu au fost în
mod real sau în mod valid celebrate, rămânând dubiul, după o investigație serioasă, vor fi
administrate sub condiție.
Sacramente irepetibile sau repetibile “sub condicio” 672.
Can. 673 – (837 § 2) Celebrarea sacramentelor, în sp ecial a Divinei Liturghii, fiind
acțiunea Bisericii, va fi făcută, per cât posibil, cu participarea activă a credincioșilor creștini.
Celebrarea sacramentelor, pe cât posibil, să se facă cu participarea activă a
credincioșilor. 673, SC 14, 26 -27, 48. Evita rea celebrării “private”.
Can. 674 – § 1. (846 § 1 a) La celebrarea sacramentelor se vor respecta cu atenție cele
ce sunt cuprinse în cărțile liturgice. § 2. Slujitorul va celebra sacramentele după prescrierile
liturgice ale propriei Biserici sui iuris, ex ceptând cazul în care prin drept s -a stabilit altfel sau
el însuși a obținut o facultate specială de la Scaunul Apostolic.
Observarea prescripțiilor liturgice (rubrici liturgice)6. În ceea ce privește ofertele primite
cu ocazia administrării sacramentelor CIC can. 848 stabilește ca „în afarã de ofertele stabilite de
autoritatea competentă , slujitorul sã nu cearã nimic pentru administrarea sacramentelor, având
întotdeauna grijã ca cei nevoiași sã nu fie lipsiț i de ajutorul sacramentelor din cauza sărăciei
lor”. Canonul dorește astfel să protejeze administrarea sacramentelor de orice fel de
comercializare , astfel încât să aibă acces la sacramente și cei săraci sau nevoiași. Totuși, tradiția

5 CV II, OE 27, UR 13 § 3.
6 CCEO, cann. 674, 656, 377, 668, 199. AJ I, tit. V, cap. I. Biritualism .

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
5
antică a Bisericii prevedea ca și credincioșii să ofere ceva ce le apa rține (oferte pecuniare)
pentru ca astfel se unesc într -un mod mai intim cu Cristos care se oferă pe sine însuși pentru noi.
Sf. Pavel ne spune: „Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniți din lucrurile de la
Templu și că cei ce slujesc al tarului au parte de la altar? Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce
propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie ”7. Totuși miniștrii sacri trebuie să facă
distincție dintre oferte le libere ale credincioșilor de celebrarea sacramentelor. Ofertele
credi ncioșilor în cadrul administrării sacramentelor reprezintă contribuția lor pentru a asigura
întreținerea demnã a clerului și necesitatea de a organiza cultul divin8. De altfel este de
competența Conferinței episcopale de a fixa ofertele care se fac cu ocaz ia administrării
sacramentelor și a sacramentalelor. Normativa orientală este aproximativ aceeași, chiar dacă nu
vorbește în mod precis despre ofertele primite cu ocazia administrării sacramentelor, insistând
mai mult pe ofertele care se fac de către credi ncioși pentr u celebrarea Sfintei Liturghii9. Mai
specifică de asemenea ca în teritoriile unde există credincioși a i mai multo r Biserici sui iuris
Patriarhul și Episcopii pe cât posibil să fixeze aceleași oferte în toate Bisericile.

7 1 Cor. 9.13 -14.
8 CIC, can. 1254 § 2.
9 CCEO, cann. 715, 716, 717, 1013 .

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
6
SACRAMENTUL BOTEZULUI

Can. 675 – § 1. (cf 849) La botez, prin spălarea cu apa naturală, cu invocarea numelui
lui Dumnezeu Tatăl și al Fiului și al Spiritului Sfânt, omul este eliberat de păcat, este regenerat
la viață nouă, este îmbrăcat în Hristos și este încorporat în Biserică, care este Corpul său.
§ 2. Numai prin botezul primit în fapt, omul devine capabil de celelalte sacramente.
Botezul te face apt pentru primirea celorlalte sacramente: poarta sacramentelor.
Can. 676 – (cf 850) În caz de nece sitate urgentă, administrarea botezului este licită,
îndeplinind numai ceea ce este necesar pentru validitate.
Botezul se celebrează conform prescripțiilor din cărțile liturgice (683) ale BSI la care
botezatul trebu ie înscris, mai puțin cazul în care acest a se administrează în caz de necesitate
urgentă (676). În acest caz, sacramentul se celebrează realizând doar acele acte care sunt
necesare pentru celebrare validă (materie și formă). „Cu excepția situațiilor deosebite, pentru
care va trebui să se solicite o dispensă din partea autorității competente , se va descuraja obiceiul
de a solicita Botezul întrun rit diferit de ritul propriu din motive de ordin estetic, prietenie cu
ministrul de cult etc ”10. Cu excepția situ ației în care lipsește ministru de cult al propiului rit,
celebrarea Bo tezului trebuie să semnifice în mod vizibil intrarea în propria BSI. De aceea can.
683 precizează că: „Botezul trebuie să fie celebrat după prescrierile liturgice ale Bisericii sui
iuris în care va fi înscris cel care se botează , conform normei dreptului ”.
Pregătirea pentru botez: catecumenii, sau părinții. Scopul: educarea botezatului în religia
catolică. 686 §2. Administrare prin stropire, vărsare sau scufundare??? Răspunde 683, iar CBC
1239 încurajează pe de altă parte tripla scufundare. Instrucțiune 48 și NDE 95 atrag atenția
asupra pericolului comodității, deci al abandonării unui rit bogat, în favoarea unuia mai simplu,
dar mai sărac în semnificații teologice.
Sensul creștin al numelui celui care se botează. Doar CIC 855. N u Rambo, sau As213rrdtsf, ci
nume creștin; vezi, Claudiu, Traian, Bogdan, Cosmin, Marcel, Nicolae, Alexandru, Alin, Petru,
Gabriel, Iuliu, Dumitru.
Timpul : pe cât posibil duminica, sau în zi de sărbătoare pentru a face posibilă participarea activă
a credin cioșilor. Intrarea unui nou membru în Biserică, este moment de bucurie comună, și nu
bucurie egoistă. Cult public, celebrat în biserică (687). În case private (dar nu cult privat în
sensul can. 668 §1) sau în spitale numai în caz de gravă necesitate (CIC 8 60) sau cu licența Ep.
Ep. și conform d reptului particular .
Can. 677 – § 1. (¹ 861) În mod obișnuit, botezul este administrat de sacerdot; însă,
administrarea sa este de competența parohului propriu al celui ce urmează să fie botezat, sau a
unui alt sacer dot, rămânând neschimbat dreptul particular, cu permisiunea aceluiași paroh sau
a Ierarhului locului, [permisiune] care, pentru motiv grav, se presupune în mod legitim.
§ 2. În caz de necesitate, însă, botezul poate fi administrat în mod licit de către di acon sau, când
acesta este absent sau împiedicat, un alt cleric, ori un membru al unui institut de viață
consacrată sau oricare alt credincios creștin; tatăl sau mama, în schimb, dacă nu este
disponibil altcineva care să cunoască modul de a boteza.
Ministr ul ordinar: preotul, deci cel care este constituit în ordinul sacru. Extraordinar : adică în
caz de necessitate, diaconul (LG 29), alt cleric (chiar și minor), alt credincios creștin (LG 17),

10 Instrucțiune 47 și CCEO, cann. 29 -30.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
7
tatăl sau mama, sau un altul (quillibet ). Toți trebuie să cunoasc ă modul valid de administrare al
sacramentului și intenția de a face ceea ce vrea să facă Biserică, pentru ca sacramentul să aibe
eficacitate11. Altfel se administrează din nou, sub condicio .
LG 29 clarifică, “nu prin preoție, ci prin serviciu” – Instr. 46. Și păgânul administrază valid acest
sacrament, vezi mai sus Denz 1617.
Botezul administrat împreună cu sfântul mir și eucaristia. Probleme interconfesionale. Ministru l
latin administrează botezul dar și mirul la un oriental, dar nu la un latin.
Locus re git actum sau ius personarum ?12
Can. 679 – (= 864) Este capabil să primească botezul oricare om și numai omul
nebotezat încă.
Candidații pentru botez (adică cei care aspiră la primirea botezului). Can. 679 exclude
re-botezarea (sacrament irepetabil). Este apt pentru botez doar omul și numai omul care nu a fost
încă botezat. Copii se botează în urma cererii părinților, ba mai mult părinți sunt obligați să -și
boteze copii quam primum 686, chiar sub amenințarea unei pedepse canonice (1439). Cât despre
botezul catecumenilor, 682 stabilește câteva cerințe: voință de a primi sacramentul, instruit în
adevărurile de credință, căință pentru păcate, etc… În pm se cere doar intenție și cunoașterea
principalelor adevăruri de credință13.
Can. 678 – § 1. (862) Nimănui nu îi este permis să administreze botezul în teritoriul
altcuiva fără permisiunea corespunzătoare; această permisiune, însă, nu poate fi refuzată de
parohul unei Biserici sui iuris diferite, unui sacerdot al Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel
ce ur mează să fie botezat.
§ 2. În locurile în care trăiesc nu puțini credincioși creștini, care nu au un paroh al
Bisericii sui iuris în care sunt înscriși, Episcopul eparhial va desemna, pe cât posibil, un preot
al aceleiași Biserici care să administreze bot ezul.
Can. 679 – (= 864) Este capabil să primească botezul oricare om și numai omul
nebotezat încă.
Can. 680 – (= 871) Fătul avortiv, dacă este viu și aceasta este posibil, va fi botezat.
Can. 681 – § 1. (868 § 1) Pentru ca un copil să fie botezat licit se cere:
1° (2°) să existe speranță întemeiată că acesta va fi educat în credința Bisericii catolice,
rămânând stabil § 5;
2° (1°) ca părinții, cel puțin unul din ei, sau cine le ține în mod legitim locul, să
consimtă.
§ 2. (cf 870) Copil ul abandonat și găsit, dacă nu rezultă cu certitudine că a fost botezat, se
va boteza.
§ 3. Cei care din copilărie sunt lipsiți de uzul rațiunii, vor fi botezați ca și copiii.
§ 4. (cf 868 § 2) Copilul, fie din părinți catolici, fie chiar și din părinți necatolici, care se
găsește într -un asemenea pericol de moarte încât se consideră, în mod prudent, că va muri
înainte de a ajunge la uzul rațiunii, se va boteza în mod licit.
§ 5. ( -) Copilul creștinilor necatolici este botezat în mod lici t dacă părinții, sau cel puțin
unul dintre ei sau cel ce le ține locul în mod legitim, cer acest lucru și dacă acelorași le este
imposibil, din punct de vedere fizic sau moral, să ajungă la slujitorul propriu.

11 Denz iger 1315, 1617, CBC 1256 .
12 CCEO, c an. 1 și 1491.
13 CV II, SC 64, 65; CBC 122 9 ss; Nicea 2, Constantinopol 7 . Vezi și can. 587.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
8
Condiții pentru botezul copiilor: 681. Botezul sub condicio, nu este canonizat de către
CCEO, dar CIC are o normă foarte clară 869. Dubii în ceea ce pr ivește administrarea validă a
botezului : calitatea ministrului; excluderea intenției de a face ceea ce vrea să facă Biserica;
formulă trinitară; apă. T rebui mereu făcută diferența între sacramentele orientalilor acatolici și
reformați: valoarea și importanța sacramentelor este diversă. NDE 99 cere ca botezarea sub
condiție să se celebreze în privat.
Can. 682 – § 1. ( -) Pentru ca să poată fi botezat cel c are nu mai este copil, se cere să -și
manifeste voința de a primi botezul, să fie instruit suficient în adevărurile de credință și încercat
în viața creștină; în plus, va fi admonestat s ă-și regrete păcatele.
§ 2. (cf 865 § 2) Cel ieșit din copilărie, dacă se găsește în pericol de moarte, poate fi
botezat dacă are o cunoaștere a principalelor adevăruri de credință și a manifestat, indiferent
în ce mod, intenția de a primi botezul.
Can. 683 – Botezul trebuie să fie celebrat după prescrierile liturgice ale Bis ericii sui
iuris în care va fi înscris cel care se botează, conform normei dreptului.
Can. 684 – § 1. (cf 873) Dintr -un foarte vechi obicei al Bisericilor, cel care se botează va
avea cel puțin un naș.
§ 2. (872) Nașul este cel care, prin funcția pe care și-a asumat -o, îl va ajuta pe cel ce se
botează, când va fi ieșit din copilărie, la inițierea creștină, sau îl va prezenta pe copilul ce va fi
botezat și, în plus, își va da silința pentru ca botezatul să ducă o viață creștină corespunzătoare
botezului și își va îndeplini cu fidelitate obligațiile inerente.
Nașii . Trebuie să existe cel puțin un naș 684 , care devine prin celebrarea botezului un al
doilea părinte, având competențe în educare. Legătura realizată se numește rudenie spirituală
și reprezintă impe diment matrimonial !14
Can. 685 – § 1. (cf 874) Pentru ca cineva să îndeplinească în mod valid sarcina de naș
se cere:
1° să fi fost inițiat în cele trei sacramente: al botezului, al ungerii cu sfântul mir și al
Euharistiei;
2° să aparțină Bisericii catol ice, rămânând neschimbat § 3;
3° să aibă intenția să îndeplinească această sarcină;
4° să fi fost desemnat de însuși cel care se botează sau de părinții săi sau de tutori ori,
dacă lipsesc, de slujitor;
5° să nu fie tatăl sau mama, sau soțul celui care s e botează;
6° să nu fie pedepsit cu pedeapsa excomunicării, nici chiar minore, a suspendării,
depunerii sau privării de dreptul de a înd eplini sarcina de naș.
§ 2. Pentru a îndeplini cineva în mod licit funcția de naș se cere, în plus, să aibă v ârsta
cerută de dreptul particular și să ducă o viață corespunzătoare credinței și funcției pe care și -o
asumă.
§ 3. (cf 874 § 2) Este licit să fie admis din motive întemeiate un credincios creștin al unei
Biserici orientale necatolice pentru sarcina de na ș, însă totdeauna împreună cu un naș catolic.
Calități pentru a putea fi naș: 685 să fie inițiat în creștinism, adică să fi primit cele trei
sacramente de inițiere creștină; să fie catolic; să aibe intenția de a fi naș; să fie desemnat de
părinții botezant ului; să nu fie soțul, sau părinții celui care urmează să fie botezat ; să nu fie sub

14 Cf. CCEO, can. 811 .

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
9
pedeapsă canonică; să aibe vârsta cerută de d reptul particular . Un naș acatolic se poate accepta
pentru o justă cauză dar numai alături de un naș catolic.
Can. 686 – § 1. (cf 867 a) Părinții sunt obligați să boteze cât mai repede copilul,
conform obiceiului legitim.
§ 2. (851 2°) Parohul se va îngriji ca părinții copilului ce va fi botezat, precum și cei
care urmează să -și asume sarcina de naș, să fie instruiți corespunz ător asupra semnificației
acestui sacrament și asupra obligațiilor coerente acestuia, și să fie bine pregătiți pentru
celebrarea sacramentului.
Can. 687 – § 1. (857) Exceptând cazul de necesitate, botezul se va celebra în biserica
parohială, rămânând nesch imbate obiceiurile legitime.
§ 2. În casele particulare însă, botezul poate fi administrat conform normei dreptului particular,
sau cu permisiunea Ierarhului locului.
Can. 688 – (875) Cel care administrează botezul se va îngriji ca în cazul în care nu este
prezent un naș, să fie cel puțin un martor prin care să poată fi dovedită celebrarea botezului.
Dovedirea și adnotarea celebrării botezului. Dacă nu există nași, ministrul va avea
grijă să fie cel puțin un martor, care poate să dea mărturie despre celebr are 688.
Can. 689 – § 1. (877) Parohul locului unde este celebrat botezul trebuie să înregistreze
cu toată grija și fără întârziere în registrul botezaților numele celor botezați, menționând
slujitorul, părinții și nașii, locul și ziua botezului și indicâ nd totodată locul nașterii, Biserica sui
iuris în care sunt înscriși botezații, precum și martorii, dacă sunt.
§ 2. (=) Dacă este vorba de fiu născut din mamă necăsătorită, trebuie inclus numele
mamei, dacă rezultă în mod public maternitatea sa, sau dacă m ama o cere în mod spontan, în
scris sau în prezența a doi martori; trebuie inclus de asemenea numele tatălui dacă paternitatea
sa este dovedită cu vreun document public sau prin declarația sa făcută în prezența parohului și
a doi martori; în celelalte cazu ri se va înscrie numele botezatului fără să se dea vreun indiciu cu
privire la numele tată lui sau al părinților.
§ 3. (=) Dacă este vorba de fiu adoptiv, se va înscrie numele celor ce adoptă și, cel puțin
dacă așa se face în actul civil al regiunii, și al părinților naturali, conform normei §§ 1 și 2, dat
fiind dreptul particular.
Can. 690 – (878) Dacă botezul nu a fost administrat de paroh și nici în prezența sa,
slujitorul trebuie să -l înștiințeze despre fapt pe parohul locului.
Can. 691 – (cf 876) Pentru a dovedi botezul, dacă nimănui nu i se aduce vreun
prejudiciu, este suficientă declarația unui singur martor mai presus de orice suspiciune, sau
declarația aceluiași botezat bazată pe argumente fără dubii, mai ales dacă același a primit
botezul când nu ma i era copil.
Totuși în cazuri mai delicate, pentru probarea administrării sacramentului este suficientă
declarația unui martor, sau chiar declarația botezatului fondată pe argumente indubii. Pentru a se
putea face adnotarea în matricula botezaților, minist rul trebuie să informeze despre acest lucru
pe parohul locului (690), care conf. 689 va trebui să adnoteze informațiile referitoare la copil în
această matriculă. Matricula va trebui să conțină cât mai multe date referitoare la cel care se
botează, părinți , nași, data nașterii și a botezului, BSI în care va fi înscris, ministrul, etc…

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
10
SACRAMENTUL MIRULUI

Uleiurile sacre (sfinte) constituie semnul vizibil al celebrării diverselor
sacramen te, drept pentru care trebuie să fie consacrate, sfințite sau bine cuvântate de către
Episcop , inclusiv uleiul pentru Maslu, pe care doar în caz de necesitate îl poate
binecuvânta preotul, dar doar în timpul celebrării respective15. CIC recomandă folosirea
unui ulei proaspăt, de măslin sau alte plante, fiind de evitat ulei urile vechi. În Biserica
latină, g estul de a primi uleiurile sfinte de la propriu l Episcop reprezintă un gest al
comuniunii cu acesta, deoarece Episcopul reprezintă administratorul prin excelență al
Sfintelor Taine. Și în Bisericile Orientale Sfântul Mir e ste consacrat de către Episcop (de
obicei în Joia Mare) sau de către Patriarh16. Cât privește uleiul pentru Sf. Maslu acesta va
fi binecuvântat de către preot, exceptând situațiile în care dreptul particular stabilește
altfel (CCEO, can. 741).
CIC foloseș te termenul de confirmatio , adică confirmarea Botezului și întărirea
harului baptismal cu toate roadele Sp. Sfânt. În CCEO acest sacrament este numit
chrismatio sancti myri, ungerea cu crismă sau myron , care își trage originea de la
Cristos însuși, pe care „Dzeu l -a uns în Sp. Sfânt” (Fap. Ap. 10,38). Constituțiile
apostolice pentru a sublinia efectele acestui sacrament l -au numit confirmarea profesiei
de credință , deoarece acesta conferă forța supranaturală de a profesa și mărturisi
credința.
Sacramentul Mirului sau sacramentul C onfirmării: confirmarea botezului duce la
împlinirea identității creștine. Crismă, ungere cu sfântul mir17. Can. 7 al Conc. de la
Constantinopol I (381) descrie sacramentul, în momentul în care vorbește despre
primirea ereticilor Î n Biserică, care ”erau unși cu Sf. Mir pe frunte, nări, pe gură, urechi,
în timp ce ministrul rostea: <Pecetea darului Spiritului Sfânt> ”. Astfel, din acel moment
acest ritual a înlocuit impunerea mâinilor, care în timpul Conciliului de la Nicea
constituia un ritual comun în sacramentul Preoției, al Mărturisirii și al reprimirii
ereticilor18.
Can. 692 – (cf 879) Este necesar ca, cei care au fost botezați, să fie unși cu sfântul
mir, astfel încât, însemnați cu sigiliul darului Spiritului Sfânt, să fie făcuți martori mai
potriviți și co -edificatori ai Împărăției lui Hristos.
În CIC sacramentul confirmării completează inițierea creștină și imprimă în suflet
un caracter indelebil , drept pt care poate fi administrat doar o singură dată, reprezintă
semnul pe care Isus Cristos l-a imprimat în sufletul creștinului, sigiliul Sp. Sfânt,
investindu -l cu putere de sus pentru ca să poată da mărturie despre El. Astfel cel care a
primit mirul primește puterea de a profesa în mod public credința creștină. Promisiune de

15 CIC c an. 847 .
16 CCEO can. 603 .
17 CBC 1289 . Vezi și Instrucție n. 49 care se referă la tradiții identice dar la nume diverse date
sacramentului.
18 D. Salachas, Teologia e disciplina dei Sacramenti, 48-49; 107 -109.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
11
a le trimite pe Sp. Sfânt pe care Cristos l -a promis apostolilor se realizează în cei care
primesc mirul care sunt astfel mai strâns legați față de Biserică, sunt îmbogățiți d e o forță
specială a Sp. Sfânt și obligați să apere și să răspândească credința prin c uvânt și faptă ca
niște adevărați martori/mărturisitori ai lui Cristos.
Can. 692 din CCEO are la bază can. 48 al Sinodului din Laodicea (343) ratificat și
de can. 2 al Conciliului Trullan (691) care stabilea: „ După botez, cei care au fost
iluminați, va tr ebui să fie unși cu crismă cerească pentru ca astfel să devină moștenitori
ai Împărăției lui Cristos ”. După cum Biserica s -a născut la Rusalii , la fel fiecare din noi
pornește în viața creștinească în virtutea harului sacramentului mirului. Tradiția orient ală
subliniază perfecțiunea interioară a celui care primește mirul. Uns cu mirul ceresc, cel
care tocmai a fost botezat primește sigiliul, consacrat fiind de harul Sp. Sfânt și primește
darurile Rusaliilor pentru a fi confirmat în mărturisirea de credință și pentru a o mărturisi
și apăra chiar cu prețul întregii vieți. Sf. Ciril al Ierusalimului spune că „cei care primesc
mirul sunt unși cu balsam și astfel devin părtași și însoți tori ai lui Cristos ” 19.
Can. 693 – (880 § 2) Sfântul mir, care este compus din ulei de măsline sau din
alte plante și din arome, este confecționat numai de Episcop, rămânând integru dreptul
particular, conform căruia această putere este rezervată Patriarhului.
Natura și esența sacramentului cann. 692 -693, epicleză, ungere cu sfântul mir
pe părțile cele mai importante ale corpului care sunt legate de simțuri și nu numai: ochi,
frunte, urechi, nas etc. Fiecare ungere trebuie să fie însoțită de formula grecească:
Sfraghis doreas Pnevmatos Aghiu; latină: Signaculum dono Spiritus Sancti, = Pecetea
darului Spiritului Sfânt20. Mirul este un unguent parfumat compus în principal din ulei de
măsline și balsam (care reprezintă simbolic unitatea celor două naturi ale lui Cristos) și
este consacrat doar de către episcop în fiecare Joia Mare în timp ul sfintei liturghii21.
Această sfințire are efect asupra validități i (condiție să fie sfințit de episcop, deoarece în
virtutea hirotonirii sale episcopale el este ”economul harului preoției supreme” ,
împărțitorul darurilor Sp. Sf., centrul și garantul comu niunii în cadrul bisericii sale
locale) . Can. 6 Cartagine interzice preotului confecționarea și consacrarea sfântului mir.
Can. 693 oferă posibilitatea d reptului particular de a rezerva această consacrare
patriarhului sau arhiepiscopului major conf. can. 1 52. Prin această rezervă, poate fi pusă
și mai bine în evidență calitatea patriarhului de a fi „pater et caput” pentru Biserica în
fruntea căreia se află. Această normă nu trebuie interpretată ca fiind una cu scop de
supunere sau de dependență juridică a e piscopilor relativ la patriarh, ci subliniază și mai
mult sensul apostolicității și unității dintre episcopii aceleași Biserici Patriarhale. Desigur
această normă poate fi aplicată Bisericii noastre atâta timp cât juridic aceasta se bucură
numai de titulat ura de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Așadar norma face strict referință
la un privilegiu acordat patriarhilor sau arhiepiscopilor majori22. În ritul latin mirul se

19 D. Salachas, Teologia e disciplina dei Sacrame nti, 109ss.
20 CBC 1300; Euhologhionul de Blaj adaugă la a ceastă formulă și un Amin final.
21 AJ I, Titlul V. cap. III; V. Bujor – S Roșianu, Tipic bisericesc2, Tipografia Seminarului Teologic Gr -Catolic, Blaj, 1931, 293.
22 Izvoare: CV II, OE 13; LG 26; AJ I, tit. V. cap. III.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
12
administrează prin ungerea pe frunte, prin impunerea mâinii și rostind cuvintele:
Primește sigiliul Sp. Sfânt care ți -a fost dat în dar. În tradiția orientală ungerea cu Sf.
Mir se face după o rugăciune de epicleză pe părțile cele mai importante ale corpului.
Mirul reprezintă semnul vizibil al transmiterii darurilor invizibile ale Sp. Sfânt, ast fel
mulțimea parfumurilor și a aromelor care se adaugă uleiului și balsamului simbo lizează
numărul mare de daruri ale Sp. Sfânt, precum și varietatea acestora pe care creștinul le
primește. Sf. Ciril și Grigore de Nissa afirmă că „după consacrare mirul devine carismă a
lui Cristos, fiind insuflat de prezența Sp. Sfânt, și pătruns de energia sa divină”. În afară
de administrarea sacramentală, mirul se mai folosește pentru consacrarea altarelor, a
Bisericilor și cu el se ung relicvele martirilor23.
Ministrul mirului 694 , este preotul care administrează sacramentul fie împreună,
fie separat de sacramentul botezului. Această normă trebuie să fie interpretată cu rezervă
atâta timp cât tipicul și prescripțiile propriei BSI prevăd administrarea comună a celor
trei sacramente de inițiere creștină. Norma, după părerea noastră face referință la acele
cazuri extraordinare când sacramentul botezului este administrat in periculo mortis. În
aceste cazuri, așa cum am mai subliniat și la administrarea sacramentului botezulu i, va
trebui să se facă doar numai ce este esențial pentru validitatea sacramentului.
În ceea ce privește administrarea sacramentului și ministrul competent, normativa
orientală și occidentală este diversă; CIC 882 prezintă în acest sens o normativă diver să
de cea a can. 694: ministrul ordinar (CCEO nu amintește acest termen) este numai
episcopul, sau cel care se bucură de o concesie specială acordată de autoritatea
competentă.
Can. 695 – § 1. (¹ 891) Ungerea cu sfântul mir trebuie să fie administrată
împreună cu botezul, exceptând cazul de necesitate reală, caz în care, totuși, trebuie
avut grijă să fie admin istrată cât mai repede.
§ 2. ( -) Dacă celebrarea ungerii cu sfântul mir nu se face împreună cu botezul,
ministrul are obligația de a -l înștiința de spre aceasta pe parohul locului unde a fost
administrat botezul.
Potrivit tradiției antice cei botezați erau unși cu Sf. Mir pentru a deveni
moștenitori ai Împărăției Cerești. În cazul în care Botezul a fost administrat în caz de
necesitate sau de un minis tru care nu era preot, i se va administra și mirul în cel mai scurt
timp. În momentul în care Mirul a fost administrat separat se va anunța parohul
credinciosului pentru a trece mențiunile în registrul botezaților. De asemenea deoarece la
orientali sacrame ntele inițierii creștine sunt administrate împreună, de obicei nu există
mențiuni cu privire la administrarea Sf. Mir ci doar cu referire la Botez24.
Can. 696 – § 1. (¹ 883) Toți preoții Bisericilor orientale pot administra în mod
valid ungerea cu sfântul m ir, fie unită cu botezul, fie separat, tuturor credincioșilor
creștini ai oricărei Biserici sui iuris, chiar ș i ai Bisericii latine.

23 D. Salachas, Teologia e disciplina dei Sacramenti , 111-113.
24 P.V.Pinto, Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, LEV 2001, 576ss.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
13
§ 2. Credincioșii creștini ai Bisericilor orientale pot primi în mod valid ungerea
cu sfântul mir chiar și de la preoții Bi sericii latine, conform facultăților cu care a ceștia
sunt înzestrați.
§ 3. Oricare preot administrează în mod licit ungerea cu sfântul mir numai
credincioșilor creștini ai propriei Biserici sui iuris; însă, în privința credincioșilor
creștini ai altor Bis erici sui iuris, aceasta este licită dacă este vorba de propriii supuși,
de cei pe care îi botează cu alt titlu legitim sau de cei care se găsesc în pericol de
moarte, rămânând neschimbate totdeauna convențiile stipulate între Bisericile sui iuris,
în acea stă materie.
Can. 696 precizează că preoții orientali administrează sacramentul mirului, unit
sau separat de botez, tuturor credincioșilor catolici. (BSI + Biserica Latină). Diferența
dată de interpretarea acestor două norme, este dată de concepția diversă care se acordă
interpretării sacramentului în cele două tradiții ecleziale, orientală și latină25.
Preoții orientali administrează valid Mirul atât credincioșilor catolic orientali cât
și latini, în timp ce preoții latini pentru a administra valid Mirul au nevoie de o dispensă
din partea Episcopului . Totuși, fiecare preot administrează licit Mirul doar credincioșilor
de propriul rit, cu excepția acelora care au fost încredințați unui păstor de alt rit sau când
există anumite convenții . În momentul în care p reoții orientali vor administra Mirul
credincioșilor latini o vor face cu mare discreție, ținând seama de faptul că în Biserica
latină Mirul este conferit la finalul unui parcurs catehetic.
Can. 697 – Inițierea sacramentală la misterul mântuirii se complet ează cu
primirea Divinei Euharistii; de aceea Divina Euharistie va fi administrată credinciosului
creștin cât mai repede, după botez și ungerea cu sfântul mir, potrivit normelor dreptului
particular al propriei Biserici sui iuris .
Inițierea creștină este u n act unic și indivizibil care îl introduce pe deplin pe om în
misterul mântuirii. Prin Botez omul este eliberat de păcat, regenerat și îmbrăcat în
Cristos și încorporat în Biserică, care este Trupul lui Cristos. Prin Sf. Mir cel botezat
primește sigiliul Sp. Sf. care îi este oferit în dar . Sf. Euharistie este desăvârșirea
Botezului și a Mirului care implică comuniunea cu viața divină și apartenența la
comunitatea eshatologică. Este vorba despre o unică celebrare deoarece una și
indivizibilă este opera Spiritului Tatălui și Fiului. Această legătură dintre cele 3
sacramente semnifică unitatea misterului pascal , prin intermediul căruia Dzeu Treime îi
transmite în mod deplin omului viața sa divină.

25 În Biserica latină sacramentul se administrează la vârsta priceperii. Vezi E. Ruffini, L’età di coloro che debono ricevere la
cresima, în Concilium 4 (1968) , 1435.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
14
SFÂNTA EUHARISTIE

Culmea inițierii creștine este sacram entul Sfintei Euharistii. Aceasta poartă
diferite denumiri: cina Domnului, frângerea pâinii, sfânta și dumnezeiasca liturghie,
împărtășanie etc. Sfânta Euharistie reprezintă centrul și desăvârșirea întregii vieți
creștine și a cultului divin . Constituțiile apostolice vorbesc de lucrurile sfinte. CCEO
folosește termenul de Divina Euharistie, termenul de divin dorind să sublinieze faptul că
în euharistie sunt cuprinse prin excelență prezența și acțiunea Divinității. Euharistia es te
Preasfântă deoarece este di vină, fiind înconjurată de misterul divin26.
Can. 698 marchează natura, caracterul și esența acestui mister: însuși Cristos
este prezent, este oferit, este consumat ca și hrană spirituală, sfințește pe cei care -L
primesc. În plus mai este subliniată și dim ensiunea trinitară. Cristos este oferit , fiind
celebrat memorialul morții și învierii Domnului, același Cristos este primit ca și hrană,
Biserica trăiește și crește în mod continuu : unitatea poporului lui Dzeu prin care se
edifică corpul lui Cristos . De as emenea, toate celelalte sacramente și opere de apostolat
sunt strâns unite cu Preasfânta Euharistie. În Divina Liturghie se perpetuează ceea ce
Domnul Isus a făcut la ultima cină, adică a oferit u cenicilor săi propriul său corp, are loc
un sacrificiu adevă rat și mistic prin care se comemorează și se actualizează sacrificiul
dureros al crucii, acest sacrificiu devine actual prin persoana preotului care acționează in
persona Cristi prin rugăciunea Bisericii, în virtutea forței Sp. Sf. De asemenea, Biserica
participă în mod activ prin rugăciunea de mulțumire adresat lui Dzeu Tatăl în cadrul
împărtășaniei și a comuniunii. Totodată prin celebrarea acestui s acrament este
perfecționată unitatea poporului lui Dzeu , este edificat și crește corpul lui Cristos care
este Biserica. Can. 698 exprimă dimen siunea trinitară, subliniind daspectul cristologic și
cel pneumatologic, dar și dimensiunea ecleziologică. Conform teologiei orientale există
trei protagoniști: Sp. Sfânt care actualizează misterul, preoția ministerială și Biserica care
participă și oferă darurile. De asemenea, un rol important teologia orientală îl are
epicleza, adică invocarea Sp. Sf. care transformă în viață divină ceea ce este supus
puterii sale. În centru celebrării euharistice se află pâinea și vinul , care prin invocarea
cuvintelor lui Cristos și prin invocarea Sp. Sf. devin trupul și sângele lui Cristos. În
cadrul epiclezei Biserica îl roagă pe Tatăl să trimită Spiritul său cel Sfânt asupra pâinii și
a vinului pentru ca să devină pri n puterea sa trupu l și sângele D omnului și pentru ca cei
care participă la euharistie să devină un singur trup și un singur suflet27.
Preotul acționează in persona Christi, identificându -se cu Cristos și cu Biserica ,
oferind acest sacrificiu mistic în numele lui Cristos și î n persoana Bisericii, prin puterea
Spiritului Sfânt. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Noi avem rolul de slujitori, în schimb cel

26 P.V.Pinto, Commento, 585ss.
27 D. Salachas, Teologia e disciplina dei Sacramenti , 139 -144.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
15
care sfințește și transformă este Spiritul Sfânt ”28. Iar Sf. Ioan Damaschinul va spune:
„Transformarea pâinii în Trupul lui Cristos are loc prin puterea Spiritului Sfânt ”29.
Can. 699, Celebrarea Sfintei Euharistii , este rezervată doar acelora care sunt
constituiți în ordinul sacru: preoți, episcopi30. Admiterea diaconilor la celebrarea acestui
sacrament trebuie făcută conform indicațiilo r stabilite de prescripțiile liturgice, care au
normă de lege conf. can. 3. Cât despre laici, participarea activă a acestora la celebrarea
sacramentului este aproape necunoscută tradiției orientale, contrar celei latine care
acordă un spațiu mai larg acest ora. Participare lor la celebrare este reglementată de
dreptul particular , dar în același timp se cere o participare activă la serviciul euharistic
(vezi LG 29, SC 48 și can. 403 §2). De asemenea se va evita atribuirea laicilor părți care
sunt de competenț a exclusivă a miniștrilor sacri! În ceea ce îi privește pe catecumeni,
aceștia nu pot participa la liturghia euharistică, dar îi introduce la viața de credință prin
participarea la diversele rituri sacre (laudele divine, liturghia cuvântului etc). Poporul lui
Dzeu este un popor preoțesc , dar ministrul Sfintei Euharistii care acționează in persona
Christi este numai preotul hirotonit în mod valid, deoarece doar el a primit împreună cu
hirotonirea și puterea sacramentală de a sfinți .
Așadar validitatea celeb rării Sfintei Euharistii depinde de validitatea hirotonirii :
primește în mod valid Sfânta Hirotonire în mod exclusiv doar botezatul de sex
masculin31. Cel care nu este ridicat la hirotonirea sacerdotală și încearcă să celebreze
sacrificiul euharistic (simul are al sacrificiului euharistic) este susceptibil de pedeapsa
latae sententiae sau dacă este cleric cu cea a suspendării .
În ceea ce privește liceitatea, este nevoie ca sacerdotul să nu fie împiedicat de
legea canonică sau de vreo sancțiune penală care să îi interzică exercitarea (depunere,
suspendare sau excomunicare). Astfel, preotul care care potrivit normei dreptului își
pierde starea clericală și îi este interzisă exercitarea puterii care derivă din ordinului
sacru, fiindu -i interzis să clebreze Sfânt a Liturghie (CIC 292; CCEO, 395), și care în
ciuda interdicției celebrează, celebrarea este validă, întrucât sfânta hirotonire odată
primită nu poate fi anulată (CIC, 290; CCEO, 394), dar o astfel de celebrare este ilicită.
Celebrează valid sacerdotul care respectă normele prescrise de către Cod și normele
liturgice !

Celebrarea sacramentului este reglementată de cann. 700 -705.
700 Celebrarea poate fi făcută singular sau concelebrând: se va ține cont de
exigențele pastorale. Concelebrarea cu propriul episc op manifestă unitatea preoției și a
sacrificiului32, precum și a întregului popor al lui Dzeu . Prezbiterii concelebrează
împreună cu episcopul lor, manifestând astfel participarea lor la aceeași și unica preoție a
lui Cristos, concelebrarea dintre episcopi împreună cu preoți i lor manifestă comuniunea

28 Giovanni CRISOSTOMO , De sancta Pentecoste, Homilia, 1,4, in PG 50, 459.
29 Giovanni DAMASCENO , De fide orthodoxa, 4, 13 in PG 94, 1145 B.
30 CCEO, can. 754 și 763; 395; CV II, LG 10.
31 CIC can. 1024; CCEO, can. 754 .
32 CV II, SC 57, PO 7, 8.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
16
de credință și unitatea eclezială a Bisericii lor locale (sui iuris). Celebrarea individuală
este de preferat atunci când o justifică necesitățile pastorale ale credincioșilor (utilitatea
pentru credincioși) , dacă nu există aceste necesități atunci se va prefera concelebrarea în
locul celebrării individuale.
În cazul concelebrării toți participă la aceeași liturghie, nu celebrează fiecare pe
cont propriu, chiar dacă fiecare preot poate să aplice Sf. Liturghie pe ntru intenția sa
personală.
Celebrarea comună sau celebrare „privată”, sau „singulară”, „individuală”. Este
totuși interzisă celebrarea privată și contemporană cu o altă celebrare euharistică în
același loc de cult33. Celebrarea sacrificiului divin nu e ste o funcțiune privată, ci o
acțiune publică care se celebrează în, cu și pentru adunarea eclezială: acțiunile liturgice
nu sunt acțiuni private ci celebrări ale Bisericii care este sacrament al uității.
Conc elebrare = participarea activă simultană a mai multor preoți la cele brarea
aceleiași euharistii, fiind prezidată de un celebrant principal (protos). De asemenea
Instrucțiunea prescrie pentru preoții orientali ca să se excludă în mod categoric
celebrările individuale și independente ale euharistiei la mai multe altare în același loc și
în același timp, adică simultan. Excepție fac tradițiile siro -occidentală și etiopică, unde
sunt acceptate celebrările simultane și sincronizate .
701 Permite concelebrarea dintre preoții aparținători diverselor BSI dar c u
îndeplinirea anumitor condiții: cauză justă; licența e pisocpului e parhial ; observarea
tuturor prescripțiilor liturgice conținute în cărțile de cult ale primului celebrant; evitarea
sincretismului; conservarea propriilor haine liturgice precum și însemnel e de demnitate
ale propriei BSI. CCEO mai cuprinde o normă care lipsește în CIC și anume
concelebrarea între episcopi și preoți aparținând mai multor Biserici sui iuris, inclusă și
Biserica latină. Astfel se manifestă unitatea și comuniunea între Biserici și este permisă
pentru o cauză justă (întâlniri, retrageri spirituale, pelerinaje etc). se cere permisiunea
episcopului eparhial, se vor urma prescrierile liturgice ale primul celebrat (protos),
precum și folosirea veșmintelor liturgice ale ritului propriu . Deoarece concelebrarea este
un act sacramental, toți concelebranții vor trebui să pronunțe cuvintele consacrării34.
702 Este interzisă concelebrarea cu preoți și miniștri acatolici! În ceea ce privește
communicatio in sacris , aceasta nu poate fi realizată în celebrarea Euharistiei. În
celebrarea Euharistiei, comuniunea cu propriul episcop este marcată de trei invocații
(fără a le număra pe cele care se rostesc ca și rugăciuni private în timpul celebrării), deci
este imposibilă celebrarea cu un ministru car e nu împărtășește aceiași Ierarhie. Can. 1440
prevede pedeapsă canonică împotriva celui care violează această normă35.
703 Demonstrabilitatea capacității de a celebra sacramentul: celebratul.
Cel care nu poate demonstra că este preot catolic nu va fi admis să celebreze
Divina liturghie : scrisoare canonică prin care demonstrează că nu este împiedicat să

33 Instrucție 57.
34 P.V.Pinto, Commento , 588-590.
35 A se vedea și NDE 104.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
17
celebreze Divina Liturghie. Acestea sunt prevederile canoanelor antice . De exemplu,
can. 16 din Canoanele Apostolilor stabilește că: „ dacă Episcopul, unde se află aceștia
judecând nulă suspendarea decretată împotriva lor îi primește ca și clerici , să fie
excomunicat deoarece devine un învățător al dezordinii ”36.
704 Celebrarea frecventă este oarecum contrară tradiției orientale, care dădea o
importanță adecvată acestui mister. Azi, din motive pastorale, celebrarea zilnică este
recomandată , dar nu obligatorie. Sunt excluse de la celebrare acele zile care sunt
aliturgice (vezi categorica luare de poziție împotriva abuzurilor a Circularei IPSS Guțiu,
în Viața Crești nă, Nr.3 (256), Martie 2001, p. 2 ). În plus, can. 378 folosește termenul de
frecvent , și nu de zilnic . În mănăstiri în schimb, (473) celebrarea trebuie să se facă în
toate zilele , exceptate cele aliturgice . (Binare , vezi Liturghier , Roma -Blaj, 1996, pp.
190-191). Viața spirituală a preotului trebuie să fie alimentată din meditarea Sfintei
Scripturi și participarea la Divina Euharistie. Sinodul din Laodicea (347-381) la can. 49
stabilește că: „în timpul Postului Paștelui nu trebuie să se ofere pâinea sfintei jertfe, decât
doar în zilele de sâmbătă și duminică, considerate zilele Domnului ”. Comentatorii
bizantini Balsamone și Zoanaras afirmă că: „zilele de post și ajun sunt stabilite ca și zile
de căință și p enitență, ca și zile de ispășire pentru propriile pă cate, în timp ce a oferi
sacrificii lui Dzeu înseamnă sărbătoare, iar sărbătoare înseamnă bucurie … de aceea
Sfinții Părinți au stabilit ca nu trebuie să se celebreze sacrificiul divin pe timpul
Păresimilo, decât sâmbăta și duminica și la Bunavestire. În aceste zile suntem ținuți să
sărbătorim și să nu fim în doliu, să nu ajunăm sau să ne îngenunchem ”. Conciliul Trullan
(691) stabilește ca în afară de zilele de sâmbătă și duminică și Bunavestire să se
celebreze Liturghia Înainte Sfințitelor. Aceasta nu re prezintă o celebrare liturgică
completă, ci mai curând un rit de împărtășanie în care se participă la Sfintele Specii
consacrate în Duminica precedentă. Legat de problema binării, norma prevede ca preotul
să celebreze doar o singură liturghie pe zi și vor evita să celebreze de mai multe ori fără
o motivație pastorală precisă: această practică va fi autorizată și controlată de Episcopul
eparhial.
705 Celebrarea s acramentului se face în Biserica catolică pe altar. Cultul divin se
va celebra în edificii destin ate cultului divin prin consacrare și binecuvântare. Pentru
celebrarea într -o Bi serică acatolică se cere licența Ierarhului Locului . De asemenea
Episcopul eparhial poate să conceadă lăcașuri catolice, acatolicilor pentru o celebrare
euharistică demnă, în c azul în care aceștia nu dispun de o Biserică proprie. Can. vorbește
de altar, deci atenție la acele celebrări abuzive, în casă, sau „în dulap”37.
706 Darurile, adică materia sacramentului este pâinea de grâu, și vin din viță de
vie. Materia trebuie să nu fi e alterată. În cadrul celebrării Sfintei Euharistii Biserica
înfăptuiește Sfânta Cină precum a instituit -o Domnul, care în timp ce mâncau a luat
pâinea, a binecuvântat -o, a frânt -o și le -a dat -o ucenicilor zicând: „Luați, mâncați acesta
este Trupul meu, ca re pentru voi se frânge pentru iertarea păcatelor” . După cină a luat

36 Fonti, fasc. IX, I, 2, 15.2 3.
37 Vezi Liturghier , Roma -Blaj, 1996, 192 -199.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
18
potirul, a mlțumit și l -a dat ucenicilor zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele
meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor ”38.
Can. 3 din Canoanele Apostolilor spune că dacă un Episcop sau un preot, împotriva
dispozițiilor Domnului va oferi alte lucruri pe altar ul Domnului, cum ar fi lapte, miere,
alte băuturi îmbătătoare artificiale, păsări sau animale, sau legume, în loc de pâi ne și vin
să fie depus. De asemenea vinul va fi amestecat cu o cantitate modică de apă (un soldat a
împuns cu sulița coasta sa și a ieșit sânge și apă = simbolizând cele 2 naturi ale lui
Cristos ), în afară de tradiția armenă.
707 Trimite foarte mult la dp . Confecționarea pâinii, rugăciunile, ajunul și postul
euharistic, veșminte , timp și loc de celebrare (vezi Liturghier ).
707 §2 Prevede posibilitatea de utilizare a ornatelor liturgice ale unei alte BSI și a
ostiei, dacă nu sunt disponibile cele ale propr iei BSI și având grijă de a evita mirarea
credincioșilor.
Delicte împotriva Euharistiei: 1441 -1443.
708 O foarte veche tradiție orientală (care valoriza la extrem caracterul sacru al
Euharistiei) prevedea cuminecarea în timpul pascal. Această tradiție este azi canonizată
chiar și de dp care poate prevedea și alte perioade, însă totuși legislatorul, insistând pe
perioada de pregătire a Postului mare, cere ca în această perioadă să se administreze
credincioșilor creștini izvorul de har care este Sfânta Împărt ășanie (vezi AJ I, cap. IV).
Ministrul Sfintei Euharistii , este doar preotul. Diaconul poate fi ministru doar în
măsura în care acest lucru poate fi stabilit de dp (709 §1). AJ nu precizează nimic
referitor la aceasta, deci în Biserica noastră, diaconul nu este admis la distribuirea SE.
Este vorba de spre administrare singulară (în sensul că nu este însoțit de preot) și nu de
aceea în care alături de preotul celebrant în ajută pe acesta. Cât despre lectori, legislația
în vigoare, și nici cea precedentă nu s tabilea nimic. În condiții deosebite (lipsă de preoți,
pelerinaje mari, persecuții etc.) Sinodul Episcopilor poate stabili norme conform cărora
și alți credincioși creștini pot fi admiși la distribuirea SE. Cât despre viatic, ca ultim
izvor de har, acesta este administrat doar de preot (vezi can. 89 Sf. Vasile cel Mare, 58
Troulan, Instrucție 58).
Administrarea SE la copii, este prevăzută de can. 697 (Pentru lămuriri a se vedea
lucrarea de licență a subsemnatului). Canonul cere completarea sacramentelor de inițiere
creștină cu administrarea SE imediat (quam primum = cât mai repede) după Botez și
Sfântul mir, conform prescripțiilor cărților liturgice și a dp. 710 și 69739. Se cere totodată
recuperarea tradițiilor care fără motiv au fost abandonate …. 40.
711 este un canon care se referă mai ales la miniștri. Aceștia sunt rugați să se
apropie de altar fără păcat, iar dacă totuși o fac să urmeze condițiile stabilite de canon.
Maiestuozitatea sacramentului impune din partea preotului o celebrare fără pată41. Cel

38 Mt. 26.26 -28.
39 Vezi AJ I tit. V cap. IV.
40 Cf.CV II, OE; CBC 1233, 1244.
41 Liturghier, rugăciunea dinaintea Heruvicului.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
19
care evaluează această stare este însuși preotul, care are și dreptul (dar și obligația) de a
refuza SE păcătoșilor publici (712). Discernământul pe care trebuie să -l facă preotul
duce la salvaguardarea sensului Sfintei Euharistii. Nu sunt admiși divorțații recăsătoriți42,
decât în anumite condiții după un prealabil parcurs și discernământ spiritual cu parohul
sau preotul spiritual43. Abuzurile în materie de administrare a SE se pedepsesc conf. can.
1464 §2. Problema este delicată și trebuie tratată ca atare!
Sfânta Euharistie se distribuie pe durata celebrării sacramentului44. Pot exista și
cazuri particulare care pot face excepții: cununie, botez, caz de moarte etc. Excepțiile nu
trebuie decât să întărească regula 713. Cât despre aplicare normelor referitoare la
pregătirea proximă pentru celebrarea SE (vezi Liturghier și AJ) acestea se cer respectate
nu doar în teritoriul propriei BSI ci peste tot în lume. Norma este personală, deci obligă
orientalul oriunde.
Conservarea Sfintei Euharistii în Biserici este reg lementată de prescripțiile
cărților liturgice și este supusă atenției și vigilenței Ierarhului Locului (714)45.
715-717 privesc posibilitatea primirii ofertelor liturgice , conform intențiilor
donatorului. Aceste oferte pot fi primite și cu ocazia celebrării Liturghiei Înainte
Sfințitelor. Valoarea Sfintei Euharistii nu poate fi pusă în discuție, deci discursul despre
așa-zisele tarife misale este superfluu. Ep. sunt chemați să reintroducă vechea practică de
primire a ofertelor spontane. Celebrarea trebuie să fie făcută chiar și fără ofertă, pentru
că cele sfinte nu au valoare materială.
Respectarea normelor altei BSI în materie de intenții în celebrarea Divinei
Euharistii.

42 Conf. Ioan Paul al II lea, Familiaris Consortios 79-85;
43 Papa Francisc, Amoris la etitiae, în special cap. 8 (a însoți, a discerne și a integra fragilitatea umană?). Se
va lectura în mod obligatoriu și documentul magisterial Circa la ricezione della comunione Eucaristica da parte de i
fedeli risposati , 14 sep. 1994.
44 AJ I, tit. V, cap. IV.
45 Vezi și Liturghier Blaj-Roma, 1996, 192 -199.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
20

SACRAMENTUL P ENITENȚEI46

Este numit Sacramentul convertirii, al penitenței, al co nfesiunii, al iertării, al
reconcilierii, termeni care subliniază diversele aspecte ale sacramentului vindecării și al
mântuirii. Biserica continua în virtutea și prin forța Spiritului Sfânt, lucrarea Domnului
nostru Isus Cristos , doctorul sufletelor și al trupurilor, care a iertat păcatele paraliticului
și i-a dăruit sănătate trupului47.
Sacramentul pune la dispoziția credincioșilor posibilitatea de a -și reglementa
raportul față de Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor făcute după botez, la preot, și prin
acceptarea unei adecvate satisfacții (canon). Canonul 718, pur teologic, pune în relief
legătura dintre acest sacrament și admiterea la Sfânta Euharistie. Primirea sacramentului
se cere a fi frecventă, mai ales în timpurile de post și abstinență, dar și ori de câte ori este
nevoie, după săvârșirea păcatelor grave, și nu numai48.
Teologia orientală, urmând învățătura Sfinților Părinț i, subliniază acțiunea
operantă a Spiritului Sfânt în celebrarea cultului divin, și ma ales al sacramentelor. Și în
Sacramentul S povezii sau al Penitenței se împlinește o teofanie a milostivirii divine față
de omul păcătos, astfel că credincioșii creștini care au comis păcate după botez sunt
mișcați și conduși de Spiritul Sfânt pentru a se apropia de acest sacrament. De asemenea
și miniștrii sacri care administrează acest sacrament și care în virtutea sacramentului
preoției, au fost înzestrați cu puterea de a ierta păcatele , și care acționează în virtutea
aceluiași Spirit Sfânt. Păcatul reprezintă o ofensă față de Dzeu, o rupere a co muniunii cu
El, dar în același timp o rană provocat ă Bisericii, de aceea cei care se apropie de
Sacramentul Penitenței primesc din partea milostivirii lui Dzeu iertarea ofenselor făcute
față de El, iar în același timp se reconciliază cu Biserica, căreia i -au provocat o rană prin
păcatul săvârșit49.
În cadrul Sacramentului Spovezii iertarea obținută de la Dzeu și reconcilierea cu
Biserica are loc prin intermediul ministerului preotului, deoarece Cristos Domnul a
încredințat Apostolil or săi ministerul reconci lierii. Puterea și misiunea de a ierta păcatele
pe care Domnul a încredințat -o lui Petru și Apostolilor50, a fost transmisă Episcopilor și
urmașilor săi. Expresia a lega și dezlega înseamnă că cel pe care îl vor exclude de la
comuniune va fi exclus și de Do mnul, iar cel care va fi primit va fi primit și de Dzeu.
Actele penitentului în cadrul sacramentului penitenței sunt: convertirea inimii și părere
de rău pentru păcatele comise după Botez51, propunere de îndreptare și schimbarea vieții:
o viață nouă, mărtur isirea păcatelor comise preotului, acceptarea unei reparații adecvate

46 A se lectura obligatoriu LG 11, SC 72, Reconciliatio et poenitentia , EV 9/1057 -1207, Mt. 16,19; 18,18;
28,16 -20; CBC 1445; Fap. Ap. 3,19; Instrucțiune 88, 89.
47 CBC, 1421.
48 Instrucțiune , 88.
49 P.V. Pinto, Commento , 603 -604.
50 Mt. 16,19.
51 Fap. Ap. 3,19.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
21
pentru păcatele comise. Dezlegarea iartă păcatele dar nu constituie un remediu pentru
toate dezordinile cauzate de păcat, și înainte de toate penitentul este ținut să repare
ofensa cauza tă aproapelui și trebuie să îndeplinească penitența dată de preot (canonul).
Adevărata împlinire a sacramentului penitenței este participarea la Sfânta Euharistie,
deoarece astfel se ajunge la adevărata unire cu Dzeu, de altfel cel care este conștient că
are păcate grave pe suflet nu va primi Sfânta Euharistie52.
Can. 719 – (cf 989) Cel care e conștient că este în păcat grav va primi, cât mai
repede posibil, sacramentul penitenței; se recomandă, însă, cu stăruință tuturor
credincioșilor creștini să primească în mod frecvent acest sacrament, mai ales în
perioadele de post și de penitență, care vor fi respectate în propria Biserică sui iuris.
Momentul pentru a primi Sacramentul penitenței este de fiecare dată când se
păcătuiește grav. Prin păcate grave înțelege m acele păcate comise împotriva
Decalogului , a catehezei morale a Evangheliei, a scrisorilor Apostolilor, a Fericirilor și a
învățăturilor apostolice. Totuși, chiar dacă nu s -au comis păcate grave, se recomandă
tuturor credincioșilor să se apropie frecvent de sacramentul penitenței, în mod special în
perioadele de post și penitență53.
Confesiunea individuală și integrală cerută de canonul 720, poate fi scuzată
doar de o imposibilitate fizică și morală. Confesiune auriculară și integrală. §2 venind în
întâmpi narea condițiilor extraordinare reglementează administrarea colectivă a
sacramentului fără spovadă la mai mulți penitenți, doar prin administrarea binecuvântării
de absolvire a păcatelor în următoarele cazuri:
– pericol de moarte și lipsa timpului necesar pentru spovadă ;
– gravă necesitate, care este de fapt detaliat prezentată în §2 2. Această gravă
necesitate este stabilită doar de Ep. Ep. de comun acord cu forul imediat
superior; în cazul Bisericii noastre de Sinod.
Condițiile pentru această celebrare colect ivă sunt: o dispoziție necesară (dorința
reală de a se spovedi, chiar și în imposibilitatea realizării acesteia); propunerea de a se
confesa individual cât mai repede posibil. Preoții sunt chemați să -i instruiască pe
credincioși asupra necesității existenț ei actului de părere de rău, mai ales în pericol de
moarte.
Miniștrii sacramentului sunt doar Ep. și preoții care au nevoie de facultate
acordată de Ep. ep. sacramentul poate fi administrat oriunde în lume și la orice
credincios (se subînțelege catolic) c u condiția ca I erarhul Locului (IL) să nu fi interzis
acest lucru în mod expres. Vezi și can. 671 referitor la administrarea acestui sacrament și
acatolicilor, și 733 administrarea cu ajutorul interpretului. Prin însăși dreptul au
facultatea de a celebra s acramentul IL și parohul locului. Ceilalți preoți au nevoie de o
concesie specială oferită de Ep. propriu: facultatea de celebrare a sacramentului, este
dată în acest caz pe o perioadă determinată. La noi se uzează acordarea facultății pe
durata unui an li turgic (722 -724). Această facultate, pentru un motiv grav poate fi

52 Pinto, Commento , 604.
53 Instrucțiune , n. 88.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
22
revocată (726 §2). Dacă revocarea a fost făcută de cel care a oferit -o, preotul respectiv
pierde orice posibilitate de a mai spovedi oriunde în lume (excepții 725, 735). Dacă este
revocată doar de o altă autoritate competentă, revocarea are valoare doar în teritoriul
respectivei autorități (726 §2). Competența poate înceta prin pierderea oficiului (paroh,
pierderea statutului clerical, etc.), revocare, înscrierea într -o altă eparhie54.
Locul propriu de celebrare este biserica sau un alt loc; doar în caz de
infirmitate, sau pentru o cauză justă (736) acest loc poate fi altul decât biserica. Abuzuri
în celebrarea acestui sacrament.
Orice preot poate acorda dezlegarea sacramentală pentru orice pă cat, oriunde,
în caz de moarte (chiar și cel care a pierdut starea clericală, 725)55. În caz de necesitate
urgentă, orice preot care are facultatea de a celebra sacramentul, și în caz de moarte
oricare alt preot trebuie să administreze acest sacrament (735 §2). Trebuie  poate.
Păcate rezervate 727-729. Ep. ep. are rezervată dezlegarea avortului . Această
capacitate poate fi delegată cf. 722 §§2 -3. Scaunul Apostolic are rezervate alte două
păcate: directa violare a sigiliului sacramental56; dezlegarea complice lui în păcatul
împotriva castității (CBC 1463). CI poate rezerva și dezlegarea altor păcate: scopul este
eradicarea unor păcate frecvente din societate. Ex. pedofilia este rezervată în unele
dieceze italiene episcopului. Aceste rezerve cad în momentul apli cării can. 729.
Dezlegarea complicelui în păcat împotriva castității (vezi loc propriu de celebrare) este
invalidă. Excepția este dată de causa mortis. Pedeapsa prevăzută de 1457. Sigiliul
sacramental este inviolabil. Obligația se referă atât la preot cât și la penitent care trebuie
să repare falsa denunțare, dar și la cei care fără voia lor au auzit confesiunea (731, 733.
Vezi și 1454). Sacerdotul care l -a dezlegat pe complicele în păcatul contra castității, va fi
pedepsit cu excomunicarea majoră, rămânân d neschimbat can. 728, § 1, n. 257.
Preotul este instituit în minister ca alter Cristus . Ca atare va administra opera
reparatoare (canon) în funcție de numărul, genul, gravitatea păcatelor. Grijă mare la
starea de spirit a penitentului: trebuie aplicat un medicament care să vindece și să nu
cauzeze o boală mai gravă. Justiție și milostivire: două virtuți care trebuie bine îmbinate
spre binele penitentului. Sfaturi spirituale, dar nu predici și critici inutile (732 și CBC
1459 ss). Can. 52 Ap.: dacă un preot sau un episcop îl alungă pe cel care se convertește
din păcat, să fie depus, pentru că -L întristează pe Cristos care a spus “mai mare bucurie
va fi în cer pentru un convertit…”58.
Păstrarea secretului confesional este sacru (734 și CBC 1457 ss). Orice
dezvăl uire a acestuia duce l a banalizarea sacamentului. Dreptul fiecăruia la buna
reputație este stabilit de can. 23. Pentru “sănătatea” confesorului și a penitentului nu se

54 CCEO, cann. 359, 965 -978, 1431 -1435.
55 Vezi și 935 .
56 Asupra acestui păcat rezervat, trebui subliniată existența pedepsei de excomunicare. Vezi Decreto
riguardante la scomunica a colui che divulga le confessioni (Decretum de sacramenti Paenitentiae dignitate
tuenda ), 23 settembre 1988. AAS 80 (1988) 1367; Communicationes 21 (1989) 112; EV 11, 844 -845;
57 CCEO, can. 1457.
58 Fonti , fasc. IX, I, 2, 36.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
23
recomandă admi nistrarea sacramentului de către moderatori alumnilor. Pentru aceasta
există un confesor expres numit, dar libertatea alumnului nu este îngrădită59.
Adevărata spovadă cere convertirea inimii și o hotărâtă decizie de a reînnoi
raportul rupt cu Dumnezeu prin călcarea poruncilor.

59 Vezi și 339.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
24
SACRAMENTUL U NGER II BOLNAVILOR60

Isus i -a trimis pe discipolii săi în misiune spunându -le: „ Vindecați pe cei
bolnavi, însănătoșiți pe cei leprosi”61. Înainte de Înălțarea Sa la cer, descrie semnele care
îi vor însoți pe cei care cred: „În numele meu … vor pune mâinile p este cei bol navi și
aceștia se vor vindeca”62. Prin sfânta Ungere a bolnavilor și prin rugăciunile preoților,
Biserica întreagă îi încredințează pe bolnavi Domnului răstignit și glorificat, pentru a -i
alina și a -i mântui63; mai mult, ea îi îndeamnă să se aso cieze de bunăvoie patimii și
morții lui Cristos64 pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu65.
Sacramentul este administrat bolnavilor care se căiesc din suflet și sunt astfel
întăriți în speranța premiului etern. Ministrul este doar preotul (739 §1), iar administrarea
sacamentului pe cât posibil să fie făcută de mai mulți preoți (737). Sacramentul Ungerii
bolnavilor nu dispensează de la Sacramentul Penitenței, ci în mod normal îl precede pe
acesta, adică cel bolnav va primi mai întâi Sacrame ntul Penitenței și apoi pe cel al
Ungerii bolnavilor.
Uleiul folosit în administrarea acestui sacrament este binecuvântat de preot
conform normelor tipiconale (741). Excepția poate fi dată de d reptul particular . La fel și
celebrarea sacramentului se cere a fi săvârșită conform prescripțiilor cărților liturgice
(742)66.

60 Vezi LG 11, SC 73, PO 5. Mt. 4, 23; 10, 8; Mc. 6, 13; Iacob 5 -14-16; Rm. 8,17; Col.1,24; 1Tm. 2, 11 –
12.
61 Mt. 10.18.
62 Mc. 16, 17 -18.
63 Iac 5,14-16.
64 Cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13.
65 LG, 11.
66 Vezi și Instrucția și Salachas, Teolo gia e disciplina dei Sacramenti , 279-298.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
25

Sacramentul O rdinului S acru

Capitolul este strâns legat de Titlul X, Clericii. Hirotonirea sacramentală
conferă statutul de ministru sacru preotului și episcopului. Hiroton ire diferită în cazul
celor doi: (744 -746). Vezi și 86, §12, 152, 159 1, LG11, 21 episcop, 28 preot, 29 diacon,
PO 5.
Episcopul propriu (can. 78) administrează sacramentul doar în propria eparhie
(749).
Scrisoare demisorie : act scris prin care Episcopul pr opriu al candidatului la
preoție o înaintează unui alt episcop pentru ca acesta să administreze sfânta hirotonire în
locul lui. Procedura de eliberare și revocare a acestora, precum și competențe în
eliberarea acestora (747 -753).
Subiectul sfintei hirotoni ri este doar botezatul de sex masculin. Vezi
documentul magisterial L’ordinazione sacerdotale , publicat la 22 mai, Rusaliile anului
1994 de către Papa Ioan Paul al II -lea, EV 14/1340 -1348, CBC 1577 ss. Libertatea de
alegere: lipsă de constrângere, dar nici refuz nefondat (755 -757. Vezi și 394, 932, 1385 –
1387).
Calități cerute pentru hirotonirea licită (758 -761), dar și impedimente. Acestea
se împart în două categorii clare și distincte:
– impedimente pentru primirea ordinelor sacre (726);
– impedimente pentru exercitarea ordinelor sacre (763). În afară de
impedimentele prevăzute în aceste canoane, dp nu poate introduce altele:
obiceiul contrar este reprobat. Aceste impedimente pot fi dispensate de Ep.
Ep. (767). Nu se pot dispensa cele stabilite la can 762 §1, nn. 2 -4. și acel
impediment care se bazează pe o cauză introdusă deja în for judiciar. Acestea
pot fi dispensate de Patriarh doar pentru proprii supuși, iar în celelalte cazuri
doar de Scaunul Apostolic (vezi 48). Competența confesorilor în cazuri
oculte , pentru evitarea unei infamii , dar numai ca penitenții să poată exercita
ordinul sacru și rămânând stabilă obligația de a se prezenta cât mai repede în
fața autorității. Pentru cererea de obținere a dispensei vezi 768.
Lucrurile care trebuie îndeplinite pen tru celebrarea sacramentului: 769.
Publicizarea numelor candidaților la primirea ordinelor sacre și obligația
credincioșilor de a revela impedimente pentru primirea acestora (771). Exerciții
spirituale înainte de admiterea la sfânta hirotonire.
Timpul, loc ul, adnotarea și certificarea sfintei hirotoniri. Celebret. (773 -775).

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
26
SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI

CCEO, p ublicat în 18 octombrie 1990 de către papa Ioan Paul II prin constituția
apostolică Sacri Canones tuturor Bisericilor orientale catolice le este pus la dispoziție un
instrument juridic inedit. Referindu -se la Bisericile orientale catolice și numai la acestea, Codex
Canonum Ecclesiarum Orientalium precizează în canonul 6, că odată cu publicarea canoanelor,
își pierd vigoarea de lege toate acele norm e care au fost tratate integral în noul cod, sau care sunt
contradictorii acestora. În consecință, vechiul drept matrimonial67, devine literă moartă, fiind
integral tratat de noul cod. Integrate și dezvoltate conform doctrinei conciliare canoanele
referitoa re la sacramentul căsătoriei își găsesc locul în noul cod în Titlul XVI, De culto divino et
praesertim de Sacramentis . Capitolul VII al acestui titlu prezintă De matrimonio , un capitol
compus din 90 de canoane (776 -866) împărțite în VIII articole. Același lucru se poate afirma și
despre dreptul particular al Bisericii noastre68, care tratează dreptul matrimonial în AJ 1 (1872),
Titulus V, Caput VIII, De Matrimonii; Titulus X, De iudici ecclesiastics Caput II, De Foris
matrimonialibus; AJ II (1882) Titulus IV , Instructio pro judiciis ecclesiasticis Provinciae
metropolitanae graeco -catholicae Alba -Juliensis et Fogarasiensis quoad causas matrimoniales .
Căsătoria este un sacrament, un mister, dar mai este și un mod stabil de viață (asta dacă
ar fi să facem o ana logie cu starea monahală). Este un mod stabil de viață, pentru că structurată
după legile Creatorului, căsătoria se bucură permanent în Biserica Catolică de sublinierea
calităților sale esențiale: unitate și indisolubilitate. Dar este un mod stabil de viaț ă pentru că cei
care se căsătoresc fac în fața lui Dumnezeu un jurământ definitiv și permanent.69 Bisericile
Orientale, în conformitate cu tradițiile lor naturale pun în evidență caracterul mistagogic al
sacramentului, evitând valența strict juridică a aces tui pact -alianță ce se realizează între cei doi
soți. Căsătoria considerată însă din punctul de vedere al teologiei și dreptului latin, se prezintă în
schimb sub acest aspect contractual în care se regăsesc toate elementele esențiale ale acestuia:
subiectu l contractului, adică bărbatul și femeia; obiectul contractului, adică legătura conjugală;
scopul contractului, adică binele soților și al copiilor. Căsătoria este un sacrament pe care
Dumnezeu îl binecuvântează prin prezența și acțiunea ministrului sacru, iar pentru orientali
(divers este pentru latini) prezența și binecuvântarea preotului se cere ad validitatem (can. 828).
Instituirea sacramentului și sacralitatea acestuia este deci garantată de prezența și intervenția
preotului asistentis et benedicentis .
Fiind un consortium totius vitae , este lesne de înțeles importanța de care se bucură
celebrarea unei căsătorii. Elementul central nu este desigur schimbul de consimțăminte (chiar
dacă vom auzi pe durata cursului că Consesum fecit matrimonium ) ci întreg c onsorțiul, întreaga
viață conjugală, și bineînțeles de o particulară atenție trebuie să se bucure și perioada

67 Este vorba de Motu Propriu Crebrae allatae sunt publicat la 22 februarie 1949: AAS 41 (1949), 89 -119.
68 Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba -Iuliensis et Fogarasiensis,
celebrato anno 1872, Blasiu, 1882.
Concilium Provinciale Secundum Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba -Iuliensis et Fogarasiensis,
celebrato anno 1882.
Concilium Provinciale Tertium Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba -Iuliensis et Fo garasiensis,
celebrato anno 1900, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj 1906.
69 Formula de la rânduiala cununiei este: Eu, N. N. te iau pe tine, N. N., de soție legiuită, să te am și să te țin de azi
înainte, în rău, în bine, în bogăție, în sărăcie, în boală, în sănătate , până ce moartea ne va despărții .

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
27
premergătoare căsătoriei în sensul unei adecvate și conștiincioase pregătiri catehetice în vederea
celebrării sacramentului. A fi conștient în mom entul afirmării consimțământului însemnă a -ți
asuma întreaga responsabilitate față de acest sacrament precum și față de drepturile și obligațiile
care derivă din acesta.
Acesta este motivul pentru care Biserica în eforturile sale de pregătire a propriilor
miniștrii propune un curs de drept matrimonial: conștientizarea și asumarea drepturilor și
obligațiilor care nasc din căsătorie, într -o societate în care unirile libere riscă să banalizeze o
instituție seculară, binecuvântată de Dumnezeu.70

1. Definiția d ată de Modestin.
Profunda comuniune de viață care rezultă din căsătorie a fost bine exprimată de juriștii
romani (în dreptul roman căsătoria nu era considerată doar un contract, care putea fi anulat
oricând Ubi Caius ibi Gaia – unde vei fi tu Caius, voi fi și eu Gaia ). Dincolo de orice aparență
pur contractuală, căsătoria este considerată înainte de toate o instituție: cele două persoane
formează prin comunicarea consimțământului o unică persoană indivizibilă. Cea mai completă
și mai sintetică definiție dat ă căsăstoriei este considerată cea a juristului latin Modestin (sec III)
care sublinează bine mentalitatea romană referitor la căsătorie:

“nuptia sunt coniuctio maris et foeminae, et consortium omnius vitae, divini ac
humani iuris communicatio ”

Analizăm: căsătoria este o coniuctio a unei femei și a unui bărbat. Este un fapt primar
fondat pe însăși natura și diferența sexelor. Această diferență are ca scop unirea matrimonială
conform legii naturale (dacă ați observat, numai oamenii practică homosexualitate a, acest
fenomen nefiind întâlnit în regnul animal. Există însă state, ex. Suedia, care au legiferat
homosexualitatea și care dau “perechilor de fapt” posibilitatea de a înfia și educa copii). Con =
cu iar iungo = unire, de unde a uni împreună. Termenul la tin coniux, și cel italian coniuge
reflectă mai mult acest aspect. Noi vom traduce cu soț. Juristul nu folosește termenii vir și
mulierem ci mai degrabă un limbaj naturalistic adaptat la desemnarea nu numai a animalelor ci
și a oamenilor. Coniuctio = stabi litate și permanență. Sau cum spune doctrina juridică: unitate și
indisolubilitate.
Consortium totius vitae: nu o simplă unire, ci o unire pentru omnis vitae. Consortium =
cum + sortes, adică o societate permanentă în care cele două sorți se unesc pro toti us vitae, cu
tot ceea ce aceasta implică: sănătate, boală, bogăție etc. (vezi rânduiala căsătoriei). Consortium
spunea deja totul, însă omnis vitae îl întărește. Nu se folosește expresia totius = tot, totalitate, ci
omnis = întreg, cu caracter de durabilit ate.
Această comuniune reală care depășește orice altă societate dintre persoane, este
realizată în fața cerului și a pământului, deci este reglementată de legile divine și umane. Nu este
vorba doar de o unire permanentă, ci de o unire permanentă recunoscu tă ca atare conform legilor
divine și umane. (non -clandestinitate).

70 Cf. W. Bleiziffer, Despre sacramentul căsătoriei.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
28
2. Prospective biblice

Izvoarele disciplinei canonice referitoare la căsătorie sunt identificabile în textele Noului
și Vechiului Testament. În tratarea acestui subpunct al expunerii noa stre în mod particular va
trebui să ținem seama de conținutul acestor texte și în special de cartea Genezei. Ca text revelat,
acesta prezintă soluțiile la problemele fundamentale ale oamenilor. În același timp sunt
evidențiate și normele dreptului divin re feritoare la instituția căsătorie. Fără a intra în amănunte
referitoare la definirea acestui drept divin, ne vom limita doar la afirmarea faptului că acest
drept, având ca legislator pe însăși Dumneze u, nu poate fi modificat de vre o autoritate umană
urmând a fi aplicat în totalitatea sa. Aceasta este justificarea neacceptării de către Biserica
Catolică a divorțului.71
Prima pagină a Bibliei descrie crearea omului. Omul, înțeles în această mirabilă
diversitate sexuală (bărbat și femeie i -a făcut) este în ace lași timp binecuvântat și invitat să
stăpânească pământul. (Gn, 1, 27). Această dublă apartenență sexuală se va realiza pe deplin în
unirea intimă realizată între cei doi protagoniști. „Și a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine ca
omul să fie singur; să -i facem ajutor potrivit pentru el (Gn. 2, 18) iar narațiunea biblică încheie
că bărbatul va lăsa pe tatăl și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi un singur trup (Gn. 2.
22,24). Dacă aceste norme erau deseori trecute cu vederea datorită slăbiciunii f irii umane,
Cristos ridică la rang de sacrament această unire intimă a bărbatului cu femeia, repune în
drepturile sale naturale monogamia, reînnoiește interdicția divorțului, dezaprobă și neagă
adulterul condamnând chiar și simpla dorința concupiscentă a f emeii (Mt, 5, 27 -32; 19, 4 -10;
Mc. 10) Ceea ce a fost unit de către Dumnezeu omul să nu despartă (Mt. 19, 4 -6). Totul se
petrece sub binecuvântarea lui Dumnezeu (Gn. 1, 8). Iar sf. Pavel comentând Gn. 2, 24 afirmă
că „acest mister mare este; iar eu spun de spre Cristos și Biserică” (Ef. 5. 32).
În textele revelate ale celor două Testamente apare așadar clar natura, scopurile și
proprietățile esențiale ale căsătoriei: Dumnezeu a creat chiar de la început «bărbat și femeie» iar
«… unirea acestora constituie prima formă de comuniune dintre persoane» (GS 12).72 Astfel
unitatea și indisolubilitatea ca elemente fundamentale al căsătoriei iți câștigă justificarea în
însăși textul biblic.

Căsătoria, Introducere. Can. 776 -779
Așa cum reiese evident din lecturarea c anonului 77673 bărbatul și femeia, în alianța
matrimonială printr -un irevocabil consens matrimonial, realizează între ei consorțiul întregii
vieți. Formulată în mod sistematic de către Conciliul din Firenze (1439) și din Trento, doctrina
asupra sacramentulu i căsătoriei este ulterior elaborată de canoniștii și teologi. Astfel ca și oricare
alt sacrament, căsătoria se bucură de prezența materiei și a formei dar și de prezența ministrului
Bisericii care face ceea ce intenționează să facă aceasta. Afirmă Concili ul din Firenze: «Cel de –
al șaptelea este sacramentul căsătoriei, simbol al unirii dintre Cristos și Biserică conform
cuvintelor Apostolului: „taina aceasta mare este, iar eu spun de Cristos și Biserică” Cauza

71 Bisericile Ortodoxe acceptă în schimb aceast lucru prin argumentarea unei interptretări economice ( =
interpretare benignă, condescendentă , flexibilă) a normelor biblice referitoare la căsătorie.
72 EV 1/1358.
73 Nu vom prezenta canoanele din motive evidente. Acestea pot fi reperate în Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale , Pro manuscripto text paralel latin -român, traducere și editare Pr. d rd. Iuliu Vasile Muntean, Presa
Universitară Clujeană, 2001.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
29
eficientă a sacramentului este, conform regulii , consensul reciproc exprimat de către oral de
către persoană. Scopul căsătoriei este triplu: primul constă în acceptarea copiilor și educarea
acestora în cultul lui Dumnezeu; al doilea este fidelitatea pe care un soț trebuie să o aibă față de
celălalt soț ; iar al treilea este indisolubilitatea căsătoriei pentru că aceasta înseamnă unitatea
indisolubilă dintre Cristos și Biserică. Într -adevăr, chiar dacă din cauza infidelității este permis
un regim de separare, nu este licit însă realizarea unei alte căsăto rii, pentru că legătura căsătoriei
în mod legitim realizată este perpetuă».74
Doctrina post -tridentină reafirmă sacralitatea sacramentului instituit de către Cristos fie
prin prezența acestuia în mijlocul nuntașilor din Cana unde a înfăptuit prima minune, f ie mai
apoi când în disputele cu fariseii declară indisolubilitatea legăturii matrimoniale.

1. Terminologia
Teologia prezentată de precedentele texte legislative75 propunea un profund caracter
contractualistic atunci când se referea la sacramentul căsători ei. Astfel, urmărindu -se linia
tradițională referitoare la actul constitutiv al căsătoriei, care era și este consensul liber exprimat
de către cei doi logodnici, se insista mai ales în sublinierea acestui contractum matrimoniale
inter baptizatos , contract ridicat de către Cristos la rangul de sacrament. Conciliul Vatican II,
prezentând sacramentul într -o cheie de interpretare biblică și patristică, îl definește pe acesta ca
fiind o alianță interpersonală pentru o comuniune de viață și iubire. Punând bine î n evidență
noua concepție teologică referitoare la căsătorie documentul conciliar Gaudium et Spes
subliniază: « Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Creator și
înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soți sau altfel spus, pe
consimțământul lor irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soții se dăruiesc și se primesc
unul pe altul, se naște chiar și în fața societății, o instituție stabilă, din orânduire divină; această
legătură sfântă care are în ve dere atât binele soților și al copiilor cât și binele societății, nu
depinde de bunul plac al omului. […] Iar, prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea
conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor, și prin aceasta î și află
încoronarea. Astfel, bărbatul și femeia, care prin legământ conjugal „nu mai sunt doi ci unu
singur trup” (Mt. 19. 6) își oferă unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a a persoanelor și
faptelor lor; în felul acesta ei experimentează sen sul unității lor și îl aprofundează tot mai
deplin».76
Termenul foedus își regăsește astfel un loc bine stabilit în noua concepție teologică
asupra sacramentului și vine să sublinieze mai profund intima legătură ce se realizează între soți
prin celebrarea validă a căsătoriei. Legislatorul dorește astfel să sublinieze și mai mult caracterul
misteric al căsătoriei77 și tinde să abandoneze un termen care în sine are doar valență juridică.
Dacă CIC78 continuă totuși să folosească termenul contract în diversele sa le forme semantice, în
special matrimonium contrahere în cann. 1058, 1073, 1089, 1098, etc., CCEO asimilează mai
bine noua terminologie propusă de Conciliu și aplicând directivele Comisiei Pontificale pentru

74 Conciliul din Firenze, ses. VIII, 22 noiembrie 1439, Bolla di Eugenio IV di unione degli Armeni, Exultate Deo :
COD 550.
75 Codex Iuris Canonici1917, și Motu Propriu Crebrae allatae sunt.
76 GS 48: EV 1/1471. Acest paragraf va trebui să fie știut f. bine de către fiecare student!
77 Vezi și Catechismul Bisericii Catolice, 1612 ss.
78 Codex iuris canonici, Enchiridion Vaticanum 8. Traducere românească Codul de drept canonic, (pro
manuscripto) Iași, 1995.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
30
Revizuirea Codului de Drept Canonic Oriental79 subliniază și mai mult caracterul de alianță al
căsătoriei. Termenul de contract, împreună cu derivatele acestuia a fost astfel abandonat în
virtutea aplicării directivelor PCCICOR. Astfel « loco vocum „contractus matrimonialis”,
„matrimonium contrahere”, „m atrimonio asistere”, aliae voces, in toto schemate ponuntur,
uqae vocabulo biblico „foedus” necnon Orientalium de matrimonio sacramento conceptionibus
magis respondet ut sunt „matrimonium inere” vel „celebrare”, „matrimonium benedicere ”».80
Teologia afirmat ă de normativa precedentă CCEO a abandonat, deci, terminologia
anterioară de “contract” (CAS can. 1) în favoarea unui termen mai amplu foedus, alianță, pact
(vezi GS 48 dar și 46 -52) în sensul deplin biblic, adică de unică legătură între Dumnezeu și
poporu l ales. Căsătoria = pact interpersonal între bărbat și femeie, fondat și binecuvântat de
Dumnezeu.

2. Proprietăți esențiale: unitate și indisolubilitate

Excepționala intimitate și unitate dintre soți, realizează o legătură imposibil de distrus.
Monogamia este astfel apărată, fiind o valoare prin care se realizează o căsătorie indisolubilă.
Bărbatul și femeia în alianța matrimonială, prin personal consens irevocabil, constituiesc
între ei consorțiul pentru întreaga viață (776§1). Conform dreptului natural căsătoria naște din
voința comună a celor doi soți, care fiind capabili, și în absența impedimentelor, stabilesc între
ei o legătură permanentă. Stabilitatea și unitatea c. exclude unirile libere. Excluderea divorțului
Mt. 19. 7 -9; Mc. 10, 4 -12; Lc. 16, 18 ; dar și texte care par să dea loc unor controverse Mt. 5, 32
și 19, 9, conform cărora divorțul ar fi acceptat pe motiv de “curvie”. Biserica Catolică, în
virtutea dreptului divin nu poate acorda divorțul; Bisericile ortodoxe acceptă în schimb
acordarea di vorțului datorită unei flexibilități a legii (mentalitate divorțistică). Can. contrare
divorțului: 48 Ap; 20 Ancyra (314); 102 Cartagina (419), dar și favorabile, can. 9 și 50 al sf.
Vasile (confuzie între termenii concubinat (porne…a) și adulter (moihe…a) . Vezi și can. 78
Trullo. Pentru aceste can. vezi Floca81. Cât despre neadmiterea divorțaților recăsătoriți la
sacramentul Sf. Euharistii, vezi Familiaris Consortio 82 -84; Congregazione per la dottrina della
fede, Lettera ai Vescovi della Chiesa cattolica c irca la recezione della comunione eucaristica da
parte dei fedeli divorziati risposati și mai recent , o perspectivă puțin diferită propusă de
Exortația apostolică Amoris laetitiae a Papei Francisc, in mod special principiile care se
regăsesc în capitolul 8 al acesteia .
Scopul căsătoriei: binele soților și procreerea și educarea copiilor (GS 50) Bonum
matrimonii est proles, fides, sacramentum (indivisibilitas sacramentum). În același timp trebuie
salvaguardată și sacramentalitatea și sfințenia căsătoriei.
A se consulta: Conc. din Firenze, sessio VIII, Bula Exultate Deo, COD, pag. 550. Binele
soților: “pentru a stinge pasiunea arzătoare a naturii” cfr. Sf. Ioan Crisostomul. Sal. 25, adică
pentru a remedia concupiscența. Și referindu -ne la concupiscență, este interesant faptul că
impotența reprezintă impediment diriment, în timp ce sterilitatea nu..

79 Comisia pontificală pentru revizuirea Codului de drept canonic oriental (PCCICOR) a fost instituită la mijlocul
anului 1972. Prin fondarea acesteia de către Papa Paul VI, precedenta comisie “pentru redactarea codului” înceta
astfel. Știrea a fost publicată în Osservatore Romano, 16 giugno 1972.
80 NUNTIA 10 (1980) p. 12.
81 Floca, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1992.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
31
Deplină egalitate și paritate între soți (777); toți suntem una în Cristos (Gal, 3, 26.28) În
lumea modernă diferențele de sex, religie, apartenență la o clasă soci ală… etc, nu mai reprezintă
obstacole. Astfel, din realizarea consorțiului matrimonial nasc drepturi și obligații egale pentru
fiecare dintre soți. Vezi art. 5 din Carta drepturilor familiei, Editura Presa Bună, Iași, 2000.
Dreptul la căsătorie este un d rept natural. În alegerea propriului statut de viață fiecare
persoană este chemată să decidă în conștiință: iar această prerogativă se află canonizată în
CCEO. Conform can. 22, orice persoană este imună în fața oricărei constrângeri referitoare la
alegerea propriului statut de viață. Cu toate acestea, există cazuri când sacramentul nu poate fi
celebrat din cauza unei incapacități personale de exprimare a unui consimțământ valabil care să
dea naștere sacramentului (818 definește aceste cazuri) în virtutea pr incipiului consensum fecit
matrimonium. Pot așadar celebra căsătoria toți aceia cărora nu le este interzis de către drept.
(778).
Can. 779 stabilește principiul prezumției referitor la validitatea unei căsătorii. O căsătorie
este validă atâta timp cât nu s e afirmă contrariul printr -o decizie emisă de un tribunal ecleziastic.
(Pentru aceasta sunt necesare două sentințe identice formulate în două tribunale diverse , iar
recent noutatea adusă de Papa Francisc prin așa numitul procesus breoviorem ). Căsătoria se
bucură așadar de fa voarea dreptului. Can. 931 §2 va lămuri despre ce este vorba.

3. Aplicarea dreptului matrimonial
Din punct de vedere juridic avem căsătorii celebrate între catolici, între un catolic și un
botezat acatolic (căsătorii mixte). Mai există și căsătorii între catolici și nebotezați (disparitate
de cult) care nu pot fi celebrate deoarece nu sunt sacramente.
– Căsătoriile dintre catolici sunt reglementate de:
1. dr. divin; 2. dr. canonic; 3. dr. civil.
Căsătoriile dintre un catolic – botezat acatolic (mixte) sunt reglementate de:
1. dr. divin; 2. dr. matrimonial propriu al Bisericii sau Comunității din care acatolicul
face parte (dacă are); 3. dr. propriu al Comunității acatolicului. Pentru aprofundarea acestor
chestiuni, sau pentru rezolvare a unor cazuri concrete faceți apel la Directoriul pentru aplicarea
principiilor și normelor despre ecumenism.
– fundament juridic al acestei norme: recunoașterea diverselor sisteme juridice, dar și
can. 1, 1490, UR 15, 16. Prin recunoașterea legislației p ărții acatolice, (sau a dreptului civil al
acelei părți acatolice care nu are un drept ecleziastic) se dorește celebrarea unui sacrament care
să fie consider valabil de ambele comunități de proveniență ale mirilor. Oare ce s -ar întâmpla
dacă o căsătorie dintre un catolic și un ortodox ar fi considerată validă doar de către partea
ortodoxă?
– Biserica Catolică cons ideră valide numai căsătoriile conforme can. 780 §2. Orice forma
= consens public ± rit sacru (829 §1). Dreptul divin este mereu salvaguardat: cu alte cuvente
legislatorul inferior nu poate fasce derogare de la o lege dată de un legislator superior. UR 1 9,
22 sacramente valide… dar în ce măsură??? A se vedea Directoriul pentru aplicarea
principiilor și normelor referitoare la ecumenism , 92 ss.
– logodna reglementată de dp. 782 §2 Promisiunea de căsătorie nu obligă la celebrarea
acesteia, dar implică repar area daunelor mai ales materiale, în cazul în care aceste daune au fost
cauzate de respectiva promisiune.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
32

Art. I
Grija pastorală
și ceea ce trebuie să preceadă căsătoria

– Păstorii sufletești (nu se amintește care, oare de ce??) au obligația să -i preg ătească pe
logodnici pentru asumarea statului matrimonial prin toate mijloacele disponibile: predicare,
cateheză, instrucție personală, dar și o pregătire pe durata consorțiului vieții. (GS 7, 47, 49, 52;
LG 41, AA 11). O bună pregătire în vederea celebrăr ii sacramentului poate scuti mai târziu de
eventuale neplăceri. Și dacă acestea l -ar privi numai pe preotul care a neglijat o bună pregătire…
De cele mai multe ori, sunt chiar mirii cei care au de suferit de pe urma ignoranței sau
indiferentismului preot ului.
Recomand lecturarea documentelor magisteriale:
Preparazione al sacramento del matrimonio, Pontificio Consiglio per la famiglia.
La preparazione dei fidanzati al matrimonio e alla famiglia, CEI – Ufficio nazionale per
la pastorale della famiglia.
– Recomandarea de a primii în timpul celebrării sacramentului Sfânta Euharistie ca prim
și abundent izvor de har. 783 .
– Pregătirea are ca scop conștientizare statutului care va fi asumat și marea
responsabilitate care rezultă din aceasta. De aceea dreptul p articular trebuie să stabilească
modalități de examinare. (AJ I tit. V cap. VIII). Și când spune modalități de examinare înseamnă
că cei doi candidați trebuie să demonstreze în urma unui examen că și -au însușit acele cunoștințe
care le sunt necesare pentru a înțelege că o căsătorie implică foarte multe responsabilități. Chiar
dacă pare depășită (de fapt nici nu se pune problema) lucrarea lui I. Genț, Administrația
Bisericească , Oradeamare, 1912, prezintă câteva aspecte referitoare la dreptul matrimonial, ca re
nu trebuiesc neglijate.
– Obligația de a exclude din timp orice pericol de celebrare invalidă și ilicită. Limitarea
celebrării dacă nu există certitudinea validității. În periculo mortis este suficientă declarația
(sub jurământ chiar) a logodnicilor as upra botezului și inexistenței vre -unui impediment. (AJ I
vezi mai sus). Cine nu este botezat nu poate primi celelalte sacramente, iar existența unui
impediment chiar și numai de către o parte, face căsătoria invalidă. Deci asupra acestor două
exigențe (ex istența botezului și inexistența impedimentelor) se insistă tocmai în virtutea dorinței
de a celebra eficace, valid și licit.
– Obligația canonică și morală de revelare (a nu se confunda cu pâra, sau turnătoria)82 a
impedimentelor parohului sau Ierarhului. Același caracter îl are și can. imediat următoare (786,
787, 788). Dorința legislatorului este aceea de a pune într -o lumină justă valoarea sacramentului
și de a evita cu oportune remedii pericolul celebrării invalide; Vestirile au ca scop publicizarea
dorinței de a realiza o căsătorie și automat înștiințarea comunității despre pasul pe care vor să -l
facă logodnicii. AJ II, Tit. IV, Sect. I, cap. III, §§27 -30, tratează acest subiect subliniind că
vestirile se fac după celebrarea sfintei liturghii.

82 Referitor la acest argument vă propun lecturarea unei omelii pe care o găsiți în Steinhard, N., Dăruind vei
dobândi, Editura Episcopiei ortodoxe române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, pp. 66 -70: pilda
magilor și nepilda lui Irod.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
33
– Limită ri în ceea ce privește celebrarea căsătoriei valide. Pe lângă interdicția temporară
de celebrare impusă de Ierarhul locului(can 794, vezi mai jos), există și cazuri în care preotul
este rugat să nu binecuvânteze anumite căsătorii fără licență. Distincție clară între valid/licit, dar
și între licență/dispensă. (vezi mai jos)
– Cazuri când se cere licența: peregrini (911);
Căsătoria fără efect civil; Biserica nu este condiționată de stat, chiar dacă recunoaște însă
competența acestuia. În Biserica noastră p entru a se evita un astfel de caz, căsătoriile religioase
se celebrează doar după cele civile. Astfel, preotul greco -catolic celebrează căsătoria (după cum
ați putut observa de multe ori) cu certificatul de căsăstorie pe masă.
.candidați cu obligații față de terți; căsătorii de probă, experimentale, uniri de fapt, copiii
rezultați.
.minori fără știrea părinților (800, 14 și 16 iar 909, 18). (AJ II, tit. IV, sect. I, § 33)
.interdicție în urma unei sentințe ecleziastice (1370)
.cei care au abandonat credința catolică. (1434, 1436 excomunicare majoră=neadmiterea
la sacramente).

Licența – în sens larg egal cu permisiunea. Procedeu prin care autoritatea competentă ia
act de existența unei nereguli privitoare la liceitatea unui act juridic și acordă permisiunea pentru
realizarea acestuia. Lipsa licenței nu influențează validitate, ci numai liceitatea.
Dispensa (1536 ss) – În sens strict termenul se referă doar la legile ecleziale, și
reprezintă în concret procedeul administrativ prin care autoritatea competentă , scutește
(dispensează) în cazuri particulare una, mai multe persoane sau chiar comunități întregi de la
obligativitatea respectării unei norme juridice. Lipsa dispensei influențează validitatea.
Autoritate competentă: toți cei care sunt abilitați conform normelor de drept.

Art. II
Impedimente dirimente în general

Biserica manifestă caracterul sacru al căsătoriei ca și foedus (alianță) “instituită de
creator și structurat de legile sale…” can. 776, GS 48. Acest consortium, trebuie respectat în
toate po poarele, religiile sau regimele politice. Pot deci celebra căsătoria toți acei la care nu le
este împiedicat de drept (778). Cât despre libertatea fiecărui credincios vezi can 22. Orice
restricție sau limitare a unui astfel de drept nu trebuie să fie decât o excepție în mod expres
sancționată de legea pozitivă. Un exemplu concret de restrângere a capacității de celebrare a
sacramentului (la fel și pentru alte sacramente) este impedimentul.
Sacramentul căsătoriei este în mod valid celebrat dacă au fost îndep linite acele condiții
esențiale cerute de către drept, apte să manifeste misterul supranatural pe care acesta îl
reprezintă. Dacă unul dintre aceste elemente esențiale lipsește sau este viciat, sacramentul este
inexistent, nul. Și tocmai pentru a pune la a dăpost caracterul sacru al unirii matrimoniale
Biserica a impus restricții sau interdicții. La fel se poate afirma și despre intervenția Bisericii în
cazul impunerii formei canonice de ce lebrare a căsătoriei.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
34
DEX -ul definește impedimentul ca fiind o piedic ă, un obstacol în realizarea unei intenții.
CCEO nu conține o definiței a termenului, dar can. 790 §1 spune despre cel “dărâmător” că face
persoana inabilă în celebrarea căsătoriei. Acordarea dispensei nu face persoana inabilă abilă
(1496), ci doar îndepăr tează un obstacol care se opunea celebrării valide (vezi afinitate
colaterală). În doctrina canonică actuală prin impediment se înțelege orice circumstanță care se
opune la realizarea validă a unui act juridic. Prin examinarea canoanelor care ne interesea ză,
putem deduce că prin impediment se înțeleg acele circumstanțe relative la persoană, care prin
lege divină sau umană împiedică valida celebrare a căsătoriei. Absența impedimentului sau
dispensarea acestuia, este cerută doar pentru validitatea sacramentu lui, adică pentru stricta
eficacitate juridică a consensului. Lipsa dispensei duce la celebrare invalidă. A se vedea și
cann.1536 -1539.
Clasificare: de drept divin (nu se dispensează din lipsă de autoritate, consanguineitate sau
impedimentul de legătură), de drept eclesiastic (pot fi dispensate de autoritatea competentă).
Celebrarea căsătoriei în prezența unui impediment de drept ecleziastic este totalmente nul,
inexistent pentru că din acesta lipsesc elementele esențiale arhetipale: harul nu este comunicat .
În astfel de cazuri Biserica nu poate acorda nici o dispensă din lipsă de competență.
Impedimentele de dr. divin rămân deci stabile, pe când cele ecleziastice pot fi abrogate,
sau introduse altele noi (792, 793). Totuși, noi impedimente pot fi introduse în cazuri grave și
obiective când însăși sacramentul este pus în pericol, și trebuie în orice caz să respecte drepturile
fundamentale ale persoanei GS 29. Condiții canonice: cauză foarte gravă , înțelegere
interepiscopală + consult Scaun Apostolic. Observ ați formularea negativă a canonului 792 care
cere ca dreptul particular să nu stabilească alte impedimente dărâmător decât dacă …. și urmează
condițiile enumerate mai sus Interdicții: alte autorități sunt incompetente. (Este vorba despre
dreptul particul ar al unei BSI, deci un episcop eparhial nu poate stabili de unul singur un nou
impediment). Se subânțelege gravitatea cazului dacă impedimentul se referă la reglementarea
unei situații extreme la nivel de Biserică SI și în înțelegere cu alți episcopii int eresați care iși
desfășoară activitatea pastorală în acel teritoriu. Această înțelegere are ca scop evitare
conflictelor de lege în materie matrimonială. Noi impedimente nu pot fi deci introduse decât în
condițiile văzute mai sus, iar dreptul consuetudinar (cel care introduce o nouă lege în urma unei
practici constante) nu poate introduce un nou impediment atâta timp cât această practică este
reprobată. Este dealtfel reprobată și acea consuetudine, obicei care este contrar impedimentelor.
Existența unui imp ediment, face invalidă căsătoria 790 § 2. Imp. public (poate fi probat –
probabil – în for extern) și ocult. (adică existent)
794 – Interzicerea celebrării impusă temporar datorită existenței unei cauze grave.
Interdicția se referă doar la proprii supuși (competență personală), sau la credincioșii propriei
BSI (competență teritorială) și se referă la liceitate și nu la validitate. Interdicția aparține doar
Ierarhului locului și este temporară. Facultatea ierarhului se extinde atât la proprii supuși
oriunde aceștia ar locui, cât și la credincioșii propriei BSI care își au domiciliul în interiorul
teritoriului unde își exercită jurisdicția (Interdicția se poate prezenta și într -o sentință de
declarare a nulității căsătoriei )
795 – facultatea acordare a dispe nsa (vezi condiții de acordare a acesteia 1536, 1538).
Dispensa, “este aplicarea anticului principiu de oikonomia adică aplicarea unei atitudini
pastorale de filantropie”. Schema de mai jos face un pic de lumină asupra competenței (cine
acordă?), subiect ului de dispensă (cui îi este acordată?) și impedimentului (care, ce fel?). În

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
35
cazurile în care unul dintre aceste elemente nu se conformează celorlalte în linie orizontală,
acordarea dispensei este nulă. Excepție de la această regulă face, după cum se ved e Sfântul
Scaun.

Competența Subiectul de dispensă Impediment
Ierarhul locului ( 984)
Ordinar Supușii săi și
christifideles
BSI proprii din eparhie
795§1 Ecleziastice. Excepție :
ordin sacru; vot; uciderea
soțului, și 835.
Poate dispensa de la
votul pub lic perpetuu emis în
congregație de drept eparhial
Extraordinar pm
Supușii săi și christifideles BSI
proprii din eparhie. (796 §1) Ecleziastice și forma.
Excepție ordin sacru. 796 § 1.

Caz urgent 797 Ecleziastice. Excepție
ordin sacru, vot și 835.
Patriarhul (795) Proprii supuși Ecleziastice. Excepție :
ordin sacru și 835.
Sfântul scaun (795) Toți catolicii Toate imp. ecleziastice
Paroh sau alt preot
competent în celebrare doar
pm. Proprii supuși și
christifideles BSI proprii din
parohie Ecleziastice și formă.
Excepție ordin sacru. 796 § .2
Caz urgent 797 Ecleziastice oculte.
Excepție ordin sacru, vot și
835.
Confesorul doar pm. Ca la paroh Ca la paroh dar numai
pt. impedimente oculte și în for
intern.
Caz urgent 797 Ecleziastice oculte.
Excepție ordin sacru, vot și
835.

NB. – canonul 835 se referă la dispensa acordată nu în prezența unui impediment;
dispensa se acordă pentru ceea ce doctrina canonică cheamă forma canonică de celebrare.
în tabelul de mai sus prin vot se înțelege votul public pe rpetuu de castitate.

Informarea IL pentru notificare în registrul căsătoriților sau arhiva secretă. 789, 790.
Aceste două canoane reglementează înregistrarea dispensei acordate de către o autoritate
inferioară și în cazuri extreme cum ar fi cele prevăzute de cann. 796 §2 și 797. Scopul acestei
norme este acela de a informa propriul ierarh despre acordarea dispensei. Se știe că o dispensă
este acordată în general de către Ierarh, dar există și cazurile excepționale pe care la -am văzut.
Despre aceste cazuri excepționale ierarhul trebuie să aibe cunoștință, pentru că acordarea unei
dispense este în sine un act de participare la puterea jursidicțională. Legat de această înștiințare

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
36
este și adnotarea acordării dispensei în cadrul larg al înregistrării căsătoriei în registrul
căsătoriților 841 §1.

Articolul III
Impedimentele în specie

Doctrina catolică a stabilit un număr fix de impedimente. Acest număr este fix și nu
poate fi modificat prin introducerea unor noi impedimente sau eliminarea celor existente (793) .
Excepția care se poate aplica a fost deja tratată (792). Impedimentele existente în CCEO sunt
1383 după cum urmează:

1. 800. Vârsta.
Vârsta minimă cerută pentru celebrarea validă a căsătoriei este ♂ – 16 ani, ♀ – 14 ani.
Dp. poate stabili o vârstă mai înaintată. AJ II, tit IV, Cap. II, § 4. c. stabilește 14, respectiv 12
ani; această normă însă nu mai are eficacitate deoarece este contrară CCEO care stabilește
principiile de aplicare ale legilor odată cu intrarea în vigoare a noului cod. Legislatorul su prem,
în această formulare dp poate stabili a vârstă mai înaintată vine în ajutorul acelor BSI în care
legea civilă impune o vârstă mai mare pentru recunoașterea căsătoriei în for civil. Sunt de
exemplu cazuri de țări unde legislația civilă impun vârste m ai mari pentru recunoașterea civilă a
căsătoriei.84 În România dreptul matrimonial civil prevede vârstele 18, 16, deci celebrarea unei
căsătorii în care mirii au vârste inferioare acestora este invalidă în for civil (poate exista
dispensă). Biserica a canon izat (și -a însușit) legea civilă tocmai din dorința de a evita un conflict
de lege, și dreptul particular al multor BSI a fost modificat în funcție de legea civilă (Vezi can.
1504). Cât despre practica Bisericii noastre, trebuie să spunem că aceasta a adop tat obiceiul de a
nu celebra cununia religioasă decât după celebrarea civilă a acesteia. Este de fapt o conformare
anterioară la cazul contemplat de can. 780 §1 care amintește că Biserica recunoaște autorității
civile dreptul asupra efectelor pur civile ale căsătoriei.
Impedimentul se dispensează ținând cont de calitățile psiho -fizice ale solicitantului. Dr.
nu stabilește limita de vârstă până la care IL poate să acorde dispensa, deci acordarea dispensei
este lăsată la discreția și prudența IL. Impediment ul poate încetă și cu împlinirea vârstei
canonice, moment din care căsătoria devine validă.

2. 801. Impotența copulativă,
este incapacitatea sau imposibilitatea fizică de a îndeplini actul în sine adaptat pentru
procreerea și creștere fiilor. Ipotentia c oeundi este imposibilitatea sau incapacitatea fizică de
îndeplinire a actului sexual normal și complet numit și copulă sexuală. Jurisprudența canonica a
făcut mereu distinție între impotentia coeundi (impotență) și impotentia generandi (sterilitate,
incapa citate de a genera fii). Impotența la care se referă canonul nostru „constă în incapacitatea
naturală a bărbatului sau a femeii de a îndeplinii actul conjugal. Nu orice impotență constituie
impediment ci numai aceea care este descrisă de lege. Impotența, a tât ce masculină cât și cea
feminină poate fi de natură fizică datorată unor diverse defecte anatomice, sau funcționale

83 În CIC acestea sunt doar 12. Lipsește impedimentul de rudenie spirituală.
84 Elveția 20, 18; Tunisia 17, 15; Columbia 18, 18.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
37
datorate unor inhibiții psihice. Bărbatul este impotent dacă nu este capabil să penetreze și să
ejaculeze în vaginul femeii; femeia este impotentă dacă nu este capabilă să primească membrul
viril sau sămânța virilă”.85
Dreptul particular al Bisericii noastre definea acest impediment ca fiind neputința de a
presta debitul conjugal, dacă aceea a fost antecedentă și incurabilă .86 Actul sexual în sine (vor
deveni o singură carne) este un act uman care se realizează prin ♂ penetrare și ejaculare în
interiorul vaginului femeii, și ♀ primirea și reținerea lichidului seminal. Act complet.
Impotență antecedentă, perpetuă, relativă ( ejaculare preco ce, vaginism, incapacitatea de
a ejacula ), absolută; acestea sunt doar câteva din clasificările pe care medicina le oferă pentru a
definii diversele stadii ale impotenței. Pentru ca impotența copulativă să constituie impediment
aceasta trebuie să se încadr eze în limitele stabilite de canon: să fie antecedentă căsătoriei, să fie
perpetuă adică să nu poată fi restabilită după tratament medical (incurabilă). Impotența poate fi
absolută, adică realizarea actului sexual este imposibil de realizat indiferent de p artener, sau
relativă când se manifestă doar în raport cu anumite persoane.
Impediment este fondat pe dreptul natural, adică pe însăși natura căsătoriei care este un
pact îndreptat prin însăși propria natura spre binele soților, generarea și educare fiilor (776).
Fiind vorba de un impediment de drept divin natural, Biserica nu poate dispensa de la acest
impediment (lipsește ordinatio ad prolem adică actul conjugal.
AJ II, tit IV, Cap. II, § 6, și § 5a pt. sterilitate Sterilitatea nu este impediment decât î n
condițiile can. 821. (dol, viciu consens).

3. 802. Legătura,
pentru multe sisteme juridice civile este impediment absolut. Impedimentul naște dintr -o
căsătorie precedentă; atâta timp cât durează căsătoria soții sunt inabili de a celebra o altă
căsători e validă. Impedimentul este considerat de drept divin și natural atâta timp cât acesta
atentează la acea proprietate esențială a căsătoriei care este unitatea. Fiind deci de drept divin și
natural, acest impediment se aplică tuturor oamenilor: astfel, un m usulman cu mai multe soții
(sau chiar cu un a singură) nu se poate căsători cu o catolică atâta timp cât persistă, din punct de
vedere canonic, legătura cu propria (sau propriile soții). Discursul se aplică și unui ortodox care
în urma adulterului soțului a primit sentință de divorț din partea unui tribunal al proprii biserici:
acesta nu poate celebra o nouă căsătorie în Biserica catolică atâta timp cât vechea legătură nu
încetează prin moartea soțului sau declararea nulității căsătoriei de către un tribunal catolic.
În virtutea dreptului divin deci, Biserica Catolică, având în vedere doctrina biblică nu
acceptă divorțul, deci nici celebrarea căsătoriei atâta timp cât unul dintre soți trăiește. Excepție
face cazul în care este declarată nulitatea căsătoriei prin sentință ecleziastică. Fiind de drept
divin și natural impedimentul nu se dispensează, dar poate înceta: prin moartea unui soț (se cere
un document autentic pentru a proba acest lucru), sau sentință ecleziastică de nulitate a
căsătoriei. Moarte presup usă a unui soț, vezi can. 1383.

4. 803. Disparitate de cult,
adică o căsătorie între un botezat catolic și un nebotezat (a nu se face confuzie cu
termenul de căsătorie mixtă, adică o căsătorie dintre doi botezați, un catolic și un necatolic).

85 Prader J., Il Matrimonio in Oriente e Occidente, p, 87.
86 AJ1, titlul V, capu VIII, I c; Genț Ioan, Administrație bisericească, Oradeamare, 1912, p. 337

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
38
Impedimentu l pare a fi mai vechi în bisericile orientale tocmai datorită strânsului contact pe care
acestea l -au avut cu alte culturi non creștine, și este nou pentru canonistica latină.
Impediment de drept ecleziastic ce poate fi dispensat dar numai îndeplinite co ndițiile
can. 814 referitoare la obligațiile privitoare la creșterea și educarea fiilor în religia catolică.
Chiar dacă există dispensă, această căsătorie nu poate fi considerată sacrament, și nici nu
este. Explicații?? Vedeți can. 6722, dar și 776 §2 care sublinează că „prin instituirea lui Cristos,
căsătoria dintre botezați, este prin însăși acest fapt un sacrament”. Mai clar de atât nu se poate;
este vorba de botez, pe care CIC îl definește poarta celorlalte sacramente (CIC 849). „Dispensa
face ca aceste căsătorii să fie celebrate cu referință la Cristos și la Biserică, adică «în Domnul»
chiar dacă se celebrează fără caracter sacramental”.87 Motivul impedimentului are ca scop
tutelarea credinței creștine prin educarea și creșterea fiilor în religia crești nă (nu neapărat
catolică, atâta timp cât și ortodocșii au acest impediment). (Vezi proprietățile esențiale ale
căsătoriei, respectiv unitate și indisolubilitate). Dacă te căsătorești, gândește -te bine ce faci. Și
asta de două ori: unu, pentru că ești cato lic (nu există divorț), și doi pentru că vei fi cleric (în
biserica greco -catolică, clericii nu pot celebra o a doua căsătorie)88. 1 Cor. 7, 12 -14 și 39; 2 Cor.
6, 14 -15; Calcedonia 14 (451); Trulan 72 (691); CBC 1637; AJ I, tit. V. cap. VIII, I g; AJ II, tit.
IV, cap. II, § 10.

5. 804. Ordinul sacru,
ca și impediment depinde în mod direct de celibatul ales pentru împărăția cerului (can
373), dar impus ca obligativitate de autoritatea bisericească latină (și nu numai). Vezi Fonti I, 2,
10; can. 3 papa Si riciu; can. 2 Inocențiu I; can. 3 Leon; Can. 7 Conciliul din Arles (452); Can. 1,
Conc. din Toledo (531) și can. 19, Conc. din Tours (567). În Bisericile orientale, amintit dar nu
impus de către can. 26 Ap; can. 1 Neocesarea (314 -319); can. 3 Nicea I (325) și cann. 3 și 6
Trulan (691). Vezi mai ales can. 6 Trulan, care a fost asimilat și de dp al Bisericii noastre:
subdiaconul, diaconul și preotul, după primirea ordinului, nu mai pot celebra în mod valid
căsătoria. (vezi Chirvariu, Drept matrimonial, pag. 2 53). La fel și can. 14 Calcedonia (451) și
can. 25 Cartagina (419).
CCEO vorbește de ordine sacre și le enumeră pe acestea. Conform can. 325 clerici (deci
constituiți în ordinul sacru) sunt diaconii, preoții și episcopii. Ceilalți clerici sunt chemați de
obicei clerici minori iar statutul lor este reglementat de dreptul particular al propriei BSI.
Ordinele minore nu împiedică deci celebrarea validă a căsătoriei. Dar….. Există totuși
reglementări prin care dreptul particular al unei BSI completează aceas tă normă fără a fi în
conflict cu ea. Desigur formularea canonului nostru nu lasă spațiu dreptului particular să
stabilească altfel, însă, norma care prevede prezența impedimentului și la subdiaconi, după
părerea mea, nu este contrară CCEO can. 6. Ba mai m ult, prin continuarea aplicării acestei
discipline particulare se pune și mai mult în evidență caracterul propriu al Bisericii noastre
înțeleasă ca păstrătoare a unui rit (can. 28) specific ei. Pe lângă Biserica noastră această practică
o mai împărtășesc B isericile: Armeană, Italo -greacă, Malabareză, Ruteană și Etiopică.89

87 Salcahas D., Il sacramento del matrimonio nel Nuovo Diritto Canonico delle Chiese orientali, Edizione
Dehoniane, 109.
88 AJ I, Titlul VII, capu V; Chirvariu Vasile, Drept matrimonial, Oradea Mare, 1933, pp. 253 ss.
89 Hanna Alwan, Gli impedimenti, în AAVV, Il matrimonio nel codice dei canoni delle chiese orientali, Libreria
Editrice Vaticana, Città del Vaticano , 1994, p. 168.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
39
Impedimentul nu încetează cu moartea soției (pentru clerul căsătorit),90 și nici prin
apostazia clericului, care rămâne în continuare supus obligației la celibat (396). Impediment de
ordin ecleziastic deci dispensabil. În ceea ce privește acordarea dispensei aceasta este foarte
strictă. Dispensează numai Scaunul Apostolic (can. 795§2). Important de știut faptul că dreptul
penal pedepsește cu suspendarea pe clericul concubinar sau chiar cu d epunerea pe cel care
atentează căsătoria (can. 1453 §§2,3).

6. 805. Vot de castitate
Statutul monastic se asumă definitiv prin profesiunea perpetuă a celor trei voturi (462);
unul din acestea este castitatea, adică libera renunțare la exercițiul natural a l sexualității, în
vederea unui scop spiritual. Statutul religios este un mod stabil de viață (400). Canonul se referă
la institut religios, cuprinzând cu acest termen, toate modelele de structuri religioase: mănăstiri,
ordine, congregații. Votul public pe rpetuu, face invalide actele juridice contrare acestuia (466,
533), deci și căsătoria. Ca și pentru impedimentul ordinului sacru, atentarea (încercarea de
celebrarea a) căsătoriei este sancționată ipso iure cu demiterea (expulzarea) vinovatului din
mănăst irea, ordinul sau congregația religioasă din care face parte.
Impediment dispensabil. Dispensa este rezervată Scaunului Apostolic. În cazuri normale
(nu cele urgente prevăzute de can. 797) poate acorda dispensa și Ierarhul locului dar numai
pentru membrii unei Congregații de drept particular (can. 795 §12). Patriarhul poate dispensa de
la acest impediment doar în congregații religioase de orice condiție juridică.91 Acordarea
dispensei presupune încetarea votului și demiterea religiosului. (PC 12) Dreptul pe nal
pedepsește religiosul care a atentat căsătoria cu congrua poena . (can. 1453 §3), deci cu o
pedeapsă adecvată.

7. 806. Răpire,
adică delictul de privare a libertății persoanei prin procedee care folosesc forța, este
sancționată în Biserică chiar cu ex comunicarea (1451). Impedimentul este strict legat de o altă
problemă delicată: viciu de consens (vom discuta). Impedimentul nu se referă deci la lipsa
consensului, ci la privarea libertății unuia dintre soți, privare ce duce la celebrare invalidă. Can.
vorbește de persoana răpită și nu face distincție între sexe, chiar dacă rareori ne putem întâlni cu
cazuri de bărbați răpiți… Legile generale nu fac distincție în ceea ce privește sexul, condiție
socială, etc. Conform principiului „ lex valet ut in pluribus ” (legea este valabilă pentru toți)
can.1505 stabilește: O formulare a unui discurs la genul masculin privește și genul feminin,
exceptând cazul în care se prevede altfel de drept, sau rezultă din natura lucrurilor. Desigur
impedimentul s -a dezvoltat în fav oarea femeii mai ales în acele culturi patriarhale unde femeia
nu avea aceleași drepturi ca bărbații. Chiar și doctrina canonică greco -catolică este limitata și
imperfectă în acest sens: „răpirea se definește ca fiind ducerea violentă a femeii dintr -un lo c în
altul ori deținerea violentă făcută cu scop, că răpitorul să contracteze căsătorie cu ea”.92 O lege
generală care tinde la perfecțiune, tinde la acoperirea unei realități cât mai mari fără a limita
aplicarea normei doar la anumite categorii de persoane . Dacă ar fi așa ar fi doar o lege odioasă,
sau cel mult personală. Dar fiind vorba de o lege generală, nu putem exclude din interpretarea

90 Vasile Chirvariu, op. cit. , pp. 253 -256.
91 Salcahas D., Il sacramento del matrimonio … , p. 116.
92 Chirvariu V., Drept matrimonial, Oradea Mare 1933, p. 259.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
40
acestui canon bărbații (chiar dacă așa cum am mai spus, sunt rarisime cazurile de răpire a
acestora). Excluderea lor ar face ca această normă să fie discriminatorie, deci inaplicabilă din
lipsă de fundament juridic.
Răpirea este totdeauna un act de violență, de privare a libertății, iar „actul juridic făcut
sub influența unei violențe…. este considerat nul” (can. 932 §1).
Impedimentul este dispensabil dar mai mult decât de dispensă, trebuie să se vorbească de
încetarea impedimentului. Dreptul penal pedepsește răpirea cu pedepse adecvate cazului, fără a
exclude chiar excomunicarea majoră.

8. 807. Uciderea soțului
adică uxoricidiu. Am văzut mai în față că legătura matrimonială reprezintă impediment
în calea celebrării unei noi căsătorii valide din punct de vedere canonic. De multe ori soțul este
considerat un obstacol pentru realizarea unei noi căsătorii mai ales în caz urile când din aceste
căsătorii lipsesc dragostea și respectul pentru celălalt. Impedimentul provine așadar din crima
realizată cu intenția de recăsătorire, sau chiar fără intenție. Trebuie să rezulte cu certitudine nu
numai uciderea soțului ci și intenți a de face acest lucru. Demonstrarea acestei intenții este de
cele mai multe ori destul de dificilă pentru că fiind vorba de for intern, intenția este de cele mai
multe ori ocultă și nu rezultă în mod extern.
Impedimentul nu se aplică numai celui care își ucide propriul soț, ci și celui care cu
intenția de a se căsătorii ucide soțul viitorului partener. Impediment de drept ecleziastic, deci
dispensabil. Datorită gravității impedimentului, acordarea dispensei este rezervată Sfântului
Scaun. Patriarhul are f acultate de acordare a dispensei dar numai în interiorul propriului teritoriu
(can. 795 §13, §2). Dreptul penal aplică acestui delict pedeapsa excomunicării majore (can. 1450
§1).

9. 808. Consanguineitate
sau rudenie de sânge, este raportul care se naște dintr -o rudenie naturală ce leagă mai
multe persoane descendente din aceiași tulpină (cap de familie). Canonul 918 definește
modalitatea de calculare a gradelor de rudenie care poate să existe între doi membri ai aceleiași
familii: 1. în linie dreaptă numă rul gradelor este egal cu numărul persoanelor, exceptând de la
numerotare capul; 2. în linie colaterală numărul gradelor este dat de numărul persoanelor în
ambele direcții, exceptând de la numerotare capul familiei.
a) consangvinitate în linie dreaptă

a b c d e

a poate fi considerat capul familiei, astfel că b, c, d și e sunt descendenți direcți. Dacă
luăm punctul c pe care îl definim ca punct de plecare în calculul nostru, atunci c este fiului lui b
și nepotul lui a. c este mai apoi tatăl lui d și bunicul lui e. Astfel, d este fiul lui c, nepotul lui b și
strănepotul lui a, dar este și tatăl lui e. a este față de b rudă de sânge de gradul 1, iar față de e de
gradul 4. Având clar principiul de calculare definit d e can. 918 și lucrând schematic se pot
prezenta diverse exemple. Impedimentul rudeniei de sânge nu se dispensează fiind un
impediment divin natural. (tatăl -fiică, mamă -fiu.)

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
41

b) consangvinitate în linie colaterală

b c d e

a c’’ d’’

b’ c’ d’ e’

Ca și la linia dreaptă, se poate observa că între a, b, c, d, e există o rudenie în linie
dreaptă. Dacă a este tulpina (capul de familie), b și b’ sunt frați folosind modul de calculare
putem afirma că acești doi frați se găsesc în grad de rudenie colaterală de gradul 2. (câte
persoane atâtea grade de rudenie fără a mai calcula tulpina). Ce grad de rudenie va exista între c
și c’? Dar între c, c’ și c’’? Ce titlu de rudenie poartă aceste persoane una în raport cu cealaltă ?
A este capul familiei pentru cele două ramuri. În raport cu a, b și b’ sunt fii, deci b și b’
sunt frați; c și c’ sunt fii lui b și b’, deci sunt nepoții lui a; iar d și d’ sunt nepoți pentru b și b’ și
strănepoți pent ru a. Între c și c’ există o rudenie colaterală de gradul 4. c și c’ sunt veri primari
pentru ca unul dintre părinții unuia este frate cu unul dintre părinții celuilalt. c’’ și d’’ sunt și ei
fi ai lui b’ dar sunt rezultați dintr -un concubinaj. c’, c’’ sun t frați „vitregi” (rudenie colaterală de
gradul 2) și c este vărul lor primar.
Dacă c’ este față de d’ rudă de gradul 2 în linie dreaptă, ce rudă este c’’ față de d’? Dar
față de d’’?
Aminteam de faptul că c’ și c’’ sunt frați „vitregi”. Terminologia est e corectă dar este
populară și nu se adaptează limbajului canonic care stabilește alți termeni în funcție de legăturile
care există între frați. Astfel:
– dacă frații provin din părinți identici se numesc germanici ;
– dacă frații provin din aceiași mamă (uter ) dar au tați diferiți se numesc uterini ;
– dacă frații provin din același tată (același lichid seminal) dar din mame diferite se
numesc consanguini .
În linie colaterală consanguineitatea se dispensează până în 30, dar niciodată nu se va
dispensa 20. (795 § 3). Consanguineitate înseamnă legătură de sânge, iar impedimentul a fost
propus ca remediu împotriva incestului. Legea civilă română, cere 40. Impedimentul nu se
multiplică, nu sunt cerute două dispense în cazul (care se poate verifica) în care a față de b are
două tipuri diverse de rudenie colaterală. Este suficientă o singură dispensă care trebuie să fie
cerută pentru un impediment prevăzut de §2. Dispensează Ierarhul locului până la gradul 3.

10. 809. Afinitate
Sau legătura care se naște în urma căsăt oriei între un soț și consangvinii (consângenii)
celuilalt face căsătoria invalidă în orice grad în linie dreaptă, și în gradul 2 colateral (919).
Diferit de rudenia de sânge, această formă de rudenie (unii ar spune cuscrie) nu se naște în urma
unui rapor t carnal, ci din realizarea unei căsătorii valide din punct de vedere juridic. Odată
încetată legătura matrimonială prin decesul unuia dintre soți, afinitatea nu dispare ci continuă să
se manifeste în virtutea unui matrimoniu care a avut efecte canonice. D ivers stau lucrurile cu o

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
42
căsătorie care a fost declarată nulă; în acest caz impedimentul nu există pentru că însăși
căsătorie nu a existat valid din punct de vedere canonic.
Se dispensează. Impedimentul nu se multiplică.

11. 810. Onestitate publică
Sau quasi -afinitate. Dacă afinitatea se năștea în urma unei căsătorii valide din punct de
vedere canonic, acest impediment naște în urma unei căsătorii invalide, sau a unei legături ilicite
concubinare. Impedientul este nou în doctrina canonică orientală chia r dacă în vechime (can. 98
Trulan) acest impediment era subânțeles dar nu definit. Onestitatea publică, decența și sfințenia
căsătoriei nu pot fi trăite într -o legătură care nu se realizează „în Domnul”. Cei care trăiesc într –
o astfel de legătură devin qua si-afini, între ei stabilindu -se o legătură intimă care dorește să o
copieze pe cea stabilită într -o căsătorie reală. Lecturarea atentă a canonului nu lasă spațiu de
interpretare.
Impedimentul tinde la evitarea cazurilor de “incest”, adică a acelor cazuri de căsătorie
invalidă, concubinat notoriu, sau căsătorie atentată; impedimentul este limitat la gradul 1 dintre
un “soț” și consangvinii celuilalt. Se dispensează.

12. 811. Rudenie spirituală
sau rudenie născută între naș și botezat. Acest impediment face invalidă căsătoria între
naș și botezat și părinții acestuia. În Orient se pune mare accent pe legătura spirituală care se
realizează în urma asumării titlului de naș de botez. De multe ori, această legătură este
considerată mai importantă decât cea carna lă, pentru că definește apartenența nu la o familie ci
la o comunitate creștină. Dar scopul impedimentului (amintit la can. 52 Trulan) era și este acela
de a interzice căsătoria dintre nași și mamele celor botezați care deveneau văduve. Impedimentul
se naște doar în urma celebrării un ui botez valid. În cazul celebrării botezului sub condiție
primul naș nu mai este legat de acest impediment decât în cazul în care asumă și a doua oară
funcția de naș.
La botez pot fi admiși pe lângă un naș catolic și un naș or todox (can. 685 §3) și conform
unor canoniști de prestigiu, impedimentul nu se aplică nașului ortodox.93 CIC a abrogat acest
impediment, deci canonic vorbind, numărul impedimentelor prevăzute de CCEO este mai mare.
Se dispensează.

13. 812. Rudenie legală
sau legătură născută din adopție legală. Instituită de către juriști romani, această adopție
constă în trecerea legală a fiului de la o familie la alta. În acest fel noii părinți asumau drepturile
părinților naturali care prin acest procedeu înstrăinau fiul nemaiavând asupra lui nici un drept.
„Pentru faptul că adoptatul este considerat, față de adoptant, ca un fiu generat asumând deci
statutul juridic al acestuia, pentru motive de conveniență socială Biserica stabilește un
impediment de drept ecleziastic”.94 Acest impediment face invalidă căsătoria deoarece între
adopat și adoptant se naște un raport de legitimitate, care face să înceteze raporturile juridice cu
fosta familie. Rudenia legală face din adoptat un fiu în cel mai plin sens al cuvântului.

93 Salcahas D., Il sacramento del matrimonio … , p. 132.
94 Ghirlanda G., Il diritto nella Chiesa mistero di comunione – Compendio di diritto ecclesiale, Milano -Roma,
19332, p. 356.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
43
Impedime ntul se aplică numai în gradul 1 în linie directă și în gradul 2 în linie colaterală. Se
dispensează.

Art. IV
Căsătorii mixte

Sunt acele căsătorii care se celebrează între doi botezați (sacrament adevărat) din care
numai unul aparține Bisericii Catoli ce. Căsătoriile cu un nebotezat (impediment de disparitate de
cult) nu sunt sacramente adevărate, dar pot fi totuși celebrate cu condiția existenței dispensei.
CBC 1633 -1634 pune bine în evidență atenția particulară care trebuie acordată acestor tipuri de
căsătorii.

1. Perspectivă teologică și ecumenică
Se vorbește despre interdicție și nu despre impediment. În legislația precedentă, exista
chiar și un impediment referitor la aceste tipuri de căsătorii. CIC 1917 (Dreptul canonic latin
precedent) vorbea la can. 1060 de piedica religiunii amestecate, iac can. 50 CAS se inspira din
mai multe izvoare antice printre care enumerăm doar câteva: 14 Calcedonia, 10, 31 Laodiceea,
21 Cartagine, 72 Trulan… vezi Floca. Canonul 72 Trulan folosește o imagine foarte bine
creionată pentru definirea acestor căsătorii spunând că nu se cade a amesteca cele ce n -au
amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul. Biserica aprobă aceste căsătorii dar îi învață pe
fii săi să se ferească de pericolele care pot naște în urma unor astfel de legături. Consecința
acestei stări de fapt constă tocmai în sporita capacitate a omului din timpurile noastre de a se
deplasa. Într -o lume în continuă schimbare, este mai ușor decât în trecut să comunici cu
persoane aparținătoare altor culturi, c onfesiuni sau religii. Dreptul la căsătorie fiind un drept
natural, Biserica Catolică acceptă deci aceste căsătorii cu condiția ca acestea să se celebreze cu
licența autorității competente. Azi impedimentul nu mai există. CV II prezintă o seamă de
document e care se referă la acest tip de căsătorii (UR 3, LG 15).
Pentru celebrarea căsătoriei, ministrul catolic este rugat să nu binecuvânteze căsătoria
fără licența episcopului. Această licență este acordată numai în măsura în care cele două părți
observă norma tiva referitoare la căsătoriile mixte. Can. vorbește despre acatolici în general, fără
a face vre -o distincție. Vezi Directoriul Ecumenic 143 -160, referitor la situațiile particulare care
se nasc în astfel de situații. Este vorba despre libertatea de conșt iință a fiecăruia dintre soți, dar
și la problemele care se pot ivi pe parcursul creșterii și educării fiilor. FC 78.

2. Condiții pentru acordarea licenței
Licența este acordată doar de autoritatea competentă. Acordarea acesteia de o autoritate
inferioară este considerată nulă can. 931 §1.
I. o justă cauză . Dacă dispensa se acordă pentru justă și rațională cauză (1536), pentru
acordarea licenței nu se amintește nimic.
II. declarație și promisiune . Îndepărtarea pericolelor de abandonare a credinței catolice
(lup/oaie) și educarea copiilor, pe cât posibil, în religia catolică.
III. despre această declarație și promisiune, partea acatolică va trebui informată .

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
44
IV. ambele părți vor trebui instruite asupra calităților esențiale ale căsătoriei: atenție la
mentali tatea divorțistică pe care o admite Biserica ortodoxă.
Prin aceste promisiuni, se îndepărtează pericolul unui indiferentism religios, dar în
același timp se respectă și libertatea religioasă a părții acatolice.
Dreptul particular al fiecărei BSI, poate sta bili norme mai clare referitoare la realizarea
acestor promisiuni, care oricum trebuiesc făcute, și la modalitatea de probare ale acestora în for
extern (can. 815).
Familiile care trăiesc într -o căsătorie mixtă înfruntă probleme particulare de conștiință
referitor la raportul pe care aceștia îl au față de spinoasa problemă a libertății de credință și a
practicării acesteia. În urma căsătoriei mixte nici unul dintre soți nu este obligat să adopte religia
celuilalt soț, cu atât mai mult dacă nu împărtășește doctrina respectivă. Între căsătoriile dintre
catolici de diverse rituri chestiunea este reglementată de can. 33, iar can. 883 §2 indică
modalitatea de trăire a sărbătorilor într -o astfel de familie. Desigur aceste norme se referă la
catolici, dar ele pot fi aplicate și în cazul căsătoriilor mixte, astfel ca în loc de disensiuni și
probleme de apartență la o Biserică sau alta, sensul creștin să fie mai bine evidențiat și trăit.
Nici indiferentismul nu este mai avantajos, de aceea păstrarea sentimentului rel igios
creștin, indiferent de confesiune, poate fi benefic în educarea copiilor conform unor principii
creștine care nu trebuie să fie neapărat catolice, ortodoxe sau protestante. Urmează mai apoi al
doilea pas când soțul catolic este chemat să împărtășeasc ă într -o căsătorie mixtă o educație
catolică tuturor fiilor săi, și să facă tot ce -i stă în putință pentru realizarea a cestui lucru. „A face
tot ce -i stă în putință” nu înseamnă forțarea limitelor normale și impunerea unei educații catolice
împotriva voin ței soțului, dar nici tratarea cu indiferență a acestui aspect.
Dreptul la educație este un drept natural, de aceea părinții sunt obligați în conștiință să
asigure fiilor o educație creștină adecvată. Atentă al acest aspect educativ, care nu trebuie să
lipsească, Biserica aplică pedepse canonice pentru cei care își neglijează această obligație.
Sensul apartenenței la Biserica catolică trebuie să fie adânc înrădăcinat în conștiința părinților și
transmis mai departe fiilor printr -o cateheză corectă. Dreptul penal prevede o pedepsă
corespunzătoare pentru părinții sau tutorii care botează sau educă copiii într -o religie acatolică
(1439).

3. Grija pastorală și ecumenică a Bisericii față de căsătoriile mixte
Can. 783 -789 tratează modalitățile prin care păstorii suletelor pregătesc mirii pentru
celebrarea căsătoriei. La baza canonului 816 stă textul din MP Matrimonia Mixta care
subliniază: „Ordinarii locului și și parohii să să se îngrijească să nu lipsească niciodată soțului
catolic și fiilor născuți dintr -o căsă torie mixtă, ajutorul spiritual necesar pentru îndeplinirea
obligațiilor de conștiință; să -l roage pe acel soț să păstreze mereu prezent darul divin al credinței
catolice, dând mărturie despre aceasta cu amabilitate și respect, izvorul bunei sale conștiinț e; să-
i ajute pe soți în dezvoltarea unității vieții conjugale și familiare, viață care dacă amândoi sunt
creștini, își găsește propriul fundament chiar în botezul lor. De aceea, este de dorit ca păstorii
[sufletești] să stabilească cu miniștrii altor comu nități religioase relații adecvate, informându -le
cu loialitate sinceră și încredere iluminată.”95
Dreptul particular al Bisericii noastre tratează această temă în: AJ I, tit. V, cap. IX; AJ II
tit. IV, sect. I, § 31.

95 Motu Proprio Matrimonia mixta, EV 3/2244.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
45
Art. V
Consensul matrimonial
1. Introdu cere
Prin pactul matrimonial bărbatul și femeia, printr -un irevocabil consens personal
stabilesc între ei consortium totius vitae, ordonat prin însăți caracterul său natural la binele
soților și generarea și educarea fiilor. (can. 776).
Actul care constitu ie căsătoria este consensul părților manifestat legitim între persoane
apte din punct de vedere juridic: acesta este atât de personal încât nu poate fi suplinit de nici o
putere umană. Consens irevocabil, ca și act pozitiv de voință, liber exprimat. Princi piul juridic
matrimonial exprimă foarte bine această realitate prin expresia consensum fecit matrimonium .
Rezultă așadar că pentru o căsătorie validă se cere un consens valid, deci putem afirma fără
riscul de a greși că consensul este elementul constitutiv al căsătoriei.
În cazul în care consensul este viciat în formă sau conținut, (incapacitate, eroare, dol,
simulare) rezultă invaliditatea sacramentului. Nimeni nu poate fi constrâns la alegerea propriului
statut de viață (22), dar IL într -un caz special po ate interzice temporar (794) unei persoane
celebrarea căsătoriei. Biserica, în grija sa față de sfințenia și validitate sacramentului în Cristos
impune unele calități consensuale pentru ca o căsătorie să nu fie celebrată invalid: în concret
este vorba de e liminarea tuturor viciilor de consens.
A vrea  a putea, iar can 818 nu folosește o terminologie medicală sau de specialitate; se
limitează doar la sublinierea unui concept juridic de bază adică la incapacitas . Sunt amintite
astfel trei categorii de persoa ne care sunt incapabile să celebreze o căsătorie:
– cei care nu au suficient uz de rațiune; în momentul celebrării sunt incapabili să dea un
consens valid, hipnotizații, drogații, cei beți, etc. Consens liber, adică nu influențat de una din
aceste stării.
– cei care sunt loviți de un defect grav de discreție de judecată referitor la o calitate
esențială a căsătoriei (drepturi și obligații ce revin din aceasta); defect de discreție grav: referitor
la o calitate esențială: unitate, indisolubilitate, bonum pro lis, fidei, sacramentum. Anomalii de
personalitate. Este lovit de un defect grav de discreție de judecată referitor la calitățile esențiale
ale căsătoriei acea persoană care este lipsită, privată de acel grad de maturitate care să permită
persoanei angajat e într -o căsătorie să se implice profund în această comuniune de viață. O
persoană poate fi matur fizică prin calitățile pe care le are, dar din punct de vedere psihologic nu
este în măsură să -și asume responsabilitățile pentru trăirea unuei căsătorii vali de.
– cei care psihic vorbind, nu pot asuma obligațiile și responsabilitățile care revin din c.
Anomalii psihosexuale sau psihologice care creează o personalitate perturbată (paranoia).
Frecvent se întâlnește homosexualitatea.

2. Ignoranța asupra naturi i căsătoriei.
Canonul 819 stabilește minimul necesar pe care candidații trebuie să -l cunoască pentru a
emite un consens valid: ignoranța acestui minim face consensul invalid. 1. consorțiu permanent
adică mod stabil de viață în comun; 2. consorțiu permanen t îndreptat spre procreare de fii prin
cooperatione aliqua sexuali . Canonul nu amintește de proprietățile esențiale ale căsătoriei dar le
subînțelege pe acestea: consorțiu permanent – indisolubilitate; cooperatione aliqua sexuali –
unitate, intima comuniun e de viață dată de unirea într -un singur trup a celor doi soți.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
46
Argumentul este strâns legat de obligația păstorilor sufletești de a exclude cu remedii
oportune orice celebrare invalidă sau ilicită a sacramentului. Această grijă pastorală nu trebuie
să se limiteze doar la exemplificarea cauzelor care pot duce la o celebrare anomală din punct de
vedere al liceității și validității, dar, introducând canonul în articolul V, referitor la consensul
matrimonial, legislatorul a dorit să sublinieze și mai mult: și anume, că pe lângă impedimente,
poate duce la o celebrare invalidă și un viciu de consens. Amintim că grija pastorală a păstorilor
de suflete nu se reduce doar la momentele premergătoare căsătoriei ci și la cele care urmează
acesteia. (A se vedea mai sus comentariile referitoare la cann. 783 ss.)

Eroare asupra persoanei sau unei calități.
Eroarea = falsa judecată asupra realității care produce determinate consecințe juridice.
Can. 933 vorbește despre eroare, amintind un principiu de drept: actele juridice săvârșite din
eroare care privește ceea ce constituie substanța sa (în cazul nostru consensul), este nul. Eroarea
asupra persoanei cu care se dorește realizarea unui consortium permanens , face invalidă
căsătoria. Cazuri rare dar posibile: frații sau suror ile gemene. Lipsa calității înțeleasă direct și
principal, face invalidă căsătoria. Relevantă este eroarea asupra integrității fizice, psihice și
morale (sterilitate, boli contagioase, alcoolism, dependență de droguri, amoralitate), precum și
eroarea asupr a condițiilor sociale și juridice (cetățenie, religie profesie, studii, etc.) A înțelege în
mod direct o calitate, înseamnă a dori ca acea calitate să existe într -adevăr în persoană față de
care tu îți exprimi consensul. În lipsa acestei calități se poate subînțelege și lipsa consensului. De
exemplu, toți cunosc faptul că eu vroiam sa mă căsătoresc cu o italiancă; pe această italiancă am
găsit -o în Blaj, și toți „știau” că este italiancă. Eu mă căsătoresc cu ea, fericit că am găsit în
sfârșit italianca ce -mi place și mi -am dat consensul matrimonial convins că ea are cetățenie
italiană. Dar…. necaz! După căsătorie aflu de fapt că ea este cetățean albanez. Așadar, lipsind
calitatea lipsește și consensul (sau cel puțin acesta este viciat) tocmai pentru faptul că acest
consens era subordonat unei calități, care lipsește.

Eroarea prin dol.
Dol = acțiune făcută cu rea -credință, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie
un contract nefavorabil… DEX. Dolul nu duce conf. can. 821 la celebrare invalidă : eroarea
cauzată de dol, da. Vezi și 932. Consensul matrimonial este un act personal, liber și conștient,
deci smuls prin dol, nu mai are aceste calității: este viciat.
Legislatorul stabilește trei condiții pentru ca eroarea cauzată de dol să poată face
consensul invalid:
1. dolul să fie provocat direct sau indirect, cu scopul precis de a obține consensul.
Persoana care cauzează eroarea nu trebuie să fie neapărat unul dintre soți, ci poate fi chiar o rudă
a acesteia sau oricare altă persoană interesată: rude, amici, părinți…
2. dolul să se refere la o calitate personală pozitivă sau negativă a persoanei cu care se
dorește celebrarea căsătoriei și nu la alta (ex. părinți; consorțiul se realizează cu soțul nu cu
rudele acestuia sau acesteia);
3. calitatea p ozitivă sau negativă trebuie să aibe o astfel de natură fizică sau morală încât
să ducă la grava perturbare a consorțiului, adică să dăuneze comuniunii de viață a soților sau să
ducă la imposibilitatea sau dificila îndeplinire a celor trei bona.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
47
Erorarea teoretică referitoare la unitate, indisolubilitate, sacramentalitate.
Can. 822 se referă la acel tip de eroare care poate fi întâlnită la persoanele care au o falsă
judecată asupra unității, indisolubilității sau asupra sacramentalității sacramentului, pe rsoane
care zac într -o eroare doctrinală. Această falsă judecată asupra doctrinei matrimoniale a Bisericii
poate conduce la consecințe grave din punct de vedere juridic. De aceea Biserica insistă ca
miniștrii săi să excludă cu oportune remedii toate aceste anomalii, în vederea unei celebrări
valide și licite: cann. 783 și 8143.
Acest tip de eroare se referă în special la acele cazuri în care persoanele nu dețin
necesarele cunoștințe pentru celebrarea validă a căsătoriei (nebotezați poligami sau nu, botezați
nefervenți sau ignoranți). Această eroare, nu invalidează în sine căsătoria decât în măsura în care
determină voința, contrar can. 817. Consensul este nul însă, când se exclude în mod pozitiv, una
sau mai multe dintre proprietățile fundamentale ale căsăto riei. Mentalitatea divorțistică puternic
înrădăcinată în persoană poate fi identificată ca fiind un act implicit de voință care exclude
indisolubilitatea căsătoriei. (se verifică mai ales în Orient, în cazul căsătoriilor mixte dintre
catolici și ortodocși) . Dacă eroarea este pur teoretică, nu se viciază consensul; dar dacă
sacramentul este celebrat excluzând printr -un act pozitiv de voință indisolubilitatea… atunci se
celebrează nul.

Cunoașterea sau opinia referitoare la nulitatea căsătoriei
despre care v orbește can. 823 nu exclude în mod necesar consensul valid. Consensul se
păstrează, chiar și în cazul existenței unui impediment (care poate înceta sau poate fi dispensat).
Acest consens este ineficace din punct de vedere juridic. Celebrându -se în prezența unui
impediment, căsătoria este lipsită de validitate dar consensul fiind unic și irevocabil acesta
continuă să subziste în ciuda acestei realități. Consensul rămâne așadar suficient și valid:
remediu pentru validarea unei căsătoriei, însănătoșirea în răd ăcină (can. 848) fără reânnoirea
consensului.

Simularea consensului matrimonial
Simularea consensului matrimonial, (824) este acea discordanța dintre consensul intern
al sufletului și manifestarea externă a acestuia. Minciună, paranoia. Simularea totală s au parțială
se diferențiază desigur, dar au același efect: invaliditate. Def: simularea este manifestarea
externă de voință făcută cu o conștientă discordanță față de propria voință internă. Actul pozitiv
de voință este intenția deliberată, clară, categori că și decisă în mod real existentă în momentul
celebrării căsătoriei; contradictorie cuvintelor și semnelor externe realizate. Simulare prin
excluderea celor trei bonum: prolis, excluderea generării fiilor; fidei, excluderea unității deci
acceptarea vieții „duble”, extraconjugale; sacramentum, adică excluderea sacramentalității și
considerarea acestuia ca simplă ceremonie. Excluderea unui singur bonus definește simularea
parțială; simularea tuturor celor trei bona definește simularea totală.

Căsătoria cel ebrat ă prin violență sau frică gravă
(can. 825) Norma dorește tutelarea libertății soților (vezi și 22). Violența sau frica, ca
vicii de consens, au o incidență negativă asupra oricărui act juridic. Can. 932 clarifică și
legiferează acest aspect. Celebrare a prin violență este nulă prin însăși dreptul natural: consensul
nu poate exista atâta timp cât nu este liber, personal, determinat. Frica este o tulburare mentală,

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
48
cauzată de un rău prezent sau viitor care amenință persoana. Astfel, persoana „consimte” la
căsătorie, dar în lipsa acestei frici nu ar fi consimțit. Ex. frica de o gravidanță nedorită, frică de
eventuale represalii din partea familiei proprii sau a celuilalt, amenințări, etc… Frică
reverențială, provocată din exterior.
„Frica ce provine din ex terior și care slăbește în mod real libertatea psihologică a
subiectului face căsătoria invalidă independent de intenția directă sau indirectă de a obliga
persoana la căsătorie”.96

Căsătoria sub condiție
Căsătoria sub condiție nu este validă. (826) Condiți a este un fapt extern sau o
împrejurare de care depinde apariția unui fenomen; a fi cauza unui lucru, a provoca ceva (DEX).
Pentru orientali căsătoria sub condiție este necunoscută, și contrastează flagrant cu caracterul
sacramental al căsătoriei. Pentru C IC disciplina este diversă (CIC 1102). Se admite condiția,
căsătoria fiind interpretată în teologia latină ca și oricare alt contract: astfel consensul
condiționat este valid, dar nu are efecte canonice decât în momentul realizării condiției.
Prezumția re feritoare la păstrarea consensului
(827) Un consens legitim exprimat și valabil, în lipsa unui viciu deci, este peren, și nu
poate fi anulat de voința celor care l -au exprimat. Consensul este un act unic, deplin și perfect,
motiv pentru care nu poate fi re ânnoit. În cazul unei căsătorii invalide (defect de formă, vicii
consens sau impediment) consensul se consideră valid până în momentul în care nu se
demonstrează cu certitudine că este revocat cu un act pozitiv de voință. Este vorba despre
prezumția de dre pt care poate admite proba contrariului. Canonul are o oarecare legătură cu 823
(eroarea asupra validității c. ). Această prezumție se cere în mod particular în cazurile de sanare
ale căsătoriilor nule (vezi 848 -852) cazuri în care nu se cere reânnoirea co nsensului inițial, mai
puțin cazul în care acesta nu a fost revocat.

Art. VI
Forma de celebrare a căsătoriei

În Imperiul roman căsătoria avea un caracter de contract, dar progresiv se trece de la o
mentalitate contractualistică la o mentalitate religioa să a și sacramentală. Biserica, odată cu
dezvoltarea propriilor structuri a revendicam mereu în fața statului roman dreptul de a
reglementa căsătoria în conformitate cu credința creștină și cu scopul de a evita clandestinitatea
acesteia.
Excursus istoric: Din cele mai vechi timpuri, chiar de la consolidarea doctrinei creștine
avem trimiteri la grija pe care scriitorii bisericești o acordă căsătoriei, chiar dacă nu se poate
vorbii încă de o idee clară asupra argumentului. Astfel, sf. Iganțiu de Antiohia scri a: „Este
necesar ca bărbații și femeile care se căsătoresc să realizeze unirea conform dispozițiilor
episcopului, pentru ca legătura să fie stabilită în Domnul…”.97
Can. 39 al Apostolilor: „…preoții să nu facă nimic fără consensul episcopului… ”. La f el
și can. 57 Laodiceea.98 Chiar dacă în sec. V nu se poate vorbi încă de conștiința sacramentală a

96 Salcahas D., Il sacramento del matrimonio … , p. 173.
97 S. Ignație din Antiohia, Scrisoare către Policarp, V, 1-2: PG 5, p. 724.
98 Vezi Floca, op. cit.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
49
căsătoriei, este totuși propusă învățătura și convingerea că o căsătorie creștină trebuie făcută
(deabea mai târziu se va vorbi de celebrare) în Biserică și de către Biserică, prin reprezentantul
acesteia, Episcopul.
În Orientul creștin, după pacea constantiniană (313) când Biserica a început să exercite
un rol mai activ în viața socială, mulți dintre sfinții părinți au insistat în scrierile lor asupra
sublini eri caracterului sacru al căsătoriei, contrar concepțiilor păgâne. Punctul culminant și
victoria definitivă a acestei mentalități a fost atinsă în sec. IX. În anul 893 împăratul Leon VI
înțeleptul (886 -912) în novela 89, declara nule chiar și în fața statu lui acele căsătorii care se
realizau fără rit religios. Canonizată (recepționată la nivel ecleziastic), această lege a început să
aibe valabilitate și în ambient ecleziastic. Astfel, începând cu sec. IX, toate Bisericile de tradiție
bizantină considerau in valide acele căsătorii în care lipsea ritul liturgic celebrat de către preot:
această invaliditate nu se rezuma doar la nivel ecleziastic, ci se extindea și la cel civil.
În conformitate cu dezvoltarea doctrinei juridice a sacramentului căsătoriei can. 828
stabilește condițiile pentru ca aceasta să poată fi considerată eficace din punct de vedere juridic.
Pe lângă absența impedimentelor și a viciilor de consens, care așa cum am mai spus duc la
celebrare invalidă, condițiile impuse de forma de celebrare sunt : existența ritului sacru
administrat de preot; căsătoria trebuie celebrată de un ministru competent (ulterior vom prezenta
clarificări); se cere prezența a cel puțin doi martori. Toate aceste condiții sunt ad validitatem,
deci lipsa unuia dintre aceste ce rințe, face celebrarea căsătoriei invalidă. Rămân totuși stabile
excepțiile prevăzute de cann. 832 și 834.

Disciplina tridentină și ulterioare dezvoltări a acesteia
Lipsa publicizării căsătoriei, lipsa formei sau a ve -unei solemnități cu ocazia realizări i
acesteia, ducea la grave abuzuri prin celebrarea căsătoriilor clandestine. În fața acestor anomalii,
Biseirca ia poziție clară stabilind: „căsătoriile clandestine celebrate prin liberul consens al
părților sunt căsătorii adevărate și valide până în momen tul în care Biserica nu le va considera
invalide”.99 În același decret se mai afirmă că „Biserica, pentru motive foarte juste mereu le -a
dezaprobat și interzis”. Forma prescrisă de decretul Tametsi pentru celebrarea căsătoriei este
așadar următoarea: celebr area trebuie făcută în prezența parohului, ordinarului locului sau a unui
alt preot autorizat; se cere prezența a cel puțin doi martori. Căsătoriile celebrate în absența
acestor cerințe sunt considerate invalide. Se trece astfel de la caracterul pur privat al căsătoriei,
la un caracter mai amplu și festiv, dar mai ales la un caracter ecleziologic marcat de prezența
ministrului sacru care acționează în numele Bisericii.
O ulterioară dezvoltare a acestei doctrine este realizată de papa Pius X prin decretul N e
temere din 2 august.100 Primul Cod latin (CIC 1917), canonizează această normă în can. 1094.
Pe aceiași linie doctrinală, CIC 1983 face același lucru în can. 1108.
Tradiția canonică orientală, inspirându -se din Novela 89, nu poate separa în celebrarea
căsătoriei consensul de ritul sacru și de binecuvântarea preotului. Binecuvântarea preotului este
deci necesară pentru ca o căsătorie să se poată bucura de validitate. În lipsa acesteia căsătoria
(cu excepția cazurilor prevăzute de cann. 832 și 834) se celebre ază invalid.

99 Conciliul din Trento, Sesiunea XXIV, 11 noiembrie 1563, Doctrina asupra sacramentului căsătoriei Tametsi , în
Instituto per le Scienze religiose (sub îngrijirea), Conciliorum Oecumenicorum Decreta¸ Edizioni De honiane
Bologna, 19912, p. 756.
100 Vezi Peter Hünerman (sub îngrijirea lui), Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei
et morum (ediție bilingvă), Edizioni Dehoniane Bologna, 19962, nr. 3469.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
50
Catechismul Bisericii Catolice la numărul 1623 pune bine în evidență caracterul divers al
formelor de celebrare latină și orientală. Astfel, textul art. 1632, datorită unei erori inițiale de
redactare se prezintă astăzi modificat. Astfel, „Co nform tradiției latine…….În tradițiile
Bisericilor orientale, preoții, episcopi sau prezbiteri, sunt martori al reciprocului consens
schimbat între soți, dar și binecuvântarea lor este necesară pentru validitatea sacramentului”.101
Pentru liceitatea căsă toriei se cere urmărirea rubricilor tipiconale din Euhologhion, deci
rit sacru. Preotul competent asistă în sensul că solicită consensul celor doi candidați, dar și
binecuvintează pentru a invoca asupra mirilor darurile Spiritului Sfânt, care îi transformă pe
aceștia în icoană a unirii „fără sbârcitură” dintre Cristos și Biserica sa. Binecuvântarea
matrimonială nu este o binecuvântare oarecare; ca și oricare alt sacrament, și căsătoria are o
parte apicletică, iar binecuvântarea care este împărtășită, ca să aibe influență asupra validității
trebuie să fie constitutivă și invocativă. Binecuvântarea este elementul central al ritului sacru
cerut de către drept. Se poate afirma în concluzie că în tradiția orientală forma liturgică și forma
juridică sunt inseparab ile.
Martorii au și ei un rol juridic și eclezial, deoarece participă la celebrarea căsătoriei în
mod implicit. Pot fi admiși la această funcție chiar și credincioși care nu aparțin Bisericii
catolice. În acest sens se poate consulta NDE 128 și 136.

Puter ea ordinară de binecuvântare a căsătoriilor (can. 829)
Competența teritorială a Ierarhului (can. 984) și a parohului locului sunt date de
verificarea câtorva condiții. În lipsa uneia dintre aceste condiții, ministrul nu este abilitat să
celebreze căsătoria , iar dacă o face, o face invalid. Aceste condiții sunt:
.posesia canonică a oficiului. Intronizare pentru Ierarh (can. 189) și provisio canonica
pentru paroh (can. 228);
.exercitarea legitimă a oficiului;
.competență teritorială adică doar în limitele ter itoriului propriu, la proprii supuși sau nu,
cu condiția ca cel puțin unul dintre miri să fie înscris în Biserica sui iuris a celebrantului.
Competențele Ierarhului și parohului personal (can. 280) se restrânge la cei care sunt
încredințați păstoririi prop rii (cel puțin unul) și numai în limitele propriului teritoriu. Patriarhul
are o facultate personală generală, care nu este limitată teritorial; poate deci celebra căsătorii
oriunde în lume.

Facultatea delegată de celebrare a căsătoriilor (can. 830)
Cel c are deține puterea executivă ordinară poate să delege această putere (cann. 981 și
988). Această facultate poate fi delegată pentru totalitatea cazurilor sau pentru un anumit număr
de cazuri. În cazul acordării fa cultății generale, această facultate se aco rdă în scris numai decătre
Ierarh. Diferențe de interpretare și practică sacraementală: în ritul latin este acceptată celebrarea
căsătoriei de către un diacon, deci facultatea de celebrare a căsătoriei poate fi delegată în acest
caz și unui diacon. Pentru mentalitatea orientală acest lucru este de neconceput atâta timp cât
valoarea sacramentului este dată de caracterul sacru acordat prin binecuvântare. Preotul și numai
el asistă și binecuvintează (cann. 787, 789, 828 sunt doar câteva canoane care vorbesc de spre
sacerdot sau paroh, ori eu, sincer să fiu nu am văzut până acum un paroh diacon!!!!!).

101 Catechismo della Chiesa Catolica, Corrigenda di contenuti, Libreria Editrice Vaticana, art. 1632.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
51
Celebrarea licită a căsătoriei
(can. 831), este diversă de celebrarea validă care necesită competență teritorială sau
personală. Liceitatea se referă doar la formă , pe când validitatea se referă la ceea ce este esențial
pentru ca un act juridic să poată exista. Canonul enumeră acele cazuri în care se poate
binecuvânta licit o căsătorie de către un ministru competent: se dă cazul în care un paroh trebuie
să binecuvin teze o căsătorie dintre doi rromi care pot să demonstreze că sunt botezați; dintre
aceștia, unul este greco -catolic, deci preotul (conf. can. 829) este competent să celebreze
căsătoria în propria parohie. Pentru liceitatea celebrării canonul stabilește une le cerințe:
ministrul trebuie să se asigure de existența domiciliului sau quasi -domiciliului, sau cel puțin de
existența locuinței celor doi miri. Cazurile sunt prezentate de conținutul canonului. Trebuie să
subliniem doar faptul că prin loc exclusiv al un ei alte Biserici sui iuris se înțelege orice loc de
cult al unei alte Biserici sui iuris diversă de cea a mirilor. Ex: doi greco -catolici vor să se
căsătorească în catedrala Sf. Iosif din București, pentru că parohul le este amic de familie, iar ei
s-au în țeles cu parohul greco -catolic competent asupra acestui loc. În acest caz, catedrala, care
este latină, este considerată în raport cu cei doi greco -catolici ca fiind locul exclusiv al unei alte
Biserici sui iuris.
Prezentând și aici caracterul de prevalen ță al soțului în mentalitatea orientală, parohul
viitorului mir, are precedență în celebrare, față de parohul miresei. Oricum aceste norme țin
strict de formă (liceitate), deci în caz de neaplicare nu se riscă o celebrare invalidă. Oricum
norma tinde să în curajeze anumite practici: totuși, sunt viitori miri cei care hotăresc de comun
acord, locul și data căsătoriei, deci și a ministrul.

Forma de celebrare extraordinară a căsătoriei în prezența martorilor
(can. 832). Căsătoria este în mod esențial constit uită de liberul consens exprimat de către
cele două părți, iar CCEO (ca și CIC de altfel) prevede și pentru acest sacrament o formă de
celebrare extraordinară. În cazul acesta, prin celebrare extraordinară înțelegem acea celebrare
validă, realizată doar în prezența strictă a elementelor care conferă acesteia eficacitate. Aceste
cazuri anormale și extraordinare, se cer totuși a fi rezolvate pentru a asigura fiecărei persoane
dreptul natural de a realiza o căsătorie chiar și în condiții extreme: nu trebuie ui tat faptul că
fiecare persoană este subiect de obligații și drepturi iar suprema lege este salus animarum.
Condiția care se pune pentru celebrarea unei căsătorii în absența ministrului sacru și
numai în prezența martorilor, este ca acest ministru să nu poa tă fi interpelat pentru a celebra
căsătoria: cum este normal, în aceste cazuri se observă și mai mult valoarea consensului care
fecit matrimonium. Imposibilitatea interpelării ministrului competent trebuie să fie fizică sau
morală. Un alt caz de celebrare doar în prezența martorilor este cel cauzat de un real pericol de
moarte, sau chiar și în lipsa acestui pericol când se presupune că aceastp stare de lucruri nu va
dura mai mult de o lună (ex. Teritoriile de misiune sau acolo unde unui singur preot îi sun t
încredințate vaste teritorii, pe care le poate vizita doar rar). În absența unui preot competent,
Biserica admite administrarea sacramentului și de către un preot acatolic. Se face clară distincție
între miniștrii ortodocși și cei protestanți: sacramentu l trebuie binecuvântat, deci ministrul
trebuie să aibe o doctrină matrimonială cât mai apropiată de cea catolică. În cazul ortodocșilor
problema validității căsătoriei nu se pune. Mai delicată este problema referitoare la miniștrii
protestanți…. În ciuda existenței unor astfel de cazuri extreme, mirilor care au celebrat o astfel

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
52
de căsătorie li se cere totuși să nu neglijeze primirea binecuvântării căsătoriei din partea
preotului catolic.
Cât despre martori, canonul nu stabilește nici o cerență aprticular ă: rezultă deci, că
oricine poate să desfășoare această funcție, cu condiția să fie capabil să mărturisească despre
acest lucru: excluderea inabililor, care din lipsa uzului rațiunii nu pot realiza un act uman de o
asemenea însemnătate.

Posibilitatea cele brării căsătoriei dintre
doi orientali acatolici de către un ministru catolic
prezentată de can. 833, întărește principiul stabilit de can. 671 §4. Canonul este un
model în administrarea sacramentului ca izvor prim de har, de care pot beneficia nu doar
catolicii, ci și cei care pentru moment nu se găsesc în deplină comuniune cu Biserica catolică.
Canonul are același scop ca și can. precedent 832. Condițiile de celebrare în aceste cazuri, sunt
stabilite de către canon: se cere facultatea primită de la prop riul Ierarh (în lipsa acesteia se
celebrează totuși valid, vezi §2); mirii acatolici să nu poată face apel la propriul lor ministru, și
să ceară celebrarea în mod spontan; să nu existe impedimente matrimoniale. Chiar dacă se
celebrează fără facultatea aco rdată de către Ierarh, ministrul să nu întârzâie să comunice acest
lucru autorității competente față de care sunt supuși mirii acatolici.

Obligația referitoare la respectarea formei canonice
prevăzută de can. 834, îi obligă doar pe catolici sau pe cei ca re au fost primiți în aceasta,
conform can. 1 și 1490. Forma de celebrare a căsătoriei trebuie respectată dacă cel puțin unul
dintre viitorii miri este botezat catolic sau a fost primit în aceasta (vezi can. 828). Can. 834 se
aplică așadar pro validitatem mai ales în cazul căsătoriilor mixte, dar și în cazul căsătoriilor
dintre doi catolici dintre care unul este latin. Respectarea formei este obligatorie deci pentru toți
catolicii orientali. În cazul căsătoriei mixte cu ortodocși, această problemă nu ar tre bui să existe
pentru Bisericile ortodoxe împărtășesc aceiași doctrină canonică referitoare la forma de
celebrare a căsătoriei. În cazul unor astfel de căsătorii (oriental catolic și oriental acatolic), legea
îl obligă pe catolic nu atât la observanța forme i, care are valoare doar din punct de vedere al
liceității, ci mai ales la primirea binecuvântării preotului, care este cerută pentru validitatea (§2).
Vă invit să clarificați acest argument prin lecturarea documentelor conciliare OE 18 și
UR 15 referitoar e la Bisericile orientale acatolice și UR 19 și 22 referitoare la comunitățile
născute din Reformă.
Căsătoriile dintre catolici și nebotezați (disparitate de cult) nu sunt sacramente adevărate.
Doar botezatul valid este apt să primească celelalte sacrament e (can. 675 §2). În astfel de
căsătorii, pentru a veni în ajutorul părții catolice care dorește o căsătorie „în Domnul”, Biserica
impune ad validitatem nu doar acordarea licenței în termenii stabiliți de can. 803, ci și
binecuvântarea acestei uniri, care n u este sacrament adevărat.

Dispensa de la forma de celebrare
a sacramentului căsătoriei este o chestiune rezervată Scaunului Apostolic (can. 48), dar și
Patriarhului pentru cauze foarte grave (can. 835). După cum se poate observa din tabelul
prezentat la impedimente, mai pot acorda această dispensă in periculo mortis doar propriilor

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
53
supuși sau pe cei care locuiesc în propria parohie, parohul sau alt preot competent în celebrarea
sacramentului căsătoriei (can. 796 §2).

Celebrarea liturgică a sacramentului
(can. 836) ca de altfel și toate celelalte sacramente, se face conform cărților liturgice
aprobate de autoritatea competentă. Ritul trebuie să fie cel prezentat în aceste cărți și conform
rubricaturii existente în acestea. Atenție la distincția dintre form a canonică și forma liturgică:
între aceste două forme există o diferență netă. Doar din curiozitate, dar și pentru examen, vezi
cann. 199, 674, 656, 657, 668. Canonul nostru stabilește deci observarea prescripților cărților
liturgice în cazul celebrării s acramentului căsăstoriei; excepția o dau cazurile de necesitate.

Prezența personală a mirilor
pentru celebrarea validă a căsătoriei este obligatorie (can. 837). Pentru a se putea celebra
o căsătorie validă, consensul ca și act pozitiv de voință trebuie m anifestat personal. Disciplina,
latină diversă de cea orientală acceptă o excepție de la această regulă admițând căsătoria prin
procurator. Teologia și doctrina canonică orientală nu cunoaște însă această formă de celebrare,
iar canonul nu lasă spațiu la i nterpretări eronate: acesta cere prezență simultana și schimb de
consens reciproc. Se lasă totuși spațiu la introducerea unei norme de drept particular, care
permițând această formă de celebrare, trebuie să stabilească și modalitatea concretă de realizare
a unei astfel de căsătorii. Rămâne totuși stranie acceptarea acestei forme de celebrare, când
procuratorul pentru căsătorie este de același sex cu mirele prezent.

Locul celebrării
sacramentului este biserica parohială a soțului (cann. 831 §2 și 838). Se p oate celebra și
în alt loc sacru (capelă) decât biserica (can. 869) dar în acest caz se cere ad liceitatem licența
Ierarhului sau a Parohului. Cât despre timpul celebrării sacramentului se va ține cont de
normativa stabilită de dreptul particular al propri ei Biserici sui iuris.

Căsătoria se celebrează o singură dată
Can. 839 interzice o ulterioară celebrare pentru cererea consensului. Consensum fecit
matrimonium și din această cauză, un consens liber exprimat în prezența martorilor și a preotului
care asi stă și binecuvintează se bucură de o validitate incontestabilă. Un singur consens este
suficient pentru stabilirea consortium totius vitae, de aceea canonul în discuție interzice în mod
categoric reânnoirea consensului, sau dubla exprimare a acestuia în pr ezența a doi miniștrii, unul
catolic și unul acatolic. (vezi canoanele referitoare la consens).

Căsătoria celebrată în secret
(can. 840) are un caracter cu totul particular, care nu implică dispensa de la forma de
celebrare canonică. Acordarea unei licen țe pentru o astfel de celebrare trebuie să fie justificată
de un motiv grav și urgent, și implică obligația gravă de păstrare a secretului de către toți cei
care au cunoștință despre acest lucru. Din partea ierarhului această obligație încetează în
momentu l în care sfințenția sacramentului este pusă în pericol sau există pericolul unui scandal
iminent.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
54
Ierarhul locului poate acorda licența în urma cererii adresată de către soți, dar și în urma
unei proprii decizii care poate fi luată cu scopul evitării unu i scandal. Adnotarea unei astfel de
căsătorii se va face în arhiva secretă a curiei eparhiale, mai puțin cazul când se opune o cauză
foarte gravă.

Adnotarea celebrării sacramentului
Se face în matricolele căsătoriților. Can. 841 cere parohului unde s -a celebrat căsătoria să
facă modificările necesare atât în matricola (registrul) căsătoriților cât și în cea a botezaților.
Elementele care trebuiesc notate în aceste matricole ajută la identificarea căsătoriei: numele
soților, a preotului care a acordat bine cuvântarea, a martorilor, data celebrării, eventuala
acordare a dispensei, etc… Atestatul care certifică schimbarea statului religios prin căsătoria
canonică, trebuie comunicat parohului părților, astfel încât să se poată opera modificările
necesare și î n matricola botezaților. Can. 842 stabilește realizarea modificărilor care trebuiesc
operate în matricola botezaților și a căsătoriților, când unuia sau ambilor soți li se modifică
statutul juridic (devin văduvi sau liberi de legătura matrimonială în urma declarării nulității
căsătoriei).

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
55
BIBLIOGRAFIE

1. AAVV, Il matrimonio nel codice dei canoni delle chiese orientali, Libreria Editrice
Vaticana, Città del Vaticano, 1994 .
2. Catechismo della Chiesa Catolica, Corrigenda di contenuti, Libreria Editrice Vaticana,
art. 1632.
3. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano -Catolică, București, 1993.
4. Chirvariu V., Drept matrimonial, Oradea Mare, 1933.
5. Conciliul din Trento, Sesiunea XXIV, 11 noiembrie 1563, Doctrina asupra
sacramentului căsătoriei Tametsi , în Instituto per le Scienze religiose (sub îngrijirea),
Conciliorum Oecumenicorum Decreta¸ Edizioni Dehoniane Bologna, 19912.
6. Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba –
Iuliensis et Fogarasiensis, cel ebrato anno 1872, Blasiu, 1882.
7. Concilium Provinciale Secundum Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba –
Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1882.
8. Concilium Provinciale Tertium Provinciae Ecclesiasticae Graeco -Catholicae Alba –
Iuliensis et Fog arasiensis, celebrato anno 1900, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj
1906 .
9. Conciliul Ecumenic Vatican II, traducerea ARCB, Nyregyhaza 1990.
10. Congregazione per le Chiese Orientali, Istruzione per l’applicazione delle prescrizioni
liturgiche del Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, LEV, Città del Vaticano 1996.
11. Finocchiarro R., Il matrimonio nel diritto canonico, ed. Il Mulino, Imola, 1995.
12. Floca, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1992.
13. Genț I., Administrație bisericească, Oradeamare, 1912.
14. Ghirlanda G., Il diritto nella Chiesa misterodi comunione – Compendio di diritto
eccelsiale, Milano -Roma, 19332, p. 356.
15. Motu Proprio Matrimonia mixta, EV 3/2244.
16. Motu Propriu Crebrae allatae sunt publicat la 22 februarie 1949: AAS 41 (1949).
17. Peter Hünerman (sub îngrijirea lui), Enchiridion Symbolorum definitionum et
declarationum de rebus fidei et morum (ediție bilingvă), Edizioni Dehoniane Bologna,
19962.
18. Pinto, P. V., Commento al codice dei canoni delle Chiese Orientali, LEV , Città de
Vaticano 2001.
19. Prader J., Il Matrimonio in Oriente e Occidente, PIO, Roma, 1992.
20. Prader J., La legislazione matrimoniale latina e orientale , Edizioni Dehoniane Bologna,
Roma, 1993.
21. S. Ignație din Antiohia, Scrisoare către Policarp, V, 1-2: PG 5.
22. Salcahas D., Il sa cramento del matrimonio nel Nuovo Diritto Canonico delle Chiese
orientali, Edizione Dehoniane, 109.
23. Salcahas D., Teologia e disciplina dei sacramenti nel codice latino e orientale , EDB,
Bologna 2015.

DCO II 2017/2018
Pr. Răzvan Iacob VASILE
56
24. Steinhard N., Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei or todoxe române a
Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992.
25. Vasile R. I., L’evoluzione dei principali disturbi psichici nelle cause matrimoniali
canoniche – dalla normativa precedente a quella attuale, PIO, Roma 2015/Tipografia
Surorilor Lauretane, Baia Mare 2015.

http://lumea.catholica.ro/2015/04/10 -lucruri -pe-care-fiecare -catolic -ar-trebui -sa-le-stie-despre –
casatorie/
http://lumea.catholica.ro/2013/10/despre -indisolubilitatea -casatoriei -si-dezbaterea -despre –
divortatii -recasatoriti -si-sacramentele/

Conciliile provinciale
https://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2012/12/conciliulu -provincialu -i.pdf
https://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2012/12/conciliulu -provincialu -ii.pdf
https://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2013/02/conciliu -iii-provi ncial.pdf