– Note de curs – [605097]

1
Universitatea Spiru Haret București
Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanța
Departamentul Științe Juridice

Criminologie
– Note de curs –
An II

Conf. univ.dr. Gheorghe Alecu

2017

2 Cuprins curs: (conform fișei disciplinei)

1. Noțiuni .introductive. .Origine, obiectul, scopul, funcțiile și definiția criminologiei
2. Teoriile cauzalității. Marile curente în criminologie
3. Criminologia sociologică
4. Cauzele fenomenului social al criminalității (Ma crocriminologia)
5. Cauzele crimei ca act individual (Microcriminologia)
6. Modele de reacție socială împotriva criminalității .
7. Tendințe moderne în politica penală
8. Rolul preventiv al criminologiei
9. Modele de prevenire a criminalității
10. Unele concepții despre inf ractor. Resocializarea infractorului
11. Criminalul, personalitate psihopatică
12. Introducere în criminologia clinică
13. Tipuri de personalitate ale infractorului
14. Criminologia în sistemul știintelor și conexiunile sale Tendințe modern penal

3 Note d e curs:
Cursul Nr. 1
NOȚIUNI .INTRODUCTIVE. .OBIECTUL, SCOPUL, FUNCȚIILE ȘI DEFINIȚIA
CRIMINOLOGIEI
1. Obiectul de studiu al criminologiei
1.2. Obiectul criminologiei – analiză sintetică
Considerând drept corect și fundamentat științific punctul de vedere “tradițional” cu privire la
obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptată de cunoștințe, pe măsura dezvoltării
științifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.
Totodată este necesar c a tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel
încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul
științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar ni ci restrâns nejustificat.
Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei,
precum și problematica majoră analizată de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că
obiectul de studiu al crimino logiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul,
victima și reacția socială împotriva criminalității .
1.2.1. Criminalitatea ca fenomen social
Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitate a ca fenomen social,
considerăm că, pentru a transforma această noțiune într -un concept operațional care să permită explicarea
fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen
social, criminalitatea repr ezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale
elementelor componente. Prin aceasta, modelul nostru de analiză evită considerarea criminalității ca o
totalitate a infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de timp dată, poziție care
subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.
Analiza operează, de asemenea, o distincție între criminalitatea reală, aparentă și legală.
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune tot alitatea faptelor penale săvârșite
pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului justiției penale și
înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s -au pronunțat hotărâri de
condamnare rămase definitive.

4 Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră a
criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din div erse motive, rămân necunoscute organelor din
sistemul justiției penale. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifică
încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.
1.2.2. Infracțiunea
Ca element co mponent al sistemului, infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului
infracțional, având identitate, particularități și funcții proprii.
Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la
bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței
determină dificultăți metodologice și conceptuale1 precum și o nedorită interferență cu alte discipline,
cum ar fi sociologia și psihologia socială.
În dreptul penal românesc, conceptul de infracțiune nu este formal, redus la o simplă etichetă pe care
societatea o aplică unor indivizi sau grupuri sociale defavorizate. Consacrat în cuprinsul unei norme
juridice (art. 1 5 C. pen.) acest concept reflectă aspectul material, uman, moral și juridic al conținutului
infracțiunii, evidențiind factorii de condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul
ontologic al acestuia2.
Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a proceselor
dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia își aduce contribuția la
procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea
penală și realitatea s ocială pe care o protejează.
1.2.3. Infractorul
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea
penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită
condiționărilor bio -psiho -sociale care îl determină pe om să încalce legea , să diferențieze infractorul de
non-infractor, persoana care încalcă legea penală fiind considerată ca un eșec al procesului de socializare.
Criminologia a analizat și continuă să s tudieze coordonatele biologice, psihologice, sociale,
economice, culturale etc., care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale și “trecerea la act”3.

1 Nu orice comportament deviant constituie infracțiune, după cum nu orice infracțiune poate fi consider ată ca o faptă
deviantă.
2 R.M. Stănoiu, op.cit., p.28; V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr, A.Boroi, Drept penal, partea
generală , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992, p.67 -114.
3 Asupra acestei probleme ne vom opri, pe larg, în Cap. IV.

5 1.2.4. Victima infracțiunii
Ultimele două decenii au evidențiat un aspect teoretic nou, de r eal interes pentru obiectul
criminologiei, anume victima infracțiunii. Pe bună dreptate s -a reproșat criminologiei că și -a concentrat
eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic.
1.2.5. Reacția so cială împotriva criminalității
Reacția socială intervine atât ante -factum, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post -factum,
prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a infractorilor1.
În conformitate cu opțiunea teoretică prezentată, obiectul sintetic al criminologiei – fenomenul
infracțional – integrează elementele componente într -un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu
proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și fun cțiile părților componente.
Interconexiunile și interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem
și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic orientat spre
identificarea cauze lor criminalității. Cauzalitatea apare însă în dublă ipostază: aceea de scop al studiului
criminologic, dar și de obiect al criminologiei.
2. Scopul criminologiei
Ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o dată cu
evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu. Confruntată cu realitatea infracțională, criminologia a
trebuit să -și reconsidere și să -și reorienteze și problematica referitoare la scop, în sensul includerii
măsurilor de profilaxie a criminal ității.
2.1. Scopul general
Referindu -se la prevenirea și controlul criminalității, J.Pinatel susține că “definirea unei politici de
apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, știință complexă care se sprijină pe
biologie, psihologie, sociologie și științele juridice2.
Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente ,
în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Identic cu scopul științelo r penale, scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile
diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o
știință normativă.

1 Problematica reacției sociale face obiectul Părții a -III-a a cursului.
2 J.Pinatel, La société criminogene, Paris, Ed. Calmann -Levy, 1971, p.7.

6 2.2. Scopul imediat
O altă deosebire se evidențiază în p rivința scopului imediat al celor două discipline. În timp ce
dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale, criminologia urmărește stabilirea cauzelor
care determină producerea criminalității.
3. Funcțiile criminologiei
Opiniile teoretic e cu privire la obiectul și scopul criminologiei se regăsesc și în concepțiile despre
funcțiile acestei discipline.
Astfel, cea mai mare parte a reprezentanților criminologiei tradiționale consideră că aceasta are o
funcție descriptivă și una explicativă .
Promotorii tendințelor moderne care militează pentru o implicare mai mare în sfera politicii penale
adaugă funcția predictivă (anticipativă) și funcția profilactică (preventivă)1.
3.1. Funcția descriptivă
Fenomenologia2 criminalității a constituit o condiție absolut necesară cunoașterii obiectului de studiu
al criminologiei. H. Mannheim include în noțiunea de fenomenologie sau simptomatologie a crimei
observarea și colectarea datelor referitoare la criminalitate și criminali, tipologiile infractorilor și ale
comportamentelor infracționale, caracteristicile fizico -psihice ale acestora și evoluția carierei lor
criminale, starea și dinamica faptelor antisociale comise3.
Conceptele operaționale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea și actul4.
Mediul este un concept operațional care are mai multe accepțiuni:
– mediul fizic sau geografic .
– mediul social .
– mediul social global ;
– mediul personal sau psihosocial5.
Cu privire la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian E. de Gre eff1 distinge:
– mediul ineluctabil (mediul familial);
– mediul ocazional (școlar, profesional etc.);

1 Conf. R.M. Stănoiu, op.cit., p.32.
2 Prin fenomenologie se înțelege studiul descriptiv al u nui ansamblu de fenomene , P.Popescu -Neveanu, Dicționar de
psihologie , București, Ed.Albatros, 1978, p. 268.
3 H.Mannheim, op.cit., p p.3-14.
4 Idem.
5 Idem.

7 – mediul ales sau acceptat (anturaj);
– mediul impus (militar, penitenciar).
Terenul este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin bioconstituți onal ale
individului . Pentru a -i determina sfera, J. Pinatel2 face următoarele precizări:
– la bază este ereditatea , moștenirea informațională genetică;
– dacă la ereditate se adaugă mutațiile genetice , se obține nativul ;
– dacă la nativ se adaugă modificările i ntervenite asupra fătului, în uter, se obține congenitalul ;
– dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creșterea, se obține
constituționalul ;
– dacă la constituțional se adaugă modificările determinate de influențele fizice și psihice de -a
lungul existenței umane, se obține terenul .
Personalitatea este un concept pe care îl vom trata pe larg într -un capitol ulterior. Diversitatea de
opinii cu privire la acest concept este determinată de apartenența autorilor la orientări teor etice diferite. În
ce ne privește, preferăm definiția formulată în psihologie: personalitatea semnifică subiectul uman
considerat ca unitate biopsihosocială, purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice3.
Situația reprezintă, în sens larg, ansamblul de împrejurări obiective și subiective ce precede actul
criminal în care este implicată personalitatea.
Criminologul suedez Olof Kinberg a acordat o importanță aparte situațiilor precriminale ,
distingând în această perspectivă4:
– situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de infractor;
– situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor;
– situații mixte sau intermediare în care, pe de o parte, situația este căutată, iar pe de altă parte
există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite
fapta.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate – situație a fost pus în evidență de criminologul
austriac Exner, care a demonstrat că modalitățile de execuție a unor infracțiuni pot fi facilitate de anumite
împrejurări, circumstanțe favorabile.
Actul infracțional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situații.

1 E.de Greeff, Introduction à la criminologie , Bruxelles, Ed.Van den Plas, 1946, p.83 -133.
2 J.Pinatel, op.cit., p.45 -46.
3 P.Popescu -Neveanu, op.cit., p.532 -533.
4 O.Kinberg, Les situations psychologiques précriminelles révélatrices des caracteres de l'état dangereux , Bulletin de la
Société Internationale de Criminologie, 1951, p.11 -26, citat de J.Pinatel, op.cit., p.48.

8 În criminologia clinică, complexul personalitate – situație constituie schema fu ndamentală a
explicației “trecerii la act”1.
De asemenea, analiza științifică a stării și dinamicii criminalității nu poate evita analiza corelativă a
unui complex de factori, între care menționăm: indicatorii dezvoltării social -economice, tipul cultural
predominant, modelul de politică penală, cadrul legislativ etc.
3.2. Funcția explicativă
Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează fenomenul
infracțional reprezintă scopul imediat al cercetării criminolog ice. De aici decurge importanța funcției
explicative a criminologiei2.
Principalele concepte operaționale de ordin explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza, condiția,
efectul, factorul, mobilul, indicele.
Pentru clarificarea conceptelor operațio nale utilizate pentru explicarea fenomenului infracțional,
adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea
infracțiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societății sau grupului
studiat3.
3.3. Funcția predictivă (anticipativă)
Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele științifice din alte domenii
ale cunoașterii, de la modelele matematice, până la cele informatice și euristice4.
Conceptel e operaționale de ordin predictiv utilizate cu o frecvență mai mare sunt: prezent, viitor,
probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză.
3.4. Funcția profilactică (preventivă)
Funcția profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalității, în înlănțuirea lor logică și transpunerea acestora într -un sistem coerent de măsuri de
prevenire și combatere a fenomenului infracțional.
Conceptele operaționale pe care criminologia le utilizea ză în domeniul preventiv sunt: reacție
socială, control social, modelul clasic de prevenire (prevenire generală, prevenire specială), modelul

1 J.Pinatel, op.cit., p.48 -49.
2 R.M. Stănoiu, op.cit., p.35.
3 J.Pinatel, Traité. . . op.cit., p.51.
4 Euristica este știința care are ca obiect studierea activității creatoare, a metodologiei și tehnicii inovației intelectu ale – Mic
dicționar enciclopedic, București, Ed.științifică și enciclopedică, 1978, p.356.

9 social de prevenire (prevenire primară, secundară și terțiară), modelul situațional de prevenire, răspuns
social, tratament, resocializare, reintegrare socială.
4. Definiția criminologiei
Concluzionând, vom defini criminologia ca fiind știința care studiază fenomenul social al
criminalității, în scopul prevenirii și combaterii acestuia .

10 Cursul Nr. 2
TTEEOORRIIIILLEE CCAAUUZZAALLIITTĂĂȚȚIIII
MMAARRIILLEE CCUURREENNTTEE ÎÎNN CCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIEE
AA.. OOrriieennttaarreeaa bbiioollooggiiccăă
Problema tratării marilor curente în criminologie este deosebit de sensibilă deoarece se întâmplă
frecvent ca oamenii de știință care au o orientare comună în problemele esențiale ale domeniului cercetat
să aibă opinii diferite în privința altor aspecte ale aceluiași domeniu.
În cadrul orientării biologice, sau antropologic – biologice cum mai este ea denumită, sunt reunite
teorii care conferă factorilor biologici o importanță hotărâtoare în ge neza crimei. Caracteristic pentru
ansamblul acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului, încercarea de a
demonstra existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferențiază infractorul de non –
infra ctor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului.
1. Cesare Lombroso. Teoria atavismului evoluționist
Referitor la opera sa C. Lombroso afirma că a fost pregătită de predecesorii săi. “Eu, sublinia autorul,
n-am făcut decât să dau u n corp mai organic concluziilor care pluteau în aer, încă nedescoperite”. Atât
J.Pinatel, cât și H.Mannheim subliniază că originea teoriei lui C.Lombroso se găsește în teoriile
evoluționiste ale lui Darwin, în lucrările de frenologie ale medicului vienez F rederik Joseph Gall (1758 –
1828), în studiile de fizionomie ale lui J.K. Lavater (1741 -1801), în conceptele lui Charles Morel asupra
rolului degenerescenței speciei umane etc.
După terminarea studiilor de medicină, Lombroso a efectuat unele cercetări în do meniul patologiei
craniului și psihiatriei, iar în anul 1876 a publicat cea mai cunoscută lucrare o sa, “ L'uomo delinquente ”
(Omul delincvent).
În primele ediții ale acestei lucrări, Lombroso extinde concepția lui Gall cu privire la corelația dintre
anoma liile craniului și funcțiile creierului și la alte trăsături ale individului. În urma efectuării unor
examene antropometrice, medicale și psihologice asupra a 5907 delincvenți, el a formulat ipoteza
atavismului evoluționist , potrivit căreia, caracterele om ului primitiv pot apare la anumite persoane sub
forma unor “ stigmate anatomice ” (malformații ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală,
dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor și
picioarel or). Ulterior Lombroso a lărgit această ipoteză incluzând degenerescența epileptică, precum și
alte anomalii de natură fiziologică, constituțională și psihologică. Când la o persoană sunt întrunite mai
multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un criminal înnăscut , un individ cu puternice

11 înclinații criminogene, care nu pot fi neutralizate prin influența pozitivă a mediului (termenul de “criminal
înnăscut” nu a fost inventat de Lombroso, ci de discipolul său, Enrico Ferri1).
Teoriile lui Lo mbroso au determinat, la vremea respectivă, replici severe, în special din partea lui
Lacassagne, Manouvrier, Topinard și Gabriel Tarde, care au subliniat lipsa de fundament științific a
conceptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca ș i erorile de ordin metodologic.
La începutul secolului al XX -lea, cercetătorul englez Charles Goring**, în lucrarea “The English
Convict” (Condamnatul englez), a dat o puternică replică teoriei lombrosiene , după un studiu pe un
eșantion de 3000 de deținuț i recidiviști, sintetizând 96 de trăsături.
3. Teoriile biotipurilor criminale
În lucrarea “Physique and Character” (Fizic și caracter), Kretschmer și -a propus să analizeze relațiile
complexe existente între diferitele tipuri biologice și anormalitatea me ntală și a caracterului.
Pornind de la conformația fizică a individului, el a stabilit următoarele tipuri:
a. leptosom sau astenic , caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguști și musculatură
subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;
b. atletic, cu musculatură puternică, robust, prezintă o bună stabilitate psihologică dar ocazional
poate deveni exploziv;
c. picnic , scund și rotund, cu tendințe spre îngrășare; este prietenos și sociabil.
Autorul apreciază că tipurile mixte au o mare frecvență. Î ntre acestea, el a acordat atenție tipului
displastic , particularizat prin anumite disfuncționalități glandulare. Concluziile lui Kretschmer cu privire
la relația dintre aceste tipuri și criminalitate sunt următoarele:
– există o distribuție relativ egală a tipurilor identificate, în câmp infracțional;
– există o anumită corelație între tipul constituțional și tipul de infracțiune, astenicul fiind
asociat cu infracțiunile contra proprietății, atleticul cu infracțiunile contra persoanei, picnicul
cu fraudele, e scrocheriile, displasticul cu infracțiunile sexuale.
Mult mai influentă a fost teoria tipologică elaborată de tipologul american W.Sheldon. Ea se bazează
pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind un raport între dezvoltarea corporală și trăsăt urile
energodinamice ale personalității de tipul:
– endomorf -viscerotonic (cu o dezvoltare mai pronunțată a organelor interne);
– mezomorf -stomatotonic (cu o dezvoltare puternică a musculaturii);
– ectomorf -cerebrotonic (cu o mai mare dezvoltare a scoarței cereb rale și a inteligenței).

12 Sheldon a stabilit pe cale experimentală că cele mai multe cazuri de delincvență apar în cazul tipului
mezomorf.
Teoriile biotipologice au fost analizate și criticate sever de Edwin Sutherland și Donald Cressey, care
le-au apreci at drept lipsite de suport științific. Cu toate acestea, linia de cercetare tipologică nu a fost
abandonată.
5. Teoria constituției delincvente
Această teorie a fost promovată de italianul Benigno di Tulio care a utilizat un concept fundamental
similar ce lui folosit de Kinberg, dar cu o semnificație mai largă. În opinia lui di Tulio constituția
cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare și congenitale, iar pe de altă parte, elemente dobândite
în timpul vieții în special în prima ei parte.
Un concept im portant în teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezintă nivelul de la care
excitațiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracțional .

BB.. OOrriieennttaarreeaa ppssiihhoollooggiiccăă
1. Caracterizare
Orientarea psihologică grupează principalele teor ii criminologice care au în comun conceptul de
personalitate criminală ca bază teoretică a explicării cauzalității fenomenului infracțional.
2. Perspectiva psihanalitică
2.1. Teoria freudiană
Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austria cul Sigmund Freud (1856 -1939), a
dominat orientarea psihologică în criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, el a încercat
să demonstreze existența unei personalități antisociale ce ține de sfera psihologiei normale și să explice
mecan ismul de formare a acesteia.
Teoria lui Freud a fost elaborată în două etape. Într -o primă etapă, una din cele mai cunoscute idei
ale acestei teorii a fost cea referitoare la inconștient , “partea invizibilă a aisbergului, care formează cel
mai larg și, în tr-un anume fel, cel mai puternic sector al minții noastre”. Acesta este distinct de
preconștient care, deși în mod normal este similar inconștientului, poate fi stimulat prin procesele
gândirii și deveni conștient . Inconștientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului și memoria sa
refulată (reprimată, alungată) din sfera conștientului în inconștient, în mare parte provenind din
experiențele traumatizante din timpul copilăriei timpurii.

13 În viziunea lui Freud, pulsiunile inconștiente reprezintă factorul determinant al vieții psihice .
Inconștientul, preconștientul și conștientul sunt concepute de Freud ca niște entități autonome între care
impulsurile circulă pe verticală, ascendent și descendent.
Ulterior, Freud și -a îmbunătățit teoria, propunân d o nouă structurare a psihicului uman. Cea de -a
doua clasificare freudiană se referă la personalitate și cuprinde Eul, Supereul și Sinele.
Eul (Ego) reprezintă conștiința de sine , nucleul personalității, în alcătuirea căreia intră cunoștințele
și imagine a despre sine, precum și atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele mai importante
interese și valori.
Supereul (Super -Ego) este conștiința morală și constituie expresia existenței individului în mediul
social, purtătorul normelor etico -morale ș i al regulilor de conviețuire socială. Supereul este achiziția
recentă și relativ fragilă a individului, dezvoltată în conformitate cu normele și nivelul socio -cultural al
comunității din care face parte.
Sinele (Id), una din cele trei entități ale person alității, constituie un complex de instincte și tendințe
refulate, care are caracter apersonal și nu este trăit în mod conștient. El constituie polul pulsional al
personalității, depozitar al tendințelor instinctive predominant sexuale și agresive (expresi e a instinctelor
vieții și morții), care pune organismul în tensiune .
În mod natural, Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive și conștiința morală a
individului, dând o formă acceptabilă dorințelor Sinelui, astfel încât să le f acă mai acceptabile pentru
Supereu, într -un proces numit sublimare . Echilibrul se poate obține, temporar, și prin deturnarea de la
scopul inițial a impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberării energiilor latente (ex.: prin sport), în
cadrul unui p roces de compensare .
Freud insistă asupra faptului că entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este
Supereul, în funcție de tipul de structurare al acestuia, care ar putea fi interpretat astfel:
a) insuficienta structurare a Supereului per mite acceptarea nediferențiată a instinctelor și
tendințelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaștere, nepricepere,
indiferență ori lipsă de maturitate socială.
b) structurarea negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale
care, în timp, a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate.
c) structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conștiințe morale extremiste.
Acest tip de Supereu are dr ept caracteristică faptul că indivizii asimilează, inițial, norme sociale pozitive,
din categoria celor dominante în societate.
Supereul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându -se, sau nu, ordinului de a controla
și stăpâni pulsiunile Sine lui.

14 În clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a
săvârșit infracțiunea datorită complexului de vinovăție .
2.2. Teorii psihanalitice post -freudiene
Freud nu a fost un criminolog. Preocupările sale în legătură cu mecanismele psihologice care
declanșează comportamentul infracțional au fost mai degrabă episodice.
În schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influențat în mare măsură cercetările
criminologice ulterioare, rezultând un număr importa nt de teorii al căror model etiologic este psihanalitic
sau psihologic.
2.2.1 . Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologică a
comportamentului infracțional aparține lui Alfred Adler (1870 -1937), care a devenit cunoscut în urma
inventării conceptului de “complex de inferioritate ”.
Teoria lui Adler pleacă de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanșează dorința
acestuia de a -și depăși condiția proprie, în contextul unor relații de compensare sau supracompe nsare .
Legea compensației în natură este recunoscută de multă vreme și este pusa în legătură cu conceptul de
sublimare al lui Freud.
În cazul în care deficiența nu este depășită, sentimentul de inferioritate poate degenera în complex
de inferioritate .
Complexul de inferioritate poate conduce la săvârșirea de infracțiuni, deoarece acesta este o cale
extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenția opiniei publice, în felul acesta compensându -și
psihologic propria inferioritate.
2.2.2 . Criminolog ii americani F.Alexander și H.Staub au utilizat entitățile psihice propuse de Freud
pentru analiza diferitelor tipologii infracționale. Astfel, în cazul infractorilor din obișnuință nu ar exista
un conflict între Eu și Supereu, întrucât aceștia aparțin unu i mediu antisocial iar conduita lor este
conformă normelor care guvernează acest mediu. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora își
suspendă funcția morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibrul.
2.2.3 . Psih analistul August Aichorn a utilizat noțiunile referitoare la nevroze și psihoze pentru a
explica anumite comportamente antisociale. Acesta considera că, deși mediul social (factorii exogeni) îl
influențează pe individ, acesta nu trece la săvârșirea faptei penale decât dacă este predispus în această
direcție. Aichorn a numit această predispoziție – “delincvență latentă”. Cercetările lui August Aichorn au
fost continuate de Kate Friedlander.
2.2.4 . O anumită influență asupra criminologiei au avut și tipologi ile construite pe baze
psihanalitice . Carl Gustav Jung (1875 -1960) joacă un rol important în acest domeniu, în principal
datorită introducerii tipului psihologic și conceptelor sale de introvertit și extrovertit . Aplicarea acestor

15 concepte în criminologie aparține, în special, lui H.Eysenck care, încercând să demonstreze existența unei
personalități specifice a infractorului, consideră că principala cauză a criminalității trebuie văzută în
eșecul unei anumite componente a personalității de a se comporta acc eptabil din punct de vedere social.
3. Teoria psihomorală
Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este criminologul belgian Etienne de Greef . El
consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de
instincte: de apărare și de simpatie. În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera, determinând un
sentiment de injustiție, o stare de inhibiție și indiferență afectivă. În opinia autorului, personalitatea
infractorului se structurează de -a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit
proces criminogen , care îl conduce la comiterea actului infracțional.
În evoluția acestui proces se disting trei etape. În prima etapă, numită de autor “ faza asentimentului
temperat ”, individul norma l suferă o degradare progresivă a personalității ca urmare a unor frustrări
repetate.
În cea de -a doua etapă, denumită a “ asentimentului formulat ”, individul acceptă comiterea crimei, își
caută justificări, caută un mediu mai tolerant.
În cea de -a treia etapă apare “ criza ”, în decursul căreia este acceptată eliminarea victimei,
așteptându -se ocazia favorabilă pentru “trecerea la act”. În această ultimă fază, individul trece printr -o
“stare psihică periculoasă ”, care prefigurează “ trecerea la act ”.
Proces ul criminogen este axat de E. de Greef pe un Eu care consimte și tolerează ideea crimei.
Elementul de diferențiere între infractor și noninfractor constă în faptul că infractorul trece mai ușor la
comiterea actului, într -o situație favorabilă, deci o difer ență de grad . Trăsătura psihică fundamentală care
permite trecerea la act ar fi indiferența afectivă a individului.
4. Teoria personalității criminale
Teoria lui Pinatel este axată pe conceptul de personalitate criminală în cadrul căruia sintetizează
elem entele esențiale ale teoriilor anterioare, mai ales viziunea dinamică asupra entităților
personalității și abordarea diferențiată a mecanismelor și proceselor criminogene ale trecerii la act
din varianta psihomorală.
Respingând teza existenței unei difere nțe de natură umană între infractori și noninfractori, Pinatel
preia opinia lui Etienne de Greef, conform căreia există o diferență de grad1 între personalitatea celor
două categorii, precum și între diferitele categorii de infractori (de la ocazional la r ecidivistul înrăit).

1 Gradul este nivelul de la care impulsurile endogene și excitațiile exogene îl determină pe individ să comită fapta
antisocială.

16 Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică,
agresivitatea și indiferența afectivă) , luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane și
numai reunirea lor în tr-o constelație conferă personalității un caracter infracțional. Această constelație de
trăsături ar reprezenta nucleul central al personalității criminale, care apare ca o rezultantă și nu ca un
destin1.
Pentru Pinatel, teoria personalității criminale, construită pe bazele criminologiei generale, a constituit
o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice2, vizând tratamentul și resocializarea infractorilor.

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.67.
2 J.Pinatel, op.cit., p.477 -478.

17 CCuurrssuull NNrr.. 33
CCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIAA SSOOCCIIOOLLOOGGIICCĂĂ
1. Bazele istorice ale criminologie i sociologice
Atât reprezentanții orientării biologice, cât și cei ai orientării psihologice au abordat cu prioritate
etiologia de ordin endogen a criminalității. Teoriile elaborate în acest plan al cercetării științifice au fost
considerate nesatisfăcăto are de către adepții orientării sociologice, care au preferat analiza cauzelor de
ordin exogen , acordând o deosebită importanță determinărilor de ordin social, absolutizând, uneori,
procesul de socializare a omului.
Orientarea sociologică în criminologie a furnizat o consistentă literatură de specialitate, structurată
într-o mare diversitate de curente, teorii și opinii inspirate de sociologia și psihologia socială. Primele
explicații etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de școala franco -belgiană a
mediului social, din cuprinsul căreia se detașează unele aspecte interesante care impun o prezentare
detaliată.
1.2. Școala sociologică. Teoria lui Durkheim
Emile Durkheim (1858 -1917) fiind unul din fondatorii sociologiei ca științ ă prin teoria sa a influențat
profund gândirea criminologică modernă, conform căreia criminalitatea este un fenomen social normal ,
care se manifestă inevitabil în toate societățile. Din această poziție teoretică rezultă că infracționalitatea
nu este determ inată de cauze excepționale ci, în primul rând, de structura socio -culturală căreia îi
aparține. Pe de altă parte, criminalitatea trebuie înțeleasă și analizată nu prin ea însăși, ci în strânsă
legătură cu o cultură determinată în timp și spațiu.
Crima , afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică, făcând diferența între bine și rău și
atrăgând atenția asupra stării sociale precare a unei națiuni.
O altă contribuție valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea de către
Durkheim a conceptului de anomie (de la grecescul a nomos – fără norme), care desemnează o stare
obiectivă a mediului social, caracterizată printr -o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruște (războaie, revoluții, crize economice e tc.).
2. Enrico Ferri. Teoria sociologică multifactorială
Jurist și sociolog, profesor universitar și avocat celebru, autor de cursuri și lucrări științifice
renumite, Enrico Ferri (1856 -1929) a fost considerat drept fondatorul criminologiei sociologice1.

1 J.Pinatel, op.cit., p.69.

18 Discipol al lui Lombroso, Ferri acceptă determinismul endogen al maestrului său, dar își pune
întrebarea firească de ce în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit infracțiuni .
Cu ocazia celui de -al IV -lea Congres Internațional de Antro pologie Criminală de la Geneva
(1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni :
– factori antropologici (endogeni ) reprezentați în trei grupe : cei care țin de constituția organică
a infractorului, cei care corespund constituției s ale psihice și în ultimul rând caracteristicile
personale (vârstă, sex etc.)1;
– factori fizici sau cosmo -telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condițiile atmosferice
etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;
– factorii mediului social : densitatea populației, familia, educația, opinia publică, producția
industrială, alcoolismul, organizarea economică și politică etc.
În viziunea sa asupra sociologiei criminalității, Ferri reunește două elemente care vor constitui baza
teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei: elementul de sinteză obținut prin culegerea
datelor oferite de alte discipline cu preocupări criminologice și studiul analitic al fenomenului
infracțional considerat ca fiind determinat de viața socială2.
3. Te orii sociologice moderne. Modelul consensual
Diversitatea acestor teorii din sec. Al XX -lea face dificilă încercarea de clasificare a lor, de includere
într-un curent teoretic anume. Unii autori3 au clasificat teoriile sociologice moderne în trei orientăr i:
– teoriile structurii sociale , care includ curentul culturalist și curentul funcționalist;
– teoriile proceselor sociale , care cuprind teoriile învățării, ale controlului social și ale
“etichetării” sociale;
– teoriile conflictului social .
Perspectiva propus ă de criminologul canadian Denis Szabo4, conform căreia teoriile sociologice
moderne sunt subsumate fie modelului consensual, fie modelului conflictual.
Modelul consensual inspirat îndeosebi de gândirea teoretică a lui Durkheim, Pareto și Parsons a
domina t criminologia sociologică de la începutul secolului XX până în jurul anului 1960. El se
caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural și sistemul social.

1 R.Gassin, op.cit., p.165.
2 D.Szabo, Le point de vue socio -cultural dans l'étiologie de la conduite delinquante , în vol. Travaux du XVI Cours
International de Criminologie , Paris, 1968, p.100 , citat de R.M.Stănoiu, op.cit.,p.73.
3 L.Siegel, op.cit., p.164 și urm.
4 D.Szabo, Criminologie et politique criminelle , Bruxelles – Montreal, Vrin -P.U.M., 1978, p.40 și urm.

19 La anumite conflicte se prezumă că adaptarea la condițiile evolutive constituie regula de funcționare
a societății. Ruptura, dacă survine, reprezintă un eșec al procesului de adaptare .
Teoriile modelului consensual îl consideră pe infractor un neadaptat și propun, drept remediu,
diverse modele de resocializare a acestuia.
Esența acestor t eorii constă în recunoașterea existenței unor norme care ocrotesc valorile sociale
dominante , a căror încălcare îl plasează pe individ în categoria infractorilor1.
3.1. Școala ecologică de la Chicago
De o mare audiență în anii '20 -'30 s-au bucurat teorii le inspirate de orientarea ecologică a școlii din
Chicago , conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal -vegetal, biologic -psihologic etc.)
din momentul în care intră în relații cu alte elemente este susceptibil de a fi implicat într -o relație cauzală.
În aceeași manieră, relația dintre om și societate este examinată prin intermediul particularităților
ecologice. Metodele teoretice ale școlii ecologice de la Chicago au fost popularizate de Henry McKay,
Clifford R.Shaw și Frederick Thrasher.
Autorii au evidențiat existența unor corelații între delincvență și perturbările sociale în zonele de
deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, șomaj, condiții de muncă nefavorabile, învățământ
dezorganizat etc.). Delincvența apare astfel ca un fen omen de respingere, specific cartierelor sărace,
reprezentanții școlii din Chicago formulând conceptul de zonă criminogenă specifică (delinquency area)2.
Introducând o nouă variabilă – ecologia urbană – în studiul criminalității, reprezentanții școlii
ecologice au deschis calea unei întregi generații de criminologi care s -au concentrat asupra determinării
comportamentului delincvent de către factorii sociali.
3.2. Curentul culturalist
Un alt grup de teorii din sfera modelului consensual sunt cele care ap arțin curentului culturalist , care
raportează personalitatea individului la cultura în care se dezvoltă și pe care o asimilează.
Tema centrală a orientării culturaliste în criminologie este raportul dintre cultură și criminalitate .
Aceasta din urmă este privită ca o “adaptare inversă” a indivizilor, care asimilează norme și valori opuse
celor general acceptate de majoritatea membrilor societății.

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.74.
2 L.Siegel, op.cit., p.170 -174; R.M.Stănoiu, op.cit., p.74.

20 3.2.1. Teoria “asociațiilor diferențiate”. Învățarea socială a comportamentului delincvent
Elaborată de Edwin Sutherland, teoria “asociațiilor diferențiate”1 este una din teoriile reprezentative
ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord -americane, Sutherland
elaborează o teorie complexă, propunând o abordare multifactor ială a criminalității, privită ca un fenomen
socio -cultural2.
Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se învață printr -un proces obișnuit de comunicare
cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândește prin asocierea cu indivizi care apre ciază
favorabil acest comportament și prin izolarea (diferențierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil.
Astfel, “asociația diferențiată a unei persoane cu diferiși indivizi” ar sta la baza actului infracțional.
Preluarea teoriei “imitației” de la Gabriel Tarde este evidentă. Este adevărat că omul are o tentație
extraordinară de a imita, mai ales la o vârstă tânără și cu preponderență comportamentele negative, care îl
pun în conflict cu grupul din care face parte (din spirit de frondă, pe baza unui complex de inferioritate ori
din alte motive). Sutherland arată că, dacă asocierea cu modelele criminale este mai timpurie, “învățarea”
se produce mai repede, mai ales dacă “modelul” are un “prestigiu” deosebit. “Asociațiile diferențiate”
apar pe fondul u nor conflicte socio -culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale.
3.2.2. Teoria “conflictului de cultură”
Elaborată de criminologul nord -american Thorsten Sellin în faimoasa sa lucrare “Culture Conflict
and Crime”3 (Conflictul de cultură și criminalitatea), această concepție conține fundamentul teoretic al
curentului culturalist.
Principala premisă a autorului sus -amintit este aceea că normele juridice penale sunt expresia
normelor culturii dominante în societate. Conflictele culturale a par fie prin introducerea unor valori,
norme și obiceiuri străine într -un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în
interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între
normele și va lorile pe care le -a însușit o persoană și normele și valorile dominante în societate. Ca
exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey. Un continuator al lui Thorsten Sellin a
fost sociologul american Walter Miller care a studiat crimina litatea păturilor sociale defavorizate, dar prin
conceptele utilizate el se apropie mai mult de curentul funcționalist.

1 Utilizăm sintagma "asociații diferențiate" în locul celei consacrate – "asociații diferențiale" – apreciind că este în
concordanță cu sensul conceptului folosit de Sutherland. De altfel, în limba română, termenul "diferențial(ă)" are un s ens
mai ales matematic ori tehnic.
2 E.Sutherland , Principles of Criminology , Philadelphia, 1924. În realizarea cursului am dispus de Ediția a VII -a a lucrării
lui Sutherland, Ed.J.B.Lippincott, Philadelphia, 1966.
3 Th.Sellin, Culture Conflict and Crime , New York, Social Science Research Council, bulletin no.41, 1938.

21 3.2.3. Teoria “subculturilor delincvente”
O altă variantă a curentului culturalist este reprezentată de teoria lui Albert Cohen referit oare la
“subculturile delincvente”. Ideea centrală a acestei teorii este aceea că infracționalitatea tinerilor din
clasele defavorizate constituie, de fapt, un protest împotriva normelor culturale dominante în S.U.A..
Problema subculturilor delincvente a fost analizată și de alți cercetători. Astfel, Marvin Wolfgang și
Frank Ferracuti, care au introdus ipoteza subculturilor delincvente în analiza infracțiunilor săvârșite cu
violență, au relevat că există o relație directă între rata omorurilor și modul în care grupul percepe
violența.
3.3. Curentul “funcționalist”
Sociologia “funcționalistă”, denumită astfel întrucât plasează indivizii și grupurile în structuri, roluri
și relații sociale, analizând funcțiile și disfuncțiile existente într -o societate dat ă, a inspirat unele teorii
criminologice de mare interes teoretic.
Ca idee comună, aceste teorii consideră criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare a indivizilor
și grupurilor defavorizate social și economic, incapabile să atingă, prin mijloac e licite, scopurile
(obiectivele) valorizate de societate. De altfel, aceste teorii mai sunt cunoscute și sub numele de “teorii
ale tensiunii sociale ” (strain theories).
3.3.1. Robert K. Merton. Teoria anomiei sociale
Cea mai cunoscută dintre “teoriile t ensiunilor sociale” aparține lui R.K.Merton și este intitulată
teoria anomiei sociale .
Merton a adaptat conceptul de anomie al lui Durkheim la condițiile societății americane, conferindu -i
sensuri noi. Conceptul lui Durkheim, se referea la o anumită lips ă a normativității sociale determinată de
conflicte majore (războaie, revoluții, crize economice) ori de catastrofe naturale. În aceste condiții,
structura socială devine anomică, tinde spre dezintegrare, pentru a se restructura pe baze noi. În acest
sens, anomia este o proprietate a structurii sociale și nu a individului.
Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată individului sub forma frustrării sociale. Ordinea
socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a f i atinse și mijloacele
disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, își face apariția dezorganizarea socială. Deci,
anomia se naște ca rezultat al tensiunii dintre scopuri și mijloace.
Criminalitatea reprezintă reacția individului față de neco ncordanța dintre scopurile vehiculate și
valorizate la nivelul societății și mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste
scopuri, individul recurge adesea la mijloace ilicite.

22 CCuurrssuull NNrr.. 44
CCAAUUZZEELLEE FFEENNOOMMEENNUULLUUII SSOOCCIIAALL AALL CCRRIIMMIINNAALLIITTĂĂȚȚIIII
((MMAACCRROOCCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIAA))
1. Probleme în clasificarea factorilor criminogeni
J.Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali și politici . În
materia factorilor geografici, autorul face referire la cercetările statistici enilor Guerry și Quetelet care au
formulat “legea termică a criminalității”, la concluziile lui E. de Greeff care confirmă “legea termică” și
mai ales la studiile americane care susțin următoarele:
– temperatura afectează echilibrul emoțional;
– presiunea atmo sferică și criminalitatea echivalentă variază invers proporțional: când presiunea
scade, crește criminalitatea violentă;
– umiditatea și criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers proporțional.
La factorii fizici sau “cosmo -telurici” făcuse referi re E.Ferri, luând în considerare climatul, natura
solului etc ..
D.Szabo procedează oarecum asemănător lui H.Mannheim, fără, însă a face o distincție clară între
cauzele criminalității ca fenomen social și cauzele actului infracțional concret.
Din consid erentele exprimate mai sus preferăm o analiză mai succintă a factorilor care determină
criminalitatea ca fenomen social, clasificându -i în factori economici, demografici, culturali și politici.
2. Factori economici
Una din teoriile economice general accep tate este aceea conform căreia baza economică determină
suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință este de așteptat ca situația
economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane,
inclusiv comportamentul infracțional.
Ne vom limita să analizăm unii din factorii economici considerați a avea un conținut criminogen
pronunțat:
2.1. Industrializarea . Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și social,
oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de
calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai al oamenilor.
Statistic, s -a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social -economic a fost însoțit de
creșterea criminalității. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s -a admis că aceasta produce
unele efecte secundare cum ar fi:

23 – creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează sp re
zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și, mai ales, a unei îmbogățiri rapide1;
– industrializarea, prin “mașinismul” său, mai ales prin munca “pe bandă”, produce o specializare cu
efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să -și manifeste spiritul creator;
– în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate, cu efecte
care accentuează starea de stress a muncitorilor și a populației de pe platformele industriale;
– ritmul industrializă rii constituie și el un factor criminogen ca urmare a imposibilității asigurării
unor condiții social -edilitare minime pentru populația atrasă în acest sector.
2.2. Șomajul. Influența sa se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci
și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al
individului, punându -l în imposibilitatea de a -și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
El atinge grav structura fam ilială la baza sa2.
2.3. Nivelul de trai . Până în momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a evocat
criminalitatea “gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor criminogen.
Trebuie evidențiat faptul că sărăcia nu are doar o dime nsiune economică obiectivă, ci și o
dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într -o societate ori
epocă precizată.
Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori, precum: angajare a pe timp
limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și, mai ales, inflația care bulversează echilibrul economic
familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate3.
2.4. Crizele economice . Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în
timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei
protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor
antisociale4.

1 D.Szabo, op.cit., p.181.
2 Idem, p.200.
3 J.Pinatel, op.cit., p.97.
4 UNSDRI, Economic Crisis and Crime , nr.9/1974 și nr.15/1976; Th.Sellin, Memorandum on Crime in the Depression ,
New York, 1937; M.Killias și ceilalți autori citați în această secțiune.

24 3. Factori demografici
Statistic s-a constat faptul că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor,
mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți1.
3.1. Rata natalității . S-a dovedit, de -a lungul timpului, că în viața indivizilor, perioada cea mai
activă din punct de vedere infracțional se situează între 18 și 30 ani, cu un maxim de intensitate în jurul
vârstei de 25 ani.
3.2. Mobilitatea socială și urbanizarea . Prin mobi litate socială se înțelege mișcarea populației
umane în plan geografic (mobilitate orizontală), profesional ori social (mobilitate verticală).
Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de urbanizare și are consecințe criminogene
certe. Urbani zarea s -a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un avânt de excepție în secolul nostru,
datorită industrializării. Amploarea mobilității pe orizontală a populațiilor a provocat schimbări calitative
în relațiile interumane, în structurarea și restru cturarea grupurilor și în dezvoltarea personalității
individului.
Mediul tehnic urban are un ritm diferit care se manifestă în forme multiple: structurile se modifică
permanent, traversate de curente ale mobilității verticale și orizontale accelerate.
Eterogenitatea socială are drept consecință eterogenitatea culturală.
4. Factori socio -culturali
În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în
socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, fina lmente, îi conduc la săvârșirea faptelor
antisociale.
4.1. Familia . Celula de bază a societății, cum a mai fost numită, familia are valențe multiple. În
primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum și atitud ini
de aderare ori de lipsă de cooperare față de anumite valori sociale.
Familia asigură copilului o siguranță indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale și
culturale, precum și o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partene r social. Orice perturbare în
interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale la
societate, cât și asupra structurii sale de personalitate.
4.2. Nivelul de instruire școlară. O problemă îndelung dezbă tută a fost aceea de a ști dacă
infracționalitatea este influențată calitativ și cantitativ de nivelul de instruire școlară.
Pe plan cantitativ, nu rezultă consecințe vizibile în planul infracționalității. Pe plan calitativ, nivelul
de instruire școlară s e reflectă prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive1.

1 T.N.Ferdinand, Demografic Shifts and Criminality: an Inquiry, în British Journal of criminology , 1970, p.169 -175

25 Rolul școlii este însă mai important pentru educarea și socializarea copiilor, pentru depistarea celor
inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenție generală.
4.3. R eligia . Deși au fost controverse numeroase în privința religiei ca factor criminogen, nu s -a
ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest factor nu a putut fi izolat de alte variabile, cum
ar fi grupul etnic. Religia, în ansamblul său, joacă însă un rol puternic de influență și prevenție în
combaterea criminalității.
4.4. Starea civilă. Nu s -au identificat raporturi statistice relevante în privința stării civile a
infractorilor. Cu toate acestea, s -au tras unele concluzii conform cărora atât femeile , cât și bărbații
necăsătoriți sunt mai predispuși să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soților au fost relevate o
serie de infracțiuni săvârșite cu violență, datorate neînțelegerilor dintre soți.
4.5. Impactul activităților din timpul li ber. Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puțin în
cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi și potențial periculoase forme de petrecere a
timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau “bande” care se angajează deliberat în comiter ea de
infracțiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o formă de interacțiune între tineri, altfel
spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.
4.6. Impactul mijloacelor de informare în masă. Criminologii occidentali au menționa t pe primele
locuri violența în mass -media și în special video -violența.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass -media se realizează și interpretează în funcție
de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât video -violența va produce efecte doar
asupra acelora care au înclinații, predispoziție spre violență, fără a se exclude rolul mijloacelor de
informare în masă în desensibilizarea generală și formarea unor atitudini nedorite și neconforme cu
interesele societății2.
În același plan și cu implicații asemănătoare, mai ales asupra tinerilor, se află pornografia.
4.7. Discriminarea . Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind asociată
cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sen timentele discriminatorii constituie
obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. Ea se poate
exercita la diferite niveluri: al cl aselor sociale, al sexelor, al apartenenței religioase, al grupurilor etnice, al
instruirii, al participării la activități sociale, al emigrării etc. Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți,
atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minorita re.

1 Conf.D.Szabo, op.cit., p.201.
2 O contribuție importantă la abord area teoretică a acestor probleme a avut -o Simpozionul organizat în luna noiembrie 1993
de Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, cu tema "Mass -media și criminalitatea".

26 4.8. Specificul național . Constituie o sinteză a nivelului de cultură și civilizație ale unui popor,
având vechi rădăcini în istoria acestuia.
Prin el însuși, nu este un factor criminogen. El include însă un anumit temperament național care
trebuie l uat în calcul, în analiza fenomenului infracțional, deoarece, în anumite condiții economice,
sociale și politice, tipul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.
4.9. Influențele criminogene internaționale . O țară cu granițel e deschise este expusă nu doar
efectelor favorabile ale culturii și civilizației mondiale ci și, în măsură egală, dacă nu cumva chiar mai
înaltă, penetrării infracționalității organizate pe plan internațional.
4.10. Toxicomania. Include consumul de drogur i și alcoolismul. Întrucât, până în prezent, în
România nu există o pronunțată stare infracțională determinată de consumul de droguri, ne vom referi la
alcoolism.
Alcoolismul este un factor criminogen important, producând tulburări mentale cu efecte în pl anul
comportamentului infracțional. Starea alcoolică, ca factor criminogen, este influențată în mod direct de
temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism :
a) alcoolismul acut poate fi evidențiat atât într -o formă ușoară, cât și într -o formă gravă:
b) alcoolismul cronic modifică mentalitatea fundamentală a individului și dezvoltă agresivitatea și
impulsivitatea. Este însoțit de o pierdere a sensurilor eticii și moralei. Determină furtul, abuzul de
încredere, a bandonul de familie etc. Provoacă gelozia și săvârșirea unor infracțiuni cu violență având
această bază.
4.11. Profesia. Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delincvenței profesionale. Într -un
grad diferit, majoritatea profesiilor oferă co ndiții pentru săvârșirea de infracțiuni. În acest context nu ne
propunem examinarea incidenței criminologice a fiecărei profesii, limitându -ne la criminalitatea
“gulerelor albe”.

27 CCuurrssuull NNrr.. 55
CCAAUUZZEELLEE CCRRIIMMEEII CCAA AACCTT IINNDDIIVVIIDDUUAALL
((MMIICCRROOCCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIAA))
1. Con siderații introductive
Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează
cauzele care determină săvârșirea faptelor antisociale. Clarificarea etiologiei actului infracțional
presupune relevarea rolului perso nalității infractorului, a situației concrete de viață în care se săvârșește
fapta antisocială și a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea
actului interzis de legea penală.
În criminologie, teoriile care abordează e tiologia infracțiunii acordă valori diferite rolului acestor
factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio -psihologică pun accentul pe importanța personalității
infractorului, situația precriminală nefiind decât “o circumstanță care declanșează sau p recipită săvârșirea
actului, punând în valoare trăsături individuale negative care s -ar fi exprimat oricum, mai devreme sau
mai târziu”1. Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanță deosebită situațiilor precriminale,
considerând că între pe rsonalitatea infractorilor și aceea a noninfractorilor nu există deosebiri decât în
măsura în care factorii de mediu au determinat apariția personalităților discordante, deviante, antisociale.
2. Personalitatea infractorului
2.1. Conceptul de personalitate a infractorului
Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracțiunii, criminologia operează cu conceptul de
personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate
bio-psiho -socială2. Personalita tea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează
noțiunea psiho -socială de personalitate și noțiunea juridico -penală de infractor.
2.1.1.Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui
proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința
procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un
rezultat al interacțiunii dialectice dintre a nsamblul caracteristicilor organizării interne a individului
(factorii endogeni ) și ansamblul factorilor mediului social ( factorii exogeni).
Dispozițiile individuale native care constituie premisa formării personalității sunt influențate decisiv
de condiț iile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană.

1 R.Gassin, op.cit., p.410.
2 P.Popescu -Neveanu, Dicționar de psiholog ie, București, Ed.Albatros, 1978, p.532.

28 Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe
care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea s e integrează1.
Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență2.
Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învățării și
perfecționării individuale.
Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio -psihice, determinate atât de secrețiile
endocrine, de cele ale tiroidei și ale paratiroidei, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal.
Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat și stăpânit de
caracter3.
Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de
conduită ale individului4.
Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care
reglează procesele de relație cu societatea și sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de
metabolism5. El este rezultatul interacțiunii componentelor personalității, înscris într -o matrice cu un înalt
grad de stabilitate.
Evaluarea rolului factorilor biologici în criminogeneză se face cu prudență, afirmându -se că nu există
nici un tip particular de comportament infracțional care să fie determinat numai de factorii biologici6.
Personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu
răsfrângându -se asupra componentelor personalității.
Perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu, examinarea condițiilor
social -istorice în care se desfășoară procesul de s ocializare a individului pentru a se identifica factorii care
determină sau favorizează orientarea antisocială a personalității.
Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop de conservare, este operată de reflexe și instincte
care sunt precumpănitor er editare, adaptarea activă, cu scop de conservare și dezvoltare, este operată de
voința organizată a caracterului , luminată de învățare și inteligență și controlată de emoții și
sentimente7.

1 N.Mărgineanu, Condiția umană , București, Ed.științifică, 1973, p.14.
2 P.Popescu -Neveanu, op.cit., p.60.
3 P.Popescu -Neveanu, op.cit., p.707.
4 Al.Roșca, Psihologie generală , București, Ed.Didactică și Pedagog ică, 1975, p.504.
5 N.Mărgineanu, op.cit., p.14.
6 S.A.Shah and L.H.Roth, Biological and Psychological Factors in Criminality , Handbook of Criminology, Chicago, Rand
McNally College Publishing Company, 1974, p.101 -103.
7 N.Mărgineanu, op.cit., p.39.

29 Maturizarea este un proces de dezvoltare și împlinire venit dinsp re interior spre exterior. Învățarea
este procesul complementar al maturizării, o adaptare activă la condițiile noi ale mediului ce nu pot fi
rezolvate prin simpla repetare a instinctelor ereditare. Aceste procese sunt marcate de tendințe și valențe.
Tendi nțele sunt incitații provenite din interiorul ființei umane, dar ele nu sunt numai ereditare, ci și
dobândite prin învățare. În cazul tendințelor biologice precumpănește ereditatea, iar în cazul tendințelor
sociale, esențială este învățarea. Valențele sunt excitații determinate de mediul social. Ele se conjugă cu
tendințele, rezultând comportamentul specific fiecărei ființe umane.
2.1.2. Infractorul. Conceptul de personalitate a infractorului impune și unele clarificări cu privire la
accepțiunea criminolog ică a termenului de infractor.
În definirea noțiunii de infractor trebuie pornit de la legătura organică ce există între fapta comisă și
făptuitorul acesteia. Pentru a identifica elementele definitorii ale noțiunii de infractor este necesar să ne
raportăm la trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
C.pen. definește infracțiunea ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție , prevăzută de legea penală … Drept
consecință, infractorul este persoana care a săvârșit, cu vinovăție, o faptă nejustificată și prevăzută de
legea penală. În criminologie, personalitatea infractorului este o noțiune mai cuprinzătoare decât cea
juridico -penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însușirilor, calităților persoanei care a comis o
infracțiune, exprimând totodată interrelația dintre individualitatea persoanei și esența socială a acesteia1.
În această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio –
psiho -sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o i nfracțiune .
2.2. Formarea personalității infractorului
Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea
nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se știe că se formează până în jurul vâ rstei de 25
de ani și continuă să evolueze în timp, într -un ritm care depinde de relevanța factorilor exogeni2.
Pe parcursul procesului de maturizare biologică și socială, individul își formează propria
personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio -cultural predominant, socializarea
devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistenței unui complex de factori sociali care determină
sau favorizează orientarea antisocială a personalității. În acest sens, orientarea sociologică în c riminologie
a produs teorii care acordă factorilor de mediu o importanță decisivă.
Dezorganizarea socială, anomia, condițiile economice precare, conflictele culturale etc., au un impact
major asupra criminalității ca fenomen social. În schimb, la nivel in dividual, socializarea negativă nu
conduce în mod inevitabil la săvârșirea de infracțiuni, ci numai ca rezultat al asimilării și prelucrării sale

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.118.
2 R.Gassin, op.cit., p.437.

30 de către structurile de personalitate și pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la
săvârșirea actului infracțional.
Astfel, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități
predestinate pentru crimă, între delincvenți și nondelincvenți neexistând o diferență de natură, ci o
diferență de grad cu determinare multicauzală.
Orientarea antisocială a personalității este un proces de durată în care subiectul asimilează cu
preponderență informațiile perturbante care îi sosesc din mediul social.
Caracterizarea unei informații ca fiind perturbantă are în vedere pr oprietatea acesteia de a -l împiedica
pe individ să asimileze sistemul de norme și valori promovat de societate, de a ecrana și falsifica
imaginea valorilor reale, acordând prioritate antinormelor și nonvalorilor. Aceasta explică de ce
influențele negative se acumulează treptat în conștiința indivizilor sub forma unor reprezentări incorecte
ale valorilor sociale.
Eficiența modelatoare a informațiilor perturbante este în relație directă cu trăsăturile de caracter ale
subiectului . Un individ cu trăsături nega tive de caracter va fi deosebit de sensibil la informațiile apte să -i
stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a
personalității. În consecință, impactul informațiilor perturbante va fi cu atât mai semnif icativ atunci când
subiectul este tânăr. Ele vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt
exteriorizat inițial în acte minore de conduită negativă care, cu timpul, se generalizează, degenerând în
acte de conduită antisoci ală, infracțională.
Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării
personalității individului, atenția criminologiei s -a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de
muncă (profesiei).
a) Familia reprezintă principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în
sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor
pentru a deveni membri ai societății și stabilizar ea personalității adulților.
Familia își realizează funcțiile sale socializatoare în cadrul unor situații specifice:
– situațiile de “educare morală” în care sunt esențiale relațiile și autoritatea din interiorul
familiei, prin care copilul își formează o p rimă imagine despre lume și viață, despre norme și
valori;
– situațiile de “învățare cognitivă” care îi formează copilului sistemul de cunoștințe, aptitudini și
deprinderi necesare conviețuirii sociale;
– situațiile de invenție și imaginație care dezvoltă fant ezia și capacitățile creatoare;
– situațiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

31 O influență hotărâtoare asupra formării personalității copilului o are climatul conjugal , calitatea
relațiilor dintre soți pe de o parte și d intre aceștia și copii, pe de altă parte. Un climat conjugal tensionat,
certurile, stările conflictuale între soți sau între părinți și copii manifestate prin repetate certuri, bătăi, vor
influența negativ formarea personalității copilului.
Modelul compor tamental al părinților exercită, fără îndoială, o puternică influență asupra copilului.
Părinții a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, curaj, respect față de muncă vor
constitui exemplu pozitiv pentru propriii lor copii.
Un rol deo sebit în cadrul interacțiunii părinte -copil, în modelarea personalității copilului îl are, de
asemenea, stilul educativ . Dacă el este echilibrat, inteligent, rațional, bazat pe preocuparea constantă a
părinților de a cunoaște profund viața copilului, de a -i transmite acestuia o imagine exactă asupra
realităților care -l înconjoară, de a -l face să înțeleagă posibilitățile reale care i se oferă pentru a -și satisface
aspirațiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalități armonioase.
Rolul familiei în formarea personalității individului trebuie considerat în toată complexitatea sa.
b) Școala deține, de asemenea, un loc important în formarea personalității individului. Ea este menită
să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profes ionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze
atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.
Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale
sigură spre delincvență. Desigur că, la rândul său, rolul educativ al școlii poate fi marcat de o serie de
carențe care contribuie la formarea unei personalități neadaptate.
c) Profesia , prin ea însăși, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea
unor venituri one ste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că
majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând
nici o calificare.
În concluzie, socializarea adultului se construiește pe fondul cunoștințelor, deprinderilor și
motivațiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanțe, factori și
agenți caracterizați prin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în c e mai puternice. Ca
rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerințele rolurilor sociale, în așa fel
încât prescripțiile socio -culturale ale mediului psihosocial devin constante și repere de bază ale
personalității1.

1 Sorin M.Rădulescu, Anomie, devianță și patologie socială , Ed.Hyperion, București, 1991.

32 11.2. 3. Orientarea antisocială a personalității infractorului
Așa cum se subliniază în literatura de specialitate1 și în conformitate cu analiza efec tuată, orientarea
antisocială a personalității infractorilor este diferită ca grad de intensitate și mod de ma nifestare. Din aceste
considerente, conceptul de orientare antisocială a personalității dobândește două semnificații:
– într-o primă accepțiune, el definește incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de
norme și valori promovat de societa te;
– într-o a doua accepțiune, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul de norme și valori
general acceptate de societate, însușindu -și norme și valori proprii, care sunt contrare celor eliminate. Acest
tip de personalitate orientată antisoci al aparține, de regulă, recidiviștilor.
Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalității infractorului sugerează pericolul social
potențial pe care îl prezintă acesta.
11.3. Situația preinfracțională
Etiologia faptei antisociale nu presup une doar existența unui anumit tip de personalitate, ci și a unei
situații concrete de viață, deoarece actul infracțional constituie răspunsul pe care personalitatea orientată
antisocial îl oferă unei situații determinate .
În literatura de specialitate2 se face distincție între două elemente ale situației preinfracționale:
evenimentul (sau seria de evenimente) care determină apariția ideii infracționale în mintea delincventului și
circumstanțele în care fapta antisocială se pregătește și se execută.

11.4. Mecanismul trecerii la act
Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață.
Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensității orientării sale antisociale (diferența de grad), precum
și a trăsăturilor de caracter care o susțin: egocentrismul, agresivitatea, indiferența afectivă și labilitatea.
Situația concretă de viață, așa cum s -a arătat, creează premise mai mult sau mai puțin favorabile trecerii
la act. În funcție de intensitatea orient ării antisociale a personalității infractorului, pentru a se trece la
săvârșirea infracțiunii, situația concretă de viață poate îmbrăca , atât forma condiției necesare, cât și pe cea a
condiției necesare și suficiente.
În procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaționale (mobil și scop), valorice
(semnificația socială și juridică a faptei), morale, afective și materiale (condiții concrete de realizare a
faptei).

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.144.
2 R.Gassin, op.cit., p.457.

33 Cursul Nr. 6
MMOODDEELLEE DDEE RREEAACCȚȚIIEE SSOOCCIIAALLĂĂ ÎÎMMPPOOTTRRIIVVAA CCRRIIMMIINNAALLIITTĂĂȚȚIIII
Bazele istorice ale reacției sociale antiinfracționale
1. Caracterizare
Problematica infracționalității, infractorilor și a reacției sociale antiinfracționale a evoluat o dată cu
progresele realizate de umanitate, căpătând contur cu adevărat științific în perioada moder nă, mai exact,
în ultimele decenii. Această afirmație este susținută de faptul că, deși cercetarea științifică asupra cauzelor
criminalității făcuse progrese serioase în prima jumătate a secolului XX, rezultatele obținute au fost luate
în considerare într -o mică măsură în domeniul politicii penale, al mijloacelor și metodelor concrete de
prevenire și combatere a fenomenului infracțional1.
Reluând o idee a lui E.Ferri2, criminologul francez J.Pinatel notează: "Ceea ce surprinde în
ansamblul mijloacelor util izate pentru a combate criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare
fără să existe o veritabilă preocupare cu privire la natura și cauzele acestui fenomen3".
Actualmente, problemele criminalității și justiției penale preocupă cele mai înalte foruri mondiale,
inclusiv O.N.U., care a constituit, în cadrul Consiliului Social și Economic (ECOSOC) o secție pentru
justiție penală și combaterea criminalității4.
Cu toate acestea, modelele de politică penală aplicate în diverse țări nu sunt și nu pot fi identice.
Tratarea teoretică a modelelor de reacție socială împotriva criminalității și, în acest context, a modelelor
de politică penală, nu poate fi realizată fără precizarea că, de -a lungul timpului, acestea nu au existat în
stare pură decât la nive lul principiilor generale, modalitățile concrete interferându -se și coexistând în
spațiu și timp5.
2. Modelul represiv
O lungă perioadă de timp, reacția socială antiinfracțională a avut o esență eminamente represivă.
Informațiile de care dispunem provin d in cele mai vechi texte juridice cunoscute, care confirmă evoluția

1 E.Ferri, Principii de drept criminal , București, Ed.Revista Pozitivă Penală, 1940, vol.I, p.7 (în traducerea lui Petre
Ionescu -Muscel).
2 E.Ferri, Sociologie criminelle , p.235, citat de J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie ,
Tome III, Criminologie , Pari s, Dalloz, 1963, p.62.
3 J.Pinatel, op.cit., p.61.
4 Prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., nr.46/152, din 18 decembrie 1991, a fost înființată Comisia Națiunilor Unite
pentru Prevenirea Criminalității și Justiție Penală formată din experți provenin d din 40 de state membre, care discută și
fac recomandări privind politica penală.
5 E.H.Sutherland and D.R.Cressey, Principles of Criminology , Philadelphia and New York, Editura J.B.Lippincott Co., ed.a
7-a, 1966, p.314.

34 societății umane în anumite zone geografice și care constituie o formă superi oară a unor cutume
străvechi1. Se apreciază2 că plăcuțele de ceramică de la Esnunna, aparți nând civilizației s umeriene, ar
avea o vechime de 7 milenii. Reglementările juridice inscripțio nate relevă atât existența răzbunării
private nelimitate , cât și a unor forme embrionare ale răzbunării private limitate și ale compoziției .
Astfel, talionul și, mai târziu, comp oziția , au constituit un progres juridic real3. Răzbunarea privată
limitată res trânge riposta de la nivelul grupului, concentrând -o asupra făptuitorului. Ea este astfel
individua lizată, echivalentă cu răul provocat4 și controlată de autoritatea centrală a comunității.
Importanța autorității care impune legea devine și mai evidentă în cazul aplicării compo ziției care, în
fond, este o compensare în bani sau alte valori, a victimei.
Sistemele justiției penale pe continentul european au fost marcate de evo luția civilizației antice în
Grecia și în peninsula romană. Legile penale ale Greciei5 limitează puterea sacerdo tală, stabilind distincția
fundamentală între delictele publice și cele private, justiția penală fiind concepută ca o funcție a
suveranității s tatului6.
Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacției represive, s -a bazat la început pe ideea
retributivă , ca o consecință logică a evoluției istorice în planul ideii de justiție. Această concepție a fost
pusă la îndoială de filosoful grec Platon7 care considera că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși,
ca reacție la încălcarea legii, ci trebuie orientată către un scop viitor, care să prezinte utilitate socială și
care să constituie temeiul juridic și filosofic al aplicării a cesteia. În viziunea lui Platon, scopul pedepsei
trebuia să fie prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei) și prevenirea generală (prin forța
exemplului). Platon distinge, de asemenea, între incorigibilul periculos – care trebuie exilat într -un loc
sălbatec – și delincventul recuperabil, care trebuie reeducat prin pedeapsa cu închisoarea.
Ideile lui Platon au influențat puternic atât gândirea filosofică, cât și evoluția concepțiilor juridice
ulterioare, până în perioada modernă.
Ideea de utilitate socială a pedepsei a fost reluată atât de filosofii antici (Aristotel, Seneca), precum
și de cei moderni (iluminiștii francezi).
Sintetizând gândirea filosofică a secolului său în lucrarea intitulată Dei delitti e delle pene (Despre
infracțiuni și p edepse), Cesare Beccaria atacă arbitrariul și corupția sistemului judiciar și penitenciar din
epoca sa, militând pentru tratament judiciar egal și pentru respectarea demnității ființei umane.

1 Codul din Esnunna, Codul lui H ammurabi, Legea celor XII Table, Ordonanțele regale egiptene etc.
2 Conf. L.Negrier -Dormont, op.cit., p.11.
3 E.Ferri, Principii…, op.cit., p.8
4 … "ochi pentru ochi" … – v.supra 1.1.
5 În Sparta – Licurg (sec.IX î.e.n.), în Atena – Dracon (sec.V II î.e.n.) și Solon (sec.VI î.e.n.)
6 E.Ferri, op.cit., p.10.
7 Platon, Dialoguri, Protagoras , Paris, Editura Les Belles Lettres, 1966, 324,a.b.

35 În esență, școala clasică de drept penal se bazează pe teoria " liberului arbitru", postulând următoarele
principii:
– toți oamenii sunt egali în fața legii;
– omul este o ființă rațională, iar conduita sa este o operație controlată de rațiune;
– trăind sub imperiul liberului său arbitru, omul trebuie să suporte consecințele faptelor sale.
Școala clasică de drept penal nu insistă asupra elementelor de personalitate a infracto rului, asupra
situației sale sociale sau familiale. Infractorul este considerat ca o ființă abstractă.
Pedeapsa trebuie proporționată cu gravitatea f aptei, iar atributele pedepsei trebuie să fie severitatea,
certitudinea, celeritatea și uniformitatea, în scopul intimidării individuale și colective.
În opinia lui Enrico Ferri1, școala clasică de drept penal a fundamentat rațiunea și a stabilit limitel e
dreptului statului de a pedepsi, a obținut o îmblânzire generală a pedepselor eliminându -le pe cele
infamante și a determinat legiferarea garanțiilor procesuale, în sensul respectării drepturilor acuzatului2.
3. Modelul preventiv
Modelul preventiv de po litică penală a fost fundamentat de doctrina pozitivistă , apărută la sfârșitul
secolului al XIX -lea, sub impactul teoriilor evoluționiste și deterministe. Enrico Ferri , în teza sa de
doctorat intitulată " La teoria dell'imputabilita e la negazione del liber o arbitrio ", 1878, contestă virtuțile
sistemului represiv așa cum era conceput de școala clasică. Autorul arată că diferența dintre cele două
doctrine nu rezultă din concluziile lor particulare care, uneori, pot fi asemănătoare, ci din metoda de
analiză: deductivă – de logică abstractă, în cazul școlii clasice, și inductivă – specifică științelor
experimentale, în cazul școlii pozitiviste3.
În opinia autorului, infracțiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un fenomen natu ral și social
care trebu ie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generale este suficientă certitu dinea represiunii și nu
severitatea acesteia. Considerând că sistemul sancționator are o impor tanță limitată în prevenirea
criminalității, Ferri afirmă necesitatea luării unor măsu ri de ordin social și economic care să elimine sau
să limiteze rolul factorilor care generează acest feno men. Între aceste măsuri, pe care le -a numit
substitutive penale , autorul include iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea
timpului de lucru, reducerea consumului de alcool etc.
4. Doctrina "apărării sociale"
Lupta de idei dintre școala clasică și școala pozitivistă a stimulat gândirea științifică în domeniul
dreptului penal, determinând apariția unor noi curente, care încearcă să îmbine cele două concepții într -o

1 E.Ferri, op.cit., p.29 -30.
2 Idem, p.30.
3 Idem, p.34.

36 nouă doctrină, potrivit căreia finalitatea dreptului penal este apărarea socială care se realizează atât prin
prevenire, cât și prin represiune .
Școala Apărării Sociale în dreptul penal a luat amploare datorită penali știlor Franz von Liszt și
Adolf Prins care, în lucrările lor, au luat în considerare rezultatele studiilor criminologice și "au declarat
deschis faptul că pedeapsa nu este singurul mijloc de luptă contra criminalității"1.
Baza teoretică a doctrinei apărăr ii sociale este explicată de Marc Ancel în lucrarea La défense
sociale nouvelle (Noua apărare socială), apărută la Paris, în anul 1954, în care autorul procedează la un
examen critic al sistemului de protecție socială antiinfracțională. Autorul împărtășeșt e "revolta
pozitivistă" contra insuficienței și ineficacității sistemului clasic, caracterizat printr -un dogmatism imobil,
care ignoră realitatea infracțională. Pentru a descifra această realitate, mișcarea "apărării sociale" face
apel la științele natural e și sociale și procedează la o analiză riguroasă a instituțiilor de reacție
antiinfracțională în vederea identificării remediilor unei criminalități aflate în continuă schimbare.
Criminologul canadian Denis Szabo apreciază2 că principiile promovate de șc oala apărării sociale
sunt generoase și țin seama de exigențele justiției moderne.
Meritul criminologiei, cât și unul din obiectivele principale ale școlii apărării sociale, acela de tratare
și resocializare a delincventului, a fost fundamentat științific de criminologie, mai ales de orientarea sa
clinică3.
5. Influența criminologiei asupra modelelor de politică penală
5.1. Caracterizare
În general, dreptul penal și sistemul justiției penale sunt instituții cu caracter conservator, mai puțin
sensibile la teoriile vehiculate în doctrină. Modificările intervin, de regulă, atunci când schimbările
propuse sunt foarte serios argumentate din punct de vedere juridic, iar consecințele sunt acceptate de
marea majoritate a specialiștilor în domeniu.
5.2. Examenul i ndividual
Tema examenului psiho -individual al infractorului a fost susținută de fondatorii crimi nologiei și
reluată de majoritatea reprezentanților acestei discipline. Prima sa aplicare practică s -a realizat în
Argentina, în anul 1907 înființându -se un c abinet de psihologie clinică și experimentală în cadrul
penitenciarului național. Ulterior, s -au luat măsuri similare în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria și
Franța.

1 A.Prins, La défense sociale et le transformati on du droit pénal , 1910, citat de Gian Domenico Pisapia, Marc Ancel et la
Défense sociale nouvelle , în Cahiers de défense sociale, 1990/1991, p.14.
2 D.Szabo, Criminologie , Montreal, P.U.M., 1965, p.30 -48.
3 R.M.Stănoiu, op.cit., p.157; G.D.Pisapia, op.c it., p.17.

37 În S.U.A., la închisoarea San Quentin din California, s -a înființat, în anul 19 44, un centru de
orientare curativă care examina persoana infractorului și aviza tratamentul care urma să i se aplice în
penitenciar.
5.3. Programe de prevenire
Studiată de majoritatea orientărilor criminologice, problema prevenirii fenomenului infracțion al s-a
concretizat într -o serie de programe care au fost mai mult sau mai puțin luate în considerare de factorii de
decizie din țările în care ele s -au elaborat.
Cel mai cunoscut program este "Chicago Area Project" (Proiectul zonei Chicago), inspirat de t eoria
ecologică a "Școlii din Chicago". Această teorie apreciază că rata criminalității poate fi redusă ca efect al
ameliorării mediului social, fapt care presupune atât îmbunătățiri de ordin social -economic și cultural, cât
și schimbări de tip atitudinal, respectiv implicarea directă a cetățenilor la eradicarea criminalității. În
transpunerea în practică a acestui proiect, autorii au alcătuit asociații antiinfracționale în scopul creării
unui climat ostil oricărei forme de delincvență. La realizarea progra mului de prevenire au fost atrase
persoanele aflate în perioada de "probațiune", de suspendare a executării pedepsei, ori de eliberare
condiționată.
Proiectul zonei Chicago a rezistat în timp (1930 -1950) și chiar dacă uneori a fost contestat, aplicarea
sa a determinat o scădere sensibilă a delincvenței în orașul american cunoscut cu cea mai înaltă rată a
criminalității la vremea respectivă.
5.4. Modelul curativ
Dreptul penal și sistemul justiției penale au permis, în cea de -a doua jumătate a veacului nost ru,
apariția unui model de politică penală fondat esențialmente pe rezultatele cercetării științifice în
criminologie.
După cel de -al doilea război mondial, reacția socială împotriva criminalității a fost influențată de o
multitudine de factori. În primul rând, ororile și atrocitățile războiului care se sfârșise determinau o reacție
firească de respingere a represiunii.
Fundamentarea științifică a tendinței non -represive în politica penală a fost stimulată și de evoluția
remarcabilă a criminologiei în per ioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice , care situează
persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul și resocializarea acestuia. La datele
științifice furnizate de criminologia clinică s -au adăugat ideile doctrinei "apă rării sociale" susținute de
Filipe Grammatica și, mai ales, cele ale "noii apărări sociale" promovate de Marc Ancel.
Deși penaliștii de orientare clasică au relevat pericolul pe care îl reprezintă "devalori zarea" pedepsei,
modelul curativ a câștigat tot mai mulți adepți, impunându -se, într -o anumită măsură, și pe plan legislativ.

38 Elementele care conturează ideile de bază ale modelului curativ pot fi grupate după cum urmează:
– Individualizarea presupune un examen al personalității infractorului, formu larea unui diagnostic și
elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării acestuia1.
Individualizarea judiciară a pedepsei pe baza examenului de personalitate a infractorului este o primă
etapă a tratamentului de resocializare, fiind urmată de o individualizare peniten ciară, cu aceeași finalitate.
Elaborarea tratamentului individual de resocializare în conformi tate cu rezultatele cercetărilor efectuate
de criminologia clinică in domeniul criminogenezei, urmărindu -se ameliorarea tendințelor reacționale ale
infractorului, perfecționarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivațiilor și modificarea atitudinilor sale2:
Aplicarea acestui tip de trata ment presupune o implicare a infractorului în procesul de resocializare,
cooperarea sa la transf ormarea propriei personalități. Programele de tratament au la bază metoda clinică,
abordând personalitatea infractorului în unitatea și dinamica acesteia3.
În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentințelor cu
durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiționate "pe cuvânt ". În conformitate cu
prevederile acestui sistem, pedeapsa este fixată între un minim și un maxim, iar ulterior, după executarea
minimului și în funcție de dovezile de îndreptare pe care le furnizează condamnatul pe parcursul
executării pedepsei, se decide asupra momentului în care se va aplica măsura eliberării "pe cuvânt".
De asemenea, sistemul anglo -saxon de justiție penală a inventat probațiunea , care a lărgit sfera de
incidență a opțiunii non -represive în politica penală. În varianta americană, probațiunea presupune atât
lăsarea infractorului în libertate, cât și asigurarea unui tratament de susținere în această perioadă.
Uneori se aplică suspendarea pronunțării pedepsei , permi țând unor infractori a căror vinovăție a fost
stabilită, dar care au o comportare bună, să rămână în libertate.
Atât în formula suspendării pronunțării hotărârii de condamnare, cât și a suspendării executării
pedepsei, în perioada de probațiune infractoru l este supravegheat, orientat și i se acordă asistență de către
agentul de probațiune4.
– Alte modalități de sancționare non -represivă au vizat executarea sancțiunii cu închisoarea în
semilibertate , având drept scop facilitarea resocializării. Ele au îmbr ăcat forme diferite de la o țară la alta
și se caracterizează prin faptul că infractorul este lăsat în mediul său familial și social și își păstrează locul
de muncă, dar își petrece sfârșitul de săptămână și concediul în penitenciar.
– Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmărindu -se umanizarea
regimului de executare în mediu închis și realizarea unui tratament adecvat de resocializare a

1 J.Pinatel, op.cit., p.448.
2 B.di Tulio, Le traitement des délinquants, ses aspects d'ordre médical, psychologique et social, în "Bulletin de la Societé
Internationale de Criminologie", 1959, p.223 și urm., citat de R.M.Stănoiu, op.cit., p.1 63.
3 R.M.Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie , București, Editura Academiei, 1981, p.75 -80.
4 R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie … op.cit., p.170.

39 infractorului. În unele țări s -a ajuns chiar la exagerări, prin înființarea unor penite nciare în care condițiile
de viață sunt vădit mai bune decât cele pe care infractorii le aveau în libertate. Alteori, lipsa puterii
economice în țările sărace a împiedicat transpunerea în practică a acestor idei.
– A fost analizată și – într-o anumită măs ură – transpusă în practică, ideea tratamentului postpenal ,
care vizează sprijinirea infractorului la ieșirea din penitenciar, astfel încât acesta să evite situațiile
criminogene și să atenueze procesul de stigmatizare.
Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei tradiționale, iar
nereușitele care au apărut pe parcursul transpunerii lui în realitate nu se datorează lipsei fundamentului
teoretic, ci condițiilor social -economice și culturale specifice fiecărei țări.

40 Cursul Nr. 7
TENDINȚE MODERNE ÎN POLITICA PENALĂ
1. Caracterizare
Evoluția politicii penale nu mai poate constitui, în momentul de față, doar o problemă internă a
fiecărui stat în parte. Pe de o parte, revoluția tehnologică și tendința spre integrare economică
internațională au stimulat o consecință subsecventă negativă și anume, dezvoltarea nestăpânită a
vectorului transnațional al criminalității, mondializarea criminalității organizate și a terorismului, apariția
noilor forme de crimi nalitate între care criminalitatea informatică, "spălarea" banilor proveniți din afaceri
ilicite și diseminarea deșeurilor toxice constituie doar o enumerare nelimitativă.
În acest proces complex, o importanță aparte revine congreselor specializate organi zate de Națiunile
Unite. La aceste congrese participă, în calitate de raportori ori de consultanți, per sonalități din toate
statele lumii, atât oameni de știință, cât și reprezentanți ai puterii legislative și executive. Rezoluțiile
propuse spre adoptare, ca și tematicile discutate, sunt pregătite atât de institutele O.N.U. specializate în
prevenirea și combaterea criminalității, cât și de corespondenții din fiecare țară ai secției specializate din
cadrul ECOSOC, de regulă, persoane cu mare expe riență în acest domeniu, specialiști reputați. De
exemplu, cu prilejul celui de -al VII -lea Congres al Națiunilor Unite, desfășurat la Milano, în anul 1985,
cu tema "Prevenirea criminalității pentru libertate, justiție, pace și dezvoltare" , au participat
delegații re prezentând 125 de gu verne, compuse din miniștri ai justiției, de interne, procurori generali,
președinți ai Curților Supreme de Justiție, directori ai sistemelor penitenciare și șefi ai polițiilor locale1.
Acest tip de reprezentare are calitatea de a infl uența ulterior, în mod decisiv și în conformitate cu
rezoluțiile adoptate de congres, politica penală din țările participante.
De altfel, trebuie precizat că o importanță decisivă în prefigurarea tendințelor actuale și de
perspectivă în politica penală a u avut -o ultimele două congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la
Milano, la care am făcut deja referire, și Al VIII -lea Congres al Națiunilor Unite asupra prevenirii
criminalității și tratamentului delincvenților , desfășurat la Havana, în perio ada 27 august – 7
septembrie 1990. În continuarea logică a dezbaterilor și măsurilor adoptate la congresele anterioare, cu
prilejul celor două importante reuniuni s -au discutat problematici și adoptat rezoluții de maxim interes
pentru prevenirea și combate rea criminalității, pentru orientarea generală a politicii penale, pentru
sistemele justiției penale, pentru cooperarea internațională în acest domeniu, între care menționăm:
– noile dimensiuni ale criminalității și prevenirea acestui fenomen în contextul de zvoltării;
– procesele evolutive ale justiției penale și perspectivele sale într -o lume aflată în schimbare;

1 Conf. The United Nations and Crime Prevention and Criminal Justice, New Yor k, 1990.

41 – tineretul, criminalitatea și justiția;
– formularea și aplicarea standardelor și normelor Națiunilor Unite în justiția penală;
– orientări de politică pe nală pentru prevenirea și combaterea crimei organizate, a terorismului și
a criminalității informatice;
– orientări de politică penală privind delincvența juvenilă;
– orientări de politică penală privind criminalitatea economică și corupția;
– orientarea victimo logică a politicii penale;
– politica penală cu privire la sancțiunile penale, resocializarea și reabilitarea infractorilor.
O epuizare a tuturor temelor discutate ar fi imposibilă în acest cadru, motiv pentru care ne vom referi
doar la acele preocupări pri vind orientările de bază în materia politicii penale.
2. Tendința represivă, neoclasică
În conformitate cu Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A1,
tendința represivă ar trebui să se manifeste mai ales în cazul terorismului , al crimei organizate,
infracțiunilor contra mediului înconjurător și împotriva activităților corupte ale funcționarilor publici.
Înainte de a analiza conținutul de esență al acestei recomandări, considerăm că este oportun să
menționăm că tendința neocla sică reprezintă un filon mai vechi al politicii penale represive care, de fapt,
nu a încetat niciodată să se manifeste. Apariția curentului neoclasic ca orientare teoretică este însă de dată
mai recentă, și s -a constituit inițial într -o reacție față de mod elul curativ de politică penală, criticat sub
aspectul ineficacității metodelor și tehnicilor de tratament, abuzului de psihiatrie și al neglijării
programelor globale de prevenire a criminalității. De asemenea, sistemul pedepselor cu durată
nedeterminată, probațiunea și eliberările "pe cuvânt" au fost criticate din cele mai diverse unghiuri
teoretice și ideologice. S -a considerat că ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic și
execuțional, implicând contradicții grave între măsurile non -punit ive și sistemele penale eminamente
represive.
S-a susținut2 că aceste proceduri judiciare și execuționale reprezintă un adevărat eșec prin lipsa
criteriilor științifice de punere în aplicare, fapt care conduce la o inegalitate flagrantă a șanselor, în fun cție
de poziția socială și disponibilitățile financiare ale inculpaților ori deținuților, și s -a sugerat existența
incapacității profesionale, a relei credințe și chiar a corupției celor însărcinați cu aplicarea acestor măsuri.

1 Eighth United Nations Congress on the Prevention of Crime and the Treatment of offenders, Havana, 27 August – 7
September 1990, Report prepared by the Secretariat, UNITED NATIONS, New York, 1991, p.2 -5.
2 Hans W.Mattick, Reflections of a form er prison warden , în vol. Delinquency, Crime and Society , ediție îngrijită de James
Short jr., Ed.The University of Chicago Press, Chicago, 1976, p.287 -315; Larry Siegel, Criminology, University of
Nebraska, Omaha, 1987, p.556 -558.

42 S-a criticat cu severitate faptul că se ajunsese la o adevărată "capitalizare a probațiunii". În lucrarea
citată1, criminologul american Hans W. Mattick arată că în anul 1975, în S.U.A., un agent de probațiune
avea în supraveghere până la 200 și chiar 300 de condamnați cărora li s -a aplicat măsura suspendării
executării pedepsei, ori aflați în "probațiune". În cazul în care aceste persoane s -ar fi aflat în închisori,
statul ar fi cheltuit mari sume de bani cu întreținerea lor. Punerea lor în libertate a salvat acești bani, dar
măsura nu a putut avea efectele dorite, deoarece o singură persoană, în mod obiectiv, nu poate
supraveghea un număr atât de mare de potențiali răufăcători.
Unii autori au apreciat că modelul curativ de politică penală s -a întemeiat doar în aparență pe ideea
de reintegrare socială a infractorilor. În realitate, măsurile de tratament ar fi contribuit la etichetarea și
stigmatizarea acestora2, precum și la menținerea în închisoare a unor condamnați pe o perioadă mai
îndelungată decât ar fi fost necesar.
După dispu tele care au avut loc pe această temă în perioada 1970 -1975, ideile școlii clasice de drept
penal au fost reluate în planul teoriei politicii penale, adepții lor fiind susținuți de realitatea infracțională
concretă, de "explozia" criminalității în țările o ccidentale și de tendința de universalizare a acestui
fenomen. Cu acest prilej s -au reiterat vechile teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei și la
importanța închisorii de scurtă durată, care ar produce un șoc benefic asupra făptuitorilor, su sținându -se
necesitatea renunțării la măsurile alternative închisorii și pentru limitarea strictă a sferei de incidență a
liberării condiționate. S -a propus chiar o sporire a severității pedepsei și a limitării posibilităților de
individualizare judiciară a sancțiunii penale3.
Ca urmare a presiunii generalizate a acestor opinii, în Statele Unite ale Americii s -a manifestat
tendința de renunțare parțială la modelul curativ și de înlocuire cu un model de justiție mai bine precizat,
prin instituirea unor crit erii mai riguroase de aplicare a măsurii liberării condiționate și prin limitarea
posibilităților de individualizare a sancțiunii de către instanțele judecătorești. Astfel, în anul 1976, statul
California a adoptat un sistem uniform de sancțiuni, limitând elementele discreționare, de incertitudine și
variabilitate pe care le presupunea modelul curativ.
În Europa, această tendință a fost marcată de legea intitulată "Securitate și libertate" adoptată în
Franța, la data de 2 februarie 1981. În legătură cu ace astă lege, criminologul francez Jacques Vérin
aprecia că preia modelul american, înlocuind individualizarea pedepsei și tratamentul de resocializare a
infractorilor, revenind la sistemul clasic al pedepselor fixe, apreciate în funcție de gravitatea faptelo r
antisociale săvârșite.

1 H.W.Mattick, op.cit., p.309.
2 Conf. Jose Luis de la Cuesta Arzamendi, Le système pénitentiaire: réforme ou abolition , în "Revue de droit penal et de
criminologie", nr.6/1985, p.549 -556, citat de R.M.Stănoiu, Introducere în crimino logie , București, Ed.Academiei, 1989,
p.173.
3 R.M.Stănoiu, op.cit., p.173.

43 Fără a fi partizanul măsurilor represive, Jean Pinatel recunoaște că această tendință este oarecum
justificată de creșterea gravă a infracționalității, mai ales a celei săvârșite cu violență, fapt care determină
o reacție agresivă de apărare din partea societății, reacție reflectată în plan legislativ. Totodată, autorul
atrage atenția asupra marilor probleme pe care le ridică mediul penitenciar, care se constituie într -o
adevărată "școală a crimei", din care infractorii ies mai ver sați, mai marcați psihic și mai înrăiți.
O analiză temeinică (și critică) a acestei probleme a fost efectuată cu prilejul Seminarului European
asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Închisoarea, desfășurat la Helsinki, în perioada 26 -28 septembrie
1987, în organizarea Institutului Helsinki pentru Prevenirea și Controlul Criminalității (HEUNI). În
Raportul general prezentat cu acest prilej se subliniază faptul că în răspunsurile primite din partea
guvernelor "indiferent că sunt din nordul, sudul, estul sau ve stul Europei, pedeapsa cu închisoarea este
descrisă în mod insistent ca fiind o sancțiune care, în marea majoritate a cazurilor, nu poate aduce nici o
îmbunătățire situației personale ori sociale a celor condamnați. Dimpotrivă, există o îngrijorare general ă
că preocuparea pentru ajustarea satisfăcătoare a societății prin folosirea pedepsei cu închisoarea conduce
în mod frecvent – unii pretind că întotdeauna – la înrăutățirea situației". Pentru a întări această concluzie,
autorul citează Declarația Guvernulu i Suedez:
"…îmbunătățirea situației individuale (resocializarea) prin privarea de libertate constituie o iluzie.
Dimpotrivă … această pedeapsă conduce la o reabilitare minoră și la un recidivism înalt, pe lângă faptul
că are efecte distructive asupra personalității".
În concluziile Seminarului se arată că pedeapsa cu închisoarea este considerată a fi necesară, în
funcție de două criterii:
– în cazul săvârșirii infracțiunilor grave (cum ar fi cele îndreptate contra vieții, integrității
corporale, libertă ții persoanei, precum și în cazul actelor de terorism, traficului de droguri,
fraudelor și altor infracțiuni economice de mari proporții, a celor îndreptate împotriva
mediului înconjurător, ori a celor care pun în pericol siguranța națională);
– în cazul infractorilor incorigibili, asupra cărora sancțiunile neprivative de libertate nu ar
produce nici un ecou.
Această recomandare a fost întărită cu prilejul Congresului de la Havana. Astfel, în Anexa A se
precizează că "guvernele trebuie să acorde atenție cu prioritate promulgării și implementării celor mai
potrivite legi și reglementări pentru a controla și combate criminalitatea transnațională și tranzacțiile
internaționale ilegale…. De asemenea, legile naționale trebuie să fie revăzute pentru a asigura un răspuns
mai adecvat și mai efectiv la noile forme de criminalitate, nu numai prin aplicarea pedepselor penale, ci și
prin măsuri legislative în materie civilă ori administrativă"1.

44 3. Tendința moderată
Tendința moderată în politica penală re prezintă, în bună măsură, tentația echilibrului într -o lume din
ce în ce mai bulversată de propriile sale dezechilibre. Această tendință este nouă în măsura în care
încearcă să dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările de diverse grade care se petrec în
societatea mondială și care riscă să determine extremisme subsecvente. Ea este, în cele din urmă, o
politică a bunului simț, dictat de ideea că atât o represiune mai înaltă cât și renunțarea la sancțiunea
penală (conform modelului aboliționist de politică penală) vor conduce la dificultăți și mai accentuate în
raporturile interumane. Această orientare abordează problematica prevenirii și combaterii criminalității
mai ales într -o manieră structurală, sistemică, apreciind că reducerea disparități lor sociale, economice și
culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare integrare socială și, în cele din urmă, la
o mai mare implicare a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunității din care fac parte, inclusiv la
diminuarea cr iminalității.
Tendința moderată a fost marcată cu prilejul tuturor reuniunilor internaționale de spe cialitate din
ultimele două decenii și exprimată cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano și Havana. Astfel, în
"Planul de acțiune" de la Milano se precizează: "Trebuie explorate și încura jate formele diverse ale
participării comunității (la prevenirea și combaterea criminalității – n.n.), în scopul creării alternativelor
viabile la intervenția judiciară pură, alternative care ar putea furniza met ode mai accesibile pentru
administrarea justiției, cum ar fi medierea, arbitrajul și curțile de conciliere ".
În această materie, subliniem încă o dată importanța Seminarului European asupra Alternativelor la
Pedeapsa cu Închisoarea (Helsinki -1988). Cu ace st prilej s -a susținut că pedeapsa cu închisoarea trebuie
să fie aplicată cu moderație și numai în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave, ori atunci când subiecții
activi ai faptelor penale sunt delincvenți incorigibili.
Importanța măsurilor alternative închisorii a fost susținută în toate reuniunile la care am făcut
referire. Printre altele, au fost fundamentate teoretic următoarele1:
– diversificarea sistemului de sancțiuni alternative închisorii și adoptarea unor sancțiuni noi, cum ar fi
avertismentu l penal, amânarea nelimitată a pronunțării sentinței, măsuri de compensare a victimei ;
– prioritatea acordată pedepsei pecuniare , atât amenzii cât și sancțiunii denumită "zile -amendă"
care, spre deosebire de amenda clasică, are avantajul că se bazează pe un criteriu de individualizare mai
complex, luând în considerare atât gravitatea faptei comise, cât și posibilitățile materiale reale ale
făptuitorilor;
– aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul comunității ori condamnarea la
locul de muncă;

1 Documentele Congresului de la Havana, Anexa A, pct.3.

45 – limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
– menținerea unor sancțiuni specifice modelului curativ, între care, suspendarea executării pedepsei
și probațiunea . Propunerile de perfecționare au vizat o diversi ficare a formelor de suspendare și o mai
mare suplețe în privința condițiilor de revocare;
– transferarea unor forme de comportament antisocial din sfera de cuprindere a dreptului penal în cea
medicală sau socială (infracțiunile de agresare sexuală, relaț iile între persoane de același sex,
toxicomania, alte "infracțiuni fără victime");
– diversificarea modalităților de executare a sancțiunii cu închisoarea în "semilibertate" sau
"semidetenție" care să înlesnească deținutului contactul cu mediul său social , să-și continue pregătirea
școlară sau profesională;
– adoptarea unui sistem progresiv de clasificare a deținuților care să aibă în vedere evoluția acestora
în penitenciar și să permită aplicarea unui program cât mai adecvat de resocializare a celor în c auză;
– soluționarea conflictelor penale pe alte căi decât cele obișnuite, între care mediațiunea și
dejuridicizarea . Aceste procedee ar urma să se aplice atunci când se consideră că rezolvarea conflictului
se poate face evitându -se neajunsurile unui proc es penal. Mediațiunea are ca scop reconcilierea părților cu
ajutorul unor terți. Dejuridicizarea, alături de scoaterea de sub incidența legii penale a unor fapte
antisociale a dobândit un sens nou, respectiv soluționarea unor conflicte de drept penal de că tre părți, cu
ajutorul unor instituții publice sau private, cum ar fi organismele însărcinate cu aplicarea măsurilor
disciplinare.
În concluzie, tendința moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă multiple
soluții viabile. Im portant este însă modul în care acest model este transpus în practică, fondurile alocate și
nivelul de calificare a personalului din sistemul justiției penale.

1 N.Bishop, op.cit., p.60 -96; R.M.Stănoiu, op.cit., p.176 -178.

46 Cursul nr. 8
RROOLLUULL PPRREEVVEENNTTIIVV AALL CCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIEEII
1. Considerații introductive
Criminalita tea mondială, caracterizată prin coexistența formelor clasice de inadaptare economică și
culturală, a celor hiperadaptate ale criminalității organizate și a celei în "gulere albe" și prin apariția unor
forme noi, de la o etapă la alta, preocupă tot mai mul t forurile statale și suprastatale, instituțiile
specializate, oamenii de știință.
În contextul marilor schimbări sociale și politice contemporane, al dezechilibrelor cu cau zalitate
multiplă și al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea și combaterea criminalității nu
poate fi evitată, indiferent câte dificultăți și inconveniente ar prezenta.
În România, recrudescența criminalității este o realitate îngrijorătoare, consecință a dificultăților
complexe pe care le antrenează tranziția la e conomia de piață, dar și a dificultăților de adaptare la o
societate civilă în care structurile și mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu sunt în
totalitate constituite și nici nu funcționează la parametrii doriți.
Identificând și studiind cauzele criminalității, stabilind starea și dinamica acesteia, anticipând
schimbările sale cantitative și calitative pe termen mediu și lung, criminologia își propune să evalueze
măsurile ce se impun și să elaboreze programe convingătoare de preve nire a criminalității, de
resocializare și reinserție socială a delincvenților.
Acest demers este în concordanță cu scopul general al criminologiei, respectiv funda mentarea unei
politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Oferind ști inței politicii penale propriile
sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esența, cauzalitatea și legitățile criminalității ca fenomen
socio -uman, precum și fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor și
mijloacelor prac tice de înfăptuire a activităților de prevenire și combatere a criminalității, criminologia
contribuie esențial la particularizarea principiilor de politică penală ale oricărui stat.
2. Definirea conceptelor
Deși prevenirea criminalității este considerat ă dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii
penale, ea a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost mai simplu să se
discute în termenii obiectivelor de realizat decât în termeni conceptuali. Această situație se dat orează
faptului că acest concept vizează un domeniu atât de larg, încât, la un moment dat, el însuși devine difuz.
De aceea, înainte de a defini conceptul de prevenire este necesar să clarificăm obiectivele, sfera de
acțiune și direcțiile efortului prevent iv.
Prevenirea criminalității înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima dată
a acelor acțiuni ori inacțiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru

47 evoluția sa normală către progres, motiv pent ru care aceste comportamente au fost sancționate de legea
penală.
În sens strict , prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol
social suficient de mare ca să necesite o reacție prin mijloace de drept penal împotriva făp tuitorilor.
În sens larg , prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin
acumularea și adâncirea unor procese socio -umane specifice, pot conduce la săvârșirea de fapte
antisociale sancționate de legea penală. Trebuie să men ționăm că, în această viziune, conceptul de
comportament deviant are o sferă de cuprindere mai largă decât acela de infracțiune. Punctul de vedere
juridico -penal trebuie, deci, completat cu punctul de vedere psiho -social, deoarece el permite atât o
înțeleg ere mai aprofundată a delincvenței penale și a profilaxiei acesteia, cât și o abordare post -penală
adecvată facilitării reinserției sociale a celor care se fac vinovați de încălcarea legii.
Astfel, deși criminologia operează cu conceptul de infractor în s ensul legii penale, obiec tivul
prevenirii este constituit dintr -un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvârșirea faptei
ilicite. Acești factori precedă încălcarea legii penale. Orice altă abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna
iluzia că prevenirea criminalității ar fi posibilă și fără să se acționeze asupra cauzelor criminalității1. De
aici, consecința că măsurile concrete de prevenire nu pot fi orientate în mod just fără o concepție clară
asupra cauzelor care determină și a condițiil or care favorizează fenomenul infracțional.
În raport de gravitatea și rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor
fenomenului, eșalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai depărtate. Nu
s-ar putea renunța însă la cunoașterea cauzelor fenomenului și a căilor de eradicare a acestuia.
Acțiunea preventivă nu va produce efectele scontate dacă se va desfășura izolat, pe domenii sau
tipologii infracționale. Prevenirea criminalității trebuie să vize ze fenomenul în întregul său, nu ca
totalitate de infracțiuni săvârșite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înțeles
ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relații atât între ele, cât și cu întregul căruia i se
subsumează, ansamblu care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în condiții specifice.
În consecință, măsurile concrete de prevenire a criminalității trebuie să reprezinte argumente
suficient de puternice pentru ca, în balanța procesului i ndividual de luare a deciziilor, să constituie factori
decisivi de împiedicare a trecerii la săvârșirea actului infracțional.
Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., în care
apar și se manifestă cu ma i multă forță cauzele care determină și condițiile care favorizează
comportamentul delincvent.

1 G.Antoniu, Prevenirea infracțiunilor în dezbaterea Națiunilor Unite , în "Studii de drept românesc", București,
Ed.Academiei Române, nr.1 -2/1991, p.91; Gh.Nistoreanu, Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță , Editura
Ministerului de Interne, București, 1991, p.63.

48 Generalizând, apreciem că prevenirea criminalității desemnează un proces social permanent, care
presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ
și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și
înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.
Totuși, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârș irii pentru prima dată a unei
infracțiuni, ci și împiedicarea repetării faptei penale de către același autor. Acest tip de prevenire, în
care subiecții sunt calitativ diferiți, se realizează prin măsuri de resocializare și reintegrare socială post –
penală a persoanelor care au comis deja fapte infracționale și au fost condamnate pentru aceasta.
Considerând criminalitatea ca o maladie a "societății criminogene" moderne, caracteri zată de o
profundă deteriorare a valorilor fundamentale ale umanității, Jean Pi natel aprecia că știința criminologiei
nu poate opera făcând abstracție de ipoteza deterministă1. În acest sens, deși conduita infracțională poate
fi apreciată în termeni de probabilitate (datorită factorilor individuali aleatori), reacția socială
antiinfr acțională trebuie abordată într -o perspectivă determi nistă și interacționistă întrucât este generată de
un fenomen real, obiectiv – criminalitatea.

49 Cursul nr. 9
MODELE DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII
1. Modelul clasic
După cum s -a arătat î n analizele precedente2, o lungă perioadă de timp reacția socială
antiinfracțională a avut o esență eminamente represivă, popoarele antice dezvoltând sisteme legislative și
instituționale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopuril or pentru care fuseseră
create.
Deci, prima modalitate de a preîntâmpina săvârșirea faptelor antisociale a fost consti tuită de efectul
de inhibare psihică al normei penale și al pedepsei potențiale.
1.1. Prevenirea generală
Problema prevenirii criminal ității a fost abordată în mod explicit de filosoful grec Platon (427 -347
î.e.n.) care a propus3 înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedep sei, conform căreia
scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forța exemplul ui) și prevenirea specială (ca efect
intimidant al pedepsei). Platon afirmă că "acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepsește
din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s -ar putea face ca ceea ce s -a săvârșit să nu se fi
săvârșit, ci pedepsește în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca
pedeapsa lui să -i înfrâneze pe ceilalți "4. Această idee a fost preluată de filosoful Seneca într -o formulare
rămasă celebră: Naum, ut ait Plato, nemo pr udens punit quia peccatum est, sed ne pecce tur" (Căci, după
cum a spus Platon, nici un om înțelept nu pedepsește pentru că s -a greșit, ci pentru ca să nu se mai
greșească).
Discipol al lui Platon, marele gânditor antic Aristotel (384 -322 î.e.n.), în lucr area sa intitulată
"Politica", a analizat problematica efectelor sărăciei, a mizeriei sociale. În lucrarea "Arta retorică și arta
poetică", Aristotel a evaluat importanța rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o
crimă atunci când nu s e așteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obținute din fapta prohibită
precumpănesc în fața pedepsei5.
În secolul al XVIII -lea, această concepție a influențat în mod decisiv filosofia iluministă și, prin
intermediul ei, teoria școlii clasi ce de drept penal, fondată de Cesare Beccaria. În lucrarea sa "Dei delitti e

1 J.Pinatel, La societé criminogčne , Editura Calman – Lévy, Paris, 1971, p.239.
2 V. 12.2. Modelul represiv de reacție socială.
3 Platon, Dialoguri, Protagoras , Paris, Editura Les Belles Lettres, 1966, 324,a.b.
4 Idem.
5 Aristotel, Arta retorică și arta poetică , cap.12, citat de M.Killias, Precis de criminologie , Berna, Ed.Staempf li and Cie
S.A., 1991, p.443.

50 delle pene ", Beccaria susține că omul este o ființă rațională care, trăind sub imperiul liberului său arbitru,
trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Din acest motiv,
– cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abține să comită actul
incriminat;
– cu cât aplicarea legii este mai certă și mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident.

1.2. Prevenirea specială
Prin prevenire specială se î nțelege complexul de măsuri destinate să împiedice săvâr șirea unor fapte
antisociale de către persoanele care au săvârșit, deja, o infracțiune. Întrucât modelul clasic se bazează, în
mod esențial, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea specială se realizează prin impunerea unei
pedepse mult mai aspre in cazul recidiviștilor, în scopul neutralizării ori incapacitării acestora pe o
perioadă mai mare de timp.
În secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin pedeapsa cu moartea sau, mai târziu, pr in exilarea
vinovaților în colonii și chiar prin vânzarea lor ca sclavi. În secolul XX, neutralizarea se obține atât prin
pedepse privative de libertate mai severe – uneori, chiar închisoarea pe viață -, fie prin măsuri alternative
de educare, reeducare și tratament medical sau psiho -social, care au drept scop resocializarea
infractorului, în vederea reintegrării sociale a acestuia.
1.3. Evaluare
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul social, cât și în direcția
model ului situațional (tehnologic). Astfel, prevenirea criminalității nu se mai reali zează doar prin măsuri
de drept penal. Ea constituie domeniul de acțiune al controlului social, atât formal (sistemul justiției
penale), cât și informal (organizații non -guver namentale, specialiști din diverse domenii, organizații
comunitare etc.).
Se pune accentul pe educarea cetățenilor prin popularizarea legislației în vigoare, prin relevarea
efectelor nocive ale criminalității, prin consecințele acestui fenomen. Un rol imp ortant revine mijloacelor
de informare în masă, care, prin modul de prezentare a acestei problematici, pot contribui efectiv la
prevenirea criminalității.
Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat , respectiv justiția, pol iția,
curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliția sanitară, poliția de frontieră etc., –
organisme ale statului care, prin lege, au obligația să intervină în timp util pentru anihilarea focarelor
criminogene. De altfel, un cont rol social strict este cea mai bună cale pentru ca legea să fie respectată.

51 2. Modelul social
În ultimele două decenii, creșterea explozivă a criminalității pe plan mondial a determinat o
adevărată criză a sistemelor justiției penale și a organismelor cla sice de control social, mai ales în țările
vest-europene. Atât numărul infractorilor primari, cât și rata recidivismului au crescut de la an la an.
Aceste efecte au fost resimțite și în țările din Europa Centrală și de Est, după autodesființarea blocului
comunist.
Apariția noilor strategii naționale trebuie văzută în contextul principalelor schimbări economice,
culturale și sociale care au afectat țările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat al acestor schimbări, politica
penală din multe țări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ , despre care
se crede1 că ar avea mai mult succes în prevenirea fenomenului infracțional.
Noul model presupune, în mod esențial, implicarea comunității în efortul de preve nire a
criminalității , fără a însemna, însă, o trecere a responsabilității din sarcina sistemului justiției penale
către masele eterogene ale populației. Utilizând rezultatele științifice ale studiilor criminologice asupra
cauzalității delincvenței la nivel macrosocial și indiv idual, modelul social de prevenire are meritul de a
aborda frontal factorii criminogeni și de a încerca limitarea impactului acestora, prin măsuri de asistență
comunitară acordată persoanelor aflate în condiții de stress economic, social ori psihologic. Pr incipala
carență a modelului social se datorează faptului că acest model presupune o foarte bună coeziune socială,
o serioasă integrare culturală și o conștientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunțat.
Din perspectiva modelului social, prevenirea criminalității urmează o clasificare de tip medical:
2.1. Prevenirea primară
Prevenirea primară este definită ca o strategie preventivă de bază care, prin măsuri specifice în
domeniile social, economic, cultural, educativ etc., încearcă să anih ileze atât situa țiile criminogene, cât și
rădăcinile adânci ale criminalității. Primul și cel mai generos obiectiv constă în crearea condițiilor
necesare socializării pozitive a tuturor membrilor societății. Dome niul intervenției predelictuale include
programele de creare a locurilor de muncă, a condițiilor civilizate de habitat, a școlilor, locurilor de
odihnă și recreere, instituțiilor de asistență medicală.
În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze mai ales
infractorilor potențiali, atât la nivel individual, cât și al microgrupurilor. Astfel, materialele de
specialitate2 prezintă un important număr de programe de prevenire care funcționează în țările occidentale
și se adresează cu prioritate familiei, șc olii și, în general, tinerilor.
În privința familiilor se acționează prin măsuri comunitare pentru:

1 John Graham, Crime Prevention Strategies in Europe and North America, Helsinki, HEUNI, nr.18/1990.
2 J.Graham, op.cit., p.24 și urm.

52 – furnizarea de ajutor celor aflați în stare de stress economic și psihologic;
– educarea și orientarea părinților tineri;
– educarea preșcolarilor prov eniți din familii dezorganizate, ori "de socializare negativă".
Școala se bucură de o atenție reală, datorită rolului său formativ pronunțat. Ea poate oferi cunoștințe
privind rolul și importanța valorilor sociale, a respectului față de lege și morală, im plicațiile crimei,
modul în care funcționează sistemul justiției penale, căile de evitare a comportamentului delincvent.
Comparativ cu familia, școala utilizează o gamă mai largă de modalități și mijloace formative, prin
dezvoltarea și fundamentarea unor c onvingeri morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în
societate.
Constatându -se că orientarea spre tratamentul individual al școlarilor ori abordarea unui aspect
educațional singular s -au dovedit a fi contraproductive1, eforturile s -au îndrep tat în două direcții:
– către supravegherea școlarilor în vederea reducerii violenței; în acest scop sunt angajați tinerii
absolvenți aflați în șomaj;
– organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme
de asimilare a noțiunilor ori de adaptare la mediul școlar.
Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor , care este
considerată ca fiind esențială pentru dezvoltarea acestora prin educație socială, vizând încurajarea lor
pentru a sumarea responsabilității propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă și
imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină modificarea serioasă a structurii de
personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimente revanșarde, stări depresive , manifes tări deviante și chiar
recurgerea la acte infracționale. De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcții:
– identificarea și chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei
cu responsabilități spor ite (cu familie proprie, copii, părinți bătrâni și bolnavi etc.);
– organizarea timpului liber pentru tinerii rămași fără loc de muncă; acest tip de acțiu ne
preventivă ia în considerare atât activitățile distractive, cât și cele de reconversie și recalifica re
a tinerilor.
– crearea de facilități de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează,
alcoolici etc.).
Programele de prevenire socială a criminalității mai iau în considerare politica de sănătate, de
planificare urbană și, în gene ral, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate
potențială.

1 Idem, p.36.

53 2.2. Prevenirea secundară
Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate și transpu nerea în practică
a acesteia. Aceasta este aria p reventivă care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracțional,
asigurând prevenirea prin identificarea timpurie și anihilarea factorilor criminogeni. Activitățile prevenirii
secundare sunt desfășurate de organele legislative (în ceea ce privește ado ptarea legislației penale) și
executive (care au datoria aplicării legii).
2.3. Prevenirea terțiară
Prevenirea terțiară include activitățile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai
săvârșit infracțiuni. În această zonă a prevenir ii, se acționează pentru tratamentul, reeducarea,
resocializarea și reinserția socială a infractorilor. Totuși, datorită anvergurii limitate a sancțiunilor
orientate spre tratament, prevenirea terțiară este redusă adesea la represiune și neutralizare.
2.4. Evaluare
Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalității prin reducerea necesității de a săvârși fapte
penale. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale și umane, deci o anumită
bunăstare a societății în care se aplic ă. Modelul social necesită, în plus, atragerea comunității în procesele
specifice și în acțiunile concrete de prevenire, presupunând o bună coeziune socială. Alături de costurile
ridicate, această cerință reprezintă un serios handicap, deoarece:
– stratif icarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum și opinii diferite cu
privire la prioritățile prevenirii;
– interesul comun este relativ restrâns și vizează mai ales prevenirea criminalității violente, a celei
stradale și a del incvenței juvenile, a infracțiunilor care lovesc în interesele tuturor grupurilor sociale. În
consecință, modelul social de prevenire poate avea o incidență și rezultate relevante în societățile cu o
dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (țările nordice), și aplicabilitate discutabilă
în țările a căror politică se bazează pe un liberalism excesiv, ori în țările sărace.
3. Modelul situațional (tehnologic)
Modelul situațional de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a op ortunităților de
săvârșire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple și cu costuri redu se. Dacă modelul
social de prevenire se adresează infractorilor potențiali, urmărind reducerea disponibilității acestora la
săvârșirea de fapte anti sociale, modelul situațional are în vedere potențialele victime, încercând să le
determine să utilizeze variate precauțiuni care reduc riscul victimizării. Fără îndoială că anumite aspecte
ale acestui model de prevenire a criminalității se adresează infrac torilor, în ideea producerii unui anumit
impact psihologic asupra acestora (prin creșterea riscurilor la care se expun) și a -i determina să renunțe la
"trecerea la act".

54 Există două categorii principale de măsuri de prevenire situațională:
– măsuri de secur itate care fac dificilă comiterea infracțiunilor;
– măsuri care influențează costurile și beneficiile celor care săvârșesc infracțiuni.
În ultima perioadă, proiectele de prevenire a criminalității combină cele două tipuri.
3.1. Măsuri de securitate
Au fost identificate trei modalități prin care ocaziile de săvârșire a infracțiunilor se restrâng în mod
drastic:
a) măsuri prin care țintele (obiectivele vizate de infractori) devin mai dificile . În acest scop se
utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispo zitive de alarmă și imobiliza re, seifuri. Aceste măsuri sunt
îndreptate mai ales împotriva spărgătorilor. Valoarea lor crește prin conectarea dispozitivelor de alarmă la
unități specializate de poliție, agenții de prevenire comunitară a crimei, companii d e asigurare etc.;
b) măsuri prin care se înlătură țintele ; de exemplu, pentru a se evita spargerea unui autoturism,
acesta nu va fi parcat la întâmplare, ci în locurile special amenajate, cu paza asigurată;
c) măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracțiunilor ; de exemplu, verificarea
pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de aeronave.
3.2. Măsuri care influențează costurile și beneficiile infractorilor
a) marcarea proprietății ; de exemplu, poansonarea autoturismelor, a bicicletelo r, mar carea
bunurilor din locuințe. Această măsură face lucrurile respective ușor de recunoscut și, în consecință, greu
vandabile.
b) supravegherea tehnică ; presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului în
locuințe (interfoane, televiziune cu circuit închis etc.), de supraveghere a clădirilor și a spa țiilor
înconjurătoare. Aceste dispozitive creează riscuri suplimentare pentru infractori, care, în cazul în care
decid să acționeze, vor trebui să facă eforturi și cheltuieli suplimentare pent ru a le evita ori anihila.
c) asigurarea supravegherii zonale ; se referă la activitățile specifice de patrulare și control
antiinfracțional desfășurate de organele de poliție, agenții specializate și chiar de cetățenii organizați în
echipe de prevenire în zonele în care locuiesc.
3.3. Evaluare
Modelul situațional de prevenire nu reprezintă o noutate practică. Utilizarea sa, inclusiv în cadru
teoretic, conduce la concluzia că celelalte modele de prevenire dau rezultate nesatisfăcătoare, conform
celebrei ex presii americane "nothing works" (nimic nu merge)1.

1 D.Lipton, R.Martinson, J.Wilks, The Effectiveness of Correctional Treatme nt, New York, Ed. Praeger, 1975.

55 Cursul nr. 10
UNELE CONCEPȚII DESPRE INFRACTOR. RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI
1. Considerații introductive
Cercetările criminologice privind pe criminal, in ultimele decenii s -au dezvolta t mult. Problemele de
baza cu privire la criminal s -au concentrat in jurul chestiunii de a ști care este natura reala a personalității
criminalului. Răspunsurile si soluțiile au început cu teoria clasica a dreptului penal, potrivit căreia omul,
inclusiv cr iminalul, dispune de liber arbitru, are responsabilitate, capacitate de hotărâre, de alegere si de a
acționa liber. Daca a comis o infracțiune, el a hotărât așa, el este cauza faptei si el răspunde penal.
O data cu dezvoltarea științelor biolog ice, psihologice si sociologice, teoria liberului arbitru privind pe
om si criminal a intrat in umbra, adoptându -se teoria determinismului, potrivit căreia orice fenomen are o
cauza, idee valabila si in criminologie. Școala antropologica, școala pozitiva i taliana, îndeosebi, a pledat si
argumentat ca un criminal nu este un om absolut liber, ci este un om determinat in acțiunile si faptele lui prin
diverse cauze (antropologice si biologice ori sociale).
Teoriile privind pe criminal nu s -au oprit la aceasta concepție. Dimpotrivă, ele s -au multiplicat, ca
urmare a progreselor ce s -au făcut in științele biologice, psihologice si sociologice. Mai semnificative si mai
profunde s -au dovedit teoriile psihologice, mai cu seama după ce in aceasta știința s -a accentuat concepția
biologica a fenomenelor psihice, in general, si ale fenomenului criminal in special. Așa au apărut o seama de
concepții sau teorii noi despre criminal si natura sa. Astfel de teorii sunt : teoria criminalului înnăscut
(Lombroso ), teoria criminalului antisocial (Alexander ), teoria criminalului psihomoral (De Greef ), teoria
criminalului perves constituțional , teoria constituției delicvente (Di Tullio ), teoria personalității
criminale (Pinatel ) si altele. Teoriile menționate, fiecare in parte, au dezvăluit cate un aspect sau altul al
persoanei criminalului si au emis ipoteze care, împreuna, au deschis un câmp larg in cunoașterea criminalului.
Vom expune, pe scurt, unele din aceste teorii si concluziile ce s -au tras.
1.1. Concepț ia criminalului antropologic
Printre precursorii si fondatorii antropologiei criminale se înscrie C.Lombroso (1835 -1909). Ca medic,
acesta a făcut cercetări ample de antropologie, antropometrie si psihiatrie la spitale si penitenciare asupra un ui
număr de aproape 600 criminali, concentrându -si atenția asupra laturilor anatomice si morfologice ale
criminalilor. I -au reținut atenția îndeosebi aspectele de malformație a parților corpului (membrelor, capului
etc.). Primele constatări si concluzii s -au concentrat si expus in lucrarea lui, devenita celebra ‘’ L’Uomo
delinquiente’’ (1876). In esența, el susține :
a) criminalul se caracterizează prin anomalii corporale (corp dezvoltat, diform), asemănător cu sălbaticii, cu
strămoșii omului (atavic);

56 b) degenerat, epileptic si nebun. Printre toate aceste trasaturi, criminalul este un om aparte, este o ‘’varietate
biologica inferioara’’, care se deosebește de omul necriminal. El a formulat ideea ca unii oameni sunt
innascuti criminali. Pe aceste elemente (s tigmate, atavism, degenerescenta, nebunie), Lombroso susține ca
intre criminal si necriminal sunt deosebiri, mai mult chiar, sunt deosebiri de natura. La aceste trasaturi
specifice morfologice se adaugă si o seama de trasaturi psihologice, cum sunt : insen sibilitate psihica,
atrofierea sentimentului de mila si simpatie fata de alți oameni, iritabilitate, impulsivitate, violenta, etc.
Teoria lui Lombroso a stârnit la vremea sa, un mare ecou in lumea juriștilor, dar mai ales in lumea
medicilor si psihiatrilor. Este prima data când pe baza unor cercetări întinse, se trece de la studiul juridico –
penal al criminalului, la studiul științific, pozitiv si criminologic al criminalului. In cercetarea cauzalității
criminalității si a criminalului este o înc ercare meritorie aceea de a căuta cauzele obiective, trecându -se de la
explicațiile clasico -juridice la explicațiile ‘’naturale’’, obiective ale acestuia. S -a parasit ideea potrivit căreia
crima este fapta hotărâta numai de conștiința omului, pe baza liber tății de conștiința, a liberului arbitru,
tracandu -se la ideea ca adevăratele cauze salasluiesc in determinismul fizico -psihologic al omului.
Teoria lui Lombroso a fost criticata la vremea sa, îndeosebi de adepții teoriilor sociologice si
psiho logice ( Manouver, Lacassagne, Tarde si alții). Mai aproape de vremurile noastre, știința antropologiei
criminale s -a dezvoltat in continuare. Așa este cu cercetările lui N.Goring , ale lui E.Hooton care, acesta din
urma, intr -o lucrare bine documentata (193 9) si pe baza cercetării unui număr foarte mare de infractori
(13.873) si pe un grup de control de 3.200 persoane libere, dovedește ca susținerile lui Lombroso sunt
exagerate, mai cu seama ca nu toate cercetările acestuia au fost susținute de metode științ ifice suficient de puse
la punct si nici sprijinite pe concepte suficient de clare si științifice (cauze, corelație, structura morfologica si
structura psihica a omului etc.). Susținerile acestora se sprijină pe următoarele argumente :
a) nu exista un criminal înnăscut (ucigași innascuti, hoți innascuti, fraudatori si falsificatori inascuti
etc.) ; exista oameni inascuti cu anumite predispoziții spre lăcomie, spre violenta, spre distrugere etc. ; aceste
predispoziții in condiții de mediu nefavorabil pot conduce la crime ;
b) stigmatele criminale (anomalii, malformații) nu sunt proprii numai criminalilor, ci si multor
necriminali, celor care nu devin criminali ;
c) atavismul nu exista in intelesul dat de Lombroso ; studiile asupra ereditatii au dovedi t ca exista legi
ale transmiterii ereditare de la înaintașii apropiați (părinți, bunici, chiar la copii, nepoți), dar nu de la înaintașii
sălbatici ai omenirii ;
d) malformațiile, stigmatele pot contribui la comiterea unor crime numai in mod indirect, an ume prin
dezvoltarea unor complexe de inferioritate in psihicul omului cu stigmate, care nu se poate adapta si integra
ușor in societate din cauza acestor defecte ;
e) defectele, predispozițiile criminale înnăscute nu pot acționa decât intr -un mediu soci al nefavorabil.

57 1.2. Concepția biotipologica
Cercetătorii in materie arata ca inadaptarea sociala (savarsirea de crime etc.) depinde si de constituția
anatomica a omului, de tipul de constituție anatomica al acestuia. Constituția este o u nitate morfologica si
funcționala care, in anumite condiții de mediu, contribuie intr -o măsura mare la inadaptarea sociala. Din acest
punct de vedere, aplicarea teoriei biotipologice in criminologie a dus la constatări interesante. Este vorba de
teoriile lui Kretschmer, Pende, Viola si alții, si de tipurile principale de criminali delimitate de aceștia.
După Kretschmer, tipurile biotipologice sunt :
a) tipul picnic, caracterizat după forma corpului ca un tip scurt, larg si gras ;
b) tipul a tletic, tip înalt, muscular ;
c) tipul astenic, cu infatisare de om slab, subțire.
Puși alături, după forma curbei lui Gaus , la extrema stânga se plasează tipul picnic, care ca număr este
mai redus ; la mijloc se plasează tipul atletic, care intr-o populație este mai numeros, iar la urma vine tipul
astenic, care, ca număr, este, de asemenea, redus. Ca distribuție, tipurile se supun distribuției unimodale, cu o
frecventa mare la mijloc si cu o frecventa redusa la cele doua extreme.
Exista o corelație intre tipul biotipologic si trăsăturile psihice (temperamentale), felul de a fi si felul de
manifestare, precum si felul de adaptare sociala al fiecărui tip. Bunăoară, tipul picnic este mai deschis,
îndreptat spre lumea exterioara, socia bil, căuta relațiile sociale etc. ; tipul atletic este tipul omului sănătos,
echilibrat, adaptabil, etc. ; tipul astenic este retras, timid, puțin sociabil. Adaptarea la mediu, integrarea si
colaborarea cu alți oameni depinde de aceste constituții, de stru ctura corpului, cum spune Kretschmer . Tipul
picnic caută relațiile cu oamenii si cooperează mai ușor, pe când tipul astenic, dimpotrivă, este rezervat, retras
si dificil in relațiile cu alți oameni. Kretschmer susține si argumentează ideea conform căreia c onstituția
tipologica influențează si orientează nu numai relațiile si adaptarea sociala, dar si corelația intre constituție si
bolile psihice. Astfel, tipul picnic se imbolnaveste intr -o proporție mai mare de manie -depresiune (58%), iar
astenicul si, intr -o oarecare măsura, si atleticul se îmbolnăvesc de depresiune psihica si schizofrenie (81%,
respectiv 31%).
2. Criminalul, un inadaptat social
Pe linia concepțiilor biologice, in criminologie se înscrie O.Kinberg , care susține teoria in adaptării
sociale cu privire la criminal. Potrivit acesteia orice persoana este înzestrata prin ereditare cu o serie de
dispoziții biopsihice, care, in prezenta unor condiții de mediu normale, conduc la adaptarea sociala ; sau,
in cazul unor factori psihic i deficitari si condițiile de mediu slabe, conduc la inadaptarea sociala (crima).
Factorii biopsihici sunt importanți si sunt de mai multe feluri si dați in structuri fizico -psihice deosebite
de la persoana. Acești factori sunt :
– factori bioconstitutional i ;

58 – factori patologici ;
– factori morali.
Factorii bioconstitutionali, care formează nucleul personalității, sunt alcătuiți din componente
ereditare biopsihologice, cum sunt :
a) diferitele tendințe si emoții (foame, sete etc.) ;
b) tendințe psihice impulsi ve (frica, manie, combatere, apărare, sexuale etc.) ;
c) forme temperamentale de reacții diferite la stimulenti externi etc. ;
d) capacitatile de percepție si cunoaștere -memorie, inteligenta si altele. Nucleul acesta cuprinde o
anumita structura, o anumita organizare. El cuprinde, de asemenea, o anumita energie nervoasa si psihica
necesara diferitelor acțiuni si activitati pe care persoana le desfasoara. Persoana umana traieste si
acționează intr -un anumit mediu social, cu organizarea si exigentele sale, la care omul trebuie sa se
adapteze. Intre cerințele, nevoile persoanei si exigentele mediului trebuie sa existe o anumita afinitate, o
anumita corespondenta fara de care nu exista adaptare social ă.
3. Conceptul de resocializare a infractorului
Așa cum am mai arătat, resocializarea este un proces educativ, reeducativ și de trata ment aplicat
persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul de norme și
valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării so ciale a acestora și prevenirii recidivei.
Din definiția prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:
– resocializarea vizează persoane care au săvârșit deja o infracțiune;
– resocializarea are drept scop imediat prevenirea re cidivei , deci reprezintă o componentă a
prevenirii speciale ;
– resocializarea constituie un demers social realizat în mod științific , de personal calificat în
acest scop;
– metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea și tratamentul.
Educarea vizează ma i ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o "socializare negativă",
asimilând norme și valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se adresează
infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea și
reeducarea se realizează prin modalități diverse, atât teoretice, cât și practice, prin care se dorește ca
infractorii să redobândească respectul pentru oameni și lege, pentru muncă, pentru calificarea ori
recalificarea profesională e tc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate
(chirurgicale, medico -pedagogice, psiho -terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu -se remodelarea

59 personalității infractorului, ameliorarea tendințelor sale re acționale, reînnoirea motivațiilor care îi animă
interesele și modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserției sociale prin readaptarea la mediul
socio -cultural.

60 Cursul nr. 11
CRIMINALUL, PERSONALITATE PSIHOPATIC Ă
1. Unele considerații preliminare
In criminologia contemporană, unii autori susțin ca întreaga cercetare trebuie sa se concentreze asupra
criminalului om – normal. Criminalii ‘’definiți’’ (anormali, cu anumite tulburări psihice), adică criminalii
psihopați, n evrotici, debilii mintali, bolnavi (psihotici) sa se lase la o parte. Acest punct de vedere ar putea fi
valabil in parte numai, sub raport juridic, unde se pune problema răspunderii penale, mai cu seama pentru
criminalii psihotici. Acest punct de vedere nu este valabil pentru nevropați, psihopați (unii debili mintali),
care, in principiu, răspund penal. In criminologie, este vorba de o categorie de oameni care, sub raportul
sanatatii lor psihice, au unele tulburări psihice ușoare si care face trecerea intre oameni normali si oameni
bolnavi ; ei prezintă grade diferite de tulburări psihice, dar care in principiu, au răspunderea penala. Alți autori,
cum este Mannheim, dimpotrivă considera – pe drept cuvânt – ca acești criminali sunt incluși in cercetarea
crimi nologica. Ei alcătuiesc o grupa definita, anume psihopatii ; după unii autori, sunt doua grupe, psihopatii
si psihonevroticii. Participarea acestora la criminalitate este mare. După Mannheim , aceasta participare este :
2% psihotici, 4% psihotici ‘’de margi ne ‘’, 1% alcoolici, 25% tulburări sexuale, 29% psihonevrotici, 5%
tulburări de conduita, 5% debili mintali, 13% tulburări psihopatice. In cazul delicvenților minori, cifrele sunt
mai ridicate.
Criminalii psihopatici sunt de mai multe feluri :
a) criminalul paranoid , care are la baza o tendința psihica puternica, tendința afirmării pe sine,
care, in cazul dezvoltării ei normale, este o tendința importanta si necesara in lupta pentru viata si
adaptarea sociala. Aceasta tendința, ajunsa in stare de dezvoltare exagerata, paranoida, conduce la
tensiuni, conflicte cu alți semeni. Ea se caracterizează prin : orgoliu nemăsurat, atitudini egoiste,
hipertrofia eului, megalomanie.
b) criminalul pervers are la baza tendința combativa, care este un mijlo c de apărare si adaptare.
Dezvoltarea exagerata a acestei tendințe conduce la constituția perversa, caracterizata prin :
indisciplina, neascultare, lipsa de afecțiune pentru altul, lipsa de mila, ranchiuna si cruzime ;
c) criminalul hiperemot iv se ridica pe o constituție emotiva normala, pe trăiri emoționale firești :
frica, manie, plăcere – neplăcere. In stare de dezvoltare exagerata, se ajunge la o sensibilitate excesiva, la
nervozitate exagerata. De aici, se ajunge la acțiuni conflictuale c u alte persoane, la acțiuni infracționale.
Criminalii cu constituții psihice anormale, fara a fi constituții maladiv -psihotice sunt si criminalii
psihonevrotici, pe care ii menționam in mod succint, si anume :

61 a) criminalul neurastenic , cara cterizat prin aceea ca suferă cronic de oboseala, insomnie, dureri
de cap, surmenaj, idei ipohondrice etc., stări din cauza cărora nu face fata exigentelor vieții si se ajunge la
comiterea de infracțiuni ușoare ;
b) criminalul psihastenic , caracterizat p rin îndoieli, obsesii, neîncredere, tensiune nervoasa ;
asemenea stări împiedica viata sociala normala, ajungându -se la infracțiuni de imprudenta ;
c) criminalul isteroid , caracterizat prin stări de criza nervoasa, cum sunt unele stări de tulburări
psihi ce, morale, care pot ajunge pana la leșin, convulsii, explozii emoționale, paralizii trecătoare. Unii din
aceștia ajung la crime (mai ușoare).
2. Concepția caracterologica
In ultimele decenii, ramurile criminologiei s -au mărit cu o r amura noua, anume caracterologia
criminala sau ‘’caracterologia criminalului’’. Promotorii acestei ramuri sunt olandezii Heymans si
Wiersma si francezii R.Le Senne si R.Resten , care, in lucrările lor, scot in evidenta rolul caracterului
psihic in acțiunile si activitățile criminale. R.Resten spune in lucrarea lui ca exista o convingere ca, in
structura psihica a omului, este cuprins caracterul, care înseamnă însuși ‘’destinul omului’’.
Caracterologia criminala are ca obiect de studiu aceasta tră sătura psihica de baza a criminalului,
anume caracterul. In medicina, mai precizează autorul, se disting anumite simptome premorbide care
indica probabilitatea sau iminenta unei boli. In criminologie, se întreabă autorul, exista asemenea
simptome care sa i ndice probabilitatea unei crime ?
Care factori psihologici pot anunța comiterea unei crime ? După autorul caracterologiei, acest rol ar putea
reveni caracterului.
In primele capitole, autorul precizează despre criminalitate ca este cauzata de d oua rânduri de
factori principali, si anume : elemente constitutive ale predispoziției criminale, cum sunt rasa, varsta,
sexul, modificări lezionale ale creierului, capacitatea intelectuala, toxicomanii etc. si de factori
mezologici, cum sunt ambianta fami liala, condițiile economice, sociologice, influente sociale periculoase
etc. Dar, se întreabă autorul, daca exista aceasta masa de factori, un factor unificator, o veriga, după care
sa se știe care -i cauza principala de care depind toate celelalte ? Acest factor principal, după autor, este
caracterul, iar știința care cercetează acest factor este caracterologia criminala.
Caracterul, in sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe
parți constitutive, si anume : emotivitate, activitate si reconstituirea sau puterea de a reface a energiei
psihice cheltuite in timpul activității. In măsura in care organismul trebuie sa trăiască, sa se adapteze la
viata, el se misca, traieste emoții (de teama, manie), emoțiile fac parte din caracter ; de asemenea,
mișcarea, activitatea ce se desfasoara exprima caracterul ; in final, in timpul activității, se cheltuiește

62 energie psihica, cerebrala, care trebuie recuperata pentru noi activitati ; aceste parti se împletesc si
alcătuie sc caracterul, care sta la baza oricărei comportări.
La aceste parți primare oarecum, se adaugă si alte elemente psihice, superioare celor de mai sus,
anume : inteligenta, capacitatea mintala, conștiința (câmpul si amploarea conștiinței) si une le tendințe
vitale puternice, precum : egoismul, altruismul si, in final, așa numitele dispoziții suplimentare (detașarea,
sexualitatea sau frigiditatea), sociabilitatea (seductivitatea, agresivitatea), tandrețe, interese, pasiune
intelectuala. In sfârșit, caracterului i se atașează temperamentul cu cele doua tipuri ale sale, tipul
extravertit si tipul introvertit. Caracterul se organizează si, dintr -o multitudine de elemente, se creează
sisteme de caractere, de tendințe, cu predominarea uneia sau alteia (a gresivitate, avariție, pasiune erotica
etc.). Partile constitutive se organizează potrivit unor principii in complexe omogene, care conduc la
formarea a opt tipuri de caractere (sanguin, coleric etc.), care condiționează mecanisme de funcționare si
moduri tipice de comportare.
In cadrul caracterologiei criminale s -au reținut după Resten, următoarele tipuri de caractere (si
temperament n.n.) :
Tipuri Caracteristici Funcții psihice –
atitudini
Nervos Emotiv, inactiv, primar Intuiție, extravertit
Sentimental Emotiv, inactiv, secundar Intuiție
Coleric Emotiv, activ, primar Sentiment, extravertit
Pasional Emotiv, activ, secundar Sentiment, introvertit
Sanguin Neemotiv, activ, primar Gândire, extravertit
Flegmatic Neemotiv, activ, secundar Gândire, extravertit
Amorf Neemotiv, inactiv, primar Senzații, extravertit
Apatic Neemotiv, inactiv, secundar Senzații, introvertit

După cum rezulta din acest tabel, fiecare tip se caracterizează prin :
a) trăire emoționala
b) capacitate de a fi activ
c) după efort, capacitate de refacere (primar, secundar). Totodată,
interesează si prezenta capacitaților de cunoaștere (intuiție, gândire) si in final, atitudinea fata de lume
(extravertit – spre lumea externa, introvertit – spre lumea interioara). Tipul nervo s, de exemplu, este
emotiv, pasiv (inactiv), dar cu capacitate de refacere rapida. Ca proces de cunoaștere, el ‘’lucrează’’ mai

63 mult cu intuiția, imaginația si ca atitudine fata de lume este extravertit. Tipul sanguin se caracterizează
prin aceea ca este u n tip rece, puțin emoțional, dar activ, dinamic si cu refacere rapida după oboseala. Pe
de alta parte, sanguinicul are o gândire activa si îndreptat spre lumea exterioara, lumea reala.
Prezentam in tabelul de mai jos unele date statistice privi nd tipurile de caractere si tipurile de
crime ; din acesta se constata ca marea majoritate a infracțiunilor se comit de : tipul nervos (31%), tipul
coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf (16%) si tipul apatic (22%). Infracțiuni mai puține sau
deloc se comit de celelalte tipuri (tipul sentimental, tipul pasional si tipul flegmatic). Aceștia din urma
sunt mai emotivi, mai puțin dinamici si mai mult introvertiți, ca atitudine fata de lume si viata. Sunt mai
retrași, cu puține relații sociale si cu puț ine conflicte.

Tipuri Adulți
(in general) Minori
(in general) Adulți (după natura infracțiunilor)
Furturi Violente Ultraj Diverse
1. Nervos 31% 36% 38,5% 30% 30% 36%
2. Sentimental 0 5% 0 0 0 0
3. Coleric 16% 5% 12% 30% 10% 18%
4. Pasional 2% 0 0 0 0 9%
5. Sanguin 12% 15% 1% 10% 15% 18%
6. Flegmatic 0 0 0 0 0 0
7. Amorf 16% 25% 16% 20% 10% 18%
8. Apatic 22,5% 14% 27% 10% 35% 9%

Despre orientarea caracterologica in criminologie putem face următoarele considerații :
a) este o modali tate de investigare a unor noi aspecte, mai profunde privind pe criminal. Aspectul
caracterial, care privește laturi dinamici ale psihicului criminalului, este unul deosebit de important.
Dovada ca mai nou se fac cercetări cu privire la criminalii caracter iali si la cei cu tulburări caracteriale ;
b) o dificultate in cercetarea caracterologiei criminale, ca si in caracterologia psihologica, consta in aceea
ca nu se fac delimitări exacte intre trasatori de caracter si trasaturi de temperament care sunt forme de
manifestare a proceselor psihice ;
c) nu -i mai puțin adevărat, caracterologia criminala face si opera de practica caracterologica, ca exista
laboratoare de caracterologie si ca, prin aceasta, face sa progreseze cunoașterea criminalului.

64 3. Concepți a personalității criminale
In istoria criminologiei, Lombroso si alții din vremea aceea, au susținut teza cu privire la criminal,
potrivit căreia acesta este un tip aparte si, in plus, criminalii constituie o categorie deosebita de oameni,
care se deosebesc prin natura lor de necriminali. Treptat -treptat, in măsura in care au avansat cercetările
antropologice, psihologice si sociologice, susținerile lui Lombroso n-au rămas in esența lor in picioare.
Cercetările lui Goring, Hooton si alții au ară tat ca multe din trăsăturile criminalului se regăsesc si la
populația necriminala. In ultimele decenii, cercetările psihologiei, cercetările criminologiei clinice au
descoperit la criminali si necriminali doar deosebiri de grad si cantitative. Cercetările sociologice apoi, au
arătat rolul mare al mediului social in geneza crimei.
Cu toate acestea, exista o seama de semne, ‘’simptome’’, probe, potrivit cărora criminalul
prezintă unele trasaturi specifice. Semnele acestea au provenit din mai mult e parți. Mai intai, ele au
provenit din practica penitenciara, unde conducerea si personalul penitenciarului, venind mult in contact
cu deținuții, reușesc sa -i cunoasca bine pe aceștia. La eliberarea din penitenciar, conducerea
penitenciarului face pronost icuri neoficiale, indicând liberații care vor recidiva si vor veni înapoi la
penitenciar. Pronosticurile acestea, in majoritatea cazurilor, se adeveresc. Ele au la baza comportarea
zilnica a deținuților, in care se exprima trasaturi de caracter principale (munca, apucături negative,
violenta, acte necinstite etc.).
In al doilea rând, semnele respective provin, de data aceasta, si din cercetarea științifica, îndeosebi
in cercetările de criminologie clinica, din examenele ce se fac privind diagnos ticul si pronosticul
condamnaților. In fisele respective, pe baza examenului medical, psihologic si sociologic, efectuat riguros
de specialiști (medici, psihologi, sociologi), se consemnează si se rețin la criminali o seama de trasaturi
negative (egoism, c ruzime, lipsa de afectivitate, lipsa de moralitate, lipsa de voința etc.), existente in grad
ridicat.
In al treilea rând, dovezile exitentei unor trasaturi specifice criminalilor provin din istoria
criminologiei, anume de la Garofalo care, la d ata aceea, a susținut existenta unei periculozitati
(‘’temibilita’’) criminale speciale la unii criminali. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite
trasaturi psihice si morale care inspirau neîncrederea si teama in conduita acestuia (comportări bruta le,
lipsa de mila, indisciplina grava) si, pe de alta parte, de la felul de viata pe care -l ducea după liberare
(parazitism, lipsa de munca, conflicte cu alți oameni). După aceste criterii, criminalul este o persoana care
prezintă trasaturi criminale, care arata o personalitate criminala, deosebita de personalitatea de
necriminala. Este adevărat ca, de data aceasta nu mai este o deosebire de natura, ci si o deosebire
cantitativa, o deosebire de grad ; de exemplu, exista criminali egoiști si exista necrimina li egoiști, dar
egoismul criminalului este foarte accentuat fata de egoismul necriminalului. Așa s -a ajuns la teoria
personalității criminale, reprezentata de criminologul francez J.Pinatel si alții.

65 Pinatel a ținut seama in elaborarea teoriei sale de teoriile biologice, psihologice si sociologice din
criminologia contemporana, mai ales de datele reținute de criminologia clinica, unde teoria este verificata
de practica. In acest domeniu, cercetările lui Kinberg, De Greef, De Tullio , care au exam inat in mod
riguros procesul de criminogeneză si procesul de criminodinamica, au relevat trasaturi de baza ale
criminalului, cum sunt :
a) egocentrismul, după care criminalul se dovedește extrem de individualist si de egoist ;
b) labilitatea, după care cri minalul are o construcție psihica si morala slaba, firava, schimbătoare ;
c) lipsa de afectivitate, după care criminalul este rece, lipsit de mila, de simpatie fata de semenul sau ;
d) agresivitatea, tendința spre violenta si duritate ;
e) lipsa de stăpâni re fata de sine, de inhibiție psihica si de alte trasaturi de felul acesta.
J.Pinatel susține, cu privire la personalitatea criminala, ca aceasta exista cu o prima condiție,
anume ca numai prin întrunirea tuturor trasaturilor de mai sus (egoism , violenta, lipsa de afectivitate etc.)
de către o persoana aceasta devine o personalitate criminala si, cu o a doua condiție, persoana respectiva
sa prezinte, in cazul existentei acestor trasaturi, o stare de pericol social, o stare periculoasa. Exista si tuații
in care prezenta trasaturilor de mai sus nu realizează starea periculoasa. Pinatel menționează ca in 15%
pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecătoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru
55% ea este marginala; din aceasta ca tegorie se recrutează cei mai mulți infractori recidiviști sau
ocazionali.
Teoria, expusa pe larg, sistematic si argumentata științific, este una din teoriile închegate si
complete din criminologia moderna europeana. Ea are o contribuție serioa sa la progresul științei
criminologiei. Desigur, ea poate fi criticata si este criticata, dar construcția ei esențiala ramane. Ea poate
fi completata cu noi date.

66 Cursul nr. 12
INTRODUCERE ÎN CRIMINOLOGIA CLINICĂ
1. Definiție. Apariția și evoluți a criminologiei clinice
Criminologia clinică este o știință aplicată, care se concretizează în examinarea multidisciplinară a
cazului individual, formularea unui diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) și
luarea unei decizii as upra tratamentului ce se va aplica infractorului, în scopul resocializării acestuia și
prevenirii recidivei.
Istoria dezvoltării ulterioare a criminologiei clinice se confundă cu cea a integrării examenului
individual în instituțiile penale și penitenciar e. Fundamentarea și evoluția teoretică a acestei criminologii
specializate a influențat în mod direct politica penală, determinând apariția modelului curativ1.
Necesitatea examenului medico -psihologic al infractorului a fost subliniată de Cesare Lombroso în
raportul prezentat la Congresul Internațional asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt -Petersburg,
în 1890. Această idee a fost completată de Raffaele Garofalo2, care insistă asupra caracterului
indispensabil al anchetei sociale în vederea unei aprecieri corecte a infractorului.
La cel de -al VII -lea Congres de Antropologie Penală, care s -a ținut la Köln în anul 1911,
criminologul suedez Olof Kinberg a reluat această idee, susținând necesitatea unui examen medico –
psihologic și social obligatoriu pentru anumite categorii de acuzați (cei care comit infracțiuni grave,
recidiviști, infractori juvenili, incapabili social).
Primele realizări ale criminologiei clinice au avut loc, așa cum s -a mai arătat, în America Latină, în
unele țări europene și în ț ările anglo -saxone.
După ce s -a integrat sistemului execuțional penal, criminologia clinică s -a infiltrat în domeniul
judiciar, exprimându -se ideea conform căreia criminologia preventivă trebuie utilizată pentru organizarea
observării prejudiciare a învin uiților. Practic, anexele psihiatrice au devenit progresiv o prefigurare a
centrelor de observare.
Consacrarea pe plan legislativ a examenului de personalitate a fost precedată de lucrările Ciclului
European de Studii organizat de O.N.U. în anul 1951, la Bruxelles. Lucrările de la Bruxelles au permis
clarificarea obiectului, scopului și metodelor examenului medico -psihologic și social, s -a prezentat cadrul
juridic de aplicare și s -au relevat principalele modalități de transpunere în practică a acestei meto de3.

1 J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie , Tome III, Criminologie , Paris, Ed.Dalloz,
1963, p.395 -473.
2 R.Garofalo, Criminologie , Napoli, 1885, citat de R.Gassin, Criminologie , Paris, Dalloz, 1990, p.642.
3 J.Pinatel, op.cit., p.405.

67 Concluziile Ciclului de la Bruxelles au fost aprofundate în cadrul Cursurilor Internaționale de
Criminologie (Paris -1952) și la Congresele Internaționale de Apărare Socială (San Marino -1951, Anvers –
1954, Milano -1956, Stockholm -1958).
Examenul medic o-psiho -social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franța, în anul 1959, în cadrul
art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acest articol a fost analizat de George Levasseur în raportul prezentat la primul
Congres Francez de Criminologie (Lyon -1960)1. Ocupându -se pe larg de examenul de personalitate el
arată că acesta are un conținut complex, care cuprinde:
– un examen cu privire la personalitatea inculpatului și o anchetă referitoare la situația socială
materială și familială a acestuia;
– un examen medical;
– un examen medico -psihologic;
– orice alte măsuri utile.
Examenul de personalitate și ancheta socială sunt obligatorii în materie criminală și facultative în
materie corecțională. Examenul medico -psihologic este facultativ în ambele situații. Organele competente
să di spună efectuarea examenului de personalitate sunt atât judecătorul de instrucție cât și instanța de
judecată.
Dosarul de personalitate al infractorului servește la individualizarea sancțiunii. După rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești, dosarul s e transmite administrației penitenciare, iar ulterior,
comitetului de reinserție post -penală.
Subliniind importanța generalizării examenului de personalitate în legislația franceză, P. Bouzat arată
că această măsură a fost salutată de către criminologi c a o cucerire de prim ordin, esențială într -un stat de
drept modern, întrucât permite să se cunoască personalitatea infrac torului și să se prepare măsurile în
scopul facilitării readaptării sociale a acestuia2. Conco mitent, criminologii s -au străduit să d ea un conținut
științific cadrului instituțional înfăptuit.
Fiind o știință aplicată, organizată metodic în maniera unei clinici medicale, criminologia clinică își
orientează eforturile asupra infractorului concret, formulând un diagnostic, un prognostic și, eventual, un
tratament.
Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al criminologiei medicale, întrucât nu ia în
considerare doar elementele bio -psihologice; ea are un caracter social accentuat . Elemen tele sociale și

1 G.Levasseur, L'examen de personnalité prévu au nouveau Code de procedure pénale, cadre juridique , în vol. "Actes du
II-eme Congres Français de criminologie", t.II, p.41 -55, citat de R.M.Stănoiu, Introd ucere în criminologie , București,
Editura Academiei, 1989, p.162.
2 R.M.Stănoiu, op.cit., p.163.

68 bio-psihologice sunt unite de criminologia clinică într -o perspectivă sintetizatoare, dominată de conceptul
de stare periculoasă.
2. Starea periculoasă
Aprecierea criminologică a "stării periculoase" presupune evaluarea capacității infracțio nale și a
posibilității de adaptare la mediul social a delincventului. Conceptul de stare pericu loasă nu este o noțiune
juridică, ci o realitate clinică observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub formă
cronică (permanentă), cât și sub formă iminentă:
– forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o "modalitate psihologică și morală care
caracterizează individul antisocial"1; poate fi sesizată mai ales la recidiviști;
– Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârșirea actului infracțional, toți
delincvenții parcurg o stare periculoasă iminentă. Ea poate fi caracterizată ca o stare de criză,
de frământări, a individului care și -a propus să comită o faptă pedepsită de lege.
Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui diagnostic , a prognosticului și a
tratamentului. Această apreciere se bazează pe metodele și tehnicile utilizate frecvent în criminologie:
observarea, interpretarea și experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidență elementele de personalitate ale individu lui studiat, precum și
factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalității. Observarea este realizată de o
echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc.).
În timpul experimentelor efectuate vor fi id entificate trăsăturile patologice care constituie nucleul
personalității orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate socială a
persoanei în cauză.
Faza interpretării cuprinde trei etape:
– aprecierea personalității delin cventului – formularea diagnosticului criminologic;
– exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteză care poartă numele de
prognostic criminologic;
– formularea unui program de tratament bio -psiho -social.
Criminologia clinică abordează per sonalitatea infractorului în unitatea și dinamica aces teia2. În acest
scop, criminologii clinicieni utilizează un evantai larg de tehnici de investigare cum sunt: ancheta socială,
observarea directă, examenul medical, psihiatric și psihologic, inter viul clinic aprofundat, testele
psihologice, proiective și de sinceritate, studierea documentelor referitoare la delincventul respectiv.

1 J.Pinatel, op.cit., p.411.
2 R.M.Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie , București, Editura Academiei, 1981, p.75.

69 Cu ajutorul acestor tehnici se urmărește o recompunere a realității care a precedat să vârșirea
actului infracțional, impli când studierea parcursului social al individului, a experiențelor sale succesive, a
integrării sale în circuitul social. Se analizează, de asemenea, rolul pe care diverși factori sociali
(anturajul, organele statului etc.) l -au jucat în procesul prin care persoana în cauză a ales calea
infracțională1.
Pe de o parte, se încearcă identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea
personalității infractorului, iar pe de altă parte, clarificarea situației concrete de viață care a favorizat
săvârșirea faptei penale.
3. Diagnosticul criminologic
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive: aprecierea capacității
infracționale, evaluarea inadaptării sociale și aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente
obținute anterior.
Diagnosticul capacității infracționale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun
personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio -psihologici evidențiați cu
ocazia examenului medico -psihologic și a indicilor sociali rezultați din ancheta socială. Pe de o parte, sunt
puse în evidență trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul, labilitatea și indiferența
afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevați factorii și împrejur ările concrete care au marcat evoluția socială
a individului.
Aprecierea adaptabilității persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice și
profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, a spirațiile sale la un
anumit status social. Astfel, un individ valoros și cu aspirații înalte va ridica serioase probleme de
adaptare într -un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspirații
care îi depășesc posibilităț ile reale, se va comporta inadecvat și va fi respinsă de un mediu social elevat.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacității infracționale și a inadaptării
sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. S -a constatat că atunci când capacitatea
infracțională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai gravă a stării
periculoase. În această categorie ar putea intra, conform opiniei criminologului american Edwin
Sutherland, infractorii în "gulere albe". În mod similar, combinarea unei capacități infracționale ridicate
cu o adaptabilitate redusă a individului determină un diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea
socială a persoanei în cauză atrage atenția celor d in jur.
Diagnosticul criminologic reprezintă baza celei de -a doua etape, respectiv a progno sticului social.

1 G.Kelens, Personali tatea criminală și tipologia delincvenților , în vol. "Al VII -lea Congres Internațional de
Criminologie", Belgrad, 1973, traducere – Ministerul Justiției.

70 4. Prognosticul social
Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare asupra stării periculoase
de moment a unui i nfractor trebuie combinată cu aprecierea situațiilor probabile în care subiectul va
evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe principii matematice,
statistice și, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticulu i nu poate fi deosebit de înaltă
întrucât, cel mai frecvent, datele necesare cu privire la infractor lipsesc ori sunt eronate.
5. Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmărește modelarea personalității acestuia, ameliorarea
tendințelor sale reacționale, reînnoirea motivațiilor și modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii
recidivei și facilitării reinserției sociale prin readaptarea individului la mediul social. Condiția esențială a
tratamentului de resocializare este nece sitatea colaborării delinc ventului la transformarea propriei
personalități.
Indiferent dacă se desfășoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsă neprivativă de
libertate), semi -liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individu alizat în funcție de diagnosticul
pus fiecărui subiect și utilizează metodele terapeutice, psiho -pedagogice, psiho -terapeutice, psihanalitice
etc.
În criminologia clinică, principala metodă de tratament este psihoterapia . Psihoterapia se bazează pe
teorii ale psihologiei normale, patologice și sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în
etiologia cărora apar, cu preponderență, factori psihosociali. Această metodă constă în stabilirea unei
relații speciale de comunicare verbală între te rapeut și delincvenți, luați individual ori în grup.
5.1. Psihoterapii individuale
a) Psihanaliza – vizează identificarea motivelor inconștiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau
comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, o ri a dezvoltării și anihilării acestora prin
conștientizare.
Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăți determinate de condițiile speciale de timp
(durata tratamentului este de 3 -4 ani cu o frecvență de 4 -5 ori pe săptămână), de loc și d e înalta calificare
a psihanalistului. La aceste dificultăți se adaugă cele determinate de personalitatea dificilă specifică
infractorilor, precum și de discrepanța ce există între ideile propagate de analist și atmosfera bazată pe
coerciție, specifică med iului închis. Aceste conside rente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată
numai unui grup restrâns de infractori, aflați în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen
de tratament, acceptând regula colaborării la transformarea proprie i personalități. Odată acceptată această

71 colaborare, analistul va încerca să -l influențeze pe infractor, să -i schimbe concepțiile, să -i formeze o nouă
optică de viață care să -l ajute să se integreze în societate1.
– Psihoterapia rațională se bazează pe re presiunea psihologică, vizând conștientizarea pacientului
în legătură cu trăsăturile pozitive și negative ale caracterului său și determinarea acestuia să se
autoconcentreze și să -și cenzureze comportamentul, să nu se lase influențat și intimidat de parten erii săi,
să ia decizii proprii etc.
Utilizând persuasiunea psihologică, această terapie are avantajul de a putea fi aplicată în
criminologie, atât în libertate și semi -libertate, precum și în penitenciar.
5.2. Psihoterapii colective
Au la bază interacți unile care apar la nivelul grupului în scopul depășirii dificultăților relaționale și
emoționale ale membrilor grupului.
În cadrul psihoterapiei de grup , analizatul folosește inter -relațiile care apar în grup pentru a
examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanții. Terapia se bazează pe discuția liberă
între membrii grupului, în cadrul căruia subiecții își expun propriile probleme și încearcă să se "elibereze"
de tendințele negative. Terapeutul îi ajută să conștien tizeze etiologia ac estor tendințe reacționale și
comportamentale, demonstrându -le că în situații identice sau similare se pot lua decizii care să nu
afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relațiilor de grup , care se bazează pe teoria
asociațiilor dif erențiale și constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.
Această metodă se aplică în general în perioada de probațiune sau de eliberare condițională și succesul ei
depinde de respectarea unor reguli, între care mențio năm:
– grupul va fi constituit în așa fel încât infractorul să se bucure de o anumită considerație;
– cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influența pe care
grupul o va exercita asupra acestuia;
– atracția exercitată de g rup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului și nu pe
cele marginale;
– grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la
normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracțională;
– grupul este acela care trebuie să -și exercite presiunea asupra infractorului și să nu aștepte ca
schimbările comportamentale să se ivească de la sine.

1 R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie , op.cit., p.165.

72 Cursul nr. 13
TIPURI DE PERSONALITATE ALE INFRACTORULUI
Încă din cele mai vechi timpuri s -a obse rvat c ă există clase de indivizi care au unele caracteristici
comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a
temperamentului, a constituției lor fizice. Indivizii din respectiva clasa – in func ție de caracteristica aleasa –
aparțin aceluiași tip. Așa, de pild ă, daca un grup de indivizi se caracterizează prin persistenta, rigiditate,
subiectivitate, timiditate, iritabilitate, spunem ca acești indivizi aparțin tipului introvertit. Tipul este deci o
noțiune subordonata noțiunii de trăsătura. După unii autori ( K.Stagner, H.J.Eyrenck ) personalitatea este
organizata ierarhic pe patru niveluri : nivelul reacțiilor (răspunsurilor) specifice; nivelul reactilor de deprindere
(habitudinile), nivelul reacții lor de trăsătura si, in fine, nivelul superior de reacție tipologica.
Cu alte cuvinte, tipul este un stil superior de organizare a personalitatii. Pornind de la ideea ca
temperamentul este componenta de baza a personalitatii – inca din antichit ate, Hipocrit, a ales drept criteriu al
tipologiei sale predominanta uneia din „cele patru humori ale organismului” uman (sânge, bila neagra, bila
galbena, flegma), stipulând in consecința, existenta a patru tipuri fundamentale : sangvinic, melancolic,
coleric, flegmatic.
Termenii aceștia sunt raspandi ți și azi. In limbajul cotidian, afirma, G.W.Allport , coleric înseamnă
irascibil, sanguinicul este considerat optimist, melancolicul -trist iar flegmaticul -apatic.
Caracterul in sensul c aracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe parti
constitutive, si anume : emotivitate, activitate si reconstituirea sau puterea de refacere a energiei psihice
cheltuite in timpul activității. In măsura in care organismul treb uie sa trăiască, sa se adapteze la viata, el se
mișca, traieste emoții (de teama, manie); emoțiile fac parte din caracter, de asemenea mișcarea, activitatea ce
se desfasoara exprima caracterul; in final, in timpul activității se cheltuiește energie psihica cerebrala care
trebuie recuperata pentru unele activitati. Aceste parți se împletesc si alcatuiesc caracterul, care sta la baza
oricărei comportări.
La aceste parți primare oarecum, se adăuga si alte elemente psihice, superioare celor de mai s us si
anume : inteligenta, capacitatea mintala, conștiința si unele tendințe vitale puternice, precum : egoismul,
altruismul și in final așa -numitele dispoziții suplimentare (detașarea, sexualitatea sau frigiditatea),
sociabilitatea (seductivitatea, agresi vitatea) tandrețe, interese, pasiune, intelectuale. In sfârșit, caracterul i se
atașează temperamentul, cu cele doua tipuri ale sale, tipul extr overtit si tipul introvertit.
Extrovertitul tipic este sociabil, ii plac petrecerile, are mulți prie teni, mereu simte nevoia sa aibă cu
cine vorbi, nu -i place nici lectura solitar ă, nici studiul individual. Mereu tânjește după o companie vesel ă, îi
place sa riște, acționează sub inspirația momentului si, in general, in mod impulsiv. Îi plac glumele si
păcălelile, mereu e gata de riposta, nu -si face griji, e deschis, prietenos, optimist, rasul (si veselia) constituie

73 elementul lui. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate si -si pierde cumpătul ușor. Sentimentele sale nu
sunt sub control riguros iar i n genere extravertitul nu este întotdeauna o persoana demna de încredere.
Introvertitul tipic este o persoana liniștita, retrasa, care prețuiește mai mult cartile decât oamenii. Fata
de oameni, cu excepția câtorva prieteni intimi este foarte re zervat. Isi face planuri de viitor si nu -i place sa
acționeze sub impulsul momentului. Tinde sa ia totul in serios, si duce o viata ordonata. Isi controlează foarte
strâns sentimentele, prea rar se comporta in mod agresiv si nu -si pierde ușor cumpătul. Deș i inclinat spre
pesimism, introvertitul, in general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice.
Tipul nervos , de exemplu, este emotiv, pasiv (inactiv), dar cu capacitate de refacere rapida. Ca proces
de cunoaștere, el „lucre ază” mai mult cu intuiția, imaginația si ca atitudine fata de oameni este extravertit.
Tipul sanguin se caracterizează prin aceea ca este un tip rece, puțin emoțional, dar activ, dinamic si cu
refacere rapida după oboseala. Pe de alta parte san guinicul are o gândire activa si îndreptat spre lumea
exterioara, reala.
Fara îndoiala, nu vom găsi nicăieri vreun „tip pur” in nici un cadru de referința, in nici un sistem
tipologic. Aceasta cu atât mai mult cu cat insasi ideea de tip este o abstracție, este un construct mintal care
corespunde mai degrabă necesitaților noastre logice de „a ordona” fenomene naturale, prin esența lor nu sunt
ordonate.
Componentele personalit ății
„Sistemul personalitatii ”, așa cum îl învederează defi nițiile prezentate, este lipsit de transparenta, astfel
incit el nu poate fi cunoscut decât prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, se afla intr -un
sistem de legături multiplu determinate, astfel incit, fenomenul personalitatii este dific il de cunoscut si reclama
utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiza eficienta.
Analiza este posibila datorita proprietatii personalitatii de a se proiecta in lumea exterioara prin
impulsuri, atitudini , conflicte, ceea ce fundamentează si face posibil întregul sistem al științelor
comportamentale inclusiv al psihologiei judiciare.
In analiza personalitatii, se disting doua planuri de analiza : planul comportamentelor
personalitatii si planul tipurilor de personalitate

74 Cursul nr. 14
CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ȘTIIN ȚELOR ȘI CONEXIUNILE SALE

Criminologia este o disciplină ce se distinge de celelalte științe prin caracterele sale , respectiv
autonom, unitar, interdisciplinar și c omplex.
Caracterul autonom rezidă din precizările privind obiectul, scopul, funcțiile și metoda de lucru a
criminologiei ce reprezintă adevărate criterii de delimitare a acesteia de alte științe.
Orientarea criminologiei către investigarea, diagnosticu l și tratamentul delincvenților confirmă
caracterul unitar al acesteia.
Caracterul interdisciplinar este conferit de îns uși rezidă obiectul de studiu.
Caracterul interdisciplinar se datorește caracteristicilor privind obiectul, scopul, funcțiile și metoda
de lucru a criminologiei ce -i conferă un caracter teoretic și practic, alături de alte științe.
Criminologia – situată la granița dintre științele penale, sociologice, psihologice, statistica, medicin ă
sau alte discipline apropiate – este, in ega la măsur ă, o știința a trecutului, prezentului si viitorului, este o știința
despre om si pentru om, o știința care, concomitent cu studiul maladiei, propune profilaxia necesara,
tratamentul de combatere al criminalității si, ulterior, de reinsertie social a a foștilor infractori.
Exist ă o seama de definiții ale criminologiei din partea autorilor adepți ai concepțiilor psihologice
despre criminalitate, care socotesc ca aceasta se compune dintr -o seama de crime, fapte individuale, fapte care
sunt savarsite de anumite persoane, infractorii, care trebuie, de asemenea, implicați in definiție, căci fara crime
si criminali nu poate exista criminalitatea ca fenomen social. Studiindu -se crima, aceasta se face îndeosebi cu
privire la cauzele acesteia ca fe nomen individual, îndeosebi in laturile sale psihologice. Alți autori* includ in
cercetarea criminologica problema infractorului, delicventul sub raport social, biologic si psihologic.
Infracțiunea fiind fapta unui om – criminalul – acesta trebuie sa devin a obiect de studiu al criminologiei si sa
arate cauzele individuale ale crimei sale. In lumina cercetărilor menționate mai sus, putem defini criminologia
ca știința ce studiază criminalitatea ca fenomen social si ca fenomen individual, crimele savarsite ca re o
alcătuiesc, persoanele care le -au comis, cauzele savarsirii si mijloacele de prevenire si combatere.
Din istoricul criminologiei s -a reținut ca obiectul de cercetare a fost infractorul, mai cu seama in școala
pozitivista ( Lombroso, Ferri ), formulându -se tezele privind tipurile de criminali, rolul ereditarii, ale unor
maladii. Odată cu dezvoltarea psihologiei criminale, analizele si cercetările infractorului s -au multiplicat,
relevându -se rolul factorilor psihici in cauzarea crimelor, cum su nt elementele vieții emotiv -active (trebuințe,
emoții, sentimente, nivelul de inteligenta, caracter).

75 In decursul anilor si deceniilor, urmare a dezvoltării sociale, a fluctuațiilor si mai ales a creșterii
fenomenului criminal si urmare a dezvo ltării științelor despre om si societate, privirea juriștilor s -a îndreptat
spre om, spre criminal,care a savarsit fapta si trebuie sa suporte si sa execute pedeapsa.
După cum reiese din studiile efectuate asupra infractorului, primii cercetăto ri au fost medicii. La ei se
apela ori de cate ori unii dintre criminali erau deosebit de periculoși, cum erau criminalii deosebit de cruzi ori
unii deținuți in penitenciare care se dovedeau deosebit de disciplinați, cu încercări de evadare prin omorârea
paznicilor. Ulterior, odată cu progresul disciplinelor științifice despre om – antropologia, medicina, psihologia
etc., cercetările asupra criminalului s -au multiplicat si lărgit, ele efectuându -se acum de psihologi, sociologi,
pedagogi etc. Astfel, la cerc etările despre fapta infracționala, s -au adăugat si cunoștințele despre criminali, la
cercetările de drept penal adăugându -se cercetările despre criminologie.
Un rol important asupra infractorului l -a avut psihologii care si -au îndreptat cercet ările asupra
trasaturilor morale psihologice ale criminalilor (cruzimea unora, perversitatea sau iritabilitatea altora, lipsa de
voința si lipsa de stăpânire de sine). In felul acesta, criminalul, infractorul, a devenit subiect de cercetare in
criminologie , conturându -se preocupări si cercetări extinse despre criminali sau infractori.
Astăzi, persoana criminalului este obiect de cercetări multiple si de baza in criminologie. Argumentul
principal al acestei deschideri in cercetarea criminologica, ca si in alte discipline umane si sociale, consta in
aceea ca omul fiind autorul direct si imediat al faptei criminale, in mod obiectiv, tot el este cauza directa si
imediata a infracțiunii. In afara de aceasta fapta lui este determinata in primul rând de motive individuale,
interne, iar atunci când fapta este determinata de cauze sociale si externe acestea acționează tot prin om; cu
alte cuvinte, asemenea cauze pot acționa numai daca trec prin resorturile interne ale omului, numai daca aceste
cauze devin motive interne, cauze interne ale criminalului. Dovada sta faptul ca in puține cazuri o fapta este
atribuita împrejurărilor, ori cauzele externe, exemplu in caz de constrângere puternica ( fizica ori morala), in
caz de stare de necesitate. In marea majorit ate a cazurilor fapta se atribuie omului care a savarsit -o, fiindcă el
este cauza prima si directa a acesteia. Astfel, criminalul a devenit un concept de baza al criminologiei, care sta
alături de alt concept de baza al criminologiei, crima.
Cercetările criminologice privind pe criminal, in ultimele decenii sau multiplicat mult. Problemele de
baza cu privire la criminal s -au concentrat asupra personalitatii criminalului. Răspunsurile si soluțiile au
început cu teoria clasica a dreptului penal, p otrivit căreia omul, inclusiv criminalul dispune de liber arbitru, are
responsabilitate, capacitate de hotărâre, de a alege si de a acționa liber. Daca a comis o infracțiune, el a hotărât
așa, el este cauza faptei si el răspunde penal.
După cu m s-a constatat din practica, este cert ca, criminalii constituie o masa de oameni de mare
diversitate. Am putea susține ca fiecare criminal este un caz particular, ca fiecare se caracterizează printr -o
seama de trasaturi fiziologice, psihologice si atitud ini sociale care nu se repeta întocmai la ceilalți criminali.

76 Unul este dominat de anumite tendințe si interese materiale (lăcomie, bunuri), altul de tendințe si interese de
afirmare de sine, de combatere sau supunere fata de altul.
Astfel, cer cetarea științifica si cercetarea criminalilor este dificila, fiindcă operandu -se cu o masa
informa si eterogena de criminali, nu se pot trage concluzii mai generale privind cauzele si remediile
criminalității.
In criminologie, când este vorba de infractori care duc la criminalitate, s -au făcut si se fac cercetări cu
privire la infractorii pedepsiți si care executa sau au executat o pedeapsa si, in general cu privire la recidiviști.
In cazul acestora, cercetarea criminologica, căuta sa identific e influentele negative pe care recidiviștii le
exercita asupra altor persoane, influente care, cumulate cu altele, devin factori criminogeni.
Inca din momentul cercetării penale si al arestării preventive se produce un prim efect asupra
crimina lului, anume socul psihologic al contactului cu politia, cu organele de cercetare penala, care este un
moment de emoție specifica si in același timp un prim moment de trezire, de conștientizare asupra conduitei
sale negative.
In momentele următ oare ale cercetării propriu -zise ale ascultării, ale confruntării cu martori, criminalul
se găsește sub o presiune morala, agitație, lupta.
In timpul deținerii, pana la judecata, el intra in contact cu alți deținuți iar influenta negativa a ace stora
este inevitabila. Se naște si se intareste conștiința ca el este considerat un infractor.
In timpul judecații, infractorul traieste o si mai mare tensiune sufleteasca. I se pune si isi pune
problema vinovatiei.
In timpul execu tării pedepsei, pe langa unele efecte morale pozitive, se produc si unele efecte fizice si
morale negative, care raman uneori, ca adevărate sechele in viata condamnatului.
Din punct de vedre social, efectele negative se întind asupra condamnatu lui, el fiind stigmatizat ca
infractor, semn de care nu scăpa ușor. Uneori se invata cu închisoarea si se rupe de lumea oamenilor liberi.
Familia la rândul ei traieste o situație jenanta, greu de suportat de șotie si copii. De multe ori, șotia divorțează
si familia se destrăma.
T. Pop intr-o lucrare intitulata „Cursul de criminologie”, un adevărat tratat de criminologie, se oprește
asupra comiterii unor crime ocazionale, intamplatoare, care împing anumite persoane, in fond cinstite, la crima
si cărora nu li se da nici un ajutor din partea semenilor lor, fiind lăsați singuri in căderea lor in crima.
In concepția prof. D.Szabo , contrar celor gândite de Durkheim , conștiința colectiva nu este substituita
de divinitate.
Dualita tea intre om si semenul sau , individul si societate este o data fundamentala de neșters in istoria
umanitatii. Răul absolut, daca el exista, este încadrat in spiritul si acțiunile oamenilor si nu in structura

77 abstracta a organizațiilor colective. In conc luzie, fara a face apel la sentimentele oamenilor, aceștia inspira
intr-o măsura si le fac sa funcționeze.
In sfârșit, am putea medita asupra unei idei a lui Hanna Arendt (1972) care parafraza un vechi proverb.
Vorbind de violenta ca un mijloc de acțiune in reglementarea conflictelor intre indivizi săi intre grupe sau
colectivitati, ea recuza legimitatea acesteia. De fapt, nu exista mituri „bune” sau „rele”, nu exista criterii
universale pentru a aprecia valoarea obiectelor atribuite omului sau societatii, toate lăudabile intr -un anumit
punct de vedere.
Fară o veritabil ă compasiune pentru om, conchide pe drept cuvânt profesorul D. Szabo, pentru viciile
sale, ca și pentru virtuțile sale nu se poate niciodată spera, daca nu visa, sa câș tige acest paria cotidian, pentru o
mai mare fericire a lui……..
Criminologia are c onexiuni cu:
– Științele penale , respectiv cu: a. dreptul penal;
b. dreptul procesual penal;
c. știința penitenciară;
– Psihologia judiciară ;
– Criminalistica ;
– Medicina legală;
– Sociologia penală .