Notatia Muzicala In Contextul Educatiei Muzicale la Prescolarii Si Scolarii Mici

1. Notația muzicală …………………………………………………………………………… 4

1.1 Definirea noțiunii ……………………………………………………………… 4

1.2 Istoric ………………………………………………………………………………. 4

1.3 Sisteme tradiționale de notație …………………………………………….. 9

1.3.1 Elemente de reprezentare grafică a înălțimii sonore ……………. 11

1.3.2 Neumele ……………………………………………………………………….. 12

1.3.3 Înălțimea sunetelor …………………………………………………………. 15

2. Educația muzicală …………………………………………………………………………. 18

2.1 Delimitări conceptuale ………………………………………………………. 18

2.2 Etapele educației muzicale …………………………………………………. 21

2.3 Principiile didactice și aplicarea lor în educația muzicală……….. 27

2.4 Metode folosite în lecția de educație muzicală ……………………… 29

2.5 Sistemul metodelor de învățământ……………………………………….. 29

3. Mijloace de realizare a educației muzicale ……………………………………….. 33

3.1 Cântecul…………………………………………………………………………… 33

3.2 Solfegierea ………………………………………………………………………. 34

3.3 Audiția muzicală ………………………………………………………………. 36

3.4 Exercițiile muzicale ………………………………………………………….. 37

4. Notația muzicală în activitatea de educație muzicală …………………………. 38

4.1 Sisteme moderne de notație………………………………………………… 39

Argument

Arta este una din minunatele minuni ale universului, care permite ființei umane să intre, să cunoască o lume fără margini, în care ești liber să faci ce îți place, ce îți dorești.

Vorbind de „artă” e inevitabil să nu îți fugă gândul la dascălul care ți-a inițiat primii pași în viața de om mare în devenire și de aceea e inevitabil să nu îți fugă gândul la el, pentru că poate fi considerat și el, dascălul, un mare artist. Artist, care a încercat să îți deschidă noi orizonturi, ajutându-te ca pas cu pas, să descoperi sensurile potrivite fiecărei materii în parte. Amintind de „artă” și „artist”, cei mai în măsură dascăli care se pot numi astfel sunt profesorul de muzică și cel de desen. Dar dacă tot am întâlnit și eu la rândul meu, profesori de muzică atât de pricepuți, care însemnau pentru mine atât de multe, și de care fără să vreau m-am atașat atât de mult, ai să poți înțelege și tu, cititorule, cât de minunat este să poți învăța o materie cu atât de mult drag, numai datorită faptului că îți este predată cu mult drag și cu o strălucire ne mai întâlnită în privirea dragă a profesorului de muzică. Toate materiile sunt frumoase, însă muzica îți permite să iți dorești să atingi chiar și imposibilul; primești acel impuls care îți șoptește: ,,nu te lăsa, trăiește, încearcă, dorește-ți și vei reuși!”.

Vorbind de dascăli, profesori, învățători, nu faci altceva decât să îi descrii în puține cuvinte care uneori exprimă atât de multe, pe acele ființe minunate care, fiind atât de buni, de frumoși și de înnobilați de arta pe care o slujesc, dobândesc talentul sau binecuvântarea dacă vrei, de ați împărtăși, ție ca elev, cunoștințe potrivite, care trebuie să te emoționeze prin talent și dăruire, dublate de sinceritate, demne de a te uimi prin diversitatea problemelor puse în discuție, dorindu-ți să te antrenezi într-o activitate vie ai căror conducători poți deveni chiar tu, în orice moment, datorită faptului, că acest „artist”, numit profesor de muzică, știe să îți stimuleze fantezia și imaginația, îndemnându-te să creezi, pe scurt, să înveți cu ajutorul lui, al profesorului, să iubești și să trăiești muzica.

Muzica, cu ajutorul căreia devenim mai înțelepți, mai demni, mai generoși și mai puternici, trebuie să devină o „parte integrată a existenței tale”. Acest lucru, poate deveni realitate numai printr-o educație muzicală pornită, clădită și împlinită prin voința comună a elevului și al profesorului. Această clădire, care la un moment dat va atinge un nor, trebuie îngrijită și întreținută ca pe o perlă neșlefuită, ajungând a fi minunată și plină de grandoare în momentul în care începi să o șlefuiești și să ajungi să lupți pentru frumusețea ei.

În sens mai larg acestea sunt puținele dintre motivele pentru care am ales să îmi dedic unul din lucrări, chiar examen al inițierii mele în viața de om mare, în care va trebui să ofer și să dau tot ce am mai bun din mine, „muzica”. De mic copil am fost atrasă de această materie, care este alături de tine la bine și la greu, care îți dă putere să treci cu bine peste urcușurile și coborâșurile vieții. Muzica, îți oferă o gamă largă, poate chiar infinită de visare, de legat prietenii, de a te face să devii om mai bun și mai demn datorită stări pe care ți-o oferă atunci când audiezi o compoziție artistică.

Vorbind cu atâta drag despre această frumoasă materie, am încercat, ca prin ceea ce am reușit să dobândesc pe parcursul acestor ani de studiu, să intru și eu, la rândul meu, în postura de „artist”, care am o datorie morală față de micile minuni ale lumii pe care o reprezintă copii. Am dorit, ca prin această lucrare care descrie notația muzicală, să pot să îmi apropii mai mult copiii, să pot să le permit să studieze cu mai mare drag această materie încercând să o fac mai plăcută și mai dorită ca niciodată.

În primele faze ale activității mele în ceea ce privește descrierea și învățare „notației muzicale”, am avut nevoie de un suport solid de informații care să mă facă să înțeleg ceea ce urmează să le redau copiilor în momentul în care trebuie să îi învăț ceva. După multe căutări, am ajuns să cunosc ce înseamnă „notația clasică” în educația muzicală cât și „notația modernă”. E adevărat că „notația clasică” deține o sursă mult mai bogată de informații, însă „notația modernă” are un specific anume care atrage cu un interes mult mai mare atenția și curiozitatea elevilor.

În această lucrare am dorit să fac o paralelă între „notația clasică” și cea „modernă” pentru a putea observa care din cele două are succes mai mare.

1. NOTAȚIA MUZICALĂ

Notația este folosită pentru scrierea muzicii. Pentru punerea la punct a sistemului actual de citire a notelor, pe un portativ cu cinci linii, a fost nevoie de mai multe secole.

1.1 Definirea noțiunii

Termenul semiografie provine din limba greacă (simion = semn, caracter scris și grafo = a scrie) și constituie sistemul de reprezentare și transmitere a muzicii pe calea scrisului. În unele tratate de teoria muzicii mai este numită și signografie (în limba latină signum = semn).

Ea se compune dintr-un repertoriu de semne grafice convenționale, stabilite de-a lungul veacurilor prin care se redau elementele componente ale limbajului muzical, precum și relațiile care se intercondiționează în cadrul operei de artă. Conform principiilor semiologiei un semn grafic (muzical) constituie legătura dintre conceptul ce stă la baza sa și imaginea artistică pe care o transmite.

Principalele funcții pe care le îndeplinește notația muzicală sunt:

servește ca mijloc de comunicare între compozitor și interpret;

înlesnește propagarea și răspândirea muzicii ca fenomen și act de cultură;

asigură permanența și perenitatea operelor de artă în rândul valorilor spirituale ale omenirii, transformându-le în documente (monumente) de cultură grăitoare în timp și în spațiul geografic.

1.2 Istoric

Notația muzicală are aceleași origini și același proces evolutiv ca și scrierea pentru vorbire. Omul a simțit nevoia să-și creeze sisteme de reprezentare grafică a creațiilor artistice, între care și a celor muzicale. Fără această posibilitate de fixare în scris a muzicii omenirea ar fi fost lipsită de neprețuite comori de artă produse de geniul său creator, cu care ne mândrim astăzi și care se transmit astăzi pe această ingenioasă cale a scrisului. Cei vechi notau sunetele prin semne luate din literele alfabetului. Se crede că indienii și chinezii, a căror cultură se impunea antichității, au fost primii care au avut ideea de a nota sunetele muzicii prin litere. Vechii greci și, mai târziu, romanii notau, de asemenea, muzica prin literele alfabetului.

Fotografie a inscripției ce conține al doilea din cele două imnuri închinate lui zeului Apollo. Notațiile muzicale sunt simbolurile de deasupra versurilor în limba greacă.

Notație muzicală medievală (nu se cunoaște perioada din care provine)

Primul sistem medieval de notație, preluat prin Boethius (începutul secolului al VI-lea) de la vechii greci (melografia antică), era alfabetic. Acestuia i s-au înlocuit literele grecești cu cele latine. Pe timpul lui Severinus Boethius se foloseau deja primele 15 litere majuscule ale alfabetului latin (de la A la P) alcătuind o scară de aproximativ două octave în registre vocale bărbătești:

Întrucât cel mai grav sunet al sistemului era La, acesta a fost notat cu prima literă din alfabet (A), așa cum se utilizează și azi în notația literală.

Notația lui cantus planus (sec. VI-VII) reduce numărul literelor-note la șapte (de la A la G), observându-se că sunetele se repetă din octavă în octavă. Înscrierea lor se făcea pe portativ prin litere majuscule pentru octava gravă, litere normale pentru octava medie și dublarea literelor normale pentru octava acută.

Cu timpul sistemul de notare literală a fost extins adăugându-i-se în grav încă un sunet, Sol, însemnat prin literea grecească "gamma" (Γ), iar cea de-a doua literă, "B", a reprezentat numai sunetul Si bemol, pentru Si natural fiind introdusă în nomenclatura sunetelor litera următoare din alfabet, "H". O asemenea notație avea neajunsul că nu se referea în nici un fel la durata sunetelor (ritmul), singurele indicii ce această natură constând din accentele nescrise ale textului literal. În Evul Mediu timpuriu (sec. IX) se folosea notația cu neume – un sistem de linii și puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar – care indicau o inflexiune ascendentă sau descendentă a vocii. În mod incipient o astfel de notație sugera și ideea de ritm, fiind concepută pe principiul accentelor gramaticale: accent grav, accent ascuțit, accent circumflex, fiecare în execuție primind o durată expresivă diferențiată, preluată din lectura solemnă a psalmilor. O notație cu neume speciale denumite kriuki este folosită și în prezent de către lipoveni în muzica bisericească.

Notația cu portativ și chei, atribuită de către unii teoreticieni lui Guido D'Arezzo (sec. IX), face un mare pas înainte: neumele sunt asociate cu portativul, putându-se astfel reda grafic atât înălțimea cât și durata aproximativă a sunetelor.

Inițial cântările liturgice utilizează un portativ de 4 linii cu două chei, fa și do; pe măsură însă ce ambitusul melodiei s-a extins în acut a fost nevoie de încă o cheie, sol:

sol pentru registrul acut al vocii

do pentru registrul mediu al vocii

fa pentru registrul grav al vocii

Tot în această perioadă (sec. XI) se introduc în notație și denumirile silabice ale sunetelor – atribuită lui Guido D'Arezzo. Denumirea silabică a sunetelor (980-1050) – provine dintr-un imn medieval pe care interpreții de cantus planus îl invocau în cinstea protectorului lor, Sf. Ioan, pentru a nu-și pierde vocea, "instrumentul" care asigura profesionalitatea, deci, existența lor materială.

De la fiecare capăt de început al versurilor latine ale imnului s-au preluat silabele care au devenit astfel simboluri denominative ale celor șase trepte consecutive ale hexacordului – sisa doua literă, "B", a reprezentat numai sunetul Si bemol, pentru Si natural fiind introdusă în nomenclatura sunetelor litera următoare din alfabet, "H". O asemenea notație avea neajunsul că nu se referea în nici un fel la durata sunetelor (ritmul), singurele indicii ce această natură constând din accentele nescrise ale textului literal. În Evul Mediu timpuriu (sec. IX) se folosea notația cu neume – un sistem de linii și puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar – care indicau o inflexiune ascendentă sau descendentă a vocii. În mod incipient o astfel de notație sugera și ideea de ritm, fiind concepută pe principiul accentelor gramaticale: accent grav, accent ascuțit, accent circumflex, fiecare în execuție primind o durată expresivă diferențiată, preluată din lectura solemnă a psalmilor. O notație cu neume speciale denumite kriuki este folosită și în prezent de către lipoveni în muzica bisericească.

Notația cu portativ și chei, atribuită de către unii teoreticieni lui Guido D'Arezzo (sec. IX), face un mare pas înainte: neumele sunt asociate cu portativul, putându-se astfel reda grafic atât înălțimea cât și durata aproximativă a sunetelor.

Inițial cântările liturgice utilizează un portativ de 4 linii cu două chei, fa și do; pe măsură însă ce ambitusul melodiei s-a extins în acut a fost nevoie de încă o cheie, sol:

sol pentru registrul acut al vocii

do pentru registrul mediu al vocii

fa pentru registrul grav al vocii

Tot în această perioadă (sec. XI) se introduc în notație și denumirile silabice ale sunetelor – atribuită lui Guido D'Arezzo. Denumirea silabică a sunetelor (980-1050) – provine dintr-un imn medieval pe care interpreții de cantus planus îl invocau în cinstea protectorului lor, Sf. Ioan, pentru a nu-și pierde vocea, "instrumentul" care asigura profesionalitatea, deci, existența lor materială.

De la fiecare capăt de început al versurilor latine ale imnului s-au preluat silabele care au devenit astfel simboluri denominative ale celor șase trepte consecutive ale hexacordului – sistem melodic de bază pentru acele timpuri:

Mai târziu (sec. XVII) denumirea sunetului "Ut" a fost înlocuită cu aceea de "Do" (presupusă a proveni de la cuvântul "Dominus", invocat adesea în cantus planus), pentru ușurința de a fi vocalizat, iar sunetul "Si", cel de-al șaptelea pentru o scară muzicală completă, a rezultat din inițialele cuvintelor Sancte Ioannes, ultimul vers al imnului, care în textele timpului se înscria prescurtat (S.I.). Imnul se cunoaște și se fredonează azi în mai toate școlile muzicale din lume, ilustrând ingeniozitatea cu care Guido D'Arezzo a rezolvat, pentru veacuri, problema fixării deprinderii solfegierii, adică a însușirii unui sistem practic de citire și intonare a notelor muzicale.

În stadiul următor (sec. XII și XIII) se ajunge la notația măsurată sau notația proporționată, care consta din întrebuințarea unor figuri de note având între ele relații precise, matematice, privind durata, în acea artă denumită în termeni latini ars cantus mersurabilis (figuralis). Sunt create acum condițiile pentru ca expresia muzicală să devină relativ autonomă față de textul literar și de accentele sale gramaticale, cerând o notație specifică, independentă.

Invenția tiparului în anul 1436 de către Johannes Gutenberg și a celui de note muzicale în anul 1501, datorită italianului Ottaviano Petrucci, conjugate cu perfecționarea instrumentelor – mai ales a celor cu corzi – constituie un salt remarcabil în evoluția scrisului muzical.
Notația mai parcurge o serie de transformări, ajungând în secolele XVII-XVIII la forma sa rombică, ultimul stadiu de evoluție înaintea celui actual. În acest stadiu se poate observa ușor apropierea și corespondența cu semnele notației muzicale actuale de formă ovală.

În zilele noastre arta muzicală a ajuns la mijloace de exprimare sonoră cu totul până de curând inedite, ce nu mai pot fi redate grafic prin semne tradiționale, drept pentru care și studiul notației se face sub două aspecte:

sistemul tradițional (clasic) de notație;

procedee noi provenind din scrierea muzicală contemporană.

În practica de astăzi unii compozitori folosesc notația tradițională, alții combinații ale notației tradiționale cu procedee noi de scriere, iar alții, aparținând mai ales domeniului muzicii experimentale, își creează sisteme proprii de notare în care nu mai apar legături cu cel tradițional, clasic. Deocamdată sistemele și procedeele grafice respective coexistă, ca și genurile de creație pe care le reprezintă.

1.3 Sistemul tradițional de notație

Notația muzicală tradițională utilizează coduri (semne) speciale pentru fiecare dintre cele patru dimensiuni (atribute) ale sunetului: înălțimea, durata, intensitatea, timbrul.

Portativul

Portativul constituie cadrul grafic pentru întregul sistem de notație muzicală, servind drept referință pentru toate elementele scrisului muzical.

Portativul este un semn grafic alcătuit din 5 linii paralele și echidistante (și implicit 4 spații). Liniile și spațiile portativului se numără începând de jos în sus:

Pe portativ (sau în funcție de el) se notează înălțimea și durata sunetelor (elemente morfologice ale graiului muzical), repartizate astfel:

pe ordonată (axa verticală) se notează înălțimile (intonația)

pe abscisă (axa orizontală) se notează duratele sunetelor (ritmul)

În afara portativului se notează celelalte elemente ale scrisului muzical: textul vorbit, nuanțele, termenii de expresie, indicațiile tehnice de execuție etc.

În notație portativul se utilizează sub diverse aspecte, cum sunt:

Portativul simplu, alcătuit din cinci linii paralele și echidistante, se întrebuințează îndeosebi pentru o singură voce. La nevoie i se adaugă linii suplimentare ce constituie extensia portativului în sens ascendent și descendent.

Cheia muzicală

Reprezintă poziția unei note de o anumită înălțime și, prin aceasta, atuturor celorlalte note. Există trei tipuri de chei:

Soprano sau Cheia de Sopran Viola sau Cheia de Tenor Cheia de Bas

Aceste chei sunt plasate la începutul portativului peste diferite linii, în funcție de

instrumentele sau vocile la care sunt folosite. Acestea dau numele lor liniilor pe care sunt

puse, și servesc ca punct de pornire pentru a determina numele celorlalte note. Dar acestea un sunt atât de utilizate, iar această ultimă cerință va fi indicată de un asterisc *.

Aici sunt arătate două feluri pentru a nota cheia Sol sau cheia de Sopran, plasate astfel:

Sunt patru feluri diferite de notare în Cheia de Tenor sau Cheia Do:

Sunt două feluri de notare pentru Cheia Fa:

1.3.1 Elemente de reprezentare grafică a înălțimii sonore

Înălțimea sunetelor se reprezintă – în sistemul tradițional de notație – prin următoarele elemente grafice: notele, portativul, cheia.

Notele – reprezintă în scrierea muzicală ceea ce literele reprezintă în scrierea vorbită.

După cum literea constituie expresia grafică a unui sunet din vorbire – fie el consoană sau vocală – tot astfel nota constituie expresia grafică a unui sunte muzical. Reprezentarea înălțimilor sonore în sistemul tradițional de notație se face după cerințele (principiile) temperanței sonore, pornindu-se deci de la ideea că semitonul este cel mai mic interval. Prin locul pe care îl ocupă pe portativ, notele determină înălțimea sunetelor:

După cum se observă, notele muzicale se reprezintă (de obicei) cu ajutorul unor ovale (goale sau pline) și se scriu și pe liniile portativului și pe spațiul dintre linii, notele mai grave ocupând primele linii sau primele spații (liniile și spațiile portativului se numerotează de jos în sus, 5 linii și 4 spații). Dacă liniile portativului nu sunt suficiente se pot folosi linii suplimentare cu o lungime adecvată imaginii (ovalului) notei:

Denumirile notelor de la DO la SI se folosesc și pentru reprezentarea celorlalte sunele din afara octavei centrale (octava mică, octava mare etc. pentru suntele mai grave și octava 1, a 2-a etc. pentru sunetele mai acute) întrucât sunetele se repetă, dar în octave diferite. Sunetele intermediare (întrucât mai există încă cinci sunete intercalate între acestea șapte, deci un total de 12) se obțin prin alterarea sunetelor de bază (naturale). Pentru acest lucru se folosesc semne de alterație (vezi articolul referitor la alterații). Prin forma lor grafică (notă întreagă, doime, pătrime, optime etc.), ele redau durata fiecărui sunet în raport cu celelalte:

Durata notelor

1.3.2 Neumele

În timpul lui dufaz și a lui Dunstable, sistemul scrierii notelor pe hârtie devenise în sfârșit sigur. Evoluția nu poate fi urmărită fără a nu ne întoarce în timpul lui Carol cel Mare și la mâzgâliturile curioase din notația muzicală occidentală de la început, numite neume. Aceste simboluri începuseră să fie folosite în texte sacre în jurul secolului al IX-lea. Un asemenea text aflat la Biblioteca Bodleian de la Oxford este o melodie pentru un Cântec Muzelor, ale cărui cuvinte datează din secolul al V-lea, unul dintre cele mai vechi exemple existente de muzică seculară scrisă. Aceste neume s-au dezvoltat în special în mănăstiri.

În istoria gândirii umane, curțile interioare ale mănăstirilor, cu arcadele lor, mi se par a avea un rol mai important încă decât biserica, cu ritualurile ei sacre. În aceste curți în formă de pătrat, în care bați același număr de pași între arcadele măsurate, gândurile disciplinate aveau timpul, solitudinea și tihna necesare să-și desfășoare meditația. În aceste locuri, melodia, dând forță cuvântului, a început să fie așternută pe hârtie. Primele eforturi de scriere reflectă îndelungata tradiție orală, mărginindu-se a prelungi ultimele silabe ale cuvintelor cu câteva simboluri deasupra liniei, indicând oscilațiile vocii.

Neumele erau aproape niște semne stenografice, destinate a fi folosite în special de către cei care știau cântările de bază, fiind valabile atât pentru linia melodică, cât și pentru semnele de mână ale celui precentor sau dirijorul corului. La început, nu erau văzute decât de acesta și traduse în gesturi pentru cântăreți. În aceste notații timpurii nu exista o linie de referință, nici portativ care să indice unde putea fi fundamentala. Fracezul Hucbald, teoretician al muzicii, scria în jurul anului 900 următoarele despre neume: ,, Prima notă pare sus, o poți cânta oriunde vrei. A doua, vezi că e mai joasă, dar când o alături primei, nu poți hotărî dacă intervalul este unul, două sau trei tonuri. Până când nu-l auzi cântându-se nu ești în stare să spui ce a dorit compozitorul.”

Evident că era necesar un punct de referință și, la început, a apărut în forma unei singure linii orizontale drepte, reprezentând nota do, primul ton al modului în care trebuie să fie cântat. Acest do se putea mișca în sus sau în jos, după registrul vocal cel mai potrivit pentru cântăreți. Neumele se scriau în sus și în jos, în raport cu această linie, ajungând să reprezinte în mod treptat notele înseși, mai curând decât semnele făcute cu mâinile de dirijor. Era o marjă destul de mare pentru eroi, așa că s-a adăugat încă o linie orizontală deasupra, uneori de o altă culoare, reprezentând intervalul de cvintă. Mai apoi o alta a fost adăugată dedesubt. Aceste linii dădeau posibilitatea să se judece mai ușor intervalele exacte între note. Dar nu era suficient de precis, așa că între acestea trei au fost adăugate alte linii la interval de o terță deasupra lui do. Astfel, fiecare linie și spațiu era rezervată pentru o singură notă specifică. Numărul liniilor portativului ajungeau chiar în unele puncte la șase, portativul cu cinci linii pe care-l cunoaștem a fost considerat în cele din urmă ca mai stabil și ușor de citit.

Pe măsură ce vocile separate căpătau mai multă libertate, trebuia găsite mijloace mai precise pentru a indica felul în care aceste voci urmau să se unească. Era mai mult decât o polifonie, era începutul contrapunctului. Primii pași au fost poate mici, dar saltul în imaginație a fost imens, și adăugarea instrumentelor a avut, fără îndoială, partea ei de contribuție. Treptat, cântăreții au început să se deprindă de ideea că frazele muzicale nu trebuia să fie guvernate numai de respirația umană, dicțiune, ritm sau tempo. Volume mari, cuprinzând liturghiile scrise măiestrit, cu înflorituri, erau așezate pe pedestale, așa încât să fie folosite de mai multe persoane în același timp.

Existau pedestale mici pentru un singur cântăreț, care erau mutate din loc în loc. pe măsură ce apăreau metode noi de notație, manuscriselor vechi li se dădea o altă întrebuințare. Așa de exemplu puteau fi lipite înăuntrul unui volum pentru a-l întări sau, alteori, erau folosite ca foi volante. Ideea unor note scrise pentru partida susținută de fiecare cântăreț nu-și făcuse încă loc. fiecare partidă era scrisă pe pagini față în față, pe jumătatea de sus sau pe cea de jos, iar interpreții trebuia să numere cu atenție pentru a se menține pe linie. Nu existau barele de măsură, care nu au fost folosite în mod constant decât din secolul al XVII-lea. Accentele cădeau în conformitate cu intonațiile vorbirii, dând adesea un minunat ricochet de ritmuri. Cântăreții de azi ar trebui să se pregătească cu multă strădanie pentru a stăpâni această tehnică.

La începuturile armoniei occidentale, compozitorul nu era diferit de alchimiștii medievali: îi plăcea să-și păstreze pentru sine tainele, departe, izolat de competitori. Până nu demult, presupuneam că toți compozitorii își compuneau mai întâi muzica în cap și apoi o scriau în părți separate, nevăzând niciodată lucrarea scrisă în întregime pe o pagină. Pe măsură ce legile armoniei și contrapunctul au început să câștige teren, procesul scrierii unei părți devenea mai dificil. Istoricii muzicii au suspectat mult timp compozitorii, de la Dufay înainte, că ar fi avut vreun mijloc pentru a scrie notele, vreun bloc cu foi unde putea scrie lucrarea în întregime și apoi să o transfere pe grupuri în caiete, ștergând ciorna și folosind din nou hârtia. Pergamentul greoi pe care își scriau ciornele se numea cartella. Confirmarea acestui proces a fost dezvăluită cu câțiva ani în urmă, când s-a descoperit un manuscris la Milano, o pagină albă găsită între lucrările lui Cipriano de Rore, pe care se putu citi: ,, Această cartella mi-a fost dăruită de maestrul meu. L-am văzut când a scris pe ea lucrarea sa Gloria.” Această însemnare aparține elevului lui Rore, Luzzaschi. Ea a fost edificatoare pentru muyicologi, reprezentând tocmai legătura care lipsea.

Tipărirea notelor a afectat istoria muzicii cam tot așa după cum tipărirea Bibliei lui Gutenberg a făcut dintr-o dată să progreseze scrisul și cititul.

Cu aceste partituri, distanța dintre compozitori și interpret s-a lărgit. În zilele noastre însă s-a micșorat din nou, în domeniul grupurilor pop și rock, care, în ceea cea mai mare parte, își interpretează numai propriile compoziții. Muzicienii de jazz, asemenea celor populari de altă dată, a căror muzică era transmisă după ureche, preferă să compună pe măsură ce cântă sau interpretează la un instrument. Notația a apărut în parte din nevoia multor oameni de a lucra împreună, și muzica, natural, a reflectat acest fapt social. Muzica indiană poate fi și ea scrisă. Indienii sunt însă atât de obișnuiți cu improvizația creatoare, încât scriu notele numai în cazuri speciale, când au nevoie să își amintească o anumită secvență. Notația este stângace și folosită ca referință, așa cum se întâmplă cu neumele din evul mediu. Notația occidentală de azi este un sistem flexibil de stenografie, care se poate citi mult mai repede, dar cu unele limitări. A devenit acum o parte atât de importantă a vieții noastre încât nu putem să ne închipuim muzica fără ea. Tot această notație ne-a ajutat să putem păstra capodoperele nemuritoare, dăinuind în afara vieții de toate zilele, care se schimbă.

Cultura noastră muzicală depinde de această notație, ca și literatura de cărțile tipărite. Dar ca interpret rămân în același timp conștient cât de mult trebuie să compensăm în mod continuu această servitute a noastră și cât de important este să ai o imaginație vie, o inteligență intuitivă și sensibilă. Astfel, notele scrise pe hârtie capătă o valoare mai mare chiar decât muzica pe care trebuie să o transmită.

1.3.3 Înălțimea sunetelor

Durata

Reprezintă carateristica sunetului de a fi mai lung sau mai scurt în timp. Aceasta se calculează din momentul impactului până la dispariția ultimei vibrații sonore percepute.

Sunetele și zgomotele de orice fel și orice proveniență se deosebesc între ele prin trei caracteristici principale: înălțimea, tăria (intensitatea) și timbrul. Cele trei mărimi nu sunt independente. La nivelul percepției, tăria și înălțimea se influențează reciproc. Înălțimea sunetelor se referă la frecvența de vibrație a coloanei de aer, coardelor sau membranelor ce produc sunetul. Această caracteristică a sunetelor este relativă, în funcție de înălțimea unui ton de reper, odată cu creșterea frecvenței crescând și înălțimea.

Sunetul emis de o sursă are un caracter complex, deoarece, în afară de sunetul fundamental, sursele sonore emit și diferite armonici superioare (sunete ce au frecvențele egale cu multipli ai frecvenței sunetului fundamental). Analiza structurii unui sunet permite obținerea unui spectru caracteristic fiecărei surse (așa numita amprentă sonoră). Această proprietate permite recunoașterea persoanelor după voce.

Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Urechea umană este sensibilă la vibrații ale aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibrației și de vârsta și starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibrațiile nu mai pot fi percepute. Odată cu vârsta intervalul de sensibilitate se micșorează, în special frecvențele înalte devin inaudibile.

Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația auditivă: orice perturbație (energie mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei unde se numește sunet. În această definiție se includ și vibrații la frecvențe din afara domeniului de sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz) și ultrasunete (peste 20 kHz).Un caz particular de sunet este zgomotul, care se remarcă prin lipsa obiectivă sau subiectivă a unei încărcături informaționale. Zgomotul deranjează fie prin senzația neplăcută pe care o produce, fie prin efectul negativ asupra transmiterii de informație. Orice zgomot poate fi perceput ca sunet util dacă i se atribuie o valoare informațională.

Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru atribute: înălțime, durată, intensitate și timbru. Înălțimii îi corespunde frecvența (măsurată în Hz). Intensității îi corespunde nivelul de intensitate sonoră (măsurat în dB).

Timbrul

Se referă la una dintre calitățile de bază ale sunetului muzical, anume complexul de însușiri care permit diferențierea unor surse sonore mai mult sau mai puțin asemănătoare, precum vocile omenești sau instrumentele muzicale. Timbrul este considerat ca fiind de o însemnătate la fel de mare pentru personalitatea sunetului, cu acelea ale înălțimii, desfășurării în timp (duratei) și a intensității sonore. Acestor coduri le corespund: intonația, ritmul și dinamica.

Ritmul

Din punct de vedere teoretic, ritmul constituie succesiunea organizată pe plan artistic superior (creator, estetic, emoțional) a duratelor în compoziția muzicală. Ca factor creator, ritmul prezintă, din punct de vedere structural, nesfârșite forme la dispoziția compozitorului făuritor de opere de artă. Se consideră factor estetic, deoarece, subzistând organic în melodie și armonie care nu pot exista fără ritm, deci concura cu aceasta la exprimarea frumosului muzical. Factor emoțional, pentru că ia parte împreună cu celelalte mijloace de expresie specifice muzicii la alcătuirea imaginii și mesajului artistic purtător de sentimente, idei și expresii ce fac să emoționeze ființa umană.

Ritm, metru (măsură), tempo

Noțiunea generală de ritm muzical cuprinde trei elemente: ritmul propriu-zis, metrul (măsura) și tempo.

a. Ritmul propriu-zis este o succesiune de durate și pauze

b. Măsura este cadrul metric în care se descifrează ritmul propriu-zis

c. Tempo este viteza în care se desfășoară melodiile respective

Studiul formelor de structură ale ritmului propriu-zis poartă numele de ritmică, iar cel al măsurilor pe cadrul căruia se desfășoară ritmul, de metrică. Ritmica și metrica muzicală se completează cu gradele de viteză (cu tempo) în care se desfășoară ritmul muzical și metrica sa.

Calitățile și valoarea practică a notației tradiționale rezultă din următoarele considerente:

este constituită într-un sistem închegat, unitar, ca rezultat al unei utilizări ce se măsoară de secole;

permite participarea activă, creatoare, a interpretului în redarea operei de artă;

dispune de o răspândire editorială pe scară largă, acoperind aproape toate meridianele;

modificările în sensul perfecționării sistemului survin totdeauna pe un fond de semne convenționale deja existent, deci nu prin prefaceri radicale.

2. EDUCAȚIA MUZICALĂ

Delimitări conceptuale

Educația – din punct de vedere etimologic, conceptul de educația își are originile în rădăcinile latinești ,,educo – educare,, (a crește, a îngriji, a cultiva – plante sau animale, adică ființe), respectiv ,,educo – educere,, etimon care sugerează mai accentuat ideea de acțiune ,,asupra,, altuia, de transformare dirijată a personalității umane (a duce, a con-duce, a scoate din, a înălța). Bogăția semantică a acestor derivate etimologice permite evidențierea a cel puțin două note definitorii ale conceptului de educație.

Pe de o parte, putem înțelege educația ca acțiune de ,, scoatere din starea de natură,, (dintr-un stadiu primar, de ființă dependentă) și dirijare, conducere (organizată, sistematică) spre ,, starea de cultură,, (independență, autonomie, autodeterminare).

Pe de o altă parte, educația are și semnificația de a putea determina extragerea, ,,scoaterea,, la lumină a dat-ului înnăscut, actualizarea unor predispoziții în ,,semințele,, cu care ne-a înzestrat natura.

C. Cucoș (2002, p.28) inventariază o serie de termeni-metaforă prin care sunt definite educația și educatorul, cel care face educația:

– ghid al călătoriei (pe pământ sau mare)

– îngrijitor, executor

– grădinar, agricultor

– olar, sculptor, modelator

– gravor, cel care înscrie sau scrie

– purtător de lumină

– păstor, crescător (pescar, vânător)

– constructor, arhitect, artizan, țesător

– născător, mamă, tată

– descoperitor și explorator al comorii, al pietrelor prețioase

– medic, vindecător, chirurg

– războinic, luptător, gardian

Complexitatea conceptului de educație determină analiza și definirea sa din mai multe perspective.

Sintetizând modalitățile de definire a conceptului educație ( I. Cerghit, 1988, I. Nicola, 2003, M. Ionescu, 2000, I. Comănescu, 1996, C. Cucoș, 2002, C. Stan, 2001, etc) vom prezenta cele mai semnificative note definitorii ale educației:

Educația este o activitate socială – Din această perspectivă, educația este privită ca ansamblu de acțiuni desfășurate deliberat în cadrul societății, având ca finalitate transmiterea valorilor sociale de la societate la individ, formarea la nivelul personalității acestuia a unor comportamente adaptate cerințelor actuale și viitoare ale societății, în conformitate cu un proiect/model social care, la rândul său, determină un proiect/model de personalitate umană.

Educația este un proces – Într-o astfel de abordare, educația este privită ca un sistem de acțiuni coerente, de stimulare/modelare în sens pozitiv și pe termen lung a ființei umane, desfășurată în etape, progresiv și sistematic, care are țelul de a induce/determina transformări la nivel cognitiv, afectiv-motivațional, psihomotor, atitudinal, în conformitate cu finalități explicit formulate. Educația nu poate fi însă restrânsă doar la o anumită etapă, secvență a devenirii umane. Ea se prelungește pe întregul parcurs al vieții individului, în forme și mijloace diverse.

Educația este o relație interumană – Această perspectivă definește educația ca o relație/interrelație între două ființe umane, o relație între adulți și copil, de reunire a lor într-un efort comun și conștient, o relație între generația adultă și generația tânără, iar în sens mai larg, o relație între societate și individ, o relație de esență socială.

Educația este o acțiune de conducere – Această afirmație vine să sublinieze semnificațiile etimologice ale conceptului de educație, în sensul că orice act educațional presupune o dirijare a evoluției individului, a parcursului său evolutiv, spre stadii superioare, definite prin interdependență, autonomie, capacitate de integrare/adaptare la mediul social. Mai putem considera și că, la nivelul acestei acțiuni de dirijare, deși cei doi parametri sunt deopotrivă activ și conștient implicați, adultul are rolul de a conduce, de a proiecta transformările, de a le organiza, direcționa.

Educația este un sistem de influențe – În această ipostază, educația este definită din perspectiva conținuturilor cu care și prin care se acționează asupra celor ce se educă. Este vorba despre sistemul de valori (organizate, prelucrate sau slab structurate, inconsistente) prin care se acționează transformator asupra individului, pe de o parte, despre educație ca acțiune deliberată, explicită sau implicită, sistematică sau întâmplătoare, care direct sau indirect determină evoluția socială a ființei umane.

Educația este o (activitate de ) transmisie socială – Educația poate fi descrisă și ca activitate prin intermediul căreia societatea își prezervă valorile, ea având menirea de a pune valorile acumulate la nivel social în relație cu individul, de a asigura asimilarea / interiorizarea acestora, iar pe acest fundament, de a determina crearea de noi valori materiale și spirituale. Educația nu influențează doar evoluția individului, ci și evoluția societății. Prin intermediul educației se transmite ,ereditatea socială,, , zestrea spirituală a acesteia.

Educația este o activitate specific umană – Chiar dacă sensurile derivate etimologic ne conduc înspre ,,modelele,,naturale de îngrijire / ocrotire a copiilor/tinerilor, educația, în adevăratul sens al termenului este un demers aplicabil doar la ființa umană, întrucât presupune acțiune deliberată, conștientă, orientată spre scop, motivată, fiind reglată de mecanisme de esență socială (spre deosebire de creșterea puilor de animale care se realizează pe temeiul unor mecanisme instinctuale; dacă este vorba despre o acțiune deliberată a omului în scopul formării unor deprinderi la animale, atunci ne referim la dresaj, domesticire).

Muzica – conform dicționarului explicativ al limbii române, este arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică.

Educația muzicală – ,,reprezintă arta sunetelor, care își are punctul de plecare undeva afară, în univers, ea izvorând întotdeauna din spiritualitatea artistului, din lumea asimilată de el, așa cum a înțeles-o și a tăit-o. Pentru ca mesajul să fie receptat cum se cuvine, transferul trebuie asigurat la cele mai înalte cote. Pentru ca educația muzicalăsă fie receptată de către copii și tineri, sarcina de a intermedia receptarea mesajului îi revine profesorului, care este dator să ,,conducă,, pas cu pas căutarea și descoperirea sensurilor potrivite fiecărui omuleț mic sau mare în parte. Cu ajutorul acestor oameni minunați, ce îi reprezintă profesorii de muzică, (sau cadrul didactic în mai mică măsură), ne putem asigura că tinerii câștigă cheile care deschid drumul spre înțelesul artistic adevărat, că vor deveni stăpânii unei lumi pe care o vor îmbogăți și înfrumuseța după propriul ideal.

Amintind de acești oameni minunați, profesorii, am putea să-i descriem ca pe niște oameni ,,frumoși, buni și exigenți, înnobilați de arta pe care o slujesc, ființe dragi, care împărtășesc elevilor, cunoștințe potrivite, care îi emoționează prin talent și dăruire. Astfel, profesorul are harul, de a-i antrena pe elevi, într-o activitate vie ai căror conducători pot deveni ei înșiși în orice moment, stimulându-le fantezia, imaginația, îndemnându-i să creeze, învățându-i astfel, să iubească și să trăiască muzica.,,

2.2 Etapele educației muzicale

a) Prenotația – reprezintă prima etapă care este parcursă de către copii pentru a intra în lumea minunată a muzicii, făcându-și apariția în grădiniță și în primii doi ani ai ciclului primar. Acest ciclu curricular asigură parcurgerea a două trepte importante și anume: socializarea și pregătirea pentru școală a copiilor.Învățământul preșcolar este organizat pe grupele mică, mijlocie, mare, pregătitoare, în grădinițe cu program normal, prelungit, săptămânal; grupa pregătitoare asigurând continuitatea între învățământul preșcolar și învățământul primar. Conținuturile de predare – învățare cuprinse în programele școlare au fost reevaluate în Programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii – 2000:

asigurarea dezvoltării normale și depline a copilului preșcolar, valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecăruia, ținând seama de ritmul propriu al copilului, de nevoile sale afective, de activitatea sa fundamentală – JOCUL;

îmbogățirea capacității copilului preșcolar de a intra în relație cu ceilalți copii și adulți, de a interacționa cu mediul, de a-l cunoaște și de a-l stăpâni prin explorări, exerciții, încercări, experimentări;

descoperirea de către fiecare copil a propriei identități și formarea unei imagini de sine pozitive;

sprijinirea copilului preșcolar pentru a dobândi cunoștințe, capacități și atitudini necesare activității viitoare în școală, precum și vieții sale ulterioare în societate.

Mijloacele de realizare a procesului instructiv – educativ în grădiniță sunt: jocul, ca joc liber, dirijat sau didactic, activitățile didactice alese și/sau comune:

jocul este activitatea fundamentală;

jocurile și activitățile alese îi socializează, îi ajută să cunoască lumea, mediul social și cultural, să intre în tainele matematicii, să comunice oral, prin citit și scris;

activitățile comune aduc în atenția grupei de copii teme de interes comun utile evoluției acestora; se pot desfășura în activități obișnuite, devenite ,,clasice” (cunoștințe dintr-un domeniu), în activități integrante (cunoștințe cu caracter disciplinar);

activitățile după-amiezii sunt tot activități didactice prin care copiii își exersează aptitudinile și își dezvoltă ritmul propriu de învățare;

activitățile opționale sunt alese împreună cu părinții, ținând cont de nivelul grupei și de particularitățile individuale ale copiilor;

Timpul afectat activităților, între 15 – 45 minute, depinde de nivelul grupei, de conținuturile și obiectivele propuse, de particularitățile individuale.

Cu valențele intelectuale și creative multiple, activitățile de educație muzicală se pot desfășura în clasă (în sala de grupă) sau pot fi inițiate în aer liber, în funcție de obiectivele urmărite; aceste activități le formează copiilor deprinderi specifice domeniului artistic.

Mijloacele de realizare sunt:

cântecul

jocul muzical

audiția

exercițiile muzicale

Cântecul, principalul mijloc de realizare a educației muzicale, poate fi utilizat în activitatea comună fie în combinație cu u alt mijloc specific, fie transformându-l (după însușire) în joc muzical dacă permite conținutul.

Jocul muzical, cu multiplele lui valențe și nenumăratele posibilități de desfășurare, este îndrăgit cu deosebire de preșcolari; este o activitate vie, cu sarcina didactică precisă, care apelează la un material divers.

Jocul muzical

dinamizează activitatea de cântare îmbogățind-o cu mișcări și interpretări în variante;

dezvoltă priceperi și deprinderi muzicale (atunci când este axat pe exerciții);

dezvoltă capacități de recunoaștere auditivă;

satisface nevoia de mișcare;

contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă, la coordonarea mișcărilor cu melodia, ritmul și textul jocului (cântecului);

creează buna dispoziție afectivă;

stimulează dorința copiilor de a fi activi, de a se manifesta plenar, de a fi remarcați, admirați.

Audiția muzicală le dezvoltă copiilor deprinderea de a asculta conștient lucrări muzicale și capacitatea de a le înțelege mesajul. Audiția în grădiniță poate fi activitate de sine stătătoare sau poate fi combinată cu un al mijloc specific.

Exercițiile muzicale sunt prezente în toate activitățile comune; ele sunt destinate formării priceperilor și deprinderilor muzicale (de a intui, executa, recunoaște audiții un element muzical și de a-l valorifica creativ). Exercițiile muzicale în grădiniță prezintă următoarele categorii:

exerciții ritmice;

exerciții melodice;

exerciții ritmico-melodice (din cântece);

exerciții de cultură vocală (care vizează formarea unei emisii vocale corecte și îngrijite prin atenția corespunzătoare acordată ținutei corpului, respirației costo-diafragmale, dicției, emisiei propriu-zis).

Exercițiile trebuie să fie scurte, accesibile, bine alcătuite, cu sarcini precise de realizat și să se desfășoare (pe cât posibil) sub formă de jocuri muzicale.

Mijloacele de realizare pot să apară în activitățile comune după cum urmează:

a) însușirea unui cântec;

b) transformarea cântecului în joc muzical sau joc cu mișcare;

2. a) audiție muzicală;

b) joc muzical axat pe audiție;

3. a) consolidarea unui cântec;

b) jocul muzical cu mișcare;

4. a) însușirea unui cântec;

b) joc muzical pentru recunoașterea vocilor / instrumentelor prin audiție;

5. a) însușirea unui joc muzical (melodie și text);

b) realizarea jocului cu mișcări corespunzătoare;

6. alte variante la alegerea educatoarei.

Repertoriul selectat cu discernământ, actualizat permanent, îndeplinind criteriile valorice corespunzătoare, le dezvoltă copiilor deprinderi artistice cum sunt:

armonizarea și nuanțarea vocii;

eleganța în mișcare;

mimica și gestica expresive;

prezența scenică agreabilă.

Acestea se dezvoltă în strânsă legătură cu celelalte procese și însușiri psihice ale copiilor:

gândirea;

limbajul;

atenția;

sentimentele;

voința.

Cunoștințele și deprinderile dobândite prin educația muzicală în grădiniță vor constitui (vor asigura) premisele conștientizării elementelor limbajului muzical în perioada imediat următoare.

Educatoarea, ființa caldă, bună, cu o conduită impecabilă, plină te tact, cu o gândire flexibilă, inventivă, creativă va conduce copiii în lumea științei, le va dirija comportamentele, îi va iniția în lumea esteticului. Educatoarea va ajuta preșcolarii să treacă de la explorarea senzorială și motrică la interiorizarea percepției prin operații logice necesare muncii de învățare, pregătindu-i în felul acesta pentru școală.

b) Notația – reprezintă continuarea învățării tainelor muzicii în urma cunoașterii și însușirii de către copii și școlarii mici ai primei etape care o reprezintă prenotasția. Notația este continuată sunb îndrumarea atentă a învățătorilor, în clasele a III-a și a IV-a, a căror responsabilitate este sporită datorită complexității sarcinilor ce le revin și care decurg din necesitatea însușirii limbajului specific prin deprinderi interogatoare: înțelegerea după auz, practicarea muzicii (prezente și în etapa prenotației), lectura și scrierea muzicală, foarte importante în etapa notației, prezentă în manualele de clasa a III-a și a IV-a.

Activitatea de educație muzicală în ciclul primar se desfășoară în două etape:

etapa oral-intuitivă (a prenotației) în care muzica se învață după auz, prin cântare și ascultare;

etapa notației (a scris-cititului muzical) în care elevii își însușesc în mod conștient elementele limbajului muzical:

calitățile sunetului muzical;

portativul și cheia sol;

timpul muzical;

valorile de note și pauze (pătrimea, optimea, doimea și pauzele corespunzătoare);

sunetele și pauzele octavei întâi Do1 – Do2 (în ordinea: sol-mi, la, do1, re, fa, do2, si);

simbolurile grafice specifice;

gama Do major (ton, semiton), arpegiul;

măsurile de două pătrimi, trei pătrimi, patru pătrimi;

semnul legato (de durată, de expresie);

tempo și nuanțe;

analiza structurală ale cântecelor;

repertoriul potrivit vârstei (însușit în bună măsură prin solfegiere);

cunoștințe din creația cultă;

Învățătorul, care poartă întreaga responsabilitate a educației muzicale a școlarilor, se pregătește temeinic în școala normală și continuă să se informeze, să se perfecționeze, luând în considerare cele două aspecte importante ale activității specifice:

pregătirea muzicală teoretică și practică

pregătirea metodică

Pregătirea teoretică și practică presupune:

stăpânirea noțiunilor de teorie muzicală;

formarea deprinderilor de a solfegia;

studierea materialului prevăzut de programă;

reactualizarea permanentă a repertoriului;

învățarea unui instrument muzical, utilizarea lui;

însușirea unei tehnici elementare de dirijat;

Pregătirea metodică este asigurată de:

aplicarea creatoare în lecții a principiilor didactice, a metodelor si procedeelor specifice;

studierea și cunoașterea temeinică a programei, planificarea judicioasă a materiei;

pregătirea, realizarea, prezentarea în lecții a unui material didactic eficient, estetic;

cunoașterea și utilizarea în lecții a mijloacelor audio-vizuale.

c) Creația – este una din etapele preferate ale elevilor datorita faptului, că ea, creația, permite elevilor să creeze în mod liber și necondiționat adevărate ,,opere de artă,,. Prin intermediul creației elevului i se permite să pătrundă în minunata lume a muzicii, deschizândui-se în acelaș timp, noi drumuri spre a crea, sau chiar a compune pe fond muzical desene specifice unei melodii, ale unei stări sufletești precum și a unor stări, specifice, date doar de melodia audiată însuși. Atunci când cei mici, si chiar și elevii au primul contact cu o melodie în primă audiție, spun că sunt încercați de tot felul de sentimente: unii de sentimente înălțătoare, alții de sentimente care parcă le dau fiori și îi fac să simtă fluturi în stomac, iar unii, trăiesc un sentiment de emoție continuă, care le stârnesc lacrimi în ochi, atât de bucurie cât și de tristețe. Putem concluzioa astfel, că, ea, creația, oferă posibilitatea de a ne izola într-o lume de basm, de continuă visare, în care, cu mâna pe inimă putem spune că dorim să ne ascundem cu toții, să ne descărcăm sufletește, încărcându-ne cu foarte multă energie pozitivă.

Principiile didactice și aplicarea lor în educația muzicală

Principiile didactice sunt norme generale care stau la baza organizării și dirijării procesului instructiv-educativ.

Metodica fiecărui obiect de învățământ precizează principiile și metodele specifice, precum și modalitățile de aplicare ale acestora în lecții.

Principiul intuiției (sau principiul interdependenței dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract)

exprimă cerința ca organizarea însușirii cunoștințelor de către elevi să se bazeze pe contactul nemijlocit cu obiectele, fenomenele și procesele reale sau cu imaginile acestora.

La muzică, acest principiu se realizează sub mai multe forme, în funcție de simțul care predomină:

Intuiția auditivă – corespunde primei trepte a cunoașterii; începe cu prezentarea relațiilor de înălțime și durată dintre sunete și continuă cu audierea lucrărilor muzicale

Intuiția vizuală – însoțește intuiția auditivă în etapa studiului notației muzicale succedând-o și se referă la prezentarea relațiilor de înălțime și durată dintre sunete

Intuiția motrică – înseamnă receptarea sunetelor, a mersului liniei melodice, a succesiunii diferitelor formule ritmice însoțite de gesturi sau mișcări sugestive

Intuiția mixtă – se referă la utilizarea succesivă sau simultană a celorlalte forme ale intuiției

Intuiția prin cântare – face legătura între procesul intuirii și învățarea practică a muzicii

Principiul accesibilității impune respectarea unor reguli didactice în desfășurarea procesului de predare-învățare:

trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la depărtat, de la ușor la greu, de la particular la general, pentru ca învățarea să nu fie obositoare și interesul elevilor să nu scadă.

respectarea posibilităților de înțelegere, receptare și redare a elevilor, trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la particular la general, asigură participarea activă a acestora și logica procesului de cunoaștere.

Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor

se referă la faptul că, pentru a înțelege clar și profund materialul abordat, elevul trebuie să depună un efort propriu real. Însușirea conștientă rezultă în urma înțelegerii elementelor de limbaj muzical, fixării și aplicării lor în practica muzicală.

Principiul sistematizării și continuității

presupune respectarea unei ordini logice, firești în însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor pentru asigurarea unui progres continuu care să aibă la bază elemente însușite anterior.

Principiul însușirii temeinice

prin specificul său, muzica presupune formarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor muzicale în activitățile din clasă întrucât acestea necesită supravegherea atentă a specialistului. Învățarea temeinică este asigurată prin: însușirea pe baza efortului propriu, aplicații practice și repetări.

principiul reclamă două forme de fixare, recapitulare și sistematizare a cunoștințelor și deprinderilor:

curentă – în cadrul fiecărei activități/lecții

periodică – la sfârșitul unui capitol, semestru, an școlar

Principiul legării teoriei de practică exprimă cerința ca în procesul de învățământ teoria să se elaboreze pe baza practicii, iar practica să fie înlesnită, ajutată de înțelegerea științifică.

îmbinarea teoriei cu practica se realizează concret în două moduri:

pornind de la teorie la practică

pornind de la practică la teorie

În educația muzicală, elevii trebuie să cânte permanent, chiar înainte de a cunoaște teoria. Practica muzicală trebuie să constituie sursa pentru descoperirea noțiunilor teoretice.

Principiul asigurării conexiunii inverse

presupune supravegherea atentă și continuă a evoluției procesului didactic în vederea optimizării acestuia;

în cazul activităților de educație muzicală, calitatea procesului de predare-învățare este atestată de intonarea/interpretarea corectă, expresivă a cântecelor, precum și de capacitatea copiilor/elevilor de a aplica noțiunile însușite în situații de învățare noi într-un mod creativ.

Principiul realizării educației estetice

– Se realizează în cadrul procesului didactic prin intonarea corectă, expresivă, frumoasă a unui repertoriu cât mai bogat și variat

Metode folosite în lecția de muzică

Dicționarul definește metoda ca fiind „totalitatea procedeelor practice cu ajutorul cărora se predă o știință, o disciplină.”

Metoda poate fi definită și ca:

o cale eficientă de organizare și dirijare a învățării pentru a atinge obiectivele didactice propuse

o modalitate de stimulare a elevilor pentru a-și însuși cunoștințele prin efort propriu

un ansamblu organizat de procedee.

2.5 Sistemul metodelor de învățământ

A. Metode de transmitere/însușire a cunoștințelor

1. Metode de comunicare orală

metode expozitive: expunerea, povestirea, explicația, prelegerea

Explicația asigură însușirea de cunoștințe, formarea de priceperi și deprinderi muzicale, înțelegerea fenomenului muzical și este folosită în toate etapele lecției. Reprezintă un rezumat al esențialului și este însoțită de exemple. Explicația trebuie să aibă caracter științific, conținut autentic, să fie clară, precisă, exprimată într-o ordine logică.

metode conversative: conversația, dezbaterea, asaltul de idei, colocviul, problematizarea

Conversația constă în întrebări și răspunsuri în legătură cu lecția. Se desfășoară sub formă de dialog, antrenând elevii în activitate. Întrebările trebuie să fie precise, scurte, concise, frumos și corect exprimate. Răspunsurile dovedesc înțelegerea problemei muzicale, capacitatea de realizare practică, sunt rezultatul efortului propriu al elevilor și trebuie exprimate corect. Aprecierea răspunsurilor trebuie să fie obiectivă, stimulativă, educativă.

Problematizarea presupune rezolvarea unei situații-problemă de către elev sub îndrumarea educatorului/învățătorului/profesorului, folosind cunoștințele asimilate anterior, formulând ipoteze pentru descoperirea elementului de noutate.

2. Metode de comunicare scrisă: lectura, activitatea cu manualul

Metode de comunicare la nivelul limbajului intern: reflecția personală, introspecția

B. Metode de cercetare a realității

1. Metode de cercetare directă: observația sistematică și independentă, experimentul, învățarea prin descoperire

Descoperirea înseamnă detectarea și extragerea unei informații noi prin eforturi proprii. Contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii cauzale, la formarea deprinderii de investigare a realității. La baza descoperirii stă observarea și un material corespunzător. În activitățile de educație muzicală, elevii vor observa un cântec, o lucrare muzicală precizându-i elementele componente (din punct de vedere formal, melodic, ritmic, al conținutului tematic, …), vor compara două sau mai multe lucrări muzicale pe baza unor criterii date etc.

Metode de cercetare indirectă: demonstrația, modelarea, descoperirea în plan mental

Demonstrația înlesnește cunoașterea muzicii. Este importantă în educația muzicală deoarece învățarea se bazează pe audiere, pe practică și nu pe teorie. Este însoțită totdeauna de explicație. Demonstrația trebuie făcută în momentul însușirii unei probleme muzicale, să fie bogată, variată, atractivă, să se facă mai întâi global, apoi în detaliu.

Cunoaște trei forme:

Prin cântare:

Cu vocea

Cu instrumente

Utilizând înregistrări

Prin scriere (simbolică) – concretizând sunetele prin note muzicale cu o anumită formă, așezate pe un anumit loc pe portativ

Prin gesturi (figurativă) – sugerând anumite elemente de interpretare (tempo, intensitate), mersul liniei melodice (ascendent, descendent sau orizontal) etc.

3. Metode bazate pe acțiune practică

Metode de acțiune reală: exercițiul, rezolvarea de probleme, algoritmizarea, lucrările practice, studiul de caz, proiectul de cercetare

Exercițiul asigură practicarea muzicii și constă în repetarea conștientă, voită și sistematică a unei activități, până la dobândirea deprinderii de a o executa. Solicită participarea directă și activă a elevilor.

Noțiunea de exercițiu cunoaște următoarele accepțiuni:

metodă de formare a deprinderilor

activitate practică de formare a deprinderilor

lucrare muzicală scrisă special pentru formarea deprinderilor.

În cazul aplicării acestei metode, educatorul/învățătorul are în vedere să

aleagă și să precizeze activitatea de realizat

explice și să demonstreze activitatea

sistematizeze activitatea

supravegheze activitatea

aprecieze activitatea

Pentru ca aplicarea acestei metode să fie eficientă, elevul trebuie să:

înțeleagă scopul și utilitatea exercițiului

înțeleagă tehnica executării exercițiului

execute voit și conștient exercițiul

repete exercițiul în diferite variante

se autocontroleze.

Algoritmizarea presupune efectuarea unei succesiuni de operații desfășurate în aceeași ordine necesare rezolvării problemelor de același tip.

Metode de acțiune simulată: jocul didactic, jocul de simulare, jocul de roluri

Jocul didactic satisface nevoia de motricitate și gândire concretă. Jocul muzical contribuie în mare măsură și la dezvoltarea și consolidarea unor deprinderi muzicale.

Tipuri de jocuri didactice adecvate educației muzicale:

pentru intonare justă

pentru construirea și executarea unor formule ritmice

pentru însușirea elementelor de expresie

pentru diferențierea timbrurilor muzicale

pentru refacerea formei corecte a unui cântec descompus (puzzle muzical)

pentru asocierea unor elemente extramuzicale – mișcare, desen, text

jocuri-spectacol

4. Instruirea și autoinstruirea asistată de calculator este o metodă relativ nouă și indicată mai cu seamă la nivel de gimnaziu și liceu.

Ca și principiile, metodele didactice nu acționează izolat una de alta, ci formează o unitate consecventă. Lecțiile sunt rezultatul îmbinării creative și cât mai eficiente a ansamblului de principii și metode adecvate la specificul disciplinei, subiectului și colectivului de elevi.

3. Mijloace de realizare a educației muzicale

3.1 CÂNTECUL

Cântecul rezultă din îmbinarea muzicii cu poezia. Contribuie la realizarea educației estetice, intelectuale, morale, iar ca mijloc specific, înlesnește formarea și dezvoltarea deprinderilor muzicale, stimulează plăcerea de a cânta și de a audia.

Conținutul cântecelor are o temeinică variantă, corespunzând realizării obiectivelor din toate ciclurile curriculare.

Valoarea cântecelor este dată de frumusețea și firescul liniei melodice, de varietatea ritmurilor, de stările bune pe care le așează în suflete și minți ,mesajul versurilor.

Criteriile de selectare a repertoriului (destinat diferitelor nivele de vârstă) astfel încât să asigure receptarea, însușirea și redarea corespunzătoare sunt:

accesibilitatea

valoarea artistică

valoarea educativă

valoarea didactică.

Metodologia însușiri cântecului după auz

familiarizarea cu conținutul cântecului prin conversație, povestire, ghicitoare, ilustrații;

anunțarea titlului, compozitorului, autorului versurilor (cu date biografice succinte despre aceștia);

interpretarea model 1 nuanțată, expresivă, însoțită de gestica și mimica adecvate;

analiza cântecului realizată în principal de elevi, aceștia precizând: caracterul cântecului, conținutul de idei, forma (strofică, cu/fără refren); dacă există expresii și cuvinte noi, acestea vor fi explicate; textul se ritmizează în funcție de gradul de dificultate;

însușirea cântecului pe fragmente (pe strofe și refren, fraze muzicale, rânduri melodice) prin dialog permanent între educator/învățător, reluându-se pasajele dificile până la însușirea corectă și integrală;

interpretarea model 2 calitativ superioară;

intonarea cântecului integral, în colectiv și consolidarea acestuia cu accent pe interpretarea artistică, în diferite variante (pe grupe, individual, cu solist, în lanț, alternativ cu voce și în gând, cu acompaniament improvizat de copii sau realizat de educator/învățător, cu negativ etc).

3.2 SOLFEGIEREA

Solfegierea înseamnă conștientizarea activității de cânt, prin interpretarea simultană a înălțimii și a duratei sunetelor, acțiuni la care se adaugă expresivitatea, pentru a trece de la cântarea corectă la cântarea artistică.

Formarea deprinderii de a solfegia se exersează timp îndelungat și necesită un material muzical corespunzător, cu valoarea artistică, cu elementele melodice și ritmice organizate metodic (respectând principiul accesibilității, principiul sistematizării și continuității, precum și cerința de a parcurge materialul muzical gradat).

Solfegierea impune următoarele activități:

Precizarea (prezentarea) exemplului;

Analiza și explicarea elementelor melodice și ritmice (împreună cu elevii);

Citirea melodică și ritmică (ordinea acestora nu este impusă);

Solfegierea propriu-zisă

În colectiv

Pe grupe

Individual

Cu reluarea pasajelor dificile

Solfegierea expresivă – potrivită conținutului lucrării, respectând indicațiile de interpretare.

În școală, cea mai mare parte a creațiilor destinate însușirii de către elevi, formării unui repertoriu bogat și divers este însoțită de versuri.

Metodologia însușirii cântecului prin solfegiere

Anunțarea cântecului

Titlul

Compozitorul

Autorul versurilor

Scurte date biografice

Analiza cântecului

se face sub directa îndrumare a profesorului care formulează cerințele;

elevii precizează:

gama

modul

măsura

valorile de note și pauze

formulele ritmice

intervalele melodice

elementele de expresie

Descifrarea solfegiului parcurge următoarele etape:

citirea ritmică

citirea melodică

solfegierea:

în colectiv

pe grupe

individual

cu tactare

cu reluarea și rezolvarea pe loc a pasajelor dificile (din punct de vedere ritmic și melodic)

Intonarea model

executată de către profesor sau de un elev talentat

Asocierea solfegiului cu textul, intonarea cu text

elevii citesc textul (cursiv, ritmic, după auz)

conștientizează conținutul prin conversație

asociază melodia cu textul

Consolidarea însușirii cântecului se realizează prin repetări variate destinate îmbunătățirii calității interpretării.

3.3 AUDIȚIA MUZICALĂ

Audiția muzicală constă în ascultarea unor lucrări vocale, instrumentale sau vocal-instrumentale înregistrate și redate prin intermediul mijloacelor moderne audio și audio-vizuale. La vârstă preșcolară și școlară mică este receptată ușor și firesc muzica vocală, de aceea primele audiții vor fi realizate prin intermediul vocii educatoarei și a învățătorului.

Audiția muzicală poate fi:

Inserată în diferite momente ale lecției de muzică pentru a ilustra elemente, noțiuni teoretice;

Activitate de sine stătătoare, desfășurată pe întreg parcursul unei lecții (activități) pentru cunoașterea literaturii muzicale naționale și universale (prin lucrări potrivite diferitelor niveluri de vârstă);

Introdusă în lecțiile altor discipline de învățământ, unde conținuturile permit desfășurarea activității în perspectivă interdisciplinară și unde rolul ei este de a sensibiliza, de a emoționa, de a sublinia frumosul sub diferitele lui aspecte.

Materialul muzical (repertoriul) destinat audițiilor este selectat cu grijă de către profesor (sugestii pot veni și din partea elevilor). Profesorul va ține cont de sugestiile oferite de curriculumul de educație muzicală și va lărgi aria de cuprindere a acestuia în funcție de receptivitatea colectivului cu care lucrează.

Etapele realizării audiției muzicale:

Pregătirea colectivului de elevi, a materialului muzical, a aparaturii tehnice, profesorul creând astfel starea afectivă genului de activitate și al conținutului acesteia.

Anunțarea lucrării: titlul, compozitorul; date biografice și despre lucrare, noțiuni despre stil, formă, gen; povestire, conversație, descriere, privind conținutul lucrării, prezentarea interpreților (soliști, orchestră: instrumente, partide, dirijor), prezentarea temelor și a elementelor ce urmează a fi urmărite în timpul audiției.

Audierea lucrării muzicale – este conștientă atunci când este însoțită de o stare de concentrare corespunzătoare, de înțelegerea și trăirea mesajului muzical.

Comentarea audiției muzicale relevă: gradul de înțelegere a conținutului, posibilitățile de recunoaștere a temelor, a instrumentelor, soliștilor vocali, recunoașterea structurii formale, precum și capacitatea de a asocia și compara lucrarea cu altele cunoscute.

Reactualizarea aceleași părți sau a altor părți din lucrare asigură eficiența activității.

3.4 EXERCIȚIILE MUZICALE

Exercițiile muzicale sunt destinate formării, dezvoltării și consolidării deprinderilor muzicale, îmbunătățirii calităților vocale, interpretative. Exercițiul ca mijloc muzical nu are formă prestabilită, gradul de dificultate și dimensiunea fiind stabilite în funcție de vârsta și de sarcina ce urmează a fi realizată prin el.

Exercițiile muzicale se îmbină între ele pe tot parcursul studierii muzicii pentru varietate și pentru că în practica muzicală sunt utilizate într-o îmbinare permanentă. Realizarea lor corectă asigură formarea și dezvoltarea deprinderilor de a percepe, a intona, a recunoaște, a explica și a reprezenta în scris relații de înălțime și durată dintre sunetele muzicale, de a respecta și păstra acordajul în tonalitate, de a intona game majore și minore, alăturat și prin salturi, de a dobândi independență în timpul intonării pieselor la mai multe voci, de a reda corespunzător nuanțele, tempo-ul.

Manualele de muzică acoperă în bună măsură prin exemplele oferite cea mai mare parte a categoriilor de exerciții.

Este important însă ca profesorul de muzică să încerce să evite monotonia ce s-ar putea instala prin executarea în exclusivitate a exercițiilor oferite de manuale. Pentru fiecare nou subiect (nouă lecție) și în strânsă legătură cu acesta va propune elevilor și alte exerciții, create de el însuși sau extras din solfegiile și cântecele noi, exerciții care să rezolve:

fie probleme de pregătire a vocii și a auzului, de intonație și ritmice, de memorie și audiție interioară;

fie de aplicare în practică a unor probleme muzicale deja însușite sau noi.

Metodologia desfășurării exercițiilor:

Anunțarea categoriei de exerciții

Enunțarea obiectivelor urmărite

Explicarea exercițiului

Demonstrarea / descifrarea după caz a exercițiului

Executarea (conform cerințelor formulate)

Repetarea – identică

– în chip variat, pentru asigurarea eficienței

4. Notația muzicală în activitatea de educație muzicală

După cum spune și titlul capitolului, în această parte voi dori să subliniez desfășurarea în sine a educației muzicale în școlile din România dar și în alte țări, precum în Ungaria. În România, după cum am descris și în capitolele anterioare este folosită metoda clasică a notației muzicale, accentul căzând pe învățarea timpurie a muzicii, cu ajutorul audiției, a jocurilor cu text și cânt, precum și a scri – citutului muzical, începând din clasa a III-a, continuând până la finele claselor terminale.

Notația folosită la noi este de tip clasic, deoarece, elevii învață despre minunatele taine ale muzicii atunci când ajung să descifreze singuri o partitură. Satisfacția dată de această descifrare de partituri este atât mai mare, cu cât elevii dobândesc o gama mai largă de informații. Pentru a intra în taina descifrării unei partituri, elevii învață mai întâi noțiuni simple (încă din grădiniță) prin intermediul cântecului, a jocului muzical, al audiției muzicale precum și al exercițiilor muzicale, urmând ca la școală să studieze noțiuni cum sunt: calitățile sunetului muzical, portativul și cheia sol, timpul muzical, valorile de note și pauze, simbolurile grafice specifice, arpegiul, etc. Toate aceste noțiuni, despre lumea minunată a muzicii, o dată învațate, fac din cei mici, oameni mai buni, mai calmi și mai creativi.

Amintită fiind învățarea educației muzicale din alte țări, voi prezenta pe scurt modul de realizare al acesteia. În cele ce urmează, vor fi descrise metode de notație muzicală moderne folosite în Ungaria.

4.1 Sisteme moderne de notație

KODALY ZOLTAN

(1882 – 1967)

S-a născut la Kecskemet, petrecându-și mare parte din copilărie în Galanta și Nagzszombat (Tărnava, Slovacia). Tatăl său a fost șef de gară și muzician amator. Astfel s-a întâmplat că micuțul Kodaly a învățat să cânte la vioară încă de la vârstă fragedă. A cântat în cadrul corului catedralei și a compus muzică, acestea fiind primele contacte ale lui cu educația muzicală.

În 1900, a intrat la Universitatea din Budapesta pentru a studia limbi moderne și mai apoi, a urmat cursuri la academia de muzică din Budapesta. Fiind un om multilateral educat, Kodaly și-a îndreptat atenția către educarea copiilor pornind din exemplul său propriu bazându-se pe receptivitatea față de muzică, în general, și – după cum se va observa mai târziu – aprofundând elementele muzicii populare (maghiare) în special. Kodaly s-a străduit să găsească formulele optime pentru a face muzică îndrăgită de către copii / elevi, și a o face ușor asimilabilă.

Astfel, a ajuns și la reprezentarea figurativă a notelor și a unor ,,indicații” muzicale prin utilizarea elementelor de gestică, mergând până-ntr-acolo încât să vizualizeze notele muzicale chiar prin analogii coloristice. Gestica utilizată se întinde pe un evantai larg ce pornește din semne (poziții) ale mâinilor, terminând cu diverse poziționări ale corpului – alegându-se drept formă de comunicare acea variantă care trezea mai mult interes în discipoli.

Sistemul de semne muzicale introdus de Kodaly, se bazează în esență pe găsirea acelor analogii, pe care, copilul / elevul, dovedește că le asimilează mai ușor.

Elemente de gestică/ coloristică în învățarea notelor muzicale

Elemente de gestică corporală în învățarea notelor muzicale

5. Obiectivele și metodologia cercetării

5.1 Obiectivele cercetării

Dezvoltarea creativității individuale

Dezvoltarea creativității individuale prin joc, mijloc de participare activă la procesul instructiv – educativ

5.2 Ipoteza de lucru

Pornind de la datele teoretice, se formulează următoarea ipoteză :

Dacă se utilizează notația modernă de predare a notelor muzicale în activitățile de educație muzicală, se poate observa o învățare mult mai ușoară decît prin învățarea notelor muzicale prin intermediul notației clasice.

Ex : 1) Realizarea unui studiu la clasa a IV-a, prin utilizarea unor elemente de gestică digitală, cît și a unor elemente de gestică corporală.

2) Presupunem faptul că notația muzicală modernă, va fi mult mai bine receptată, însușită de elevi, decît cea clasică.

5.3 Selecția subiecților

În cadrul experimentelor de aplicare, s-a utilizat o clasă de elevii din clasa a IV – a de la școala SO8 Bălnaca, din localitatea Bălnaca, elevi cu vîrste cuprinse între 9 – 11 ani.

5.4 Metode utilizate

a) metode de cunoaștere a individualității copilului

– observația

– analiza produselor activității

b) metode folosite ăn prelucrarea informației 

– metoda interpretativă

– chestionarul

– metoda statistică

c) metode și tehnici de organizare a informației

– tabele

– diagrame

5.5 Procedura utilizată

Am elaborat niște fișe care cuprindeau elemente de notație modernă, cercetarea cuprinzînd 4 probe, din care, 3 aplicate colectiv și oral si una, aplicată individual. Probele aplicate, au pornit de la un nivel redus de dificultate pînă la un grad ridicat de dificultate.

Proba nr. 1 – repetarea notelor muzicale după modelul classic

Do

Si

La

Sol

Fa

Mi

Re

Do

Proba nr. 2 – învățarea elementelor de notație modernă prin elemente de gestică digitală

Proba nr. 3 – învățarea elementelor de notație modernă prin elemente de gestică corporală

Proba nr. 4 – chestionarul

Chestionar

Prin intermediul chestionarul de mai jos, dorim să aflăm părerea ta, ca elev, privind gradul de solicitare/pregătire la activitățile școlare, în special la educație muzicală, asigurând în același timp, confidențialitatea răspunsurilor. Te rugăm să răspunzi la întrebările de mai jos, încercuind varianta care ți se potrivește cel mai bine.

NUMELE ȘI PRENUMELE:

ȘCOALA:

CLASA:

SEXUL:

Ți se pare că ai un orar solicitant?

da

nu

Consideri orele de muzică frumoase și plăcute?

a) da

b) nu

Dacă da, de ce ___________________________________

Dacă nu, de ce ___________________________________

Ai auzit vreodată, de termenul de „notație” la ora de educație muzicală?

da

nu

În ce context ai întâlnit cuvântul de „notație” ?

nu știu

când am învățat despre notele muzicale

De „notația modernă” (notația prin semne) de predare a notelor muzicale ai auzit?

da

nu

Care din variantele „notației moderne”ți-a plăcut cel mai mult?

notația prin elemente de gestică digitală

notația prin elemente de gestică corporală

Consideri interesantă această metodă modernă de notație?

da

nu

Crezi că este mai ușor să înveți notele muzicale prin semne?

da

nu

9) Cum îți concentrezi atenția asupra informațiilor pe care ți le transmite cadrul didactic? (încercuiește litera corespunzătoare răspunsului tău)

a) sunt atent la toate orele

b) sunt atent la lecții când materialul este interesant

c) nu sunt atent la lecții doar atunci când nu înțeleg materialul explicat de cadrul didactic

Cum te comporți tu când alți colegi răspund la lecții?

ascult cu atenție răspunsul fiecărui coleg

ascult doar răspunsurile prietenilor mei și al colegului de bancă

ascult răspunsurile colegilor când nu sunt pregătit

ascult răspunsurile pentru a constata dacă răspunsurile sunt corecte

nu sunt atent mereu la răspunsurile colegilor

Cum te simți când nu ești pregătit pentru lecție față de colegii tăi?

îmi este rușine

încerc să dau un răspuns deși răspunsul meu nu este corect

recunosc de față cu toți colegii că nu mi-am învățat

Analiza cantitativă a chestionarului

La întrebarea nr.1 răspunsurile obținute reies din următorul tabel:

Analizând răspunsurile date de elevi la prima întrebare a chestionarului se poate observa că un procent de 99 % consideră că nu au un orar solicitant.

La întrebarea nr.3 răspunsurile obținute reies din următorul tabel și din următoarea diagramă:

Analizând răspunsurile date de cei 28 de elevi, putem observa, că un procent de 98% dintre elevi au auzit de termenul de notație la ora de educație muzicală.

La întrebarea nr.4 răspunsurile obținute reies din următorul tabel și din următoarea diagramă:

La întrebarea nr.5, rezultatele obținute reies din tabelul și diagrama următoare:

La întrebarea nr.6, răspunsurile obținute reies din urmotorul tabel și din următoarea diagramă:

La întrebarea nr.7, răspunsurile date reies din tabelul și diagrama următoare:

La întrebarea nr.8, răspunsurile date de elevi, reies din tabelul următor:

La întrebarea nr.9 răspunsurile obținute reies din tabelul și diagrama următoare:

La întrebarea nr.10, răspunsurile elevilor reies din tebelul următor:

La întrebarea nr.11, răspunsurile date de elevi reies din răspunsurile date din următorul tabel: