Normele DE Drept Civil

Introducere

În prima parte a lucrării vom prezenta definiția structura și clasificarea normeide drept civil

Norma juridică reprezintă acea normă de drept care prescrie o conduită tipică pe care oamenii au obligația să o urmeze, stabilește normele și obligațiile fiecărui subiect, al unui raport social, anume, în mod generic și în forma lui tipică.

Pentru a fi clară,norma juridică trebuie să aibă acea structură logico-juridică din care să rezulte la care împrejurări se referă, ce conduită se prevede în acele împrejurări și care sunt consecințele juridice ale nerespectării conduitei prescrise.

Conceptul de structura a normelor juridice privește un dublu sens: structura externă (tehnico-legislativă) și structura internă (logico-juridică) a normei de drept.

Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.

a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, condițiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei;

b) Dispoziția reprezintă cel mai important element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce anume trebuie să facă, ce anume nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea;

c) Sancțiunea cuprinde consecințele nerespectării comandamentului (prescripției) din dispoziție.

Normele dreptului civil pot fi caracterizate prin următoarele trăsături definitorii:sunt parte a dreptului privat intern; constituie dreptul comun în ce privește reglementarea relațiilor cu caracter privat; sunt cu precădere fie norme imperative de ordine privată, fie norme supletive.

Evidențierea caracterului imperativ al normelor de drept civil presupune o prealabilă parcurgere a clasificării acestora.

Clasificarea normelor de drept este o operațiune doctrinară, ulterioară elaborării lor. Ea pleacă de la anumite trăsături, pe de o parte specifice, pe de altă parte comune, ale diferitelor norme și are ca rezultat reunirea lor în anumite categorii.

Deși este o chestiune preponderent doctrinară, clasificarea normelor juridice are de multe ori utilitate practică, fiindcă din încadrarea normei juridice într-o anumită categorie pot rezulta o seamă de consecințe, mai ales, pe planul sancțiunilor ce decurg din nerespectarea ei.

În continuare o să prezentăm noțiunea de izvor de drept civil precum și o enumerare a acestora. Astfel vom arăta că actele normative în vigoare care sunt izvoare de drept civil sunt legile, decretele hotărârile și ordonanțele Guvernului,acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administrației de stat și acte normative adoptate de organele locale executive.

A doua parte a lucrării reprezintă evidențierea aspectelor practice a noțiunilor prezentate teoretic în cuprinsul unor soluții ale instanțelor de judecată naționale

Capitolul I

Normele de drept civil și raportul juridic civil (corelație)

Prin raportul juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.

Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părțile, conținutul și obiectul acestuia.

Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau juridice ca tituleri de drepturi și obligații

Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic respectiv.

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndrituite părțile sau pe care sunt ținute să le respecte.

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula gelerală și abstractă care regelementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

Pentru existența raportului juridic civil sunt necesare două premise, anume: subiectele de drept civil între care se stabilește relația socială, precum și norma de drept civil care reglementează relația socială respectivă.

Pe lângă cele două premise menționate mai sus este necesar să se mai adauge o a treia, și anume o împrejurare de care legea civilă să condiționeze nașterea unui asemenea raport.

Din cuprinsul aspectelor semnalate reiese faptul că există o corelație între norma juridică de drept civil și raportul juridic civil aceasta fiind:

– norma de drept civil este premisa necesară și obligatorie pentru existența atât a raportului juridic civil abstract, cât și a raportului juridic civil concret și a izvorului raportului juridic civil concret;

– raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul că acesta din urmă se va încadra într-un anumit tip de raport juridic civil abstract, iar raportul juridic civil concret particularizează raportul juridic abstract;

– izvorul raportului juridic civil concret generează o situație juridică determinată între anumite subiecte de drept civil.

Capitolul II

Structura normelor de drept civil

Conceptul de normă juridică face parte din ansamblul de noțiuni și categorii ale gândirii juridice, prin intermediul cărora realitatea este explicată. Legiuitorul descrie prin norma juridică o anumită conduită cerută subiecților în circumstanțele date și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție.

Luând la cunoștință de normă, subiectul va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de aceasta, sau, dimpotrivă își va asuma riscul sancțiunii încălcând-o. Toate aceste elemente condițiile, conduita, sancțiunea, alcătuiesc elementele normei juridice denumite și structura normei juridice, ce apare ca o legătură între elemente. Această structură apare atât într-o formă statică dar și într-una dinamică, internă, externă.

Structura logico-juridică a normei juridice

Norma juridică, are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept, în mod logic o normă juridică are trei elemente: ipoteză, dispoziția, sancțiunea. Această componență trihotomică corespunde conceptului logic potrivit căruia orice regulă sau prescripție, pentru a avea semnificația unei norme de drept, trebuie să prevadă împrejurările sau condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită, atunci care este conduita prescriă în acele imprejurări și,în fine, ce se întâmplă dacă nu este urmată acea conduită

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescriind în mod necesar o conduită anume trebuie, în același timp să arate ipoteza sau ipotezele în care se aplică această conduită, precum și consecințele nerespectării acestei conduite, adică sancțiunea..

II.1.Ipoteza

Ipoteza este aceea parte a normei juridice care stabilește condițiile,împrejurările sau faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la care se referă prevederile dispoziției.

Ipotezele care stabilesc exact condiții de aplicare a dispoziției se numesc ipoteze determinate. De exemplu,în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă sau invaliditate prin lege se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-una din aceste categorii, pentru a i se stabili cuantumul acesteia.

Ipoteza este relativ determinată atunci, când împrejurările de aplicare a dispoziției,prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile. Ipoteza poate să fie simplă sau complexă. Este simplă când se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția și complexă atunci când se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.

II.2. Dispoziția

  Dispoziția este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezența ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.

  Dispoziția poate să prevadă, fie săvârșirea unei acțiuni (de pildă, obligația conducătorulu iauto de a acorda ajutor accidentaților), fie abținerea de la săvârșirea unor fapte (interdicțiile penale,  administrative ș. a.). De asemenea, dispoziția poate să impună o anumită conduită (a face), să interzică o anumită comportare (a nu face) ca să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament.

În funcție de modul cum este formulată și dispoziția poate fi determinată, stabilind categoric drepturile și obligațiile subiecților vizați, sau relativ determinată, atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei urmând ca subiecții să aleagă una din ele.

Dispoziția este elementul esențial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conținut norma juridică.

II.3. Sancțiunea

Sancțiunea indică urmările nerespectării dispoziției normei juridice. Aceste urmări sunt, de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea și care sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat, în funcție de natura raporturilor sociale reglementate de importanța intereselor, a valorilor apărute, de pericolul social pe care îl prezintă actele de încălcare, sancțiunile diferă și ele din punct de vedere al naturii și gravității lor.

Astfel, se disting sancțiuni penale, administrative (contravenționale), disciplinare și civile, care, la rândul lor, se subdivid după gravitatea acestora în cadrul fiecărei categorii în parte.

O altă clasificare a sancțiunilor se poate face după scopul acestora. Astfel, unele sancțiuni urmăresc anularea actului ilicit și restabilirea situației legale anterioare sau repararea prejudiciului produs. Alte sancțiuni prevăd aplicarea unor măsuri de constrîngere,în vederea depășirii vinovăției pentru fapta antisocială săvârșită și a prevenirii unor noi încălcări.

Deci, din acest punct de vedere, sancțiunile pot fi grupate în sancțiuni de anulare a actelor ilicite și sancțiuni reparatorii (de reparare și desdăunare).

După gradul de determinare și sancțiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate, relativ-determinate, alternative și cumulative.

Sancțiunile absolut determinate sunt acelea unde sancțiunea este precis stabilită și nu încape nici o altă interpretare sau deviere de la ea. Sancțiunile relativ determinate sunt acele, care se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai larg.

Sancțiunile alternative sunt acele sancțiuni unde cel care le aplică are de ales între mai  multe sancțiuni (de exemplu,închisoare sau amendă). Sancțiunile cumulative sunt acele sancțiuni în cadrul căroraorganele de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancțiuni (de exemplu, închisoare și confiscarea averii).Desigur, că sancțiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ca fiind aceea care de fapt asigură în ultima instanță respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Deși sancțiunea juridică ține de domeniul general al constrângerii, ea nu trebuie identificată cu  constrângerea statală.

Sunt sancțiuni a căror aplicare nu necesită intervenția forței coercitive și care se execută de bunăvoie.în același timp, sunt sancțiuni juridice pentru a căror aplicare și executare se cere intervenția autorităților de stat judiciare și administrative, inclusiv a celor care sunt de natură coercitivă.

Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de putere, de mare răspundere și într-un stat de  drept, ea trebuie făcută numai de organele competente, cu strictă respectare a prevederilor legii adrepturilor și libertăților cetățenilor. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanția ce i-o conferă sancțiunea.

Capitolul III

Clasificarea normelor de drept civil

După caracterul conduitei prescrise, altfel spus după cum părțile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive și norme imperative.

III.1. Norme imperative

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acțiune sau le obligă la o abstervenția autorităților de stat judiciare și administrative, inclusiv a celor care sunt de natură coercitivă.

Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de putere, de mare răspundere și într-un stat de  drept, ea trebuie făcută numai de organele competente, cu strictă respectare a prevederilor legii adrepturilor și libertăților cetățenilor. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanția ce i-o conferă sancțiunea.

Capitolul III

Clasificarea normelor de drept civil

După caracterul conduitei prescrise, altfel spus după cum părțile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive și norme imperative.

III.1. Norme imperative

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acțiune sau le obligă la o abstențiune și care, sub sancțiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.

Acestea se împart, la rândul lor, în norme onerative și norme prohibitive.

3.1.1.Normele imperative onerative prevăd expres obligația pentru părți de a avea o anumită conduită. Ca exemple: “consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauza” (art. 1204 Cod civil); “donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute” (art. 1011 alin. (1) Cod civil), etc.

3.1.2Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părților. Ca exemple: “nu pot face obiectul unei cesiuni creanțele care sunt declarate netransmisibile de lege” (art. 1569 alin. (1) Cod civil); “dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare” (art. 1634 alin. (6) Cod civil); etc

III.2. Norme dispozitive

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voința neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conținutul lor, să se deroge de la dispozițiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive și norme supletive.

III.2.1.Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, daca vor. Ca exemple “părțile pot conveni să extindă sau să restrângă obligația de garanțtie. Acestea pot chiar conveni sa îl exonereze pe vânzător de orice garanție contra evicțiunii” (art. 1698 alin. (1) Cod civil); “chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații” (art. 1780 alin (1) Cod civil); etc.

III.2.2. Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părți numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită. Ca exemple: “în lipsa de stipulație contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit” (art. 1.670 Cod civil); “dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui” (art. 2.015 Cod civil); etc.

III.3.Alte clasificări ale normei juridice

După criteriul finalității textului legal, adică natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile distinge norme juridice civile de ordine publică și norme juridice civile de ordine privată.

În timp ce norma de drept civil este de ordine privată dacă urmărește ocrotirea unui interes individual, norma de drept civil este de ordine publică dacă depășeste cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând un interes general, public.

Având în vedere clasificarea anterioară putem afirma că normele de ordine publică sunt întotdeauna și norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt și norme de ordine publică. De asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna și norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt și norme dispozitive.

Normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părțile nu pot deroga de la ele în momentul îcheierii actului juridic, însa, ulterior acestui moment, în anumite conditii, legea permite derogarea, dar pot fi și norme de ordine publică, atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic (ex. conform art. 1247 alin. (4) Cod civil, contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege).

În funcție de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale și norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă își găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Norma generală reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generala – specialia generalibus derogant, norma generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant.

De aici rezultă ca norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fata unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pe cale de consecință, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres de o normă generală ulterioară.

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege.

Fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare și aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situații urmând a fi guvernate de normele generale.

III.4 Concursul normelor de drept civil

Ca orice lege și legea civilă acționează concomitent sub trei aspecte:

– într-o anumită perioadă de timp, latură ce privește aplicarea sa în timp

– într-un anumit spațiu, latură ce privește aplicarea sa în spațiu

– cu privier la anumite subiecte, latură ce privește aplicarea sa asupra persoanelor

Privindu-leîn ceneral legile civile se succed în timp, coexistă în spațiu și au determinate caregoriile de subiecte cărora li se aplică.

Aplicarea legii civile în timp.

Timpul normei juridice în general definește durata acesteia, rezistența sa. Istoria dreptului consemnează ca exemplu de norme juridice cu efecte îndelungate în timp: Legea celor XII Table, care a rezistat, cu mici modificări, peste 10 secole.

În societățile moderne, însă, s-au produs schimbări în dinamica creației normelor de drept. Normele juridice, în ciuda rolului modelator și conservator pe care-l exercită (apără valorile majore), încetează să mai răspundă nevoilor social și trebuie înlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un proces firesc, care pune la ordinea zilei problema creației unor norme noi. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum și coexistența lor în spațiu au impus anumite reguli care precizează acțiunea acestora.

În ce privește aplicarea legii civile în timp art. 6 alin (1), teza I Cod civil prevede că aceasta se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.

Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii

– principiul neretroactivității legii civile noi;

– principiul aplicării immediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivității legii civile noi

Este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei iar nu și situațiilor anterioare.

Trebuie subliniat că acest principiu este consacrat și de Constituția României în art. 15, alin (2), conform căruia “legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Pe cale de consecință orice prevedere contrară ar fi neconstituțională.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Este regula potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarealegii vechi.

Acest principiu este consacrat de art. 6 alin. (5) Cod civil, potrivit căruia, “dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, precum și de art. 6 alin. (6) Cod civil, care prevede că “dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării in vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinatate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a, legii noi”.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție, anume ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situații determinate, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situatii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Aplicarea legii civile în spațiu

Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor are la bază modalități foarte strâns împletite, ele sunt organic legate de principiul suveranității puterii de stat, manifestată în special sub aspectul suveranității teritoriale și al legăturii dintre stat și persoane fără cetățenie.

În temeiul principiului suveranității statului, legile și celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetățenii statului respectiv și pentru toate organizațiile, instituțiile, organismele sociale și persoanele fizice și juridice care se află pe teritoriul său.

Aplicarea legii civile în spațiu prezintă un aspect intern și un aspect internațional.

Aspectul intern vizează situația raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetățenie sau, după caz, de naționalitate română și se rezolvă ținându-se cont de urmatoarea regulă: actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică, astfel cum dispune art. 7 alin. (1) Cod civil, pe întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel, iar actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației publice locale se aplică, așa cum arată art. 7 alin. (2) Cod civil numai în raza lor de competență teritorială.

Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza ținându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internațional privat cuprinse în cartea a VII-a a Codului civil (art. 8 Cod civil).

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice și persoanele juridice.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conținute în legile civile pot fi împărțite în trei categorii:

– norme de drept civil cu vocație generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357 Cod civil, care reglementeaza răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);

– norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor fizice (spre exemplu, normele înscrise in O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, cu modificările și completările ulterioare);

– norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor juridice (de exemplu, art. 200 Cod civil, care reglementează înregistrarea persoanei juridice).

III.5. Interpretarea normelor de drept civil

Prin interpretarea “interpretarea legii civile” se înțelege operațiunea logico-rațională de lămurire, explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele ce le conțin.

Din această definiție se disting cele trei elemente definitorii ale aplicării legii civile, și anume:

interpretarea legii civile este o etapă a procesului de aplicare a legi;

conținutul interpretării este explicarea sensului voinței legiuitorului exprimată în normele de drept civil;

scopul interpretării legii civile este corecta încadrare a diferitelor situații de drept civil.

În general, stabilirea felurilor de interpretare a legii civile se face după trei criterii de clasificare: după forța sa, după reultat și după metodă.

Interpretarea în funcție forța sa – obligatorie sau nu

Interpretarea oficială este aceea care provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative (art. 9 alin. (1) Cod civil).

De exemplu, o dispoziție dintr-o lege ordinară este înterpretată printr-o altă lege ordinară.

Interpretarea este oficială și atunci când provine de la un organ neguvernamental învestit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relații la care participă organizații din sistemul său.

Când interpretarea este făcută de însăși organul de stat care a edictat actul normative supus interpretării interpretarea se numește autentică.

Interpretarea oficială are caracter general obligatoriu, la fel ca actul normativ interpretat.

În legătura cu actele normative interpretative, art. 9 alin. (2) Cod civil stabilește că “norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor”.

Tot din categoria interpretării oficale face parte și interpretarea jurisdicțională, adică aceea care provine de la un organ de jurisdicție (de la o instanța judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii, are și atribuții jurisdicționale).

Principala componentă a interpretării jurisdicționale este interpretarea judiciară, prin care se înțelege interpretarea data de instanțele judecătorești (judecatorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție). În principiu, obligativitatea acestei interpretări privește numai speța respectivă, deoarece interpretarea legii se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (art. 9 alin. (3) Cod civil). Această soluție decurge și din faptul că, în sistemul nostru de drept, jurisprudența nu constituie, ca regulă, izvor de drept. Totuși, atât în cazul deciziilor asupra recursului în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în cazul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională cu ocazia rezolvării excepțiilor de neconstituționalitate a legilor sau ordonanțelor, ar trebui să se admită că suntem în prezența unei interpretări obligatorii pentru instanțe.

O a treia categorie de interpretare o constituie cea care se dă normelor juridice civile în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în fata instanței, interpretare neoficială. O asemenea interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar poate fi însușită de organul căruia i se adresează.

Interpretarea în funcție de rezultatul acesteia

În acest context se distinge între: interpretarea literală (numita și declarativă), interpretarea extensivă și interpretarea restrictivă.

Interpretarea este literală atunci când exisă concordanță deplină între formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziției în cauza.

În practica, această interpretare, care se mai numește și declarativă, este cea mai frecventă, fiind impusă fie de dispoziții legale având o redactare clară, fie de dispoziții ce conțin enumerări limitative.

Interpretarea literală, care are în vedere rezultatul interpretării, nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală, aceasta din urma fiind o varietate a interpretării normelor juridice civile în funcție de metoda de interpretare, fiind vorba deci de criterii diferite de clasificare. Folosindu-se metoda interpretării gramaticale, s-ar putea ajunge la o interpretare literală, dar la aceasta din urmă s-ar putea ajunge și utilizându-se alte metode de interpretare, după cum prin folosirea metodei interpretării gramaticale ar fi posibil să nu se ajungă la o interpretare literală, ci la o interpretare extensivă sau restrictivă.

Interpretarea este extensiva aceasta este impusăde concluzia că între formularea textului legal interpretat și cazurile dinpractică la care se aplică acel text nu există concordanță în sensul că textul trebuie extins și asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului.

La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau a argumentului a fortiori, și anume interpretarea logică.

Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conțin enumerări limitative, excepții sau prezumții, ori cele care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile, aplicarea acestora prin analogie fiind interzisă (art. 10 Cod civil).

Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat și cazurile de aplicare practică nu există concordanță, în sensul că formularea este prea largă față de ipotezele ce se pot încadra în text. După cum se observă, interpretarea restrictivă este diametral opusă interpretării extensive.

Interpretarea în funcție metoda de interpretare care stabilește înțelesul normei juridice

După această metodă se deosebește între: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică și procedeul analogiei.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactica a textului legal, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătură dintre acești termeni, de construcția propoziției sau a frazei, de particulele întrebuințate, precum și de semnele de punctuație.

Ca exemplu, în cazul art. 408 alin. (3) Cod civil, conform căruia filiația față de tatal din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz” utilizarea particulei “sau” (iar nu a particulei “și”) conduce la următoarea concluzie: filiația copilului se stabilețte fie de tatăl său prin actul de recunoaștere, fie de instanța de tutelă prin hotărâre judecătoreasca.

Pe cale de consecință dacă în cuprinsul normelor de drept civil se folosește particula “sau”, atunci este vorba de cerințe alternative iar dacă însă se utilizează particula “și”, înseamnă că suntem în prezența unor cerințe cumulative.

Interpretarea sistematică implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ.

Astfel, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică pentru înțelegerea dispoziției înscrise în art.. 39 alin. (1) Cod civil, potrivit căruia “minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercitiu”, textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) Cod civil potrivit căruia “pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.” Rezultă, deci, că numai minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot dobândi prin căsătorie, în condițiile legii, capacitatea deplină de exercitiu mai înainte de 18 ani.

Acest tip de interpretare este întâlnit des în practica judiciară mai ales în ce privește determinarea domeniului său de aplicare a unei dispoziții, prlecând de la calificarea ei ca normă generală ori specială, plecând de larespectarea următoarelorreguli

norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non deroganta);

norma generală derogă de lanorma generală (specialia generalibus derogant).

Pentru a se putea stabili sfera de aplicare a unei anumite dispoziții legale. În principiu, interpretul trebuie să determine următoarele elemente:

locul pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul sistemului de acte normative ce formeaza izvoarele dreptului civil izvoare ce trebuie privite ținându-se cont de ierarhia lor;

felul actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, În sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege specială;

felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face parte, în sensul de a ști dacă este vorba de o normă generală sau de o normă specială;

locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiași articol din lege, în cadrul secțiunilor, capitolelor, titlului etc., cu alte cuvinte, sistematizarea actului normativ din care face parte norma ce trebuie interpretată.

Dupa ce s-a stabilit caracterul general sau special al normei în discuție, interpretul va aplica regulile pe care le-am menționat atunci când am vorbit despre clasificarea normelor în generale și speciale.

Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.

Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive și prevederile din preambulul actului normativ resectiv, forma inițială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare etc. De asemenea, este folositoare și cercetarea reglementării anterioare, deci a dispozițiilor legale abrogate prin textele legale supuse interpretării, precum și să se țină seamă deprevederile din preambulul unui act normativ.

Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale și a sistemului de argumentare pe care se sprijină.

Această interpretare se bazează pe raționamentele inductive și deductive. Folosirea frecventă a acestei metode de interpretare, înca de către romani, a condus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în adagii latine, precum și la consacrarea unor argumente de interpretare logică.

A.Prima regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis. Așadar, excepția este de strictă interpretare și aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepție de la regulă, aceasta excepție nu trebuie extinsă la alte situații, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.

O aplicație specială a acestei reguli de interpretare o reprezintă stabilirea corelației dintre legea generală și legea specială.

În general sunt supuse acestei interpretări:

textelelegale care conțin enumerări limitative;

textile legale care instituie prezumții legale;

textile care conțin excepție.

În legătură cu această regulă de interpretare logică, mai trebuie reținut ca excepțiile pot fi formale (cele expres prevăzute de lege, prin folosirea expresiilor: “cu excepția”, “afară numai dacă” etc.), dar și virtuale (cele care decurg din natura dispoziției).

B.Cea de-a doua regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

De exemplu, art. 92 alin. (1) Cod civil prevede că “domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la parinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic”; întrucât textul folosește termenul generic de minori, nedistingând despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorilor sub 14 ani (fara capacitate de exercițiu), cât și minorilor între 14 și 18 ani (care au capacitate de exercițiu restrânsă).

Trebuie însă menționat că această regulă de interpretare nu este absolută, așa încât, în funcție de situația concretă, se poate ajunge uneori la anumite distincții, chiar dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de lege supus interpretării.

Așadar, regulii ubi lex non distinguit, nee nos distinguere debemus i s-ar putea opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează rațiunea legii, încetează dispozițiile sale).

Interpretul trebuie să țină cont și de alte dispoziții legale susceptibile a deveni incidente speței respective, deci nu trebuie scapată din vedere și o eventuală interpretare sistematică.

C.O ultimă regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Această regulă de interpretare este prevazută de art. 1268 alin. (3) Cod civil, pentru interpretarea contractelor, dar, pentru identitate de rațiune, ea este extinsă și la interpretarea normelor de drept civil.

Spre exemplu, se poate recurge la regula de interpretare logică în discutie pentru a se combate opinia potrivit căreia, dacă părțile au redactat înscrisul sub semnătură privată într-un singur exemplar, inseamnă că ele au înțeles tacit să deroge de la regula înscrisă în art. 1179 alin. (1) Cod civil din 1864 (referitoare la formalitatea multiplului exemplar), deoarece, în cadrul unei astfel de opinii, s-ar ajunge ca, pe cale de interpretare, dispoziția legală înscrisă în articolul menționat să nu își mai găsească, practic, aplicare.

Pe lângă aceste reguli de interpretare logică există și argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.

Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terțului exclus (tertium non datur); atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul – qui dicit de uno, negat de altero.

Potrivit art. 282 Cod civil, “viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsatoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celalalt să poarte numele lor reunite”; per a contrario, nu este permisă luarea unui nume străin de numele lor.

Valoarea practică a acestui argiment de interpretare logică este totuși, relativă, el trebuind să fie utilizat cu o oarecare circumspecție, căci nu tot ce nu este interzis expres, este permis întotdeauna.

În baza argumentului a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece rațiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc, cu și mai multă tărie, în cazul dat.

Spre exemplu, în legatură cu interpretarea art. 282 Cod civil, mai exact, în sprijinul soluției că soțul supraviețuitor are dreptul să poarte numele dobândit prin încheierea căsătoriei și după decesul celuilalt soț, poate fi adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383 alin. (1) și (2) Cod civil: dacă soțul divorțat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie și după divorț, cu atât mai mult trebuie să se recunoască aceasta posibilitate soțului supraviețuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soț.

Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se învederează că o anumită soluție propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susținerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecințe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.

Pe langa argumentele de interpretare logică menționate mai sus, uneori, sunt folosite și alte argumente, de o valoare cel puțin discutabilă, precum: argumentul ad populum (care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorității), argumentul ad hominem (care se referă la calitățile persoanei care a formulat o anumită opinie); argumentul ex silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat), argumentul ad ignorantiam (care se bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.

Metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) are în vedere faptul că, unde există aceleși rațiuni, trebuie aplicate aceleași reguli, aceeași soluție. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeași cauză trebuie să producă același efect.

Importanța metodei analogiei constă în aceea că ea reprezintă procedeul prin care se face completarea lacunelor legii, caz în care se pune nu atât problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la situația concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se face prin recurgerea fie la normele juridice civile, ipoteza în care se vorbește despre analogia legii (analogia legis), fie la principiile dreptului civil, ipoteza în care se vorbește despre analogia dreptului (analogia iuris).

Determinarea cazurilor de folosire în practică a metodei analogiei este relativ ușoară, întrucât se folosesc expresii precum: “pentru identitate de rațiune”, “pentru identitate de figura juridică”, “pentru identitate de motivare” etc.

Trebuie menționat că nu constituie un caz de analogie a legii acela în care o norma juridică stabilește că situația la care se referă este guvernată de anumite dispozitii legale, pe care le menționează expres, încorporându-le deci în cuprinsul prevederilor respectivei norme jundice. Spre exemplu potrivit art. 1764 alin. (1) Cod civil, “dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzator, și schimbului”; art. 1340 Cod civil, care stabilește că, “în privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat". În alte cuvinte, normele de trimitere nu sunt lacune ale legii, ci, dimpotriva, ele indică textele de lege aplicabile.

Trebuie subliniată relativitatea metodei analogiei, ceea ce înseamnă că, atunci când se folosește această metodă, trebuie să se aibă în vedere nu numai asemănările, ci și deosebirile dintre situația reglementată expres de lege și situația neprevazută de lege și pentru care se intenționează a se aplica același text de lege.

De asemenea, nu trebuie omis din vedere că normele speciale, afară de cazul prevăzut de art. 1168 C.civ., precum și normele care restrâng exercițiul unor drepturi și cele care prevăd sancțiuni civile nu pot fi aplicate prin analogie (art. 10 Cod civil).

III.5.1 Aplicabilitate lex specialis vs lex generalis (legea 10/2001)

Dintre principiile enunțate mai sus o importanță deosebită prezintă principiul potrvit căruia în cazul concursului dintre o normă generală și o normă specială se aplică întotdeauna norma specială. Chiar dacă acest principiu nu a lăsat loc de foarte multe interpretări, în practică s-au semnalat multe situații contradictorii.

Astfel la data de 4 octombrie 2007 Procurorul General al României a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție un recurs în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a semnalat faptul că unele instanțe de judecată au considerat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14.02.2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevăzute de art.2 alin.1 din acest act normativ se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege și, în consecință, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

Alte instanțe, dimpotrivă, au opinat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat următoarele.

 Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

 Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

 În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007).

Astfel principiul mai sus enunțat a fost întărit de către instanța de judecată stabilind faptul că dacă există o prevedere specială aceasta devine singura aplicabilă deși există și prevederi generale privitoare la aceleași situații

Capitolul IV

Izvoarele dreptului civil

Forma specifică de exprimare a normelor de drept în general și, pe calede consecință și a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursa) de drept civil.

Aceastănoțiune are două sensuri și anume de izvor de drept civil în sens material și în sens material

Astfel, în sens material, prin izvor al dreptului civil se desemnează condițiile materiale de existență care generează normele acestei ramuri de drept.

În sensul formal izvoarele de drept civil desemnează formele specifice de exprimare a acestor norme

Izvoarele dreptului civil, în sens formal, sunt, potrivit art. 1 alin. (1) Cod civil, legea, uzanțele și principiile generate ale dreptului. Art. 1 alin. (2) Cod civil stabilește și ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului civil: “în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănatoare, iar când nu exista asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.

În timp ce prima noțiune privește altele normative, cea de-a doua se referă la actele și faptele juridice .

În literatura de specialitate s-au făcut și alte clasificări ale izvoarelor de drept civil

S-a deosebit între izvoarele directe sau propriu-zise (legile și alte acte normative subordonate legii) și izvoarele indirecte (practica judiciară și fosta practica arbitrară); între izvoarele legale și extralegale, cele din urmă inglobând cutuma, jurisprudența, echitatea, doctrina; între izvoare creatoare adică cele prin care se creează noi norme juridice (legea și obiceiui); izvoare interpretative care au menirea de a completa sau de a interpreta regulile de drept existente (doctrina și jurisprudenta) etc.

Trebuie menționat că în categoria izvoarelor de drept civil se inciud și reglementăriie internaționale, adică tratatele, convențiile, pactele, acordurile etc., dar nurnai dacă țara noastră este parte la ele prin aderase sau ratificare și, evident, numai dacă acestea privesc relații sociale ce intră în obiectul dreptului civil român.

Legea (actele normative)

În principiu, principalele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.

În sens restrans, prin lege se înțelege actul normativ adoptat, în temeiul art. 73 din Constituție, de către Parlament.

Într-un sens larg noțiunea de lege acoperă toate actele normative

În funcție de organul de stat de la care emană și de natura lor, deosebim următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare ale dreptului civil: Constituția, legile (atât legile constituționale, cât și legile organice și legile ordinare), ordonanțele Guvernului (inclusiv ordonanțele de urgență), hotărârile Guvernului, ordinele, instrucțiunile și regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administrației de stat, actele normative emise de autoritățile administratiei publice locale.

De asemenea, în rândul izvoarelor dreptului civil vom include și actele normative anterioare anului 1990, în masura în care acestea mai sunt in vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniștri, ordine și instrucțiuni), precum și reglementările internaționale (convenții, pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin ratificare și care astfel au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern.

Constituția și legile constituționale

Constituția este legea fundamentală a țării, are forță juridică superioara tuturor celorlalte acte normative care i se subordonează.

Constituția cuprinde trei categorii de dispoziții:

– dispoziții esențiaie, inerente oricărei constituții scrise, ce privesc existența, structura și funcționarea autorităților publice (reguli relative la suveranitate, Președintele României, Parlament, Guvern, instanțele judecătorești, Curtea Constituționala, tratate și acorduri Internationale;

– dispoziții ce reglementează structurile economice și sociale ale statului, principiile de organizare și funcționare ale acestora;

– dispoziții ce privesc drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, inclusiv cele electorate și sistemul electoral.

Ca izvor de drept civil Constituția cuprinde unele norme generale referitoare la instituțiile cele mai importante ale dreptului civil, cuprinde principiilor fundamentale ale acestuia, precum și norme care reglementează organizarea și funcționarea organelor statului interesează și dreptul civil.

Legile organice

În categoria acestora sunt incluse legile votate cu majoritate calificată, ce dezvoltă și detaliază principiile cuprinse în Constituție, raporturile juridice privind sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului, a Consiliului Suprem de Aparare a Țării, organizarea Consiliuiui Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, contenciosul administrativ.

Tot prin legi organice se reglementează regimul general al proprietății și moștenirii, organizarea generală a învățământului, regimul general al cultelor, regimul general privind raporturile de muncă și protecția socială.

Legile ordinare

În categoria legilor ordinare se încadrează toate celelalte legi adoptate de Parlament și promulgate prin decret de Președintele României.

Pentru dreptul civil un loc important între legile ordinare îl ocupă Codul civil, alte coduri și alte legi civile.

Nu în ultimul rând un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului nostru civil îl ocupă reglementările instituțiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă și, după caz, efect direct în dreptul intern, în masura în care conțin norme juridice civile, precum și Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

În acest sens potrivit Codului civil, art. 4 alin. (1), dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. Alineatul (2) al aceluiași articol consacră aplicarea prioritară a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în ipoteza în care există neconcordanțe între acestea și dispozițiile Codului civil, cu excepția cazului în care acesta din urmă conține dispoziții mai favorabile.

De asemenea, art. 5 Cod civil consacră aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul parților.

Uzanțele

Potrivit art. 1 alin. (6) Cod civil, prin uzanțe se înțeleg obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.

Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată și continuă, pe care cei ce o aplică o considera obligatorie.

Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri și cliență, cu ocazia exercitării profesiei.

Uzanțele sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu contravin ordinii publice și bunelor moravuri (art. 1 alin. (4) Cod civil) și doar dacă partea interesată face dovada existenței și continuțului lor (art. 1 alin. (5) teza I Cod civil).

Uzanțele se aplică atât în cazurile neprevăzute de lege, cât și în materiile care cad sub incidența unor dispoziții legale, dar numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea (art. 1 alin. (3) Cod civil).

Ca exemplu de dispoziții legale care trimit în mod expres la uzanțe sunt prevederile art. 44 alin. (7) din Constituție, care stabilește că “dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. De asemenea, potrivit art. 603 Cod civil ,,dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinatăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Principiile generale ale dreptului

Acestea vor constitui izvor de drept numai în acele situații nereglementate de lege ori de uzanțe în care nu există dispoziții legale asemanătoare.

Morala și jurisprudența

Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în masura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Încorporarea bunelor moravuri în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci și atunci când nu exista o trimitere expresă, dar circumstanțele speței permit încorporarea.

În ce privește jurisprudența nici ea nu constituie izvor al dreptului civil având în vedere faptul că organul jurisdicțional are atribuția de a soluționa pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situația de fapt pe care a stabilit-o în baza probelor administrate, iar nicidecum atribuția de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea își produce efectele numai față de părțile din procesul în care a fost pronunțată, deci, neavând caracter general și impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totuși, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaște jurisprudenței, cel puțin în fapt, caracterul de izvor de drept civil.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, reia această dispoziție și pentru deciziile prin care se soluționează excepțiile de neconstituționalitate a unei legi sau ordonante.

Așadar, atunci când Curtea Constituțională admite excepția de neconstitutionalitate, decizia respectiva va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluționarea unor litigii ulte-rioare judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituțional.

În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaste calitatea de izvor de drept, jurisprudența, în special cea a Curții Constituționale și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezintă o importanță deosebită pentru aplicarea unitară a legii și, totodată, constituie un semnal de atenție pentru legiuitor.

Aspecte de practică judiciară

1.Aplicarea legii civile în timp.

Decizia nr. 58 a Curții de Apel Iași

La ordine fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de D. B. împotriva deciziei civile nr. 593 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimata Direcția de Sănătate Publică I și intervenienții – intimați E. N., E. D. D. M., E. D.E. M. și E. D. P. E., având ca obiect anulare act – contestație decizie.

Prin sentința civilă nr. 2849 din 03.03.2008 a Judecătoriei Iași s-a respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași. Respinge acțiunea reclamantului D. B. în contradictoriu cu Autoritatea de Sănătate Publică – Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de N..

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 673 coroborat cu art. 676 din Legea nr. 95/2006 este competentă a soluționa litigiul de față.

Verificând actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține că:

Prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul D. B. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 1/2007 emisă de A.S.P. – Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis pe care o consideră nelegală și netemeinică deoarece există o stare de incompatibilitate a expert doctor D. E. în cercetarea cazului E. E., situație în care raportul acestui expert nu poate fi apreciat ca obiectiv, nu a fost încunoștințat de sesizarea formulată împotriva sa, nu a fost audiat în legătură cu cercetarea cazului, Comisia încălcându-i dreptul la apărare și nu se face vinovat de nicio eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical față de pacientul E. E.. Ulterior reclamantul își completează acțiunea invocând excepția nulității absolute a deciziei contestate care a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006 încălcând astfel principiul neretroactivității legii.

Conform art. 129 alin. final Cod procedură civilă instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Este de observat că ambele instanțe au analizat în concret în limitele investirii asupra celor susținute de reclamant.

Prin decizia nr. 1/2007 Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis în temeiul dispozițiilor Legii nr. 95/2006 a stabilit existența unei situații de malpraxis în cazul sesizat.

Conform Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1343 din 06.10.2006 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, comisia funcționează la nivelul autorităților de sănătate publică județene, și este alcătuită din 13 membri.

Potrivit art. 10 din Ordin, Comisia desemnează prin tragere la sorți din lista județeană a experților, un grup de experți sau un expert, în funcție de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului și stabilește prin decizie adoptată în maxim 3 luni de la data sesizării, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Prin raportare la textul sus citat, este de observat că decesul pacientului E. E. s-a produs la data de 10.02.2006, iar sesizarea comisiei s-a făcut la data de 16.04.2007 când atât Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1343 din 06.10.2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a comisiei cât și Legea nr. 95 din 28.04.2006 erau în vigoare.

Susținerile recurentului referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii prin emiterea deciziei r. 1/2007 în temeiul Legii nr. 95/2006, deoarece actul normativ nu era în vigoare la data decesului pacientului, nu sunt fondate și nu vor fi reținute de instanța de recurs. De asemenea nu vor fi reținute susținerile recurentului referitoare la faptul că nu a fost încunoștințat și nici audiat de comisie cu privire la sesizarea formulată împotriva sa.

Din verificarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 10 din Regulament referitoare la atribuțiile comisiei, nu rezultă obligativitatea comisiei de a încunoștința sau audia persoana împotriva căreia s-a făcut sesizarea, ci doar potrivit lit. „e” al aceluiași act: „pune la dispoziția părților interesate, la solicitarea scrisă a acestora, o copie a raportului experților și a documentelor medicale care au stat la baza acestuia”, recurentul nefăcând niciun fel de dovadă în acest sens.

De asemenea nu poate fi primită nici susținerea recurentului referitoare la faptul că deși expertul medical dr. D. E. se afla în stare de incompatibilitate, la baza deciziei contestate a stat inclusiv raportul acestui expert, care însă nu poate fi considerat obiectiv.

Conform dispozițiilor legale în vigoare experții medicali au fost trași la sorți din lista națională de experți medicali pentru județul I, aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1344 din 06.10.2006.

Potrivit declarației dată pe propria răspundere aflată la fila 19 dosar de fond, rezultă că dr. D. E. nu se află în stare de incompatibilitate în sesizarea formulată împotriva recurentului,nefiind astfel incidente dispozițiile art. 8 din Regulament.

Analizând pe fond decizia contestată instanța de recurs va reține că este legală și temeinică.

Din rapoartele întocmite de cei 3 experți medicali, care au stat la baza emiterii deciziei contestate, respectiv a prof. dr. J. E., medic primar neurochirurg, conf. dr. N. F. medic primar de boli infecțioase și dr. D. E., medic primar medicină de urgență rezultă fără putință de tăgadă existența unei situații de malpraxis în cazul sesizat.

În conformitate cu dispozițiile art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic și tratament, iar potrivit alin. 5 al aceluiași art. se prevede că răspunderea civilă nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciu constituie infracțiune conform legii.

Totodată potrivit art. 442 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului medicilor din România nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă conform prevederilor legale.

Prin urmare susținerile recurentului că prin emiterea deciziei contestate a fost supus unei noi proceduri de sancționare este neîntemeiată, decizia nr. 34/2006 și decizia nr. 5/2007 nu au stat la baza stabilirii culpei sale medicale.

Deși, doar la nivel de simple afirmații recurentul invocă inexistența comportamentului medical culpabil, neanalizarea de către experți a simptomatologiei pacientului pe parcursul internării acestuia în U.P.U., dacă a acționat sau nu cu bună credință, nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între conduita sa medicală și decesul pacientului, toate aceste aspecte au fost analizate și se regăsesc în cele trei rapoarte întocmite de experții medicali care nu au fost infirmate prin alte acte medicale întocmite de specialiști și nici contestate în vreun fel de recurent.

Simpla susținere că față de persoana sa expertul medical dr. D. E. s-ar afla în stare de incompatibilitate – situație O. și nedovedită în cauză nu echivalează cu o contestare a celor consemnate în rapoartele întocmite de experții medicali.

Prin urmare motivul de recurs circumscris pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă invocat de recurent nu este incident în cauză fiind nefondat.

Nici motivul de recurs circumscris pct. 7 al art. 304 Cod procedură civilă invocat de recurent nu este incident în cauză, fiind nefondat, instanța de apel examinând detaliat și punctual toate aspectele deduse judecății prin cererea de apel prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, argumentând în fapt și în drept soluția adoptată.

Pentru toate aceste considerente, raportate la motivele de recurs invocate și care nu sunt fondate, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă urmează a se respinge recursul formulat de D. B. împotriva deciziei nr. 593 din 29.06.2009 a Tribunalului Iași, pe care o va menține.

Opinie separată

Enunțarea și dezvoltarea motivelor de recurs, raportat la momentul producerii decesului pacientului 10.02.2006,impune stabilirea cadrului legislativ în cadrul căruia ar putea fi reținută răspunderea civilă a medicului și dacă dispozițiile Legii nr. 95/2006 sunt incidente în cauză.

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu,legătura de cauzalitate între conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăție din partea subiectului actului ilicit, în speță a celui medical și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică.

Cadrul legislativ îl constituie Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației,modificată, completată, republicată,care în dispozițiile finale în art. 187 alin. 1 prevede: „Nerespectarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravențională sau penală după caz și materială sau civilă, a persoanei vinovate.

În Legea nr. 306 din 28 iunie 2004, modificată și completată privind exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea colegiului medicilor din România, prin Secțiunea a 6-a (art. 69 – art. 78) este reglementată „Răspunderea disciplinară a medicului. În temeiul actului normativ instanțele de judecată au examinat legalitatea și temeinicia deciziei nr. 5/2007 a Colegiului Medicilor din România, Comisia Superioară de Disciplină și deciziei nr. 34/18.05.2006 a Colegiului Județean al Medicilor I, prin sentința civilă nr. 515/ca din 24.06. a Tribunalului Iași – Secția Comercială și contencios, irevocabilă prin decizia nr. 688/CA din 14.12.2009 a Curții de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, hotărâri invocate în apărare de recurent ca mijloace de probă.

Răspunderea civilă a medicului este supusă normelor de drept comun ale art. 998 din Codul civil care prevăd că „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.

În dreptul civil român medicul răspunde civil, numai subiectiv în temeiul culpei sale.

Prin Legea nr. 95/2006 reforma în domeniul sănătății publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006 Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice este reglementată prin Titlul XV (art. 642 – art. 681) în modalitatea „malpraxisului” care este definit prin art. 642 alin. (1) lit. b, alin. (2), alin. (3) și alin. (4).

Prin Legea nr. 95/2006 personalul medical este supus unei jurisdicții speciale administrative, ce concluzionează asupra a trei din cele patru componente ale răspunderii civile a medicului, în modalitatea stabilirii „dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis”) art. 672 alin. 1), cu excepția prejudiciului, a daunei ce nu este cuantificată. Finalitatea acestei proceduri, constituie o îngrădire a liberului acces la justiție, la procedura de drept comun permisă și prin art. 673 alin. (2) în condițiile în care are ca obiect un act medical anterior intrării în vigoare a Legii nr. 95/2006.

Apărarea recurentului sub aspectul neretroactivității legii consider că este întemeiată. Activitatea de control și expertizare profesională prin Comisia de monitorizare și competență profesională, al cărei regulament a fost aprobat în decembrie 2006, funcționează legal numai conform actului normativ în temeiul căruia a fost înființată și are stabilită competențe. Cum legea în temeiul căreia s-a dispus cercetarea dispune numai pentru viitor și nu are putere retroactivă, comisia are ca obiect numai actele medicale ulterioare adoptării legii.

Practica constantă a Curții Constituționale este în sensul neretroactivității legii, oricare ar fi domeniul ei de aplicare, iar în lipsa unor dispoziții tranzitorii și finale, pentru actul medical ce a avut loc, anterior adoptării legii privind reforma în domeniul sănătății prin art. 673 alin. 2 este prevăzut accesul la justiție potrivit dreptului comun.

B. în vedere că malpraxisul este o formă de răspundere profesională, stabilită prin prevederi legale ce nu erau în vigoare în speță la data pretinsei conduite ilicite a medicului. În acțiunea pe calea dreptului comun, constatarea malpraxisului, poate fi invocată ca autoritate de lucru judecat, obiectul probațiunii fiind limitat numai la stabilirea cuantumului prejudiciului.

Astfel, în Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele

Împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție în cazurile în care instanțele naționale au analizat cereri, prin prisma unor prevederi legale care nu erau în vigoare la data introducerii acesteia. deși constatarea este în materia proprietății și a reparării pagubei materiale sau morale în cazurile reglementate prin dispozițiile Codului d e procedură penală (art. 504 – art. 506) are deplină aplicare și în prezenta cauză.

Faptul că actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani (art. 677) nu au ca efect retroactivitatea legii. Astfel și sub imperiul Legii nr. 3/1978, abrogată prin art. 44 alin. )2) Legea nr. 95/2006 durata, momentul nașterii dreptului sunt aceleași, fiind incident Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, fără a avea autoritate de lucru judecat, în sensul art. 22 din Codul de procedură penală, în stabilirea elementelor constitutive ale răspunderii civile în prezenta cauză, în ansamblul probator administrat, relevante sunt cercetările penale. În dosarul nr. 155/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași prin Ordonanța din 30.11.2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui D. B., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. 2 Cod penal pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii – latura obiectivă, legătura de cauzalitate.

Organul de cercetare penală a reținut inexistența legăturii cauzale între actul medical și deces pe baza probelor administrate între care constatările și avizele medico-legale, expertize ce au stabilit cauza decesului, raport de cauzalitate ce este și componenta răspunderii civile.

Într-adevăr, dovada culpei medicale este deosebit de dificilă, deoarece implică efectuarea unor expertize medico-legale complexe, care să poată stabili legătura de cauzalitate între actul medical și prejudiciul vătămător produs.

Pentru perioada 05.02.2006, seara și data decesului 10.02.2006, pe ore, cercetările penale și cercetarea judecătorească, a stabilit modalitatea în care a acționat recurentul, cum și-a exercitat profesia.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, apreciez că nu s-a făcut dovada certă că agravarea stării de sănătate a pacientului, a ceea ce a dus la deces, este consecința conduitei culpabile a medicului.

Prezența culpei ca formă a vinovăției este indispensabilă pentru tragerea la răspundere civilă a medicului care a cauzat prin fapta sa un prejudiciu.

Însă, în reglementarea Legii nr. 95/2006, este acceptată și posibilitatea răspunderii profesionale a medicului independent de culpa sa, fără a lămuri condițiile speciale care trebuie îndeplinite – aspect sub care legea nouă dispune numai pentru viitor.

Încălcarea unor dispoziții privind internarea pacienților, menținerea în U.P.U., a evidențelor ce atrag răspunderea disciplinară sau contravențională – pentru că penală nu s-a stabilit -, conform legislației în vigoare la 10.02.2006, pot constitui și elemente pentru a declanșa acțiunea în stabilirea răspunderii civile, dar nu suficiente și în reținerea acesteia.

Instanța are obligația de a stabili, la situația de fapt dovedită, în primul rând cadrul legislativ aplicabil în prealabil și ulterior existența, cele patru elemente componente ale răspunderii civile, într-o acțiune unică, în calea dreptului comun și nu a unei proceduri prealabile administrative care, deși supusă controlului judiciar într-o cale de atac, nu-i era aplicabilă recurentului.

Opinia separată este în sensul admiterii recursului, casării hotărârilor și deciziei atacate, reținând că răspunderea civilă se stabilește numai în procedura dreptului comun și nu a celei în constatarea malpraxisului conform Legii nr. 95/2006.

Comentariu

Așa cum am arătat atât prevederile legale cât și jurisprudența sunt de acord cu privire la principiul neretroactivității legii civile. Mai mult decât atât așa cum a reținut și instanța în speța prezentată hotărârile Curții Constituționale condamnă retroactivitatea legii oricare ar fi domeniul ei de activitate.

1.1. Ultraactivitatea

Decizia civilă nr. 245/R a Curții de apel Oradea

Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenta reclamantă E. ROMÂNĂ V. CU S. H.-D. E. NEAGRĂ DE K. ,județul B în contradictoriu cu intimații pârâți E. ORTODOXĂ E. NEAGRĂ DE K., județul B , PRIMĂRIA COMUNEI S. , județul B și CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI S. împotriva deciziei civile nr. 378/A din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor prin care a fost păstrată în totalitate sentința civilă nr. 1425 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Beiuș; având ca obiect: acțiune în constatare.

Prin sentința civilă nr. 1425 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Beiuș, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta E. ROMÂNĂ UNITA CU S. H. D. E. NEAGRĂ DE K. împotriva pârâtelor E. ORTODOXĂ E. NEAGRĂ DE K., PRIMĂRIA COMUNEI S. reprezentată prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI S. reprezentată prin PRIMAR ca inadmisibilă .

În motivarea hotărârii, instanța de fond a arătat că pretențiile reclamantei, în sensul de a constata că în baza dispozițiilor art. 37 din Decretul 77/1948, privind regimul general al cultelor religioase, din totalul de 5.06 credincioși ortodocși din localitate, au trecut în grup la cultul greco-catolic un număr de 362 credincioși, constituindu-se astfel E. S. H.-D. E. Neagră de K., ceea ce reprezintă majoritatea credincioșilor trecuți la noul cult, respectiv o proporție de 71,54% până în prezent și stabilirea dreptului de proprietate dobândit prin efectul legii al Parohiei S. H.-D. E. Neagră de K. asupra bisericii edificate de comunitatea locală pe imobilul cu nr. top. 145/2 din CF 484 E. Neagră de K. și intabularea în CF, precum și restul cererilor privind partajarea judecătorească a restului averii bisericești din localitate, în sensul atribuirii tuturor imobilelor în favoarea reclamantei, nu poate fi admisă deoarece acțiunea fiind întemeiată pe textul de lege mai sus arătat, este de menționat faptul că el a fost abrogat prin Legea 489/28.12.2006, în care se arată că, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult(art. 27 alin. 2), iar conform art. 31 alin. 2, persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenții asupra patrimoniului cultului respectiv. Cererea privind partajul este inadmisibilă, câtă vreme reclamanta nu și-a stabilit un drept de proprietate asupra imobilelor.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost aceasta formulată.

Prin decizia civilă nr . 378/A din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanta E. ROMÂNĂ V. CU S. H.-D. E. NEAGRĂ DE K. în contradictoriu cu intimații E. ORTODOXĂ E. NEAGRĂ DE K., PRIMĂRIA COMUNEI S., CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI S. împotriva sentinței civile nr. 1425 din 08.11.2007 pronunțată de Judecătoria Beiuș, pe care a păstrat-o în totalitate.

În motivarea cererii sale, reclamanta dezvoltă aplicarea legii civile în timp , apreciind pe de o parte că este greșită teza caducității Decretului nr. 177/1948 reținută de către instanța de apel , iar pe de altă parte că în mod greșit instanțele au făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 489/2006 în condițiile în care legea a intrat în vigoare ulterior datei înregistrării acțiunii.

Prin întâmpinarea depusă, E. ORTODOXĂ E. NEAGRĂ DE K. a solicitat respingerea recursului apreciind că în localitatea E. Neagră de K. nu au existat și nu există nici în prezent credincioși de confesiune greco-catolică care să justifice solicitarea de a li se stabili vreun drept de proprietate asupra lăcașului de cult din localitate.

Analizând actele de la dosar și problemele de drept ridicate, instanța apreciază că prima problemă ce se impune a fi analizată este aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 489 /2006 în prezenta cauză, deoarece în funcție de această analiză sunt necesare sau nu analizarea celorlalte motive de recurs.

Legea nr. 489/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial în 8 ianuarie 2007, intrând în vigoare la 3 zile după publicare, iar acțiunea a fost înregistrată la 27 iulie 2006, ceea ce în opinia reclamantei face inaplicabil noul act normativ. Această afirmație este greșită însă, deoarece, alături de neretroactivitate, cel de-al doilea principiu al aplicării legii civile în timp este cel al aplicării legii civile noi. Este adevărat că o excepție a acestui principiu se materializează în ultraactivitatea legii vechi ,dar această ultraactivitate vizează situațiile juridice subiective, adică acele raporturi juridice ce s-au născut din voința părților , respectiv care au la bază actele juridice.

În ceea ce privește situațiile juridice obiective – printre care se situează și modurile de dobândire a dreptului de proprietate – sunt supuse dispozițiilor legii noi de imediată aplicabilitate.

În aceste condiții, în mod corect a stabilit instanța de fond și a confirmat instanța de apel că proprietatea asupra imobilelor vizate prin acțiune nu mai poate fi dobândit potrivit dispozițiilor Decretului nr. 177/1948 devenind aplicabile dispozițiilor noii legi, chiar dacă acțiunea era deja formulată fără a fi fost însă pronunțată o hotărâre definitivă.

Opinia susținută de recurentă și-ar fi găsit aplicabilitate doar în măsura în care Legea nr. 489/2006 ar fi permis în mod expres ultraactivitatea Decretului nr. 177/1948 , prevedere care însă nu se regăsește în textul legii.

Față de această concluzie, analiza fondului cauzei nu se mai impune a fi făcuta, recursul urmând a fi respins, făcând aplicarea dispozițiilor art 312 cod procedură civilă .

Comentariu

Aplicarea normelor civile în timp pe lângă neretroactivitate prevede ca și un al doilea principiu aplicarea legii noi. Excepția de la acest principiu o constituie ultraactivitatea legii însă sfera de aplicabilitate a acesteia trebuie să fie precizată expres. În speța prezentată instanța a reținut faptul că deși cererea de chemare în judecată a fost formulată fiind în vigoare un anumit cadru legislativ, apariția unei noi norme juridice duce implicit la aplicarea acesteia.

2.Aplicarea legii civile în spațiu

Sentinta nr. 303 a Judecatoria Adjud

Prin sent.civ. nr. 303 02.03.2010, Judecatoria Adjud a admis exceptia de necompetenta teritoriala si a declinat competenta de solutionare a cauzei avand ca obiect divort, privind pe reclamantul M.D. si parata M.A. in favoarea Judecatoriei sect.1 Bucuresti.

In cauza, reclamantul a formulat actiunea prin mandatar si a aratat in motivarea actiunii ca s-a casatorit cu parata in anul 2002, ca din casatorie a rezultat un minor ca relatiile de casatorie s-au deteriorat din cauza paratei.

A solicitat desfacerea casatoriei din vina paratei, aceasta sa revina la numele avut anterior casatoriei si sa fie incredintata paratei spre crestere si educare copilul minor, cu obligarea sa la plata pensiei de intretinere.Parata, cu resedinta in strainatate, prin mandatar a depus la dosar intampinare prin care a aratat ca este de acord cu desfacerea casatoriei si celelalte capete de cerere, solicitand insa ca desfacerea casatoriei sa se dispuna din culpa comuna.La termenul din 23.02.2010 instanta din oficiu a invocat exceptia de necompetenta teritoriala a cauzei.

Reclamantul, prin mandatar, atat in instanta, cat si prin concluziile scrise, a aratat ca ultimul domiciliu al partilor a fost in raza teritoriala a Judecatoriei Adjud, conform actelor, unde au si locuit si unde au in continuare locuinta proprie. A mai aratat ca in cauza nu este aplicabila Legea nr. 105 1992 privind raporturile de drept international privat, care reglementeaza, in materie procedurala, normele aplicabile raporturilor dintre un cetatean roman si un cetatean strain sau dintre cetatenii straini pe teritoriul Romaniei. In acest sens disp. art. 148 din legea mentionata sunt clare si nu lasa loc interpretarii, instantele romane fiind competente sa solutioneze procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini, persoane fizice sau persoane juridice, numai in aceste conditii competenta de solutionare a cererii de divort revenind Judecatoriei sect.1.

Per a contrario, procesele dintre doua persoane romane nu sunt supuse normelor de procedura prevazute de legea generala Codul de procedura civila, sens in care s-a pronuntat si ICCJ prin decizia de speta 3295 2003.

A mai aratat ca parata a indicat ca are resedinta in Spania, insa codul de procedura civila face distinctie intre domiciliu si resedinta, stabilind prin art. 614 ca in situatia in care unul din soti are resedinta in strainatate se poate infatisa prin mandatar, nefiind astfel obligatoriu ca parata sa locuiasca efectiv in Romania la momentul judecarii actiunii de divort, ci sa aiba domiciliul legal in tara.

Cum partile au domiciliul in raza teritoriala a Judecatoriei Adjud, a concluzionat ca in cauza competenta apartine acestei instante.In subsidiar a solicitat ca in cazul in care se va aprecia ca partile nu mai locuiesc in Romania, sa se aiba in vedere disp. regulamentului CE nr.2201 2003 din interperetarea carora rezulta ca daca partile sunt cetateni romani, competenta revine instantelor romane.

Parata, prin mandatar, atat in instanta, cat si prin concluziile scrise, a aratat ca potrivit disp. art. 607 si 614 C.pr.civ. competenta apartine Judecatoriei Adjud, intrucat atat reclamantul, cat si parata au avut acelasi domiciliu in mun. Adjud.Pentru a pronunta solutia aratata, instanta a constatat ca potrivit actelor depuse de parti la dosar si sustinerilor din actiune si respectiv intampinare, partile au locuinta efectiva in Spania de mai mult timp, cel putin din anul cand s-a nascut copilul minor, acesta fiind nascut in Spania, dupa cum rezulta din chiar sustinerile reclamantului in actiune.

Astfel, rezulta clar ca in prezent nici una dintre parti nu mai locuieste efectiv pe raza teritoriala a Judecatoriei Adjud.În conformitate cu disp.art. 607 C.p.civ, cererea de divort este de competenta judecatoriei în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor.

Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul din soti nu mai locuieste în circumscriptia judecatoriei în care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea în circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în tara, este competenta judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul".În conformitate cu dispozitiile art. 155 din Legea 105 1992 în cazul în care instantele romane sunt competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.În speta, instanta a constatat ca, potrivit art.150 pct.1 din Legea 105 1992, dar si potrivit dispozitiilor Regulamentului (CE) nr. 2201 2003 al Consiliului, care a intrat în vigoare la 1 martie 2005 și care se aplică hotărârilor de divorț pronunțate după acea dată, instantele române sunt competente sa solutioneze cauza deoarece partile sunt cetateni romani.

Potrivit dispozitiilor din Legea nr.105 1992 care reglementeaza in materia raporturilor de drept international privat, si care este in concordanta cu normele de drept international si drept comunitar, stabilite in materie de divort potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201 2003 al Consiliului, in cazul in care in raporturile dintre parti exista un element de extraneitate (in speta resedinta partilor si domiciliul actual al acestora), instantele competente in materie de divort sunt oricare dintre urmatoarele (cu mentiunea ca dacă o acțiune este intentată în instanțele mai multor state membre – ceea ce nu e cazul in speta), se consideră că au competență judiciară instanțele în care a fost intentată acțiunea pentru prima dată ; în statele membre în care soții au domiciliul în mod obișnuit; în statele membre în care pârâtul are domiciliul în mod obișnuit; dacă soții nu mai locuiesc în același stat membru, în statul membru în care au avut în mod obișnuit ultimul domiciliu, cu condiția ca unul dintre ei să locuiască încă acolo; în cazul unei cereri comune, în statul membru în care are domiciliul unul dintre soți; în unele situații, în statul membru în care solicitantul are domiciliul în mod obișnuit; în statul membru în care soții dețin cetățenia.

Astfel, această convenție are scopul de a determina care state membre au competența de a judeca cererile de divorț.

Astfel, rezulta fara dubiu fata de cetatenia romana a celor doua parti, potrivit ultimei teze mentionate anterior, instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea de divort a partilor si capetele accesorii acesteia.

Insa Regulamentul CE nu reglementeaza nimic mai mult in afara de aceasta competenta generala, stabilirea competentei teritoriale in favoarea uneia dintre instantele din cadrul statului roman de cetatenie a partilor, fiind reglementata de dispozitiile art. 607 C.pr civ., iar in cazul in care potrivit art. 155 din Legea nr. 105 1992 nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

In cauza, nu se poate stabili competenta teritoriala a unei anumite instante în conformitate cu criteriile stabilite de art. 607 C.pr.civ. pentru ca in prezent partile locuiesc in Spania.Chiar daca art. 607 C.pr.civ. stabileste competenta in favoarea judecatoriei in circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul sau daca pârâtul nu are domiciliu în tara, in favoarea judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul, instanta retine ca in aceasta situatie, notiunea de domiciliu trebuie interpretata in sens de loc in care locuiesc efectiv partile în chip statornic, in cauza locul in care partile locuiesc efectiv fiind in Spania.

Deoarece din coroborarea dispozitiilor art. 159 pct.3 cu art. 19 C. pr. civ, rezulta ca în materia divortului competenta teritoriala este reglementata de norme de ordine publica, instanta retine ca in cauza nu s-a facut dovada ca domiciliul actual comun al partilor sau locuinta efectiva a reclamantului sau a paratei se afla in circumscriptia teritoriala a Judecatoriei Adjud

Comentariu

Aplicarea normelor de drept civil în spațiu a ridicat probleme mai ales cândvorbimde un element de extraneitate. Astfel potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992 când nu se poate stabili care anume instanță este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului București.

3.Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Decizia civila nr. 172/R a Curții de Apel București

Pe rol se află pronunțarea apelurilor formulate de apelantul reclamant MINISTERUL CULTURII, CULTELOR ȘI E. NAȚIONAL și de către apelanta pârâtă REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA E. PROTOCOLULUI DE STAT, împotriva sentinței civile nr.1839 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a civilă în dosarul nr(…)

Prin cererea înregistrată sub nr(…), la data de 23.12.2004, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația E. și Protocolului de Stat, ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata sumei de 24.852.453.735 lei reprezentând contravaloarea echipamentelor și materialelor sustrase și la plata sumei de 257.139.201 lei reprezentând contravaloarea dobânzilor calculate de la data punerii în întârziere a pârâtei, respectiv data de 24.11.2004, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr.858/2003 obiectivul de investiții denumit "Biblioteca Națională" situat în B, T. V. a trecut din administrarea R.A.P.P.S. în administrarea sa.

Urmare actului normativ menționat la data de 10.11.2003, a fost încheiat protocolul de predare-primire a obiectivului de investiții înregistrat sub nr.14243/10.11.2003.

Cu ocazia încheierii procesului-verbal au fost constatate o serie de deteriorări, descompletări și sustrageri de echipamente și obiecte, prejudiciul fiind estimat la valoarea de 24.852.453.735 lei.

Luând în considerare faptul că sustragerile au fost constatate în perioada în care imobilul se afla în administrarea pârâtei aceasta este obligată să răspundă pentru bunurile proprietate publică supuse regimului juridic instituit de Legea nr.213/1998.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 109, art. 112 Cod procedură civilă, art. 998-999 Cod civil, art. 1088 Cod civil, Legea nr.213/1998, Hotărârea Guvernului nr.858/2003.

Prin sentința civilă nr. 1839/19.12.2008, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea Guvernului nr.578/13.06.2002, s-a dispus transmiterea obiectivului de investiții "Biblioteca Națională" din administrarea Ministerului Culturii și Cultelor în administrarea R.A.P.P.S.

Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 858/17.07.2003 a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 578/2002 și s-a dispus retransmiterea obiectivului de investiții în administrarea reclamantei.

În baza acestei hotărâri a fost încheiat protocolul nr. 14243/10.11.2003, valoarea preluată a investiției fiind de 153.517.578.576 lei ROL.

Tot la aceeași dată a fost încheiat procesul verbal nr.14244, proces verbal în care s-a menționat că verificarea în scopul preluării documentațiilor tehnico-economice și a scriptelor de șantier, inclusiv a planurilor nu au fost verificate în totalitate, ci doar parțial întrucât documentele respective au fost îndosariate de personalul R.A.P.P.S. pe alte criterii față de modul cum au fost predate în 2002, iar timpul nu a permis o verificare completă.

Totodată, s-a menționat că s-a preluat inventarul faptic al mijloacelor fixe ce se coroborează cu Anexa nr.1.

De asemenea, din actele dosarului, respectiv, contract de prestări servicii nr.2822/24.03.2003, proces verbal nr.(…)/5.07.2002, instanța de fond a reținut că pentru obiectivul de investiții s-a asigurat paza acestuia.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie consacrată de art.998 și 999 Cod civil trebuie să îndeplinească cumulativ câteva condiții și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției.

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

Din situația de fapt expusă și din actele dosarului instanța de fond a reținut că valoarea prejudiciului a fost stabilită în mod faptic astfel cum s-a menționat în procesul verbal de predare primire nr.14244/11.10.2003, motiv pentru care instanța nu a reținut caracterul cert al acestuia.

De asemenea, fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale este definită ca orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Prin procesul verbal nr.(…)/ 5.07.2002 și prin contractul de prestări servicii nr.2822/24.03.2002, pârâta a luat toate măsurile pentru a asigura paza și conservarea obiectivului de investiții, sesizând organele abilitate pentru efectuarea de cercetări având în vedere sustragerile de materiale (filele 45-48).

Pentru ca răspunderea civilă a celui ce a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fie existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.

Față de situația de fapt mai sus expusă, instanța de fond nu a reținut culpa pârâtei în sensul neglijenței sau imprudenței atâta timp cât au fost luate măsuri pentru asigurarea pazei obiectivului de investiții.

Împotriva sentinței civile nr. 1839/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, a declarat apel reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și E. Național, solicitând anularea sentinței apelate, reținerea cauzei spre rejudecare, și, pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În motivare, apelantul-reclamant a arătat că, apreciind în mod eronat situația de fapt expusă și materialul probator administrat în cauză, în ceea ce privește prejudiciul reclamat, instanța de fond a considerat că acesta a fost stabilit în mod faptic, motiv pentru care nu se poate reține caracterul cert al acestuia.

Cu privire la acest aspect, apelantul-reclamant învederează că a depus toate diligentele necesare pentru a proba suficient și elocvent pretențiile sale, nu numai prin înscrisurile depuse la dosar,

Împrejurarea că experții tehnici judiciari desemnați de instanța de judecată au refuzat sistematic să efectueze expertiza de specialitate dispusă în dosar pentru a certifica existența și cuantumul corect al acestui prejudiciu, preferând să fie amendați succesiv, deși reclamantul a dat toate relațiile și actele necesare acestora, nu îi putea fi imputată și, mai mult, această atitudine neprofesională să justifice o analiză evazivă a instanței investită cu soluționarea acestui proces, concretizată în pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale.

În ceea ce privește aprecierile privind inexistența unei culpe a pârâtei R.A.- AP.P.S. în producerea acestui prejudiciu, față de suficienta diligență depusă de aceasta prin asigurarea pazei obiectivului de investiții în referință, apelantul-reclamant consideră că instanța de judecată nu a analizat suficient susținerile sale, dovadă fiind faptul că nu a menționat motivele pentru care acestea ar trebui înIăturate.

Împrejurarea că a luat măsuri pentru asigurarea pazei obiectivului de investiții nu constituie, în opinia reclamantului, o motivare suficient de pertinentă, în măsură să o absolve de vreo culpă în greșita gestionare a patrimoniului obiectiv de investiții – aflat temporar în administrarea sa.

În același registru, reclamantul a solicitat imperios să se constate atitudinea inconsecventă a intimatei-parate în judecarea fondului cauzei, constând în apărările formulate pe parcursul acestei judecăți, pe alocuri contradictorii prin prisma faptului că, prin notele de ședință depuse la termenul din 10.10,2006, aceasta susține că nu s-a dovedit dacă deteriorările, descompletările și sustragerile de echipamente și obiecte de inventar s-au produs în intervalul de timp în clare bunul s-a aflat în administrarea acesteia.

Or, potrivit susținerilor acesteia cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, din obiectivele stabilite pentru administrarea expertizelor incuviintate în cauză, rezultă în mod evident și lipsit de echivoc, faptul că intimata-pârâtă a recunoscut faptul că prejudiciul a fost cauzat pe durata de timp cât imobilul s-a aflat în administrarea sa (dovadă fiind și numeroasele plângeri penale formulate de aceasta, nevalorificate însă – a se vedea adresele nr. 3224/13.03.2003, 7672/24.06.2003, 5408/13.05.2003 și nr. 5409/13.05.2003).

Astfel, apelantul-reclamant solicită a se constata că intimata-pârâtă nu a contestat distrugerile, deteriorările și sustragerile de echipament, ca dovadă fiind și protocolul semnat de ambele comisii, însă a contestat doar valoarea prejudiciului.

Având în vedere faptul că intimata-pârâtă nu execută de bunăvoie obligația de a da (de a efectua plata sumei de 4.663.081,78 RON), apelantul-reclamant invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 1073 Cod civil, conform cărora "creditorul are dreptul de a obține îndeplinirea exactă a obligației".

Față de toate considerentele expuse mai sus, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, anularea sentinței civile nr. 1839/19.12.2008, cu reținerea cauzei spre rejudecare, și, pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

La data de 23.02.2009, a declarat apel și pârâta Regia Autonomă – Administrația E. Protocolului de Stat (R.A. – A.P.P.S.), solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, motivând că instanța de fond nu a soluționat cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivare, apelanta-pârâtă arată că, în conformitate cu art.274 Cod procedură civilă, partea care va cădea în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Prin hotărârea pronunțată, instanța a respins cererea reclamantei Ministerul Culturii și Cultelor împotriva RA APPS ca neîntemeiată.

Deși apelanta-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată atât prin notele de concluzii, cât și prin cerere orală la termenul din 19.12.2008 și a făcut dovada cheltuielilor de judecată prin extrasul de cont și factura fiscală, dovedind plata sumei de 31816 lei, reprezentând onorariu avocațial, conform contractului de asistență juridică nr.(…)/21.05.2007, prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța nu a soluționat această cerere.

În consecință, apelanta-pârâtă solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 31816 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Examinând apelurile prin prisma criticilor formulate, curtea reține următoarele aspecte.

Potrivit art. 998 din Codul civil, "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar potrivit art. 999 din Codul civil, răspunderea operează nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și pentru acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

De asemenea, avem în vedere că răspunderea civilă delictuală este angajată și ori de câte ori persoana juridică, prin reprezentanții săi, săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Prima critică referitoare la greșita reținere a caracterului incert al prejudiciului nu este întemeiată. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce privește existența sa cât și în ceea ce privește posibilitățile de evaluare, nici una dintre cerințe nefiind îndeplinită în speță.

Astfel, apelanta reclamantă susține, prin chiar cererea de chemare în judecată, că la momentul predării preluării obiectivului de investiții au fost constatate, scriptic, o serie de descompletări, deteriorări, sustrageri de echipamente și obiecte, simpla listă cuprinsă în anexa A, nedovedind cu certitudine existența prejudiciului și a cuantumului său.

Contrar celor susținute de apelantă că nu este culpa sa în cazul în care experții au refuzat efectuarea expertizei tehnice dispuse de instanță, curtea reține că aceasta avea obligația de a dovedi, cu orice mijloace de probă caracterul cert al prejudiciului, ca o condiție a angajării răspunderii civile delictuale a intimatei.

Nici cea de-a doua critică nu este întemeiată, și în acest caz apelanta fiind cea care trebuie să dovedească existența culpei. Simpla afirmație a apelantei referitoare la o pretinsă necontestare a distrugerilor constatate și a formulării unor plângeri penale nu dovedește existența culpei, fiind necesar ca apelanta să arate, precis ce acțiune sau inacțiune a pârâtei a condus la producerea prejudiciului pretins.

Mai mult decât atât, apelanta nu a dovedit, în concret faptele și nici raportul de cauzalitate între pretinsele fapte culpabile ale intimatului și eventualul prejudiciu, sub acest aspect făcând doar supoziții urmare a faptului că, în actele contabile s-a constatat la momentul predării, o lipsă de materiale și echipamente.

Sarcina probei incumbă celui ce face o afirmație în fața justiției, iar susținerea unei eventuale lipse scriptice nu atrage,în mod automat, răspunderea civilă delictuală, fiind posibilă atragerea răspunderii doar după administrarea dovezilor care să conducă la concluzia că faptele enumerate au contribuit la producerea unui prejudiciu cert.

Pentru aceste considerente Curtea constată că apelul formulat de apelanta reclamantă este neîntemeiat astfel că în baza dispozițiilor art. 296 C. pr. civ va fi respins.

Cât privește apelul formulat de apelanta pârâtă, curtea constată că sunt incidente dispozițiile art. 274 C. pr. civ potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.

În fața instanței de fond, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată atât prin concluziile scrise cât și prin concluziile orale formulate, depunând și dovezi cu privire la aceste cheltuieli, instanța omițând a se pronunța în vreun fel asupra acestui aspect.

Pentru aceste motive, Curtea admite apelul formulat de S., schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă reclamantul la 31816 lei cheltuieli de judecată, achitate de pârâtă conform facturii seria B (…) nr. (…)/27.06.2007 și ordinului de plată aflat la fila 396 dosar fond.

Comentariu

După cum am văzut normele civile sunt aplicabile atât persoanelor fizice cât și în cazul persoanelor juridice. Totodată Noul Cod civil a adus modificări în ce privește sancționarea persoanelor juridice pentru nerespectarea conduitelor impuse

4. Interpretare logică exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis.

Decizia civilă nr. 576 a Curții de Apel București

Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul – reclamant E. E. N., împotriva sentinței civile nr. 926 din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a J. civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți T. N., T. B. D.

Prin sentința civilă nr. 926/30.06.2009, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul E. E. N. în contradictoriu cu pârâții T. N. și T. B. având ca obiect constatarea nulității procurii autentificate sub nr.1917/12.11.2007 de către BNP K. E. D. și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.2871-7879 de către același birou notariale.

Motivele invocate de nulitate a procurii și contractelor încheiate de pârât în calitate de mandatar al vânzătorului și în calitate de cumpărător se referă, pe de o parte, la nulitatea decurgând din incapacitatea prevăzuta de art. 1308 pct. 2 Cod procedură civilă și, pe de altă parte, la nesocotirea termenului arătat în antecontractul de vânzare-cumpărare până la care se puteau încheia contractele de vânzare-cumpărare.

Referitor la nulitatea procurii ce atestă conținutul contractului de mandat, tribunalul a reținut că dispozițiile prev. la art. 1308 C.civ. nu se referă la o cauză de nulitate a contractului de mandat ci la contractul de vânzare-cumpărare, așa încât nu pot fi extinse prin analogie contractului de mandat.

Curtea de Apel a respins recursul formulat.

Comentariu

Adagiul exceptio est strictissimae interpretationis exprimă o regulă foarte importantă în aplicarea normelor ce stabilește faptul că interpretarea normei se face numai înăuntrul limitelor sale și aplicarea acesteia se face numai pe domeniul de aplicare nu și în alte cazuri neprevăzute legal.

5. Interpretare logică exprimată prin adagiul prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

Decizia nr. 86/R a Curții de Apel Târgu Mureș

Pe rol judecarea recursului declarat de reclamantul N. E., domiciliat în D.,(…), județul M, împotriva deciziei civile nr.95 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr(…).

Prin sentința civilă nr.5496 din 27 octombrie 2008 a Judecătoriei Tg-Mureș s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului OCPI M și s-a respins plângerea formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis plângerea formulată de către petentul N. E. în contradictoriu cu intimata Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale B și s-a dispus radierea din CF 1634/N/D. a dreptului de ipotecă înscris în favoarea intimatei în temeiul procesului verbal de sechestru nr.18013 din 17.12.2007 pentru garantarea creanței în cuantum de 3690 lei, fără cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că în condițiile în care actul ce a stat la baza înscrierii dreptului de ipotecă nu mai este în ființă se impune radierea din CF a acestuia.

Prin decizia civilă nr.95 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Mureș s-a admis apelul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale B împotriva sentinței civile nr.5496/27.10.2008 a Judecătoriei Tg-M, și în consecință s-a desființat hotărârea apelată și s-a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Tg-M în vederea rejudecării.

În motivarea deciziei s-a arătat că instanța de fond a dispus radierea dreptului de ipotecă înscris în CF 1634/N/D. deși s-a cerut anularea încheierii OCPI M.

Astfel, în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, întrucât nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a solicitat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, petentul N. E., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate.

În motivarea cererii s-a arătat că, calea de atac care a făcut obiectul dosarului nr(…) a Tribunalului Mureș a fost recursul împotriva încheierii pronunțată de Judecătoria Tg-M din 20.10.2008 în dosarul nr(…).

Deși doar acesta a făcut obiectul căii de atac totuși instanța de control judiciar a recalificat calea de atac ca fiind apel.

Instanța de apel motivează în cuprinsul deciziei recurate că deși apelul nu a fost declarat împotriva sentinței civile nr.5496/2008 a Judecătoriei Tg-M și deși s-a indicat greșit data sentinței atacate, totuși apelul formulat vizează hotărârea instanței de fond.

Ori aceasta este o interpretare proprie a instanței de apel fiind incidente prevederile art.304 pct.6,8,9 C.pr.civ., deoarece instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și a încălcat principiul unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Instanța a dat o calificare juridică exactă cererii, îndeplinindu-se cerințele art.287 C.pr.civ.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel în mod corect a reținut că petentul N. E. a formulat o plângere împotriva încheierii CF nr.1170/10.01.2008, în temeiul art.50 alin.2 din Legea nr.7/1996, astfel încât prima instanță trebuia să analizeze dacă înscrierea dreptului de ipotecă s-a făcut în mod legal la data pronunțării încheierii atacate.

Instituția radierii drepturilor înscrise în CF este reglementată de art.20 și urm. din Legea nr.7/1996.

Fiind două instituții juridice distincte, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, deoarece nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut.

Așa fiind, în baza art.312 C.pr.civ. instanța a respins recursul.

Comentariu

Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, principiu, ce semnifică că instanțele de judecatăsau orice alt interpret nu poate adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuși.

6. Interpretare logică exprimată prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat

Decizia civilă nr. 245/C a Curții de Apel Constanța

S-au luat în examinare apelurile civile declarate de :

– apelanta pârâtă S.C. U. T. S.R.L., cu sediul în C,(…) și cu sediul ales în B,(…), (…) .4, .1, . 82, sect. 3 (la T. T. și Asociații) și,

– apelanta reclamantă D. – SOCIETATE DE GESTIUNE D. A DREPTURILOR DE B., cu sediul în B,(…), .3, . 3, sect. 2,

împotriva sentinței civile nr. 1218 din 31.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța – secția civilă – în dosarul nr(…), având ca obiect drepturi de autor.

Prin sentința civilă nr. 1218/31.10.2008 a Tribunalului Constanța-secția civilă a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune a reclamantei pentru perioada 01.06.2004 – 05.06.2004, fiind admisă în parte acțiunea formulată de D. – SOCIETATEA DE GESTIUNE D. A DREPTURILOR DE B. B în contradictoriu cu pârâta S.C. U. T. S.R.L. C.

Pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 862.294,17 lei reprezentând remunerație compensatorie pentru opera privată datorată pentru perioada 01.06.2004 – 13.06.2005, precum și suma de 41.969 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007 ( data introducerii acțiunii ) și 31 ianuarie 2008, precum și în continuare, după această dată, până la achitarea efectivă a debitului.

Pârâta a fost obligată la plata, către reclamantă, a sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției instanța a motivat faptul că Legea nr.285/2004 a modificat art. 34 al. 2 sub aspectul cuantumului remunerației compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin negociere. Art. IV din Legea nr.285/2004 dispune că ,,în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să inițieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele și metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare.”

A fost interpretată sintagma ,,metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” prin prisma faptului că Legea nr.8/1996 nu a suferit o abrogare prin Legea nr.285/2004, fiind doar modificată și completată, astfel că norma se referă la dispozițiile celei dintâi.

S-a considerat că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat), aceeași interpretare fiind cuprinsă în adresa din 3.08.2004 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Tribunalul a statuat, astfel, în sensul că până la data intrării în vigoare a metodologiilor negociate cu privire la cuantumul remunerației pentru copia privată (14.06.2005), sunt aplicabile prevederile Legii nr.8/1996, pârâta datorând un procent de 5% din valoarea importurilor de aparate efectuate.

A fost însușită valoarea totală a remunerației datorate pentru perioada 1.06.2004-13.06.2005, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză.

Având în vedere că reclamanta a solicitat si acordarea dobânzii legale pentru sumele datorate, de la data scadenței acestora, s-a stabilit că, dată fiind natura civilă a obligației de plată a remunerației pentru opera privată, datorate de persoanele la care fac trimitere dispozițiile art. 107 al. 2 din lege (indiferent dacă sunt comercianți sau nu), pârâta nu poate fi obligată decât la dobânda legală pentru obligațiile civile.

S-a apreciat, totodată, că societatea pârâtă nu și-a onorat obligația de plată la termenele stabilite, în acord cu prevederile art.1088 C.civ., motiv pentru care urmează a fi obligată să plătească și daune interese constând în dobânda legală a sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de chemare in judecată, respectiv 1.06.2004, în cuantum de 41.960 lei, astfel cum s-a determinat prin raportul de expertiza contabilă întocmit de expert E., precum și în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate.

Asupra apelului apelantei pârâte:

Prima critică dezvoltată în speță este cea a greșitei interpretări de către

instanța de fond a regulilor de aplicare în timp a legii și menținerea procentului de 5 ulterior perioadei în care nu se mai aplica Legea nr. 8/1996 în forma ei inițială, ci Legea nr. 285/2004.

Aserțiunea apelantei pârâte conform căreia metodologiile sunt ,,în sensul legii, doar rezultatul negocierilor’’ nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se supune adagiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Faptul că legea nouă a redimensionat prin prevederile art. 107 al. 7 limitele de negociere a remunerațiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susținut, intervenția oricăruia dintre procentele indicate ( preferat de apelanta pârâtă a fi cel minim, de 0,5 % ) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar aplicarea celui stabilit în urma acestei operațiuni, după epuizarea negocierilor.

În concluzie, pledoaria legată de aplicarea în timp a legii și de necesitatea definirii etapizate, în funcție de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a procentajelor, pornește de la o premisă fundamental greșită, care ignoră rolul normei tranzitorii și intervenția prevederilor referitoare la limitele procentuale ale remunerațiilor după negocierea lor de către părți ( art. 107 al. 7 – ,, remunerațiile negociate de părți …’’ ).

Față de toate aceste considerente, va fi respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. U. T. S.R.L. C, urmând a fi admis apelul apelantei reclamante, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtei la plata către D. și la 3.000 lei cheltuieli de judecată – reprezentând onorariul expertului parte diminuat.

Comentariu

Adagiul latin exprimă regula de interpretare logică a legii civile conform căreia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării ei. Cu alte cuvinte norma trebuie interpretată în sensul în care ea a fost creată.

7. Argumentul per a contrario

Decizia civilă nr. 1121/R a Curții de Apel București

Prin cererea înregistrată la data de 24.01.2008, reclamantul E. N.E. a chemat în judecată pe pârâții E. N., E. G, F. E. și E. G. pentru a se dispune anularea certificatului de moștenitor nr.139 din 5.03.1992 întocmit la Notariatul de Stat Curtea de A.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că împreună cu pârâtele F. E. și E. G. a renunțat la succesiunea autorilor E. O. și E. N., pentru ca , urmare unei înțelegeri între moștenitori, pârâtul E. G să acorde îngrijire pârâtei E. N., însă pârâtul nu a respectat înțelegerea.

Judecătoria Curtea de Argeș prin sentința civilă 871 din 4 septembrie 2008 a respins acțiunea constatând că există autoritate de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr.215 din 28.01.2000 a aceleiași judecătorii, s-a soluționat același litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză, astfel că această hotărâre are autoritate de lucru judecat în cauza de față.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Argeș prin decizia civilă nr.34 din 3 februarie 2009 a respins ca nefondat apelul motivat de faptul că că certificatul de moștenitor nr.139/1992 nu mai poate fi supus unei reevaluări cu privire la valabilitatea sa în raport de cauza de nulitate invocată, fără încălcarea autorității de lucru judecat

Recurentul nu a indicat în cererea de recurs nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii dintre cele 9 prevăzute de art.304 Cod pr.civilă.

Analizând criticile formulate de recurent se constată că dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea nici din oficiu în nici unul dintre motivele de modificare sau de casare prevăzute de art.304 Cod pr.civilă.

Casarea sau modificarea unei hotărâri în recurs se poate cere pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art.304 pct.1-9 Cod pr.civilă.

Potrivit disp.art.306 alin.3 Cod pr.civilă indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea într-unul din motivele prev., de art.304 Cod pr. civilă.

Din interpretarea per a contrario a acestei norme legale, rezultă că dacă motivele de recurs sunt confuze, imprecise, reprezentând doar o succesiune de fapte și afirmații nestructurate din punct de vedre juridic, iar dezvoltarea lor nu permite încadrarea în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art.304 Cod pr. civilă, această neregularitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea.

Față de aceste considerente vizând neregularitatea cererii de recurs și imposibilitatea încadrării criticilor într-unul din motivele de modificare sau casare a hotărârii prev. de art.304 Cod pr. civilă și constatându-se inexistența vreunui motiv de ordine publică ce ar fi putut fi invocat și din oficiu de instanța de recurs, urmează ca potrivit art.306 alin.3 Cod pr.civilă să se anuleze recursul ca nemotivat.

Comentariu

Argumentul per a contrario – cand se afirma ceva se neaga contrariul – stabileste ca daca o prevedere legala reglementează un anumit aspect, se înțelege că ea neagă aspectul contrar și vice versa

8.Argumentului a fortiori

Decizia civila nr. 502 a Curtii de Apel București

Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantele contestatoare primăria comunei g e. și comisia locală de aplicare a legii fondului funciar g e., împotriva sentinței civile nr.282 din 27.02.2009, pronunțată de Tribunalul București – secția a iv-a civilă, în dosarul nr(…), în contradictoriu cu intimata agenția domeniilor statului.

Prin cererea formulată la data de 24.11.2008 și înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV a Civilă sub nr(…), contestatorii Primăria Comunei G E. prin Primar și Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar G E. au solicitat, în contradictoriu, cu intimata Agenția Domeniilor Statului, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 1794/20.10.2008 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la soluționarea dosarului petentei J. F. T. aferent notificării nr. 42/08.06.2001.

Prin sentința civilă nr. 282 din 27.02.2009, Tribunalul București Secția a IV a Civilă a respins, ca neîntemeiată contestația reținând că, prin decizia atacată, pârâta a răspuns notificărilor adresate de către persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii conform procedurii administrativ – jurisdicționale impusă de Legea nr. 10/2001 în sensul respingerii solicitărilor cu motivarea că imobilele nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Pe de o parte, mai reține Tribunalul, reclamanții nu justifică nici un interes legitim și actual pentru a solicita anularea deciziei sus-menționate, acest drept revenind persoanelor care au formulat notificarea sau a Instituției Prefectului potrivit atribuțiilor sale de control asupra unor anumite acte.

Pe de altă parte, nu s-a adus nici o probă din care să rezulte că, pe fondul cererii, imobilele solicitate de către J. F. T. s-ar afla în intravilanul comunei G E., nici la data preluării în proprietatea statului și nici la data notificării, reclamantele nedepunând situația juridică a acestor imobile, care să conducă instanța de judecată la adoptarea unei alte soluții.

Instanta a respins apelul motivând că Așa cum corect a reținut Tribunalul, prin Decizia nr. 1974 din data de 20.10.2008 emisă de intimata pârâtă, a fost respinsă notificarea formulată de petiționara J. F. T. privind restituirea în natură a imobilului compus din construcție cu destinația de locuință și teren aferent în suprafață de 0,5 ha situat în comuna G E., județul P, întrucât nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 ci al Legii nr. 18/1991, la momentul notificării imobilele aflându-se în extravilanul comunei, astfel cum rezultă și din adresa cu nr. 1216/2008 emisă de reclamanta Primăria Comunei G E..

Or, potrivit cu dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, decizia ori dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit cu dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 250/2007, persoanele îndreptățite să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sunt doar cele definite de acest text de lege.

Sigur că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere de Tribunal ca un argument a fortiori în adoptarea soluției de respingere a contestației reclamanților, alăturat argumentului potrivit cu care suprafața de teren de 0,5 ha solicitată de notificatoare se află în extravilanul localității și putea fi solicitat, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Comentariu

Argumentul a fortiori determina extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege sau de la un principiu, la un caz nereglementat în mod expres. Astfel spus în situația în care o situație neprevăzută de o normă juridică se aplică norma a căreiextindere acoperă și situația prezentă

9. Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum)

Decizia Civilă Nr. 1328 a Curții de Apel București

Prin acțiunea formulată la 18.11.2006, reclamantele SC G SA si SC L I PC SA au chemat în judecata pe pârâtii B.S.O. si SC ABC P M SA , solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale si morale cauzate în urma difuzarii emisiunilor din 16.10.2006 si 30.10.2006.

În drept s-au invocat dispozitiile art. 998, Cod civil și art. 112 Cod procedura civilă.

Pârâtul B.S.O. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea actiunii, aratând ca nu sunt întrunite conditiile prevazute de art. 998-999 Cod civil pentru angajarea raspunderii civile delictuale, respectiv nu este precizat nici un prejudiciu, facându-se simple afirmatii generice, nu exista o fapta ilicita si un raport de cauzalitate respectiv nu exista vinovatie.

Prin sentinta civila nr. 1694/19.12.2007 pronuntata de T. B. în dosar nr. 803/3/2007 a fost respinsa ca neîntemeiata actiunea formulata de reclamantele SC G SA si SC L. I. P. C. SA împotriva pârâtilor B.S.O., SC ABC P M SA, N. TV.

Pârâtul B.S.O., realizator al emisiunii "Echipa de investigatii" a abordat tema "S" în mai multe emisiuni TV. Reclamantele se considera prejudiciate prin respectivele emisiuni si solicita despagubiri.

Anterior reclamantele s-au adresat CNA, care în sedinta publica din 8.02.2007, a decis sanctionarea postului N TV cu amenda în cuantum de 3000 lei pentru faptul ca în emisiunea "Echipa de investigatii" realizata de B.S. O. , difuzata în zilele de 15 si 22.01.1007 nu s-a respectat principiul "audiatur et altera pars" încalcându-se astfel prevederile art. 42 alin. 2 din codul de reglementare al continutului audio-vizual, conform carora : "în cazul în care în emisiunile audio-vizuale se aduc acuzatii unei persoane privind fapte ori comportamente ilegale ori imorale, acesta trebuie sustinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul sa intervina pentru asi exprima punctul de vedere; daca acuzatiile sunt aduse de radio difuzor, acesta trebuie sa respecte principiul "audiatur et altera pars"

Curtea constata în primul rând ca prin actiunea introductiva se solicita despagubiri pentru prejudiciile materiale si morale cauzate reclamantelor prin informatiile false difuzate cadrul emisiunii "Echipa de investigatii" din zilele de 26.10.2006 si 30.10.2006. Actiunea nu a fost precizata de catre reclamante decât sub aspectul cuantumului total al pretentiilor solicitate.

Fata de cele aratate Curtea retine ca Tribunalul nu avea a se pronunta asupra refuzului pârâtilor de a da pe post dreptul la replica criticile apelantelor relative la acest aspect neputând fi primite.

Curtea constata ca informatiile privitoare la creanta redate în emisiunile incriminate sunt bazate pe o nota de informare întocmita de Autoritatea Nationala de Control din cadrul Guvernului României. Aceasta nota a fost reluata în adresa nr. 125113 din 20.02.2004 emisa de catre MAI IGP (fila 183 dosar fond). De asemenea Curtea constata ca realizatorul emisiunii a avut în vedere contractul de import în comision nr. 4052/1994 si cele cinci acte aditionale la acest contract (filele 148-171 dosar fond).

Prin motivele de apel apelantele recunosc ca emisiunile au avut la baza documente dar pretind ca acestea erau false. Apelantele sustin ca documentele au fost falsificate de catre autoritatile statului respectiv AVAS si fosta Agentie Nationala de Control.

Folosind argumentul logic cunoscut sub denumirea "reductio ad absurdum" si acceptând ca sustinerile apelantelor relative la falsificarea documentelor sunt adevarate Curtea constata ca nici în acest caz nu s-ar dovedi vinovatia pârâtilor deoarece acestia au fost de buna credinta si au fost indusi în eroare. Evident ca daca documentele sunt reale nu se mai pune problema relei credinte si corectitudinii demersului jurnalistic.

Curtea constata ca si informatiile relative la aspectele aratate în alineatul anterior au la baza acte oficiale fiind exclusa reaua credinta a pârâtilor. Oricum Curtea nu poate primi sustinerile apelantilor conform carora informatiile nu ar fi adevarate.

În masura în care documentele avute la dispozitie sunt oficiale si credibile nu i se poate pretinde jurnalistului sa faca verificari cu privire la existenta unor procese între parti sau cu privire la existenta unor hotarâri judecatoresti. Sub acest aspect trebuie precizat ca neacordarea dreptului la replica reprezinta o încalcare a obligatiilor legale o astfel de conduita fiind susceptibila de a atrage sanctiuni civile. De asemenea trebuie precizat ca despagubirile solicitate de catre reclamante nu au legatura cu neacordarea dreptului la replica astfel ca respectarea dispozitiilor art. 41 din legea nr. 504/2008 nu a facut obiect de analiza nici în fata primei instante si nici în prezentul apel.

Fiind vorba de o exprimare a jurnalistului cu privire la un subiect de interes general si retinând buna credinta a jurnalistului Curtea apreciaza ca o condamnare nejustificata la plata de despagubiri ar fi de natura sa intimideze sau sa descurajeze pe viitor libera discutare de catre presa a chestiunilor de interes public.

Exercitarea dreptului la libera exprimare de catre jurnalist în limitele impuse de lege nu poate constitui un delict civil si nu poate da nastere la despagubiri chiar daca urmare a demersului jurnalistic una sau mai multe societati comerciale ar suferii prejudicii de imagine.

Curtea constata ca persoanele fizice despre care s-a facut vorbire în cadrul respectivelor emisiuni nu sunt parte în cauza astfel ca nu se pune problema analizarii continutului emisiunilor prin raportate la acestea.

De asemenea Curtea constata ca pentru nerespectarea principiului "audiatur et altera pars" pârâtii au fost sanctionati de catre CNA. Aceasta sanctiune este avuta în vedere de catre instanta dar nu este suficienta pentru a dovedi întrunirea în persoana pârâtilor a tuturor conditiilor legale pentru a intervenii raspunderea civila delictuala a acestora.

Fata de cele aratate Curtea retine ca solutia primei instante de respingere a actiunii în raspundere civila delictuala este legala si temeinica.

În consecinta Curtea a respins ca nefondat apelul.

Comentariu

Acest mod de interpretare a normelor constată faptul că numai o anumită soluție este posibilă în mod rațional, soluția contrară fiind absurdă și deci inacceptabilă. Astfel stabilirea soluției corecte se face prin dovedirea ca eronate a celorlalte soluții

10.Metoda analogiei

Decizia Nr. 98 a Curtii de Apel Suceava

Pe rol, judecarea apelului declarat de Primăria Municipiului B, cu sediul în E. S. nr. 1, județul B, împotriva sentinței civile nr. 231 din 12 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr(…).

Prin încheierea de ședință din data de 5.06.2008 a Tribunalului Botoșani a fost disjunsă judecarea plângerii formulată de petenții G. T., G. F. și G. E. la data de 11 martie 2006 și menținută ulterior doar de G. T., împotriva Dispoziției nr. 25010 din 5 decembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului B.

În motivarea cererii petenta a arătat că prin Dispoziția nr. 1746/2006 emisă de Primarul municipiului B a obținut măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, iar dispoziția contestată a revocat ilegal acest act anterior.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Primarul municipiului B a susținut că Dispoziția nr. 25010/2007 de revocare a Dispoziției nr. 1746/31 mai 2006 este legală, pentru că beneficiarii acesteia din urmă nu erau îndreptățiți să primească despăgubirile prevăzute de Lg. 10/2001, deoarece nu au formulat notificarea prevăzută de art. 22 din această lege.

Prin sentința civilă nr. 231 din 12 februarie 2009 a Tribunalului Botoșani a fost admisă plângerea petentei și a fost anulată dispoziția nr. 25010 din 5 decembrie 2007, în motivare reținându-se că emiterea acesteia nu are la bază nici un text de lege. Mai reține instanța că o astfel de revocare nu poate fi realizată decât într-o procedură contencioasă în justiție, în condiții de contradictorialitate, această soluție impunându-se și prin analogie cu dispozițiile art. 55 din L. 18/1991.

Curtea de Apel a respins recursul retinând faptul că argumentul luării măsurii privind revocarea dispoziției ca urmare a controlului exercitat de B. nu poate fi reținut, deoarece, așa cum am arătat, faza administrativă – controlată de această instituție – s-a încheiat odată cu emiterea actului revocat.

Raționamentul analog revocării dispoziției de aprobare a restituirii în natură în condițiile art. 25.7 din normele de aplicare a Legii 10/2001, nu poate fi extins și în cazul restituirii prin echivalent. În acest sens, HG nr. 1095/2005 (privind Normele metodologice de aplicare a titlului VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv) nu conține nici o referire expresă la posibilitatea revocării dispoziției de către entitatea emitentă, situație în care singura posibilitate de desființare a acestor decizii rămâne atacarea lor în instanță. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât ulterior, simțindu-se nevoia acoperirii acestei lacune administrative, legiuitorul a modificat și completat aceste norme de aplicare, emițând HG nr. 128 din 6 februarie 2008 unde, în art. 16.93, este prevăzută posibilitatea contestării dispoziției pe calea contenciosului administrativ, conform Legii 554/2004. Desigur, hotărârea guvernului nu poate retroactiva, însă cum procedura de aplicare anterioară nu conținea prevederi exprese privind revocarea, singura posibilitate legală de desființare a dispoziției era atacarea acesteia în instanță.

Comentariu

Metoda analogiei dă posibilitatea instanțelor dejudecată să extindă aplicarea unor norme juridice pentru situații asemănătoare neprevăzute de către alte norme juridice

11.Excepția de neconstitutionalitate – izvor de drept

Prin Decizia sa, nr. 1055/2008, din data de 9 octombrie 2008 Curtea Constituțională a decis:

– Admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art.47 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exceptie ridicata de Mihaela Romanita in Dosarul nr.23861/3/2005 (nr. format vechi 2571/2007) al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si familie.

– Respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art.2 alin.(1) lit.i) si art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exceptie ridicata in acelasi dosar de acelasi autor.

Decizia Curții este definitivă și general obligatorie și a fost trimisă spre publicare în Monitorul Oficial devenind astfel izvor de drept.

Comentariu

Curtea Constituțională este o autoritate autonomă, ce nu face parte din puterea judecătorească, legislativă sau executivă și nu se subordonează unei alte autorități. Curtea Constituțională se poate pronunța asupra excepției de neconstituționalitate, invocate într-o anumită cauză, de către una din părți cu privire la un anume text de lege.

Curtea se pronunță însă doar în drept, nesoluționând în fond litigiul (după soluționarea excepției, procesul continuă în fața instanțelor obișnuite, inițial investite). Deciziile Curții Constituționale au efecte „erga omnes” (față de toți) și nu doar pentru părțile litigante. Atribuțiile C.C. se limitează doar la a verifica conformitatea cu Constituția României a unei anumite dispoziții dintr-o lege sau ordonanță ori a întregului act normativ respectiv

CONCLUZII

Prin prezenta lucrare am evidențiat teoretic și practic notiunea trasaturile, clasificarea si aplicarea normelor juridice de drept civil prin prisma modificărilor aduse de către Noul Cod Civil. Normele de drept civil sunt, asemenea tuturor normelor juridice sau de drept, reguli de conduită cu caracter general, impersonal și de aplicare repetată, reguli ale cărei prevederi pot fi impuse, la nevoie, făcând uz de forța de constrângere a statului.

Normele dreptului – inclusiv cele ale dreptului civil – sunt, de regulă, instituite de stat prin autoritățile sale învestite cu atribuții de reglementare a relațiilor sociale. Uneori însă, normele dreptului sunt doar însușite de către stat, și nu elaborate nemijlocit de către acesta. Este, de exemplu, cazul tratatelor ratificate de Parlament care, potrivit art.11 (2) din Constituția României, “fac parte din dreptul intern”, cu toate că nu au fost elaborate de autorități ale statului nostru. Nu mai puțin însă, ca urmare a ratificării de către Parlament a unui anumit tratat, a avut loc implicit o învestire a prevederiloracestuia cu forța specifică reglementărilor din dreptul intern.

Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii: norme imperative și norme dispozitive. Primele sunt acelea de la care părțile nu se pot abate, iar celelalte, pe cale de consecință, sunt acelea de la care părțile se pot abate fără a suporta vreo sancțiune juridică. Așa fiind, aparent problema vreunei sancțiuni se poate ridica doar în cazul nesocotirii unor norme imperative. Respectând această aparență, și rezumându-ne la a înțelege prin sancțiune doar o măsură de constrângere juridică, putem evidenția, cu titlu de exemplu, următoarele principale sancțiuni ocazionate de încălcarea unor norme civile imperative:

– nulitatea actelor juridice, în cazul în care acestea se încheie cu încălcarea unei dispoziții legaleimperative;

– obligația de a repara în natură sau prin echivalent prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită contractuală sau extracontractuală;

– obligația de a repara prin mijloace specifice de natură nepatrimonială consecințele încălcării drepturilor personale extrapatrimoniale;

– decăderea din drepturi, atunci când legea conferă persoanei, în mod direct, un drept ce poate fi exercitat de către aceasta doar înăuntrul unui termen stabilit expres tot de lege ș.a.

Normele dreptului civil pot fi caracterizate prin următoarele trăsături definitorii: sunt parte a dreptului privat intern; constituie dreptul comun în ce privește reglementarea relațiilor cu caracter privat; sunt cu precădere fie norme imperative de ordine privată, fie norme supletive.

Evidențierea acestui caracter al normelor de drept civil presupune o prealabilă parcurgere a clasificării acestora.

Clasificarea normelor de drept este o operațiune doctrinară, ulterioară elaborării lor. Ea pleacă de la anumite trăsături, pe de o parte specifice, pe de altă parte comune, ale diferitelor norme și are ca rezultat reunirea lor în anumite categorii. Deși este o chestiune preponderent doctrinară, clasificarea normelor juridice are de multe ori utilitate practică, fiindcă din încadrarea normei juridice într-o anumită categorie pot rezulta o seamă de consecințe, mai ales, pe planul sancțiunilor ce decurg din nerespectarea ei.

Pe parcursul lucrării am prezentat problemele întâmpinate cu privire la aplicarea normelor civile, principiile acesteia precum și excepțiile stabilite de lege, precum și cele supuse atenției Înaltei Curți de Casație și justiție ca și recursuri ăn interesul legii sau Curții Constituționale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

G. Boroi, C. A. Anghelescu, „Curs de drept civil, partea generală”, Editura Hamangiu, București, 2011;

I. Ceterchi, I. Craioveanu, ”Introducere în teoria generalâ a dreptului”, Editura All București, 1996;

N. Popa, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actimi, București, 1996;

C. Bulai, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil român”, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 2000;

M. Bojincă, „Teoria generală adreptului civil”, Editura Helois, Craiova, 2000;

R. Petru Voica, „Drept civil. Parte generală” Editura Lumina Lex, București, 2001;

I. Craiovan „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, București, 1997;

Constituția României;

www.jurisprudenta.org.