Norme Conflictuale In Societatile Comerciale CU Participare Straina

C U P R I N S

C U P R I N S

LISTA DE ABREVIERI

I N T R O D U C E R E

SECȚIUNEA I „ASPECTE GENERALE PRIVIND NORMELE CONFLICTUALE”

§1. Metoda conflictuală – metodă de reglementare în dreptul internațional privat

§2. Definiția, funcția, structura și caracterele normelor conflictuale

2.1. Structura normelor conflictuale

§3. Izvoarele normelor conflictuale

§4. Clasificarea normelor conflictuale

§5. Distincția dintre normele conflictuale și cele materiale

SECȚIUNEA II „NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SOCIETĂȚILE COMERCIALE”

§1. Noțiunea și natura juridică a societăților comerciale

§2. Reglementarea societăților comerciale

§3. Formele și clasificarea societăților comerciale

§4. Cerințe generale pentru constituirea societăților comerciale

§5. Noțiuni privind societățile cu participație străină

5.1. Definiție

5.2. Obiectul de activitate

5.3. Personalitatea juridică și atributele de identificare

5.4. Capitalul social și patrimoniul societăților cu participare străină

§6. Organizarea și funcționarea societăților cu participare străină

SECȚIUNEA A III-A „ASPECTE DE DREPT COMPARAT”

§1. Formele societăților comerciale din Elveția

§2. Formele societăților comerciale din Germania

§3. Tipurile de societăți comerciale care acționează în SUA

SECȚIUNEA A IV-A „NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CU PARTICIPARE STRĂINĂ”

§1. Norme conflictuale privind societățile comerciale

1.1. Legea aplicabilă societăților comerciale cu personalitate juridică

1.2. Legea aplicabilă societăților comerciale fără personalitate juridică

1.3. Lex societatis

§2. Aspecte privind normele conflictuale în materia societăților cu participare străină

2.1. Filialele, sucursale și reprezentanțele firmelor comerciale străine în România

§3. Societatea europeană, societatea cooperativă europeană și grupurile de interes economic

3.1. Societatea europeană – Societas Europaea

3.2. Societatea cooperativă europeană

3.3. Grupul european de interes economic

3.4. Grupul de interes economic de naționalitate română

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA DE ABREVIERI

I N T R O D U C E R E

Comerțul internațional se desfășoară și se realizează aproape în exclusivitate de către întreprinderi specializate ce se prezintă sub forma de persoane juridice.

De aceea se impune cu necesitate cunoașterea structurilor societăților comerciale, atât acelora ce funcționează pe teritoriul țării noastre care sunt persoane juridice române (ce sunt supuse legii romane), cât și acelora care pot funcționa pe teritoriul altor țări fiind supuse, sub aspectul regimului juridic, sistemelor de drept al acelor țări. Datorită dezvoltării schimburilor comerciale internaționale și, mai ales, a cooperării economice și tehnico-științifice internaționale, prezintă interes cunoașterea și altor instrumente juridice moderne cum sunt societățile multinaționale sau grupările de interese economice.

„Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărți foloasele ce ar putea deriva” .

„Societatea comercială reprezintă asocierea de persoane care, în scopul săvârșirii de acte de comerț și în baza unui acord de voință contractual, pun în comun aporturi patrimoniale, fac să lucreze capitatul social împart eventualele beneficii rezultate”.

Sunt societăți cu participație străină în România societățile comerciale, filialele și sucursalele constituite pe teritoriul țării, cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, indiferent dacă acestea s-au constituit de la început ca atare sau elementul de extraneitate a intervenit ulterior, prin dobândirea de părți sociale sau acțiuni la societățile deja existente, precum și de obligațiuni sau alte efecte de comerț emise de acestea.

Societățile comerciale constituite pe teritoriul României sunt persoane juridice române, indiferent de naționalitatea și domiciliul sau sediul asociaților sau acționarilor fondatori.

Prezenta lucrare este structurată în patru secțiuni. Prima dintre acestea ne introduce în domeniul normelor conflictuale, arătându-ne noțiunea, structura, clasificarea, precum și izvoarele acestora. Secțiunea se încheie cu prezentarea distincției dintre normele conflictuale și cele materiale.

Cea de-a doua secțiune ne arată care sunt noțiunile introductive privind societățile comerciale, reglementarea în dreptul intern, formele pe care le îmbracă, precum și cerințele generale de constituire ale acestora. În finalul acesteia regăsim aspecte generale privind societățile cu participare străină și regimul juridic al acestora.

În Secțiunea a III-a am adus în fața dumneavoastră aspecte de drept comparat privind societățile comerciale, arătând care sunt aspectele distinctive ale formelor acestora în cadrul reglementărilor din state precum Elveția, Germania sau Statele Unite ale Americii.

În ultima secțiune, denumit „Norme conflictuale în materia societăților comerciale cu participare străină” am delimitat care este legea aplicabilă societăților cu personalitate juridică, cele fără personalitate juridică, dar și domeniul de aplicare al societăților comerciale. Normele conflictuale privind societățile comerciale cu participare străină au fost analizate separat pentru a arăta care sunt aspectele distinctive ale acestei materii.

În finalul secțiunii a IV-a am prezentat noțiuni privind societatea europeană, societatea cooperativă europeană, grupul european de interes economic și grupul de interes economic de naționalitate română. Am ales să închei astfel lucrarea datorită viitorului pe care aceste societăți europene le are atât pe plan european, cât și pe plan intern.

Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii care au ca scop extragerea principalelor idei din prezenta lucrare și înțelegerea aspectelor prezentate.

SECȚIUNEA I „ASPECTE GENERALE PRIVIND NORMELE CONFLICTUALE”

Dreptul internațional privat este un ansamblu de norme care reglementează raporturile de drept privat cu element de extraneitate.

Asemenea oricărei ramuri de drept, dreptul internațional privat se caracterizează prin două elemente, respectiv: obiect de reglementare, adică relațiile sociale reglementate și apărate și metoda de reglementare, adică mijlocul specific cu ajutorul căruia statul asigură conduita necesară părților raportului juridic.

Obiectul de reglementare al dreptului internațional privat îl constituie relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element străin, care constituie principalul factor de diferențiere între aceste tipuri de raporturi și cele de drept intern.

Trebuie însă specificat că dreptului internațional privat nu este parte a dreptului internațional, ci este o ramură distinctă a dreptului intern, fiecare stat având propriile norme aplicabile în sfera relațiilor juridice cu element de extraneitate.

La nivel intern, toate statele au interesul în a adopta reguli care să reglementeze nu doar raporturile ce apar în interiorul societății naționale,ci și pe cele care prezintă legături cu sistemele de drept aparținând altor state, prin existența elementului străin.

Ceea ce diferențiază raportul de drept intern față de raportul de drept internațional privat este existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate.

Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a dreptului internațional privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg. Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.

§1. Metoda conflictuală – metodă de reglementare în dreptul internațional privat

Specificul materiei dreptului internațional privat român o constituie conflictele de legi. Metoda sa de reglementare este metoda conflictuală sau conflictualistă.

Pe lângă metoda conflictuală este cunoscută și metoda normelor materiale sau substanțiale care se aplică direct, nemijlocit raportului juridic cu element de extraneitate.

În studiu nostru vom prezenta principalele aspecte privind metoda conflictuală. Aceasta metodă presupune alegerea legii competente să reglementeze un raport juridic cu element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale.

În esență, această metodă înseamnă că, ori de câte ori o instanță (judecătorească sau arbitrală) este învestită cu soluționarea unui litigiu privind un raport juridic cu element de extraneitate și sunt susceptibile de aplicare două sau mai multe sisteme de drept, determinarea legii aplicabile se face în raport de „ceea ce zice” norma conflictuală a forului; în alți termeni, instanța respectivă recurge la norma conflictuală conținută de propriul sistem de drept.

Legea astfel stabilită poate fi cea locală (adică a forului), cea străină sau ambele (caz în care, fiecare reglementează aspecte diferite ale raportului juridic).

Normele conflictuale sunt, de regulă, norme de drept intern, stabilite prin legislația fiecărui stat.

Legiuitorul român, prin abrogarea Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, a inclus aceste norme, în principal, în Cartea VII din Codul civil, art. 2.557 – art. 2.663.

Metoda conflictuală are următoarele trăsături:

instanța forului aplică propria normă conflictuală;

această metodă permite alegerea legii competente;

legea desemnată de norma conflictuală este, după caz, legea forului (lex fori), legea străină sau ambele legi care vor reglementa aspecte distincte.

§2. Definiția, funcția, structura și caracterele normelor conflictuale

Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internațional privat care soluționează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască raportul juridic cu element de extraneitate

Literatura juridică a definit norma conflictuală ca fiind „acea normă, specifică dreptului internațional privat, care are o structură proprie și soluționează conflictele de legi” sau „norma juridică specifică dreptului internațional privat, care desemnează legea internă aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate”.

Elementul de extraneitate este principalul factor care distinge raporturilor juridice de drept internațional de celelalte raporturi juridice.

El poate fi definit ca fiind „o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic și care are aptitudinea de a aduce în discuție posibilitatea aplicării legii străine”. Elementul este „străin prin raportare la legea română sau la statul român”.

În ceea ce privește noțiunea de conflict de legi aceasta reprezintă „situația care apare în cazul în care într-un raport juridic există un element de extraneitate, și care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite”.

Pornind de la definiția mai sus-menționată observăm că normele conflictuale se deosebesc de cele materiale prin următoarele aspecte:

norma conflictuală nu reglementează raportul juridic pe fondul său, ci numai arată care sistem de drept este aplicabil, deci este o normă de trimitere, de fixare;

norma conflictuală are o aplicare prealabilă față de norma materială și influențează norma materială aplicabilă.

Din această distincție reiese funcția normei conflictuale și anume „de a stabili care dintre sistemele de drept în prezență este chemat să se aplice pe parcursul existenței raportului juridic. Din momentul desemnării legii competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma conflictuală apare ca o „normă de trimitere sau de fixare”.

Literatura juridică a arătat că norma conflictuală are un caracter prejudiciabil, prealabil și indirect, soluționând astfel conflictul de legi.

2.1. Structura normelor conflictuale

Referitor la structura normei conflictuale în doctrină s-au conturat două opinii. După unii autori, estepecifică dreptului internațional privat, care are o structură proprie și soluționează conflictele de legi” sau „norma juridică specifică dreptului internațional privat, care desemnează legea internă aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate”.

Elementul de extraneitate este principalul factor care distinge raporturilor juridice de drept internațional de celelalte raporturi juridice.

El poate fi definit ca fiind „o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic și care are aptitudinea de a aduce în discuție posibilitatea aplicării legii străine”. Elementul este „străin prin raportare la legea română sau la statul român”.

În ceea ce privește noțiunea de conflict de legi aceasta reprezintă „situația care apare în cazul în care într-un raport juridic există un element de extraneitate, și care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite”.

Pornind de la definiția mai sus-menționată observăm că normele conflictuale se deosebesc de cele materiale prin următoarele aspecte:

norma conflictuală nu reglementează raportul juridic pe fondul său, ci numai arată care sistem de drept este aplicabil, deci este o normă de trimitere, de fixare;

norma conflictuală are o aplicare prealabilă față de norma materială și influențează norma materială aplicabilă.

Din această distincție reiese funcția normei conflictuale și anume „de a stabili care dintre sistemele de drept în prezență este chemat să se aplice pe parcursul existenței raportului juridic. Din momentul desemnării legii competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma conflictuală apare ca o „normă de trimitere sau de fixare”.

Literatura juridică a arătat că norma conflictuală are un caracter prejudiciabil, prealabil și indirect, soluționând astfel conflictul de legi.

2.1. Structura normelor conflictuale

Referitor la structura normei conflictuale în doctrină s-au conturat două opinii. După unii autori, este alcătuită din trei elemente: conținutul normei conflictuale, legătura și legea aplicabilă (lex causae).

Dimpotrivă, alți autori apreciază că norma conflictuală se structurează în două elemente:

conținutul – reprezintă ipoteza normei conflictuale, categoria de raporturi juridice la care se referă; totodată acesta determină întinderea spațială a aplicării unei legi.

legătura sau dispoziția normei conflictuale reprezintă acea parte care indică sistemul de drept aplicabil pentru conținutul normei. Ceea ce este important de reținut este faptul că legătura face trimitere la sistemul de drept care va reglementa raportul juridic care formează conținutul normei conflictuale. Unii autori au denumit această legătură „formulă de fixare”.

Legătura normei conflictuale poate fi:

directă – atunci când se dă trimitere către legea competentă să reglementeze raportul care constituie conținutul normei conflictuale;

indirectă – atunci când legiuitorul a folosit o formulă generală ce duce la determinarea legii aplicabile.

Legătura normei conflictuale se materializează prin punctul (factorul, elementul) de legătură care este considerat elementul concret prin care se stabilește relația dintre raportul juridic (conținutul normei conflictuale) și sistemul de drept (legătura normei conflictuale) care constituie legea aplicabilă – lex causae.

În dreptul internațional privat întâlnim următoarele puncte de legătură: cetățenia, teritoriul, fondul de comerț, autoritatea care examinează validitatea actului juridic, pavilionul navei sau aeronavei, voința părților, precum și alte puncte de legătură.

§3. Izvoarele normelor conflictuale

Normele conflictuale sunt întâlnite:

în dreptul intern, principalul izvor intern al normelor conflictuale îl constituie Codul civil, dar și în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, cu modificările și completările ulterioare.

În cazul izvoarelor interne, norma conflictuală poate fi identică pentru mai multe state (de exemplu – regula locus regit actum) sau diferită de la stat la stat (de exemplu, norma conflictuală în materie de stare civilă și capacitate care este, pentru majoritatea țărilor europene – lex patriae (legea națională), iar pentru altele (ca, de pildă: Anglia, Danemarca; Norvegia) – lex domicilii (legea domiciliului).

Dreptul UE, majoritatea izvoarelor de drept internațional privat provenite din dreptul european își au originea în regulamentele UE , dar și în unele directive și acte europene cu forță juridică.

Regulamentele elaborate la nivelul Uniunii Europene care reglementează raporturi de drept internațional privat creează, de asemenea, un drept uniform, cuprinzând norme conflictuale direct aplicabile, care înlătură de la aplicare normele conflictuale interne ale statelor membre în domeniul de reglementare al regulamentului. Constituie astfel de izvoare ale dreptului internațional privat cuprinzând norme conflictuale, de exemplu, următoarele regulamente la nivelul Uniunii Europene:

Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale din 17 iunie 2008 (Roma I);

Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II) din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale;

Regulamentul nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului nr. 1347/2000;

Regulamentul nr. 1346/2000 din 29.05.2000 privind procedurile de insolvență ș.a.

în convențiile internaționale la care România este parte, tratate internaționale, protocoale, etc.

Izvoarele internaționale conțin norme conflictuale unificate, care exclud posibilitatea conflictului de norme între sistemele de drept respective.

Exemple de izvoare internaționale sunt: Convenția de la Geneva din 1930 privind cambia și biletul la ordin; Convenția de la Geneva din 1931 privind cecul; Convenția de la Haga din 1964; Convenția de la Viena din 1980 privind vânzarea internațională de bunuri mobile corporale.

În dreptul internațional privat contemporan se remarcă o preocupare constantă pentru unificarea progresivă a normelor conflictuale, realizată în cadrul mai multor organizații internaționale, cum ar fi: Consiliul Europei: Conferința de la Haga de drept internațional privat (HCCH); Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Internațional Privat (UNIDROIT); Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) ș.a..

§4. Clasificarea normelor conflictuale

Normele conflictuale se clasifică în funcție de:

conținutul lor pot: norme conflictuale în materia stării civile și capacității persoanelor fizice sau juridice, bunurilor, moștenirii, actelor juridice, faptelor juridice, ale dreptului familiei, în materie comercială, al dreptului muncii, transporturilor, proprietății intelectuale, procesual civil. Putem observa că această clasificare se face după ramura de drept pe care conținutul normei conflictuale o reprezintă.

legătura lor pot fi:

norme conflictuale unilaterale sau cu legătură directă, adică se indică în mod direct, că, în cadrul unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică sistemul de drept al unui anumit stat. În general, literatura de specialitate s-a constat că sistemul de drept aplicabil direct unui raport juridic cu element de extraneitate este întotdeauna sistemul de drept al statului unde s-a sesizat instanța. Exemplu de normă conflictuală unilaterală regăsim în cuprinsul art. 2576 alin. 3 din Codul civil care prevede că: „ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române”.

norme conflictuale bilaterale adică legătura lor este una generală, dând trimitere atât la legea forului, cât și la dreptul străin. În comparație cu prima categorie de norme conflictuale, acestea din urmă formează majoritatea în dreptul internațional privat. Exemplu de normă conflictuală bilaterală se găsește în art. 2572 alin. 1 din Codul civil care prevede: „starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispozițiile speciale nu se prevede altfel.”

În ceea ce privește sfera raporturilor la care pot exista norme conflictuale, dat fiind că norma conflictuală soluționează conflictul de legi, indicând legea competentă a cârmui raportul juridic, rezultă că o asemenea normă nu poate exista decât în acele materii în care pot apărea conflicte de legi, în consecință, norma conflictuală nu poate exista în privința acelor raporturi cârmuite în exclusivitate de legea forului, deoarece legea străină nu își găsește aplicare (domeniul penal, fiscal, administrativ etc.)

§5. Distincția dintre normele conflictuale și cele materiale

Normele materiale, denumite și norme substanțiale sau directe, constituie izvor al dreptului internațional privat în situația în care reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate.

În comparație cu normele conflictuale care sunt norme de fixare a unui sistem de drept, normele materiale reglementează în mod direct raportul juridic cu element de extraneitate, iar prin această reglementarea se exclude astfel conflictul de legi.

Astfel, literatura juridică a arătat cu normele conflictuale se deosebesc de normele materiale prin următoarele aspecte:

norma conflictuală nu cârmuiește raportul juridic de fondul său, ci numai arată sistemul de drept aplicabil;

norma conflictuală are o aplicare prealabilă față de norma materială și influențează norma materială aplicabilă.

Normele materiale se clasifică în:

norme de drept material sau substanțial – dreptul civil, dreptul familiei, dreptul transporturilor, etc.;

norme de drept procesual.

În literatura de specialitate s-a arătat că această clasificare trebuie analizată separat de clasificarea normelor dreptului internațional privat, în norme materiale și norme conflictuale.

Cele mai importante categorii de norme materiale de drept internațional privat sunt cele care reglementează condiția juridică a străinului, de exemplu: art. 27 din Codul civil care prevede: „Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile” și efectele hotărârilor străine în România, ca de exemplu prevederile art. 1093 alin. 1 din Codul civil: „Hotărârea străină, pronunțată de instanța competentă, beneficiază în România de forță probantă în privința constatărilor pe care le cuprinde, dacă satisface exigențele necesare autenticității sale conform legii statului de sediu al instanței”.

Totodată, în cadrul normelor materiale care fac obiectul dreptului internațional privat o poziție specială o ocupă normele de aplicație imediată sau necesară.

Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, denumit și Roma I, definește în art. 9 alin. 1 normele de aplicare imediată ca fiind: „norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului”.

Din definiția prezentată mai sus observăm că normele cu aplicare imediată au un caracter imperativ, că ele aparțin legi forului – lex fori, acestea aplicându-se în mod prioritar unui raport juridic cu element de extraneitate, atunci când acel raport juridic are un punct de legătură cu țara forului, excluzând astfel conflictul de legi și aplicarea în cauză a legii străine.

Analizând cele prezentate anterior putem observa că normele conflictuale și normele cu aplicare imediată au anumite puncte comune, deoarece amândouă privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, care au ca punct de legătură țara forului și că amândouă aparțin sistemului de drept intern al unui stat, excluzând astfel conflictele de legi.

Totodată, aceste două forme de norme conflictuale prezintă și anumite deosebiri, în sensul că, în timp ce normele conflictuale sunt norme de trimitere sau de fixare, plasând astfel raportul juridic cu element de extraneitate în sfera unui sistem de drept, normele cu aplicare imediată sunt norme materiale, deci dau deja soluții pe fond, iar acestea se aplică cu prioritate, excluzând astfel conflictul de legi ce apare în cazul normelor conflictuale.

SECȚIUNEA II „NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SOCIETĂȚILE COMERCIALE”

§1. Noțiunea și natura juridică a societăților comerciale

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societățile comerciale. Acest act normativ se aplică și societăților comerciale cu participare străină. Separat de această reglementare generală a societăților comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, datorită importanței și particularităților pe care le prezintă aceste domenii, ca de exemplu: în materie bancară, în materie de asigurări, etc.

Reglementarea societăților comerciale, atât cea generală, cât și cea specială se completează cu prevederile Codului Civil și al Codului Muncii, astfel:

în ceea ce privește Cod Civil, în material societăților comerciale, un interes deosebit le reprezintă dispozițiile privind contractul de societate în cuprinsul art. 1881-1954. Aceste dispoziții sunt aplicabile și contractului de societate care stă la baza constituirii societăților comerciale;

în privința Codului Muncii, se aplică prevederile care fac referire la personalul salarial al societăților comerciale.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu schimbă situația, întrucât și Noul Cod civil, în art. 1881, prevede că: „prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”, art. 1882, alin. (2) dispunând că: „orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”, iar alin 3 prevede că: „fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi bănești, în bunuri, în prestații sau cunoștințe specifice”.

În doctrina contemporană au fost formulate mai multe definiții ale societății comerciale, unele dintre ele punând în prim plan natura contractuală, altele organizarea capitalului.

Astfel, prof. Stanciu Cărpenaru definește societatea comercială ca „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate”.

În concepția acestui autor, elementele caracteristice ale societății comerciale sunt:

aporturile asociaților;

intenția de a exercita în comun o activitate comercială (affectio societatis);

împărțirea beneficiilor sau dreptul la beneficii.

Un alt autor, prof. Octavian Căpățână, definește societatea comercială ca fiind „o întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau și fără această însușire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele și faptele de comerț specifice obiectului statutar de activitate”.

În ceea ce ne privește, ne apropiem de ultima definiție din cele sus-citate și reținem următoarele elemente esențiale definitorii ale societății comerciale în dreptul român:

faptul că se constituie prin manifestarea de voință a uneia sau mai multor persoane;

faptul că această manifestare de voință este în sensul afectării unor bunuri din patrimoniul propriu, pentru a face parte din patrimoniul social al noii societăți comerciale;

faptul că afectarea acestor bunuri are drept scop îndeplinirea, în comun, de acte și fapte de comerț, în vederea obținerii de profit;

faptul că această afectare de bunuri reprezintă un mod de organizare juridică a întreprinderii;

faptul că se constituie o nouă persoană juridică de drept privat.

Prin urmare, societatea comercială poate fi definită ca fiind o formă a întreprinderii, cu personalitate juridică, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, prin afectarea de bunuri în vederea îndeplinirii actelor și faptelor de comerț cuprinse în obiectul de activitate prevăzut în actul constitutiv, în vederea realizării de profit.

În ceea ce privește contractul de societate civilă, care stă la baza înființării societăților comerciale, acesta este unul plurilateral, cu titlu oneros, comutativ și consensual.

El cuprinde trei elemente esențiale:

obligația asumată de fiecare asociat de a pune în comun o valoare patrimonială, cu alte cuvinte aportul;

intenția de a desfășura în comun o activitate ce constituie obiectul societății;

participarea tuturor asociaților la realizarea și împărțirea beneficiilor.

Societatea comercială prezintă următoare caracteristici:

este o grupare de persoane și de capitaluri constituită în scop lucrativ;

ia naștere printr-un contract de societate care conține aceleași trei elemente esențiale, menționate anterior.

Totuși, între cele două forme de societate, doctrina a remarcat existența unor deosebiri structurale și funcționale:

obiectul societății comerciale îl reprezintă desfășurarea de activități cu scop lucrativ, potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că art. 8 din Legea de punere în aplicare a Codului civil statuează că: „în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” sunt înlocuite cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări-servicii”. O societate care realizează activități care nu au scop lucrativ este o societate civilă. Totodată, dacă activitățile cu scop lucrativ au o importanță redusă sau servesc numai ca mijloc de realizare a unor operațiuni civile, societatea va fi tot una civilă;

societatea comercială este învestită cu personalitate juridică, conform alin. 2 al art. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată. Pe cale de consecință, ea constituie un subiect de drept autonom, distinct de asociații care au înființat-o și care are un patrimoniu propriu, își asumă obligații și răspunde pentru îndeplinirea lor;

societatea comercială se constituie și funcționează în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990. Legea stabilește formele juridice pe care le poate îmbrăca societatea comercială, formalitățile de constituire, organele acesteia, condițiile modificării, dizolvării și lichidării ei.

În ceea ce privește natura juridică a societății comerciale, în doctrină au fost elaborate mai multe fundamente:

teoria contractuală, expresie a principiului autonomiei de voință, potrivit căreia societatea comercială este un contract ce reglementează raporturile dintre asociați;

teoria actului colectiv, conform căreia societatea comercială se constituie nu pe baza unui contract, ci în temeiul unui act complex, colectiv, nereglementat de Codul civil, care exprimă voințele convergente ale asociaților, de a atinge scopul obținerii și împărțirii profitului, și nu scopuri divergente, ca în cazul contractelor sinalagmatice;

teoria instituției, care pornește de la premisa că asociații nu pot decât fie să accepte, fie să respingă in corpore ansamblul de reguli stabilite de lege, fără a putea să le modifice în ceea ce au ele esențial, ci doar în chestiuni secundare. Societatea comercială ar fi, astfel, o asociere de persoane organizată stabil, pe baza unor interese comune, această organizare dând naștere unei instituții.

Indiferent de concepția adoptată, toți autorii sunt de acord că la originea societății comerciale se află consimțământul individual al asociaților. Participarea la societate este prin excelență voluntară. Cu toate acestea, din momentul în care societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinței individuale a asociaților se estompează. Societatea comercială apare ca o organizare de persoane, care, grație personalității juridice, acționează ca un subiect de drept distinct. Asociații păstrează, însă, dreptul de a decide, în condițiile actului constitutiv și cu respectarea prevederilor legii, asupra societății, asigurând conducerea acesteia, putând modifica actul constitutiv și chiar dizolva societatea.

Rezultă, deci, că, deși nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este și o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală.

§2. Reglementarea societăților comerciale

Așa cum am arătat deja, reglementarea generală, dreptul comun în materia societăților comerciale, este Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, fiind ulterior republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 și în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, suferind și după a doua republicare mai multe modificări.

Această lege cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăți comerciale, precum și reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială. Legea guvernează orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate.

De la dreptul comun în materia societăților sunt instituite o serie de derogări prin reglementări speciale.

Astfel, societățile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Totodată, în domeniile economice de interes public societățile comerciale sunt guvernate de legi speciale, care se completează cu prevederile Legii societăților comerciale, în măsura în care nu derogă de la aceasta:

băncile, de dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului;

societățile de asigurare, de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor;

societățile de valori mobiliare, de Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.

De asemenea, situații economice conjuncturale pot impune adoptarea unor reglementări cu caracter tranzitoriu, incidente și în materia societăților comerciale. Este cazul, spre exemplu, al Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care instituie cadrul juridic al procesului de privatizare a societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar sau asociat, cu efecte și asupra administrării, fuziunii, divizării, dizolvării și lichidării societăților comerciale supuse privatizării.

În fine, societățile comerciale fără personalitate juridică au o reglementare proprie: societățile în participație sunt reglementate de Codul civil (art. 1949-1954); întreprinderile familiale sunt reglementate de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.

În măsura în care reglementarea comună a societăților comerciale nu conține dispoziții într-o anumită materie, ea se completează cu noul Cod civil, care a abrogat, începând cu 1 octombrie 2011, Codul comercial, o aplicațiune specială în acest domeniu o cunosc dispozițiile art. 1881-1948 din Codul civil privind contractul de societate.

§3. Formele și clasificarea societăților comerciale

În privința formelor pe care le îmbracă societățile comerciale, doctrina face distincție între cele cu personalitate juridică și cele lipsite de personalitate juridică.

Societățile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, în una dintre următoarele forme:

societatea în nume colectiv (SNC) ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații în societatea în nume colectiv răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale.

Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociați;

societatea în comandită simplă (SCS) ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații comanditați răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale.

La fel ca la societatea în nume colectiv, creditorii societății se vor putea îndrepta întâi împotriva societății, și numai dacă nu-și recuperează creanțele de la societate se vor îndrepta împotriva asociaților comanditați. Asociații comanditari răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

societatea pe acțiuni (SA) ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

Acționarii răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

societatea în comandită pe acțiuni (SCA) ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

Asociații comanditați răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale. Răspunderea asociaților este subsidiară, la fel ca la societatea în nume colectiv. Asociații comanditari răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

societatea cu răspundere limitată (SRL) ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații răspund numai până la concurența capitalului social subscris.

Enumerarea formelor de societate comercială cu personalitate juridică are caracter limitativ.

Societățile comerciale fără personalitate juridică sunt:

cele reglementate de dispozițiile art. 1949-1954 din noul Cod civil, societățile în participație

cele reglementate de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, întreprinderile familiale.

Persoanele care iau inițiativa constituirii unei societăți comerciale sunt libere să aleagă una dintre aceste forme, în funcție de natura afacerii, capitalul social necesar etc., precizând forma de societate în actul constitutiv. Odată aleasă forma juridică a societății, asociații sunt obligați să respecte dispozițiile legale care reglementează acea societate, neputând să constituie o societate hibridă, nenumită, prin îmbinarea unor elemente din forme de societate diferite. În limitele stabilite de lege, asociații pot să modifice sau să completeze regimul juridic al societății pe care o constituie, adaptându-l propriilor interese.

Cu titlu de excepție, în domeniile economice de interes public, legea impune forma de societate. Aici putem exemplifica:

constituirea numai sub formă de societate pe acțiuni societățile a societăților bancare;

constituirea numai sub formă de societăți pe acțiuni și/sau societăți mutuale a societățile de asigurare,;

constituirea numai sub formă de societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, societățile de servicii de investiții financiare.

§4. Cerințe generale pentru constituirea societăților comerciale

La baza constituirii oricărei societăți comerciale stă voința asociaților, manifestată în condițiile legii. Asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfășoare o activitate comercială și să împartă profitul, fundamentul societății comerciale fiind astfel actul constitutiv.

Potrivit legii 31/1990, societatea în nume colectiv și în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut. În cazul ultimelor trei, legea permite totuși ca cele două acte să se încheie sub forma unui înscris unic – actul constitutiv.

Procedura de constituire a societății comerciale cuprinde ansamblul formalităților și regulilor ce trebuie respectate cu ocazia înființării unei societăți comerciale. Constituirea societăților comerciale este supusă regimului de drept comun al Legii 31/1990, bazat pe un control prealabil judiciar de legalitate, iar cele cu capital de stat, pe cale administrativă, conform Legii nr. 15/1990.

Înființarea oricărei societăți comerciale are ca punct de pornire inițiativa unor persoane, viitori asociați, care se numesc fondatori. Începând demersurile în vederea constituirii societății, ei trebuie, în prealabil, să înfăptuiască o analiză temeinică privind utilitatea socială, obiectul de activitate, mărimea societății și capitalul social necesar, condițiile favorabile și nefavorabile funcționării organismului economic, facilitățile sau restricțiile rezultate din actele normative, spațiul necesar sediului, dotările materiale care se impun și posibilitățile de obținere a lor, onorabilitatea persoanelor ce agreează deja participarea la societate.

Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două etape:

redactarea actului constitutiv și, după caz, autentificarea acestuia în condițiile impuse de lege;

înmatricularea societății în Registrul Comerțului.

Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voință a părților, cel puțin doi asociați, afară de cazul societății cu răspundere limitată unde societatea se poate constitui și prin voința unei singure persoane.

Asociații unei societăți comerciale pot fi persoane fizice sau persoane juridice, indiferent ca sunt de naționalitate română sau străină.

Nu pot fi fondatori: persoanele incapabile și cele condamnate pentru: gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, delapidare, înșelăciune, dare sau luare de mită, alte infracțiunile prevăzute de Codul Penal.

Actul constitutiv se încheie în formă scrisa, sub semnătură privată și se semnează de toți asociații, iar în caz de subscripție publică de către fondatori. Actul constitutiv conform art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, dobândește dată certă și prin depunerea la Oficiul Registrului Comerțului. În alte condiții, data certă a actului constitutiv întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată se dobândește pe baza încheierii notarului public sau a unui cabinet de avocatură, potrivit art. 5 din același act normativ.

Actul constitutiv se va încheia sub formă autentică în următoarele situații:

dacă printre bunurile subscrise ca aport la capital se află un teren;

în cazul constituirii societății în nume colectiv sau în comandită simplă,

dacă societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică.

La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă se va prezenta dovada eliberată de Oficiul Registrului Comerțului privind disponibilitatea firmei și declarația pe proprie răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o societate cu răspundere limitată.

În ceea ce privește cuprinsul actului constitutiv, indiferent de forma societății, acesta conține următoarele elemente comune:

identificarea asociaților – astfel se determină părțile contractante. În cazul în care acestea sunt persoane fizice, în contract trebuie să se prevadă numele și prenumele, codul numeric personal, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia asociaților. În cazul persoanelor juridice trebuie să se arate denumirea, forma juridică, sediul și naționalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerțului.

denumirea societății și forma acesteia;

sediul principal și eventualele sedii secundare;

obiectul de activitate cu precizarea concretă a domeniului și activității principale, respectându-se Nomenclatorul de clasificare al activităților din economia națională – CAEN;

capitalul social subscris și vărsat pe asociații;

organele de conducere, administrare și de control ale societății;

modul de participare la profit și pierderi;

cauzele de dizolvare și modalitatea de lichidare a patrimoniului societății.

Orice act constitutiv trebuie semnat de către fondatori.

În general, redactarea actului constitutiv se va face de către un specialist cu vaste cunoștințe juridice care poate fi avocat sau notar, sau în cadrul serviciului specializat al oficiului registrului comerțului. Acestea privesc doar actele referitoare la aportul asociaților și patrimonial societății, precum și formalitățile de înregistrare ulterioară a societății.

După îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege, societatea comercială este supusă înmatriculării în registrul comerțului, procedură realizată de oficiul registrului comerțului, prin judecătorul delegat.

Această procedură este reglementată de Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice. Acest act normativ are ca scop principal acela de a se institui o procedură unică de înregistrare și autorizare a funcționării comercianților în vederea simplificării unor formalități administrative.

Înmatricularea se realizează în baza unei cereri tip adresate biroului unic al oficiului registrului comerțului în a cărei rază teritorială societatea își va avea sediul. Cererea poate fi făcută de fondatori, de persoanele desemnate ca administratori ai societății, sau de împuterniciți ai acestora.

Cererea tip va fi însoțită de următoarele documente:

actul constitutiv;

dovada efectuării vărsămintelor, a aportului asociaților;

dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;

actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de asociați;

alte acte sau avize prevăzute de legile speciale în vederea constituirii societății;

Declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, a primilor directori, a primilor membrii ai directoratului și ai consiliului de supraveghere, ca îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată.

Cererea de înmatriculare se depune la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv.

Judecătorul delegat, din cadrul oficiului registrului comerțului, examinează actele depuse la dosar, verifică respectarea cerințelor legale privind cuprinsul actului constitutiv, verifică existența sediului societății și valabilitatea actelor anexate cererii de înmatriculare.

Dacă în urma examinării, constată că sunt îndeplinite toate condițiile privind înregistrarea societății, judecătorul delegat va da o încheiere prin care autorizează constituirea societății și dispune înregistrarea ei în registrul comerțului.

Încheierea judecătorului este executorie de drept, supusă recursului în termen de 15 zile de la data pronunțării, pentru părți, și de la data publicării în Monitorul Oficial al României, pentru orice persoană interesată.

Odată înregistrată în registrul comerțului, societatea se consideră constituită, dobândind personalitate juridică. Oficiul registrului comerțului îi va elibera certificatul de înregistrare, care conține datele societății și codul unic de înregistrare (CUI), fiind documentul care atestă, atât luarea societății în evidența oficiului registrului comerțului, cât și luarea în evidența organului fiscal.

Din acest moment societatea comercială are personalitate juridică.

§5. Noțiuni privind societățile cu participație străină

5.1. Definiție

„Sunt societăți cu participație străină în România societățile comerciale, filialele și sucursalele constituite pe teritoriul țării, cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, indiferent de dacă acestea s-au constituit de la început ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea de părți sociale sau acțiuni la societățile deja existente, în cadrul capitalul inițial sau prin majorarea acestuia, precum și de obligațiuni sau alte efecte de comerț emise de acestea”.

În concluzie, elementul de extraneitate relevant pentru ca o societate comercială de naționalitate română să fie considerată ca fiind „cu participare străină” este participarea străină la capitalul acestei societăți, respectiv la patrimoniul său, în obligațiunilor sau altor efecte de comerț.

În literatura de specialitate s-a constatat faptul că societățile cu participație străină constituie o formă de cooperare economică internațională, cu un caracter special, dat de poziția specifică a acestor societăți, întrucât ele prezintă atât un caracter contractual – au la baza constituirii lor un contract de societate – , cât și unul instituțional – generat de calitatea lor de persoane juridice, și deci de subiecte de drept distincte ale dreptului comerțului internațional.

Conform prof. univ. Dragoș-Alexandru Sitaru constată că, sub aspect terminologic, cea mai potrivită noțiune pentru societățile comerciale pe care le tratăm în prezenta lucrare este cea de „societăți cu participație străină”, care exprimă, pe de o parte, existența elementului de extraneitate care le caracterizează, iar, pe de altă parte, sugerează faptul că acestea nu constituie o categorie aparte în cadrul formelor de societăți admise de legea română.

În actualul context legislativ mai regăsim și termenul de „societate comercială cu capital mixt”, însă în sensul de a exprima tipul de proprietate mixtă pe care se bazează patrimoniul acestor societăți, respectiv proprietatea de stat și privată.

În ceea ce privește domeniul de constituire al societăților cu participație străină, OUG 97/1997, cu modificările cu completările ulteriore, în cuprinsul art. 4 alin (2) lit. a) nu impune anumite domenii, astfel să înțelege cu acestea se pot constitui în toate domeniile economiei. În doctrină și literatura de specialitate, această posibilitate generală de constituire a societăților cu participație străină este cunoscută ca fiind parte din principiul libertății comerțului internațional.

5.2. Obiectul de activitate

Determinarea obiectului de activitate se face prin actul constitutiv al societății comerciale, cu precizarea domeniului și a activității principale, reprezentând, totodată, o obligație legală a tuturor societăților comerciale românești.

Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în Clasificarea activităților din economia națională – CAEN. CAEN a fost aprobată prin H.G. nr. 656/1997 și publicată M. Of. nr. 301/1997, dar a suportat mai multe modificări, aduse de către Institutul Național de Statistică, dar cu respectarea prevederilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002.

În ceea ce privește activitățile care fac obiectul monopolului de stat, societățile cu participație străină pot desfășura asemenea activități, dar cu respectarea condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 31/1991, republicată.

Totuși, legea mai sus amintită impune, prin intermediul art. 287, o listă de activități care nu pot face obiectul unei societăți comerciale, care se aplică deopotrivă și societăților cu participație străină.

În ceea ce privește obligativitatea menționării activității de comerț în cadrul obiectului de activitate, de-a lungul timpului aceste reglementări au fost, fie obligatorii, ca de exemplu după 1989 reglementările registrului comerțului aplicabile tuturor societăților comerciale române – și cele ale instituțiilor cu activitate specială în domeniul verificării egalității societăților comerciale cu participare străină prevedeau cu caracter obligatoriu inserarea în obiectul de activitate a acestor societăți a operațiunilor de import – export, fie nu au un caracter imperativ.

Cu toate acestea, în condițiile în care în dreptul român principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice este aplicabil și pentru societățile comerciale – deoarece Legea nr. 31/1990 obligă aceste societăți să își declare obiectul de activitate, iar acest obiect nu poate fi depășit în funcționarea lor.

În fine, în practica unor organe cu competență în materia activității de comerț exterior a societăților comerciale se solicită încă uneori menționarea explicită a acestor activități în actul constitutiv al societății.

Conform prof. univ. Dragoș-Alexandru Sitaru aceste considerente să fie nominalizate în documentele constitutive ale societăților comerciale de naționalitate română.

Formele și modalitatea de constituire pe care societățile cu participare străină sunt cele reglementate de Legea nr. 31/1990, aspecte prezentate în capitolul anterior al prezentei lucrări.

5.3. Personalitatea juridică și atributele de identificare

Făcând parte categoria societăților comerciale, cele cu participare străină sunt, ca și primele menționate, persoane juridice române.

Societățile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane juridice române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect societățile comerciale, în general. În funcție de principalele criterii de clasificare persoanelor juridice din dreptul român, societățile comerciale cu participare străină se încadrează în categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop patrimonial, structură asociată și caracter comercial.

Astfel, dacă ne raportăm la clasificarea specifică societăților comerciale, în funcție de tipul de proprietate pe care se fundamentează capitalul lor, societățile cu participare străină pot fi:

Societăți cu capital mixt;

Societăți cu capital integral privat.

Ceea ce le deosebește de celelalte categorii de societăți comerciale este elementul de extraneitate, constând în aportul străin la capitalul social, din care decurg celelalte aspecte specifice privind regimul lor juridic, face ca societățile cu participare străină să constituie o specie distinctă, cu fizionomie proprie, în cadrul societăților comerciale, ca persoane juridice de naționalitate română.

În privința denumirii pe care societățile cu participare străină, acest aspect este reglementat de art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990 și art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

Legea nr. 26/1990, în cuprinsul art. 30 alin. (3), prevede că „firmele și emblema vor fi scrise, în primul rând, în limba română”. O particularitate o reprezintă folosirea cuvântului „român” sau a derivatelor acestuia. Astfel, O.G. nr. 72/2004, care a modificat în parte Legea nr. 26/1990, prevede în art. 1 alin. (3) că „înscrierea unei firme care conține cuvintele sau sintagmele: „național, român, institut” și/sau derivatele acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităților și instituțiilor publice centrale se realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului”.

Naționalitatea este elementul care plusează societatea comercială în sfera unui sistem de drept, exprimând apartenența acesteia la un anumit stat.

În dreptul român există un criteriu de drept comun pentru determinarea naționalității persoanelor juridice, precum și criterii speciale, precizate în diferite reglementări aplicabile în materie.

Criteriul de drept comun este cel al sediului social. Acest criteriu, era stabilit pentru persoanele juridice, în general, prin Legea nr. 105/1992, dar odată cu intrarea în vigoare a Codului civil reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Conform art. 2580 alin. (1) din Codul civil „statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională”, iar art. 2571, în alin. (1) prevede că „Persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”. Sediul social este stabilit, după cum arată art. 2571 alin. (1), „potrivit actului constitutiv'” – astfel spus, este sediul statutar.

Criteriul sediului social este prevăzut, în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, conform căruia „Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Societățile cu participare străină, având sediul în țară, sunt persoane juridice române. Ca urmare, ele sunt supuse prevederilor legii române, ca lex societatis. Aceste societăți aparțin, așadar, ordinii juridice românești, fiind persoane juridice de drept intern – deși implică existența în structura lor a unor elemente de extraneitate -, iar nu de drept internațional (public). Ca lex societatis, legea română cârmuiește întregul statut juridic (organic) ai acestor societăți.

În ceea ce privește criteriile speciale pentru determinarea naționalității unei persoane juridice sunt întâlnite în rare cazuri, în dreptul român, și aceasta mai ales în convenții internaționale, pentru situații deosebite, cum ar fi criteriul controlului – conform acestui criteriu, o persoană juridică poate fi socotită ca aparținând unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către interese străine.

În situația societăților transnaționale/multinaționale, dreptul român prevede că acea societate să poată constitui și în țara noastră un sediu principal. Această soluție a legiuitorului român este identică cu cea dată în cazul persoanelor fizice care pot avea multiplă cetățenie.

Această soluție, de multiplă cetățenie este reglementată de Codul civil, în cuprinsul art. 2571, alin. (2) care prevede că „Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naționalitatea persoanei juridice este sediul real”. Același articol, în alin. (3) definește sediul real ca fiind: „locul unde se află centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv surit adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state”.

În cazul societăților cu participare străină s-a constatat că acestea își pot schimba naționalitatea, dacă își schimbă sediul real, cu respectarea prevederilor statului a cărui naționalitate o preia.

5.4. Capitalul social și patrimoniul societăților cu participare străină

Dispozițiile generale privind capitalul social al societăților cu participare străină cu prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de actele normative conexe.

O problemă specifică acestor societăți moneda în care poate fi subscris și vărsat capitalul lor social.

Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă națională a capitalului social – și implicit subscrierea acțiunilor sau părților sociale care îl compun în cazul tuturor societăților comerciale de naționalitate română. Aplicarea acestor reglementări capitalului social este firească, deoarece capitalul social constituie o cifră contabilă, care este evidențiată la pasivul bilanțului contabil al societății.

O prevedere de maximă generalitate în acest sens este cuprinsă în Legea contabilității, nr. 82/1991. În art. 1 alin. (1) legea precizează că „societățile comerciale…au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi…”, aceasta „se ține în limba română și în moneda națională”. Totodată, „contabilitatea operațiunilor efectuate în valută se ține atât în moneda națională, cât și în valută, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens”.

În ceea ce privește vărsarea aporturilor, facem o distincție între situația asociaților străini și a celor români:

Asociații străini au posibilitatea de a vărsa aporturile lor în valută, în echivalent lei la cursul de schimb al B.N.R. de la data vărsării, sau în lei.

Asociații români pot vărsa aportul lor numai în lei, deoarece această operațiune constituie o plată, în sensul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005.

Mărimea aportului asociaților poate fi, conform Codului civil, fie integral străin, fie parțial, prin asocierea cu persoane fizice sau juridice române. În acest ultim caz, procentul de participare a asociaților este lăsat la voința părților.

Aporturile la societățile cu participare străină pot fi:

aport financiar, în numerar, în valută convertibilă sau în moneda națională;

aport în natură de bunuri imobile și/sau mobile, corporale și necorporale;

aport materializat prin orice alt mod de finanțare prin care se participă la creșterea activelor unei societăți comerciale.

În privința patrimoniului societăților cu participare străină, literatura de specialitate a avut în vedere două aspecte, și anume:

drepturile societăților cu participare străină asupra bunurilor, în general, care alcătuiesc patrimoniul – situație reglementată de art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care instituie o prezumție relativă, adică toate bunurile care constituie aport la capitalul societății, inclusiv cele aduse de partea străină, devin proprietatea societății. Această situație poate fi răsturnată doar prin intermediul stipulației contrare.

dreptul de proprietate cu participare străină asupra terenurilor din țara noastră – Legea nr. 312/2005, în capitolul II, reglementează dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii statelor membre și persoanele juridice având naționalitatea acestor state, precum și de către apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, iar în capitolul III, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice aparținând statelor terțe. Din interpretarea acestui text de lege reiese că societățile cu participare străină, parțială sau integrală, au capacitatea legală de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România.

Totuși, în această situație, fiind vorba de persoane juridice, devine aplicabil principiul specialității capacității de folosință, astfel, dobândirea de terenuri este admisă numai dacă:

este conformă cu obiectul social;

dacă se face în măsura necesară derulării activității societății.

§6. Organizarea și funcționarea societăților cu participare străină

Legea nr. 31/1990 prevede modul de organizare a societăților comerciale, însă nu aduce particularități celor cu participare străină, deci acestora le este aplicabil dreptul comun. Totodată, în momentul de față, nu există nici un fel de restricție privind posibilitatea societății de a numi administratori, directori sau cenzori, că aceste persoane să fie străine nici ca naționalitate, nici ca număr în Consiliul de Administrație, Directorat, Consiliu de Supraveghere.

Funcționarea societăților comerciale cu participare străină este supusă Legii nr. 31/1990, Titlul III denumit „Funcționarea societăților comerciale”, precum și unor prevederi specifice din Codul civil.

Pentru că, de principiu, societățile cu participare străină fac operațiuni de comerț internațional, probleme se pot pune atunci când ele efectuează operațiuni valutare. Regimul operațiunilor valutare este reglementat de Regulamentul BNR nr. 4/2005, precum și de normele de aplicare ale acestui Regulament.

Reglementările privind operațiunile valutare sunt de ordine publică, au caracter imperativ, iar din punct de vedere al dreptului internațional privat se încadrează în ceea ce se numesc norme de aplicație imediată, în orice împrejurări în care se intră sub incidența lor.

Regulamentul nr. 4/2005 definește operațiunile valutare folosind două criterii:

un criteriu material (in rem) potrivit căruia operațiunea valutară este cea care se efectuează într-o monedă străină;

un criteriu personal (in personam) potrivit căruia operațiunile valutare sunt și cele care se desfășoară în moneda națională, dar între rezidenți și nerezidenți.

Operațiunile valutare se împart în două categorii:

operațiuni valutare curente sunt cele care presupun o contraprestație imediată (de exemplu operațiuni de vânzare de bunuri, executarea de lucrări , prestarea de servicii contra unui preț). Aceste operațiuni au fost liberalizate, neexistând nici un control, doar cel bancar normal.

operațiuni valutare de capital sunt cele care se efectuează fără să existe o contraprestație, cel puțin nu una cunoscută de la început (de exemplu investițiile directe făcute de români în străinătate și de nerezidenți în România; investițiile imobiliare; operațiuni cu instrumentele specifice pieței de capital – financiare – acțiuni, obligațiuni, etc.).

Totuși, societățile comerciale desfășoară și operațiuni nevalutare, reglementate art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4 /2005, care prevede că „plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, dace fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu)”.

SECȚIUNEA A III-A „ASPECTE DE DREPT COMPARAT”

§1. Formele societăților comerciale din Elveția

Principalele tipuri de societăți (forma juridică):

Desfășurarea unor activități independente, în nume propriu (raison individuelle/Einzelunternehmen)

Orice persoană poate iniția și derula independent propria afacere, pe baze comerciale, fără a îndeplini formalități legate de constituire, înscriere la registrul comerțului, capital social, contabilitate. Întreprinzătorul are personalitate juridică și desfășoară activitatea economică în nume propriu. Înscrierea în Registrul comerțului este facultativă, dar devine obligatorie dacă veniturile anuale realizate depășesc 100.000 CHF. Elementele de prezentare ale acestei forme de organizare trebuie să cuprindă obligatoriu numele întreprinzătorului individual care desfășoară actul comercial, iar în descrierea domeniului de activitate nu sunt permise referiri care să lase impresia existenței unei societăți. Nu este obligatorie constituirea unui capital social. Întreprinzătorul își desfășoară activitatea în mod independent, însă responsabilitatea acestuia este totală și se extinde inclusiv asupra bunurilor personale.

Societate simplă sau parteneriatul (Société simple / einfache Gesellschaft)

Este constituită, fără formalități speciale, în urma asocierii libere dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu scopul derulării unei afaceri pe baze comerciale. Repartizarea sarcinilor, mecanismul decizional și distribuirea profitului sunt in general stabilite prin contractul de asociere. În cazul în care nu există contract de asociere se aplică prevederile Codului de Obligațiuni, cu privire la societățile simple. O societate simplă nu are nume, nu are personalitate juridică, nu se înscrie în Registrul comerțului și nu este obligată să țină contabilitatea. Responsabilitatea asociaților este solidară și nelimitată și se extinde și asupra bunurilor personale ale acestora. Veniturile societății nu sunt taxate, însă membrii asociați sunt taxați individual. În cazul în care veniturile individuale anuale depășesc 100.000 CHF, asociații sunt obligați să se înscrie individual în Registrul comerțului și să țină contabilitate proprie.

Societatea în nume colectiv (Société en nom collectif / Kollektivgesellschaft)

Este constituită prin asocierea, recomandabil pe baza de contract de asociere, dintre două sau mai multe persoane fizice (nu este accesibilă persoanelor juridice) în scopul derulării unei activități economice. În lipsa unui contract de asociere, relațiile dintre asociați se supun prevederilor Codului de Obligațiuni. Numele societății este alcătuit din numele de familie al tuturor asociaților sau din numele de familie a cel puțin unui asociat urmat de «& Cie» sau «Frères», spre exemplu, astfel încât să rezulte natura raporturilor sociale între asociați. Societatea trebuie înscrisă în Registrul comerțului și este obligată să țină contabilitatea activităților desfășurate. Constituirea capitalului este facultativă, dacă în contractul de asociere nu este altfel prevăzut, iar în cazul în care se face, aportul asociaților la capital este același. Această formă de organizare nu are personalitate juridică dar societatea poate totuși, sub numele propriu înscris în Registrul comerțului, să dețină drepturi, să aibă angajamente, să acționeze și să fie acționată în justiție. Răspunderea față de terți este solidară și nelimitată pentru toți asociații, în primă instanță răspunzând cu patrimoniul societății și în subsidiar cu bunurile personale.

Neavând personalitate juridică, societatea în nume colectiv nu este supusă impozitării, însă veniturile acesteia se distribuie membrilor asociați care sunt impozitați individual.

Societate cu responsabilitate limitată (Société à Responsabilité Limitée – S.A.R.L./Gesellschaft mit beschränkter Haftung – GmbH)

Societatea cu responsabilitate limitată este alcătuită prin asocierea, pe bază de statut, dintre două sau mai multe persoane sau societăți comerciale (elvețiene sau străine). Societatea se constituie și căpătă personalitate juridică odată cu înscrierea în Registrul comerțului, care este obligatorie. Capitalul social nu poate fi inferior valorii de 20.000 CHF, dar nici nu poate depăși 2.000.000 CHF. Acesta se împarte în părți sociale de câte 1.000 CHF minim sau multiplu de 1.000 CHF, fiecare asociat având obligația să depună, la înființare, 50% din participare.

Impozitarea societății se face asupra profitului și a capitalului, iar a asociaților, individual, asupra părților sociale (avere) și asupra beneficiilor repartizate (ca venituri).

Aceasta formă de organizare a unei afaceri nu este foarte răspândită în Elveția. Ca urmare a modificării prevederilor legale cu privire la capitalul minim de constituire a unei societăți pe acțiuni, care a crescut la 100.000 CHF, acest tip de entitate a devenit mai interesantă. Oricum, numărul de companii S.A.R.L. din Elveția reprezintă doar 10% din numărul companiilor înregistrate ca S.A.

Societate în comandită (Société en Commandite / Kommanditgesellschaft)

Este o structură asemănătoare cu cea definită de societatea în nume colectiv cu deosebirea că, în cazul societății în comandită, asociații pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice. Responsabilitatea este nelimitată și solidară pentru unul sau mai mulți dintre asociații persoane fizice și doar până la concurența capitalului social subscris pentru ceilalți asociați persoane fizice sau juridice (comanditarii).

Societatea trebuie înscrisă în Registrul comerțului, iar numele societății, ca și în cazul societății în nume colectiv, este alcătuit din numele de familie al tuturor asociaților cu răspundere nelimitată sau din numele de familie a cel puțin unuia dintre aceștia urmat de «& Cie», «Frères», etc., în scopul evidențierii raporturilor sociale între asociați.

De asemenea, comandita, determinată prin contractul de societate, face obiectul înscrierii în Registrul comerțului. Nu există limitări prin lege cu privire la capitalul social. Societatea nu are personalitate juridică, ci doar asociații sunt titulari de drepturi și obligațiuni. Totuși, sub numele propriu înscris în Registrul comerțului, societatea poate să dețină drepturi, să aibă angajamente, să acționeze și să fie acționată în justiție. Raporturile între asociați sunt definite prin contractul de asociere, iar în cazul în care nu există contract de asociere se aplică reglementările legale valabile pentru societatea în nume colectiv, completate cu cele relativ la societatea în comandită. Societatea în comandită nu se impozitează însă participarea la capital și veniturile societății sunt impozitate individual ca venituri proprii și bunuri private ale asociaților.

Societate pe acțiuni (Société anonyme – SA / Aktiengesellschaft – AG)

Societatea pe acțiuni este forma de organizare care separă complet bunurile societății de bunurile private ale acționarilor ceea ce face diferența marcantă față de celelalte tipuri de societăți. Numărul minim de asociați, persoane fizice sau persoane juridice, este de 3 dintre care cel puțin unul trebuie să fie elvețian rezident în Elveția.

Toate regulile referitoare la societate se definesc în statutul acesteia care, împreună cu actul constitutiv, trebuiesc autentificate notarial. Înscrierea în Registrul comerțului este obligatorie. Capitalul social minim, stabilit prin lege, este de 100.000 CHF iar la înființare, capitalul vărsat trebuie să reprezinte 20% din capitalul social, dar nu mai puțin de 50.000 CHF. Valoarea minimă a unei acțiuni nominative sau la purtător este de 0.01 CHF. Administratorii, numiți de Adunarea Generală, sunt angajați ai societății. Conform legislației elvețiene, Consiliul de Administrație trebuie să fie compus în majoritate din elvețieni cu domiciliul în Elveția.

Societatea pe acțiuni este cel mai răspândit tip de companie în Elveția. În cele mai multe cazuri firmele străine care operează aici optează pentru această formă de organizare a sucursalelor lor.

§2. Formele societăților comerciale din Germania

Statutul societăților comerciale este reglementate de Codul Comercial German – HGB. Acesta prevede următoarele forme de societăți:

Societatea în nume colectiv – OHG

O societate în nume colectiv se creează în cazul în care cel puțin doi comercianți, indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice, autohtone sau străine, se asociază pentru scopuri comerciale. Fiecare asociat răspunde personal și nelimitat. Societatea în nume colectiv este o formă de asociere oportună, dacă fiecare asociat conduce și lucrează pe deplin răspunzător, deoarece după reglementările Codului Comercial German, conducerea (dreptul societății de a acționa în interior), cât și reprezentarea față de terți a societății o are fiecare asociat. Aceste reglementări pot fi însă schimbate prin contractele de asociere și devin valabile față de terți numai dacă se înregistrează la Registrul Comerțului.

Pentru înființarea unei societăți în nume colectiv nu este necesar un capital minim.

Societatea în nume colectiv nu are de fapt personalitate juridică distinctă, însă există o personalitate juridică restrânsă doar pentru cazul în care societatea este parte într-un proces.

Pentru înființarea societății nu există prevederi stricte, așadar contractul de asociere poate să aibă forma notarială, scrisă simplu, verbală sau chiar și tacită concludentă. Dacă doi asociați comerciali prestează împreună un serviciu cu o anumită durabilitate și mărime, ei pot deja deveni o societate în nume colectiv, fără a fi conștienți de acest fapt. Relațiile între aceștia, cât și cele cu creditorii cad sub incidența reglementărilor Codului Comercial

Societatea în comandită simplă – KG

Și la societatea în comandită simplă sunt necesari cel puțin doi asociați, din care cel puțin unul are răspundere nelimitată. Ceilalți asociați răspund doar cu capitalul vărsat. Pentru a avea efecte față de terți este necesară înregistrarea limitării răspunderii la Registrul Comerțului.

Limitarea răspunderii comanditarilor corespunde cu excluderea lor de la conducerea și de la reprezentarea societății. Conducerea societății nu poate fi realizată decât de persoane cu calitate de asociat.

În funcție de asociatul comanditat avem mai multe feluri de societăți în comandită simplă. În cazul în care comanditatul este o societate cu răspundere limitată se numește „societate cu răspundere limitată în comandită simplă” GmbH &Co.KG. În practică regăsim și o formă foarte rar denumită „societatea pe acțiuni în comandită simplă” – AG& Co KG.

Avantajul unei forme combinate, cum este GmbH&CoKG, constă în posibilitatea lăsării conducerii societății pe mâna unei terțe persoane neasociate.

Prevederile pentru înființarea unei societăți în comandită simplă sunt similare cu cele ale societății în nume colectiv, numai pentru limitarea răspunderii comanditarilor este necesară înregistrarea în Registrul Comerțului. Numai dacă un asociat are formă juridică SRL sau SA aceștia trebuie să respecte propriile prevederi de înființare.

Societatea pe acțiuni – AG

Societatea pe acțiuni este o persoană juridică în care acționarii răspund față de terți până la limita capitalului social, care azi este de minim 50000 EURO.

Organele societății pe acțiuni sunt: adunarea generală a acționarilor, consiliul de administrație și comisia de cenzori.

Adunarea generală a acționarilor este organul de decizie al societății și are următoarele obligații:

decide asupra folosirii profitului;

decide asupra schimbărilor în statut;

decide asupra măsurilor de procurare de capital sau asupra diminuării capitalului;

decide asupra dizolvării societății;

decide asupra membrilor consiliului de administrație;

decide asupra controlului anumitor proceduri la înființare sau a consiliului administrativ.

Consiliul administrativ este compus din una sau mai multe persoane, care de fapt conduce societatea cu o mare răspundere proprie. Răspunderea proprie a membrilor consiliului s-a intensificat în ultimii ani. Este organul care conduce afacerile de zi cu zi dar o și reprezintă în afara societatea. Reprezentanța nu poate fi limitată.

SA se înființează print-un contract de înființare notarial și un statut.

Numai după înregistrarea la Registrul Comerțului societatea este considerată înființată.

Societatea în comandită pe acțiuni –KG auf Aktien

Partea deosebită a societății în comandită pe acțiuni este faptul că cel puțin unul dintre asociați are răspundere nelimitată ca și comanditatul unei societăți în comandită simplă.

Această societate este considerată numai în ceea ce privește relațiile între asociați, acționari în comandită, iar față de terți, o societate în comandită. În legătură cu celelalte aspecte este tratată de lege ca și o societate pe acțiuni, având deplină personalitate juridică, iar din punct de vedere al impozitelor și taxelor este tratată ca o societate comercială.

Societatea cu răspundere limitata – GmbH

Forma societății cu răspundere limitată se folosește tot mai mult în activitatea economică, deoarece se poate folosi în majoritatea domeniilor, iar riscul răspunderii este limitat la patrimoniul societății. În cazul insolvabilității, asociații răspund numai cu aportul lor la societate și nu cu averea lor personală.

De remarcat este însă faptul că poziția de răspundere limitată a asociaților și răspunderea administratorilor s-a schimbat în ultimii ani, în sensul că asociații și administratorii pot fi trași la răspundere nelimitată personală în cazul în care și-au încălcat obligațiile față de administrația financiară sau a plății asigurărilor sociale.

SRL-ul este o societate de capital cu o personalitate juridică distinctă, și poate fi folosită pentru aproape toate telurile posibile. Una sau mai multe persoane fizice sau juridice, autohtone sau străine, se asociază printr-un contract de societate, care trebuie semnat de toți asociații și autentificat de notar.

Organul de conducere a societății este adunarea generală a asociaților și administratorul/ii societății numiți ori prin contractul de asociere sau prin decizia adunării generale a asociaților. Pot fi unul sau mai mulți administratori, care să reprezinte societatea și în afară.

Cererea de înregistrare se face la Registrul Comerțului. Spre deosebire de România acest registru ține de judecătoria teritorială competentă. Înainte de înregistrare trebuie dovedită numirea a cel puțin unui administrator, prin contractul de societate ori prin decizia asociaților. De asemenea, trebuie dovedită plata aportului în numerar sau în bunuri a cel puțin 12500 EURO. Judecătoria va cere în orice caz avizul Camerei de Comerț. După aceasta se efectuează înregistrarea prin care se înființează societatea.

Societatea de drept civil – GbR

Reglementările acestei societăți de drept civil se află în Codul de Drept Civil – BGB și presupune asocierea a cel puțin două persoane în realizarea unui scop comun, dar necomercial. Astfel, nu se creează o personalitate juridică nouă, nu se creează o firmă și nu poate emite procură. Asociații răspund personal și nelimitat. Această răspundere se poate limita la o anumită cotă în cadrul contractelor încheiate cu terții față de aceștia.

Privind înființarea acestui tip de societate, nu există prevederi formale obligatorii. Ca și la societatea în nume colectiv, asocierea poate avea loc în mod tacit și inconștient, chiar și dacă nu este sau contravine voinței părților. În practică, de exemplu doi investitori cumpără un teren împreună, astfel s-a creat deja asocierea.

Domeniile în care întâlnim des societățile de drept civil sunt cele în care își desfășoară activitatea practicienii profesiilor libere – avocați, experți financiari, experți fiscali etc. -, domeniul imobiliar, cât și domeniul construcțiilor în care firmele de construcții formează o „Cooperare de lucru” (ARGE –Arbeitsgemeinschaft).

Societatea de parteneriat – Partnerschaftsgesellschaft

După legea parteneriatului (PartGG) numai reprezentanții profesiilor libere, cum ar fi oamenii de știință, medicii, avocații etc., au posibilitatea de a se asocia într-o societate de parteneriat. Asociate pot fi numai persoane fizice din aceste profesii libere, cu scopul exercitării profesiei.

Parteneriatul funcționează conform legii parteneriatului, iar această lege face trimitere la reglementările societății în nume colectiv (HGB). Acest tip societate are personalitate juridică restrânsă numai în cazul în care este parte într-un proces, își poate asuma drepturi și obligații și poate fi executat un titlu în patrimoniul parteneriatului.

Față de terți, parteneriatul răspunde cu patrimoniul propriu, dar pe lângă aceasta răspund în mod colectiv și partenerii cu bunurile proprii. Pentru pagube reieșite din greșeli în exercitarea profesiunii, există posibilitatea de limitare a răspunderii.

Înființarea parteneriatului se face prin încheierea unui contract de parteneriat, pentru care este obligatorie formă scrisă. Contractul trebuie să conțină numele și sediul parteneriatului, obiectul de activitate, numele și profesia partenerilor. Numai prin înregistrarea la Registrul de Parteneriat, acesta devine valabil și față de terțe persoane. Numele societății trebuie să conțină și adăugirea “Partener”.

Societatea tacită tipică (typische stille Gesellschaft)

Pentru această este caracteristic ca un „asociat tacit” să participe cu un „aport de capital” la o altă societate, comerț sau firmă (de exemplu: comerciant, SRL sau asociație de persoane), fără a prelua nici o răspundere față de terți.

Asociatul tacit participă la profitul societății, însă participarea lui la pierderile societății nu este obligatorie. Acesta nu are drepturi de conducere, ci numai drepturi restrânse de control al societății. Societatea tacită tipică nu are personalitate juridică distinctă. În cadrul principiului libertății contractuale, poziția de implicare și răspundere a asociatului tacit poate fi mult mai strâns reglementată, până poate ajunge la poziția asociatului tacit atipic.

Din punct de vedere al impozitelor și taxelor, nu se impozitează societatea tipică tacită, ci profitul asociatului tacit ca venituri din investiții de capital.

Societatea tacită atipică (atypische stille Gesellschaft)

Prin contract se poate reglementa poziția asociatului tacit atipic astfel încât pentru aportul lui în societate participă la profit, iar la pierderi numai în măsura aportului său.

Există mai multe tipuri de societăți tacite atipice. Una din exemplele mai cunoscute este “GmbH&Stille” deci asocierea unei SRL cu un asociat tacit. Aceasta duce la o structură similară cu societatea în comandită simplă în care un SRL răspunde în calitate de comanditat, iar tacitul în calitate de comanditar. Spre deosebire de societatea în comandita simplă, asociatul tacit nu trebuie înregistrat în Registrul Comerțului pentru a i se limita răspunderea deoarece o societate tacită atipică este o societate internă, răspunderea față de terți nu este preluată de asociatul tacit, iar acest fapt nu trebuie publicat, deoarece în afară acționează numai SRL-ul.

Societatea de navigație în forma societății de drept civil – (Partenreederei)

Societatea de navigație în forma societății de drept civil este o formă specifică a societății de drept civil în cadrul dreptului comercial, ca societate neînregistrată în Registrul Comerțului.

Conform prevederilor Codului Comercial mai multe persoane achiziționează împreună o navă în scopul folosirii pentru navigație. Partea specială o constituie faptul că această asociere este legată de această navă și este interzisă achiziționarea altor nave sau înlocuirea acestei nave. Această reglementare strictă scoate la iveală istoricul acestui fel de asociere, întrucât în zilele noastre această formă nu este practică, deși astfel de societăți încă mai există.

Societatea de navigație în forma societății de drept civil are personalitate juridică restrânsă, poate avea drepturi și obligații și poate fi parte într-un proces.

Răspunderea față de terți este similară cu cea a societății în nume colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociații societății de navigație răspund pentru creanțe nu în nume colectiv, ci fiecare pentru partea sa.

Asociația europeană de interese economice –EWIV- Europäische wirtschaftliche Interessenvereinigung

Pe baza Regulamentul Comunităților Europene nr. 2137/85 s-a creat posibilitatea creării unei forme de asociere multinaționale. Scopul ei este susținerea activității economice ale membrilor asocierii.

Partea specială a acestei forme juridice o constituie faptul că nu are scopul în sine de a genera profit. Se înființează prin încheierea unui contract de înființare și înregistrarea acestuia în Registru. Pentru acest contract sunt necesari cel puțin doi membri, ale căror sedii se află în cel puțin două țări membre ale Uniunii Europene.

Un EWIV este o societate comercială în sensul dreptului comercial, are deci calitatea de comerciant. Reglementările sunt similare cu cele ale societății în nume colectiv, numai cu diferențierea că pentru înființare este necesară înregistrarea în Registrul Comerțului. Similar cu societatea în nume colectiv, aceasta are personalitate juridică restrânsă, deci poate avea drepturi și obligații, și poate fi parte în proces.

În curs de realizare sunt Societățile Europene, însă proiectul legislativ încă nu a reușit să unifice viziunile și abordările diferite ale diferitelor sisteme de drept european. Planificată este o „societate privată” similară cu SRL și o „Societate Europeană” similară cu SA. Greutățile se ivesc din cauza faptului că încă nu există o constituție europeană sau cel puțin o abordare similară a problemei aplicării dreptului: cel al statului în care s-a înființat societatea sau cel al statului în care se află sediul actual al societății.

§3. Tipurile de societăți comerciale care acționează în SUA

În economia Statelor Unite se întâlnesc, în general, trei tipuri de firme:

firme proprietate personală;

firme societare (parteneriat);

corporații.

Firma proprietate personală: cea mai simplă formă de organizare a afacerii și se caracterizează prin faptul că proprietarul este unul singur, el are control complet asupra operațiilor.

Trăsături:

proprietarul este personal răspunzător pentru toate datoriile și obligațiile firmei;

profitul se consideră parte a veniturilor sale;

are o dimensiune mică;

se găsesc în domenii ca: servicii, agricultură, comerț cu amănuntul;

Firma societară este o formă de organizare prin care două sau mai multe persoane se înțeleg să pornească o afacere în calitate de coproprietari. Fiecare partener contribuie la formarea firmei cu bani, proprietăți sau muncă. Ei își împart în proporții stabilite la crearea firmei atât pierderile, cât și profitul. Toți partenerii sunt răspunzători pentru obligațiile legale inclusiv cu averile personale.

Conducerea firmei este asigurată în mod egal de către toți partenerii, fiecare având puterea de a lua decizii. Profitul firmei este considerat ca parte a veniturilor proprietarilor.

Această formă de parteneriat este concretizat prin faptul că decesul unuia dintre parteneri impune o nouă constituire a firmei.

Corporația reprezintă o entitate legală, separată și distinctă de persoanele proprietare. Aceasta distincție permite corporației să posede, cumpere sau să vândă proprietăți pe bază de contract. Această separare permite ca veniturile corporației să fie impozitate separat. Orice dividende pe care corporația le plătește proprietarilor sunt impozitate ca venituri personale. Proprietarii primesc anual un raport financiar referitor la operațiunile din anul precedent. Anual proprietarii aleg un comitet de directori care va exercita controlul asupra corporației. Președintele și ceilalți directori executivi conduc corporația, iar comitetul de directori exercită controlul fiind responsabili de modul în care se exercită funcțiunile corporației în interesul proprietarilor.

Membrii comitetului director care lucrează cu program complet se numesc „insight directors” – și aceștia sunt președintele sau anumiți vicepreședinți.

Directorii care acționează numai în comitet și nu au program complet în corporație, se numesc „outside directors”.

Reprezintă un avantaj faptul că responsabilitatea proprietarilor corporației pentru obligațiile acesteia sunt limitate la nivelul investițiilor pe care le-au făcut în firmă și, prin urmare, averea proprietarilor este protejată. Totodată, fiind independentă numai de prevederile statului, corporația poate funcționa nelimitat.

Un alt avantaj al corporațiilor este că transferul proprietății asupra corporației se face mai ușor prin simpla vânzare a acțiunilor de care dispun proprietarii.

Corporațiile pot să dispună de fonduri de capital.

SECȚIUNEA A IV-A „NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CU PARTICIPARE STRĂINĂ”

Doctrina juridică admite că „societatea comercială este persoana juridică creată prin contract încheiat între două sau mai multe persoane fizice sau/și juridice, care se obligă să aducă aporturi sociale în bani sau/și în natură pe care să le pună în comun pentru a desfășura împreună activități comercial aducătoare de profit, în vederea împărțirii între persoanele asociate a beneficiilor astfel rezultate”.

Din această definiție rezultă că societatea comercială se prezintă în două ipostaze distincte, și anume de contract și de persoană juridică.

De la aceste două aspecte vom încerca să prezentăm care sunt normele conflictuale aplicabile în materia societăților comerciale.

§1. Norme conflictuale privind societățile comerciale

1.1. Legea aplicabilă societăților comerciale cu personalitate juridică

Conform art. 2580, alin. 1 din Codul civil, statutul organic al societăților comerciale cu personalitate juridică, asemănător cu cel al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională – lex societatis.

Criteriul de drept comun al determinării naționalității societății comerciale este sediul social, conform dispozițiilor generale privind persoanele juridice din art. 2571 alin. 1 din Codul civil.

În materie comercială, acest criteriu este prevăzut în art. 1 alin. 2 din Legea societăților nr. 31/1990, care precizează că „societățile cu personalitate juridică cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

De asemenea, mai multe convenții internaționale în materie comercială, încheiate de România, adoptă acest criteriu. De exemplu, Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980, care prevede că ea se aplică între părți care își au sediul în state diferite.

În ceea ce privește calificarea noțiunilor de naționalitate și sediu social, acestea se califică după legea forului. Noțiunea de sediu social se stabilește pe baza dispozițiilor legii statului pe teritoriul căruia s-a întocmit actul constitutiv al persoanei juridice.

Această soluție de calificare a noțiunilor de naționalitate și sediu social după legea forului este dată de prevederile art. 2558 alin. 1 din Codul civil: „când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.”

Aplicarea criteriului sediului social, drept element principal pentru stabilirea naționalității societăților comerciale, în dreptul român, este constant și tradițional susținută în literatura română de specialitate, precum și în practica arbitrală pentru comerțul internațional.

Criteriul special pentru determinarea naționalității persoanelor juridice, în dreptul român, și anume criteriul controlului, este prevăzut mai ales de convențiile internaționale multilaterale (precum Convenția de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, în art. 25 parag. 2 lit. b) și de acordurile bilaterale, mai ales cele pentru promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor, cu aplicabilitate primordială în materie comercială.

1.2. Legea aplicabilă societăților comerciale fără personalitate juridică

Regimul juridic al societăților comerciale fără personalitate juridică este supus, după părerea noastră, legii statului pe teritoriul căruia se află centrul principal de conducere și de gestiune a activității societății – prin aplicarea, pe cale de analogie, a art. 2571 alin. 3 din Codul civil – iar nu legii contractului de societate.

În această categorie de societăți intră, de pildă, asocierea în participație din dreptul român (art. 1949-1954 din Codul civil), francez, german etc., societățile în comandită simplă din dreptul german, societățile partnership din dreptul anglo-saxon etc.

1.3. Lex societatis

Prevederile privind domeniul de aplicare a legii statului organic al persoanei juridice, din art. 2581 din Codul civil, se aplică mutatis mutandis în cazul societăților comerciale.

Legea statutului organic al societății reglementează două aspecte importante, și anume:

Capacitatea societății, și aici ne referim la:

Capacitatea folosință – capacitatea de a încheia acte juridice și limitele acesteia, reorganizarea încetarea societății;

Capacitatea de exercițiu – în special constituire ași atribuțiile organelor de conducere ale societății, relațiile dintre acestea și societate, capacitatea organelor de conducere de a reprezenta societatea în relațiile cu terții;

Modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat – se reglementează modurile de formare a capitalului social, felurile aporturile ș.a.

De reținut este faptul că regimul bunurilor din patrimoniul societății este supus legii situării bunului – lex rei sitae – iar formele de publicitate legii locului unde se îndeplinesc – lex regit actum – pentru bunurile mobile, respectiv legii locului situării pentru bunurile imobile.

Drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat – cu excepția regimului conflictual special reglementat de art. 2622-2623 din Codul civil.

Aspectele privind organizarea și funcționarea societății, precum: modul de alegere, competențele și activitatea organelor de conducere ale societății, reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii în relațiile cu terții, modificarea actelor constitutive, etc.;

Dizolvarea și lichidarea societății, inclusiv modalitățile de împărțire sau partajare a bunurilor rămase în urma lichidării.

§2. Aspecte privind normele conflictuale în materia societăților cu participare străină

2.1. Filialele, sucursale și reprezentanțele firmelor comerciale străine în România

Conform art. 2580 alin. 3 din Codul civil, statutul organic al filialelor societăților comerciale străine în România este supus legii române, ca lex societatis, deoarece acestea sunt persoane juridice române.

Însă statutul organic al sucursalelor și reprezentanțelor din România ale firmelor străine urmează însă legea națională a societății-mamă din străinătate. Acest fapt se explică prin faptul că acestea au personalitate juridică a societății-mamă.

Intră sub incidența legii române privind condiția juridică a străinului în România conținutul capacității lor de folosință, deoarece sucursalele și reprezentanțele firmelor comerciale străine își desfășoară activitatea pe teritoriul țării noastre. În consecință, ele trebuie să respecte prevederile legii române, mai ales privind regimul financiar-valutar, vamal, de muncă, contabilitate etc. Unele dintre aceste prevederi legale îmbracă, pe planul dreptului internațional privat, forma unor norme de aplicație imediată, care se impun în mod prioritar, înlocuind conflictul de legi în materie.

Procedura pentru obținerea (modificarea, încetarea etc.) autorizației de funcționare a reprezentanței, precum și cea pentru constituirea sucursalei unei societăți comerciale străine în România sunt supuse legii române, ca lex fori.

Dacă raportul de reprezentare dintre firma străină și reprezentanța ei din România, îmbracă o formă contractuală similară mandatului, acest raport este supus legii române ca lege a locului unde reprezentantul își exercită împuternicirea, dacă părțile nu au convenit altfel – lex voluntatis -, conform dispozițiilor art. 3 și 4 alin. (1) lit. b) din Regulamentul Roma I.

În ceea ce privește răspunderea civilă a societății-mamă din străinătate față de terți pentru actele reprezentanței sale din țară, aceasta este supusă legii contractului sau faptului juridic, în funcție de natura juridică a raportului încheiat de reprezentanță cu terțul, în numele și pe seama societății mamă.

§3. Societatea europeană, societatea cooperativă europeană și grupurile de interes economic

3.1. Societatea europeană – Societas Europaea

Regimul juridic al societății europene este reglementat în principal de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene (SE).

Societatea europeană se constituie pe teritoriul Uniunii sub forma unei societăți anonime europene (Societas Europaea, denumită în continuare SE), în condițiile și în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulament (art. 1 alin. 1).

Legea aplicabilă SE este statuată în art. 9 din Regulament, care prevede mai multe soluții conflictuale care sunt incidente în scară (în cascadă).

Potrivit art. 9 alin. (1), SE este reglementată:

de dispozițiile Regulamentului. Dreptul european are, așadar, prioritate, ca și interpretările uniforme stabilite în cadrul acestuia, mai ales prin jurisprudența C.E.J.;

în cazul în care Regulamentul o permite în mod explicit, de dispozițiile din statutul propriu al S.E. sau

în cazul aspectelor care nu sunt reglementate de Regulament sau, pentru aspectele doar parțial reglementate de acesta, în cazul acelor elemente care nu sunt reglementate de Regulament prin:

dispozițiile legale adoptate de statele membre în aplicarea măsurilor comunitare privind în mod special SE;

dispozițiile legale din statele membre aplicabile unei societăți anonime constituite în conformitate cu dreptul statului membru în care SE în cauză are sediul social;

dispozițiile din statutul societății. în aceleași condiții ca și pentru o societate anonimă constituită în conformitate cu dreptul statului membru în care SE în cauză are sediul social.

Alin. (2) al aceluiași articol precizează că dispozițiile legale adoptate de statele membre special pentru SE trebuie să fie conforme cu directivele aplicabile societăților anonime menționate în anexa I la Regulament.

3.2. Societatea cooperativă europeană

Societatea cooperativă europeană este reglementată mai ales de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene (SCE).

Legea aplicabilă SCE, prevăzută în art. 8 alin. (1) din Regulament, este determinată de mai multe norme conflictuale aplicabile în scară (în cascadă). Potrivit textului, SCE este reglementată:

de Regulament;

atunci când Regulamentul autorizează în mod expres, de dispozițiile statutului SCE;

în domeniile nereglementate de Regulament sau, atunci când un domeniu este reglementat parțial, pentru aspectele neacoperite de Regulament, de:

actele cu putere de lege adoptate de statele membre în aplicarea măsurilor comunitare care se referă în mod special la SCE;

actele cu putere de lege statelor membre care se aplica unei societăți cooperative constituite în conformitate cu legislația statului membru pe al cărui teritoriu SCE își are sediul social;

dispozițiile statutului SCE, în aceleași condiții care se aplică unei cooperative constituite în conformitate cu legislația statului membru în care SCE își are sediul social.

În cazul în care legislația internă prevede norme și/sau restricții speciale legate de natura activităților exercitate de o SCE sau o formă de control exercitat de o autoritate de supraveghere, legislația respectivă se aplică integral SCE.

Reglementarea este, astfel, similară celei din art. 9 din Regulamentul privind statutul societății europene (SE).

Celelalte dispoziții menționate la SE, de asemenea, se regăsesc, în termeni similari, în Regulamentul privind statutul societății cooperative europene (SCE).

3.3. Grupul european de interes economic

În materie sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind instituirea grupului european de interes economic (GEIE).

Conforma art. 1 alin. 1 din Regulament, GEIE se constituie în condițiile, în modul și au efectele prevăzute prin acesta.

Sub rezerva dispozițiilor Regulamentului, legislația aplicabilă, pe de o parte, contractului constitutiv al unui grup, excepție făcând aspectele referitoare la starea și la capacitatea persoanelor fizice și la capacitatea persoanelor juridice și, pe de altă parte, organizării interne a grupului, este legislația internă a statului în care este stabilit sediul grupului, așa cum este prevăzut în contractul constitutiv al grupului [art. 2 alin. (1)]. Prin urmare, aspectele referitoare la starea și la capacitatea persoanelor fizice și la capacitatea persoanelor juridice exced legii contractului constitutiv al grupului, fiind supuse legii naționale a persoanei în cauză.

3.4. Grupul de interes economic de naționalitate română

Regimul juridic al grupurilor de interes economic de naționalitate română este reglementat în principal de art. 181-231 din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant (art. 118 alin. 2) și dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului (art. 127 alin. 1).

Statutul său organic este cârmuit de legea română, ca lege a sediul, în aplicarea art. 2580 alin. 1, coroborat cu art. 2568 alin. 1 și art. 2571 alin. 1 din Codul civil.

CONCLUZII

Societatea comercială reprezintă asocierea de persoane care, în scopul săvârșirii de acte de comerț și în baza unui acord de voință contractual, pun în comun aporturi patrimoniale, fac să lucreze capitalul social și împart eventualele beneficii rezultate.

Reglementarea generală în materia societăților comerciale a fost dată prin Legea 31/1990 privind societățile comerciale. Această lege se aplică oricărei societăți comerciale, indiferent de obiectul acesteia de activitate sau de proveniența capitalului, inclusiv societățile comerciale cu participare străină.

Această reglementare generală se completează cu dispozițiile Codului civil în ceea ce privește aspecte referitoare la faptele de comerț, comercianți și obligații comerciale, cât și cu dispozițiile referitoare la contractul de societate și ale Codului muncii cu referire la încadrarea salariaților la societățile comerciale.

Societățile comerciale se pot constitui în una din formele:

Societate în nume colectiv (SNC);

Societate în comandită simplă (SCS);

Societate pe acțiuni (SA);

Societate în comandită pe acțiuni (SCA);

Societate cu răspundere limitată (SRL)

Societățile comerciale constituite pe teritoriul României sunt persoane juridice române, indiferent de naționalitatea sau cetățenia și sediul sau domiciliul asociaților sau acționarilor fondatori.

Noțiunea de cetățenie se folosește pentru persoane fizice, iar cea de naționalitate pentru persoane juridice. Determinarea naționalității se face potrivit sediului social real prin care se înțelege locul unde se află centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționarii sau asociații din alte state.

Comercianții străini, persoane fizice sau societăți comerciale, pot efectua acte de comerț în România în calitate de comercianți individuali sau ca asociați într-o societate comercială, cu respectarea regulilor prevăzute de legea română pentru străini. Este prevăzut dreptul străinilor de a constitui societăți comerciale cu participare străină în asociație cu persoane fizice sau juridice române sau cu capital integral străin, cu respectarea dispozițiilor legii privind constituirea de societăți comerciale și a legii privind investițiile străine. Aceste dispoziții sunt aplicabile și comercianților individuali.

Prin societăți comerciale cu participare străină înțelegem societățile comerciale și sucursalele constituite pe teritoriul României, cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, fără a deosebi dacă acestea s-au constituit ulterior prin dobândirea de părți sociale sau acțiuni la societățile existente în cadrul capitalului inițial, sau prin majorarea acestuia, precum și de obligațiuni sau alte efecte de comerț emise de acestea,

Normele conflictuale în materie comercială sunt, în general, cele din domeniul dreptului comerțului internațional deoarece aspectele conflictuale apar numai în raporturile cu element de extraneitate, internaționalitatea fiind un caracter comun al raporturilor de drept internațional privat și de drept al comerțului internațional.

Totuși, aceste norme conflictuale nu intră în conținutul dreptului comerțului internațional, ci în conținutul dreptului internațional privat.

În privința normelor conflictuale în materia societăților comerciale, de la bun început trebuie să evidențiem faptul că Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale din 17 iunie 2008 (Roma I) și Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II) din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale nu se aplică în materia statului organic al societăților comerciale.

În acest sens, prevederile art. 1 alin. 1 din Regulamentul Roma I și art. 1 alin. 2 lit. d) din Regulamentul Roma II, prevederi similare, arată faptul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitarea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice și răspunderea personală a asociaților și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului.

Totodată, Regulamentul Roma II adaugă la această exceptare de la domeniul său de aplicare și aspectul că răspunderea personală a cenzorilor față de o societate comercială sau față de membrii acesteia în efectuarea controalelor legale ale documentelor contabile nu intră sub incidența sa.

În jurisprudența europeană s-a constat că sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului Roma II și aspecte privind statutul organic al societăților comerciale, dar cele ce privesc fuziunea și divizarea acestora.

S-a ajuns la această concluzie pentru că dreptul european al societăților comerciale conține nenumărate directive care reglementează aceste aspecte, ca de exemplu Regulamentul privind statutul societății europene și statutul societății cooperative europene.

BIBLIOGRAFIE

Publicații în limba română:

Claudia Roșu, Lavinia Maria Tec, Dreptul societăților comerciale, Ed. Mirton, Timișoara, 2004.

Diana Ungureanu, Dan Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Dragoș-Alexandru Sitaru, Drept internațional privat, Curs Universitar, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a XI-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

Gheorghe Cristian, Drept Comercial, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Ioan Adam, Nicolae Codruț Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Ioan Filipescu, Alexandru Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, București, 2002.

Ioan Filipescu, Alexandru Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2005.

Ioan Popa, Tranzacțiile comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997.

Ioan Macovei, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

Ion Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Ion Turcu, Mădălina Botina, Dreptul afacerilor întreprinderii, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Ion Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Marin Voicu, Drept comercial, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

Marian Mihăilă, Elemente de drept internațional public și privat, Ed. All Beck, București, 2001.

Nicoleta Diaconu, Drept internațional privat, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

Octavian Căpățână, Regimul persoanelor juridice străine în România, Ed. Academiei Române, București, 1969.

Octavian Căpățână, Societățile comerciale, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Ovidiu Ungureanu, C. Jugastru, Adrian Circă, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Stanciu D. Cărpenaru, Gheorghe Piperea, David Sorin, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, Ediția a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994.

Vasile Popa, Drept comercial român și drept bancar, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Publicații periodice

Revista Dreptul nr. 11/2000.

Revista de drept comercial nr. 4/2004.

Legislație:

Constituția României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Legea nr. 287/2009 privind Cod Civil, republicată în M. Of., Partea I, nr. 505/2011.

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în M. Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, republicată prin Legea nr. 40/2011, publicată în M. Of. nr. Partea I, nr. 345 din 18.05.2011.

Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, fiind ulterior republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 și în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, suferind și după a doua republicare mai multe modificări.

Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în M. Of. nr. 757/12 noiembrie 2012.

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998, cu modificările și completările ulterioare.

Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în M. Of. nr. 98 din 08 august 1990.

Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, publicată în M. Of. nr. 839/13 septembrie 2004.

Legea 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, publicată în M. Of. nr. 1008 din 14.11.2005.

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000;

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004.

Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în M. Of., Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.

O.U.G. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, publicată în M. Of, Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare.

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 18 iulie 2007, ulterior suferind mai multe modificări.

O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 25 aprilie 2008.

O.U.G. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, publicată în M. Of. nr. 424 din 26 iunie 2007.

Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616 din 6 septembrie 2007.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, publicat în M. Of. nr. 944/2006 și aprobat prin Legea nr. 254/2007 publicată în M. Of. nr. 507/2007.

Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind instituirea grupului european de interes economic publicat în J. Of. nr. L 199 din 31 iulie 1985, intrat în vigoare la 1 iulie 1989.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene publicat în J. Of. nr. L 294 din 10 noiembrie 2001, intrat în vigoare la 8 octombrie 2004.

Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene publicat în J. Of. nr. L 207 din 18 august 2003, intrat în vigoare la 18 august 2006.

BIBLIOGRAFIE

Publicații în limba română:

Claudia Roșu, Lavinia Maria Tec, Dreptul societăților comerciale, Ed. Mirton, Timișoara, 2004.

Diana Ungureanu, Dan Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Dragoș-Alexandru Sitaru, Drept internațional privat, Curs Universitar, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a XI-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

Gheorghe Cristian, Drept Comercial, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Ioan Adam, Nicolae Codruț Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Ioan Filipescu, Alexandru Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, București, 2002.

Ioan Filipescu, Alexandru Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2005.

Ioan Popa, Tranzacțiile comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997.

Ioan Macovei, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

Ion Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Ion Turcu, Mădălina Botina, Dreptul afacerilor întreprinderii, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Ion Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Marin Voicu, Drept comercial, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

Marian Mihăilă, Elemente de drept internațional public și privat, Ed. All Beck, București, 2001.

Nicoleta Diaconu, Drept internațional privat, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

Octavian Căpățână, Regimul persoanelor juridice străine în România, Ed. Academiei Române, București, 1969.

Octavian Căpățână, Societățile comerciale, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Ovidiu Ungureanu, C. Jugastru, Adrian Circă, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Stanciu D. Cărpenaru, Gheorghe Piperea, David Sorin, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, Ediția a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994.

Vasile Popa, Drept comercial român și drept bancar, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Publicații periodice

Revista Dreptul nr. 11/2000.

Revista de drept comercial nr. 4/2004.

Legislație:

Constituția României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Legea nr. 287/2009 privind Cod Civil, republicată în M. Of., Partea I, nr. 505/2011.

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în M. Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, republicată prin Legea nr. 40/2011, publicată în M. Of. nr. Partea I, nr. 345 din 18.05.2011.

Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, fiind ulterior republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 și în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, suferind și după a doua republicare mai multe modificări.

Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în M. Of. nr. 757/12 noiembrie 2012.

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998, cu modificările și completările ulterioare.

Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în M. Of. nr. 98 din 08 august 1990.

Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, publicată în M. Of. nr. 839/13 septembrie 2004.

Legea 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, publicată în M. Of. nr. 1008 din 14.11.2005.

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000;

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004.

Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în M. Of., Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.

O.U.G. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, publicată în M. Of, Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare.

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 18 iulie 2007, ulterior suferind mai multe modificări.

O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 25 aprilie 2008.

O.U.G. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, publicată în M. Of. nr. 424 din 26 iunie 2007.

Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616 din 6 septembrie 2007.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, publicat în M. Of. nr. 944/2006 și aprobat prin Legea nr. 254/2007 publicată în M. Of. nr. 507/2007.

Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind instituirea grupului european de interes economic publicat în J. Of. nr. L 199 din 31 iulie 1985, intrat în vigoare la 1 iulie 1989.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene publicat în J. Of. nr. L 294 din 10 noiembrie 2001, intrat în vigoare la 8 octombrie 2004.

Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene publicat în J. Of. nr. L 207 din 18 august 2003, intrat în vigoare la 18 august 2006.