Norma Juridica. Relatia Dintre Normele Juridice Si Normele de Convietuire
CAPITOLUL I
NORMA SOCIALĂ ȘI NORMA JURIDICĂ
Secțiunea I
Considerații generale
Cuvintele cu sens abstract derivă de obicei, din termeni care la început se raportau la imagini cu totul concrete și materiale. Astfel, la originea sa, cuvântul “norma” servea în limba latină spre a denumi “echerul”.
Plecând de la accepțiunea sa inițială, pur senzorială, noțiunea de normă s-a abstractizat prin uz ajungând să nu mai desemneze obiectul material pe care se putea sprijini pentru a da unei mișcări pur fizice direcția cea bună, ci mijlocul abstract pe care te bazezi în buna dirijare a acțiunilor de ordin psihologic.
De asemenea, așa cum lățimea unui “drum” nu lasă disponibilitatea unor mici abateri sau devieri laterale pentru a ne putea acomoda unor eventuale împrejurări fortuite, tot așa o normă trebuie să cuprindă o relativă “toleranță”, să lase o latitudine între limitele precise pe care le prescrie. Cu cât această latitudine e mai redusă, frecvența cazurilor de încălcare a limitelor și a celor de insucces este mai mare.
În sens filozofic, norma e regula sau propoziția prescriptivă ce stabilește cum trebuie să acționeze o persoană, în condiții determinate, pentru ca intervenția să se bucure de o apreciere favorabilă.
Norma socială presupune o atitudine conștientă și activă, concretizată în alegerea unui anumit tip de comportament în cadrul anumitor limite; deci acțiunea oamenilor, deși se bazează pe conștiința și voința individuală, se desfășoară în cadrul unor condiționări complexe, în limitele cărora există o varietate de posibilități de opțiune, orientate astfel încât alegerea făcută să nu lezeze interesele generale ale societății sau ale unui grup social : alterum non laedere.
După G.Martz sau P. Raymond, între normele sociale și cele juridice nu ar fi nici o deosebire, făcându-se astfel abstracție de faptul că primele au un caracter obiectiv, în timp ce ultimele sunt o creație conștientă a oamenilor. Pe de altă parte, alți autori, sociologi ai Dreptului cum ar fi E.Ehrlich sau H.Levy-Bruhl consideră Dreptul ca fiind “ansamblu de reguli obligatorii ce determină raporturile sociale impuse în orice moment de grupul căruia îi aparține”, astfel încât normele juridice pot lua naștere la nivelul oricărui grup social.
Pentru o mai precisă delimitare și înțelegere a reglementării juridice a relațiilor sociale e necesară cunoașterea acțiunii și a altor norme, a reglementărilor de natură extraconjugală sau metajuridică, punând accentul pe analiza relației Dreptului cu Morala, aspect larg și îndelung cercetat în teoria dreptului.
Sistemul normelor sociale e alcătuit din următoarele categorii de norme: norme religioase, programe politice, reguli de bună-cuviință, normele obișnuielnice, norme tehnice, preceptele etice și normele juridice.
Secțiunea a II-a
Relația dintre norma juridică și normele religioase
Normele religioase apar ca ipotetice și condiționate, ele nefiind impuse printr-o autoritate rațională propice ; astfel, ele sunt comandate și formulate de divinitate.
Proiecte în retrospectivă istorică, multe norme sociale care aveau să fie asigurate prin forțe de constrângere a Statului- norme juridice- au fost inițial formulate ca precepte religioase. Astfel, precepte devenite ulterior norme juridice se găsesc în Coran în timp ce primele colecții de texte juridice, cum a fost Codul Hamurabi, conțineau multe precepte religioase. În general se poate spune că religia a constituit unele din izvoarele materiale pe treaptă inferioară a formării dreptului. De asemenea din punct de vedere al normelor juridice de origine religioasă, religia a contribuit la respectarea dreptului deoarece în cazul neconformării cu ceea ce se cerea prin acele norme, oamenilor le era teamă de pedeapsa forțelor supranaturale, divine.
Influența religiei asupra dreptului s-a manifestat și în Evul Mediu, pârâtul era chemat să lupte cu reclamantul, iar învingătorului i se dădea dreptate, pe considerentul că divinitatea nu ar putea ajuta pe cineva care nu are dreptate.
Mai mult, influența religiei asupra dreptului în timpurile moderne mai are încă reminescențe manifestate în statele creștine prin dreptul canonic mai ales în privința familiei aproape la fel cum era Shariatul în statele musulmane.
Există deci, principii ale Binelui și Justului acceptate ca revelație, fapt ce conferă dreptului un caracter sacru ce se sustrage oricărei discuții ; tot de aici ar rezulta autoritatea și caracterul divin al ștatului. În acest caz, în ordine teoretică, teologiei îi corespunde teocrația în ordinea politică.
Spiritul critic a fost cel care s-a împotrivit acestui apriorism dogmatic, încercând separarea științei și filozofiei de religie. În lucrarea sa « De jure belli ac pacis », prin afirmația că dreptul natural ar exista « chiar dacă Dumnezeu n-ar exista », Hugo Grotius nu apără ateismul, ci încearcă fundamentarea pur rațională umană a dreptului.
Teologismul simplu e prima formă prin care s-a încercat întemeierea dreptului pe divinitate, însemnând presupusul comandament al unei ființe supreme și dând ca răspuns al problemei justiției : «E just ceea ce e voit de zei ». Deoarece acest comandament ar emana de la o putere transcendentă, această teorie, față de cea a realismului nu lămurește asupra valorii și fundamentului intrinsec al dreptului, întrucât nici impunerea, nici apelul la voința unei divinități nu clarifică aceste probleme.
O a doua formă, mai progresistă, e cea a teologului semi-rațional, caz în care divinitatea nu comandă justiția după voie, ci după conținutul acesteia de adevăr, astfel încât însăși voința divină nu i s-ar putea sustrage.
Așadar, în timp ce în cadrul primei teze ceea ce e sfânt e astfel întrucât e comandat de divinitate, în cea de a doua ceea e sfânt e comandat de divinitate tocmai pentru că este sfânt, astfel spus sfințenia este anterioară comandamentului.
Teologismul semi-rațional reprezintă un compromis, o încercare de împăcare a exigențelor credinței cu gândirea speculativă. Nu este pur teologic deoarece caracterul adevărului superior divinității o contrazice în același timp, iar dacă ar fi în întregime rațional ar deveni o critică a teologismului.
Cu toate că prin definiție e absolută și superioară rațiunii, fiind acceptată doar de calea credinței, divinitatea nu constituie totuși un principiu rațional sau științific în sensul riguros al cuvântului.
Secțiunea a III-a
Relația dintre normele și programele politice
Statul reprezintă principala instituție politică superioară a societății cu rol de conducere acesteia. El reprezintă o modalitate social-istorică de organizare superioară prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrată întreaga societate.
Ca și component al formei statului, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire la raporturile dintre stat și individ, la modul concret în care statul asigură și garantează în volum și intensitate drepturile subiective din acest punct de vedere statele sunt clasificate în state cu regimuri politice democratice și state cu regimuri politice autocratice.
În opinia lui D. Gusti, sociologia este știința realității sociale, etica-știința idealurilor sociale iar politica este știința punerii în concordanță a realității cu idealul social. Dreptul pornește de la realitățile sociale pe care le reglementează, sensul acestora fiind dat de etică, ca sumă a idealurilor societății. Politica servește dreptului la îmbunătățirea sistemului său, politicul pune în concordanță realitatea cu idealul social prin intermediul reglementărilor juridice impuse societății. Pe de altă parte, sociologia permite dreptului nu numai o cunoaștere exactă a realității sociale, ci și verificarea eficienței aplicării legilor prin anchete de frecvență a faptelor și actelor juridice sau asupra opiniei publice.
Secțiunea a IV-a
Relația dintre normele juridice și normele de conviețuire
Preceptele bunei-cuviințe sunt elemente de fapt ipotetice și condiționate ce pot consta în precepte morale sau fără caracter imoral. După cum arată Eugeniu Speranția, calitatea acestor norme este dată de aprecierea reciprocă a persoanelor, exprimată prin „stima”, „respectul” ce și-l datorează unul altuia. Aceste norme pot contribui la întreținerea raporturilor interumane, mai ales dacă sunt dublate de motivații morale puternice. În aceeași societate organizată de Stat, normele juridice sunt aplicabile întregii societăți, dar segmente ale acesteia pot folosi în viața cotidiană maniere bune sau rele de comportare în societate.
Normele de bună-cuviință alcătuiesc sectorul cel mai important al normelor de conviețuire. În cadrul acestora din urmă mai intră și normele deontologice care depind de uzaje mai mult decât de morală sau de drept, nefiind creații imediate, ci formându-se treptat. În anumite momente normele deontologice pot fi colectate și însușite de o manieră activă într-o instrucțiune, statut.
Pentru respectarea unora dintre normele de conviețuire socială poate interveni, în anumite condiții o reglementare printr-un act normativ; astfel acea normă de conviețuire dobândește forță juridică devenind normă juridică.
Secțiunea a V-a
Relațiile dintre normele juridice și practicile obișnuielnice
Practicile obișnuielnice reprezintă o categorie importantă a sistemului normelor speciale, o categorie vastă de reguli sociale apărute odată cu minimul de reglementări în cadrul colectivităților umane. Obiceiul ocupă un loc aparte în cadrul izvoarelor juridice devenind chiar o formă de exprimare a dreptului. El are un caracter conservator, formându-se și apărând în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate și îndelungate a unei conduite devenite treptat o regulă intrate în viața și tradiția colectivității, pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere. De aceea, pe cât de greu se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai dificil el cade în desuetitudine.
În trecutul îndepărtat, precum și în Antichitate și feudalism, obiceiul era foarte important mergând până la reglementarea vieții de familie, rudenie, uzuri elementare sau vestimentare, până la cele privind producția și schimbul de mărfuri. Pentru că societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice, numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, ajungându-se la distincția dintre obiceiurile juridice și cele nejuridice. Devenit și recunoscut de către puterea publică ca normă juridică, obiceiul devine obligatoriu, încălcarea s-a atrăgând după sine aplicarea sancțiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică-cutumă devine izvor de drept.
Alături de obiceiuri, mai există și uzuri cu caracter convențional – un mod prin care părțile au înțeles să convină, după cum rezultă dintr-o practică dovedită – de exemplu uzurile comerciale. Din punct de vedere al tratamentului lor juridic având caracter convențional, uzurile trebuie dovedite în fața instanței, pe când obiceiurile pot fi direct invocate de instanță, ca un drept pozitiv.
Obiceiul e distinct de morală și de drept, potrivit lui K.Lorenz, prin natura s-a mai puțin rațională, decurgând din însăși spontaneitatea procesului de formare, pe când dreptul și morala presupun un proiect rațional urmând a fi realizat.
Despre obicei, D. Gusti spunea „în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislații: individul, Statul și societatea. Individul își creează o legislație a lui proprie de conducere prin așa-zisa obișnuință; Statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislația proprie pe care societatea și-o dă ei însăși, pentru ca să trăiască și să se dezvolte 1.
În societatea contemporană și modernă obiceiul continuă să existe, luând însă forma juridică într-o măsură mult mai restrânsă.
Secțiunea a VI-a
Relația dintre normele juridice și normele tehnice
Având în vedere cerințele comportamentului uman față de natură exprimate și întemeiate pe legiled spontan, ca urmare a aplicării repetate și îndelungate a unei conduite devenite treptat o regulă intrate în viața și tradiția colectivității, pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere. De aceea, pe cât de greu se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai dificil el cade în desuetitudine.
În trecutul îndepărtat, precum și în Antichitate și feudalism, obiceiul era foarte important mergând până la reglementarea vieții de familie, rudenie, uzuri elementare sau vestimentare, până la cele privind producția și schimbul de mărfuri. Pentru că societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice, numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, ajungându-se la distincția dintre obiceiurile juridice și cele nejuridice. Devenit și recunoscut de către puterea publică ca normă juridică, obiceiul devine obligatoriu, încălcarea s-a atrăgând după sine aplicarea sancțiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică-cutumă devine izvor de drept.
Alături de obiceiuri, mai există și uzuri cu caracter convențional – un mod prin care părțile au înțeles să convină, după cum rezultă dintr-o practică dovedită – de exemplu uzurile comerciale. Din punct de vedere al tratamentului lor juridic având caracter convențional, uzurile trebuie dovedite în fața instanței, pe când obiceiurile pot fi direct invocate de instanță, ca un drept pozitiv.
Obiceiul e distinct de morală și de drept, potrivit lui K.Lorenz, prin natura s-a mai puțin rațională, decurgând din însăși spontaneitatea procesului de formare, pe când dreptul și morala presupun un proiect rațional urmând a fi realizat.
Despre obicei, D. Gusti spunea „în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislații: individul, Statul și societatea. Individul își creează o legislație a lui proprie de conducere prin așa-zisa obișnuință; Statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislația proprie pe care societatea și-o dă ei însăși, pentru ca să trăiască și să se dezvolte 1.
În societatea contemporană și modernă obiceiul continuă să existe, luând însă forma juridică într-o măsură mult mai restrânsă.
Secțiunea a VI-a
Relația dintre normele juridice și normele tehnice
Având în vedere cerințele comportamentului uman față de natură exprimate și întemeiate pe legile naturii, normele tehnice au un caracter obiectiv, ________________________________________________________________
1 – D. Gusti – „Curs de etică”, București 1931- 1932
ele nedepinzând de voința omului, care nu le poate schimba, dar trebuie să le cunoască pentru a le folosi și instrumenta în mod corect, atunci când folosește un obiect din natură – de exemplu prelucrarea pământului după norme agrozootehnice, utilaje ce funcționează după anumite norme.
În ipoteza nerespectării normelor tehnice nu se va mai obține nici rezultatul tehnologic dorit fapt ce poate determina în numeroase cazuri și consecințe juridice.
În societatea modernă, industrializarea și computerizarea, folosirea și respectarea normelor tehnice e vitală pentru normalitatea activității umane și randamente sporite, astfel încât multe asemenea norme au devenit obiect de
reglementare juridică, de exemplu în domeniul ecologic, al circulației, al transportului, telecomunicațiilor, devenind deci norme juridice.
De asemenea, s-au înmulțit cazurile accidentelor de muncă datorită expansiunii industriale și a apărut „Teoria riscului” în materia responsabilității delictuale.
În fine, datorită regulilor tehnice sau cu caracter tehnic din cadrul diverselor componente ale sistemului normelor sociale, se pune problema existenței unor norme tehnice și în cadrul analizei complexului normativ juridic. Astfel, regulile de elaborare normativă, cu caracter metodologic sun norme de tehnică juridică. Majoritatea normelor de procedură (penală, civilă) au, de asemenea, caracter tehnic.
Secțiunea a VII-a
Relația dintre normele juridice și normele morale (etice)
Cercetând procesul istoric de apariție a dreptului, constatăm că acesta s-a desprins treptat din normele de morală și din obiceiuri, morala precedând astfel dreptul, după cum spune Guy Durand 1 „morala a servit totdeauna ca proto-legislație socială”.
Primii pași în conceperea raportului dreptului cu morala îl fac romanii care prin Celsus definiseră dreptul ca „ars boni et aequi”. Între preceptele dreptului roman se întâlnesc atât principii morale (honeste vivere) cât și precepte ale justiției distributive ( suum arique tribuere).
Deci, având ca valori fundamentale principiile Binelui, Justiției și Adevărului, valori la fel de bine apărate și promovate și de drept și de morală, de la început s-a pus problema analizei raportului drept și morală, a asemănărilor și deosebirilor dintre ele.
Cel ce a separat pentru prima dată din punct de vedere teoretic dreptul de morală a fost juristconsultul german Thomasius (1655-1728). De atunci și până astăzi problema continuă să fie discutată aprig de teoreticieni, unii susținând că morala are ca obiect forul interior al omului, pe când dreptul reglementează conduita sa anterioară. Dar, după cum remarca G. Ripert, dreptului nu-i sunt indiferente intențiile, el protejând nu numai corpul, ci și sufletele: „dacă dreptul nu se va mi interesa de îmbunătățirea morală a individului, el nu va mai juca rolul său în societate”2.
Mergând cu raționamentul în această direcție, P. Roubur ajunge la concluzia că „dreptul constituie etica obiectivă, iar morala etică subiectivă”.
Kant și-a adus contribuția în această problemă, relevând caracterul aprioric al legii morale, relevată de rațiunea practică în forma imperativului categoric. Această temă, considerată de Jhering „Capul Horn” al filozofiei dreptului, a fost diversificată mergând de la identificarea naturii normelor juridice și morale până ________________________________________________________________
1 – G. Durand – „Du raport entre le droit et l’etique”
2 – „La regle morale dans les obligations civiles” – 1925 pag. 10
la considerarea științei dreptului ca „teorie pură” a lui Hans Kelsen, făcându-se abstracție de influența moralei, politicii sau a altor factori extrajuridici asupra dreptului.
Juristul Georges Ripert considera ca neadevărată existența diferențelor de domeniu, natură și scop între norma morală și cea juridică, astfel încât prima pătrunde în drept prin intermediul concepțiilor etice ale legiuitorului sau atunci când legile juridice sunt lacunare, eventual contrare legii morale, de exemplu în dreptul civil : responsabilitatea juridică, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză, executarea contractelor.
Deci, ținând cont de existența unor legături universale, elementele de demarcație dintre norma de drept și cea de morală privesc atât finalitatea, cât și sfera de aplicabilitate a celor două categorii de norme.
În fapt, cvasitotalitatea juriștilor e de părere că există corelații foarte strânse între drept și morală, fiecare păstrându-și astfel identitatea. După unii autori chiar, asemănarea dintre drept și morală e atât de mare, încât se spune că dreptul e trunchiul cu rămurele în timp ce rădăcina e morala, pentru că în întregime dreptul se întemeiază pe morală, fapt despre care Mircea Djuvara spunea 1 : „Acolo unde o legislație juridică duce, din punct de vedere practic, la imoralitate, acolo putem fi siguri că ne aflăm în fața unei erori judiciare fie legislative, fie de interpretare.”
Numeroase norme cu un conținut identic au atât o natură morală cât și juridică, astfel fiind normele penale care cer persoanelor o comportare de respect față de viață, demnitatea, proprietatea altora sau dimpotrivă norme cu puternic conținut moral; de asemenea, forța dreptului se regăsește în aprobarea și susținerea sa morală. Cu atât mai mult, o înaltă moralitate în societate constituie sprijin și ________________________________________________________________
1 – vezi M.Djuvara – „Teoria generală a dreptului”, București, 1930, p.574
chezășie la elaborarea și respectarea normelor de drept, contribuind la o ordine de drept sănătoasă, în același timp orice injustiție fiind implicit imorală într-un stat democratic de drept. Pentru aceasta nu e indiferent dacă membrii societății respectă sau nu normele morale, fiindcă respectarea acestora contribuie la educația juridică a cetățenilor.
Se știe că sferele moralei și dreptului nu se suprapun perfect, cu toate că acțiunea lor coincide cu un domeniu destul de larg, deoarece sunt norme morale ce nu dețin relevanță juridică – relațiile de prietenie – și invers – normele cu caracter procedural etc.
Față de normele morale, norma juridică prezintă trăsături distincte. Relațiile sociale ce vizează buna desfășurare a raporturilor din societate sunt reglementate de norme juridice ce cunosc forme și mijloace specifice de transpunere în viață, neîntâlnite la normele morale. De exemplu morala cuprinde între preceptele sale pe cel ce îndeamnă pe oameni la o conduită loială, condamnând minciuna, prin dezavuarea socială sau blamul moral ce se abate asupra celui incorect, mincinos. Dacă această comportare mincinoasă afectează un interes legal ocrotit – mărturie mincinoasă, calomnioasă – dezaprobarea morală nu mai este suficientă, pe lângă ea intervenind sancțiunea juridică. Calitatea normelor juridice de a fi aduse la îndeplinire prin mijloace exterioare – exigibilitatea – reprezintă o caracteristică importantă a normei juridice.
În aprecierea acțiunilor, dreptul pornește de la aspectul exterior-fizic, în timp ce morala pleacă de la considerarea elementului interior-psihic, în funcție de scopurile urmărite. Distincția dintre faptele interne și cele externe stă la baza deosebirilor dintre drept și morală, fiind puse în evidență, în primul rând de Samuel Puffendorf, iar apoi de C. Thomasius. Primul în lucrarea „De jure naturae et gentium” (1672) afirma că prin rațiune dreptul privește viața prezentă și acțiunile externe, pe când morala se bazează pe revelație privind viața viitoare și având același obiect ca și religia. În „Fundamente juris naturae et gentium” (1705-1718), al doilea jurist, Thomasius consideră că diferența fundamentală dintre drept și morală, ideea de constrângere, aceasta fiind valabilă doar pentru prescripțiile juridice.
Același autor, în lucrarea sa „Sitteulehre” susține ca deosebiri, caracterul negativ al dreptului, spre deosebire de caracterul pozitiv al moralei, în primul caz operând principiul „ceea ce nu vrei să ți se facă ție, să nu faci altuia”, iar în al doilea vice-versa.
O altă deosebire ar fi faptul că din punct de vedere moral, omul poate avea obligații către el însuși, în timp ce din punct de vedere juridic nu poate avea. Astfel, la prima vedere obligațiile din drept ca oamenii să se instruiască, vaccineze, par a fi oricum obligații către ei înșiși, în realitate sunt obligații ale celorlalți oameni, ca rezultat la pactul solidarității umane.
Coercibilitatea este o altă diferență majoră între drept și morală, fiind proprie dreptului și înțelegându-se prin proprietatea de a constrânge la îndeplinire. Spre deosebire de norma morală, normei juridice îi aparține stabilirea unui raport bilateral prin care obligației unui subiect îi corespunde posibilitatea altui subiect de a pretinde îndeplinirea obligației. Dacă unul din subiecți violează, nesocotește obligația, celălalt are posibilitatea juridică de a respinge violarea.
Spre deosebire de morală, dreptul este mai bine determinat; dacă dreptul este ca o linie de hotar, în el nu sunt admise incertitudinile. Trăind îndeosebi în conștiința individuală, morala se găsește într-o stare difuză, nefiind formulată și fixată în coduri, ca dreptul.
În fine, se mai pot lua în considerare aspectele ce aparțin organizării interne a normelor juridice și a celor morale, precum și aspectele caracteristice formelor exterioare de exprimare a acestora.
Normele juridice sunt frecvent supuse unor operații de organizare, sistematizare și publicizare: intrarea și ieșirea din vigoare, principiile activității sunt în mod riguros precizate în privința normelor juridice. Dreptul e partea moralei ce stabilește temeiurile de existență între oameni, fără el neputând exista o societate. Și deoarece „Ubi societas, ibi jus” și „Ubi homo, ibi societas”, putem conchide „Ubi homo, ibi jus”.
CAPITOLUL II
NORMOGENEZA ȘI EVOLUȚIA NORMEI JURIDICE
Secțiunea I
Gnoseologia și axiologia arhetipului juridic
„Ubi homines, sunt mondi sunt”, spunea Cicero, referindu-se la necesitatea reglementărilor obligatorii pentru membrii unei societăți, odată cu constituirea acesteia.
În decursul stabilirii conținutului și sferei dreptului natural, s-a încercat desprinderea anumitor reguli de comportare cu caracter instinctiv, astfel Alfred Espinas a consacrat lucrarea „Les societés animales” 1877, diferitelor viețuitoare ce trăiesc în forme de organizare elementare.
Pe de altă parte, doar la om se constată reguli de conduită cu caracter conștient, atât în raport cu el însuși, cât și cu forțele supranaturale sau cu semeni lui, în scopul bunei conviețuiri în societate, care s-au cristalizat pe măsură ce gândirea umană a pătruns tot mai profund noțiunile antinomice de Bine și de Rău.
Odată cu desprinderea sa de natură, omul își determină propria existență și a competiției cu forțe cu care, pentru a nu le înțelegea, le atribuia o origine transcedentală.
Astfel prin constatarea dualității existențiale naștere – moarte; lumină – întuneric, omul ajunge la conceptul de echilibru universal, bazat pe principiile „Bine” și „Rău”. Atunci când era vorba de conlucrarea acestor două principii arhetipale sau de conflicte inconciliabile între acestea, omul a ajuns la ideea unei tranzacții. Astfel, de exemplu în concepția vedică ambele principii erau induse de Rudra, pentru ca ulterior să se facă o separație teologică Shiva – creația, Rudra – distrugerea; se ajunge la un alt stadiu al filosofiei, la o triadă între Shiva ca distrugător și Brahma ca și creator, apărând Visnnu – conservatorul.
De asemenea, în manineism, lumina spirituală divină – Binele – și bezna demonică a materiei – Răul sunt cele două principii egale care alcătuiesc lumea, de unde rezultă faptul că Răul inevitabil poate fi înfrânt doar prin înfrângerea întunericului de către partea lui de lumină spirituală divină, deci prin asceză.
Aceste antinomii au produs teama oamenilor în ceea ce privește sfârșitul vieții și al lumii, datorate unei înfruntări decisive între forțele binelui și cele ale răului și concretizate pentru oameni cu răsplătirea, pedepsirea sau purificarea lor.
Dualismul ca viziune despre lume se manifestă și prin caracterizare sau pesimism sau optimism a mitologiilor vechi. Așa, în timp ce mitologia e marcată de optimism, sensul ceremoniilor de iarnă fiind mulțumirea și bucuria de viață, mitologia germanică degajă pesimismul, prin faptul că nu există o disjuncție categorică între bine și rău.
Provenit de la interdicția de a se atinge de pomul cunoașterii binelui și al răului, păcatul originar consacra prin legenda sa biblică ideea că statornicirea binelui și a răului e un atribut al divinității: „Veți fi ca Dumnezeu cunoscând binele și răul” șoptea demonul șarpe Evei, încercând convingerea ei de avantajele încălcării interdicției. De aici rezultă și originea divină a primelor legături ca și „Decalogul” lui Moise, legile lui Solon. De altfel, și Plutarh în „De republica stoicorum”, spunea că „nu e cu putință să găsim un alt principiu sau altă obârșie a dreptului, decât în Zeus și firea care ne înconjoară; căci cu adevărat, de aici trebuie să purcedem, când vorbim despre bine și rău”.
Psihologul german W.Wundt1, luând în considerare particularitățile mentalității primitive, definește tabu-ul a fi „cel mai vechi cod de legi nescrise ale omenirii”. În legenda biblică a păcatului originar, primii oameni au fost supuși tocmai unei astfel de interdicții privitoare la fructul dorit.
Originea cuvântului „tabu” este polineziană, fiind corespondentul sacer la romani, aghios la greci și kodanse la evrei. În opinia lui Th. Northkote, în sens strict „tabu” exprimă caracterul sacru sau necurat al unei persoane sau lucru, modul de îngrădire rezultat din acest caracter și inviolabilitatea cu originea în încălcarea acestei interdicții. În sens mai larg există un tabu mai natural, produsul unei forțe misterioase atribuit unei persoane sau lucru, un tabu transmis, provenit tot de la „mana’’ conferit unei persoane, și tabu-ul ce deține poziția de mijloc între cele două.
Fundalitatea tabu-urilor este diferită. Astfel unele urmăresc protejarea persoanelor sau obiceiurilor de seamă împotriva vătămărilor; altele asigurarea celor slabi împotriva forței „mana”, a căpeteniilor există tabu-uri care înlătură primejdia legată de atingerea cadavrelor, asigură împotriva perturbării a unor acte importante din viață, apără ființele umane de furia zeilor sau dușmanilor, de asemenea apără copii mici sau nenăscuți care sunt amenințați atunci când părinții lor comit un lucru.
În cazurile de încălcare a tabu-urilor pedeapsa avea inițial un caracter intrinsec, urma apoi pedeapsa zeilor cu care tabu-ul era în contact și în cele din urmă pedeapsa societății.
„În felul acesta, cel dintâi sistem penal al umanității era acordat la tabu…” conchide W. Wundt2. Este de fapt o situație identică cu cea a păcatului ________________________________________________________________
1 – Volerpsihologie, II „Mythus und Religion” II pag. 300
2 – Ibidem
originar: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți”, urmând pedeapsa pentru neascultare prin pierderea vieții, deoarece „țărână ești și din țărână te vei duce”.
S. Freud explică aceasta prin considerente de psihologie în sensul că interdicția generează în om forțe care îl împing la încălcarea ei: „…forță magică atribuită tabu-ului se reduce la capacitatea acestuia de a-i aduce pe oameni în ispită1.
La fel Platon susține că teama de nu suferi o nedreptate îi face să suporte cu silnica constrângere de a urma cele drepte și că asta ar fi izvorul legilor. În același mod, Hugo Grotius remarcă: „oamenii mulți la număr dar slabi prin ei înșiși spre a nu fi oprimați de alți mai puternici s-au înțeles între ei să statornicească judecătorii și să se apere prin puterile lor întrunite”… continuând astfel: „Dar această grijă de a păstra societatea … și care se potrivește înțelegerii umane, este și obârșia dreptului în adevăratul înțeles al cuvântului și care în general privește: nerâvnirea la lucrul altuia, înapoierea lui dace află în mâinile noastre… îndatorirea de a îndeplini făgăduințele”2 .
O serie de vestigii arheologice, descoperite în așezări străvechi, reprezintă indicii asupra unor forme elementare de organizare și reguli de conviețuire, care constituie elemente ale dreptului în forme incipiente, larvare, apărute odată cu societatea omenească. Astfel, la noi în țară, de exemplu, așezarea de la Năbășești aparținând culturii Cucuteni dovedește o împărțire duală.
Din cauza numărului mic de izvoare, aceste structuri sunt în marea lor majoritate analogice, o dovadă aproximativă fiind comparația pe care Paul Vinogradovf o face cu populațiile aflate Intr-un stadiu de dezvoltare mai puțin avansat din ____________________________________________________________________________________________________
Totem și tabu 1991, pag. 46
De june belli ac Prolegomena 8, pag. 70
epoca noastră la unele dintre ele cu o organizare gentilico-tribală, destul de bine conservată fapt pentru care autorul se referea la un drept tribal1.
Secțiunea a II-a
Prototipul juridic și preistoria normelor juridice
Etnograful german S. Lips preciza: „Obârșia și dezvoltarea așezămintelor juridice ale omenirii ne sunt dezvăluite cel mai bine nu de popoarele cu istorie scrisă ci de dreptul cutumiar – obiceiul pământului – al populațiilor cu cultura cea mai veche și implici mai pecuitivă. Întreaga viață a acestor populații e pătrunsă de norme de drept2.
La baza dreptului obiceiului existent la aceste populații se află forța opiniei publice care, fiind bazată pe autoritate și religie supraveghea respectarea normelor de conduită între indivizi mai eficient decât acum, fiindcă „nu atât frica de pedeapsă cât și groaza de a se afla în conflict cu grupul din care face parte îl determină să se supună obiceiului și tradiției”, arată etnologul român N. Petrescu3.
În sistemele de drept primitive au existat principii de drept arhaice constante. În primul rând ca urmare a organizării colective a fost răspunderea colectivă principiu menținut și azi în cazul atingerilor aduse unui cetățean de către un stat străin, Se socotește ofensat statul ca atare, fiind în joc onoarea
________________________________________________________________
1 – „Princeps historiques du droit” 1924, pag. 71
2 – „Obârșia lucrurilor” 458, pag. 445
3 -„Primitivii”,1944,pag.240
întregii comunități naționale. Deci, în societățile primitive se manifestă în mod activ solidaritatea, dar și pasiv, astfel încât în Hupa și Dakota, de exemplu, putea fi pedepsit orice membru al comunității, sistem folosit și în vechea Eladă având ca urmare emigrări și fondări de colonii, sau în Albania unde a fost practicat până în secolul nostru, mai ales când rudele nu se desolidarizează de cel vinovat1.
Intenția cu care a fost săvârșită fapta e un alt principiu în materie de responsabilitate regăsit și în dreptul roman incipient, de unde rezultă existența lui într-o perioadă anterioară
Un principiu prezent în sistemele de drept incipiente, dar în societățile arhaice actuale, e acela al răscumpărării vinovăției: de exemplu la Kirgizi, un om vătămat primea din partea agresorului un cal și o haină; în cazul în care victima era o femeie însărcinată care pierdea astfel copilul, primea câte un cal pentru fiecare lună de sarcină, iar dacă era aproape de termenul sarcinii, câte o cămilă.
Prezentă la vechii, slavi și chiar în Orient, compezițiunea e principiul a cărei evoluție a început prin riposta directă la violență, dreptul celui mai tare, răzbunare, ajungându-se la „legea talionului”.
În domeniul probelor, în faza primitivă a dreptului, jurământul avea un caracter rudimentar, fiind însă eficace datorită mentalității participative a celor în cauză și credinței în forțele supranaturale. Astfel în tribul american Crow, dacă doi războinici pretindeau că au lovit cel dintâi un dușman erau puși să jure, hotărârea fiind luată mai târziu ; dacă între timp avea să se întâmple ceva cu vreunul dintre ei, faptul era socotit ca o dovadă că a jurat strâmb.
________________________________________________________________
1 – Vezi P. Vinogradovf, „Princeps historiques du droit”, 1924, pag. 72
Tot astfel de probleme, în astfel de moduri se regăseau și la vechii sciți1 .
La unele populații din Africa Centrală, iar mai târziu în Evul Mediu, sub influența popoarelor migratoare se manifestau ardaliile – judecăți divine – prin administrarea de otrăvuri în primul caz, Iar în al doilea caz, prin proba focului, a fierului înroșit, a apei a căldării cu apă fiartă precum și duelul judiciar în care va câștiga cel susținut de Divinitate. În Siberia jurământul se făcea prin implantarea unui cuțit și rostirea cuvintelor: „Să mă sfâșie ursul, dacă nu spun adevărul”, procedeu ce seamă cu „jurământul cu brazda în cap” din Țările Române:” Așa să mă apese, pământul după moarte dacă iau vreo brazdă de la cel îndreptățit”.
În ceea ce privește formularea acuzațiilor în cadrul comunității, se proceda cu discreție; spre pildă în Groenlanda, un băștinaș lezat de fapta altuia compune undin tobă povestește în mod hazliu întâmplările incriminate, cel vizat urmând să procedeze aidoma, confruntarea durând chiar ani de zile, până cedează vinovatul.
Exemple privitoare la practica judiciară propriu-zisă găsim la tribul american Ifugao, unde la un datornic ce refuză să-și plătească amenda, creditorul are dreptul să intre în casa lui și să ia pe ascuns un obiect de valoare cu condiția să-și lase în loc propriul cuțit, astfel fapta considerându-se furt; în alte cazuri o persoană cu bună reputație era aleasă arbitru, urmând să treacă apoi la fiecare parte, oferind apoi soluția.
În Africa și în Pacific societățile secrete Dukduk, Ukuku, Njaga, aveau rolul justițiar, adică de a urmări pe cel vinovat și de a-i aplica pedeapsa, astfel de atribuții moștenind societățile secrete moderne de tipul Sfintei Wehm,
________________________________________________________________
1 – ibidem pag 74
organizația revoluționară din interiorul Sinn Fein1 .
Relațiile intertribale erau înțelegeri încheiate de căpetenii care schimbau daruri-potlach, urmând ca în caz de conflict să se anunțe prin diferite semne sau la încheierea păcii să urmeze o procedură specială, de pildă fumatul pipei la amerindieni.
La populații ce se ocupau de munca creșterea vitelor, iar mai târziu în templele grecești, mexicane și în bazilicile creștine era semnalat dreptul de azil.
Putem aprecia că printre aceste norme apar și germenii dreptului, normele juridice începând să se distingă de celelalte norme, în primul rând prin natura deosebită a obligativității respectării lor prin recurgerea la forța colectivă a puterii publice ce se înjghebează ca ceva distinct, față de autoritatea morală a șefului de colectivitate, de exemplu.
Deci, apariția și formarea dreptului, odată cu aplicarea primelor norme juridice e un proces complex având ca dată de naștere însăși apariția lui homo sapiens, iar normele juridice care îl alcătuiesc sunt combinate cu obiceiurile, datinile și practicile religioase, fiind studiate în special de etnologia juridică.
Secțiunea a III – a
Evoluția istorică a tipurilor de norme juridice
Noțiunea de „tip de drept” are o valoare gnoseologică – după opinia lui Max Weber că un tablou de gândire – în selecția trăsăturilor socio-istorice
adiacente fenomenului juridic, în funcție de care se poate vorbi, ca tipuri istorice de drept, după cel incipient din perioada străveche de : dreptul antic, cu ________________________________________________________________
1 – S. Hutin – „Societățile secrete” 1991
subgrupe ca dreptul oriental dreptul roman, medieval, de exemplu dreptul european, dreptul islamic; modern, caracteristic instaurării economiei de piață; contemporan, care cu toate că are trăsături comune este tot mai influențat de principiile dreptului internațional.
Această clasificare istorică a tipurilor de drept, privind evoluția societății, este convențională clasificare a societății omenești, cea holistică arhaică distingând trei tipuri de societăți: preindustriale, industriale, postindustriale. Cu toate acestea se mai ține seama și de faptul că evoluția nu este aceeași în toate țările, ca urmare nici un tip de societate nu este omogen, pur.
Normele juridice în antichitate
În perioada sumeriană și sumeroakadiană (sf. mil. III î.Hr.) și babiloniană (încep. Mil II –sec. VI, î. Hr.) legiuirile – de exemplu ale lui Urukagina, rege în Lagos – privitoare la apărarea locuitorilor cetății erau fundamentate pe voința zeilor, în cazul de mai sus fiind inspirate de „sfaturile zeului Ningisu”. Astfel, dreptul regelui de a legifera apare în codul lui Namu (sf.mil. III î.Hr.) și în codul lui Lipit Istar (sec. XI, î. Hr.).
Codul lui Hammurabi sec. XVIII, î.Hr. reglementează relațiile contractuale, modalitățile de rezolvare a conflictelor, raporturile de producție și sancțiunile pentru faptele antisociale: „cine fură ce aparține divinității templului sau palatului, acel om va fi ucis”.
În dreptul asirian existau reguli de drept mult mai severe; astfel ruperea contractului obliga vinovatul la sacrificarea primului copil zeilor, căsătoria se realiza prin cumpărare, urmând ca femeia măritată să aibă o situație grea.
Primele scrieri juridice în Egiptul antic sunt „Învățăturile lui Ptahatep”, „Istorisirile lui Ipuser”, „Cartea dintre Horus și Set”, prima datând din timpul dinastiei a V a, zeii recomandând respectarea propriei condiții sociale, căci „cu coatele nu vei ajunge la nimic”. În cea de a treia scriere, în timpul dinastiei XIX e bănuită necinstea, „ justiția a fost înghețată în lumea de dincolo”.
În îndrumarul „Poruncile Rech-mi-ra” datând din dinastia a VIII–a, faraonul Tuthonis al III- lea dă următoarele instrucțiuni vizirului: „să ai grijă ca totul să fie făcut … după lege și nu uita să judeci cu dreptate. Este o hulă împotriva zeilor să te arăți părtinitor”. Chiar și „Cartea morților” prevede reguli referitoare la furt, omor, adulter, o abatere gravă fiind blestemarea regelui. Mai erau prevăzute dreptul țăranilor de a-și vinde sau amaneta pământul și interzicerea transformării vinovaților în sclavi.
Diodor din Sicilia consideră că legiuitorii de frunte în Egipt sunt faraonii Menes Sasychis, Ramses al II-lea și Bocoris1 .
Alături de culegerile ce cutume Damașastra în India veche ca scrieri juridice se remarcă Codul lui Apostamba din secolul IV, î.Hr, legile lui Manu din sec. III, î.Hr.
Legile lui Manu sunt principii mai vechi preluate de o școală de brahmani, obiectivul legiuirii fiind asigurarea poziției fiecărei categorii sociale: „Pentru ca lumea să meargă cum trebuie, brahma a creat pe brahmani, pe Kastryia, pe Vaisya și pe Sudra”, primii ocupându-se de religie, următorii de sectorul militar, respectiv de producție, iar ultimii să slujească celelalte caste.
În „Arthașastra”- sfaturile privitoare la organizarea statului în timpul dinastiei Maurya- se justifică tirania caracteristică acelei dinastii, se stabilește ________________________________________________________________
1 – P. Vinogradovf, „Princeps historiques du droit”, 1924, pag 76, și următoarea
fiecare sursă de venit a tezaurului; vămile, pedepsele precumiare, impozitele. În domeniul producției, în inexistența unei înțelegeri prealabile, lucrătorii primeau o zecime din valoarea produselor sau beneficiului.
„Cartea schimbărilor” (y-dzing), „Cartea despre armonia întunericului” (Intudzing), „Cartea veche” (Song-shu), din timpul dinastiei Zhon, sec. XVIII-XII î.Hr, continuate mai târziu de curentul daoist, sec. VII-III î.Hr., reprezintă începuturile gândirii juridice în vechea Chină.
Datorită stăpânirii apăsătoare a conducerii, curentul daoist, printr-o critică severă cere revenirea la egalitatea inițială. Astfel, o teză găsim la Confucius 551-79 î.Hr, iar la Mo-dzî există declarația fățișă că puterea suveranului vine de la popor.
Codul penal Ta-Tzing-Lii-Li reglementa în amănunt infracțiunile și pedepsele. Școala legiștilor Fa-dzia, sec. IV î.Hr. cerea înlocuirea legilor nescrise cu caracter de castă „li” cu legi scrise și echitabile „fa”; de asemenea se contesta dreptul celor de neam de a se autopedepsi după „codul onoarei”, în timp ce oamenii de rând erau judecați după alte norme, impunându-se astfel o lege universală „fa” obligatorie și nediscriminatorie.
Multe principii și norme referitoare la avere, categorii sociale, relații cu străinii, cuprind cărțile „Pontaleuh-lui” (torah) la vechii evrei. În „A doua lege” a Deuteronomului este confirmat caracterul divin al preceptelor prin spusele lui Moise: „Să nu adăugați nimic la ce vă poruncesc eu să nu vă scădeți nimic din ele, ci să vă păziți poruncile Domnului vostru așa cum vi le dau eu”. Ben Sira, în „Cartea înțelepciunilor”, sec. II, î.Hr, încearcă să stabilească puterea hierocratică și cea a marilor proprietari, îndemnându-i la severitate față de slujitori: „Pune să muncească pe rolul tău și vei avea odihnă…jugul și furia înconvoaie grumajii, iar pe cel netrebnic cazmale și bătaia”. Pe de altă parte mai târziu, curentul esenian a încercat ameliorarea situațiilor celor împovărați, cu îndemnul: ”Iubești munca, nu căuta să fi stăpân peste alții și nu lega prietenii cu puterea”, precept reluat apoi peste 1000 ani recomandând cârmuitorilor cunoașterea bună a supușilor pentru evitarea inechității și injustiției”1.
În Elada veche epopeea homerică se referă la trecerea da la structura gentilico- tribală la organizarea statală, considerată a fi voința zeilor ; „…numai unul să fie dintre oameni / Poruncitor și stăpân, numai cine va pricinui de la Zeus / Sceptru putem și legi de care s-asculte supușii”…., sunt spusele lui Ulise în „Iliada”.
Privitor la război, opiniile erau diferite numai în lupte „se vede cine-i bărbat și cine-i laș” spunea Idomeneu, în timp e Hesiod povățuia țăranii:”Ascultă de dreptate, iar de violență uită tot”. (Lucrări și zile).
Primii filosofi eleni se situau fie pe poziții aristocratice, fie adepți ai participării demosului în conducerea treburilor publice, aceștia din urmă fiind promotorii democrației incipiente .
Se remarcă în continuare străduința de fonda organizarea democratică a societății pe ideea de lege „nomos”. Cu toată aprecierea sofiștilor cum că actul normativ e relativ, el aparținând legiuitorului care poate decide: „…Asta e drept, asta nu e drept”, legile erau obligatorii pentru toată lumea datorită egalității dintre oameni, fiindcă „natura n-a creat pe nimeni rob”(Alkidomas).
Pe de altă parte reprezentanții aristocrației contestau aceste idei, susținând: „dreptul celor mai puternici să aibă mai mult decât nevolnicul”… „superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult”, după cum susținea Platon2.
De altfel, după concepția sa organizarea statului ar fi asemănătoare castelor din India, iar pentru eradicarea tendințelor egoiste e nevoie de o egalizare a averilor în cadrul unui comunism de repartiție și nu de producție.
________________________________________________________________
1 – Ibidem pag. 78, și următoarea
2 – Vezi “Gorgies”, pag483
În perioada elenistică, individul trece pe primul plan, lipsit fiind de sprijinul comunității se refugiază în utopii sau confrerii filosofice asemenea „Grădinii lui Epicur” unde dreptatea și armonia erau contracte încheiate de oameni în scopul de a nu se vătăma unii pe alții.
Fenon, reprezentant al stoicilor, declară că doar omul înțelept e cu adevărat lider, ideal fiind să aparțină „Cetății universale”, amestec de democrație, regalitate și aristocrație.
Primele legiuiri în Roma antică sunt cele ale legendarilor regi – leges regiae. Începutul Republicii coincide cu localizarea Dreptului, urmând ca principiile legiuirii „Lex duodecimii tabularum” să fie, ca și edictele pretorilor de mai târziu, afișate în forum. În elaborarea actelor normative se manifestă rolul adunărilor plebeene – leges-regatae – prin introducerea unor măsuri în interesul celor nevoiași. Supunerea în fața legii și idealul de justiție și de dreptate sunt constantele marilor juriști romani.
Ca și la vechii greci, și aici aristocrația consideră democrația ca o uzurpare a puterii care, de drept, ar trebui să aparțină celor de neam.
Vestitul orator Cicero admite existența dreptului natural cu legi care nu se schimbă – ne varietur -, iar privitor la forma de guvernământ adoptă formula stoică a îmbinării monarhiei, aristocrației și democrației, în frunte cu un „rector republicae” sau „princeps”, un cunoscător al artei guvernării. Aceste idei vor fi puse apoi în aplicare de către Octavian Augustus, care î anul 28 î.Hr. ia titulatura de „princeps rei publicae” și „princeps senatus”, iar mai târziu pe cea de „Augustus”.
În sprijinul tradițiilor vechi republicane erau Titus Livius, Snetoniu, în timp ce Seneca consideră monarhia naturală, dând exemplul albinelor, iar Pliniu cel Tânăr apără, de asemenea, autoritatea imperială.
În ceea ce privește juriștii, apărători ai imperiului erau Sabienii, dar își manifestau nostalgia față de trecut, în timp ce Proculienii, deși simpatizau cu Republica, închinau spre înnoire. Pe lângă obicei și lege, la izvoarele dreptului se adaugă în Roma antică edictele magistraților și constituțiile imperiale.
Contribuția romană la tezaurul juridic al antichității este încoronată de momentele juridice ale lui Justinian – Codul, Digestele, Instituțiile, Novelele, caracterizate de formalismul și duritatea destinate a introduce individul în societatea superior organizată la nivel de stat.
Normele juridice în Evul Mediu
„Corpus Juris canonici” este sistemul de norme juridice proprii creat de Biserică mai ales prin hotărârile soboarelor ecumenice, iar „Corpus Juris civilis” cuprinde legile laice trecute prin forma legiuirilor romano-barbare.
„De oficiis regiis”, a bizantimului Kakemmenas reflectă ideea că statul, legea, biserica, normele laice concordante cu cele religioase, arta omului politic de a face bine societății erau idealul guvernanților în Bizanț, iar mai apoi în Occident. Georgios Genistas Plethon din sec. XIV – XV, precum și adepții sectelor maniheiste au propus o reformă în sensul unei echitabile redistribuiri a bunurilor, în funcție de cei care le produc.
În lumea islamică Koranul, bazat pe precepte religioase consfințește inegalitatea socială, dreptatea între supuși. Mișcarea haridjiților din sec. VII și cea a mutaziliților din sec. IX au încercat combaterea abuzurilor păturii aristocratice.
După părerea unor filozofii, de exemplu Ibn Rosd, justiția nici nu ar trebui să existe, întrucât legile ar trebui să fie de bună voie respectate de oameni. Formalismul și duritatea destinate realizării divine în societate sunt caracteristicile dreptului de tip general.
Normele juridice în epoca modernă
În țările din Apusul Europei se înlătură îngrădirile feudale în scopul lărgirii economiei de schimb recurgându-se la argumentația dreptului natural în demonstrarea libertății ca stare naturală a omului. Prin „Acordul poporului” din 1647 se preconiza desființarea Camerei lorzilor, votul universal; John Lilburne și Gerard Winstonley cereau desființarea proprietății private, obligativitatea muncii și o organizare de tipul comunismului primitiv. Însă, până la urmă cea care s-a impus a fost monarhia constituțională, limitarea puterii monarhului față de care poporul avea drept de rezistență In caz de abuz justiția rezistându-și separația puterilor în stat. În statele nord – americane „Declarația de independență” de la 4 iulie 1776 cuprinde ideile lui J. Locke și ale filosofilor iluminiști francezi: egalitatea oamenilor, existența unor principii inalienabile – viața, libertatea, fericirea – pentru garantarea cărora oamenii instituie guverne.
Constituția de la 1787 opina pentru un stat centralizat cu limitarea participării la putere prin vot (cesitar), iar Th. Jefferson punea accentul pe suveranitatea poporului în cadrul unei republici democratice, făcându-se în acest sens zece amendamente la Constituție în anul 1791. În Franța, Montesquieu, adept al separației puterilor, și J.J. Rousseau, promotor al suveranității poporului în raport cu guvernarea sunt reprezentanți ai iluminismului, ale căror idei au intrat în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 și Constituția din septembrie 1791, în ultima, cetățenii putând fi activi sau pasivi, deci cu sau fără drept de vot.
Prin „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1793 iacobinii preconizau introducerea republicii democratice, înlăturarea censului electoral, limitarea averilor.
În anul 1804 împăratul a asistat personal la ședințele de elaborare a Codului civil pe baza dreptului roman acesta devenind opera fundamentală din care se va inspira întregul sistem al dreptului civil modern atât în Europa, cât și pe alte continente.
Caracteristicile tipului de drept modern sunt elasticitatea și raționalitatea în scopul asigurării manifestării plenare a individului în societate.
Normele juridice în epoca contemporană
Datorită dezvoltării societății europene după prima revoluție industrială și a deficiențelor mecanismului economiei liberale, la începutul secolului nostru au fost promovate în domeniul juridic „ideile solidariste” sub forma „dreptului social”, fapt ce a produs revizuirea spiritului individualist al legislației napoleoniene, iar în domeniul politic se manifestă tendințele statale intervenționiste ce duc la instaurarea regimurilor dictatoriale și totalitare de dreapta sau de stânga.
Se încearcă crearea de noi coduri, puse în concordanță cu ultimele rezultate de cercetare științifică.
După cel de al II-lea Război Mondial, din Răsăritul Europei va începe o puternică acțiune de creare a unui drept socialist, în timp ce în Occident se pune problema promovării principiilor generale, promovării drepturilor omului, de exemplu în „Charta Națiunilor Unite”.
Tot de tip contemporan este în evidență prin oscilația dintre rigorism și liberalism, în scopul stabilirii formelor noi de organizare socială. Datorită influenței tot mai pronunțate a dreptului internațional și a principiilor sale, dreptul contemporan, cu toate că tinde spre unele trăsături comune, se diferențiază în: dreptul societăților democratice cu economie de piață – unde intră și fostele țări socialiste aflate în tranziție spre economia de piață și statul de drept – apoi dreptul socialist în țările în care se mai menține încă, sistemul socialist, și în cele din urmă, dreptul țărilor în curs de dezvoltare sau al lumii a treia, care mai păstrează puternice elemente tradiționale sau religioase cum este, dreptul islamic, budist sau hindus.
CAPITOLUL III
CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ
Secțiunea I
Definiția și normele carcateristice ale normei juridice
Noțiunea
Norma de drept este elementul primar al oricărui sistem de drept. Ultima „cărămidă din care este alcătuit un edificiu juridic este regula de drept. Pe baza ei se alcătuiește întregul labirint juridic. La rândul lor, normele se grupează pe instituții de drept, instituțiile în ramuri, ramurile în forțe ale sistemului (drept public și drept privat), iar părțile în sisteme.
În termenii cei mai generali, norma de drept este o regulă socială obligatorie. În concepția lui J. Masquelin „potrivit cu definiția cea mai generală și cea mai obiectivă, regula de drept este orice precept investit cu forță obligatorie și care are ca obiect și nu numai ca rezultat de a crea drepturi și , corelativ, obligații care sunt modurile de creare a acestui precept, puterea sa și destinatarii săi. Același autor consideră că regula de drept este un fenomen natural și obligatoriu în orice grup uman organizat în comunitate, fie că este vorba de comunități naționale sau internaționale sau de comunități mai restrânse ca asociațiile de drept privat, comunitățile familiale sau profesionale. Și mai profund, regulile de drept nu iau naștere decât cu condiția ca oamenii să formeze un grup, nu numai printr-o participare cu anumite trăsături comune de ordin fizic, psihologic, sau social care zămislește o simplă solidaritate (ca membrii unei națiuni sau clase sociale) ci pe „baza unei societăți viabile care implică scop social
specific, organizare și ierarhie”, explică Jean Dabin1. Este necesară gradația: alteritatea (plan inter – individual), solidaritatea (plan comunitar), societatea (plan asociațional). Mai bine decât termenul „social”, care este general și vag, termenul „societar” cu tot barbarismul, redă sensibil genul grupării înfățișate. Și Dabin conchide că „regula de drept este regula care guvernează raporturile dintre oameni astfel grupați prin legături în exclusivitate societare”.
Același autor demonstrează cu o bogată informație științifică conexiunea dintre relația „societară” și regula de drept. Unde este drept acolo este societate (ubi jus ibi societas). Cine spune relație juridică spune deci relație societară: nu există drept decât acolo unde există societate organizată. Dar la fel de adevărat este și reciproca : unde este societate acolo este drept. Orice societate organizată reclamă o regulă de drept, în primul pentru a se constitui, funcționa. Astfel regula de drept nu mai este o simplă regulă a reporturilor dintre oameni luați ca atare, în afară de orice calificare sau aparență socială. Regula formează legea unui grup și stabilește condițiile de existență și exigențele pe dublul plan al constituirii grupului și direcția membrilor săi.
Într-o altă formulă, regula de drept conotează „instituția” în sensul de societate, de corporație. Instituția socială e rațiunea și fundamentul său; „instituția” dictează și veghează la respectarea ei. Instituțională prin natura sa, regula de drept este de altfel, ea însăși instituită în măsura în care rezultă dintr-o operație de fundamentare supusă procedurii; odată instituită ea devine la rândul său, instituție, în sensul de instituție – regulă, emanație a instituției sociale.
În concepția autorilor Mezeaud, pentru a înțelege ce este regula de drept, este necesar a se cunoaște scopul pe care ea îl urmărește. Din moment ce oamenii trăiesc unii lângă alții au nevoie de reguli de conduită.
________________________________________________________________
1 – a se vedea J.Dabin, „Theorie generale du droit”, Paris,1964, pag. 180
Cine pretinde că nu cunoaște nici o regulă s-ar exclude prin acesta el însuși din orice grup uman. Această ordine necesară se asigură prin regula de drept. Specific în concepția analizată e fundamentarea regulii de drept pe nevoia umană de securitate, nevoia de a ști ce poate face el și ce pot face alții, ceea ce trebuie să suporte din partea lor. Din moment ce o regulă există, oamenii pot acționa în prezent și pot cunoaște în viitor consecințele actelor lor. Fără reguli, oamenii sunt paralizați.
Originea divină a omului i-a conferit acest sentiment puternic care-i stăpânește întreaga conștiință: sentimentul de justiție. Omului îi „este sete de justiție”. El își înfrânează ușor dorința de libertate, din moment ce o regulă este justă și el înțelege că regula de drept satisface nu doar nevoia lui de securitate, ci, în același timp, nevoia sa de justiție.
La întrebarea ce este justiția, se răspunde că nu este vorba de justiția lui Dumnezeu, prea perfectă, pentru ca infinitatea logicii umane să-i descopere conceptul. Ci numai de ceea ce oamenii în devenirea și tentativele lor încearcă să se apropie de ideal. Această justiție imperfectă a oamenilor se simbolizează printr-o balanță a cărei talgere sunt în echilibru. Egalitatea în măsură. Ea constă, potrivit definiției celebre a juristului roman Ulpian, reluată de Părinții Bisericii, de a reda fiecăreia ce i se cuvine: „suum cuiquie tribuire”. Există o bogată doctrină în domeniu care se raliază la acest punct de vedere ce aparține lui Jean Dabin1.
În literatura juridică din țara noastră, conceptul de normă juridică este conturat în temeiuri clari în lucrări relativ mai vechi, Cât și în lucrări foarte recente de certă valoare științifică.
Au fost evocate unele definiții formulate expres, ca de exemplu: ”Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, ________________________________________________________________
Ibidem pag. 196
instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare e asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului”.
Definiția se completează cu evocarea scopului „și anume de a asigura conviețuirea socială evitând comportarea oamenilor în direcția promovării și
consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă”. Sau după alt autor (N. Popa) „norma juridică poate fi definită ca o regulă generală și obligatorie de conduită al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pa cale statală, în caz de nevoie prin constrângere”.
A defini o noțiune înseamnă a-i dezvălui conținutul. Este o operație logică care se realizează cu ajutorul genului proxim și a definiției specifice. Cert este că genul proxim rezidă în regulă de conduită socială , care înglobează reguli morale, politice, religioase. Urmează diferența specifică alcătuită tocmai din însușirile care deosebesc normele juridice de celelalte reguli care epuizează sfera genului proxim. Este vorba de caracterul general și obligatoriu de natură statală a regulai cu coloratul său imediat :impunerea ei, dacă este cazul, prin forța coercitivă a statului. Așadar, norma juridică poate fi definită ca fiind regula socială de conduită generală și obligatorie, elaborată, necunoscută sau acceptată de către stat și impusă, dacă este cazul, prin forța coercitivă a statului 1.
1.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
În literatura juridică nu există o consecvență cu privire la trăsăturile regulii de drept. Avem în vedere atât doctrina străină, cea franceză în special, cât și lucrările de referință din țara noastră. Elementul constant este acela de regulă
_________________________________________________________________________________________________________________
vezi Ghe. Lupu, Ghe. Andronic, „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina, Chișinău, 1997, pag. 114 și următoarea.
de conduită umană. Aceasta însă nu-i o caracteristică. Este genul proxim, care cuprinde și alte asemenea reguli, ca cele de morală, politice religioase.
Caracteristicile privesc diferențe specifice, conținutul propriu al conceptului de normă juridică.
Sub acest aspect, de la autor la autor întâlnim opinii deosebite sunt nuanțat deosebite. Domină opinia potrivit căreia aceste trăsături ar fi generalitatea, obligativitatea și caracterul coercitiv.
Georgio del Vecchio consideră că trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea și generalitatea. Alex Weill reține caracterul coercitiv, statal și abstract al normei de drept, cel din urmă implicând generalitatea, permanența și impersonalitatea. Într-o opinie din literatura de specialitate recentă a țării noastre se are în vedere caracterul statal, coercitiv, generalitatea și obligativitatea – Ghe. Lupu.
Într-o vedere sistematică Nicolae Popa dezvoltă patru caractere ale normei juridice:
general și impersonal;
tipic;
implicația unui raport intersubiectiv;
caracterul obligatoriu.
Norma juridică are un caracter general și impersonal.
Pentru a fi un etalon de conduită și a fi opozabilă în mod egal și continuu fiecărui individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz și impersonal destinatarilor săi. „Jura-scria Ulpianus- non singulas personas, sed generaliter constituuntur” (dreptul se rânduiește nu pentru fiecare om în parte,
ci pentru toți)1. Pentru acesta, norma juridică elimină concretul, particularul, ea fiind abstractă și abstractizând2.
Fiecare normă juridică este abstractizarea unei/unor relații și model pentru altă/alte relații
Din faptul că norma juridică are caracter impersonal și general decurge faptul de regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplică la un număr nedefinit de cazuri și de persoane. Norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare și apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard în funcție de care o anumită conduită este deficientă ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu de apreciere nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepțiile despre justiție, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată, valori al căror conținut cunoaște o evoluție și se poate modifica de la o societate la alta, de la o perioadă la alta. Ca atare normele juridice, ca întreg dreptul, se află într-o legătură organică în procesul dezvoltării istorice a țării respective. Despre caracterul general al normei juridice, G. Del Vecchio , afirma că „nu e numaidecât esențial”3, de fapt se poate concepe o nouă juridică stabilită pentru un anumit raport individual determinat. Aceasta se întâlnește doar în cazuri foarte rare, excepționale.
Referindu-se la caracterul general al normei juridice, consideră că ea procedează prin abstracție la fixarea tipurilor; cu alte cuvinte ea se referă la o întreagă clasă sau serie nelimitată de cazuri și nu la persoane determinate.
Acest caracter cere ca norma juridică să aibă în vedere ceea ce se întâmplă în viață mai des, ceea ce corespunde cursului ordinar al lucrurilor.
_________________________________________________________________________________________________________________
1 – vezi Ulpianus ,„Digeste 3”, Libro I regulorum 1,7;
– T. Gânju, „Lumea morală”, Ed. Științifică și enciclopedică, 1984, pag. 116
– vezi G. Del Vecchio, „Lecții de filozofie juridică”, traducere S. C. Drăgan, București ,1993.
Dreptul creează un fel de medie, de clasă generică, întemeindu-se pe caracterele uniforme și lăsând la o parte cazurile specifice.
În realitatea concretă totul e divers, fiecare fapt nou e alcătuit din elemente proprii, care-l deosebesc de orice alt fapt, chiar aparent asemănător
În fiecare individualitate, chiar de lucruri, există ceva ce nu poate fi definit, ce nu se poate exprima (cum spuneau Scolasticii) care constituie tocmai individualitatea cazului.
Strict vorbind, nu există în concret două contracte sau două testamente identice.
Și totuși, față de această nemărginită varietate, dreptul își fixează schemele sale, care trebuie să cuprindă în mod uniform o serie întreagă de cazuri. Dreptul procedează prin determinări care uneori au de-a dreptul cava mecanic în ele, fără a putea avea în vedere împrejurările concrete ale fiecărui raport particular de viață. Norma se prezintă ca premisă majoră a unui silogism, iar cazul ca premisă minoră, căreia trebuie să i se aplice premisa majoră. Toate aceste a constituie o necesitate. Norma juridică, trebuie să servească de temei pentru reglementarea raporturilor viitoare, nu poate fi stabilită decât sub formă generică. Norma trebuie să preceadă cazul; și dacă trebuie să-l preceadă atunci , în mod necesar trebuie să facă abstracție de elementele accidentale, de care însuși cazul va apărea din când în când însoțit. Se poate spune, deci, că siguranța ordinei juridice e condiționată de rigiditatea abstractă a normei. Pentru a se ajunge la o justă aplicare a normei se cere ca interpretul să-i caute interesul intrinsec, adică să nu se oprească la litera legii, ci să-i descopere înțelesul propriu, spiritul ei. Deseori înțelesul propriu al normei trece peste intenția indivizilor care au formulat-o. Astfel când se fixează o normă, nu se poate prevedea fiecare aplicare pe care o va avea în viitor; juristul trebuie să despartă ceea ce este esențial, adică important din punct de vedere juridic de ceea ce nu este ca atare- în acest domeniu poate să-și exercite agerimea și sensul său juridic. Del Vecchio susține că aplicarea mecanică a legilor s-ar traduce în cea mai mare injustiție, el considerând necesară folosirea echității, ca pe un corectiv al generalității legii, adică o specie de justiție mai bună decât cea legală.
Norma este menită să se aplice, în principiu, la un număr mare nelimitat de cazuri. În principiu, normele juridice se realizează prin aplicarea și respectarea lor repetată, continuă, ori de câte ori sunt prezente condițiile, ipotezele pe care ea le are în vedere.
Norma juridică este de asemenea și impersonală, aceasta subliniind faptul că norma juridică nu se adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite și identificate ca atare. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează numai o anumită categorie de persoane, ca de exemplu cei ce se încadrează într-un anumit statut social cum ar fi cel de: alegători, funcționari publici, proprietari, chiriași, pensionari, etc. Bunăoară, se poate spune că unele norme constituționale care privesc drepturile omului și libertățile fundamentale se adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei țări, atât cetățenilor cât și străinilor sau apatrizilor.
Dar, sunt norme care se adresează numai persoanelor fizice, cetățeni ai țării respective, altele care se adresează numai cetățenilor străini care domiciliază sau se află temporar pe teritoriul țării și altele care vizează numai apatrizii. Sunt, de asemenea, norme care se adresează unor categorii de cetățeni în funcție de statutul lor civil. De pildă, Codul familiei are în vedere relațiile familiale, Codul muncii, relațiile persoanelor încadrate în muncă, norme care reglementează situația pensionarilor, se adresează acestora, etc. Există așadar, grade diferite de generalitate a normelor juridice.
Sunt importante unele aspecte atunci când avem în vedere normele juridice care prevăd anumite reglementări pentru o organizație, o instituție sau
un organ de Stat1. De exemplu, normele juridice care reglementează activitatea și structura organelor statului și prevăd, bunăoară, anumite competențe pentru președintele țării, pentru Parlament, pentru Guvern, inclusiv pentru președinții celor Două Camere sau pentru primul ministru.
Aceste norme au un caracter general și impersonal pentru că nu sunt vizate anumite persoane fizice care ocupă aceste funcții, ci se adresează instituției adică indiferent de identitatea persoanei care ocupă această funcție. Parlamentul, Președintele României, Guvernul sunt reglementate în Constituție, ca instituții, indiferent de alcătuirea lor nominală.
Așadar, toate normele care privesc reglementarea structurii și activității într-un domeniu oarecare (al justiției sau al unui minister), au un caracter general și impersonal pentru că ele se aplică de o manieră permanentă, fără considerarea persoanelor care compun aceste organe.
Plecând de la caracterul general al normei juridice, Hegel caracteriza norma ca o determinare universală care trebuie aplicată în cazul concret.
Norma juridică are un caracter tipic
Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduită, norma de drept urmărește o reducere și egalizare a însușirilor semnificative a relațiilor sociale și izolarea, neconsiderarea diferențelor individuale nesemnificative. Formarea tipului de conduită și grija pentru acceptarea sau impunerea sa în practica relațiilor sociale se realizează în vederea codificării acțiunii, a uniformizării sale, a modelării acesteia în raport cu un înțeles social legalmente protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o normă juridică, legiuitorul caută generalul, ceea ce este universal într-un mănunchi de relații ________________________________________________________________
1 – vezi G.Vrabie, Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, ed. Ștefana Procopiu, Iași, 1993, pag. 95
sociale și în raport de acestea formulează tipicul conduitei. Subordonarea față de conduita tip prevăzută în norma juridică reprezintă o cale importantă de realizare a socializării individului, de învățare a modului social de existență. Dreptul va putea stabili cu exactitate principiile formalizate ale conviețuirii sociale dacă va lua în considerare, cu ocazia fixării variantelor de comportament, a tipului de conduită, a mecanismelor psihosociale complexe implicate în procesul devenirii social-umane a individului, a cooperării în societate.
În realizarea tipului de conduită, legiuitorul pleacă și de la alte dat-uri, cum ar fi: înclinația spre dependență a individului și nevoia sa de supunere față de norme. Înclinația spre dependență, este explicabilă și determinată de eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creează tendințe de conformism ceea ce implică atât conformitatea cu legile, cât și conformitatea cu ceilalți (legea „imitației”- G. Tarde)
Norma juridică în raport intersubiectiv
Norma juridică nu este doar o prescripție general-abstractă și tipică; ea imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerțul juridic. Fără această imagine a legăturilor social-multiple, a infinitului contact social, norma juridică nu și-ar găsi rațiunea suficientă de a exista. Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relație. În acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept, evidențiat și de G.Del Vecchio. Un asemenea caracter este prezent și atunci când, pe baza normei de drept, iau naștere acte juridice unilaterale întrucât și în acest caz sunt avute în vedere relații, legături. Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei și de cea de reciprocitate.
Afirmarea unei persoane în planul comerțului juridic implică o permanentă limitare reciprocă față de celelalte subiecte, o obligație posibilă a unui subiect față de altul. Este ceea ce în filozofie se redă printr-o expresie sugestivă: omul se petrece în limită 1. Afirmarea limitei proprii are loc prin conectarea la limita altui individ.
Ființarea socială solicită fiecărui individ să fie concesiv, uneori, cât privește anumite relații, această conduită concesivă este impusă sub sancțiunea pedepsei de către norma juridică. Se observă faptul că alteritatea și reciprocitatea normei de drept sunt determinate de alteritatea individului adică acea distanță calitativă care separă existența de subiectivitate, proces în care are loc, pe baza normei juridice, plierea individului pe obiectivitatea vieții în comun.
Norma juridică obligatorie
Norma juridică intervine în domenii esențiale ale societății, domenii care fie că sunt contingente guvernării, fie că privesc ființarea socială, publică sau privată, a individului. Norma juridică conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalități. Obligativitatea comandamentului juridic urcă până la imperativ în domeniul dreptului public și coboară până la permisie în dreptul privat. Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia necesitatea asigurării ordinii sociale.
Pentru a-și îndeplini acest scop, norma juridică trebuie să îndeplinească anumite condiții: să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății, să fie recunoscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei, în temeiul conștiinței caracterului său necesar 2 .
________________________________________________________________
1 – vezi T.Gânju, op.cit., pag 112
2 – a se vedea M.Djuvara ”Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”, B.U.D., București 1935, pag. 45
Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridică se bucură de exigibilitate (are garanții exterioare, statale de asigurare a traducerii în viață
eventual prin constrângere).
În acest scop nu este suficientă forța ce o impune; această forță trebuie să fie o forță eficace și legitimă. În baza acestor trăsături, norma juridică apare ca o regulă de conduită umană pe care societatea ne poate constrânge să observăm într-o presiune exterioară mai mult sau mai puțin intensă. Caracterul de poruncă statală a normelor juridice face din acestea norme irefragabile.
Obligativitatea normelor juridice înseamnă, în acest sens, că ea va fi asigurată prin constrângere exterioară, prin sancționarea juridică.
„Niciodată scria Sofocle, nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”. Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizări:
obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin. Astfel, o normă cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca și o normă juridică cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie normativă a organului administrativ local.
obligativitatea normei juridice nu rezultă nici din frecvența aplicării în viață a normei juridice, întrucât există norme care se aplică des sau foarte des, așa cu există norme ce se aplică rar sau foarte rar;
Fără acest caracter general obligatoriu, imperativ, esențial pentru norma juridică, aceasta s-ar pierde însăși sensul existenței sale ca normă socială distinctă, în societatea și multitudinea normelor sociale. Referindu-se la acest caracter al normei juridice G. del Vecchio, arată că simpla afirmație a unei stări de fapt nu are caracter juridic, „Modul indicativ nu există în drept-scrie el-și este folosit în coduri sau legi, el are, în realitate, un sens imperativ 1.
____________________________________________________________________________________________________
1 – Georgio del Vecchio, „Philosophie du Droit’, Paris, 1959, pag. 28
Există anumite norme juridice în care regula de conduită nu apare atât de evident ca un anumit comportament, ci se manifestă sub forma stabilirii unor principii cu caracter general, a dreptului. Totodată există unele norme care definesc un anumit concept sau care stabilesc atribuții pentru un anumit subiect de drept.
Numeroase acte normative și în primul rând Constituția conțin unele prevederi da principiu, prin care sunt consființite unele realități ale vieții social politice sau prin care se stabilesc anumite formalități, țeluri ale activității de stat.
De exemplu Titlul I al Constituției României intitulat „Principii generale” definește caracteristicile și principiile fundamentale ale statului român.
Astfel se arată că România este un stat de drept, social și democratic, național, suveran, și independent , unitar și indivizibil, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, dreptatea și pluralismul politic sunt valori supreme. Aceste prevederi sunt mai mult decât simple norme obligatorii, sunt norme care consființesc principii ce călăuzesc și dau coloratura întregului nostru sistem de drept, întregului sistem social politic al țării.
Asemenea norme-principii se întâlnesc și în alte acte normative, referitoare la un anumit domeniu. De exemplu, multe coduri sau chiar legi încep într-un capitol intitulat „Dispoziții generale”, care stabilesc anumite principii ce guvernează toată materia, toate celelalte norme vor trebui aplicate și interpretate după aceste principii.
Norme . Definiții.
Există frecvent situații când într-un act normativ se definesc anumite concepte . De exemplu, în codul familiei este definită rudenia, concept pe care altfel, fiecare l-ar putea interpreta în felul său. De aceea, pentru a-i da un înțeles unic în întreaga legislație, codul definește acest concept. Aceste definiții au și ele un caracter normativ, interpretarea normelor e o relație cu acest concept și trebuie se țină seama de sensul ei ce i s-a dat prin definiția din legea respectivă.
E de remarcat, de asemenea, specificul normelor prin care se stabilesc competența, atribuțiile sau sarcinile unor organe. De exemplu, în capitolul II al Hotărârii Guvernului României nr. 522/1991 privind organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului se stabilesc atribuțiile acestui minister. Apare astfel modalitatea în care se reglementează activitatea unui organ de stat stabilindu-i-se cadrul juridic de îndeplinire a atribuțiilor ce le are. Aceste norme au caracter general pentru că aplicarea lor e continuă, nu se epuizează printr-o singură aplicare, pentru că organul respectiv funcționează o perioadă de timp nedeterminată, iar atribuțiile ce-i sunt stabilite se aplică prin acte juridice concrete, individuale.
Trăsătura normei juridice de a avea aspect general prezintă unele particularități în cazul actelor normative bugetare.
Prin însăși natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie stabilească sarcini și prevederi concrete exprimate în cifre privind elementele bugetului (venituri, cheltuieli).De aceea, normele juridice cuprinse în legile bugetare, au caracterul u or sarcini, stabilind un cadru precis In limitele căruia se desfășoară activitatea financiară a organelor de stat și într-o anumită măsură și a altor persoane juridice și cetățenilor.
Secțiunea a II-a
Aspecte comparative între norma juridică și actul juridic individual
În doctrina bugetară curentul normativist al lui Kelsen nu face distincție între actul normativ și cel individual considerând că ambele sunt norme juridice.
În concepția sa acestea pot avea un grad mai mare sau mai mic de generalitate mergând până la actul individual care-și pierde caracterul general. Acest punct de vedere nu este împărtășit nici de numeroșii juriști burghezi reprezentând diferite curente. Astfel, Paul Roubier respinge expresia de „regulă individuală’ ca fiind generatoare de confuzii pentru că actul normativ prin definiție nu poate avea decât caracter general și abstract.
În doctrina juridică a acestui sfârșit de secol aproape unanimitatea autorilor este de acord că norma juridică nu poate include în sine actul individual. Elucidarea acestei probleme are o mare importanță atât teoretică, cât și practică. Din punct de vedere teoretic ea vizează chiar noțiunea dreptului pentru că a admite înglobarea actelor individuale în categoria normelor juridice ar însemna să se schimbe însăși noțiunea dreptului, conceput ca ansamblu al normelor juridic, prin includerea în drept a nenumăratelor acte concrete care nu sunt decât acte de aplicare a dreptului. Aceasta ar determina, la rândul său, ștergerea diferențierii dintre elaborarea și aplicarea dreptului, dintre organele corespunzătoare și transformarea tuturor organelor în organe de elaborare. De asemenea, ea ar impune revizuirea concepției cu privire la izvoarele dreptului în cadrul cărora ar trebui incluse și nenumăratele acte individuale.
În principiu, distincția dintre actul normativ și cel individual pornește de la teza potrivit căreia actul normativ conține reguli de conduită cu un caracter general, adică reguli care nu se adresează unei persoane concrete și au aplicabilități repetate, pe când actul individual reprezintă o dispoziție ce vizează o persoană anume determinată și cu privire la o acțiune concretă.
Între norma juridică și actul individual există unele trăsături comune, după cum există însă și deosebiri calitative. Atât norma juridică cât și actul individual prescriu o anumită comportare în forma stabilirii unor drepturi sau a unor obligații în conformitate cu voința de stat fiind apărate în realizarea lor la nevoie de forța coercitivă a statului. Numai că norma juridică are caracterul unei reguli generale, ea este un etalon, o măsură după care trebuie să se ghideze oamenii în acțiunile lor de fiecare dată când se găsesc în ipostaza, pe când actul concret se referă la o situație individuală. Este vorba în ultimă instanță de un raport general-particular. Actul individual este un act de aplicare, el concretizează prevederile normei juridice în anumite situații și cu privire la anumite persoane determinate. Norma juridică are nevoie, în principiu, de un act individual , la rândul său acesta nu poate fi editat decât în baza unei norme juridice. Cu alte cuvinte, în general conduita prevăzută de norma juridică se realizează prin intermediul unui act individual care, având valoarea unui fapt juridic dă naștere, modifică sau stinge unele raporturi juridice concrete.
S-a spus (I. Ceterchi) în general, pentru că nu întotdeauna înfăptuirea dreptului pretinde un act concret de aplicare și naștere a unor raporturi juridice concrete. De pildă respectarea interdicțiilor normelor penale reprezintă o realizare a acestora fără acte de aplicare și raporturi juridice concrete1. Prin urmare actul individual este o concretizare a actului normativ general.
În distincția acestor două categorii de acte se pot utiliza două procedee: Unul- care poate fi numit material – care urmărește să realizeze această distincție prin analiza trăsăturilor calitative deosebite ce caracterizează fiecare dintre aceste acte și, altul – ce ar putea fi numit formal – care pornește de la aprecierea actului în funcție de forma sa și de organul de la care emană.
Urmărind procedeul formal doar practica și doctrina încearcă să facă unele delimitări în acest sens, este firesc că în forma aceluiași act (lege, hotărâre guvernamentală), să se întâlnească acte individuale, ba mai mult, ca unul și același act să conțină atât norme generale cât și dispoziții concrete. De aceea, procedeul formal nu poate servi decât în subsidiar și în complementar la distincția cercetată, rolul hotărâtor avându-l analiza materială a conținutului
_________________________________________________________________________________________________________________
1 – a se vedea I. Ceterchi „Unele aspecte privind noțiunea normei juridice”, R.R.D. nr. 2/1969
actului. În numeroase situații caracterul general al actului este neîndoielnic deoarece caracterul general și impersonal al dispozițiilor sale sunt evidente. În condițiile normelor bugetare și a celor care stabilesc competența, atribuțiile sau sarcinile unor organe, saltul de la general la particular este mai dificil de realizat.
Astfel, în Constituție se găsesc capitole referitoare la Parlament, Guvern. Prin legi se reglementează activitatea ministerelor , a altor organe centrale ale administrației de stat, justiției, consiliilor locale, problema punându-se la demonstrarea caracterului normativ al acestor dispoziții care în fond se referă la un subiect de drept colectiv – organe sau organizații – în nici un caz de un subiect de drept persoană fizică. Unele dintre aceste organe prin însăși natura lor nu pot fi reglementate generic fiindcă sunt unice. De exemplu, există un singur Minister al Educației Naționale sau de Interne, o singură Curte Supremă de Justiție, etc.
Anumite dispoziții generale referitoare la ministere se vor referi la toate aceste organe, dar unele dispoziții mai puțin generale decât primele care se referă la un anumit minister doar vor avea în mod inevitabil un subiect concret.
Dispoziții referitoare la organizarea și funcționarea unui organ concret de stat (Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului) au un caracter normativ pentru că ele se aplică nu o singură dată, ci continuu, pe un teren nedefinit, în principiu și sunt obligatorii indiferent de persoanele care între timp s-ar găsi în diferite funcții în cadrul acestui minister.
Atunci însă când subiectului căruia i se adresează un act juridic este concret dar și dispoziția ce i se dă este de natură a se realiza o singură dată, printr-un singur act după care ea rămâne fără obiect se pune problema dacă ea poate fi considerată normativă sau are caracter de act individual chiar dacă e cuprinsă într-un act normativ de organizare. În ordonanțele de modificare a organizării unui minister sau a altui organ de stat într-un articol final se prevede republicarea actului așa cum a fost el modificat. Aici e vorba despre un act individual deoarece se adresează unui subiect concret și se epuizează printr-o singură acțiune – aceea de republicare.
Sunt situații în care aceeași dispoziție se adresează unor organe definite în mod concret, iar altora în mod generic. De pildă Decretul 328/1966 privind circulația pe drumurile publice prevede că Ministerul de Interne și consiliile Județene și al Municipiului București vor lua măsuri pentru popularizarea regulilor de circulație în rândul tuturor persoanelor care folosesc drumurile publice și în acest scop, vor prevedea în planurile anuale fondurile necesare. Este necesar faptul că această dispoziție are caracter normativ nu doar pentru Consiliile județene denumite generic, ci și pentru Ministerul de Interne, organ individualizat.
Pentru delimitarea actelor normative de cele individuale este necesar a fi specificate și unele trăsături ale acestora din urmă. Astfel, toate actele care se referă la o persoană fizică concretă (numire, revocare, decorare) au un caracter individual și deci nu pot fi considerate norme juridice. De asemenea, hotărârea de înființare a unei instituții, actul prin care se acordă o autorizație de construcție, au caracter individual. Dacă actul respectiv cuprinde și unele norme de organizare și funcționare, acestea au deja caracter de reglementare (I.Ceterchi). Actele individuale pot fi considerate și acte de aplicare, date întotdeauna în baza unui act normativ având totodată drept consecință nașterea, modificarea, stingerea unui număr de raporturi juridice concrete.
Prin urmare, normele juridice se pot manifesta sub forma unor precepte de conduită, a unor principii caracteristice dreptului, a unor reguli generale de ordin financiar sau a unor reglementări referitoare la un anumit organ.
Normele juridice își realizează rolul lor de reglementare nu în mod izolat, ci în împletirea și interdependența lor, în cadrul instituțiilor, a ramurilor și sistemului de drept în întregul său.
CAPITOLUL IV
STRUCTURA ȘI CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
Secțiunea I
Structura normei juridice
Aspecte generale
Conceptul de normă juridică face parte din ansamblul de noțiuni și categorii ale gândirii juridice, prin intermediul cărora realitatea este explicată. Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită cerută subiectului în circumstanțele date și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție.
Luând cunoștință de normă, subiectul va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de normă, va refuza un scop interzis de prescripție normativă abținându-se de la acțiune sau, dimpotrivă își va asuma riscul sancțiunii eludând prescripția sau încălcând-o. Toate aceste elemente condițiile, conduita, sancțiunea, alcătuiesc elementele normei juridice denumite și structura normei juridice1, ce apare ca o legătură între elemente. Această structură apare atât într-o formă statică dar și într-una dinamică, internă, externă.
________________________________________________________________
1 – a se vedea: – I.Ceterchi „Despre structura internă a normei juridice”, R.R.D. nr. 7/1969;
G.Boboș, op. cit., pag. 129; O.Ionescu „Considerațiuni asupra normei juridice”, Iași 1933, pag. 88
I.Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 57-61
1.1 Structura logico-juridică a normei juridice
Structura logică a normei juridice alcătuiește partea statică, internă și stabilă a normei. Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită din următoarele elemente: ipoteză, dispoziție și sancțiune.
Această componență trihotomică corespunde concepției logice potrivit căreia orice regulă sau prescripție, pentru a avea semnificația unei norme de drept trebuie să prevadă împrejurările sau condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită, apoi care este conduita prescrisă în acele împrejurări, în fine, ce se întâmplă dacă nu este urmată acea conduită.
Asupra problemei structurii normei juridice în teoria generală a dreptului nu există un punct de vedere unitar: unii autori au în vedere structura trihotomică, iar alții consideră ca obligatorii doar două elemente: ipoteza și dispoziția sau dispoziția și sancțiunea.
Analiza normei juridice duce la concluzia că structura acesteia este complexă și nu se poate fetișiza și generaliza în orice domeniu formula: ipoteză-dispoziție-sancțiune pe baza căreia orice normă se alcătuiește după schema „dacă… atunci… altfel”1.
Este fără îndoială că toate normele juridice există și acționează în anumite condiții prevăzând o comportare a cărei respectare atrage după sine aplicarea unor sancțiuni. Dar caracterul complex al normelor, îmbinarea în cadrul diferitelor instituții, ramuri de drept nu face posibil, și nici necesar ca fiecare normă să aibă o alcătuire după schema trihotomică. Dialectica interdependenței normelor juridice determină ca însuși sensul celor trei elemente ipoteza, dispoziția, sancțiunea să se schimbe în funcție de unghiul în care e analizată norma.
_________________________________________________________________________________________________________________
1 – a se vedea I.Ceterchi „Despre structura internă a normei juridice”, R.R.D., nr. 7/1969
Prevederea care dintr-un anumit unghi și dintr-o anumită normă are valoare de ipoteză poate deveni dispoziție în cadrul altei norme, după cum și dispoziția dintr-o normă poate deveni sancțiune, în alt caz și invers. Aceasta în funcție de organul de pe poziția căruia este privită o normă. Nu trebuie scăpat din vedere și faptul că pot exista mai multe dispoziții care să se aplice în aceleași ipoteze precum și invers, sau că aceeași sancțiune poate să fie prevăzută pentru mai multe norme.
Normele juridice principii, normele care stabilesc sarcini sau cele referitoare la activitatea unui anumit organ nu sunt alcătuite în general după schema trihotomică; între acestea se numără normele constituționale de organizare.
Determinarea condițiilor și împrejurărilor aplicării dispoziției fac necesară prezența ipotezei în cazul majorității normelor juridice. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cetățean, părinte, copil, soț, soție, gestionar)sau, în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, juridică, „acela care…”)
În funcție de precizia cu care este formulată, literatura juridică distinge ipoteze determinate, relativ determinate și nedeterminate.
Ipoteza determinată stabilește exact condițiile de aplicare a dispoziției. Așa este de pildă cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limită de vârstă, invaliditate sau urmaș) unde prin lege se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-o anumită categorie de pensie și a i se stabili cuantumul acesteia. Ipoteza se referă uneori la situațiile posibile în care se săvârșește o anumită faptă prevăzută de lege. De exemplu, „Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea importantă adusă materialului rulant de cale sau a altor instalații feroviare în cursul circulației sau uneori mijloacelor de transport ale căilor ferate”. În acest caz ipoteza este „în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport ale căilor ferate”, întrucât această împrejurare este determinată pentru a califica o faptă drept accident de cale ferată.
Ipoteza relativ determinată e aceea care indică împrejurările de aplicare a dispoziției, dar conținutul acestor împrejurări prin natura lui nu poate fi dat de actul normativ, ci de lăsat pe seama organului de stat. Bunăoară, Codul de Procedură Penală prevede că instanța dispune retragerea martorilor sau a unora dintre ei din sala de ședință, după ascultare, în ipoteza că, „găsește necesar” acest lucru.
Gradul de determinare al ipotezei poate să influențeze hotărâtor aplicarea dispoziției. În acest sens, modificarea art. 3 C. fam. prin decretul nr. 779/1966 e un exemplu din care reiese intervenția legiuitorului pentru a da un sens mai precis și strict „motivelor temeinice” de divorț. Pe câtă vreme în vechiul text se prevedea posibilitatea desfacerii căsătoriei „dacă din pricina unor motive temeinice, continuarea căsătoriei nu mai este cu putință pentru cel care cere desfacerea ei” și se adaugă că în aprecierea temeiniciei motivelor se va ține seama „și de interesele copiilor dacă aceștia sunt minori”, apoi noul text care urmărește consolidarea familiei și admiterea divorțului doar în cazuri excepționale (art. 37), prevede că instanța (de data acesta sub formă de excepție) nu poate desface căsătoria decât atunci când, datorită unor motive temeinice „raporturile dintre soț și soție sunt atât de grav și iremediabile vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei” S-a adăugat de asemenea că ”instanța va aprecia cu deosebită grijă temeiurile de divorț și imposibilitatea continuării căsătoriei ținând seama și de interesele copiilor minorilor și de durata acesteia”.
Ipoteza este nedeterminată când nu se indică direct sau indirect nici o condiție pentru aplicarea dispoziției și aprecierea lor este lăsată pe seama celui ce aplică dispoziția.
Ipoteza poate să fie simplă-adică să prevadă o singură împrejurare în prezența căreia se aplică dispoziția, sau poate să fie complexă, adică să determine aplicarea dispoziției. Uneori pentru definirea completă a ipotezei unei norme sunt necesare numeroase alte prevederi, definiții și dispoziții. Așa, de pildă, art. 453, C. civil prevede nevalabilitatea consimțământului în ipoteza că el este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol, pentru ca articolele următoare să reglementeze aspectele manifestării erorii, violenței și dolului. Constatăm astfel cum ipoteza unei norme poate să ia aspectul dispoziției în alte norme.
Toate normele juridice trebuie să conțină în structura lor o dispoziție. Aceasta e acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezența ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul său rațional (reprezentarea conștientului a legiuitorului față de exigențele vieți în comun). Acest element rațional prinde contur în urma unei experiențe a legiuitorului 1.
Dispoziția normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită. Spre exemplu : obligația unității plătitoare de impozit de depunere a declarației de impunere, obligația instanței de judecată de a dispune citarea părților la primirea acțiunii, obligația comerciantului de a solicita înmatricularea în registrul comerțului. Dispoziția normei juridice poate să prevadă obligația de abținere la săvârșirea unei fapte. Spre exemplu: obligația de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare de ebrietate sau sub influența alcoolului.
Dispoziția poate cuprinde, anumite permisiuni. Spre exemplu: dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț va putea să continue
________________________________________________________________
1 – a se vedea O. Ionescu, op. cit, pag. 92-93
activitatea …” (art. 38 din Legea nr. 26/1990- registrul comerțului). În funcție de modul cum este formulată și dispoziția poate fi strict determinată, stabilind categoric și fără nici o posibilitate de abatere a drepturilor și obligațiilor vizate sau relativ determinate, atunci când se prevăd anumite limite sau variante ale conduitei, urmând ca subiecții să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite , conduita dorită. De exemplu, art. 30 din Codul familiei stabilește că ”bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la date dobândirii lor, bunuri comune ale soților, orice convenție contrară este nulă”. Deci, dispoziția despre bunurile comune ale soților este o dispoziție determinată. Art. 36 din codul familiei spune că :la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească”. Aici, dispoziția este relativ determinată, deoarece nu spune cât revine uneia sau altuia, rămânând ca soții să stabilească între ei cum să le împartă, iar dacă nu au ajuns la înțelegere, atunci intervine instanța, care va hotărî modul de împărțire al bunurilor.
Ocupându-se pe larg despre aspecte ce țin de o netă-valoare a normelor , școala scandinavă a dreptului (Alf Roos von Wright, S. Stronholm) subliniază faptul că deși mijloacele de exprimare lingvistice permit o mare varietate de discursuri normative, există, totuși un număr de exprimări dentologice apte să exprime corect operatorul directiv în acest gen de exprimare. Se propune așa cum face Roos să se stimuleze limbajul normativ prin introducerea termenului „obligația” ca simbol standard pentru operatorul directiv al normei. „Obligația-scrie Roos- este categoria directivă fundamentală în care orice normă poate fi exprimată” 1. Orice sistem normativ legal conține
1 – vezi A. Roos, „Definition in legal language in logique et Analyse”, 1958 nr. 3-4, pag. 117
nu numai norme prin care se prescriu drepturi și obligații, dar și dispoziții în care se atribuie competențe, se descrie capacitatea juridică a subiectelor. Spre deosebire de celelalte norme sociale, vocabularul legal pe care-l utilizează în dispoziția sa norma juridică este exprimarea cea mai elaborată și normativ articulată. Aceste trăsături sunt determinate de faptul că în conținutul normei juridice se realizează necondiționat trecerea de la indicativ la imperativ, de la Sein la Sollen (de la „ceea ce este „ la „ ceea ce trebuie să fie”). Pentru acest motiv, dispoziția normei juridice se distinge prin gradul său ridicat de precizie, prin stipularea necondiționată a drepturilor și obligațiilor, prin orientarea fermă a conduitei subiecților pe un făgaș socialmente util.
O situație specifică prezintă ipoteza și dispoziția normei penale speciale. Cei mai mulți autori susțin că în acest caz are loc o contopire a ipotezei și dispoziției. Această formulare nu este întru totul exactă. Normele penale speciale, fiind norme sancționatoare e deosebit de important ca fapta incriminată șui deci interzisă să fie descrisă în toate elementele ei. Aici dispoziția este evidentă și implicită-interdicția săvârșirii unei astfel de fapte (sau uneori obligația săvârșirii faptei), în orice împrejurări, ipoteze (interdicția omorului, insultei, furtului, etc.) sau în anumite situații a căror specificare expresă este necesară deoarece atrag după sine o altă calificare a faptei și au consecință asupra sancțiunii (omorul calificat, deosebit de grav, pruncuciderea). Normele penale trebuie să descrie comportarea incriminată și calificată ca infracțiune în toate elementele ei pentru că în funcție de prezența lor este dată calificarea faptei și stabilită pedeapsa. Ca urmare, tehnica legislativă în acest domeniu a ajuns să stabilească unele modalități specifice de formulare a normelor penale ceea ce nu înseamnă că nu se poate distinge pe calea raționamentului, ipoteza și dispoziția normei penale.
Pornind de la specificul normei penale unii autori susțin că structura acesteia ar fi diferită și anume-descrierea faptei imediate ar fi ipoteza, prevederea sancțiunii pentru infracțiunii-dispoziția, iar sancțiunea acestei norme ar consta în consecințele nerespectării de către organele chemate să aplice legea penală sau nesuportarea sancțiunii penale 1 . Cu tot specificul pe care-l prezintă normele penale speciale, nu este indicat se dea o atare interpretare structurii lor deoarece se produce o răsturnare în însăși funcția normei juridice 2 . În această interpretare sancțiunea- care în penal este forma cea mai directă a intervenției constrângerii- își pierde rolul și devine dispoziție iar sancțiunea este uitată, de fapt în altă infracțiune sau chiar în altă ramură a dreptului. Dar aceasta înseamnă că nu se poate vorbi de o normă completă de drept penal special decât cu completări ale altor ramuri de drept care prevăd, de pildă, sancțiuni disciplinare pentru judecători. Aceasta duce și la concluzia greșită că norma juridică penală reglementează conduita oamenilor numai în cazul încălcării ei, în raporturi juridice concrete apărute ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.
Al treilea element structural al normei juridice este sancțiunea. Trebuie subliniat de la început faptul sesizat de J. Dabin 3 că sancțiunea nu este o alternativă a conduitei stabilită în normă, pe care oamenii pot s-o aleagă în cazul în când nu sunt de acord cu dispoziția. Sancțiunea conțin urmările nefavorabile în condițiile dispoziției sau a ipotezei (sancțiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite (sancțiunea pozitivă). În general se are în vedere primul aspect (negativ), considerându-se că sancțiunea asigură eficiența normei; dacă ipoteza și dispoziția prescriu acțiuni, sancțiunea reprezintă modul de reacție, răspunsul social statal față de conduita neconformă. Sancțiunea are rolul de a descuraja, în
1 – a se vedea I. Oancea, „Drept penal”- partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965, pag. 72-73
2 – a se vedea O.A.Stoica, I.Fodor, recenzie la cursul de drept penal a lui I.Oancea în „Studii și cercetări juridice” nr. 4/1996, pag. 66
3 – a se vedea J.Dabin, „Theorie generale du droit”, Bruxelles, 1963 pag. 67
mod deliberat, comportarea particulară nelegală.
Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul printr-o sancțiune. În acest sens, sancțiunile sunt definite în sociologie ca reacții ce dirijează aceste comportă. Sancțiunile pot fi formale și neformale 1. Dreptul se caracterizează prin sancțiuni formalizate, prin reacție organizată, statală, față de comportamentul care lezează ordinea socială. Alte sancțiuni morale, satirice, religioase-sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reacții spontane și care se caracterizează în manifestări de blam public, de dezaprobare ( a unei conduite imorale, de exemplu), de ironie, batjocură, penitențe. Există o corelație între diferitele forme ale sancțiunii; ele acționează în multe împrejurări împreună, spre exemplu, condamnarea penală a unei persoane pentru furt sau pentru omor este, paralel, supusă și unei sancțiuni morale sau religioase (publicarea în presă a fotografiei infractorului are darul să răscolească și conștiința morală, să pună în mișcare și sancțiunea morală).
Sancțiunile pentru a fi eficace, trebuie să fie în discordanță cu sancțiunea morală sau religioasă. Sancțiunea juridică apare, astfel, ca un complex de urmări nefavorabile – privarea de libertate – urmare care este expresia autoapărării sociale față de comportamentul deviant al membrilor săi. Aceste urmări sunt prevăzute în partea finală a normei juridice denumită sancțiune. Acest element are rolul de a crea o stare de frică în conștiința agenților sociali dispuși să nesocotească comandamentul normei.
Fixarea normelor nefavorabile în chiar conținutul normei juridice („în sancțiune”) are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere.
În acest fel,constrângerile, pedepsele juridice apar nu ca un scop în sine, desprinse de „ipoteză” și „dispoziție”, ci sunt strâns legate de acestea.
________________________________________________________________
1 – vezi S.Sezeponski, op. cit, pag. 182
„Sancțiunea” este, deci o prelungire a ipotezei și a dispoziției, iar mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce garantează existența și respectarea normelor juridice. Ele sunt aplicate de organe special abilitate prin lege – organe administrative sau judecătorești. Sancțiunea este un element potențial al normei juridice; nu fiecare normă juridică se va aplica de fiecare dată prin utilizarea sancțiunii. Dacă ar fi așa ar însemna că, în întregime, dreptul s-ar baza pe o forță exterioară, ceea ce e fals În realitate, dreptul își are logica și judecata sa internă, care fac din comandamentul juridic o măsură justificată social, măsură repetată ca atare de conștiința majorității agenților sociali. Recepționând comandamentul juridic și apreciindu-l ca o măsură justă, imensa majoritate a oamenilor se supun acestuia, îl respectă, fără să fie nevoie, deci de aplicarea sancțiunii. Transformarea posibilității constrângerii exterioare, în realitate, rămâne o trăsătură ce ține de existența normei juridice, în comparație cu alte norme sociale. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanția ce i-o oferă sancțiunea. Așa cum sugestiv notează Eugeniu Speranția1 când doar frica de pedeapsă constituie temeiul aplicării legilor, se poate distinge în viața societăților un flux și un reflux.
Astfel: Când crește frecvența pedepsei, crește frica;
Când crește frica ,crește respectul legii;
Când crește respectul legii, scade frecvența pedepsei;
Când scade frecvența pedepsei, scade frica;
Când scade frica, scade respectul legii;
Când scade respectul legii, crește frecvența pedepsei,
Asemenea oscilații au loc în timp îndelungat și sunt extrem de atenuante. Acest lucru dovedește că legea se respectă și pentru alte motive decât ________________________________________________________________
1 – Eugeniu Speranția, op. cit, pag. 377
frica în fața sancțiunii. Corespondența intuită în filosofie de Kant, între moralitate și legalitate așează, în perspectivă, pe alte baze legătura dispoziției normei juridice cu sancțiunea sa. Legiuitorul, scria Lucian Blaga trebuie să reglementeze nu doar spiritul de supunere, ci și spiritul de libertate care există în oameni1 . Ca o condiție a ordinii sociale, dreptul implică sancțiunea (constrângerea ca element potențial), dar n-o implică exclusiv și nici pentru fiecare caz în parte; o implică doar ca unul din mijloacele posibile de presiune .
În funcție de natura raporturilor sociale reglementate, de importanța intereselor, a valorilor apărate, de periculozitatea socială pe care o prezintă actele de încălcare, sancțiunile diferă și ele din punct de vedere al naturii și gravității lor.
Astfel, se disting: sancțiuni penale, administrative, disciplinare și civile, care la rândul lor se subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei categorii în parte 2.
O altă clasificare se poate face după scopul acestora. Astfel, unele sancțiunii urmăresc anularea actului ilicit și restabilirea situației anterioare sau separarea prejudiciului produs. Altele prevăd aplicarea unor măsuri de constrângere, în vederea ispășirii vinovăției pentru fapta antisocială săvârșită și prevenirii unor noi încălcării.
Din acest punct de vedere sancțiunile pot fi grupate în sancțiuni de anulare a actelor ilicite, reparatorii (de reparare și desdăunare), și sancțiuni expiatorii.
După gradul de determinare și sancțiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate, relativ determinate, alternative și cumulative.
__________________________________________________________
1 – Lucian Blaga „Elanul insulei”, Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag.74
2 – Ghe. Boboș, „Teoria generală dreptului”, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 193.
Absolut determinate sunt acele sancțiuni formulate precis și care nu pot fi micșorate sau mărite de organele de aplicare. De exemplu, art. 30 C. fam. prevede: „bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”; sancțiune absolut determinată o constituie prevedere că „orice convenție contrară este nulă”.
Sancțiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim și ale unui maxim, urmând ca sancțiunea concretă, precisă să o stabilească organul de aplicare. Acesta e cazul majorității sancțiunilor penale. De exemplu, „Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani”.(art. 178, C. Pen.)
Sancțiunile alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe feluri de sancțiuni, de regulă între închisoare și amendă. E exemplu, „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani”.
Sancțiunile cumulative stabilesc mai multe feluri de sancțiuni ce se aplică, în mod obligatoriu, pentru săvârșirea unei fapte (închisoare și confiscarea averii).
Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de mare răspundere și, într-un stat ea trebuie făcută numai de organele competente, cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Sancțiunea, ca element al normei juridice conține și ea o regulă care privește atât subiectul care a violat dispoziția, cât și organul de stat chemat să aplice sancțiunea împotriva celui ce s-a făcut vinovat de încălcarea normei juridice 1.
________________________________________________________________
1 – Radomir Lukic; „Theorie generale de l’Etat et du Droit”, op cit, pag. 371
1.2. Structura tehnico-juridică a normei juridice
Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma de exprimare exterioară a conținutului și structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Ea este corelată cerințelor de celeritate pe care o înfățișează elaborarea legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale, precum și principiile generale de tehnică juridică.
Normele juridice nu sunt elaborate și nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre, regulament, statut. Acest act normativ este la rândul său, structurat pe capitole, secțiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conține, în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită. Într-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de conduită , sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru frecvent întâlnit. Pentru a stabili conținutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar a fi coroborate texte din mai multe acte normative.
O hotărâre judecătorească penală, bunăoară, se dă în temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de organizare a justiției, cât și în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii.
Așadar, structura tehnico- juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunțate normele juridice în cadrul actelor normative.
Aspecte particulare prezintă structura normelor de drept internațional public. Este vorba, în special, de rolul sancțiunii în dreptul internațional. Dreptul internațional public este un drept consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de către state a tratatelor obligă statele să aplice normele acestora cu bună credință. Totodată regulile și principiile unanim admise ale dreptului internațional interzic utilizarea forței în raporturile dintre stat, diferențele dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin mijloace pașnice, pe calea tratativelor. Recurgerea la constrângere militară sau nemilitară, este recunoscută doar cu titlu de excepție și numai utilizată individual sau colectiv. (art. 51, Carta O.N.U.) . Consiliul de securitate al ONU poate aplica măsuri de constrângere militară(art. 42 al Cartei)sau nemilitară (art.41) împotriva unui stat care s-a făcut vinovat de săvârșirea unor acte ce amenință sau încalcă pacea, sau constituie act de agresiune (intervenția militară colectivă din Irak).
Se observă că sancțiunea normelor dreptului internațional public prezintă unele caracteristici determinate de poziția specifică a dreptului internațional în raport cu dreptul intern. Aceste caracteristici nu pot pune însă nici un moment sub semnul întrebării calitatea juridică a normelor acestei ramuri de drept.
Secțiunea a II-a
Clasificarea normelor juridice
Problema clasificării normelor juridice prezintă atât importanță teoretică, dar și semnificații practice. Este o problemă teoretică în măsura în care ea se încadrează în efortul de explicare apoziției normei de drept în sistemul dreptului. E o chestiune practică în sensul clasificării rolului diverselor reguli juridice în reglementarea normativă a comportamentelor, cu variații caracteristice mecanismului de influență a dreptului asupra conduitei umane, mecanism diferențiat în raport de domeniul social pe care-l vizează categoriile
de norme (constituționale, civile, penale)1.
Fundamentarea în cadrul teoriei dreptului a unor clasificări reprezintă o bună și operațională bază pentru generalizări ulterioare în cadrul științelor juridice de ramură. Pentru a fi funcționale, clasificările trebuie, pe cât posibil, să conțină un număr limitat de criterii.
2.1. Criteriul ramuri de drept
După obiectul pe care-l reglementează și metodele de reglementare se constituie și distrug ramurile de drept și instituțiile juridice(drept constituțional, drept penal, civil). Acesta poate fi un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituțional, penal, civil.
2.2 Criteriul for juridice a actului normativ
În cadrul acestui criteriu se ține seama de ierarhia și forma de exprimare a actelor normative. Se vor distinge norme juridice cuprinse în legi, actul juridic elaborat de Parlament și care are forță juridică supremă, în decret, în hotărâri guvernamentale sau ordonanțe precum și în acte normative elaborate de organele administrației locale (decizii), acte cu o sferă de aplicabilitate limitată la nivelul întinderii competenței teritoriale a organului respectiv (județ, oraș, municipiu).
________________________________________________________________
1 – N.Popa, „Teoria generală a dreptului”, București, 1996, pag. 169
2.3. Criteriul structurii logice
Din punctul de vedere al modului de cuprindere a părților structurale analizate, normele juridice pot fi: complete și incomplete.
Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul normativ în care sunt publicate, toate părțile constitutive (ipoteză, dispoziție, sancțiune). Majoritatea normelor juridice sunt complete. Trebuie avut în vedere faptul că în procesul elaborării normative legiuitorul ia în calcul ansamblul corelațiilor actelor normative, legăturile complexe ce caracterizează existența, acțiunea în sistem legal. Pentru acest motiv unele reglementări fac referire și se completează cu reglementări prezente, fie în același act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La rândul lor, aceste norme sunt clasificate în: norme de trimitere și norme în alb. Diferența între aceste două categorii de norme constă în faptul că pe când normele de trimitere se completează cu norme din același act normativ sau din alte acte normative, normele în alb se vor completa cu dispoziții din acte normative ce urmează să apară.
2.4 Criteriul sferii de aplicare
După sfera aplicării lor, normele juridice se clasifică în norme ganerale, norme speciale și norme de excepție.
Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept. În acest sens se consideră anumite norme dintr-o ramură că reprezintă dreptul comun pentru o întreagă sferă de reglementare (spre exemplu unele reglementări din Cod Civil reprezintă dreptul comun pentru relații reglementate prin norme de drept comercial).
Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relații, ele derogă de la dreptul comun (specialia generalibus derogant).
Normele de excepție completează normele generale sau speciale, fără ca excepția prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la bărbat 18 ani și la femeie 16 ani. Același articol completează însă regula de mai sus printr-o excepție, și anume: pentru motive temeinice se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
Întrucât normele speciale și normele de excepție sunt derogatorii, în procesul aplicării lor ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă.
2.5. Criteriul gradului și intensității incidenței
După gradul și intensitatea incidenței lor, se disting normele-principii, denumite și norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei în Constituții, în Declarații(ca Declarația Universală a Drepturilor Omului), sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept. Aceste norme se impun, în raport cu celelalte norme, cu o forță de valabilitate mult mai evidentă, apărând ca adevărate postulate juridice. Spre exemplu, respectul reciproc al vieții, integrității omului , cerința exigențelor justiției sociale. În raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace normative care asigură traducerea în limbajul specific dreptului, a cerințelor fundamentale a ordinii sociale. (Spre exemplu, dreptul fiecărui om la instrucție și educație este nuanțat reglementat prin actele normative care privesc organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ și culturale).
2.6. Criteriul modului de reglementare a conduitei
Având în vedere această nuanță a dreptului, jurisconsultul roman Modestinus, arăta: „legis virtus haec est imperare, vetare, permittere, punire”. În general, literatura juridică calsifică normele juridice-având în vedere acest criteriu- în onerative, prohibitive și permisive.
Normele juridice onerative (de la latinescul onus-eris, care înseamnă sarcină) sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârșească o anumită acțiune. Spre exemplu: șoferul care comite un accident este obligat să transporte victima la spital, părinții sunt obligații să-și exprime acordul copiilor în fața ofițerului stării civile. O altă normă omerativă e prevăzută în Codul familiei ”soții sunt obligații să poarte în timpul căsătoriei numele pe care le-au declarat cu ocazia căsătoriei”.
Normele juridice prohibitive obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni. Spre exemplu, în Codul familiei se arată că ”este oprită căsătoria între rude în linie dreaptă, precum și în linie colaterală, până la al patrulea grad”.
Uneori aceste două categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comandă sau impune deținerea de la o conduită).
Împărțirea normelor în onerative și prohibitive nu trebuie văzută mecanic, întrucât depinde de modul de abordare a normei pentru a se vedea dacă interzice sau obligă la săvârșirea unei acțiuni 1. Astfel normele penale interzic săvârșirea unei acțiuni, dar în același timp obligă organele de stat să urmărească și să sancționeze pe infractor.
________________________________________________________________
1 – I. Ceterchi, I. Craioveanu, ”Introducere în teoria generalâ a dreptului”, Ed. All, pag 42
Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acțiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-și aleagă singur o conduită, acționând după propria apreciere. Subiectul, în baza permisiunii ce i se acordă, nu poate adopta o conduită care încalcă ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul că legea nu interzice și nici nu obligă pe subiect să încheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i aparține, nu poate să sustragă un bun în vederea vânzării sale. În această privința art. 1008 din Codul civil stipulează imperativ faptul că orice convenție ilicită este lovită de nulitate absolută. Deci, subiectul nu poate alege o conduită ilicită (un dicton spune ”este permis tot ceea ce legea nu interzice”).
Din punctul de vedere al teoriei dreptului și cerințelor de tehnică legislativă, clasificarea dispozițiilor normelor juridice în: onerative, permisive, prohibitive răspunde cerințelor esențiale ale dirijării comportamentului uman în relații juridice. Pentru celelalte categorii de relații sociale (familie, școală) nuanțările realizate în logica deontică apar deosebit de instructive. Astfel, Alf Roos tratează critic atunci când în ia în considerare viața de familie.
Copiii, spune Roos, nu pot presupune că ceea ce părinții lor nu le-au interzis hotărât le este permis. Unii vor accepta cu greu că, de pildă, copiilor de 6 ani le este permis să fumeze întrucât părinți nu le-au interzis acest lucru.
Libertatea acordată părților, în raporturile juridice care se nasc pe baza normelor permise are limite determinate de necesitatea păstrării ordinii sociale, în cadrul ei, a ordinii juridice 1.
În general normele imperative se întâlnesc în domeniul dreptului public, pe când cele permisive sunt de largă aplicare în domeniul dreptului privat. Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând denumirea de norme supletive.
________________________________________________________________
1 – N. Popa,”Teoria generală a dreptului”, București, 1996, pag. 174
Caracteristica acestor norme constă în aceea că atunci când subiectele nu folosesc libertatea ce le-a fost acordată, norma juridică suplinește voința subiectelor, dispunând într-un mod determinat. Astfel, în caz de divorț părțile se pot învoi în legătură cu numele ce-l vor purta după desfacerea căsătoriei, iar instanța de judecată ia act de învoială părților consemnând-o în hotărârea de divorț. Dacă însă părțile nu utilizează această libertate, instanța e obligată să hotărască și în legătură cu numele ce urmează să-l poarte foștii soți după desfacerea căsătoriei.
2.7. Normele organizatorice 1
Această categorie de norme se remarcă uneori în sistemul unitar al normelor juridice. Sunt incluse în această categorie normele ce privesc organizarea instituțiilor și organismelor sociale. În conținutul acestor norme se prevăd: modul de înființare, scopurile, competențele, relațiile cu alte instituții.
Asemenea norme urmăresc să fundamenteze cadrul legal de funcționare a instituțiilor și celorlalte organisme sociale, făcându-se în această ordine de idei și o teorie a instituțiilor juridice și nejuridice.
2.8. Normele punitive și normele stimulative
O altă categorie de norme o reprezintă normele primitive și normele stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de sociologia juridică, ce conferă primitiv al normei-și anume sancțiunea negativă, și un altul ce asigură, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept-sancțiunea pozitivă. Aici sunt incluse normele de drept care prevăd mijloace de cointerese: distincții,
________________________________________________________________
1 – vezi E. Speranția, op. cit, pag. 329
decorații, recompense, din domeniul dreptului constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii.
Alți autori1, identifică printre normele juridice și pe cele de recomandare. Acestea sunt prevederi neobligatorii adresate unor organizații sociale autonome prin care sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită. De exemplu, art. 5 din H.G.R. nr. 445 privind inventarierea și reevaluarea patrimonului unităților economice de stat prevede: ”Se recomandă ca prevederile prezente hotărârii să se aplice în mod corespunzător de către unitățile cooperatiste și obștești”.
________________________________________________________________
1 – I. Ceterchi , I. Craiovan, „Teoria generală a dreptului”, Editura All,
pag. 42
CAPITOLUL V
ACȚIUNEA NORMEI JURIDICE
Secțiunea I
Acțiunea în timp a normei juridice
Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor de drept sunt: timpul, spațiul și persoana, în funcție de acestea se vor defini principiile și modalitățile de determinare a cadrului temporal, spațial șu uman de acțiune a actelor normative.
Timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa. Istoria dreptului consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp: Legea celor XII Table” a rezistat, cu mici modificări, peste 10 secole. În societățile moderne, însă, s-au produs schimbări în dinamica creației normelor de drept. Normele juridice, în ciuda rolului modelator și conservator pe care-l exercită (apără valorile majore), încetează să mai răspundă nevoilor social și trebuie înlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un proces firesc, care pune la ordinea zilei problema creației unor norme noi. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum și coexistența lor în spațiu au impus anumite reguli care precizează acțiunea acestora 1.
______________________________________________________________
– vezi N.Popa, „Teoria generală a dreptului”, București, 1996, pag. 176
Intrarea în vigoare a normei juridice
În privința acțiunii în timp a normei juridice, trei sunt momentele care interesează: intrarea în vigoare, acțiunea normei și ieșirea din vigoare a normei juridice.Intrarea în vigoare a normei juridice este mijlocit legată de împrejurarea că orice nouă reglementare, adresându-se conduitei oamenilor, trebuie să fie cunoscută de către aceștia. Există în drept principiul „nemo censetur ignorare legem”-nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficțiune, trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de drept. De aceea, este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică, adică de la data publicării în Monitorul Oficial. Data și numărul Monitorului în care este publicată legea nu trebuie confundate cu datele la care ea a fost adoptată de Parlament și promulgată de președintele țării.
Există și alte modalități de stabilire a datei intrării în vigoare a legii și a altor acte normative.
Astfel, legea prevede ea însuși, într-un articol, de regulă final, momentul intrării sale în vigoare. Aceasta se face prin menționarea datei intrării în vigoare, fie prin stabilirea unui termen de la data publicării(număr de zile sau de luni).
Constituția României, în grija de a stabili la nivelul legii fundamentale această reglementare, prevede, că „Legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în textul ei”.
Din momentul intrării în vigoare a normei juridice, aceasta guvernează pe deplin relațiile sociale; nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaște. Funcționează, deci, o prezumție absolută a cunoașterii legii ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În teoria dreptului, se admit două excepții de la această regulă:
atunci când o parte din teritoriul țării rămâne izolat, printr-o cauză de forță majoră, de restul țării, situație în care necunoașterea poate fi obiectivă; ea nu se datorește unor cauze de ordin personal,
In materie de convenții (dreptul civil sau comercial)atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecințele pe care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept- care viciază voința. Este de esența acestor raporturi juridice ca voința părților contractante să nu fie viciată, să fie pe deplin valabilă.
Pentru a soluționa problemele ce se pun în legătură cu modificarea regimului juridic, a reglementărilor dintr-un domeniu sau altul, pe lângă formularea unor principii referitoare la acțiunea actelor normative în timp, acestea însele pot conține unele dispoziții speciale-tranzitorii, sau în cazul actelor normative cu sferă largă de acțiune (codurile), pot fi date concomitent acte normative speciale menite a asigura punerea acestora în aplicare și a rezolva toate situațiile tranzitorii de la vechiul, la noul regim juridic 1.
________________________________________________________________
1 – a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All, pag. 45
1.2. Principiile acțiunii în timp a normei juridice
Un principiu fundamental al acțiunii legilor și altor acte normative în timp este cel al activității. Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă; ea acționează numai pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează(nu-și întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-și extinde efectele după ieșirea sa din vigoare). Norma juridică apare astfel ca o servitute a viitorului. Principiul neretroactivității normei juridice își găsește consacrarea legislativă, fiind stipulat expres în coduri (există și constituții care declară acest principiu). Astfel, Codul civil proclamă chiar din primul său articol acest principiu :”legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”
În același sens, Codul penal prevede că „legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare (art. 10); ea nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni (art. 11).
Argumentele care impun principiul neretroactivității normei juridice țin de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea și legalitatea aplicării normei și de rațiunea prezentei norme în viața socială. Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atâta timp cât această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică. Pe de altă parte, anumite raporturi ce s-au derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, nu pot fi desființate pentru motivul că legiuitorul înțelege să dea o reglementare juridică nouă acestor relații. În caz contrar, s-ar produce serioase perturbări sociale, s-ar deschide calea arbitrariului, ar dispărea orice siguranță și deci s-ar zdruncina încrederea subiectului în drept, cu consecințe păgubitoare pentru ordinea socială.
„A da legilor libertatea să modifice situații definitiv stabilite și acte definitiv terminate ar însemna a instaura arbitrariul și a nesocoti principiile de echitate cele mai elementare” 1. Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridică aspecte practice interesante în dreptul privat. În acest domeniu aplicarea imediată a normei noi este posibilă în condițiile în care actele și raporturile juridice care produc efecte necesare s-a operat în teoria clasică distincția între drepturile câștigate și drepturile viitoare.
S-a afirmat că atâta timp cât norma nouă ar viza drepturile câștigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivității. În ceea ce privește drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivalează cu o reglementare retroactivă; față de acestea, noua normă nu are caracter retroactiv.
Teoria modernă nu împărtășește acest criteriu al neretroactivității normei juridice, subliniind că în realitate este foarte greu de a face deosebire între drepturile câștigate (definitive) și drepturi viitoare (simple explicative).
A fost inovată, pe cale teoretică noțiunea de situație juridică, făcându-se distincție între situația juridică individuală. În primul caz, situația e creată de o normă nouă, ca stare generală și impersonală, caz în care nu suntem în prezența normei juridice. În al doilea caz situația e creată de subiect în baza normei vechi, iar norma nouă nu o poate atinge fără a fi retroactivă 2.
În domeniul dreptului public este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de strictă necesitate. Normele de drept public se aplică imediat, înlăturând normele vechi.
Tot astfel se prezintă și cazul dispozițiilor imperative din domeniul dreptului privat (care interesează ordinea publică) cum ar fii: normele care
________________________________________________________________
1 – C. Hamangiu, I Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, vol. I, Ed. Națională, București, 1928, pag. 66
2 – vezi M. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, București, 1921, pag. 27-28
reglementează organizarea proprietății funciare, normele privind starea și capacitatea persoanelor
1.2.1 Excepții de la principiul neretroactivității normei juridice
O primă excepție de la principiul neretroactivității o constituie normele juridice cu caracter interpretativ. Acestea se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, dat fiind faptul că nu aduc norme noi, ci explică doar sensul la care se referă, cu care fac apoi corp comun.
O altă excepție de la principiul neretroactivității are în vedere normele juridice care prevăd dezincriminarea unor fapte și norme penale mai favorabile infractorului. Dacă legea nouă prevede condiții stricte de incriminare, fapta care intră în incriminare din legea veche, dar nu intră în noua incriminare poate fi asimilată cu o lege dezincriminată (art. 12 C.pen. „legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”). De asemenea, art. 13 alin. 1, C.pen., stabilește o regulă de retroactivitate a normei penale:”în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se va aplica legea penală mai favorabilă”.
Retroactivitatea legii noi este justificată prin faptul că aceasta este considerată ca fiind mai bună decât legea veche și în activitatea concretă nu s-ar justifica să fie aplicată o lege depășită, atâta timp cât a intrat în vigoare o lege corespunzătoare 1.
Practica judiciară din țara noastră se raliază opiniei 2 în care se susține
________________________________________________________________
– Ghe. Darângă „Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal”, RRD nr. 3/1970
2 – V. Dongoroz, comentare în „Codul penel adnotat”, de C. Rătescu
că este mai favorabilă acea lege care, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, conduce la o situație mai avantajoasă pentru infractor. Pentru stabilirea legii penale mai favorabile, judecătorii trebuie să încadreze fapta atât în legea veche, cât și în legea nouă și să aplice toate dispozițiile prevăzute de lege care duc la stabilirea pedepsei în raport de textele din legea veche și apoi în raport de cele din legea nouă.
După această operațiune, comparându-se rezultatele la care s-a ajuns, se va stabili care este legea mai favorabilă.
În legătură cu stabilirea pedepsei mai favorabile, în literatura juridică s-a susținut că e mai favorabilă legea care prevede un maxim mai scăzut, sau că inculpatul ar avea dreptul să aleagă legea mai favorabilă, ori că în astfel de cazuri se va aplica o pedeapsă situată între maximul cel mai coborât din această lege 1.
În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile aspecte interesante prezintă instituția suspendării condiționate a executării pedepsei precum și situația reintrării după 1 ianuarie 1969 a cererilor de reabilitare judecătorească, respinse anterior acestei date, în mod definitiv, ca neoportune 2.
A treia excepție de la principiul neretroactivității normei juridice o reprezintă retroactivitatea expresă. Aceasta rezultă din textul normei juridice chiar, legiuitorul prevăzând expres că se va aplica retroactiv. Uneori, aplicarea retroactivă este necesară pentru a înlătura unele piedici care frânează procesul transformărilor sociale.
________________________________________________________________
1– Ghe. Darângă, „Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal”, RRD 3/1970, pag. 63
2– V.Sopon „Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”, RRD nr. 5/1969. pag. 81-85unei norme de drept apare ca o excepție
Problema de principiu care se pune este aceea dacă retroactivitatea trebuie să fie expresă (un drept al legiuitorului) sau poate fi tacită (poate fi constată și de către instanță, pe cale de interpretare). Întrucât efectul retroactiv al și întrucât acestea sunt de strictă interpretare se consideră că efectul retroactiv trebuie expres specificat, fiind în prezența „retroactivității exprese”1.
Principiul neultraactivității normei juridice implică faptul că o normă juridică nu-și poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare. De la această regulă fac excepție normele juridice cu caracter temporar sau excepțional. În materie penală doctrina recunoaște faptul că o lege temporară nu e doar o lege cu termen, ci și o lege excepțională2 art. 16 C.pen. prevede „Legea penală temporară se aplică și infracțiunii săvârșite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”. Rațiunea ar fi că fără o asemenea prevedere ar putea rămâne nepedepsite tocmai fapte de natura celor ce au determinat luarea unor astfel de măsuri normative și, pe de altă parte, există pericolul tergiversării premeditate a judecării cauzei până la expirarea termenului sau al sustragerii de la descoperire.
1.3. Ieșirea din vigoare a normei juridice
Acest moment aduce în prim- plan ideea limitelor în timp a efectelor normelor de drept. Deși legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen nelimitat, rezultatele activității de creație juridică se află sub semnul perisabilității.
________________________________________________________________
1 – vezi contra P. Vlahide „Cum se aplică neretroactivitatea legii”, „Palatul de justiție”, nr. 2/1991
2 – a se vedea C.Barbu “Aplicarea legii penale în spațiu și timp”, București, 1972, pag. 298
Schimbările sociale, economice, culturale își au oglindire adecvată în normele juridice; ele determină un proces de învechire a acestora. Încetarea activității normelor juridice are loc prin trei modalități: ajungerea la termen, desuetudinea, abrogarea.
1.3.1. Ajungerea la termen
Atunci când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauză excepțională, ajungerea la termen sau încetarea stării determină încetarea normelor juridice respective.(vezi 10)
Exemplu de normă juridică cu termen: Decretul lege nr. 60/1990 privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariați: prezentul decret lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 și se aplică pe o durată de 6 luni”.
1.3.2. Desuetudinea
O normă juridică se consideră câzută în desuetudine atunci când, deși formal ea este în vigoare, datorită schimbării condițiilor social economice care au existat la apariția sa, norma respectivă nu se mai aplică. Această modalitate poartă denumirea și de primare sau învechire a normei juridice. Încetând temeiul normei, încetează de fapt și acțiunea sa (Cessante ratione legis, cessat lex ipsa) În dreptul nostru poate fi considerat căzut în desuetudine arbitrajul privat, reglementat în vechiul cod de procedură civilă (art. 340, 370), întrucât astăzi oamenii au încredere în organele justiției și nu mai recurg la judecata arbitrilor.
1.3.3. Abrogarea
Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acțiunii normei de drept datorită intrării în vigoare a unei norme noi. Apare deci o nouă manifestare de voință a legiuitorului; romanii spuneau „Lex posterior derogat priori”.
Abrogarea normei juridice nu se confundă cu republicarea unei norme, acest din urmă caz neavând, decât cu titlu de excepție, reglementări noi.
Abrogarea ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice cunoaște două forme: abrogarea expresă și tacită. Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desființarea efectelor vechii norme juridice prin prezentarea în detaliu, în conținutul actului normativ, a actelor normative scoase din vigoare. De exemplu: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret, hotărâre, ordonanță), se abrogă legea nr. …, decretul nr…. etc.” cu indicarea anului apariției fiecăreia. Abrogarea expresă indirectă este când legea nouă se mărginește să menționeze că dispozițiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă, fără a menționa în mod direct actul normativ ce se abrogă sau articolele lui.
Este tacită sau implicită abrogarea deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acțiunea vechilor norme juridice. Întrucât norma nouă dă o reglementare diferită în comparație cu vechea reglementere, organul de aplicare înțelege implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.
Într-o bună tehnică legislativă și pentru favorizarea transpunerii în practică a principiului legalității este de recomandat folosirea modalității abrogării exprese directe.
Și în dreptul internațional public abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită. Este nevoie de întrunirea consimțământului tuturor părților, deoarece încetarea efectelor privează părțile de toate drepturile lor. Abrogarea tacită vizează în principal situațiile decurgând din succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că o asemenea abrogare poate fi consecința încheierii unui nou tratat, din care rezultă o altă intenție a părților, sau dacă dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior.
Secțiunea a II-a
Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor
Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor are la bază modalități foarte strâns împletite, ele sunt organic legate de principiul suveranității puterii de stat, manifestată în special sub aspectul suveranității teritoriale și al legăturii dintre stat și persoane fără cetățenie.
În temeiul principiului suveranității statului, legile și celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetățenii statului respectiv și pentru toate organizațiile, instituțiile, organismele sociale și persoanele fizice și juridice care se află pe teritoriul său.
Acțiunea normelor juridice în spațiu este condiționată de competența teritorială a organului de stat competent. Astfel, în țara noastră, legea și actele normative ale organelor centrale ale administrației de stat acționează, în principiu, pe întreg teritoriul statului. Unele legi (Codul penal) stabilesc principiul teritorialității: art. 3 „Legea penală se aplică infractorilor pe teritoriul României”. Prin „teritoriu” se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în știința juridică și în mod deosebit în dreptul internațional. Codul penal român definește teritoriul „întinderea de pământ și ape cuprinsă între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian al acesteia”. De asemenea, se consideră săvârșită pe teritoriul țării și orice infracțiune comisă pe o navă ori pe o aeronavă română”. Norma juridică română se aplică asupra cetățenilor săi; ea are incidență și asupra cetățenilor străini aflați pe teritoriul României sau asupra apatrizilor.
Este de remarcat că în dreptul public se recunoaște stricta aplicațiune teritorială a normelor juridice. În dreptul privat, mai precis în materia regimului juridic al imobilelor, Codul Civil prevede în art. 2 „Numai imobilele aflate în teritoriul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”.
Cât privește starea civilă și capacitatea persoanelor se aplică legea personală, adică persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române (art. 2, alin. 2, C.civil: „legile relative la sarea civilă și capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei își au reședința în străinătate”.
În ceea ce privește forma actelor, are aplicabilitate legea teritorială, potrivit regulii: locus legit actum”.
Principiul teritorialității nu este însă absolut. Necesitatea menținerii și dezvoltării unor relații politice, economice, social-culturale, între state au creat, în decursul istoriei, anumite excepții de la acest principiu-excepțiile extrateritorialității. Între acestea se găsesc: persoanele care se bucură de extrateritorialitate-imunitate diplomatică și regimul juridic al consulilor; regimul juridic al cetățeanului aflat în străinătate; recunoașterea efectului juridic al unor acte săvârșite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârșite în străinătate.
Imunitatea diplomatică1 constă în exceptarea personalului corpului diplomatic și a persoanelor asimilate de la jurisdicția statului de reședință,
_________________________________________________________________________________________________________________
1– M. Melița „Diplomație , școli și instituții”, EDP, București 1975 pag. 189
constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice și a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor țării de reședință, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persoană non grata, lucru care atrage după sine rechemarea sau expulzarea sa. Reprezentanții consulari ai statelor străine sunt scutiți de unele impozite, prestații, nu li se aplică jurisdicția instanțelor judecătorești a țării de reședință în cauzele privind infracțiunile lor de serviciu, iar regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate și în conformitate cu normele dreptului internațional1.
Cetățenii străini (sau persoanele fără cetățenie) aflați pe teritoriul unui stat au un regim juridic, într-o anumită măsură, diferit de cel al cetățenilor statului respectiv. Noțiunea de străin desemnează persoana care, aflată pe teritoriul unui stat, are cetățenia altui stat sau este lipsit de cetățenie (apatrid).Aflat pe teritoriul unui stat străin , persoana este supusă, regimului ce rezultă din situația sa ca străin, ea neîncetând legătura cu statul al cărui cetățean este 2.
Sunt recunoscute trei forme de reglementare, de către state, a regimului juridic al străinilor: regimul național, special, și cel ce rezultă din clauza națiunii celei mai favorizate.
Regimul național constă în recunoașterea pentru străini a acelorași drepturi de care se bucură proprii săi cetățeni. Sunt recunoscute străinilor toate drepturile sociale, economice culturale și civile, recunoscute cetățenilor statului de reședință. Nu sunt recunoscute în general drepturile politice (de a se alege și a fi ales); străinii nu pot ocupa funcții publice.
________________________________________________________________
1 – M Anghel Drept consular, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1978, Gr. Geamânu, op. cit, vol. cit, pag. 47
2 – vezi Ghe. Moca „Drept internațional public „ T.U.B, 1989, pag. 215
Regimul special constă în acordarea pentru străini (pentru unele categorii și în domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate în acorduri internaționale sau în legislații naționale.
Cauza națiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căreia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetățenilor unui stat terț, considerat ca favorizat. Cauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenției dinter părți. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, tranzit, regimul persoanelor fizice și juridice, drepturi de creație intelectuală.
Străinii au dreptul, în care în țara lor sunt urmăriți pentru activitatea politică, religioasă, etc. la azil, în cazul în care statul în care se află nu comandă în același fel activitatea străinilor. Modalitățile de încetare a prezenței unor străini pe teritoriul unui stat sunt expulzarea și extrădarea 1.
Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român și sunt ținuți să-și îndeplinească obligațiile, cu excepția celor incompatibile cu absența lor din țară. Aflat în străinătate, cetățeanul român trebuie să se supună și legilor statului respectiv.
Având în vedere forma exterioară a actelor este supusă legilor țării unde se face actul, anumite acte încheiate în străinătate își vor produce efecte în România. Modul de recunoaștere a efectului juridic al acestora este stabilit prin lege, fiind necesară în anumite cazuri un act expres de recunoaștere a validității sale din partea unui organ de stat român.
În acțiunea actelor normative cu privire la persoane, o aplicare a principiului democratismului dreptului o reprezintă faptul că legile și celelalte acte normative se aplică în mod egal față de toți cetățenii, fără deosebire de rasă ________________________________________________________________
14 – vezi D. Popescu, A. Năstase, F. Coman „Drept internațional public”, București, 1994, pag. 139-141
naționalitate, origine etnică, limbă, sex, religie, avere, apartenență politică, socială. Cetățenii, prevede Constituția României sunt egali în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Studierea și cunoașterea aprofundată a principiilor și modalităților acțiunii normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor au însemnătate deosebită pentru asigurarea unității dintr-o țară în multitudinea izvoarelor sale, pentru rezolvarea conflictelor ce pot apărea cu ocazia aplicării sale în diferite acte normative, în spiritul legalității și justiției.
CAPITOLUL VI
PERENITATEA NORMELOR JURIDICE
În dezvoltarea sa dreptul păstrează multe elemente de continuitate, având constante prezente de-a lungul mai multor epoci istorice. Cu toate că a ajuns să dobândească o înfățișare proprie și distinctă, dreptul nu rămâne imobil, ci se dezvoltă, se modifică. În existența lor istorică, normele juridice sunt supuse unui flux continuu: rămân în vigoare un timp, apoi sunt înlocuite de altele. Această reînnoire continuă depinde de faptul că dreptul e un produs al spiritului uman, în funcție de acesta se dezvoltă și dreptul, ridicându-se de la stări inferioare la stări superioare de cunoștință și activitate. De asemenea schimbarea condițiilor de viață și a împrejurărilor de loc și de timp se reflectă deopotrivă și în drept.
Evoluția istorică a dreptului nu reprezintă însă o schimbare absolută; există și elemente constante care se perpetuează peste schimbarea fenomenelor, fiind inerente naturii umane și implicite în însăși noțiunea logică a dreptului 1.
În orice organizație juridică există două elemente constante fundamentale: un anumit respect al personalității umane și o anumită limitare a libertății individuale.
În oricare fază a organizației juridice a existat permanent o anumită măsură de ocrotire a libertăți personale, adică o garanție a persoanei umane. În trecut, organizarea gentilică asigură această protecție prin unitatea și solidaritatea grupului care respingea ofensele unuia singur dintre membrii săi, ulterior protecția trece în sarcina autorităților statului, iar în fazele mai înaintate se exercită în anumite forme
________________________________________________________________
1 – E. Picard „Le droit pur”, 1914,”Les contnstantes du droit”, 1921
chiar față de această autoritate. Dacă la început ocrotirea se mărginea la componenții unui grup, în epoca modernă ea se extinde până la recunoașterea personalități juridice a fiecărui om, chiar străin. Astfel, protecția persoanei nu încetează a fi un element constant în evoluția istorică a dreptului.
Un al doilea element constant îl reprezintă limitarea arbitrului individual, ceea ce înseamnă că acolo unde există drept, arbitrul individual trebuie să fie mărginit, altfel ar lipsi posibilitatea conviețuirii sociale și n-ar mai exista coordonarea obiectivă a acțiunii mai multor subiecte, esențiale dreptului.
Dreptul se naște în chip spontan, fără a fi precedat de o deliberare conștientă. Așa cum limba se naște în mod nereflectat, urmând a fi elaborată și disciplinată de gramaticieni , tot așa și dreptul apare ca satisfacerea unui impuls spontan de stabilire a limitelor libertății reciproce a oamenilor primitivi, urmând a fi orânduit, pe măsură ce evoluează, de juriști și legislatori. Pe măsură ce se dezvoltă rațiunea, obiceiul se arată tot mai insuficient în disciplinarea vieții sociale, urmând a-și piarde caracterul sacru și de a se putea modifica. Acesta este momentul din care dreptul se produce în mod deplin reflectat și conștient, ca urmare a procesului de rațiune și deliberare.
Evoluția juridică prezintă o bază psihică, adică se remarcă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive superioare. Inițial născându-se din impulsuri imediate, instinctive, pe parcursul evoluției se schițează în cadrul dreptului motive de conviețuire și colaborare, noi existente de ordin și de libertate; se întărește sentimentul aspectului datorat personalității umane, fapt datorat identității naturii tuturor oamenilor.
În fiecare fază a sa, dreptul e legat de factorii săi psihologici, după cum spunea și Vico: ”Această lume civilizată a fost desigur făcută de oameni și de aceea trebuie să-i regăsim principiile în însuși spiritul nostru uman”.
Încă de la începutul apariției lor, normele au acționat asupra oamenilor în primul rând pe plan psihologic; fiind inițial norme sacre, oamenilor le era teamă de încălcarea lor, fapt ce s-a transmis în timp ca factor psihologic. Într-un astfel de mod, normele juridice, apărând securitatea socială, au devenit un element-liant de primă importanță pentru civilizație, asigurând menținerea și evoluția acesteia , prin fenomenele de coeziune socială pe care le generează.
Ținând cont că unitatea spiritului uman se află la baza dreptului, acesta din urmă este caracterizat printr-un mod unitar de gândire, fapt concretizat în principiile ce generează dreptul, transmite în timp și recunoaște în diferite părți ale lumii. Această unitate s-a manifestat și în diversitate; astfel unele concepții au pus accentul când pe colectivitate, când pe individ deci, precumpănind prin intermediul normelor juridice când interesele generale, când cele particulare, echilibrul realizându-se doar în anumite faze.
În mare, până la revoluția Franceză, prin caracterul său aristocratic, dreptul consfințea inegalitatea dintre membrii societății, numai în epoca modernă s-a putut realiza o egalizare în drepturi bazată, printre altele, pe un drept de proprietate, recunoscut de toți cetățenii unei țării.
Pornind de la afirmația lui Leibniz „prezentul conține viitorul”, tot așa și din dreptul contemporan se pot deprinde și anumite tendințe de viitor. În domeniul juridic mersul înainte nu poate avea loc, decât prin perfecționarea omului la nivel moral. Deci, dreptul progresează atâta timp cât progresează și umanitatea. Nu se poate afirma că toate popoarele progresează în mod constant, neîntrerupt. Cu atât mai puțin genul uman nu se poate considera ca un singur mare individ pe cale de dezvoltare. În realitate, umanitatea e împărțită în diverse grupuri a căror dezvoltare istorică e distinctă sau asincronică. Considerând în mod particular viața diferitelor popoare, găsim opriri chiar foarte lungi în special pe treptele inferioare, nelipsind nici exemple de decadență, întunecări sau regres. Cu toate acestea, tendința generală rezultată din complexul studierii evoluției istorice a omenirii este cea de progres. Aceasta deoarece prerogativele esențiale persoanei umane- atât ale indivizilor, cât și ale națiunilor, apar deplin limitate în cursul timpurilor fiind recunoscute și înfăptuindu-se încetul cu încetul pe măsura dezvoltării rațiunii.
Pentru un bun viitor al dreptului, e necesar a fi perfecționate legile nu numai în redactare, ci mai ales în aplicare; de asemenea trebuie a se recunoaște mai multă forță dreptului decât legislației, prin includerea dreptății în cadrul legii.
Una din concepțiile existente în Antichitate este că dreptul a fost conceput ca fiind deopotrivă o artă și o știință permițând ca atare o cunoaștere mai bună a societății decât filosofia. Deoarece teologia și scolastica Evului Mediu nu au reușit să depășească această concepție, numai metafizica neoumanismului modern a reuși, prin ideea unui drept existând a priori, creat de o rațiune veșnică. În sec. al XIX-lea pozitivismul a reuși adăugarea și generalizarea cunoștințelor umane într-o concepție științifică, unică, răsfrântă și asupra dreptului.
Potrivit acesteia, sarcina științei dreptului va fi și în continuare de “a sintetiza fenomenele și de a pune în valoare cauzele principale… Dreptul poate și trebuie si trebuie să fie studiat ca o știință pozitivă, studiul acesta va avea ca avantaj o mai bună cunoaștere teoretică a lucrurilor și fenomenelor, o perfecționare practică a vieții sociale, a bunăstării și fericirii oamenilor”.
Deoarece acesta este sensul dezvoltării, este normal ca și principalul ei resort, destinat reglării mecanismului social care este dreptul, să dăinuiască și să fie contunuu perfecționat.
În prezent dezvoltarea puternică a relațiilor și colaborării internaționale, existența mijloacelor moderne de comunicații fac posibilă și necesară apropierea și influențarea reciprocă a sistemelor de drept din toate țările existente astăzi pe glob.
Cu atât mai mult are loc o apropiere cu tendințe de unificare între sistemele de drept ale țărilor cuprinse între diferite forme de colaborare internațională cum este Comunitatea Economică Europeană care a dus și la nașterea unui sistem propriu de drept, denumit drept comunitar.
BIBLIOGRAFIE
MIRCEA DJUVARA – „Enciclopedie juridică. Teoria generală a dreptului. Drept rațional-izvoare și drept pozitiv”, Editura All București 1995
EUGENIU SPERANȚIA – „Introducere în filosofia dreptului”, Tipografia Cluj, 1946
NICOLAE POPA – „Teoria generală a dreptului”, Editura Actamii, București, 1998
ION CRAIOVAN – „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, București, 1997
IOAN CETERCHI, ION CRAIOVAN – „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All, București, 1996
M. LUBURICI, IOAN CETERCHI – „Teoria generală a dreptului”, editat de Universitatea „Dimitrie Cantemir”, București, 1992
DAN CIOBANU – „Introducere în studiul dreptului”, București, 1991
GHEORGHE BOBOȘ – „Teoria generală a dreptului”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1996
GHE. LUPU, GHE. AVORNIC – „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina, Chișinău, 1997
GENOVEVA VRABIE, SOFIA POPESCU – „Teoria generală a dreptului”, Editura Ștefan Procopiu, Iași, 1993
GEORGIO DEL VECCHIO – „Lecții de filozofie juridică”, Editura Europa Nouă, traducere J.C. Drăgan, reeditare, 1993
JEAN DABIN – „Theorie générale du droit”, Paris, 1964
LUDOVIC BIRO – „Contribuții la studiul normelor juridice penale de incriminare”, „Revista română de drept”, nr. 9/1968
IOAN CETERCHI – „Unele aspecte privind noțiunea normei juridice”, „Revista română de drept”, nr. 2/1969
IOAN CETERCHI – „Despre structura internă a normei juridice”, „Revista română de drept”, nr. 7/1964
VASILE SOPON „Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”, „Revista română de drept”, nr. 5/1969
GHE. DARÂNGĂ – „Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal”, „Revista Română de drept”, nr. 3/1970
P. VLAHIDE – „Cum se aplică neretroactivitatea legii”, „Palatul Justiției „ nr. 2/1991
=== cap1,2 ===
CAPITOLUL I
NORMA SOCIALĂ ȘI NORMA JURIDICĂ
Secțiunea I
Considerații generale
Cuvintele cu sens abstract derivă de obicei, din termeni care la început se raportau la imagini cu totul concrete și materiale. Astfel, la originea sa, cuvântul “norma” servea în limba latină spre a denumi “echerul”.
Plecând de la accepțiunea sa inițială, pur senzorială, noțiunea de normă s-a abstractizat prin uz ajungând să nu mai desemneze obiectul material pe care se putea sprijini pentru a da unei mișcări pur fizice direcția cea bună, ci mijlocul abstract pe care te bazezi în buna dirijare a acțiunilor de ordin psihologic.
De asemenea, așa cum lățimea unui “drum” nu lasă disponibilitatea unor mici abateri sau devieri laterale pentru a ne putea acomoda unor eventuale împrejurări fortuite, tot așa o normă trebuie să cuprindă o relativă “toleranță”, să lase o latitudine între limitele precise pe care le prescrie. Cu cât această latitudine e mai redusă, frecvența cazurilor de încălcare a limitelor și a celor de insucces este mai mare.
În sens filozofic, norma e regula sau propoziția prescriptivă ce stabilește cum trebuie să acționeze o persoană, în condiții determinate, pentru ca intervenția să se bucure de o apreciere favorabilă.
Norma socială presupune o atitudine conștientă și activă, concretizată în alegerea unui anumit tip de comportament în cadrul anumitor limite; deci acțiunea oamenilor, deși se bazează pe conștiința și voința individuală, se desfășoară în cadrul unor condiționări complexe, în limitele cărora există o varietate de posibilități de opțiune, orientate astfel încât alegerea făcută să nu lezeze interesele generale ale societății sau ale unui grup social : alterum non laedere.
După G.Martz sau P. Raymond, între normele sociale și cele juridice nu ar fi nici o deosebire, făcându-se astfel abstracție de faptul că primele au un caracter obiectiv, în timp ce ultimele sunt o creație conștientă a oamenilor. Pe de altă parte, alți autori, sociologi ai Dreptului cum ar fi E.Ehrlich sau H.Levy-Bruhl consideră Dreptul ca fiind “ansamblu de reguli obligatorii ce determină raporturile sociale impuse în orice moment de grupul căruia îi aparține”, astfel încât normele juridice pot lua naștere la nivelul oricărui grup social.
Pentru o mai precisă delimitare și înțelegere a reglementării juridice a relațiilor sociale e necesară cunoașterea acțiunii și a altor norme, a reglementărilor de natură extraconjugală sau metajuridică, punând accentul pe analiza relației Dreptului cu Morala, aspect larg și îndelung cercetat în teoria dreptului.
Sistemul normelor sociale e alcătuit din următoarele categorii de norme: norme religioase, programe politice, reguli de bună-cuviință, normele obișnuielnice, norme tehnice, preceptele etice și normele juridice.
Secțiunea a II-a
Relația dintre norma juridică și normele religioase
Normele religioase apar ca ipotetice și condiționate, ele nefiind impuse printr-o autoritate rațională propice ; astfel, ele sunt comandate și formulate de divinitate.
Proiecte în retrospectivă istorică, multe norme sociale care aveau să fie asigurate prin forțe de constrângere a Statului- norme juridice- au fost inițial formulate ca precepte religioase. Astfel, precepte devenite ulterior norme juridice se găsesc în Coran în timp ce primele colecții de texte juridice, cum a fost Codul Hamurabi, conțineau multe precepte religioase. În general se poate spune că religia a constituit unele din izvoarele materiale pe treaptă inferioară a formării dreptului. De asemenea din punct de vedere al normelor juridice de origine religioasă, religia a contribuit la respectarea dreptului deoarece în cazul neconformării cu ceea ce se cerea prin acele norme, oamenilor le era teamă de pedeapsa forțelor supranaturale, divine.
Influența religiei asupra dreptului s-a manifestat și în Evul Mediu, pârâtul era chemat să lupte cu reclamantul, iar învingătorului i se dădea dreptate, pe considerentul că divinitatea nu ar putea ajuta pe cineva care nu are dreptate.
Mai mult, influența religiei asupra dreptului în timpurile moderne mai are încă reminescențe manifestate în statele creștine prin dreptul canonic mai ales în privința familiei aproape la fel cum era Shariatul în statele musulmane.
Există deci, principii ale Binelui și Justului acceptate ca revelație, fapt ce conferă dreptului un caracter sacru ce se sustrage oricărei discuții ; tot de aici ar rezulta autoritatea și caracterul divin al ștatului. În acest caz, în ordine teoretică, teologiei îi corespunde teocrația în ordinea politică.
Spiritul critic a fost cel care s-a împotrivit acestui apriorism dogmatic, încercând separarea științei și filozofiei de religie. În lucrarea sa « De jure belli ac pacis », prin afirmația că dreptul natural ar exista « chiar dacă Dumnezeu n-ar exista », Hugo Grotius nu apără ateismul, ci încearcă fundamentarea pur rațională umană a dreptului.
Teologismul simplu e prima formă prin care s-a încercat întemeierea dreptului pe divinitate, însemnând presupusul comandament al unei ființe supreme și dând ca răspuns al problemei justiției : «E just ceea ce e voit de zei ». Deoarece acest comandament ar emana de la o putere transcendentă, această teorie, față de cea a realismului nu lămurește asupra valorii și fundamentului intrinsec al dreptului, întrucât nici impunerea, nici apelul la voința unei divinități nu clarifică aceste probleme.
O a doua formă, mai progresistă, e cea a teologului semi-rațional, caz în care divinitatea nu comandă justiția după voie, ci după conținutul acesteia de adevăr, astfel încât însăși voința divină nu i s-ar putea sustrage.
Așadar, în timp ce în cadrul primei teze ceea ce e sfânt e astfel întrucât e comandat de divinitate, în cea de a doua ceea e sfânt e comandat de divinitate tocmai pentru că este sfânt, astfel spus sfințenia este anterioară comandamentului.
Teologismul semi-rațional reprezintă un compromis, o încercare de împăcare a exigențelor credinței cu gândirea speculativă. Nu este pur teologic deoarece caracterul adevărului superior divinității o contrazice în același timp, iar dacă ar fi în întregime rațional ar deveni o critică a teologismului.
Cu toate că prin definiție e absolută și superioară rațiunii, fiind acceptată doar de calea credinței, divinitatea nu constituie totuși un principiu rațional sau științific în sensul riguros al cuvântului.
Secțiunea a III-a
Relația dintre normele și programele politice
Statul reprezintă principala instituție politică superioară a societății cu rol de conducere acesteia. El reprezintă o modalitate social-istorică de organizare superioară prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrată întreaga societate.
Ca și component al formei statului, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire la raporturile dintre stat și individ, la modul concret în care statul asigură și garantează în volum și intensitate drepturile subiective din acest punct de vedere statele sunt clasificate în state cu regimuri politice democratice și state cu regimuri politice autocratice.
În opinia lui D. Gusti, sociologia este știința realității sociale, etica-știința idealurilor sociale iar politica este știința punerii în concordanță a realității cu idealul social. Dreptul pornește de la realitățile sociale pe care le reglementează, sensul acestora fiind dat de etică, ca sumă a idealurilor societății. Politica servește dreptului la îmbunătățirea sistemului său, politicul pune în concordanță realitatea cu idealul social prin intermediul reglementărilor juridice impuse societății. Pe de altă parte, sociologia permite dreptului nu numai o cunoaștere exactă a realității sociale, ci și verificarea eficienței aplicării legilor prin anchete de frecvență a faptelor și actelor juridice sau asupra opiniei publice.
Secțiunea a IV-a
Relația dintre normele juridice și normele de conviețuire
Preceptele bunei-cuviințe sunt elemente de fapt ipotetice și condiționate ce pot consta în precepte morale sau fără caracter imoral. După cum arată Eugeniu Speranția, calitatea acestor norme este dată de aprecierea reciprocă a persoanelor, exprimată prin „stima”, „respectul” ce și-l datorează unul altuia. Aceste norme pot contribui la întreținerea raporturilor interumane, mai ales dacă sunt dublate de motivații morale puternice. În aceeași societate organizată de Stat, normele juridice sunt aplicabile întregii societăți, dar segmente ale acesteia pot folosi în viața cotidiană maniere bune sau rele de comportare în societate.
Normele de bună-cuviință alcătuiesc sectorul cel mai important al normelor de conviețuire. În cadrul acestora din urmă mai intră și normele deontologice care depind de uzaje mai mult decât de morală sau de drept, nefiind creații imediate, ci formându-se treptat. În anumite momente normele deontologice pot fi colectate și însușite de o manieră activă într-o instrucțiune, statut.
Pentru respectarea unora dintre normele de conviețuire socială poate interveni, în anumite condiții o reglementare printr-un act normativ; astfel acea normă de conviețuire dobândește forță juridică devenind normă juridică.
Secțiunea a V-a
Relațiile dintre normele juridice și practicile obișnuielnice
Practicile obișnuielnice reprezintă o categorie importantă a sistemului normelor speciale, o categorie vastă de reguli sociale apărute odată cu minimul de reglementări în cadrul colectivităților umane. Obiceiul ocupă un loc aparte în cadrul izvoarelor juridice devenind chiar o formă de exprimare a dreptului. El are un caracter conservator, formându-se și apărând în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate și îndelungate a unei conduite devenite treptat o regulă intrate în viața și tradiția colectivității, pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere. De aceea, pe cât de greu se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai dificil el cade în desuetitudine.
În trecutul îndepărtat, precum și în Antichitate și feudalism, obiceiul era foarte important mergând până la reglementarea vieții de familie, rudenie, uzuri elementare sau vestimentare, până la cele privind producția și schimbul de mărfuri. Pentru că societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice, numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, ajungându-se la distincția dintre obiceiurile juridice și cele nejuridice. Devenit și recunoscut de către puterea publică ca normă juridică, obiceiul devine obligatoriu, încălcarea s-a atrăgând după sine aplicarea sancțiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică-cutumă devine izvor de drept.
Alături de obiceiuri, mai există și uzuri cu caracter convențional – un mod prin care părțile au înțeles să convină, după cum rezultă dintr-o practică dovedită – de exemplu uzurile comerciale. Din punct de vedere al tratamentului lor juridic având caracter convențional, uzurile trebuie dovedite în fața instanței, pe când obiceiurile pot fi direct invocate de instanță, ca un drept pozitiv.
Obiceiul e distinct de morală și de drept, potrivit lui K.Lorenz, prin natura s-a mai puțin rațională, decurgând din însăși spontaneitatea procesului de formare, pe când dreptul și morala presupun un proiect rațional urmând a fi realizat.
Despre obicei, D. Gusti spunea „în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislații: individul, Statul și societatea. Individul își creează o legislație a lui proprie de conducere prin așa-zisa obișnuință; Statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislația proprie pe care societatea și-o dă ei însăși, pentru ca să trăiască și să se dezvolte 1.
În societatea contemporană și modernă obiceiul continuă să existe, luând însă forma juridică într-o măsură mult mai restrânsă.
Secțiunea a VI-a
Relația dintre normele juridice și normele tehnice
Având în vedere cerințele comportamentului uman față de natură exprimate și întemeiate pe legile naturii, normele tehnice au un caracter obiectiv, ________________________________________________________________
1 – D. Gusti – „Curs de etică”, București 1931- 1932
ele nedepinzând de voința omului, care nu le poate schimba, dar trebuie să le cunoască pentru a le folosi și instrumenta în mod corect, atunci când folosește un obiect din natură – de exemplu prelucrarea pământului după norme agrozootehnice, utilaje ce funcționează după anumite norme.
În ipoteza nerespectării normelor tehnice nu se va mai obține nici rezultatul tehnologic dorit fapt ce poate determina în numeroase cazuri și consecințe juridice.
În societatea modernă, industrializarea și computerizarea, folosirea și respectarea normelor tehnice e vitală pentru normalitatea activității umane și randamente sporite, astfel încât multe asemenea norme au devenit obiect de
reglementare juridică, de exemplu în domeniul ecologic, al circulației, al transportului, telecomunicațiilor, devenind deci norme juridice.
De asemenea, s-au înmulțit cazurile accidentelor de muncă datorită expansiunii industriale și a apărut „Teoria riscului” în materia responsabilității delictuale.
În fine, datorită regulilor tehnice sau cu caracter tehnic din cadrul diverselor componente ale sistemului normelor sociale, se pune problema existenței unor norme tehnice și în cadrul analizei complexului normativ juridic. Astfel, regulile de elaborare normativă, cu caracter metodologic sun norme de tehnică juridică. Majoritatea normelor de procedură (penală, civilă) au, de asemenea, caracter tehnic.
Secțiunea a VII-a
Relația dintre normele juridice și normele morale (etice)
Cercetând procesul istoric de apariție a dreptului, constatăm că acesta s-a desprins treptat din normele de morală și din obiceiuri, morala precedând astfel dreptul, după cum spune Guy Durand 1 „morala a servit totdeauna ca proto-legislație socială”.
Primii pași în conceperea raportului dreptului cu morala îl fac romanii care prin Celsus definiseră dreptul ca „ars boni et aequi”. Între preceptele dreptului roman se întâlnesc atât principii morale (honeste vivere) cât și precepte ale justiției distributive ( suum arique tribuere).
Deci, având ca valori fundamentale principiile Binelui, Justiției și Adevărului, valori la fel de bine apărate și promovate și de drept și de morală, de la început s-a pus problema analizei raportului drept și morală, a asemănărilor și deosebirilor dintre ele.
Cel ce a separat pentru prima dată din punct de vedere teoretic dreptul de morală a fost juristconsultul german Thomasius (1655-1728). De atunci și până astăzi problema continuă să fie discutată aprig de teoreticieni, unii susținând că morala are ca obiect forul interior al omului, pe când dreptul reglementează conduita sa anterioară. Dar, după cum remarca G. Ripert, dreptului nu-i sunt indiferente intențiile, el protejând nu numai corpul, ci și sufletele: „dacă dreptul nu se va mi interesa de îmbunătățirea morală a individului, el nu va mai juca rolul său în societate”2.
Mergând cu raționamentul în această direcție, P. Roubur ajunge la concluzia că „dreptul constituie etica obiectivă, iar morala etică subiectivă”.
Kant și-a adus contribuția în această problemă, relevând caracterul aprioric al legii morale, relevată de rațiunea practică în forma imperativului categoric. Această temă, considerată de Jhering „Capul Horn” al filozofiei dreptului, a fost diversificată mergând de la identificarea naturii normelor juridice și morale până ________________________________________________________________
1 – G. Durand – „Du raport entre le droit et l’etique”
2 – „La regle morale dans les obligations civiles” – 1925 pag. 10
la considerarea științei dreptului ca „teorie pură” a lui Hans Kelsen, făcându-se abstracție de influența moralei, politicii sau a altor factori extrajuridici asupra dreptului.
Juristul Georges Ripert considera ca neadevărată existența diferențelor de domeniu, natură și scop între norma morală și cea juridică, astfel încât prima pătrunde în drept prin intermediul concepțiilor etice ale legiuitorului sau atunci când legile juridice sunt lacunare, eventual contrare legii morale, de exemplu în dreptul civil : responsabilitatea juridică, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză, executarea contractelor.
Deci, ținând cont de existența unor legături universale, elementele de demarcație dintre norma de drept și cea de morală privesc atât finalitatea, cât și sfera de aplicabilitate a celor două categorii de norme.
În fapt, cvasitotalitatea juriștilor e de părere că există corelații foarte strânse între drept și morală, fiecare păstrându-și astfel identitatea. După unii autori chiar, asemănarea dintre drept și morală e atât de mare, încât se spune că dreptul e trunchiul cu rămurele în timp ce rădăcina e morala, pentru că în întregime dreptul se întemeiază pe morală, fapt despre care Mircea Djuvara spunea 1 : „Acolo unde o legislație juridică duce, din punct de vedere practic, la imoralitate, acolo putem fi siguri că ne aflăm în fața unei erori judiciare fie legislative, fie de interpretare.”
Numeroase norme cu un conținut identic au atât o natură morală cât și juridică, astfel fiind normele penale care cer persoanelor o comportare de respect față de viață, demnitatea, proprietatea altora sau dimpotrivă norme cu puternic conținut moral; de asemenea, forța dreptului se regăsește în aprobarea și susținerea sa morală. Cu atât mai mult, o înaltă moralitate în societate constituie sprijin și ________________________________________________________________
1 – vezi M.Djuvara – „Teoria generală a dreptului”, București, 1930, p.574
chezășie la elaborarea și respectarea normelor de drept, contribuind la o ordine de drept sănătoasă, în același timp orice injustiție fiind implicit imorală într-un stat democratic de drept. Pentru aceasta nu e indiferent dacă membrii societății respectă sau nu normele morale, fiindcă respectarea acestora contribuie la educația juridică a cetățenilor.
Se știe că sferele moralei și dreptului nu se suprapun perfect, cu toate că acțiunea lor coincide cu un domeniu destul de larg, deoarece sunt norme morale ce nu dețin relevanță juridică – relațiile de prietenie – și invers – normele cu caracter procedural etc.
Față de normele morale, norma juridică prezintă trăsături distincte. Relațiile sociale ce vizează buna desfășurare a raporturilor din societate sunt reglementate de norme juridice ce cunosc forme și mijloace specifice de transpunere în viață, neîntâlnite la normele morale. De exemplu morala cuprinde între preceptele sale pe cel ce îndeamnă pe oameni la o conduită loială, condamnând minciuna, prin dezavuarea socială sau blamul moral ce se abate asupra celui incorect, mincinos. Dacă această comportare mincinoasă afectează un interes legal ocrotit – mărturie mincinoasă, calomnioasă – dezaprobarea morală nu mai este suficientă, pe lângă ea intervenind sancțiunea juridică. Calitatea normelor juridice de a fi aduse la îndeplinire prin mijloace exterioare – exigibilitatea – reprezintă o caracteristică importantă a normei juridice.
În aprecierea acțiunilor, dreptul pornește de la aspectul exterior-fizic, în timp ce morala pleacă de la considerarea elementului interior-psihic, în funcție de scopurile urmărite. Distincția dintre faptele interne și cele externe stă la baza deosebirilor dintre drept și morală, fiind puse în evidență, în primul rând de Samuel Puffendorf, iar apoi de C. Thomasius. Primul în lucrarea „De jure naturae et gentium” (1672) afirma că prin rațiune dreptul privește viața prezentă și acțiunile externe, pe când morala se bazează pe revelație privind viața viitoare și având același obiect ca și religia. În „Fundamente juris naturae et gentium” (1705-1718), al doilea jurist, Thomasius consideră că diferența fundamentală dintre drept și morală, ideea de constrângere, aceasta fiind valabilă doar pentru prescripțiile juridice.
Același autor, în lucrarea sa „Sitteulehre” susține ca deosebiri, caracterul negativ al dreptului, spre deosebire de caracterul pozitiv al moralei, în primul caz operând principiul „ceea ce nu vrei să ți se facă ție, să nu faci altuia”, iar în al doilea vice-versa.
O altă deosebire ar fi faptul că din punct de vedere moral, omul poate avea obligații către el însuși, în timp ce din punct de vedere juridic nu poate avea. Astfel, la prima vedere obligațiile din drept ca oamenii să se instruiască, vaccineze, par a fi oricum obligații către ei înșiși, în realitate sunt obligații ale celorlalți oameni, ca rezultat la pactul solidarității umane.
Coercibilitatea este o altă diferență majoră între drept și morală, fiind proprie dreptului și înțelegându-se prin proprietatea de a constrânge la îndeplinire. Spre deosebire de norma morală, normei juridice îi aparține stabilirea unui raport bilateral prin care obligației unui subiect îi corespunde posibilitatea altui subiect de a pretinde îndeplinirea obligației. Dacă unul din subiecți violează, nesocotește obligația, celălalt are posibilitatea juridică de a respinge violarea.
Spre deosebire de morală, dreptul este mai bine determinat; dacă dreptul este ca o linie de hotar, în el nu sunt admise incertitudinile. Trăind îndeosebi în conștiința individuală, morala se găsește într-o stare difuză, nefiind formulată și fixată în coduri, ca dreptul.
În fine, se mai pot lua în considerare aspectele ce aparțin organizării interne a normelor juridice și a celor morale, precum și aspectele caracteristice formelor exterioare de exprimare a acestora.
Normele juridice sunt frecvent supuse unor operații de organizare, sistematizare și publicizare: intrarea și ieșirea din vigoare, principiile activității sunt în mod riguros precizate în privința normelor juridice. Dreptul e partea moralei ce stabilește temeiurile de existență între oameni, fără el neputând exista o societate. Și deoarece „Ubi societas, ibi jus” și „Ubi homo, ibi societas”, putem conchide „Ubi homo, ibi jus”.
CAPITOLUL II
NORMOGENEZA ȘI EVOLUȚIA NORMEI JURIDICE
Secțiunea I
Gnoseologia și axiologia arhetipului juridic
„Ubi homines, sunt mondi sunt”, spunea Cicero, referindu-se la necesitatea reglementărilor obligatorii pentru membrii unei societăți, odată cu constituirea acesteia.
În decursul stabilirii conținutului și sferei dreptului natural, s-a încercat desprinderea anumitor reguli de comportare cu caracter instinctiv, astfel Alfred Espinas a consacrat lucrarea „Les societés animales” 1877, diferitelor viețuitoare ce trăiesc în forme de organizare elementare.
Pe de altă parte, doar la om se constată reguli de conduită cu caracter conștient, atât în raport cu el însuși, cât și cu forțele supranaturale sau cu semeni lui, în scopul bunei conviețuiri în societate, care s-au cristalizat pe măsură ce gândirea umană a pătruns tot mai profund noțiunile antinomice de Bine și de Rău.
Odată cu desprinderea sa de natură, omul își determină propria existență și a competiției cu forțe cu care, pentru a nu le înțelegea, le atribuia o origine transcedentală.
Astfel prin constatarea dualității existențiale naștere – moarte; lumină – întuneric, omul ajunge la conceptul de echilibru universal, bazat pe principiile „Bine” și „Rău”. Atunci când era vorba de conlucrarea acestor două principii arhetipale sau de conflicte inconciliabile între acestea, omul a ajuns la ideea unei tranzacții. Astfel, de exemplu în concepția vedică ambele principii erau induse de Rudra, pentru ca ulterior să se facă o separație teologică Shiva – creația, Rudra – distrugerea; se ajunge la un alt stadiu al filosofiei, la o triadă între Shiva ca distrugător și Brahma ca și creator, apărând Visnnu – conservatorul.
De asemenea, în manineism, lumina spirituală divină – Binele – și bezna demonică a materiei – Răul sunt cele două principii egale care alcătuiesc lumea, de unde rezultă faptul că Răul inevitabil poate fi înfrânt doar prin înfrângerea întunericului de către partea lui de lumină spirituală divină, deci prin asceză.
Aceste antinomii au produs teama oamenilor în ceea ce privește sfârșitul vieții și al lumii, datorate unei înfruntări decisive între forțele binelui și cele ale răului și concretizate pentru oameni cu răsplătirea, pedepsirea sau purificarea lor.
Dualismul ca viziune despre lume se manifestă și prin caracterizare sau pesimism sau optimism a mitologiilor vechi. Așa, în timp ce mitologia e marcată de optimism, sensul ceremoniilor de iarnă fiind mulțumirea și bucuria de viață, mitologia germanică degajă pesimismul, prin faptul că nu există o disjuncție categorică între bine și rău.
Provenit de la interdicția de a se atinge de pomul cunoașterii binelui și al răului, păcatul originar consacra prin legenda sa biblică ideea că statornicirea binelui și a răului e un atribut al divinității: „Veți fi ca Dumnezeu cunoscând binele și răul” șoptea demonul șarpe Evei, încercând convingerea ei de avantajele încălcării interdicției. De aici rezultă și originea divină a primelor legături ca și „Decalogul” lui Moise, legile lui Solon. De altfel, și Plutarh în „De republica stoicorum”, spunea că „nu e cu putință să găsim un alt principiu sau altă obârșie a dreptului, decât în Zeus și firea care ne înconjoară; căci cu adevărat, de aici trebuie să purcedem, când vorbim despre bine și rău”.
Psihologul german W.Wundt1, luând în considerare particularitățile mentalității primitive, definește tabu-ul a fi „cel mai vechi cod de legi nescrise ale omenirii”. În legenda biblică a păcatului originar, primii oameni au fost supuși tocmai unei astfel de interdicții privitoare la fructul dorit.
Originea cuvântului „tabu” este polineziană, fiind corespondentul sacer la romani, aghios la greci și kodanse la evrei. În opinia lui Th. Northkote, în sens strict „tabu” exprimă caracterul sacru sau necurat al unei persoane sau lucru, modul de îngrădire rezultat din acest caracter și inviolabilitatea cu originea în încălcarea acestei interdicții. În sens mai larg există un tabu mai natural, produsul unei forțe misterioase atribuit unei persoane sau lucru, un tabu transmis, provenit tot de la „mana’’ conferit unei persoane, și tabu-ul ce deține poziția de mijloc între cele două.
Fundalitatea tabu-urilor este diferită. Astfel unele urmăresc protejarea persoanelor sau obiceiurilor de seamă împotriva vătămărilor; altele asigurarea celor slabi împotriva forței „mana”, a căpeteniilor există tabu-uri care înlătură primejdia legată de atingerea cadavrelor, asigură împotriva perturbării a unor acte importante din viață, apără ființele umane de furia zeilor sau dușmanilor, de asemenea apără copii mici sau nenăscuți care sunt amenințați atunci când părinții lor comit un lucru.
În cazurile de încălcare a tabu-urilor pedeapsa avea inițial un caracter intrinsec, urma apoi pedeapsa zeilor cu care tabu-ul era în contact și în cele din urmă pedeapsa societății.
„În felul acesta, cel dintâi sistem penal al umanității era acordat la tabu…” conchide W. Wundt2. Este de fapt o situație identică cu cea a păcatului ________________________________________________________________
1 – Volerpsihologie, II „Mythus und Religion” II pag. 300
2 – Ibidem
originar: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți”, urmând pedeapsa pentru neascultare prin pierderea vieții, deoarece „țărână ești și din țărână te vei duce”.
S. Freud explică aceasta prin considerente de psihologie în sensul că interdicția generează în om forțe care îl împing la încălcarea ei: „…forță magică atribuită tabu-ului se reduce la capacitatea acestuia de a-i aduce pe oameni în ispită1.
La fel Platon susține că teama de nu suferi o nedreptate îi face să suporte cu silnica constrângere de a urma cele drepte și că asta ar fi izvorul legilor. În același mod, Hugo Grotius remarcă: „oamenii mulți la număr dar slabi prin ei înșiși spre a nu fi oprimați de alți mai puternici s-au înțeles între ei să statornicească judecătorii și să se apere prin puterile lor întrunite”… continuând astfel: „Dar această grijă de a păstra societatea … și care se potrivește înțelegerii umane, este și obârșia dreptului în adevăratul înțeles al cuvântului și care în general privește: nerâvnirea la lucrul altuia, înapoierea lui dace află în mâinile noastre… îndatorirea de a îndeplini făgăduințele”2 .
O serie de vestigii arheologice, descoperite în așezări străvechi, reprezintă indicii asupra unor forme elementare de organizare și reguli de conviețuire, care constituie elemente ale dreptului în forme incipiente, larvare, apărute odată cu societatea omenească. Astfel, la noi în țară, de exemplu, așezarea de la Năbășești aparținând culturii Cucuteni dovedește o împărțire duală.
Din cauza numărului mic de izvoare, aceste structuri sunt în marea lor majoritate analogice, o dovadă aproximativă fiind comparația pe care Paul Vinogradovf o face cu populațiile aflate Intr-un stadiu de dezvoltare mai puțin avansat din ____________________________________________________________________________________________________
Totem și tabu 1991, pag. 46
De june belli ac Prolegomena 8, pag. 70
epoca noastră la unele dintre ele cu o organizare gentilico-tribală, destul de bine conservată fapt pentru care autorul se referea la un drept tribal1.
Secțiunea a II-a
Prototipul juridic și preistoria normelor juridice
Etnograful german S. Lips preciza: „Obârșia și dezvoltarea așezămintelor juridice ale omenirii ne sunt dezvăluite cel mai bine nu de popoarele cu istorie scrisă ci de dreptul cutumiar – obiceiul pământului – al populațiilor cu cultura cea mai veche și implici mai pecuitivă. Întreaga viață a acestor populații e pătrunsă de norme de drept2.
La baza dreptului obiceiului existent la aceste populații se află forța opiniei publice care, fiind bazată pe autoritate și religie supraveghea respectarea normelor de conduită între indivizi mai eficient decât acum, fiindcă „nu atât frica de pedeapsă cât și groaza de a se afla în conflict cu grupul din care face parte îl determină să se supună obiceiului și tradiției”, arată etnologul român N. Petrescu3.
În sistemele de drept primitive au existat principii de drept arhaice constante. În primul rând ca urmare a organizării colective a fost răspunderea colectivă principiu menținut și azi în cazul atingerilor aduse unui cetățean de către un stat străin, Se socotește ofensat statul ca atare, fiind în joc onoarea
________________________________________________________________
1 – „Princeps historiques du droit” 1924, pag. 71
2 – „Obârșia lucrurilor” 458, pag. 445
3 -„Primitivii”,1944,pag.240
întregii comunități naționale. Deci, în societățile primitive se manifestă în mod activ solidaritatea, dar și pasiv, astfel încât în Hupa și Dakota, de exemplu, putea fi pedepsit orice membru al comunității, sistem folosit și în vechea Eladă având ca urmare emigrări și fondări de colonii, sau în Albania unde a fost practicat până în secolul nostru, mai ales când rudele nu se desolidarizează de cel vinovat1.
Intenția cu care a fost săvârșită fapta e un alt principiu în materie de responsabilitate regăsit și în dreptul roman incipient, de unde rezultă existența lui într-o perioadă anterioară
Un principiu prezent în sistemele de drept incipiente, dar în societățile arhaice actuale, e acela al răscumpărării vinovăției: de exemplu la Kirgizi, un om vătămat primea din partea agresorului un cal și o haină; în cazul în care victima era o femeie însărcinată care pierdea astfel copilul, primea câte un cal pentru fiecare lună de sarcină, iar dacă era aproape de termenul sarcinii, câte o cămilă.
Prezentă la vechii, slavi și chiar în Orient, compezițiunea e principiul a cărei evoluție a început prin riposta directă la violență, dreptul celui mai tare, răzbunare, ajungându-se la „legea talionului”.
În domeniul probelor, în faza primitivă a dreptului, jurământul avea un caracter rudimentar, fiind însă eficace datorită mentalității participative a celor în cauză și credinței în forțele supranaturale. Astfel în tribul american Crow, dacă doi războinici pretindeau că au lovit cel dintâi un dușman erau puși să jure, hotărârea fiind luată mai târziu ; dacă între timp avea să se întâmple ceva cu vreunul dintre ei, faptul era socotit ca o dovadă că a jurat strâmb.
________________________________________________________________
1 – Vezi P. Vinogradovf, „Princeps historiques du droit”, 1924, pag. 72
Tot astfel de probleme, în astfel de moduri se regăseau și la vechii sciți1 .
La unele populații din Africa Centrală, iar mai târziu în Evul Mediu, sub influența popoarelor migratoare se manifestau ardaliile – judecăți divine – prin administrarea de otrăvuri în primul caz, Iar în al doilea caz, prin proba focului, a fierului înroșit, a apei a căldării cu apă fiartă precum și duelul judiciar în care va câștiga cel susținut de Divinitate. În Siberia jurământul se făcea prin implantarea unui cuțit și rostirea cuvintelor: „Să mă sfâșie ursul, dacă nu spun adevărul”, procedeu ce seamă cu „jurământul cu brazda în cap” din Țările Române:” Așa să mă apese, pământul după moarte dacă iau vreo brazdă de la cel îndreptățit”.
În ceea ce privește formularea acuzațiilor în cadrul comunității, se proceda cu discreție; spre pildă în Groenlanda, un băștinaș lezat de fapta altuia compune undin tobă povestește în mod hazliu întâmplările incriminate, cel vizat urmând să procedeze aidoma, confruntarea durând chiar ani de zile, până cedează vinovatul.
Exemple privitoare la practica judiciară propriu-zisă găsim la tribul american Ifugao, unde la un datornic ce refuză să-și plătească amenda, creditorul are dreptul să intre în casa lui și să ia pe ascuns un obiect de valoare cu condiția să-și lase în loc propriul cuțit, astfel fapta considerându-se furt; în alte cazuri o persoană cu bună reputație era aleasă arbitru, urmând să treacă apoi la fiecare parte, oferind apoi soluția.
În Africa și în Pacific societățile secrete Dukduk, Ukuku, Njaga, aveau rolul justițiar, adică de a urmări pe cel vinovat și de a-i aplica pedeapsa, astfel de atribuții moștenind societățile secrete moderne de tipul Sfintei Wehm,
________________________________________________________________
1 – ibidem pag 74
organizația revoluționară din interiorul Sinn Fein1 .
Relațiile intertribale erau înțelegeri încheiate de căpetenii care schimbau daruri-potlach, urmând ca în caz de conflict să se anunțe prin diferite semne sau la încheierea păcii să urmeze o procedură specială, de pildă fumatul pipei la amerindieni.
La populații ce se ocupau de munca creșterea vitelor, iar mai târziu în templele grecești, mexicane și în bazilicile creștine era semnalat dreptul de azil.
Putem aprecia că printre aceste norme apar și germenii dreptului, normele juridice începând să se distingă de celelalte norme, în primul rând prin natura deosebită a obligativității respectării lor prin recurgerea la forța colectivă a puterii publice ce se înjghebează ca ceva distinct, față de autoritatea morală a șefului de colectivitate, de exemplu.
Deci, apariția și formarea dreptului, odată cu aplicarea primelor norme juridice e un proces complex având ca dată de naștere însăși apariția lui homo sapiens, iar normele juridice care îl alcătuiesc sunt combinate cu obiceiurile, datinile și practicile religioase, fiind studiate în special de etnologia juridică.
Secțiunea a III – a
Evoluția istorică a tipurilor de norme juridice
Noțiunea de „tip de drept” are o valoare gnoseologică – după opinia lui Max Weber că un tablou de gândire – în selecția trăsăturilor socio-istorice
adiacente fenomenului juridic, în funcție de care se poate vorbi, ca tipuri istorice de drept, după cel incipient din perioada străveche de : dreptul antic, cu ________________________________________________________________
1 – S. Hutin – „Societățile secrete” 1991
subgrupe ca dreptul oriental dreptul roman, medieval, de exemplu dreptul european, dreptul islamic; modern, caracteristic instaurării economiei de piață; contemporan, care cu toate că are trăsături comune este tot mai influențat de principiile dreptului internațional.
Această clasificare istorică a tipurilor de drept, privind evoluția societății, este convențională clasificare a societății omenești, cea holistică arhaică distingând trei tipuri de societăți: preindustriale, industriale, postindustriale. Cu toate acestea se mai ține seama și de faptul că evoluția nu este aceeași în toate țările, ca urmare nici un tip de societate nu este omogen, pur.
Normele juridice în antichitate
În perioada sumeriană și sumeroakadiană (sf. mil. III î.Hr.) și babiloniană (încep. Mil II –sec. VI, î. Hr.) legiuirile – de exemplu ale lui Urukagina, rege în Lagos – privitoare la apărarea locuitorilor cetății erau fundamentate pe voința zeilor, în cazul de mai sus fiind inspirate de „sfaturile zeului Ningisu”. Astfel, dreptul regelui de a legifera apare în codul lui Namu (sf.mil. III î.Hr.) și în codul lui Lipit Istar (sec. XI, î. Hr.).
Codul lui Hammurabi sec. XVIII, î.Hr. reglementează relațiile contractuale, modalitățile de rezolvare a conflictelor, raporturile de producție și sancțiunile pentru faptele antisociale: „cine fură ce aparține divinității templului sau palatului, acel om va fi ucis”.
În dreptul asirian existau reguli de drept mult mai severe; astfel ruperea contractului obliga vinovatul la sacrificarea primului copil zeilor, căsătoria se realiza prin cumpărare, urmând ca femeia măritată să aibă o situație grea.
Primele scrieri juridice în Egiptul antic sunt „Învățăturile lui Ptahatep”, „Istorisirile lui Ipuser”, „Cartea dintre Horus și Set”, prima datând din timpul dinastiei a V a, zeii recomandând respectarea propriei condiții sociale, căci „cu coatele nu vei ajunge la nimic”. În cea de a treia scriere, în timpul dinastiei XIX e bănuită necinstea, „ justiția a fost înghețată în lumea de dincolo”.
În îndrumarul „Poruncile Rech-mi-ra” datând din dinastia a VIII–a, faraonul Tuthonis al III- lea dă următoarele instrucțiuni vizirului: „să ai grijă ca totul să fie făcut … după lege și nu uita să judeci cu dreptate. Este o hulă împotriva zeilor să te arăți părtinitor”. Chiar și „Cartea morților” prevede reguli referitoare la furt, omor, adulter, o abatere gravă fiind blestemarea regelui. Mai erau prevăzute dreptul țăranilor de a-și vinde sau amaneta pământul și interzicerea transformării vinovaților în sclavi.
Diodor din Sicilia consideră că legiuitorii de frunte în Egipt sunt faraonii Menes Sasychis, Ramses al II-lea și Bocoris1 .
Alături de culegerile ce cutume Damașastra în India veche ca scrieri juridice se remarcă Codul lui Apostamba din secolul IV, î.Hr, legile lui Manu din sec. III, î.Hr.
Legile lui Manu sunt principii mai vechi preluate de o școală de brahmani, obiectivul legiuirii fiind asigurarea poziției fiecărei categorii sociale: „Pentru ca lumea să meargă cum trebuie, brahma a creat pe brahmani, pe Kastryia, pe Vaisya și pe Sudra”, primii ocupându-se de religie, următorii de sectorul militar, respectiv de producție, iar ultimii să slujească celelalte caste.
În „Arthașastra”- sfaturile privitoare la organizarea statului în timpul dinastiei Maurya- se justifică tirania caracteristică acelei dinastii, se stabilește ________________________________________________________________
1 – P. Vinogradovf, „Princeps historiques du droit”, 1924, pag 76, și următoarea
fiecare sursă de venit a tezaurului; vămile, pedepsele precumiare, impozitele. În domeniul producției, în inexistența unei înțelegeri prealabile, lucrătorii primeau o zecime din valoarea produselor sau beneficiului.
„Cartea schimbărilor” (y-dzing), „Cartea despre armonia întunericului” (Intudzing), „Cartea veche” (Song-shu), din timpul dinastiei Zhon, sec. XVIII-XII î.Hr, continuate mai târziu de curentul daoist, sec. VII-III î.Hr., reprezintă începuturile gândirii juridice în vechea Chină.
Datorită stăpânirii apăsătoare a conducerii, curentul daoist, printr-o critică severă cere revenirea la egalitatea inițială. Astfel, o teză găsim la Confucius 551-79 î.Hr, iar la Mo-dzî există declarația fățișă că puterea suveranului vine de la popor.
Codul penal Ta-Tzing-Lii-Li reglementa în amănunt infracțiunile și pedepsele. Școala legiștilor Fa-dzia, sec. IV î.Hr. cerea înlocuirea legilor nescrise cu caracter de castă „li” cu legi scrise și echitabile „fa”; de asemenea se contesta dreptul celor de neam de a se autopedepsi după „codul onoarei”, în timp ce oamenii de rând erau judecați după alte norme, impunându-se astfel o lege universală „fa” obligatorie și nediscriminatorie.
Multe principii și norme referitoare la avere, categorii sociale, relații cu străinii, cuprind cărțile „Pontaleuh-lui” (torah) la vechii evrei. În „A doua lege” a Deuteronomului este confirmat caracterul divin al preceptelor prin spusele lui Moise: „Să nu adăugați nimic la ce vă poruncesc eu să nu vă scădeți nimic din ele, ci să vă păziți poruncile Domnului vostru așa cum vi le dau eu”. Ben Sira, în „Cartea înțelepciunilor”, sec. II, î.Hr, încearcă să stabilească puterea hierocratică și cea a marilor proprietari, îndemnându-i la severitate față de slujitori: „Pune să muncească pe rolul tău și vei avea odihnă…jugul și furia înconvoaie grumajii, iar pe cel netrebnic cazmale și bătaia”. Pe de altă parte mai târziu, curentul esenian a încercat ameliorarea situațiilor celor împovărați, cu îndemnul: ”Iubești munca, nu căuta să fi stăpân peste alții și nu lega prietenii cu puterea”, precept reluat apoi peste 1000 ani recomandând cârmuitorilor cunoașterea bună a supușilor pentru evitarea inechității și injustiției”1.
În Elada veche epopeea homerică se referă la trecerea da la structura gentilico- tribală la organizarea statală, considerată a fi voința zeilor ; „…numai unul să fie dintre oameni / Poruncitor și stăpân, numai cine va pricinui de la Zeus / Sceptru putem și legi de care s-asculte supușii”…., sunt spusele lui Ulise în „Iliada”.
Privitor la război, opiniile erau diferite numai în lupte „se vede cine-i bărbat și cine-i laș” spunea Idomeneu, în timp e Hesiod povățuia țăranii:”Ascultă de dreptate, iar de violență uită tot”. (Lucrări și zile).
Primii filosofi eleni se situau fie pe poziții aristocratice, fie adepți ai participării demosului în conducerea treburilor publice, aceștia din urmă fiind promotorii democrației incipiente .
Se remarcă în continuare străduința de fonda organizarea democratică a societății pe ideea de lege „nomos”. Cu toată aprecierea sofiștilor cum că actul normativ e relativ, el aparținând legiuitorului care poate decide: „…Asta e drept, asta nu e drept”, legile erau obligatorii pentru toată lumea datorită egalității dintre oameni, fiindcă „natura n-a creat pe nimeni rob”(Alkidomas).
Pe de altă parte reprezentanții aristocrației contestau aceste idei, susținând: „dreptul celor mai puternici să aibă mai mult decât nevolnicul”… „superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult”, după cum susținea Platon2.
De altfel, după concepția sa organizarea statului ar fi asemănătoare castelor din India, iar pentru eradicarea tendințelor egoiste e nevoie de o egalizare a averilor în cadrul unui comunism de repartiție și nu de producție.
________________________________________________________________
1 – Ibidem pag. 78, și următoarea
2 – Vezi “Gorgies”, pag483
În perioada elenistică, individul trece pe primul plan, lipsit fiind de sprijinul comunității se refugiază în utopii sau confrerii filosofice asemenea „Grădinii lui Epicur” unde dreptatea și armonia erau contracte încheiate de oameni în scopul de a nu se vătăma unii pe alții.
Fenon, reprezentant al stoicilor, declară că doar omul înțelept e cu adevărat lider, ideal fiind să aparțină „Cetății universale”, amestec de democrație, regalitate și aristocrație.
Primele legiuiri în Roma antică sunt cele ale legendarilor regi – leges regiae. Începutul Republicii coincide cu localizarea Dreptului, urmând ca principiile legiuirii „Lex duodecimii tabularum” să fie, ca și edictele pretorilor de mai târziu, afișate în forum. În elaborarea actelor normative se manifestă rolul adunărilor plebeene – leges-regatae – prin introducerea unor măsuri în interesul celor nevoiași. Supunerea în fața legii și idealul de justiție și de dreptate sunt constantele marilor juriști romani.
Ca și la vechii greci, și aici aristocrația consideră democrația ca o uzurpare a puterii care, de drept, ar trebui să aparțină celor de neam.
Vestitul orator Cicero admite existența dreptului natural cu legi care nu se schimbă – ne varietur -, iar privitor la forma de guvernământ adoptă formula stoică a îmbinării monarhiei, aristocrației și democrației, în frunte cu un „rector republicae” sau „princeps”, un cunoscător al artei guvernării. Aceste idei vor fi puse apoi în aplicare de către Octavian Augustus, care î anul 28 î.Hr. ia titulatura de „princeps rei publicae” și „princeps senatus”, iar mai târziu pe cea de „Augustus”.
În sprijinul tradițiilor vechi republicane erau Titus Livius, Snetoniu, în timp ce Seneca consideră monarhia naturală, dând exemplul albinelor, iar Pliniu cel Tânăr apără, de asemenea, autoritatea imperială.
În ceea ce privește juriștii, apărători ai imperiului erau Sabienii, dar își manifestau nostalgia față de trecut, în timp ce Proculienii, deși simpatizau cu Republica, închinau spre înnoire. Pe lângă obicei și lege, la izvoarele dreptului se adaugă în Roma antică edictele magistraților și constituțiile imperiale.
Contribuția romană la tezaurul juridic al antichității este încoronată de momentele juridice ale lui Justinian – Codul, Digestele, Instituțiile, Novelele, caracterizate de formalismul și duritatea destinate a introduce individul în societatea superior organizată la nivel de stat.
Normele juridice în Evul Mediu
„Corpus Juris canonici” este sistemul de norme juridice proprii creat de Biserică mai ales prin hotărârile soboarelor ecumenice, iar „Corpus Juris civilis” cuprinde legile laice trecute prin forma legiuirilor romano-barbare.
„De oficiis regiis”, a bizantimului Kakemmenas reflectă ideea că statul, legea, biserica, normele laice concordante cu cele religioase, arta omului politic de a face bine societății erau idealul guvernanților în Bizanț, iar mai apoi în Occident. Georgios Genistas Plethon din sec. XIV – XV, precum și adepții sectelor maniheiste au propus o reformă în sensul unei echitabile redistribuiri a bunurilor, în funcție de cei care le produc.
În lumea islamică Koranul, bazat pe precepte religioase consfințește inegalitatea socială, dreptatea între supuși. Mișcarea haridjiților din sec. VII și cea a mutaziliților din sec. IX au încercat combaterea abuzurilor păturii aristocratice.
După părerea unor filozofii, de exemplu Ibn Rosd, justiția nici nu ar trebui să existe, întrucât legile ar trebui să fie de bună voie respectate de oameni. Formalismul și duritatea destinate realizării divine în societate sunt caracteristicile dreptului de tip general.
Normele juridice în epoca modernă
În țările din Apusul Europei se înlătură îngrădirile feudale în scopul lărgirii economiei de schimb recurgându-se la argumentația dreptului natural în demonstrarea libertății ca stare naturală a omului. Prin „Acordul poporului” din 1647 se preconiza desființarea Camerei lorzilor, votul universal; John Lilburne și Gerard Winstonley cereau desființarea proprietății private, obligativitatea muncii și o organizare de tipul comunismului primitiv. Însă, până la urmă cea care s-a impus a fost monarhia constituțională, limitarea puterii monarhului față de care poporul avea drept de rezistență In caz de abuz justiția rezistându-și separația puterilor în stat. În statele nord – americane „Declarația de independență” de la 4 iulie 1776 cuprinde ideile lui J. Locke și ale filosofilor iluminiști francezi: egalitatea oamenilor, existența unor principii inalienabile – viața, libertatea, fericirea – pentru garantarea cărora oamenii instituie guverne.
Constituția de la 1787 opina pentru un stat centralizat cu limitarea participării la putere prin vot (cesitar), iar Th. Jefferson punea accentul pe suveranitatea poporului în cadrul unei republici democratice, făcându-se în acest sens zece amendamente la Constituție în anul 1791. În Franța, Montesquieu, adept al separației puterilor, și J.J. Rousseau, promotor al suveranității poporului în raport cu guvernarea sunt reprezentanți ai iluminismului, ale căror idei au intrat în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 și Constituția din septembrie 1791, în ultima, cetățenii putând fi activi sau pasivi, deci cu sau fără drept de vot.
Prin „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1793 iacobinii preconizau introducerea republicii democratice, înlăturarea censului electoral, limitarea averilor.
În anul 1804 împăratul a asistat personal la ședințele de elaborare a Codului civil pe baza dreptului roman acesta devenind opera fundamentală din care se va inspira întregul sistem al dreptului civil modern atât în Europa, cât și pe alte continente.
Caracteristicile tipului de drept modern sunt elasticitatea și raționalitatea în scopul asigurării manifestării plenare a individului în societate.
Normele juridice în epoca contemporană
Datorită dezvoltării societății europene după prima revoluție industrială și a deficiențelor mecanismului economiei liberale, la începutul secolului nostru au fost promovate în domeniul juridic „ideile solidariste” sub forma „dreptului social”, fapt ce a produs revizuirea spiritului individualist al legislației napoleoniene, iar în domeniul politic se manifestă tendințele statale intervenționiste ce duc la instaurarea regimurilor dictatoriale și totalitare de dreapta sau de stânga.
Se încearcă crearea de noi coduri, puse în concordanță cu ultimele rezultate de cercetare științifică.
După cel de al II-lea Război Mondial, din Răsăritul Europei va începe o puternică acțiune de creare a unui drept socialist, în timp ce în Occident se pune problema promovării principiilor generale, promovării drepturilor omului, de exemplu în „Charta Națiunilor Unite”.
Tot de tip contemporan este în evidență prin oscilația dintre rigorism și liberalism, în scopul stabilirii formelor noi de organizare socială. Datorită influenței tot mai pronunțate a dreptului internațional și a principiilor sale, dreptul contemporan, cu toate că tinde spre unele trăsături comune, se diferențiază în: dreptul societăților democratice cu economie de piață – unde intră și fostele țări socialiste aflate în tranziție spre economia de piață și statul de drept – apoi dreptul socialist în țările în care se mai menține încă, sistemul socialist, și în cele din urmă, dreptul țărilor în curs de dezvoltare sau al lumii a treia, care mai păstrează puternice elemente tradiționale sau religioase cum este, dreptul islamic, budist sau hindus.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Norma Juridica. Relatia Dintre Normele Juridice Si Normele de Convietuire (ID: 125733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.