Norma Juridica

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Dreptul în sistemul normativ social

Din momentul nașterii, omul este supus unor norme care îi modelează personalitatea.

Fiecare societate și fiecare cultură determină un set de influențe care variază foarte mult de la societate la societate. Și pentru ca o societate să funcționeze în condiții de eficiență, membrii săi trebuie să se comporte potrivit aceluiași model cultural.

Fiecare persoană trebuie să îndeplinească anumite roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are. Acest proces de responsabilizare a omului ca ființă socială începe din copilărie, când se formează o anumită atitudine față de rolurile pe care le are de îndeplinit.

În procesul de socializare, fiecare individ se raportează la mediul social, la sistemul normativ al societății și la nivelul cerințelor practicii sociale, a regulilor de conduită, precum și a diferitelor valori sociale. Procesul de formare umană și de afirmare socială a individului este caracterizat prin raportarea personalității sale la societate, la sistemul normativ și valoric al acesteia.

Însușindu-și anumite reguli juridice, odată cu aspectul punitiv al acestora, omul își creează anumite constructe personale, înglobând și regulile de conduită și existență impuse de norma juridică. Astfel, chiar în absența iminenței pedepsei, omul totuși acționează în conformitate cu regulile însușite și adânc întipărite în gândirea lui, conștiința lui și sistemul lui de valori. Aceasta s-ar rezuma în sintagma “a fi liber înseamnă a respecta libertatea celorlalți indivizi din societate”.

Apariția lui Homo sapiens a așezat această ființă într-un raport multiplu: raportul cu natura, raportul cu ceilalți (raportul social), raportul cu sinele (raportul omului cu sine însuși), raportul cu propriile sale creații materiale și spirituale, raportul cu propria istorie personală și socială, raportul cu divinitatea și destinul. Pentru fiecare ființă umană aceste rapoarte constituie un singur “pachet” problematic, fiecare tip de raport având o pondere mai mare sau mai mică față de întregul “pachet”.

Dacă ar fi să se privească în timp, de-a lungul istoriei ființa umană rațională a dovedit că se poate situa deasupra naturii tocmai pentru că și-a generat un statut uman. Pentru a nu declanșa însă forțele de nestăvilit ale fiecărei ființe umane și pentru a asigura stabilitatea și echilibrul mediului în care ființele umane raționale au ales să trăiască și să conviețuiască, omenirea a fost obligată să adopte reglementări și norme de comportament cărora să li se subordoneze ea însăși.

Spre deosebire de echilibrele din lumea naturală, care se realizează în mod spontan, fără intenții și fără scopuri, echilibrele din lumea umană se realizează pe baza unor reglementări ai căror autori sunt oamenii înșiși. Toate aceste reglementari poartă sigiliul umanului, atât în bine, cât și în opusul binelui. Aceste reglementări compun sfera normei sociale, esența rațiunii umane. Este tot ceea ce ține de moralitate, cultură, de civilizație umană. Societatea umană din totdeauna este structurată esențialmente tocmai pe normele sociale unanim recunoscute de toți oamenii, având un caracter de universalitate.

„Nicio formă de asociere umană”, spune Ion Craiovan în lucrarea sa, „Teoria generală a dreptului”, „nu poate funcționa în mod adecvat fără instituirea unui minim de reguli de conduită”, afirmând totodată că „societatea se naște odată cu geneza normei”.

Rolul normei este legat de organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea funcționând în mod independent de voințele individuale, ca o „conștiință colectivă”, precum afirma Durkheim. De la această conștiință colectivă emană regulile și obligațiile care reglementează existența în comun și care fixează și transmite din generație în generație necesitatea sau indezirabilitatea unor acțiuni, cultivând tendința spre ordine socială, caracteristică modului de desfășurare stabilă a vieții colective.

În acest context, pentru a asigura consensul și ordinea printr-o participare comună la viața socială, norma socială poate avea următoarele efecte din punctul de vedere al raționalizării vieții sociale:

crează drepturi și obligații care materializează diferite relații, interese, scopuri și idealuri sociale, stimulându-le pe cele deziderabile și sancționând pe cele indezirabile;

asigură sociabilizarea umană, prin dirijarea în mod convergent a acțiunilor și conduitelor individuale, creând astfel o logică a acestora, orientativă pentru membrii societății;

permite evitarea conflictelor și tensiunilor, prin limitarea reciprocă a normelor individuale și întărirea coeziunii colective;

întărește sentimentele de solidaritate socială și securitate a indivizilor în raport cu eventuale agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor;

stabilește reguli de conduită, stipulând cum trebuie să se comporte un individ în condiții sociale determinate pentru a ajunge la un rezultat eficient și dezirabil.

Locul și rolul normei în societate sunt relevate în literatura de specialitate, unde norma este definită ca:

o regulă standard, impusă de așteptările reciproce ale mai multor oameni, cu privire la un comportament acceptabil din punct de vedere social și care orientează conduita obișnuită;

o lege sau un principiu, care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită, tinzând să desemneze ceea ce este normal, adică conform majorității cazurilor, sau care prescrie ceea ce trebuie făcut;

o regulă de activitate, comportare, gândire sau creație, fixată prin lege sau prin uz și a cărei aplicare este asigurată de drept, tradiție, opinie publică, indicație sau prescripție, cu privire la modul de realizare a valorilor.

Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementării raporturilor dintre individ și societate. Norma juridică apare ca instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate.

Normele sociale nu se situează în afara timpului. Ele configurează colectivitățile umane din punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic, religios, demografic, al contactelor cu alte comunități, al organizării administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau alta privește problemele libertății, din punct de vedere al ponderii diferitelor generații în structura comunității. Al întregului sens al existenței omenirii.

Termenul de normă provine din grecescul “nomos” care înseamnă ordine.

Privită prin intermediul normelor, societatea a devenit, de-a lungul timpului, un “cosmos” organizat într-o ordine imperativă, indicativă și sancționatoare pentru conduită.

Paradoxal, norma juridică este constrângătoare și, în același timp, permisivă, încercând prin aceasta să realizeze un echilibru între nevoile individului și cerințele sociale.

Atât problemele teoretice ale dreptului, cât și funcționarea sa și gradul de satisfacere prin drept a ordinii sociale, pe de-o parte, și aspirației subiective de dreptate, pe de altă parte, sunt acum în societatea umană de cea mai strictă actualitate.

În „Istoria sociologiei”, Ilie Bădescu subliniază un adevăr istoric: în România comunistă au existat uneori dificultăți în asimilarea normelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă, plecând de la teoria relațiilor economice a lui Marx, decreta ca bază a societății relațiile economice de producție, restul nefiind decât suprastructura. Dacă trebuie legislație, aceasta este necesară numai pentru a satisface economicul, dar nu întregul economic, nu totalitatea acestor relații, ci numai relațiile “de producție”, nu și relațiile de consum, nu și acele relații economice care constau în producția de idei, în reproducția forței de muncă prin învățământul de toate gradele, în reproducția stării de sănătate, în producția de valori în toate ramurile culturii și în toate domeniile care să determine standarde de viață și de civilizație ale populației.

În continuarea ideii sale, autorul „Istoriei sociologiei” afirmă că de-a lungul timpului obsesia primatului relațiilor economice a avut efecte nocive asupra ideilor de drept și justiție, astfel că oamenii politici și conducătorii administrației priveau cu dispreț ideea că raporturile sociale sunt raporturi de drept. Sub “tutela” dreptului se găsesc însă toate domeniile sociale și firește, cele economice și cele politice. Legea este singura care decide care sunt limitele în care poate să opereze orice factor de conducere.

În lucrarea sa, „Sociologie generală și juridică”, Maria Voinea vorbește despre ipoteza nondreptului, elaborată și susținută de Jean Carbonnier. Pe scurt, fără a se confunda cu dreptul injust ori cu subdreptul, ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi, nondreptul se definește ca un fenomen marcat de inexistența dreptului în domenii în care s-ar fi impus prezența sa. Tot Carbonnier este cel care a introdus distincția între nondreptul ca un dat social și nondreptul ca o alegere individuală.

În lucrarea lor “Sociologie juridică”, Nicolae Popa, Ioan Mihăilescu și Mihail Eremia susțin ideea delimitării ce trebuie făcută între fenomenele juridice și fenomenele sociale care nu sunt generate de vreo normă juridică. Ei afirmă că: “percepția juridică a realității impune, ca un prim pas, identificarea fenomenelor juridice, demarcație ce permite să stabilim nu doar domeniul de acțiune al dreptului în societate, dar și corelațiile care se manifestă între drept și alte sfere normative ce acționează în societate. Dincolo de spațiul normativ juridic se constituie alte componente ale normativității sociale, iar pe de altă parte se derulează comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă.

Față de aceste distincții și în funcție de criteriul juridicității, se poate realiza următoarea distincție: fenomene juridice, alte fenomene care implică normativitatea socială, fenomene și fapte sociale.

Această clasificare ține cont și de locul și rolul fenomenelor pentru organizarea de drept a societății, de modul de impunere a comportamentelor în societate, de interesul pe care îl reprezintă, de prezența sancțiunii și tipul acestei sancțiuni, de finalitatea socială sau de scopul evocat.

Este important de relevat că fenomenele juridice comportă permanente interferențe cu celelalte fenomene sociale – ubi societas ibi ius – și că, fără valorificarea acestor interferențe, dreptul nu s-ar putea realiza deplin”.

Între cele două norme – norma juridică și norma socială, nu există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă, se poate vorbi de echivalență a acestora, ambele fiind pattern-uri ale gândirii umane. Așa cum afirma Aristotel, „normele juridice guvernează întreaga viață socială, în felul acesta fiind ordonată întreaga viață a polis-ului. Ele sunt prezente la toate nivelurile societății, determinând un anumit tip de conduită – zoon politikon. Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca ființă socială și, implicit, ca ființă rațională superioară.„

Societatea civilă nu are sens decât prin complementaritatea cu societatea instituționalizată și guvernată de supremația legii. În plus, societatea civilă este o necesitate și devine o realitate atunci când instituționalizarea și legiferarea nu depășesc limite prin care libertatea socială și personală sunt lezate în mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind complementar cu acel colectiv.

“Organizarea societății prin intermediul dreptului se sprijină pe valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaște unele ca fiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în valori juridice, dar consacră totodată și sistemul valorilor ce provin numai din sfera dreptului,” susțineau autorii „Sociologiei juridice”.

Perfecționarea continuă a sistemului juridic se concretizează, așadar, prin elaborarea unor norme modernatea socială, fenomene și fapte sociale.

Această clasificare ține cont și de locul și rolul fenomenelor pentru organizarea de drept a societății, de modul de impunere a comportamentelor în societate, de interesul pe care îl reprezintă, de prezența sancțiunii și tipul acestei sancțiuni, de finalitatea socială sau de scopul evocat.

Este important de relevat că fenomenele juridice comportă permanente interferențe cu celelalte fenomene sociale – ubi societas ibi ius – și că, fără valorificarea acestor interferențe, dreptul nu s-ar putea realiza deplin”.

Între cele două norme – norma juridică și norma socială, nu există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă, se poate vorbi de echivalență a acestora, ambele fiind pattern-uri ale gândirii umane. Așa cum afirma Aristotel, „normele juridice guvernează întreaga viață socială, în felul acesta fiind ordonată întreaga viață a polis-ului. Ele sunt prezente la toate nivelurile societății, determinând un anumit tip de conduită – zoon politikon. Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca ființă socială și, implicit, ca ființă rațională superioară.„

Societatea civilă nu are sens decât prin complementaritatea cu societatea instituționalizată și guvernată de supremația legii. În plus, societatea civilă este o necesitate și devine o realitate atunci când instituționalizarea și legiferarea nu depășesc limite prin care libertatea socială și personală sunt lezate în mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind complementar cu acel colectiv.

“Organizarea societății prin intermediul dreptului se sprijină pe valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaște unele ca fiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în valori juridice, dar consacră totodată și sistemul valorilor ce provin numai din sfera dreptului,” susțineau autorii „Sociologiei juridice”.

Perfecționarea continuă a sistemului juridic se concretizează, așadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronunțat caracter social, care să țină seama de permanentele transformări la care este supusă societatea și viața socială.

Multe societăți tind mai mult sau mai puțin spre un stat de drept, spre statul în care norma juridică este corect întemeiată, este suficientă fără a fi redundantă, este inteligent interpretată, statul în care justiția este o reală putere fără a se constitui într-o aristocrație orgolioasă și pedantă în care conștiința publică devine solidar ostilă delincvenței.

Norma juridică, elementul de structură internă a dreptului

Pentru a continua în aceeași notă “socială”, se poate susține că relațiile sociale care se stabilesc între oameni presupun existența unor norme de comportare în societate sub diferite aspecte: etice, morale, religioase, juridice. Între normele existente la nivelul unei societății există o strânsă legătură și intercondiționare, deoarece ele reflectă condițiile social-economice ale epocii. Dispozițiile lor sunt concordante; au caracter general și impersonal; prin intermediul lor se prescriu acțiunile obligatorii impuse sau permise; urmăresc încurajarea conduitelor prescrise și sancționarea celor ce deviază de la prevederile lor.

Dintre normele sociale se detașează normele juridice, care constituie structura internă a dreptului. Norma juridică este elementul de structură internă a dreptului, cu ajutorul căreia se stabilește un mod de comportament al individului în societate, precum și un cumul de pretenții și exigențe ale societății față de individ.

Marea majoritate a normelor conțin reguli de comportament, sancțiuni pentru cei ce le neglijează sau le încalcă, dar și anumite obligații corelative drepturilor subiective garantate.

În afara normelor de comportament, norma juridică poate conține principii generale de drept, definiții, explicarea unor termeni legali.

Norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un anumit individ, ceea ce este el îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să facă.

Mircea Djuvara afirma că “norma juridică are înțeles pentru că ea se referă la cazuri particulare. Din observarea drepturilor individuale s-a degajat, în mod treptat, norma generală, care trăiește mai întâi în conștiința publică și apoi trece precizată în legislația pozitivă“.

În societatea antică elenă, de câte ori se producea un conflict important, regele chema la sfat câțiva bătrâni, aduce pe împricinați în fața sa și apoi hotăra cum este drept. Această hotărâre a fost numită “themistes”.

Cum hotărârea se respecta în toate cazurile similare, s-a format astfel în timp, ideea unei norme generale prin amintirea păstrată de judecător a hotărârii date și prin necesitatea rațională ca în aceleași cazuri să se aplice aceleași soluții.

Norma juridică sau de drept reprezintă elementul fundamental al oricărui sistem de drept. În analizarea acesteia se pornește de la două tipuri de considerații. În primul rând, din punct de vedere etimologic, conceptul de normă desemnează o regulă ce reglementează comportamentul uman, adică este o normă socială. În al doilea rând, din punctul de vedere al relațiilor sociale vizate, sistemul normelor sociale cuprinde norme sociale, norme de drept, norme morale, norme religioase sau norme politice.

Pornind de la aceste considerații, se poate aprecia că norma de drept este o normă socială obligatorie, adică este învestită cu forță juridică obligatorie, creând un drept și, corelativ, o obligație pentru destinatarii ei.

Norma juridică este un fenomen natural și obligatoriu în orice grup organizat sub forma unei comunități în care indivizii participă nu doar pe baza unor legături de solidaritate, ci și își subsumează acțiunea unui scop social specific.

Orice societate organizată reclamă o regulă de drept pentru a se putea constitui, căci destinatarii normei juridice trebuie să fie menținuți în obligațiile inerente stării sociale printr-o regulă care determină și sancționează statutul lor de membrii.

Pentru a înțelege regula de drept este necesar să se precizeze scopul ei: permite viața în societe. Scopul normei juridice este acela de a asigura conviețuirea socială în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relațiile interumane. Norma juridică este "celula de bază" a dreptului.

Cine pretinde că nu cunoaște nicio regulă de drept se exclude prin aceasta din orice grup. Ordinea necesară în viața socială satisface imperativul necesar. Pentru că doar acționând pe baza unor reguli preconstituite, oamenii pot să-și organizeze acțiunile cunoscând consecințele faptelor lor.

Este astfel contracarată concepția libertății absolute: omul își înfrânează dorința de libertate absolută în momentul în care înțelege că o regulă este justă și că ea satisface nu numai nevoia de securitate, ci și pe cea de justiție.

Toate normele sociale au caracter obligatoriu, altfel ele nu ar fi reguli, ci simple recomandări. Dar, în cazul fiecăreia dintre acestea, sancțiunea în caz de nerespectare are aceeași substanță cu norma însăși. Așadar, sancțiunea, în caz de nerespectare a unei norme morale va fi morală, în caz de nerespectare a unei norme religioase va fi de natură religioasă ș.a.m.d. Într-adevăr, există și sancțiuni sociale non-juridice: oprobiul public, excomunicarea, izolarea socială etc. Sancțiunea în caz de nerespectare a unei norme juridice are natură juridică. Aceasta înseamnă, în virtutea legăturii indisolubile dintre drept și stat, că o atare sancțiune nu poate fi aplicată decât în cadrul unei societăți organizate ca stat și că implică, obligatoriu, intervenția organismelor competente ale statului, deoarece “nimeni nu își poate face dreptate singur”.

În concluzie, normele juridice au o particularitate care le deosebește de toate celelalte categorii de norme sociale: la nevoie, ele pot fi aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a statului. În multe cazuri, normele juridice au fost, la origine, norme morale sau religioase și au căpătat caracter juridic doar o dată cu apariția statului.

Tratatele juridice definesc nuanțat norma juridică.

Pentru juriști ca Dogaru sau Dănișor, norma juridică este o regulă publică, de conduită generală și impersonală, vizând exteriorizarea intersubiectivă a conștiinței particulare înălțate la universalitatea sa, tinzând să creeze un comportament tipic indivizilor, în acord cu modelul social urmărit, obligatorie în temeiul legitimării ei la nivelul conștiinței colective și care la nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere.

Pentru Popa, Eremia și Cristea, norma juridică este o regulă generală și obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

Norma juridică a mai fost definită ca “o regulă obligatorie, generală, permanentă, edictată de către autoritatea publică, învestită cu puterea legiuitoare și sancționată prin forța publică”.

Nu în ultimul rând, norma juridică este regula de conduită generală, tipică, impersonală și obligatorie, emisă sau sancționată de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forța coercitivă a statului.

Trăsăturile normei juridice

Deși variate ca formă, conținut și gamă a relațiilor sociale reglementate, toate normele juridice au anumite trăsături definitorii comune care le deosebesc de celelalte norme sociale. Norma juridică este generală, impersonală, are caracter imperativ, și volițional, prescrie o conduită tipică.

Norma juridică are caracter general

Norma juridică vizează totalitatea împrejurărilor ce cad sub incidența formulei lor generale, conduita prescrisă fiind tipică și aplicabilă nelimitat. Prin această trăsătură, normele juridice se deosebesc de actul individual de aplicare a dreptului, care este concret și personal. Norma juridică abstractizează, dar nu în sensul în care aceasta se poate aplica oricum și oricând. Sunt norme juridice care se aplică, de exemplu, unor categorii speciale de subiecți sau în spații bine precizate.

Cu toate acestea, norma juridică conține un model abstract pentru un subiect posibil al acțiunii sociale, ceea ce îi impune acestuia o variantă de comportament, în condițiile în care acesta are la dispoziție mai multe variante.

Gradul de generalitate al normei juridice se datorează faptului că norma juridică se adresează tuturor membrilor comunităților, indiferent de funcția acestora, domiciliu, starea civilă, prin expresii precum: "toți", "acela care", "nimeni", "orice", "oricine" etc., sau, acest caracter rezultând din contextul formulării acelei norme. Spre exemplu, normele constituționale privitoare la dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului etc., vizează toate ființele umane, având un caracter impersonal și general de maximă cuprindere.

Gradul de generalitate diferă dupa natura prescripției conținută de norma juridică. În funcție de gradul de generalitate, se poate vorbi despre două categorii de norme juridice: norme juridice care se adresează tuturor cetățenilor unei țări (acestea sunt reprezentate de cea mai mare parte a normelor constituționale), și norme juridice pentru grupuri de indivizi ce posedă o anumită calitate comună (spre exemplu, normele de drept civil ce reglementează regulile persoanelor căsătorite).

Din caracterul general al normei juridice decurge și conduita tipică. Norma juridică devine astfel un criteriu unic de îndrumare și apreciere al conduitei oamenilor, un veritabil etalon. În funcție de acest etalon, o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepțiile despre justiție, dreptate, ordine, și disciplină din societatea dată.

Datorită caracterului său general, norma juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie urmată și respectată ori de câte ori sunt prezente condițiile și împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiții nu apar, ea nu se aplică.

Norma juridică este impersonală

Aceasta înseamnă că norma juridică nu se adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toți oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi, spre exemplu, magistrații, funcționarii publici, pensionarii etc.

Normele constituționale, spre exemplu, care reglementează drepturile omului și libertățile fundamentale se adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei țări, atât cetățenilor acelei țări, cât și străinilor sau apatrizilor.

Sau, normele juridice care reglementează activitatea și structura organelor statului și prevăd anumite competențe pentru Președintele țării, pentru Parlament și Guvern, președinții celor două Camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Președintele României, Guvernul sunt reglementate de Constituție, ca instituții, indiferent de alcătuirea lor nominală, și indiferent de persoana concretă care îndeplinește temporar o funcție publică în cadrul acestor instituții.

Norma juridică are caracter volițional

Caracterul volițional al normei juridice rezultă din faptul că aceasta reglementează numai conduita volițională a oamenilor, și nu fapte independente de voința acestora.

În anumite situații, deși au caracter volitiv, unele norme juridice pot să prevadă și să reglementeze nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi sau efecte juridice care sunt consecința unor evenimente ce se produc în mod obiectiv.

În viața practică, normele juridice se pot realiza numai trecând prin conștiința oamenilor și produce efecte juridice numai față de persoanele cu capacitate juridică, adică numai în raport de persoanele cu discernământ.

Caracterul volitiv al normelor juridice nu semnifică faptul că ele ar exprima bunul plac al legiuitorului sau că ar fi un produs al abstractului. Dimpotrivă, voința legiuitorului trebuie să se manifeste în corespondență cu investitura (deci cu voința celor ce-l aleg) și cu sistemul de valori, dar și prin luarea în considerare a legităților obiective (altfel, n-ar putea fi aplicate).

Norma juridică prescrie o conduită tipică după care subiecții de drept vizați trebuie să se conducă în activitatea lor, prefigurând un anume comportament social. Norma juridică implică în mod ideal un raport inter-subiectiv, deoarece ea nu este doar o prescripție general-abstractă și tipică, ci are în vedere faptul că relațiile sociale se realizează între oameni.

Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabilește drepturi și obligații participanților la norma juridică.

Norma juridică reține doar „triunghiul comun”, ceea ce este caracteristic unei situații, fără a evoca diferențele individuale. Spre exemplu, norma penală privind furtul prevede că „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă”. Acest aspect tipic poate subsuma nenumărate cazuri concrete.

Norma juridică este obligatorie

Caracterul imperativ al normei juridice atrage atenția asupra faptului că norma juridică nu este o simplă recomandare, astfel ca respectarea sa să fie garantată, la nevoie, cu ajutorul forței de constrângere a statului.

Caracterul imperativ al normelor juridice denotă faptul că acestea nu sunt simple doleanțe sau indicații, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziție obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind prescriptive și nu descriptive.

Norma juridică se bucură de exigibilitate, adică are garanții exterioare, statale, de asigurare a traducerii în viață, eventual prin constrângere, de către o forță eficace și legitimă.

Caracterul de injoncțiune (adică poruncă statală) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. În acest sens, obligativitatea normelor juridice înseamnă aplicarea lor imediată, din momentul intrării în vigoare, continuu și necondiționat.

Obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forța juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, de câmpul și frecvența aplicabilității sale.

Vorbind despre caracterul obligatoriu al normei juridice este necesar a se distinge între diferitele nuanțe ale normei juridice. Astfel, pe de o parte, se poate vorbi de norme-principii, norme-definiții, norme-sarcini, iar pe de altă parte, este necesar să se facă distincția între normele juridice și dispozițiile individuale.

Normele–principii. Există anumite norme juridice în care regula de conduită nu apare atât de evident ca un anumit comportament, ci se manifestă sub forma stabilirii unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept, sau o anumită ramură a dreptului.

Există numeroase acte normative, în primul rând Constituția României, care, pe lângă unele prevederi foarte clare și normativ evidențiate, conțin unele prevederi de principiu, prin care sunt consfințite unele realități ale vieții socio-politice românești, sau prin care se stabilesc anumite finalități sau obiective ale activității de stat.

Spre exemplu, Titlul I din Constituția României, denumit „Principii generale”, definește caracteristicile și principiile fundamentale ale statului român. Astfel, se prevede că România este un stat de drept, social și democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, dreptatea și pluralismul politic sunt valori supreme.

Aceste prevederi sunt mai mult decât simple norme obligatorii, ele sunt norme care consfințesc principiile ce ghidează întregul sistem românesc de drept și întregul sistem socio-politic al României.

Astfel de norme-principii se întâlnesc și în alte acte normative, referitoare la un anumit domeniu. Astfel, multe legi și Coduri încep printr-un capitol intitulat „Principii generale” sau „Dispoziții generale”, care stabilesc anumite principii care guvernează toată materia, astfel că toate celelalte norme vor trebui aplicate și interpretate în lumina acestor principii.

Normele-definiții.

Există numeroase situații în care un act normativ definește anumite concepte.

Spre exemplu, Codul civil definește, în art. 1034, testamentul ca fiind “actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.”

Sau Codul penal, care oferă, în art. 174 -187, definirea ori lămurirea unor termeni. Astfel, spre exemplu, „consecințele deosebit de grave” se referă la o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, sau „datele informatice” reprezintă orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte, într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic, ori prin „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

Aceste definiții au și ele un caracter normativ, întrucât interpretarea normelor este în relație cu aceste concepte ce trebuie să țină seama de sensul dat prin definiția din legea respectivă.

Normele-sarcini.

Un exemplu elocvent de norme-sarcini îl reprezintă Hotărârea nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, modificată și completată, care în art. 6, reglemenetază, în cadrul a cinci categorii, atribuțiile pe care le îndeplinește Ministerul Justiției.

Prin intermediul normelor-sarcini se reglementează activitatea unui organ de stat, stabilindu-se cadrul juridic de îndeplinire a atribuțiilor pe care le are.

Aceste norme au un caracter general, pentru că aplicarea lor este continuă, nu se epuizează printr-o singură aplicare, pentru că respectiva instituție funcționează o perioadă de timp nedeterminată, iar atribuțiile ce îi sunt stabilite se aplică prin acte juridice concrete, individuale.

O particularitate a normelor-sarcini o reprezintă actele normative bugetare. Prin natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie să stabilească sarcini și prevederi concrete, exprimate în cifre, privind elementele bugetului (venituri, cheltuieli, proveniența unora și destinația altora).

De aceea, normele juridice cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis în limitele căruia se desfășoară activitatea financiară a organelor de stat, și, într-o anumită măsură, și a altor persoane juridice, și cetățenilor.

Normele juridice și dispozițiile individuale.

Pentru elucidarea normei juridice o însemnătate deosebită o are delimitarea ei de dispozițiile juridice individuale.

Între norma juridică și o dispoziție individuală există unele trăsături comune, dar și deosebiri calitative. Ambele prescriu o anumită comportare în conformitate cu voința de stat, fiind apărate de forța coercitivă a statului.

Norma juridică are caracterul unei reguli generale, este un etalon, o măsură după care trebuie să se ghideze oamenii în acțiunile lor. Norma juridică are caracter general, dar în ultimă instanță este vorba de un raport între general și particular. Conduita normei juridice se realizează prin intermediul dispozițiilor individuale.

Spre deosebire de norma juridică, care are un caracter general și impersonal, actul juridic concret se referă la conduită într-o situație dată a unei anume persoane fizice sau juridice identificate sau nominalizate.

Dispoziția din actul concret este aplicată o singură dată, nu are caracter de repetabilitate sau continuitate.

Actul juridic este obligatoriu și garantat, la nevoie, de forța coercitivă a statului.

Actele juridice concrete sunt date în baza și în executarea actelor normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de acestea, deoarece prin ele se realizează și se traduc în viață prevederile normelor juridice.

Actele juridice concrete sunt modalități de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire și realizare a acestora în viața socială.

Normele juridice asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la nemțescul "sein" – „ceea ce este” la "sollen" – ”ceea ce trebuie să fie”.

CAPITOLUL II

STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică reprezintă vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Pentru a putea fi imediat și cât mai ușor receptat acest mesaj, norma juridică trebuie să corespundă unor cerințe de organizare interioară, respectiv, logicii interne a normei.

Logica normei trebuie să țină cont de logica acțiunii.

Legiuitorul va descrie în normă o anumită conduită (un complex de drepturi și obligații), cerută subiectului în circumstanțe date (un ansamblu de împrejurări) și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție (sancțiune).

Din punct de vedere structural, norma juridică este alcătuită din două elemente: un element intern, logico-juridic, și un element extern, tehnico-legislativ.

2.1 Structura internă a normei juridice

Conținutul normei juridice are o structură logico-juridică, constând din elemente reciproc dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă, adică de forma exterioară de exprimare a conținutului său și încadrarea în textele legislative.

Structura logico-juridică a normei juridice are o componență trihotomică, formată din ipoteza, dispoziție și sancțiune, în conținutul cărora se prevăd condițiile de aplicare, tipul de conduită și urmările nerespectării și încălcării normei.

La modul cel mai simplist și concret, structura normei juridice ar putea fi exprimată sub forma:

Dacă …… atunci ……, altfel …… ,

adică “Dacă un subiect face parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplinește anumite condiții sau se află în anumite circumstanțe, atunci trebuie, nu trebuie sau poate să aibă o anumită conduită, altfel urmează să suporte anumite consecințe.”

Luând cunoștință de norma juridică, subiectul va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de normă, va refuza un scop interzis de o prescripție normativă, abținându-se de la o acțiune, sau, dimpotrivă, își va asuma riscul sancțiunii, eludând prescripția sau încălcând-o.

Subiectele la care se referă ipoteza normei juridice pot avea calitate diferită: ”toți”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul”.

Ipoteza normei juridice

Reprezintă acea parte a normei juridice care stabilește condițiile, împrejurările sau faptele în prezența cărora se aplică dispozițiile legale și categoriile de subiecte cărora le este destinat.

Ipoteza normei juridice poate fi de mai multe categorii. Astfel:

După gradul de determinare a împrejurărilor conținute, ipoteza poate fi:

1. determinată sau absolut-determinată, când împrejurările sunt explicit și precis prevăzute.

Spre exemplu: în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, prin lege se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată în această categorie, precum și cuantumul pensiei.

nedeterminată sau relativ-determinată, când împrejurările urmează a fi apreciate și stabilite la situațiile concrete, de către autoritatea publică competentă să aplice norma juridică. In cazul ipotezelor nedeterminate, pe cale de interpretare, interpretul trebuie să se afle tot timpul în limitele legii, și să aplice legea în spiritul acesteia.

În unele acte normative, ipoteza este subînțeleasă, în sensul că deși nu este formulată expres, ea rezultă din contextul reglementării.

Spre exemplu: în cazul infracțiunii de omor, Codul penal stipulează că uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, fără a preciza alte împrejurări referitoare la persoana care săvârșește omorul, la locul și timpul acțiunii, subînțelegându-se astfel că oricine săvârșește fapta, indiferent de împrejurări, va fi pedepsit conform legii.

După modul de formulare, ipoteza poate fi:

enunțiativă, când împrejurările au caracter de exemplificare;

limitativă, când împrejurările sunt enumerate precis, și nu pot fi extinse la alte situații asemănătoare.

După cum ipoteza normei prescrie una sau mai multe împrejurări în care regula de conduită va trebui sau va putea fi urmată, ipoteza poate fi:

simplă, atunci când prevede o singură împrejurare privind aplicarea dispoziției.

Spre exemplu: art. 332 C.p. reglementează infracțiunea de dezertare, care constă în “absența nejustificată din unitate, pentru mai multe de 3 zile, a oricărui militar”, faptă care se pedepsește cu închisoare de la 1 la 7 ani

complexă, atunci când sunt prevăzute mai multe împrejurări, care toate împreună sau fiecare în parte pot determina aplicarea normei.

Spre exemplu: art. 212 C. pen. care definește infracțiunea de piraterie prin “jefuirea prin acte de violență săvârșite în scopuri personale de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă , ori împotriva altei nave dacă navele se află în mare liberă sau într-un loc care nu este sub jurisdicția nici unui stat”

Ipoteza complexă a normei juridice, poate fi, la rândul ei, de două feluri:

i.cumulativă, atunci când prevede două sau mai multe împrejurări care trebuie să existe împreună pentru ca norma să fie aplicată;

ii.alternativă, atunci când sunt prevăzute mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei este necesară existența fie a unei împrejurări, fie a celeilalte.

2.Dispoziția normei juridice

Reprezintă cel mai important element al normei juridice. Ea cuprinde conduita impusă subiecților de drept: ce anume trebuie să facă, ce anume trebuie să nu facă, ce anume pot să facă acestea, astfel dobândind drepturi subiective și (sau) obligații corespunzătoare.

Fără dispoziție, un text de lege nu se poate constitui – de sine stătător – într-o normă juridică. El poate să prevadă obligația de abținere de la săvârșirea unei fapte. Spre exemplu: obligația de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare de ebrietate sau sub influența băuturilor alcoolice.

Vocabularul juridic exprimă în termeni diferiți modul de adresare a comandamentului în cadrul dispoziției: “trebuie”, “are dreptul”, “este obligat”, “este îndreptățit”, “poate”, “este autorizat”, “este oprit”.

Dispoziția normei juridice se distinge prin gradul său ridicat de precizie, prin stipularea necondiționată a drepturilor și a obligațiilor, prin orientarea fermă a conduitei subiecților pe un făgaș considerat socialmente util.

Ca și ipoteza, dispoziția normei jurice poate fi de mai multe categorii. Astfel,

După gradul de determinare a conduitei de urmat, dispoziția poate fi:

determinată, când norma stabilește categoric și fără nicio posibilitate de derogare, drepturile și obligațiile celor vizați;

relativ-determinată, când norma prevede mai multe variante posibile de conduită, urmând ca subiectul să-și aleagă una dintre ele.

După gradul de impunere a acțiunii sau inacțiunii, dispoziția poate fi:

onerativă, când norma ordonă, impune o anumită conduită a subiectului de drept, conținând deci obligația de a săvârși anumite acțiuni.

Așa cum s-a evidențat mai sus, imperativul cuprins în dispoziție poate fi identificat prin folosirea unor anumite cuvinte sau sintagme: trebuie, este necesar, este obligatoriu.

Spre exemplu: art. 102 alin. (2) din Constituție: "Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și întregii liste".

prohibitivă, când norma prevede obligația de abținere de la săvârșirea de anumite fapte.

Spre exemplu: Codul civil stipulează în art. 275 că: ”în timpul tutelei, căsătoria este interzisă între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa”;

permisivă, când norma poate cuprinde anumite permisiuni, prin care nici nu se impune, nici nu se interzice săvârșirea anumitor acțiuni. În această situație, subiecții de drept au posibilitatea de a alege conduita pe care doresc să o urmeze.

Spre exemplu: articolul 298 din Codul civil dă posibilitatea anulării căsătoriei la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț.

Ori dispozițiile din Codul civil privind acceptarea succesiunii, potrivit cărora “succesiunea poate fi acceptată pur și simplu sau sub beneficiu de inventar”;

supletivă, când norma lasă la latitudinea subiectului de drept alegerea unei conduite de urmat. Dispoziția supletivă apare ca o variantă a celei permisive. Spre deosebire de dispoziția permisivă, în cazul dispoziției supletive, lipsa unei opțiuni pentru o anumită conduită este suplinită de dispoziția normei juridice.

Spre exemplu, în materia divorțului, art. 376 din Codul civil prevede că: ”în caz de divorț, soții se pot învoi cu privire la numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei. Dacă însă această învoială nu este realizată, instanța este obligată să hotărască cu privire la această chestiune”;

de recomandare, când leguitorul recomandă o anumită conduită care nu e neapărat obligatorie.

de stimulare, sunt dispozițiile care prevăd recompensarea unor activități sau conduite deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, dreptul administrativ sau dreptul financiar, dreptul proprietății intelectuale, și prevăd recompense bănești, gratificații, gradații de salarizare cu reducerea vechimii prevăzute de lege, recompense materiale și morale.

III. După gradul de generalitate, există trei tipuri de dispoziții:

a. generale, care au o sferă largă de aplicare și reglementează o anumită ramură a dreptului;

b. speciale, care cuprind numai o anumită categorie de relații din ramura de drept respectivă.

Spre exemplu: Partea Generală ori Partea Specială din Codul penal.

c. de excepție, care constituie o completare fie a dispozițiilor generale, fie a celor speciale.

Spre exemplu: art. 272 din Codul civil stabilește în alin. (1)“căsătoria se poate încheia

dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani”.

În continuare, același art. 272 stipulează, în alin. (2) faptul că ” pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”.

Sancțiunea normei juridice

Sancțiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancțiune. În acest sens, sancțiunile sunt definite în sociologie ca reacții ale grupului față de comportările membrilor săi, reacții ce dirijează aceste comportări să se bazeze pe un sistem armonizat de valori și criterii.

Ca element al normei juridice, sancțiunea este o prelungire a ipotezei și a dispoziției, iar mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce garantează existența și respectarea normei juridice.

Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanția pe care i-o conferă sancțiunea.

În cartea sa, “Introducere în filosofia dreptului”, Eugeniu Speranția susținea următoarea concluzie: când doar frica de pedeapsă constituie temeiul aplicării legilor, se poate distinge în viața societăților, un fel de flux și reflux:

când crește frecvența pedepsei, crește respectul legii;

când crește respectul legii, scade frecvența pedepsei;

când scade frecvența pedepsei, scade frica;

când scade frica, scade respectul legii;

când scade respectul legii, crește frecvența pedepsei.

Ca o condiție a ordinii sociale, dreptul implică sancțiunea, dar nu o implică exclusiv și nici pentru fiecare caz în parte. O implică doar ca unul din mijloacele posibile de presiune.

Ca element al normei juridice, sancțiunea prevede urmările nerespectării dispoziției. Ea este în mod curent, măsură luată împotriva voinței celui ce încalcă dispozițiile normei de drept și este aplicată de un organ special abilitat în acest sens. Sancțiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept, aplicarea eficientă a dreptului și actului de justiție.

Aplicarea sancțiunii are ca scop: repararea prejudiciului și restabilirea ordinii încălcate, sancționarea celui vinovat și reintegrarea lui în societate, prevenirea săvârșirii de fapte antisociale pentru viitor.

Clasificarea sancțiunii, ca element al normei juridice, se face în funcție de mai multe criterii. Astfel:

după natura raporturilor reglementate prin normele ce conțin sancțiunea, pericolul social al actelor de încălcare, importanța intereselor apărate, sancțiunile sunt:

Sancțiuni penale, aplicate pentru săvârșirea de fapte ce sunt incriminate ca infracțiuni.
După gravitatea lor, sancțiunile penale se pot împărți în diferite categorii, în conformitate cu art. 53 C. pen.:

principale, care sunt închisoare sau amendă penală;

complementare – interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară, confiscarea parțială sau totală a averii;

accesorii,  care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea de condamnare cu executarea pedepsei cu închisoarea a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei;

Sancțiunile civile, care constau în dispozițiile impuse celui care răspunde de producerea unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile inițiale. Aceste reparații pot fi executate în natură sau în echivalent; pot consta și în anularea sau rezilierea actului juridic.

Sancțiuni administrative, care se aplică pentru săvârșirea unor fapte cu pericol social mai redus decât infracțiunile; aceste fapte se numesc contravenții și cea mai frecventă sancțiune administrativă este amenda.

Sancțiuni disciplinare, care se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii, stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcționare a persoanelor juridice. Sunt diverse și pot avea caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Spre exemplu: diminuarea salariului pe o perioadă de la 1 la 3 luni cu un procent de 5-10%, sau retrogradarea din funcție, sau desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

după natura lor, sancțiunile sunt:

sancțiuni privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale);

sancțiuni privitoare la drepturile persoanei (decăderea din drepturi);

sancțiuni privitoare la actele persoanei ( anularea actelor dispuse).

după scopul urmărit prin sancțiune, sancțiunile sunt:

sancțiuni de anulare a actelor ilicite, care urmăresc anularea sau desființarea actului ilicit;

sancțiuni reparatorii, care urmăresc restabilirea situației legale și repararea prejudiciului produs. Acestea sunt sancțiuni civile.

sancțiuni expiratorii, care urmăresc aplicarea unor măsuri de constrângere sau pedepse pentru fapta antisocială comisă cu vinovăție, și pentru prevenirea eventualelor încălcări. Acestea sunt sancțiunile penale, contravenționale și disciplinare.

după gradul de determinare, sancțiunile sunt:

Sancțiuni absolut determinate, sunt cele precis formulate și al căror cuantum nu poate fi micșorat sau mărit de organele împuternicite să le aplice. Spre exemplu: unele sancțiuni cu amenda în sumă fixă, ori prevederi referitoare la nulități;

Sancțiuni relativ determinate, sunt acelea ce sunt stabilite în limite minime și maxime de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească cuantumul exact (prin individualizare). Aici intră majoritatea sancțiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă și maximă a ei. Spre exemplu: închisoare de la 6 luni la 3 ani, de la 10 la 20 de ani.

Sancțiuni alternative, când organul de aplicare a sancțiunii are posibilitatea să aleagă, de regulă între două tipuri de sancțiuni închisoare sau amendă. Spre exemplu: art. 180 alin. (1) C. pen.: "rănirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă"

Sancțiuni cumulative, sunt cele care se constituie prin însumarea mai multor sancțiuni care se aplică în mod obligatoriu pentru aceeași faptă. Spre exemplu: sancțiunea cu închisoarea poate fi cumulată cu confiscarea totală sau parțială a averii și cu interzicerea unor drepturi civile sau publice.

2.2. Structura externă a normei juridice

Spre deosebire de structura logică a normei juridice, structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Așadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunțate normele juridice în cadrul actelor normative.

Pentru a da claritate și precizie lucrării de față, în prezenta secțiune se vor menționa, într-o formă succintă, câteva elemente privind condiția de formă a normei juridice, urmând ca procedura efectivă de elaborare a actelor normative să fie dezbătută în cadrul capitolului 6 al prezentei lucrări.

Principala formă de exprimare, de regăsire a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în părți, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.

Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislației, așezarea normelor juridice trebuie să respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul ei prin lege de către Parlament și a cărei aplicare și control al respectării sale sunt în competența Consiliului Legislativ.

Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conține, de regulă, o normă juridică. Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să cuprindă două sau mai multe reguli de conduită, astfel că, pentru ca o normă juridică să fie completă din punct de vedere al elementelor sale intriseci (care face posibilă aplicarea ei în mod independent), este necesar să se cunoască două sau mai multe articole (texte) ale unui act normativ.

De altfel, structura normei juridice impune ca de fiecare dată să se citească actul normativ în întregul său pentru a înțelege corect și deplin sensul și finalitatea acestuia.

Așa cum a fost menționat anterior, un articol poate să cuprindă o singură normă juridică. Aceasta este situația ideală în multe cazuri.

Însă norma juridică este cuprinsă în mai multe articole, ceea ce conduce la concluzia că norma juridică nu se poate identifica cu articolul actului normativ. Potrivit cerințelor tehnicilor legislative, cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, articolele cuprinse într-un act normativ trebuie să fie structurate într-o ordine de expunere logică, ceea ce se realizează prin intermediul tehnicii de sistematizare a actelor normative.

Necesitatea de sistematizare a actelor normative este cerută de următorii factori:

structura dinamica și complexă a actelor normative, determinată de faptul că actul normativ înregistrează și redă orice schimbare în realitatea căreia i se adresează. Ca atare, prin intermediul tehnicii de sistematizare, trebuie preluate în forma juridică, toate modificările ivite în nevoia socială care a generat apariția unui anumit act normativ;

corecta aplicare a dispozițiilor cuprinse într-un act normativ implică o cât mai bună cunoaștere a acestora;

evitarea supraglomerării cadrului legislativ și a apariției redundanței între dispozițiile cuprinse în diversele acte normative.

O bună tehnică de sistematizare a actelor normative se regăsește ca impact în gradul de claritate și gradul de coerență a sistemului de acte normative. Sunt recunoscute două tipuri de sistematizare a actelor normative: încorporarea și codificarea.

Încorporarea este o formă inferioară de sistematizare, deoarece nu presupune operațiuni de modificare și prelucrare a substanței materialului actului normativ. Încorporarea se găsește sub forma unor culegeri, colecții de acte normative, realizate fie de organele de stat (încorporare oficială), fie de persoane particulare (încorporare neoficială), fiind realizată potrivit unor criterii alfabetice, cronologice sau pe ramuri de drept.

Codificarea reprezintă o formă evoluată de sistematizare, care are ca scop redactarea, potrivit unei concepții unitare, a principiilor și a celor mai importante reglementări într-o anumită ramură de drept. Codificarea are ca rezultat apariția marilor coduri de legi, care nu pot reglementa însă exhaustiv relațiile sociale care fac obiectul lor. Astfel, activitatea de codificare implică elaborarea unor acte normative ce redau structura internă și principiile de organizare proprii unei ramuri de drept.

CAPITOLUL III

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

În literatura juridică, normele juridice sunt clasificate în diverse categorii, după criterii variate. Astfel:

După obiectul și metoda reglementării juridice, adică a ramurii de drept din care fac parte, se disting tot atâtea categorii de norme câte ramuri de drept există, respectiv:

1. norme de drept civil;

norme de drept constituțional;

norme de drept administrativ;

norme de drept procesual civil;

norme de drept penal;

norme de drept procesual penal;

norme de dreptul muncii;

norme de drept comercial;

norme de drept financiar și fiscal;

norme de drept vamal etc.

Nu întotdeauna normele juridice cuprinse în același act normativ aparțin aceleiași ramuri de drept. Spre exemplu, există norme de drept penal și în legi civile, comerciale sau de drept al muncii, atunci când se prevăd o serie de fapte sancționate ca infracțiuni.

Normele juridice aparținând unora dintre ramurile de drept pot avea o structură atipică. Este cazul normelor de drept penal care cuprind descrierea faptei care constituie infracțiune și, în partea a doua, prevăd pedeapsa cu care o astfel de faptă se pedepsește. Aceasta nu poate conduce însă la concluzia că normele de drept penal nu cuprind dispoziția (ca element de structură), pentru că ea este subînțeleasă, constând în interdicția săvârșirii faptelor descrise ca infracțiuni.

După criteriul forței juridice a actului normativ în care sunt cuprinse, adică al ierarhiei și formelor actului normativ ca izvor de drept, normele juridice sunt:

norme legi;

norme decrete;

norme hotărâri;

norme ordine;

norme instrucțiuni;

norme decizii,

norme regulamente;

norme ordonanțe.

Determinarea apartenenței normei juridice la un anumit act normativ este utilă în vederea aplicării principiului ierarhiei actelor normative, în virtutea cărora normele juridice cuprinse în acte normative cu o forță juridică inferioară trebuie să fie conforme cu normele juridice cuprinse în actele normative de o forță juridică superioară.

După criteriul structurii logice, adică al modului de cuprindere a părților structurale analizate, normele juridice pot fi:

1. complete, adică normele care cuprind în articolul din actul normativ toate părțile constitutive. Majoritatea normelor juridice sunt complete.

2. incomplete. Unele reglementări fac referire și se completează cu reglementări prezente fie în același act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme juridice sunt considerate incomplete. La rândul lor, normele incomplete pot fi:

i. norme de trimitere, care se completează cu norme din același act normativ sau din alte acte normative.

Spre exemplu, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede: “Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stablite în anexa care face parte din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

Textul face o triplă trimitere, urmând ca dispozițiile lui să fie completate cu prevederile Constituției, enumerarea din anexa la lege, precum și cu orice alte legi care declară anumite bunuri ca fiind de uz și interes public.

ii. norme în alb, care se vor completa cu dispoziții din acte normative ce urmează să apară.

Spre exemplu, art. 1 din Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă prevede că “permisul de muncă este documentul oficial care se eliberează în condițiile prezentei legi, pe baza căruia străinii se pot încadra în muncă în România”, iar art. 10 că “procedura de eliberare și de anulare a permiselor de muncă se va stabili prin norme metodologice emise de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Interne, aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Această normă în alb a fost completată prin apariția Normelor metodologice privind procedura de eliberare și anulare a permiselor de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 434/2000.

După sfera de aplicare și gradul de generalitate, normele juridice pot fi:

norme generale, care se aplică tuturor relațiilor sociale dintr-o ramură de drept.

În acest sens, se consideră anumite norme dintr-o ramură că reprezintă dreptul comun pentru o întreagă sferă de reglementare (spre exemplu: unele reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relații reglementate prin norme de drept comercial).

norme speciale, care se aplică numai unei anumite categorii de relații din cadrul unei ramuri de drept. Ele derogă de la normele generale.

norme de excepție, care sunt date în completarea unei norme generale sau speciale, instituind un regim derogator de la ele. Normele de excepție sunt de strictă interpretare.

Spre exemplu: art. 272 din Codul civil stabilește în alin. (1)“căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani”. În continuare, același art. 272 stipulează, în alin. (2) faptul că ”pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”.

După caracterul conduitei pe care o prescriu, normele juridice sunt:

norme imperative, a căror respectare se impune obligatoriu, fără a fi admisă nicio derogare sub amenințarea sancțiunii.

Normele imperative sunt cele care stabilesc o conduită strict determinată la care subiectul de drept este obligat sau care îi este interzisă subiectului de drept.

Normele imperative se mai numesc norme de ordine publică.

Ele sunt majoritare în dreptul public. În dreptul privat, deși predomină normele dispozitive, există însă și numeroase norme de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin prevederi contractuale. Principiul privind efectele normelor imperative, în dreptul privat, este înscris în Codul civil, după care "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, acte juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri".

La rândul lor, normele imperative sunt de două categorii:

norme onerative, care impun sau ordonă subiectului de drept o anumită conduită.

Spre exemplu: art.33 alin. (2) din Constituție prevede: “Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice”.

norme prohibitive, care interzic subiectului de drept o anumită conduită.

Spre exemplu: legea interzice căsătoria între rude până la gradul IV inclusiv, sau interzice furtul, sau art. 37 alin. (4) din Constituție cuprinde o normă prohibitivă: “asociațiile cu caracter secret sunt interzise”.

norme dispozitive, normele a căror aplicare este lăsată la dispoziția subiecților de drept cărora li se adresează. Normele dispozitive sunt normele de la care subiectele de drept pot deroga, aplicarea lor fiind lăsată la aprecierea acestora.

La rândul lor, normele dispozitive se subdivid în următoarele categorii:

norme permisive, care nici nu interzic savârșirea unui act, și nici nu impun o acțiune, ci stabilesc doar anumite drepturi unor subiecți de drept vizați. Normele permisive lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite, cu singura condiție de a nu încălca ordinea de drept. Deci, subiectul nu poate alege o conduita ilicită („este permis tot ceea ce legea nu interzice”).

Spre exemplu, art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede: “Procurorul și părțile pot renunța la martorii pe care i-au propus”.

norme supletive, stabilesc o anumită conduită care este obligatorie pentru părți numai dacă acestea nu și-au manifestat voința de a adopta o conduită diferită. Ele suplinesc voința părților, atunci când aceasta nu s-a manifestat.

Spre exemplu: art.383 din Codul civil stipulează că „la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei”. În cazul în care nu intervine o astfel de învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, alin.(3) al acestui articol stipulează, asemenea unei norme obligatorii imperative de această dată, că fiecare dintre soți va purta numele ce-l purta înainte de căsătorie.

Acest caz este tipic când uneori normele permisive se pot transforma în norme imperative.

norme stimulative, norme care stabilesc stimulente și condiții de acordare a acestora de către organele competente. În ipoteza îndeplinită, condițiile respectivei norme devin obligatorii.

norme de recomandare, ce prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă unor organe ale sale sau unor cetățeni, iar în ipoteza în care destinatarii lor își însușesc recomandările, normele capătă caracter obligatoriu.

norme punitive, ce prevăd sancțiunile juridice pentru cei ce nu respectă normele juridice. Spre deosebire de cele stimulative, aceste norme au un caracter imperativ, și în funcție de modul de redactare, pot fi onerative sau prohibitive.

VI. După criteriul conținutului lor de referință, normele juridice sunt:

norme de tip conduită (prescriptive). Reprezintă categoria cea mai larg răspândită și conținutul de referință îl constituie conduita prescrisă celor cărora li se adresează drepturile și obligațiile subiecților umani în diferite raporturi juridice;

norme principii (cardinale). Sunt normele care consacră, proclamă, enunță anumite scopuri, idealuri, principii, valori, în funcție de care toate celelalte categorii de norme care intră sub incidența lor de referință își vor stabili reglementările în limitele prevederilor acestor norme-principii care au rolul de a stabili sau oferi cadrul juridic general în care se înscriu celelalte norme.

Aceste norme sunt cuprinse de obicei în Constituții, în Declarații (cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului), sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept.

În raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace normative care asigură traducerea în limbajul specific al dreptului, a cerințelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale.

Spre exemplu: dreptul fiecărui individ la instrucție și educație este nuanțat reglementat prin actele normative care privesc organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ și culturale.

norme definiții, sunt cele care descriu, definesc sau conferă, cu caracter obligatoriu, un anumit înțeles sau sens unor lucruri, fapte, fenomene sau termeni ai limbajului juridic;

norme organizatorice, care urmăresc să fundamenteze cadrul de funcționare al instituțiilor și celorlalte organisme sociale, modul de înființare, scopul, competența, relațiile în sistem. Sunt cuprinse, spre exemplu, în actele normative care reglementează organizarea și funcționarea Curții Constitutionale, a Curții de Conturi, a ministerelor, a instanțelor judecătorești.

CAPITOLUL IV

ACȚIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP, SPAȚIU

ȘI ASUPRA PERSOANELOR

Realizarea dreptului prin traducerea în viață a normelor juridice este condiționată de durata menținerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele își produc efectele și de sfera persoanelor asupra cărora ele acționează. Stabilirea cadrului de acțiune în timp, în spațiu și asupra persoanelor este deosebit de importantă.

4.1 Acțiunea în timp a normelor juridice

Dreptul nu este static. De la o perioadă la alta, statul este interesat în reglementarea în mod diferit a unor anumite raporturi sociale. Acest fapt face ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modifică realitatea socială pe care o reflectă și o slujesc.

Acțiunea în timp a unei norme juridice reprezintă perioada în care norma produce efecte de drept, adică este aplicabilă. 

În general, faptele săvârșite în trecut scapă acțiunii unei legi și de aceea normele juridice acționează numai pentru viitor. Norma de drept fiind un amendament adus condiției umane, permite sau interzice anumite acțiuni. Nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există și, de aceea, nimeni nu poate fi învinuit că a săvârșit o faptă care nu era interzisă, ci era, dimpotrivă, admisă la data săvârșirii ei.

Aspectul acțiunii în timp a normelor juridice este guvernat de principiul general potrivit căruia norma juridică activează atât timp cât este în vigoare. Pentru analiza acțiunii în timp a normei juridice prezintă importanță trei momente ale existenței sale: intrarea în vigoare, perioada de aplicare și ieșirea din vigoare.

Așa cum se menționa anterior, momentul inițial al acțiunii unei norme juridice este momentul intrării ei în vigoare.

În România, normele juridice intră în vigoare în momentul publicării lor în Monitorul Oficial.

Conform principiului nemo censitur ignorare legem, legile se presupun cunoscute de la data aducerii lor la cunoștința subiecților de drept prin aplicarea principiului publicității.

Uneori, în cuprinsul actelor normative se prevede o altă dată, ulterioară datei publicării normei pentru intrarea în vigoare.

Perioada de aplicare a unei norme juridice. Cele mai multe norme intră în vigoare pentru o perioadă nedeterminată (de regulă perioada nu este prestabilită). În mod excepțional, există și așa-numitele legi de termen, care au perioada de aplicare expres determinată din momentul intrării în vigoare (ex: Hotărârile de Guvern) sau legile temporare sau legile excepționale, adoptate pentru situații precum: starea de război, calamități naturale, epidemii, a căror acțiune în timp se extinde numai pentru perioada acelei stări excepționale.

Momentul final al acțiunii normei juridice îl reprezintă, în principiu, abrogarea, adică ieșirea din vigoare a normei.

În această situație, norma juridică este înlocuită printr-o altă normă juridică de același grad sau superioară celei inițiale.

Abrogarea, ca formă de încetare a acțiunii în timp a normei juridice, este un act de dispoziție care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis actul supus abrogării sau un organ ierarhic superior acestuia, și numai printr-un act de aceeași valoare juridică. Spre exemplu: legea se abrogă numai printr-o lege.

În funcție de conținutul și modalitatea realizării ei, abrogarea unei norme juridice poate fi de mai multe feluri. Astfel:

După conținutul ei, abrogarea poate fi:

totală, când actul normativ își încetează integral acțiunea;

parțială, când doar o parte din acel act normativ încetează să mai producă efecte juridice.

După modalitatea realizării ei, abrogarea poate fi:

expresă. Abrogarea expresă poate fi, la rândul ei, de două feluri:

directă, când noul act normativ care intră în vigoare indică în mod expres actul normativ care se abrogă;

indirectă, când noul act normativ specifică doar faptul că "dispozițiile anterioare contrare normei noi se abrogă".

tacită, când noul act normativ nu abrogă expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescrie se abate de la vechea reglementare. Abrogarea tacită este o manifestare de voință a organelor statului ce emit actul normativ, care, chiar dacă nu conține o clauză expresă de abrogare, poate fi considerat act de abrogare prin conduita contrară impusă.

Cea mai agreată formă de abrogare este cea expresă directă, fiindcă nu lasă loc incertitudinilor și interpretărilor.

Fără a constitui un act de abrogare propriu-zis, acțiunea în timp a unei norme juridice încetează și prin împlinirea termenului de valabilitate (în cazul normelor juridice temporare), prin derogare, ca și prin căderea în desuetudine. Căderea în desuetudine reprezintă încetarea efectelor unei norme neabrogate, dar care își încetează aplicarea, întrucât relațiile sociale pe care le reglementează sunt depășite.

Principiul potrivit căruia norma juridică activează atâta timp cât este în vigoare este urmat de două principii conexe:

principiul aplicării imediate a normei;

principiul neretroactivității normei juridice.

Principiul aplicării imediate a normei juridice presupune că de la data stabilită ca moment de intrare în vigoare norma începe să-și producă efectele pentru prezent și viitor, adică se aplică faptelor săvârșite imediat după intrarea ei în vigoare.

În practică însă se pot identifica multe situații în care unele fapte, deși au fost săvârșite sub vechea lege, își continua efectele și sub noua lege. Spre exemplu, un divorț se realizează în condițiile unor noi reglementări, chiar dacă actul căsătorieia fost încheiat înainte de modificarea dispozițiilor referitoare la divorț. În asemenea situații, principiul aplicării imediate presupune că pentru faptele petrecute sub vechea lege se aplică aceasta, iar pentru faptele produse sub noua lege se vor aplica prevederile acesteia din urmă.

Principiul neretroactivității legii presupune faptul că norma nu se aplică pentru faptele săvârșite anterior momentului intrării ei în vigoare, adică nici nu retroactivează, dar nici nu ultraactivează (nu se aplică după ieșirea ei din vigoare).

Principiul neretroactivității legii este consacrat în art.6 din Codul civil, precum și în art.10-11 din Codul penal.

Unele acte normative reglementează expres problemele născute din succesiunea legilor în timp, cu aplicarea principiului neretroactivității. Spre exemplu, art. 83 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații prevede: ”Asociațiile și fundațiile constituite până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, în condițiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, își păstrează personalitatea legal dobândită. Acestor asociații și fundații li se aplică, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, regimul juridic prevăzut de aceasta”.

Principiul neretroactivității normei penale comportă unele excepții, atât în ceea ce privește retroactivitatea, cât și în ceea ce privește ultraactivitatea.

Retroactivitatea este situația de excepție, expres prevăzută în art. 15 p.(2) din Constituție și art. 12-15 din Codul penal.

Retroactivitatea presupune ca anumite legi să se aplice totuși și asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare. Situațiile de retroactivitate sunt următoarele:

retroactivitatea legii penale mai blânde (mai favorabile). Aceasta excepție are și o consacrare constituțională.

Ea constă în aplicarea legii penale noi, mai blânde, pentru fapte săvârșite pe perioada în care există o lege cu sancțiuni mai aspre. Noua lege se va aplica faptei indiferent de stadiul de cercetare în care se găsește: nu este pusă sub urmărire, s-a pornit urmărirea penală, este în curs de judecare, este judecată definitiv, dar în curs de executare a pedepsei.

Dacă însă, înainte de modificarea legii penale, hotărârea de condamnare a autorului faptei a rămas definitivă (adică au fost exercitate toate căile de atac a hotărârii sau termenul pentru exercitarea acestora a expirat), hotărârea se va executa.

Dacă modificarea legii penale se face în sensul agravării regimului sancționator, iar fapta a fost săvârșită sub imperiul legii vechi, mai blânde, atunci nu se mai poate vorbi despre excepția de la aplicarea principiului neretroactivitații legii, ci se aplică direct principiul: autorului i se va aplica sancțiunea prevăzută în legea în vigoare la data săvârșirii faptei.

retroactivitatea legilor interpretative se referă la normele emise tocmai cu scopul interpretării celor existente. Astfel, aceste norme, prin natura lor presupun retroactivitate, referindu-se la acte normative anterioare. Se consideră că legea interpretativă face corp comun cu cea interpretată, retroactivând, astfel, până la intrarea în vigoare a acesteia din urmă, ca și cum de la început nu ar fi existat decât un singur act normativ, cu un înțeles complet lămurit.

precederea expresă a legii se referă la acea situație în care, dacă Constituția nu interzice, legiuitorul poate decide ca anumite norme să se aplice în mod retroactiv. Aceasta posibilitate trebuie admisă doar în mod excepțional, întrucât creează abuzuri și dereglări ale justiției.

în cazul când este necesară înlăturarea unor piedici care frânează procesul transformărilor sociale.

Ultraactivitatea este situația de excepție potrivit căreia o normă juridică se aplică în continuare după ieșirea din vigoare. Situațiile de ultraactivitate sunt următoarele:

ultraactivitatea legii penale mai blânde, situație în care legea penală mai blândă, deși abrogată și înlocuită cu o lege mai aspră, "supraviețuiește" abrogării, aplicându-se faptei săvârșite, dar nesoluționate cât era în vigoare;

ultraactivarea legilor penale temporare, situație reglementată de art. 16 C. pen. Efectele acestor legi se extind și după împlinirea termenului lor de acțiune în timp, aplicându-se faptelor săvârșite, dar nesoluționate cât timp au fost în vigoare.

4.2. Acțiunea în spațiu a normelor juridice

Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în spațiu este aceea de a ști dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un anumit teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni ai țării respective, și dacă ele se aplică sau nu unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării. În aceasta ordine de idei, o mare importanță o are stabilirea sensului exact al noțiunii de „teritoriu”.

Astfel, potrivit art.142 din Codul penal, prin “teritoriul țării” se înțelege "întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spatiul aerian al acesteia".

Deși în concepția legislației române, navele și aeronavele românești nu intră în noțiunea de “teritoriu național”, faptele săvârșite pe o navă sau aeronavă românească aflată în afara mării teritoriale, respectiv, a spațiului aerian național, sunt socotite ca fapte săvârșite pe teritoriul țării, ca urmare a extinderii acțiunii legii naționale, și nu ca urmare a extinderii noțiunii de teritoriu.

Efectele spațiale ale normei juridice sunt strâns legate de principiul suveranității puterii de stat, care se manifestă în special sub aspectul suveranității teritoriale.

Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat, naturală sau convențională. Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita liniei inferioare a spațiului cosmic.

Teritoriul și frontierele sunt inviolabile și regimul lor juridic este stabilit prin tratate internaționale și norme interne. În dreptul intern, efectele spațiale depind atât de competența teritorială a organelor care emit norme juridice, cât și de organizarea unitară sau federală a statului.

Se menționa anterior că efectele spațiale ale normei juridice interne depind și de competența teritorială a organului de stat emitent. Spre exemplu, dacă organul emitent este central, evident că norma lui are efecte pe întreg teritoriul statului. Dacă provine de la autorități administrativ-locale, atunci efectele ei se limitează la unitatea administrativ-teritorială respectivă, județ, municipiu, oraș sau comună.

Desigur, organul legiuitor sau celelalte organe emitente pot stabili norme cu efecte spațiale pentru anumite zone (zone unde s-au produs, spre exemplu, calamități naturale, sau în regiuni de frontieră).

Acțiunea normelor juridice în spațiu este guvernată de principiul teritorialității, potrivit căruia, normele juridice edictate de un anumit stat acționează pe teritoriul acelui stat, determinând conduita tuturor subiecților de drept aflați pe acel teritoriu. Aceasta implică excluderea aplicării pe teritoriul unui stat a legilor altor state.

Teritorialitatea normei juridice nu este însă absolută. De la acest principiu există excepții, impuse de necesitatea menținerii și dezvoltării unor relații politice, economice și social-culturale între state. Aceste excepții vizează atât aplicabilitatea legii penale române în afara teritoriului țării, cât și, dimpotrivă, inaplicabilitatea legii penale române în cazul unor infracțiuni săvârșite pe teritoriul României.

În domeniul dreptului privat, acțiunea legii este supusă atât dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între subiecte de drept de cetățenie română, desfășurate pe teritoriul României, cât și dreptului internațional privat, care reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate.

Elementul de extraneitate poate consta în cetățenia uneia sau ambelor părți ale raportului juridic, situarea bunului în străinătate, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc. Principalul sediu al normelor juridice de drept internațional privat, denumite conflictuale (deoarece urmăresc soluționarea unui conflict între două sau mai multe legi aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate), se găsește în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Excepțiile extrateritorialității, cum sunt numite în doctrină, sunt excepții care nu afectează cu nimic principiul suveranității de stat. Se impune însă condiția ca aceste excepții să se aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internațional și al egalității suverane a statelor, al reciprocității și al liberului lor consimțământ.

Cele mai importante excepții de la principiul teritorialității sunt: imunitatea diplomatică și regimul juridic al consulilor; regimul juridic al străinilor și al persoanelor fără cetățenie; regimul juridic al cetățeanului aflat în străinătate; recunoașterea efectului juridic al unor acte săvârșite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârșite în străinătate.

imunitatea diplomatică și regimul juridic al consulilor.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic și a persoanelor asimilate de la jurisdicția statului de reședință, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice și a mijloacelor de transport.

Totodată, agenții diplomatici sunt exceptați de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a țării de reședință.

În cazul încălcării legilor țării de reședință, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea sa sau expulzarea.

Reprezentanții consulari ai statelor străine sunt scutiți de unele impozite, prestații, ori li se aplică jurisdicția instanțelor judecătorești a țării de origine în cauzele privind infracțiunile lor de serviciu, iar regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate și în conformitate cu normele dreptului internațional.

regimul juridic al străinilor și al persoanelor fără cetățenie

Cetățenii străini beneficiază de trei forme de regim:

regimul special, prin care se acordă străinilor anumite drepturi prevăzute în unele legi sau tratate internaționale;

regimul național, prin care se acordă străinilor, în condiții de reciprocitate, drepturile civile de care se bucură cetățenii statului respectiv;

regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, prin care se acordă cetățenilor străini drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetățenilor oricărui alt stat terț.

În România, cetățenii străini și apatrizii au drepturile fundamentale ale cetățenilor români (cu excepția drepturilor politice și a drepturilor civile), precum și orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin acorduri internaționale la care România este parte.

În cazul în care faptele se petrec pe teritoriul mai multor state, intervine conflictul de legi, care se rezolvă prin convenții internaționale pe baza reciprocității dintre state.

Principalele situații în care legile române se aplică și în afara frontierelor, pe baza reciprocității, sunt prevăzute în Codul penal, explicabile prin necesitatea de a separa anumite interese deosebite pentru statul respectiv sau pentru societate în general.

Sunt situații în care România aplică legile sale și față de străini, atunci când sunt lezate interesele fundamentale ale statului sau ale unui alt stat, atunci când România s-a obligat la aceasta prin convenții internaționale.

Aceste situații sunt prevăzute de Codul penal în art.4-6, respectiv:

a. personalitatea legii penale, când legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, dacă făptuitorul este cetățean român sau dacă, neavând nicio cetățenie, are domiciliul pe teritoriul României;

b. realitatea legii penale, când legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra securității statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, ce nu domiciliază pe teritoriul României;

c. universalitatea legii penale, când legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât cele de mai sus, săvârșite pe teritoriul țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul țării, dacă fapta este privită ca o infracțiune și de către legea penală a țării unde a fost savârșită, și dacă făptuitorul se află pe teritoriul României.

În ceea ce privește persoanele juridice străine, Legea nr. 105/1992 prevede că: "persoana juridică străină recunoscută în România, își desfășoară activitatea pe teritoriul țării în condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităților economice, sociale, culturale sau de altă natură".

regimul juridic al cetățeanului aflat în străinătate

Potrivit Constituției României, „cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, și sunt ținuți să își îndeplinească obligațiile, cu excepția acelora incompatibile cu absența lor din țară.”

Aflat în străinătate, cetățeanul român trebuie să se supună și legilor statului respectiv.

Codul civil român stipulează că legile relative la starea civilă și la capacitatea persoanelor urmăresc cetățenii români, chiar dacă aceștia își au reședința în străinătate.

De asemenea, prevederile Codului penal român se aplică infracțiunilor săvârșite în afara țării de către un cetățean român.

recunoașterea efectului juridic al unor acte săvârșite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârșite în străinătate

Pornind de la principiul potrivit căruia forma exterioară a actelor este supusă legilor țării unde se face actul, principiu consacrat de Codul civil român, anumite acte încheiate în străinătate își vor produce efectele în România.

Modul de recunoaștere a efectului juridic al acestora este stabilit prin lege, fiind necesară, în anumite cazuri, un act expres de recunoaștere a validității acestor acte, din partea unui organ de stat român.

Pe de altă parte, în anumite condiții stabilite de lege, infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului României de către un cetățean român sau străin, li se aplică legea penală română.

4.3. Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor

Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor este guvernată de două principii: principiul personalității normelor juridice și principiul egalității tuturor persoanelor în fața normelor juridice și a autorităților.

Principiul personalității normelor juridice presupune că toate persoanele fizice și juridice, aflate pe teritoriul unui stat, trebuie să respecte regulile juridice din acel stat dar, în același timp, se află sub protecția juridică a sistemului de drept al țării respective.

În ceea ce privește statutul persoanei fizice, principiul este acela că se aplică legea sa națională, "afară numai dacă prin dispoziții speciale nu s-a prevăzut altfel".

Principiul egalității tuturor persoanelor în fața normelor juridice și a autorităților. Normele juridice se aplică în mod egal tuturor subiecților de drept. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituție, “cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare detaliază conținutul principiului egalității între cetățeni și al excluderii oricăror privilegii și discriminări. Potrivit ordonanței, discriminarea este definită ca fiind “orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Dar acțiunea normelor juridice este limitată la categoria de persoane care îndeplinesc condițiile și se află în circumstanțele descrise în ipoteza normei. Astfel, pe lângă normele cu vocație generală de aplicare există și numeroase norme care se adresează numai unor categorii determinate de persoane (militari, persoane juridice, studenți, salariați, membri de sindicat, funcționari publici, persoane care au în îngrijire un copil, comercianți, organe de urmărie penală, apatrizi).

CAPITOLUL V

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

5.1 Noțiunea și tipologia interpretării normei juridice

5.1.1 Noțiunea interpretării normei juridice

Interpretarea este o operațiune logico-rațională prin care se precizează conținutul și sensul unor norme juridice, în vederea aplicării lor la un caz concret.

Interpretarea desemnează operațiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor și, deci, a soluționării unor cauze. Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadrează o situație de fapt? Care este intenția legiuitorului exprimată în normă? Ce înțeles au termenii și expresiile folosite? Este necesară recurgerea și la alte norme aparținând unor instituții sau categorii diferite? În ce măsură situații nereglementate expres se încadrează în reglementările existente?

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare. Aceasta decurge din caracterul general, abstract și impersonal al unei norme, din apartenența normelor la un sistem unitar în care există diverse relații, din modul de redactare a actelor normative, limbajul și stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu).

Interpretarea normei juridice poate apare atunci când:

este necesară lămurirea unor eventuale contradicții;

norma juridică nu poate acoperi toate situațiile posibile;

există o insuficientă claritate în redactarea normei juridice.

Deși interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei ori cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele.

Interpretarea normei juridice este operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui. Dar, spre deosebire de științele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echității, al bunei credințe și necesitățile practice ale vieții.

Interpretul, altul decât legiuitorul însuși, nu trebuie considerat o unealtă oarbă care aplică litera legii nesocotindu-i spiritul, și nici cineva care se substituie voinței legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă și spirit, în scopul realizării dreptății. Așa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea bună.

Astfel, spre exemplu, Codul civil stipulează că “judecătorul care va refuza, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Ca urmare, chiar și în ipoteza în care normele juridice în vigoare nu se referă la situația care este supusă judecății sau se referă la aceasta în chip contradictoriu ori neclar, judecătorul trebuie să găsească, prin opera de interpretare, calea soluționării cauzei.

Necesitatea interpretării decurge și din aceea că legiuitorul utilizează o serie de termeni specifici sau care, deși se întâlnesc și în vorbirea curentă, au în textul de lege un înțeles deosebit de cel uzual.

Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, verbul “a da” reprezintă obligația debitorului de a constitui și transfera creditorului un drept subiectiv și nu, ca în limbajul uzual, a înmâna un lucru. Tot astfel, cuvântul “real” este folosit în sensul său etimologic (de la res, care însemna în latină bun, lucru), și nu conform cu realitatea.

Uneori legiuitorul definește el însuși termenii cu care operează, printr-o serie de definiții legale care se impun interpretului cu forță obligatorie. Spre exemplu, art. 17 din Codul penal prevede că “infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvâșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală“. Ca urmare, în interpretarea normelor juridice cuprinse în Codul penal, cuvântul “infracțiune” nu va putea fi înțeles în niciun alt sens.

Codul civil român nu prevede care sunt regulile după care se interpretează normele juridice. Sunt însă prevăzute reguli de interpretare a actelor juridice, utilizate, prin analogie, și pentru interpretarea normelor. Astfel:

actul juridic civil se interpretează ținând cont de voința reală a părților și nu de sensul literal al termenilor;

convențiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa“;

“toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”;

„termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului”;

„când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”;

„când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă”;

„convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”;

„când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligația, nu se poate susține că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.

Tipologia interpretării normelor juridice

La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluțiile la care ele ajung neavând aceeași forță și valoare juridică. Astfel că,

În funcție de criteriul forței și valorii juridice, interpretarea normei juridice poate fi oficială și neoficială.

Interpretarea oficială a normei juridice

Interpretarea oficială a normei juridice este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanțe judecătorești etc.). La rândul ei, interpretarea oficială poate fi de două feluri:

autentică, sau generală, cu valoare pentru orice fel de situații care se încadrează în normă. Interpretarea autentică este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este și autorul normei interpretative – regula –, fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.

Cel mai des se opteză însă nu pentru o interpretare autentică, ci pentru modificarea (fără efecte retroactive) a actului normativ imprecis redactat.

jurisdicțională sau cauzală, concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluționării căruia este dată.

Interpretarea jurisdicțională este opera organului jurisdicțional (instanță judecătorească, organ arbitral) chemat să soluționeze un anumit caz concret, prin aplicarea normei jurdice. Cum se arăta anterior, aplicarea acesteia nu este posibilă dacă nu s-a procedat în prealabil la interpretarea ei.

Ca și interpretarea autentică, interpretarea jurisdicțională are efecte obligatorii, cu particularitatea că, dacă interpretarea autentică este general obligatorie deoarece ia forma unei norme juridice și dobândește, ca urmare, trăsăturile de generalitate, impersonalitate și obligativitate ce caracterizează orice normă juridică, interpretarea jurisdicțională este, ca regulă, obligatorie numai pentru cauza respectivă, numai pentru situația concretă în care se pune problema aplicării normei juridice interpretate.

Uneori, interpretări constante ale instanțelor judecătorești sunt preluate de către legiuitor, fiind însușite de către acesta și dobândind o aplicabilitate generală. Spre exemplu, la data redactării Codului civil din 1865, distincța dintre domeniul public și domeniul privat al statului nu era clară nici sub aspect doctrinar, nici practic. De aceea, Codul civil prevede că: ”Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori … sunt ale domeniului public”.

Interpretarea neoficială a normei juridice

Interpretarea neoficială, sau doctrinară, nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care își exprimă astfel o opinie asupra normei. Este cea realizată de teoreticieni, avocați sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li se adresează. Ea nu are putere obligatorie, dar poate fi utilă organului jurisdicțional în pronunțarea soluției.

De aceea interpretarea neoficială a normei juridice nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor științifice folosite, deci este una pur științifică.

Ea mai poate fi cuprinsă și în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi.

Deși lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puțin utilă, făcând lumină asupra necesității reglementării respective, asupra finalității ei, și deși nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.

După criteriul rezultatului obținut, interpretarea normei juridice poate fi: literală, extensivă sau restrictivă.

Interpretarea literală se întâlnește în cazurile în care există deplină concordanță între textul norme juridice interpretate și situațiile concrete care se încadrează în ipoteza acesteia, astfel încât nu este necesar ca dispoziția normei să fie nici extinsă, nici restrânsă. Acesta este cel mai frecvent rezultat al interpretării, la care se ajunge ori de câte ori norma juridică este clar redactată.

Interpretarea extensivă intervine dacă formularea textului de lege este mai restrânsă decât a fost în intenția legiuitorului. Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problema comorienților se referă la aceștia ca la persoane care au murit în aceleași împrejurări dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai întâi. Prin extensie, textul se consideră aplicabil și în ipoteza persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit.

Interpretarea restrictivă intervine dacă formularea textului delege este mai largă decât a fost în intenția legiuitorului. Opera de interpretare va presupune restrângerea dispoziției normei la împrejurările pe care legiuitorul le-a avut efectiv în vedere.

III. După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea poate fi:gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică.

Fiind o secțiune a prezentei lucrări și a subiectului dezbătut, aceste categorii de interpretări ale normei juridice vor fi prezentate în cele ce urmează ca și metode specifice de intepretare, acordându-li-se importanța cuvenită.

5.2. Metodele interpretării normelor juridice

5.2.1. Considerații generale privind metodologia interpretării normelor juridice

Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea oferă o concepție unitară, de combinare a unor metode și tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea față de interpretare și de metodologia ei a evoluat în funcție de condițiile social-istorice și de studiul doctrinei.

În doctrină s-au evidențiat mai multe concepții privind metodologia interpretării normelor juridice. Astfel, concepția exegetică reduce obligația juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat că e cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute și să extragă voința legiuitorului. Deși se admite necesitatea interpretării – când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, când nu cuprinde toate situațiile posibile -, totuși se consideră că e suficient să se procedeze la exegeza textului pentru a-i descoperi semnificația, deci intenția autorului.

            O altă concepție, cea a liberei cercetări științifice, a contestat „fetișismul” legii scrise, considerând că voința legiuitorului trebuie și poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Această concepție a stârnit serioase obiecții pentru cazul în care legea nu prevedea nimic într-o situație dată (spre deosebire de cazul în care situația este vizată de lege în principiu, dar în concret are particularități neprevăzute), remarcându-se că judecătorul s-ar substitui astfel legiuitorului.

            Deși în procesul interpretării nu pot exista reguli foarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazează totuși pe niște principii care se intercondiționează și se presupun reciproc, fără a fi infailibile, respectiv:

            1. Respectarea unității dintre litera și spiritul legii, exagerările de o parte și de alta putând conduce la soluții dogmatice, injuste sau la abuz și arbitrariu;

            2. Respectarea voinței legiuitorului. Când legea e clară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doar s-o aplice, pentru că cea mai bună lege e aceea care lasă cât mai puțin la aprecierea judecătorului și cel mai bun judecător e acela care, în hotărârea pe care o dă, se întemeiază în așa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se procedeze la o interpretare iudaică, bazată exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat în considerare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenția reală în opoziție cu cea literală.

            3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenția legiuitorului trebuie dedusă – când legea nu e clară – din întreg textul legii – dacă e vorba de un articol -, respectiv din instituția sau ramura de drept în care se încadrează legea – dacă e vorba de întreaga lege.

            4. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, aceasta semnificând că nu se poate adăuga sau nu se pot exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuși.

            5. Excepțiile sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute expres de legiuitor.

            6. Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

            7. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale – principiu înscris în Constituție.

Și în materie contractuală există reguli și principii aplicabile în procedura de interpretare a normei juridice:

prioritatea voinței reale a părților față de cea literală;

contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, și alte efecte ce țin de natura contractului însăși ;

interpretarea coordonată a clauzelor contractului;

interpretarea clauzelor îndoielnice;

alte reguli de interpretare.

Metodele utilizate în interpretarea normelor juridice

Metodele utilizate în procesul de interpretare al normelor juridice sunt următoarele: metoda gramaticală, metoda logică, metoda sistematică, metoda istorică, metoda teleologică, analogia.

Metoda gramaticală.

Metoda gramaticală presupune interpretarea sensului normei juridice prin analiza gramaticală a textului acesteia. Astfel, interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire al acestora în text, dacă legiuitorul le folosește în accepțiunea lor comună sau într-o accepțiune specific juridică.

Metoda gramaticală presupune de cele mai multe ori o analiză a formei juridice din punct de vedere: a) etimologic; b) sintactic; c) morfologic; d) stilistic.

În cadrul acestei metode de interpretare trebuie urmărit și modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze, precum și sensul unor conjuncții. Astfel, dacă în textul normei juridice se folosește conjuncția „și”, interpretul va trage o anumită concluzie, iar dacă se folosește conjuncția „sau”, va trage o altă concluzie. Spre exemplu, art. 3021 alin. (2) din Codul penal prevede că infracțiunea de „deturnare de fonduri” care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Această exprimare va avea ca rezultat aplicarea cumulativă a celor două pedepse prevăzute în conținutul constitutiv al infracțiunii.

Sau, spre exemplu, art. 217 alin. (1) din Codul penal prevede că infracțiunea de „distrugere” în formă simplă se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă. Această exprimare va avea ca rezultat aplicarea alternativă a uneia dintre cele două pedepse prevăzute: închisoarea sau amenda.

B. Metoda logică (sau rațională)

Metoda logică este cel mai răspândit procedeu de interpretare a normelor juridice. Ea presupune folosirea legilor logicii formale și a sistemului de argumente. Ea se bazează pe raționamente (silogisme) inductive și deductive.

În procesul interpretării, raționamentele logice dau naștere unor reguli juridice ale interpretării (ale rezultatului interpretării), respectiv:

a) excepțiile sunt de strictă interpretare – regulă ce decurge din raportul dintre general și particular;

b) legile excepționale trebuie interpretate restrictiv (sunt și ele de strictă interpretare);

c) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face;

d) dispozițiile legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar putea produce niciun efect. Ca urmare, dacă o normă juridică este susceptibilă de două interpretări, se va opta pentru aceea care să facă posibilă aplicarea ei, și nu pentru interpretarea care ar paraliza orice posibilitate de aplicare a normei.

În realizarea metodei logice de interpretare organele de aplicare a normelor juridice (în special instanțele de judecată) pot folosi o serie de argumente (adagii, dictoane) ale logicii formale, cum sunt:

1) argumentul „ad absurdum” (interpretarea prin reducerea la absurd) care presupune stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În această situație, interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii, aberante, ilogice.

2) argumentul „per a contrario” se bazează pe legea logică a terțului exclus și presupune că ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, este de presupus că neagă contrariul. De asemenea, în tăcerea legii cu privire la o anumită problemă, se poate trage concluzia că legiuitorul a vrut să dea, pentru situația analizată, o soluție contrară celei prevăzute de lege.

3) argumentul „a fortiori” permite interpretului să extindă aplicarea normei juridice la un caz neprevăzut, pentru raționamentul că acele considerente care au fost avute în vedere la elaborarea normei se justifică cu mai multă tărie în cazul dat.

Acest din urmă argument are două variante:

a) „a minori ad majus” (unde legea permite, interzice mai puțin, va interzice, va opri și mai mult);

b) „a majori ad minus” (cine poate mai mult, poate și mai puțin sau acolo unde legea permite mai mult, va permite și mai puțin);

4) argumentul „a pari” presupune că pentru situații identice trebuie să existe aceeași soluție juridică. Este vorba de situații identice și nu similare, când aplicarea legii se poate extinde prin analogie.

Cu prilejul interpretării logice se mai folosesc, uneori, pe lângă argumentele expuse mai sus, și alte reguli prevăzute expres de dispozițiile legale.

Metoda sistematică (sau prin corelație).

Metoda sistematică presupune determinarea înțelesului unei norme juridice în funcție de locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ (legii), respectiv în cadrul articolului, secțiunii, capitolului, titlului etc., precum și în funcție de locul său în cadrul sistemului general al dreptului.

Această metodă mai presupune și stabilirea sensului normei juridice cu ajutorul legăturilor acesteia cu alte norme juridice din aceeași lege sau din alte legi (la care uneori se face trimitere expresă).

Metoda sistematică atenționează asupra faptului că o normă juridică nu există izolat, ruptă de alte norme juridice, ci ea trebuie analizată în raport cu toate celelalte la care se referă.

D. Metoda istorică.

Metoda istorică se bazează pe cercetarea condițiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) și, în funcție de aceste condiții, pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis).

Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuțiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în Parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul și o introducere, acestea oferă ele însele informațiile necesare pentru stabilirea cauzelor și scopurilor elaborării actului.

Metoda teleologică.

Denumirea metodei teleologice provine de la grecescul teleos = scop, și presupune analizarea normei juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit de legiuitor. Ea se realizează prin studiul expunerii de motive a actului normativ, al lucrărilor pregătitoare, al discuțiilor și dezbaterilor purtate în Parlament cu prilejul adoptării lui. Această metodă va însoți, de altfel, utilizarea tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de interpretare este tocmai punerea în lumină a scopurilor urmărite de legiuitor prin adoptarea normei juridice respective.

Se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului.

Prin natura ei, metoda teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, pentru că intenția legiuitorului poate fi găsită și din coroborarea normei în cauză cu alte norme, și cercetându-se contextul adoptării ei și raportându-ne la litera ei.

Așa cum afirma Mircea Djuvara, „creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înțelesul rațional al legii, la tradiția istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat și la nevoile vieții.”

F. Analogia

Atunci când organul de aplicare a legii, fiind sesizat cu soluționarea unei cauze, nu găsește o normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare, fie la principiile de drept.

Căutarea de norme juridice similare și aplicarea lor într-o speță concretă presupune aplicarea legii prin analogie. O asemenea rezolvare a unei cauze este posibilă numai în dreptul privat.

În dreptul penal nu este posibilă aplicarea legii prin analogie, întrucât date fiind principiile legalității incriminării și legalității pedepsei, judecătorului nu îi este permis să declare el noi fapte ca infracțiuni și nici să stabilească alte pedepse, decât cele prevăzute expres de legea penală.

Rezultatele interpretării normei juridice

  Ca orice demers uman, și interpretarea normei juridice trebuie să aibă o finalitate, să genereze un rezultat.

Conținutul normei juridice, așa cum este el determinat ca rezultat al interpretării în raport cu formularea literală a acesteia, poate să coincidă perfect cu această formulare, caz în care se poate vorbi despre o interpretare literară sau declarativă. Alteori, însă, conținutul literar al normei este mai restrâns decât cercul de relații cărora legiuitorul a înțeles să o aplice (sau cărora interpretul consideră că trebuie aplicate, potrivit unor principii care guvernează această operațiune), situație în care se vorbește despre o interpretare extensivă.

În urma interpretării normei juridice, se pot astfel identifica trei soluții:

interpretarea literală, ad literam sau interpretatio declarativa, definește situația în care textul descrie exact sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, nefiind deci motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea lui realități sociale. Autoritatea publică ajunge la concluzia că textul juridic interpretat corespunde întocmai unor realități sociale.

Această situație este frecvent întâlnită în cazul textelor clare, precis redactate, ori care conțin enumerări limitative.

Spre exemplu: art. 36 din Constituția României stipulează următoarele:

“(1) Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor, inclusiv.

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, pușii sub interdicție și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.

Interpretarea literală a textului nu poate conduce la un alt înțeles decât cel exprimat clar și anume: toți cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani au drept de vot, cu excepția categoriilor enumerate mai sus.

Sau: art. 21 din același act normativ menționat, prevede că “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime”.

În această ipoteză, textul reclamă o interpretare ad literam, neputând fi aduse argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa justiției.

interpretarea extensivă, interpretatio extensiva, definește situația în care textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care el se referă este în realitate mai largă decât rezultă din modul său de redactare. Este cazul unei interpretări sistemice, istorice, logice sau teleologice.

Exemplele sunt numeroase.

Astfel, art. 51 din Constituția României prevede că “respectarea Constituției și a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În realitate cetățenii sunt obligați să respecte toate actele normative, noțiunea de lege trebuind luată aici în sensul ei larg.

Sau, art. 108 alin. (4) din același act normativ privind actele Guvernului, stipulează: „Hotărârile și Ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.”

Sau următorul exemplu de interpretare extensivă: prin Decizia civilă nr. 375 din 31.III.1975 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a dat o interpretare extensivă art. 60-64 din Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, stabilindu-se că aceste prevederi se aplică nu numai proprietarului unei locuinte, ci și aceluia care are un drept de abitație asupra ei. Pentru a se ajunge la această interpretare, s-a folosit argumentul identității de rațiune, susținându-se că rațiunile care l-au condus pe legiuitor la adoptarea soluțiilor prevăzute de articolele menționate (respectiv, determinarea reală a nevoilor de locuit ale proprietarului și familiei sale, obligativitatea închirierii camerelor separate care depășesc nevoile de locuit ale proprietarului și familiei lui) se regăsesc și în cazul în care asupra locuinței există un drept de abitație. Deci, aceste dispoziții au fost aplicate, ca urmare a unei interpretări extensive, și locuințelor asupra cărora nu exista un drept de proprietate, ci un drept de abitație.

Din exemplele date reiese faptul că rezultatul interpretării depinde în mare măsură și de metodele utilizate în stabilirea conținutului normei, folosirea uneia sau alteia din metodele utilizate punându-și amprenta asupra acestuia.

c) Interpretarea restrictivă. Un text urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă din modul său de redactare. Ca și mai sus, avem de a face cu o interpretare istorică, sistemică, logică sau teleologică. Spre exemplu, Codul familiei prevedea “copiii sunt obligați să îngrijească părinții aflați în nevoie”. În realitate, nu toți copiii au această obligație deoarece unii sunt minori, incapabili, ei înșiși în nevoie etc. În general se ajunge la o interpretare restrictivă atunci cînd textele legale conțin enumerări limitate sau excepții, respectiv când instituie prezumții legale.

În strânsă legătură cu interpretarea, se pune și problema analogiei dreptului.

Analogia legii constă în aplicarea legii la un raport social nereglementat, prin aplicarea unor norme juridice ce reglementează un caz asemănător.

Cu referire la speța expusă mai sus privind dreptul de abitație, se poate observa că decizia dată de tribunal se bazează pe aplicarea prin asemănare a dispozițiilor art. 60-64 din Legea nr. 5/1973 și dreptului de abitație, chiar dacă aceste articole se referă la dreptul de proprietate. În acest caz, în lipsa unei norme care să reglementeze modul de stabilire a nevoilor de locuit ale titularului unui drept de abitație, s-au aplicat prin analogie normele amintite. Tribunalul, analizând situația de fapt și normele în vigoare, a constatat mai întâi lipsa unei reguli care să reglementeze situația dată, iar apoi, existența unei norme care reglementa un caz asemănător. Prin interpretarea acestei din urma reguli, organul judecătoresc a ajuns la concluzia că ea, prin asemănare, poate fi aplicată și abitației (cazului dat).

Dar există și situații în care instanța are de rezolvat un caz pentru care nu găsește nicio normă în sistemul dreptului care să-i poată fi aplicată. Având în vedere cerințele Codului civil care prevăd că judecătorul nu poate refuza judecarea pe motiv că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, acesta din urmă trebuie să dea o soluție bazându-se, în lipsa unor norme care să o prevadă, pe principiile generale ale dreptului. În aceasta situație, se poate vorbi de analogia dreptului.

Desigur că este de dorit ca instanțele judecătorești, precum și alte organe de aplicare a dreptului, inclusiv cele administrative, să identifice norma pentru toate cazurile pe care le au de rezolvat, dar trebuie să se admită și posibilitatea apelării la principii generale ale dreptului, atunci când cauza cu care este învestită instanța nu formează obiectul unei reglementări directe. În această situație, însă, judecătorul ajunge adesea la o interpretare creatoare a unor norme, a unor principii, dacă acestea sunt cuprinse în vreo lege, sau la o postură asemănătoare aceleia a organului de creare a dreptului, fiind nevoit să găsească o soluție unei situații nereglementate sau nereglementate direct.

La astfel de situații se ajungea, de regulă, în perioadele când reglementarea nu putea ține pasul cu realitatea.

Spiritul și litera legii. Abuzul de drept și frauda la lege

 Acestea sunt chestiuni conexe cu interpretarea normei  juridice, motiv pentru care nu se va insista asupra acestora, ci se vor face doar unele precizări definitorii.

Abuzul de drept constă în exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea-credință, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt în scopul de a produce consecințe vătămătoare pentru altcineva. Litera legii este folosită în mod nelegitim. Mobilul acestui comportament nociv poate fi dorința de șicană, răzbunare etc.

Spre exemplu, introducerea unei acțiuni în justiție cu scopul de a-l șicana pe cel reclamat, cel care reclamă știind foarte bine că nu are dreptate, sau, un funcționar care în exercițiul atribuțiilor sale nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește defectuos pentru a cauza o vătămare drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.

Frauda la lege constă într-o manevră nelegitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea unor norme care  sunt în mod normal aplicabile, pentru a promova ilegal unele interese sau a ocoli consecințe legale care nu convin. Și aici este situația utilizării literei legii și a încălcării spiritului ei.

Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, se trece în înscris un preț mai mic decât cel real pentru a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale. Sau, două persoane încheie o căsătorie nu pentru a întemeia o familie, ci pentru a obține cetățenia unei țări.

În cazul fraudei la lege, nu întotdeauna scopul în sine urmărit este ilegal, ci metoda de atingere a lui, de aceea sancțiunea nu este neapărat una penală.

CAPITOLUL VI

ELABORAREA NORMELOR JURIDICE

6.1. Considerații generale privind elaborarea normelor juridice

Elaborarea normelor juridice reprezintă un demers subordonat unor comandamente ale conștiinței și factorilor care crează normele juridice și unor reguli specifice de modelare a lor, demers care, pentru a asigura un echilibru între reflectarea realității și reglementarea realității, trebuie să se bazeze pe cel puțin două condiții esențiale:

cunoașterea realității și a necesităților sociale supuse normării, în special de către științele juridice;

aplicarea adecvată a normelor de tehnică legislativă.

Determinarea și condiționarea socială a dreptului nu pot fi limitate la nivelul configurării soluțiilor de fond ale dreptului, ci trebuie urmărite și sub aspectul influenței lor asupra soluțiilor de ordin tehnic.

Din perspectiva construcției tehnice a dreptului, aceasta înseamnă stabilirea unui cât mai bun raport de adecvare a hainei exterioare a dreptului cu substanța și structura fenomenelor sociale, cărora, la rândul lor, le dau exprimare soluțiile de fond ale dreptului.

Fondul reglementării este redat printr-o anumită formă de exprimare, care, în limbajul juridic uzual este denumită ”textul legii”.

Luând în considerare legătura strânsă dintre forțele sociale și normele juridice, perfecționarea legislației trebuie să fie un proces neîntrerupt. Procesul de elaborare a dreptului este unul dinamic, un proces deschis, influențat de evoluția factorilor care condiționează dreptul în anumite etape istorice ale aceleași societăți. Elaborarea normelor juridice constituie o operație de ordin logic, implicând domeniul cunoașterii, al evaluării și al determinării.

Legislația unui stat reprezintă un sistem (respectiv, sistemul de drept național), unul dintre elementele de cea mai mare însemnătate ce particularizează un stat. Funcționarea bună a sistemului depinde, în mare măsură, de armonia și buna corelare a părților sale componente, a reglementărilor anterioare cu cele posterioare, a reglementărilor generale cu cele speciale, a reglementărilor cu forță juridică superioară cu cele aflate pe trepte inferioare ale ierarhiei normative.

Pentru integrarea dispozițiilor legale în sistemul dreptului este necesară o tehnică, respectiv, folosirea unor procedee, metode, construcții, artificii, prin care soluțiile de fond dobândesc capacitate de inserare în viața socială.

Reflectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este și o garanție a respectării lor de bunăvoie. Ele se impun prin rigoarea cu care au fost elaborate, ținându-se cont, pe de o parte, de respectarea procedurilor, metodelor, principiilor elaborării normelor juridice, care le conferă un caracter științific, clar și coerent, și, pe de altă parte, avându-se în vedere ca actele normative să corespundă nevoilor reale ale societății.

În lucrarea sa, „Aspecte teoretice privind tehnica de elaborare a actelor normative”, Nicolae Popa expune următoarea idee: construcția dreptului nu se face în mod arbitrar. Creația juridică este o operă a rațiunii care apreciază faptele, realitățile, și, în general, toate realitățile care interesează ordinea socială și securitatea raporturilor umane

În procesul de elaborare normativ-juridică, creația juridică reprezintă o unitate a acțiunii științifice – pe de o parte, și a acțiunii tehnice – pe de altă parte -, unitate în care operațiile științifice asigură cadrul esențial de raționalitate care previne voluntarismul creației, intervenția subiectivă, nefondată pe cunoaștere a legiuitorului.

Tehnica, prin procedeele sale, îndelung și migălos conturate, proiectează modelele de conduită, fixează această conduită în raport de categoriile de subiecte participante și în legătură cu anumite categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice.

6.2. Principiile elaborării dreptului

Elaborarea actelor normative reprezintă un proces de mare complexitate, în care trebuie să se țină cont de o serie de factori care mai de care mai diverși: politici, economici, morali, sociali, naturali, istorici, naționali și internaționali, dar și de conștiința juridică și tendințele de evoluție ale societății, specificitatea normativității juridice și alții. Acest proces care “trebuie să tindă la întruchiparea raționalității și moralității dreptului” impune respectarea anumitor principii, respectiv:

1. Principiul fundamentării știintifice a activității de elaborare a normelor juridice

Necesitatea cunoașterii aprofundate a realităților îl obligă pe legiuitor să efectueze investigații prealabile economice, sociologice, de psihologie socială sau de orice altă natură. Aceasta deoarece, pe de o parte, apar domenii noi de reglementare, cum ar fi domeniul concurenței, domeniul dezvoltării, domeniul cosmic, spațiul submarin, internetul etc., iar pe de altă parte, relațiile interumane devin din ce în ce mai complexe.

Legiuitorul nu ajunge niciodată în mod întâmplător la definirea normei, ci prin practică și raționament. În acest proces complicat, el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realității, corespondența necesară între fapt și drept.

Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să urmeze o serie de etape:

descrierea situațiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situații de drept;

analiza judecăților de valoare cu privire la determinarea situațiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate și care se găsesc în contrast cu judecățile de valoare din care se inspiră însăși schimbarea;

determinarea sau anticiparea efectelor posibile ale viitoarei reglementări;

costul social al proiectatei reforme legislative;

oportunitatea sa.

De asemenea, este necesară asigurarea unei corelări și continuități a normelor juridice existente cu cele viitoare. Cercetarea știintifică trebuie să conducă la fundamentarea unor prognoze legislative, pe termen scurt, mediu sau lung și să reducă terenul de manifestare a acțiunii legislative conjuncturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.

Întrucât organele de decizie juridică nu au ele însele posibilitatea să întreprindă asemenea operațiuni, este necesar să se apeleze la organisme juridice specializate, care au dreptul și atribuția de a aviza proiectele de acte normative, și care să urmărească evoluția în timp atât pe plan intern, cât și în dreptul comparat, a fenomenului juridic și perceperea obiectivă a nevoilor sociale.
2. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului

În procesul elaborării normative, legiuitorul se confruntă cu presiuni sociale dintre cele mai variate (economice, politice, culturale, ideologice). Schimbările rapide ce intervin în societate conduc la mutații în conținutul raporturilor sociale, la modificări instituționale. Rolul regulii de drept este acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea și siguranța juridică, de a calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de liniște și relativă stabilitate.

Pentru ca dreptul să-și poată atinge acest scop, este necesar ca regula de conduită să se încorporeze în patrimoniul psihologic al individului și al grupării sociale. În general, legea reglementează pentru perioade lungi de timp. În relațiile sale cu politica, dreptul apare mai conservator, el caută să apere și să asigure unitatea dintre existență și normă, dintre fapt și valoare.

Având un caracter organizatoric, dreptul își perfecționează necontenit tehnica de reglementare. Legiuitorul va trebui să țină în echilibru dreptul, asigurând prin politica sa legislativă, stabilitatea firească a relațiilor sociale reglementate juridic. Raportul dintre dinamica și statica dreptului nu este doar o chestiune de politică juridică, el ține de însăși rațiunea dreptului, de menirea sa socială.

3. Principiul corelării sistemului actelor normative

Actele normative dintr-un stat există într-o strânsă legătură unele cu altele. Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotărâri, decizii – acționează în reglementarea raporturilor sociale în cadrul unui proces caracterizat printr-o acută interferență. În cadrul acestui proces, legea asigură reglementarea relațiilor esențiale pentru buna funcționare a mecanismului social.

În momentul elaborării actelor normative, legiuitorul va trebui să țină cont de existența acestor corelații, să ia în calcul totalitatea implicațiilor unei noi reglementări, modificările normative subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi soluții normative, precum și eventualele conflicte de reglementări.

4.Principiul accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea normativă

Acest principiu aduce în discuție în mod nemijlocit elemente ce subliniază contribuția mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ.

Conținutul normei juridice, modul de îmbinare a elementelor structurale ale acesteia, caracterul clar, lipsit de echivoc al procesului, sunt întotdeauna probe ale măiestriei legiuitorului.

Legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilități diferite de receptare a unui mesaj normativ.

Arta sa constă în a construi norme care să prevină asemenea dificultăți. Rudolf von Ihering afirma că“Legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filozof, dar trebuie să se exprime clar ca un țăran”. Trebuie să se aibe în vedere că cei dispuși să violeze sau să eludeze norma de drept vor încerca întotdeauna să exploateze eventualele deficiente, inadvertențe sau neclarități ale reglementării.

Punerea în aplicare a acestui principiu implică mai multe etape: alegerea formei exterioare a reglementării; alegerea modalității reglementării juridice; utilizarea procedeelor de conceptualizare și a limbajului normei.

Alegerea formei exterioare a reglementării. Este o cerință de tehnică legislativă întrucât de forma exterioară a reglementării depinde valoarea și forța ei juridică, poziția sa în sistemul actelor normative, corelația cu celelalte acte normative. Dacă relațiile ce urmează a căpătă formă juridică fac parte din ceea ce se cheamă "domeniul legii", este obligatoriu ca ele să dobândească reglementare juridică prin lege și nu prin alt act normativ. Păstrarea autorității și poziției legii în sistemul de reglementare primară și originară a unor relații sociale reprezintă o cerință de primă mărime ce caracterizează un stat de drept.

Alegerea modalității de reglementare privește opțiunea legiuitorului în legătură cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. O regulă juridică poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumită conduită, poate lăsa la dispoziția părților dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiecții în legătură cu adoptarea conduitei.

Totodată, metoda reglementării diferă de la o categorie de norme la alta. Legiuitorul optează în mod deliberat pentru un gen de conduită sau altul, pentru o metodă de reglementare sau alta, în funcție de specificul relațiilor sociale, de caracteristicile subiecților participanți la aceste relații, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute și de semnificația valorică a reglementărilor.

Cerința accesibilității normei de drept și cea a economiei de mijloace este transpusă în practică prin folosirea unor procedee de conceptualizare și a unui limbaj adecvat. Aceasta cerință privește în mod nemijlocit construcția normei, cuprinderea în normă a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită, stilul și limbajul juridic.

Conceptele, categoriile și prescrierile pe care le conțin normele juridice, vor avea valoare (vor fi operaționale) atâta timp cât ele exprimă necesități reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condițiile în care ele vor înceta să corespundă acestei necesități.

Alte procedee de tehnică juridică sunt reprezentate de ficțiunile și prezumțiile juridice.

Ficțiunea juridică reprezintă procedeul de tehnică în conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau stabilit, deși el nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Ficțiunea pune în locul unei realități, alta inexistentă.

Spre exemplu, copilul conceput este socotit ca deja născut în ceea ce privește drepturile sale, el fiind subiect de drept.

Prezumțiile, sunt, la rândul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizează în construcțiile juridice. În aceste situații, legiuitorul presupune că ceva, fără să fi fost dovedit, există cu adevărat. Spre exemplu: prezumția cunoașterii legii, prezumția de paternitate, prezumția de nevinovăție.

Un alt aspect care privește cerința accesibilității normei juridice este stilul și limbajul acestuia.

Limbajul juridic este prin excelență un limbaj specializat, instituționalizat.
Textul normei juridice trebuie să se caracterizeze prin maximă claritate, precizie, concizie și caracter stereotip. În redactarea textului actului normativ, legiuitorul va trebui să utilizeze termeni de largă circulație, cu evitarea neologismelor, a regionalismelor. Modul de construire a frazei și amploarea exprimării se vor subordona cerinței de înțelegere corectă și ușoară a textului de către orice subiect.

De asemenea, se impune explicarea, prin însuși textul actului normativ, a unor termeni, definiții, reguli.

Terminologia legii trebuie să fie constantă și uniformă. Această cerință se referă atât la conținutul unui singur act normativ în care sunt cuprinse anumite norme, cât și în ce privește sistemul global al legislației, ce trebuie să se caracterizeze prin unitate terminologică. În textul actului normativ trebuie să se evite folosirea cuvintelor ori a expresiilor nefuncționale sau a acelora cu un sens ambiguu.

6.3. Etapele elaborării actelor normative

Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și cu principiile ordinii de drept. Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care:

a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune, precum și cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte;

b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia.

Potrivit Constituției României, Guvernul adoptă două tipuri de acte normative: hotarâri și ordonanțe. Hotarârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor.

Ordonanțele emise de Guvern sunt de două categorii: simple (și privesc domenii care nu fac obiectul legilor organice, se adoptă numai în temeiul unei legi speciale de abilitare a Guvernului, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta) și de urgență (se adoptă în condiții speciale, respectiv: ordonanțele de urgență se adoptă numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Elaborarea actului normativ cuprinde mai multe etape: inițierea proiectului de act normativ, dezbaterea proiectului, adoptarea proiectului, promulgarea, publicarea actului normativ, intrarea în vigoare a actului normativ.

Inițierea proiectului de act normativ. Aceasta reprezintă prima etapă a elaborării unui act normativ. Prerogativa inițierii proiectului de act normativ aparține, potrivit sistemului de drept românesc, Guvernului, membrilor Parlamentului sau unui număr de cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot, care să provină din cel puțin un sfert din județele țării, inclusiv din Municipiul București și, în același timp, din fiecare dintre județele arătate mai sus, să existe cel putin 10.000 de semnături.

Au dreptul să inițieze proiecte de acte normative, în conformitate cu atribuțiile și cu domeniul lor de activitate, următoarele autorități publice:

a) ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome;

b) organele de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;

c) prefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București.

În vederea elaborării proiectelor de acte normative, la toate autoritățile publice prevăzute mai sus, se constituie grupuri de lucru speciale, în componența cărora sunt desemnați juriști, specialiști în domeniul integrării europene, precum și specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare.

Grupul de lucru va întocmi o primă formă a proiectului de act normativ, care este prezentată conducătorului autorității publice inițiatoare ori, după caz, persoanei desemnate prin dispoziție a acestuia.

Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele instrumente de prezentare și motivare:

expuneri de motive (în cazul proiectelor de legi);

note de fundamentare (în cazul ordonanțelor, al ordonanțelor de urgență și al hotarârilor Guvernului);

referate de aprobare (pentru celelalte acte normative);

studii de impact (în cazul proiectelor de legi de importanță și complexitate deosebită și al proiectelor de legi de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului).

Proiectul de act normativ inițiat de autoritățile publice competente, se transmite pe circuitul de avizare numai după însușirea acestuia, prin semnarea instrumentului de motivare, de conducătorul autorității publice inițiatoare și de ministrul de stat coordonator. Proiectul de act normativ însușit se transmite concomitent, în copie, autorităților publice interesate în aplicarea acestuia, în funcție de obiectul reglementării, care au obligația să analizeze și să comunice inițiatorului eventualele observații și propuneri, în termen de cel mult 5 zile de la primirea proiectului, dacă nu s-a stabilit un alt termen.

După obținerea punctelor de vedere ale autorităților publice care urmează să avizeze, inițiatorul definitivează proiectul de act normativ.

După definitivare, originalul proiectului de act normativ, însoțit de instrumentul de prezentare și motivare, refăcut conform modificărilor operate, se transmite succesiv spre avizare de către inițiator autorităților publice menționate mai sus, în termen de maximum 3 zile de la primirea punctelor de vedere ale acestora.

Proiectele de acte normative se transmit Ministerului Justiției în original, împreună cu o copie și numai după obținerea avizelor autorităților publice interesate. Ministerul Justiției avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalității, încheind succesiunea operațiunilor din etapa de avizare.

Dezbaterea proiectelor de acte normative. După elaborarea proiectelor de acte normative și încheierea procedurii de avizare descrise mai sus, proiectele de legi, propunerile legislative, precum și proiectele de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.

Avizul Consiliului Legislativ se formulează și se transmite în scris. El poate fi: favorabil, favorabil cu obiecții sau propuneri ori negativ.

Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate și are caracter consultativ.

Observațiile și propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoțitoare.

Adoptarea proiectului. După dezbaterea pe articole, proiectul de lege se supune adoptării prin vot deschis sau secret. Odată adoptat, proiectul se transformă în lege, dar nu va produce efecte juridice, decât după ce va fi fost promulgat.

Promulgarea constă în confirmarea autenticității actelor adoptate de către Parlament și dispoziția dată de publicare a legii în Monitorul Oficial. Promulgarea se face de către Președintele României.

Publicarea actului normativ. Orice act normativ emis de Parlament, Președinte, Guvern, Ministere sau alte autorități centrale ale administrației publice nu produce efecte, dacă nu a fost publicat.

Legile se publică imediat dupa promulgare, însoțite de actul prin care au fost promulgate. Celelalte acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se publică sub semnătura președinților celor două Camere. Ordonanțele și hotărârile Guvernului se publică numai după ce au fost semnate de primul-ministru și contrasemnate de miniștrii care au obligația să le pună în executare. Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent.

Intrarea în vigoare a actelor normative. Actele normative intră în vigoare în mod diferit, în funcție de categoria din care fac parte. Astfel:

Legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

Legile și ordonantele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.

Ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiția depunerii lor prealabile la Camera competenta să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

6.4. Structura actelor normative

Pentru a putea fi înțeles, interpretat, corelat cu alte acte normative, vechi sau viitoare, orice act normativ trebuie să aibă o anumită structură, anumite părți componente. Se poate vorbi despre despre o structură externă și de o structură internă a actului normativ.

Structura externă a unui act normativ.

Structura externă a unui act normativ este reprezentată de următoarele componente pe care trebuie să le aibă orice act normativ: titlul actului normativ, preambulul și forma introductivă, principii generale, dipoziții de conținut, dispoziții finale și tranzitorii.

Titlul actului normativ.

Reprezintă elementul de identificare în raport cu alte acte normative.

Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic. Categoria juridică a actului normativ este determinată de regimul competențelor stabilit prin Constituție, legi și prin alte acte normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică autorităților publice.

Art. 41 din Legea nr. 24/2000, republicată, interzice ca denumirea proiectului unui act normativ să fie aceeași cu cea a altui act normativ în vigoare.

În cazul actelor normative prin care se modifică ori se completează un alt act normativ, titlul actului va exprima operațiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în vedere.

După adoptarea actului normativ, titlul se întregește, ca element de identificare, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta. Data actului normativ, reprezintă data adoptarii lui și data intrării în vigoare, fie că aceasta din urmă a fost prevăzută expres în actul normativ, ca dată fixă, sau data când a fost publicat în Monitorul Oficial.

Preambulul și forma introductivă. Orice act normativ, pentru a fi mai explicit, trebuie să cuprindă un preambul, un fel de motive și explicare generală a considerentelor ce au condus la adoptarea actului.

Formula introductivă constă într-o propoziție care cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.

În cazul legilor, formula introductivă este următoarea: "Parlamentul României adoptă prezenta lege."

Pentru actele Guvernului, formula introductivă este: "În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre" sau, după caz, "ordonanță”. La ordonanțe se face referire și la legea de abilitare.

La ordonanțele de urgență, formula introductivă este: "În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență."

La hotărârile date în executarea expresă a unor legi se adaugă și temeiul din legea respectivă.

La celelalte categorii de acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Preambulul enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării.

El nu poate cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Preambulul precedă formula introductivă.

Includerea preambulului în cuprinsul actului normativ se apreciază de la caz la caz.

La ordonanțele de urgență, preambulul este obligatoriu și cuprinde prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.

În cazul actelor normative ale administrației publice centrale de specialitate sau ale administrației publice locale, în preambul se menționează și avizele prevăzute de lege.

Dispoziții sau principii generale.

Fie că poartă denumirea de dispoziții generale sau de principii generale, acestea au menirea de a lămuri anumite aspecte ale actului normativ, un fel de ipoteză a normei juridice, clarificarea unor termeni, a unor principii aplicabile în materie, într-un cuvânt, au un caracter profund lămuritor și necesar.

Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia.

Ele se grupează în primul capitol și nu se reiau în restul reglementării, în afară de cazul în care sunt strict necesare pentru înțelegerea unor dispoziții cu care formează un tot unitar.

Dispoziții de conținut. Orice act normativ, în afară de partea introductivă, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, are un conținut al său, reglementarea în sine, noutatea pe care o aduce în domeniul juridic actul normativ respectiv. Această parte a actului este cea mai întinsă, și ea este absolut necesară, pentru că este actul însuși.

Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.

Succesiunea și gruparea dispozițiilor de conținut cuprinse în actul normativ se fac în ordinea logică a desfășurării activității reglementate, asigurându-se ca prevederile de drept material să preceadă pe cele de ordin procedural, iar în caz de instituire de sancțiuni, aceste norme să fie plasate înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale.

Textele care reglementează similar ipoteze cuprinse în mai multe subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri distincte, denumite dispoziții comune.

În situația actelor normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern, după partea dispozitivă a acestora se face o mențiune care să cuprindă elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat, după modelul următor: “Prezenta/prezentul… (se menționează tipul actului normativ) transpune Directiva nr. …/… privind …, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. …/… .”

Dacă printr-un act normativ se transpune doar parțial un act comunitar, mențiunea prevăzută mai sus trebuie să specifice în detaliu textele (secțiuni/articole/paragrafe, după caz) transpuse.

Dispoziții tranzitorii și finale.

Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. Ele trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.

Dispozițiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative, ca: abrogări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare, dacă este cazul.

Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal al emitentului, se datează și se numerotează.

Data legii este aceea la care i se dă număr, după promulgare.

Pentru actele normative ale Parlamentului, care, potrivit legii, nu se supun promulgării, data actului este aceea a adoptării.

Actele Guvernului poartă data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat.

Data celorlalte acte normative este aceea la care au fost semnate.

Numerotarea actelor normative se face în ordinea datării lor, separat pe fiecare an calendaristic.

La legi este obligatoriu ca în finalul actului să se facă mențiune despre îndeplinirea dispoziției constituționale privind legalitatea adoptării de către cele două Camere ale Parlamentului, mențiune denumită de Legea nr. 24/2000, republicată, “formulă de atestare a legalității”.

Formula de atestare a legalității adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră, în ordinea adoptării este, după caz:

în cazul în care Camera Deputaților/Senatul adoptă proiectul de lege sau propunerea legislativă, cu sau fără amendamente, formula este următoarea: “Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputaților/Senat în sedința din …, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) sau, după caz, art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată”,

în cazul în care se depășește termenul prevăzut pentru adoptare, “Acest proiect de lege se consideră adoptat de Camera Deputaților/Senat în forma inițială, în condițiile art. 75 alin. (2) teza a III-a sau ale art. 115 alin. (5) teza a III-a, după caz, din Constituția României, republicată.”

Formula de atestare a legalității adoptării legii va avea următorul cuprins: “Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) sau (2), după caz, din Constituția României, republicată”.

Formula de atestare este urmată de semnăturile președinților celor două Camere sau ale vicepreședinților care au condus ședințele.

Structura internă a actului normativ

În afara de părțile componente arătate mai sus, pentru a fi mai clar și mai ușor de înțeles, actul normativ se structurează pe următoarele părți: titluri și capitole, secțiuni, articole, alineate.

Titluri și capitole.

Sunt părțile mari ale actului normativ, care compun structura generală a acestuia, ele înglobând o serie întreagă de norme și instituții juridice, foarte importante pentru înțelegerea acelui act normativ.

Secțiuni.

Secțiunile reprezintă subdiviziuni ale titlului sau capitole ce cuprind mai multe articole, deci mai multe articole, deci mai multe norme juridice.

Articolele.

Elementul de bază al actului normativ îl constituie articolul. Acesta cuprinde o dispoziție de sine stătătoare și poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, dacă problema tratată conține mai multe idei. Dacă articolul cuprinde o enumerare, aceasta se face prin numerotare cu cifre arabe, cu cifre romane, cu litere sau prin liniuțe, recomandându-se însă prima variantă.

Pe marginea articolului se fac câteodată adnotări de către legiuitor, exprimând instituția sau problema tratată. Când într-un act se introduc articole noi, fie se dă o altă numerotare întregului, fie se numerotează cu indice respectivele articole.

Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.

Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea “art.”.

Articolele se numerotează în continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului normativ, cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini prin expresia “Articol unic”.

În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate sau completate. La coduri și la legi de mare întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor, acestea neavând semnificație proprie în conținutul reglementării.

Alineatul.

Alineatul reprezintă partea de structură a articolului, el are menirea să separe un articol pe mai multe norme juridice și, în cadrul fiecărui alineat, se pot întâlni mai multe sub-alineate, numerotate cu litere sau cifre, sau, pur si simplu, care se deduc.

În cazul anumitor alineate, în special în dreptul penal, se pot întâlni teze, adică principii stricte, ce defalcă alineatul respectiv în mai multe părți.

Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului.

În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conține. Dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului și a celorlalte elemente de identificare.

6.5. Tehnica sistematizării normelor juridice

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute și aplicate în realitatea juridică.

Sistematizarea normelor juridice constă în organizarea actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective și subiective, și are ca rezultat elaborarea unor colecții, culegeri de acte normative sau a codurilor.

Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislatiei, scop în care proiectul de act normativ:

trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune;

trebuie corelat cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte;

atunci când este întocmit pe baza unui act de nivel superior nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act, și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia.

Legea nr. 24/2000, republicată, impune o serie de reguli în procesul de sistematizare a normelor juridice. Astfel:

reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ;

un act normativ poate cuprinde reglementări și din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act;

o reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie;

este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative.

Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

într-un act normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se reproduc dispoziții din actul superior, ci doar se indică textele de referință.

Sistematizarea actelor normative se prezintă sub două forme: încorporarea și codificarea.

Încorporarea.

Încorporarea este o formă inferioară, inițială de sistematizare și constă în așezarea, poziționarea actelor normative după criterii exterioare acestora, respectiv cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice.

Caracteristic acestei forme de sistematizare este faptul că se utilizează materialul normativ așa cum este el alcătuit, fără a aduce vreo schimbare de conținut, fără vreo modificare în actele normative.

La rândul ei, încorporarea poate fi: oficială și neoficială.

Încorporarea oficială.

Este forma incorporării care se realizează de către organele de stat, de cele mai multe ori cele care elaborează actele normative.

Spre exemplu: colecțiile de legi, decrete, hotărâri publicate periodic, colecții în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forței juridice a actului normativ

b. încorporarea neoficială.

Reprezintă forma incorporării realizată de persoane particulare, birouri de avocați, notari, edituri etc, sub forma unor îndrumare legislative.

Codificarea.

Codificarea reprezintă forma superioară de sistematizare a actelor normative, în sensul că propune cuprinderea sintetică și sistematizată într-un act normativ cu forța juridică a legii, a tuturor normelor juridice aparținând aceleași ramuri de drept.

Acțiunea de codificare implică o bogată activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material normativ, de îndepărtare a normelor depășite, perimate, inclusiv a obiceiurilor, de completare a lacunelor, de novație legislativă (introducerea unor norme noi, cerute de evoluția relațiilor sociale), de ordonare logică a materialului normativ și de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă.

Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi incorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub forma de codex (cunoscut în limbajul juridic obișnuit ca și “cod”), care să înlesnească cunoașterea și aplicarea lor.

Codul se elaborează de Consiliul Legislativ, din proprie inițiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului.

Consiliul Legislativ stabilește denumirea actului rezultat din încorporare, structura și succesiunea dispozițiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din care provin și a elementelor necesare de identificare. În cadrul operațiunii de încorporare în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor modificărilor și completărilor ulterioare, a abrogărilor parțiale, exprese ori implicite, precum și prin actualizarea denumirilor instituțiilor și localităților.

Deși are forța juridică a unei legi, codul nu este o lege obișnuită, el este un act normativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt așezate într-o consecutivitate logică stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă structură internă a ramurii de drept respective.

Condițiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter politic, logică.

Codul apare în urma unui complex de operații și a unui ansamblu de investigații în stratrurile sociale dintre cele mai diverse.

În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul civil, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul de procedură civilă, Codul familiei, Codul de procedură penală, Codul fiscal.

CAPITOLUL VII

ÎN LOC DE CONCLUZII

Dreptul este un proces complex al societății și un modelator al acesteia. Ca element al realității sociale, realitatea juridică este dependentă de aceasta și în permanentă determinare cu ea.

În ansamblul determinărilor calitative ale dreptului, natura lui intimă este dată de calitatea juridică a voinței și interesului, care generează apariția normelor de drept, și asigură un anumit echilibru în desfășurarea raporturilor umane. Aceaste calități rămân neschimbate în evoluția oricărui sistem juridic.

Dreptul este expresia intereselor și a voinței sociale generale. Interesul general relevă trebuințele sociale, generale și fundamentale ale comunității concrete, fără să rezulte din reprimarea intereselor personale ori de grup și fără să fie suma acestor interese, adesea diferite și chiar contradictorii. Voința ivită pe această cale reprezintă voința generală, și nu voința tuturor.

Consacrând voința generală, norma juridică se identifică drept expresie specifică a concilierii intereselor individuale, fiind o rezultantă a nevoilor și intereselor sociale fundamentale.

Pentru a-și conserva ființa, societatea are nevoie de coordonarea activităților individuale, în cadrul unei cooperării și a unei ordini privite drept condiții minime de consens în promovarea unui scop colectiv.