Nord Vestul Romanesc Si Influentarea Procesului Decizional al Uniunii Europene. Prezent Si Perspective
Nord – Vestul românesc și
influențarea procesului decizional al
Uniunii Europene. Prezent și perspective.
CUPRINS
LISTĂ ABREVIERI
ADR – Agenția de Dezvoltare Regională
ALDE – Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa
CDR – Consiliul pentru Dezvoltare Regională
CoR – Comitetul Regiunilor
IMM – Întreprindere mică și mijlocie
OMC – Metoda deschisă de coordonare
ONG – Organizație non-guvernamentală
PPE – Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat)
S&D – Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților
UE – Uniunea Europeană
UNCJR – Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România
CAPITOLUL I
REPERE ISTORIOGRAFICE ȘI METODOLOGICE
I.1. Abordarea istoriografică a cercetării
Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a determinat transformări importante și a adus, cu sine, provocări atât cu privire la procesul decizional național, cât și privind locul și rolul României în influențarea procesului decizional european. Astfel, integrarea României în structura de guvernanță multinivel a Uniunii Europene a reprezentat, și încă reprezintă, un test pentru reprezentanții țării noastre din instituțiile și organismele Uniunii Europene; pentru actorii politici de la nivel național, regional și local; dar și pentru societatea civilă, mediul de afaceri și cetățenii români. Pe de altă parte, procesul de guvernare națională cunoaște o prefacere fără precedent în istoria noastră, fiind caracterizat de evoluția sa spre un proces de guvernanță națională, în contextul unei guvernanțe europene pe mai multe niveluri.
Din aceste considerente, prin intermediul unei abordări multi – și inter-disciplinare (științe politice, politici publice, studii europene, relații internaționale, drept constituțional, dreptul Uniunii Europene, drept administrativ, sociologie, psihologie socială, științele comunicării, filosofie politică, istorie), am analizat atât procesul guvernanței multinivel al Uniunii Europene, cât și procesul guvernanței naționale românești, pe două axe temporale – în momentul actual și în perspectivă.
În abordarea guvernanței europene, cercetarea noastră a vizat două paliere conceptuale: relația dintre concepul de “guvernare” și cel de „guvernanță”; și conceptul de „guvernanță multinivel”. Din perspectiva acestui ultim concept, analiza guvernanței europene am realizat-o și prin prisma: procesului decizional european – și anume a locului și rolului actorilor de la nivel european, național și sub-național, în acest proces; a politicilor publice europene – între nivelul european și cel național; dar și a provocărilor la adresa legitimității democratice.
În ceea ce privește relația dintre “guvernare” și “guvernanță”, literatura de specialitate a semnalat absența unui consens cu privire la natura acestei relații. Astfel, în timp ce “guvernarea” este asociată cu guvernământul, „guvernanță” a apărut ca un concept menit să surprindă o nouă dinamică a guvernării, definită prin existența unor interacțiuni non-ierarhice și, prin urmare, mai mult sau mai puțin instituționalizate, între entități publice și / sau private, care au ca scop realizarea de obiective comune. Prin urmare, achiesăm la opinia conform căreia dacă “guvernarea” este definită drept ceea ce fac guvernele, „guvernanța” reprezintă încercarea de a explica, descrie și analiza modul în care acestea o fac.
Conceptul de „guvernanță” a fost abordat și prin prisma celor șase accepțiuni ale termenului de guvernanță – formulate de Rhodes, în anul 1996, accepțiuni care au fost, de asemenea, analizate și prin intermediul unor cercetări ulterioare: guvernanța sub forma statului minimal; guvernanța înțeleasă ca și guvernanță corporatistă; guvernanța văzută ca Noul Management Public (dezvoltat în anii ‘80); guvernanța ca „bună guvernare” (accepțiune promovată, inițial, de Banca Mondială); guvernanța ca un sistem socio-cibernetic; și guvernanța sub forma unor rețele interorganizaționale care se auto-organizează.
Analiza lui Lange și Driessen este, de asemenea, relevantă pentru cercetarea noastră, datorită focusării autorilor pe cele trei dimensiuni ale „guvernanței”: dimensiunea politică (politics) – care se referă la actori și procesele de interacțiune, într-un mod de guvernanță; dimensiunea statului (polity) – care vizează regulile instituționale ale jocului care modelează interacțiunea dintre actori; și dimensiunea politicilor (policies) – care cuprinde conținutul guvernanței, referindu-se la formularea și implementarea politicilor, la obiectivele și instrumentele pentru atingerea rezultatelor.
În analiza literaturii de specialitate care abordează relația dintre dintre “guvernare” și “guvernanță”, se regăsesc și cele șase forme ale guvernanței transnaționale identificate de Rosenau, în 2004, trei dintre acestea abordându-le, în prezenta lucrare, și prin intermediul cercetărilor ulterioare ale diferiților autori: guvernanța de sus în jos; guvernanța de jos în sus sau „guvernanța fără guvern”; sau guvernanța în rețea.
Din perspectiva teoriei „noii guvernanțe”, Simon Hix afirma că Uniunea Europeană este un sistem politic sui generis, iar “guvernanța” reprezintă un ansamblu de instituții multinivel, non-ierarhice și reglementatoare, dar și un amestec hibrid de actori statali și non-statali. Caracteristicile acestei „noi guvernanțe” sunt, potrivit lui Hix, faptul că: procesul decizional nu este condus, exclusiv, de către stat, ci implică toate activitățile actorilor sociali, politici și administrativi care ghidează, conduc sau controlează societatea; relația dintre stat și actorii non-statali este policentrică și non-ierarhică; iar funcția – cheie a guvernanței este reglementarea riscului social și politic, ea fiind, astfel, un proces decizional de rezolvare a problemelor.
Toate aceste caracteristici arată că „noua guvernanță” se situează în opoziție cu procesele clasice centrate pe stat, comandă și control, redistributive și ideologice. Pornind de la faptul că procesul decizional în Uniunea Europeană nu este, prin urmare, la fel ca și în statul – națiune, se afirmă că nu există o agenda – setting centrală și nici un actor care să o coordoneze, ci că procesul – de la inițiere, până la adoptare și implementare – este unul complex și implică cooperare și deliberare constante, între diferitele niveluri.
Începând cu anii ’90, diferiți autori au afirmat caracterul unic de guvernanță multinivel al Uniunii Europene; faptul că o guvernanță dincolo de stat nu înseamnă, în mod obligatoriu, o guvernanță deasupra statului; dar și faptul că UE nu este o reproducere a proceselor și politicilor care au format, anterior, statul-națiune, ci o rețea de instituții de reglementare națională și supranațională, ținute împreună de valori împărtășite și de un proces decizional comun. Cu toate acestea, ei precizează că Uniunea Europeană posedă și caracteristicile clasice ale unui sistem politic: reguli formale pentru procesul decizional comun, rezultate de politici și mobilizarea cetățenilor.
În condițiile în care guvernanța UE presupune aspecte ale guvernării, Jachtenfuchs afirma că guvernanța multinivel a UE include statele naționale într-un sistem cuprinzător, în timp ce sistemele politice, economice și legislative naționale continuă să existe. Însă, existența paralelă a „guvernanței” și “guvernării” a dat naștere unor conflicte între logici de acțiune diferite; și totuși, unii autori consideră că aceste conflicte pot să conducă la consolidarea treptată a logicii „guvernanței” cu privire la „guvernarea” în UE.
Caracterul multinivel al guvernanței Uniunii Europene justifică interesul autorilor cu privire la analizarea rolurilor actorilor naționali, ai celor supranaționali și ai celor subnaționali. În ceea ce privește rolul actorilor naționali, se afirmă că aceștia sunt cei mai semnificativi actori în procesul decizional european; competențele decizionale sunt împărțite de actori care includ nu doar nivelul statal, ci se situează și dincolo de sau dedesubtul acestuia, motiv pentru care numai rareori deciziile finale reprezintă doar cel mai mic numitor comun al statelor; percepția asupra suveranității naționale este „diluată” prin interacțiunea dintre instituțiile naționale și cele supranaționale. Referitor la actorii supranaționali, se consideră că aceștia au un rol tot mai semnificativ și o independență care le asigură, în anumite cazuri, exercitarea unei influențe asupra procesului decizional european mai mare decât cea a statelor – națiune. Datorită reconsiderării nivelurilor politice, sub aspectul interdependenței, și nu al ierarhiei acestora, activitatea actorilor subnaționali este recunoscută indiferent de nivelul decizional analizat (național, supranațional, transnațional).
Potluka și Liddle afirmau că guvernanța multinivel acordă, de asemenea, asistență în ceea ce privește înțelegerea contextului în care competențele sunt transferate în sus – spre organizațiile supra-naționale, în lateral – spre actori cvasi-autonomi, și în jos – spre autoritățile sub-naționale, dar și cu privire la ilustrarea relațiilor din cadrul și între diferitele niveluri de guvernare și guvernanță – prin intermediul principiului parteneriatului. În literatură, provocarea de cercetare o reprezintă identificarea gradului în care principiul parteneriatului îmbunătățește implementarea politicilor publice.
Definițiile date guvernanței multinivel au în comun faptul că aceasta definește un model de guvernare care pune accentul nu pe structură, ci pe proces și pe rezultate; de asemenea, autoritatea politică cunoaște o acțiune de restructurare, relațiile dintre instituțiile de la diferite niveluri de guvernare fiind considerate ca fluide, negociate și definite contextual. Deși statul rămâne actorul cel mai important, guvernanța multinivel se bazează pe recunoașterea tot mai accentuată a mai multor tipuri de actori și a mai multor niveluri decizionale ale procesului decizional, a multiplicării numărului și tipurilor de rețele decizionale prin intermediul cărora actorii interacționează, a modificărilor suferite de concepțiile tradiționale asupra statului – care încearcă să protejeze și, în anumite cazuri, să întărească autonomia statală, a unui nou înțeles a răspunderii democratice. Prin urmare, statul contemporan european este confruntat cu presiuni tot mai mari de a se reinventa și de a dezvolta noi strategii. Astfel, conceptul de guvernanță multinivel se referă, totodată, la schimbarea modurilor de guvernare și a locului statului-națiune într-o lume post – Westfalică.
Pentru înțelegerea procesului decizional al UE, formularea agendei (agenda – setting) este de asemenea importantă, deși cercetările privind guvernanța UE i-au acordat o atenție redusă. Importanța proceselor de agenda – setting este dată de faptul că, prin intermediul lor, sunt stabilite care subiecte sunt preluate în procesul decizional. Agenda – setting este, prin urmare, un proces politic, prin care actorii politici caută să aducă subiecte pe agendă – dacă își doresc schimbarea unei politici, sau le țin departe de agendă – dacă doresc păstrarea status – quo – ului. Modelele de agenda – setting, de la nivel național, au caracteristici instituționale și politice asemănătoare cu procesul de agenda – setting de la nivelul UE.
În literatura privind guvernanța UE, „Europenizarea” reprezintă un alt concept care se bucură de o amplă analiză. În pofida faptului că cercetării nu au căzut, încă, la un acord asupra formulării unei teorii elaborate privind Europenizarea, putem să ne oprim asupra unei definiții care surprinde impactul politicii și al politicilor europene asupra statelor membre, dar și redefinirea, de către statele membre, a intereselor și comportamentului lor în funcție de normele, provocările și logica calității de membru al UE.
Procesul de formulare a politicilor europene este, de asemenea, considerat a fi unul pe mai multe niveluri (european, național, regional, local), el presupunând, totodată, și inter și interacțiunea dintre diferiți actori, publici și privați. Impactul, însă, la nivel național, al politicilor europene depinde de compatibilitatea instituțională dintre cerințele politicilor europene și aranjamentele administrative naționale. Knill se referea, în acest sens, la tradițiile administrative naționale, pe care le definește drept modele generale de stil și structură administrative care sunt, din punct de vedere instituțional, puternic înrădăcinate în tradiția statului, în sistemul legislativ și în cel politico – administrativ.
Spre deosebire de statele membre, Uniunea Europeană nu are o politică administrativă proprie ceea ce face ca, la nivel european, să nu se poată vorbi despre o organizare echivalentă a politicii administrative naționale. Astfel, administrația publică europeană este considerată a cuprinde ansamblul de autorități (autoritățile administrative ale statelor membre; autoritățile comunitare – reprezentate la nivelul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor comunitare; autoritățile administrației naționale și comunitare implicate în procesul de elaborare a politicilor europene) a căror activitate urmărește organizarea și executarea politicilor europene prin receptarea preferințelor cetățenești, introducerea acestora pe agenda publică, formularea politicilor, adoptarea lor, punerea în aplicare a politicilor și evaluarea implementării. Guvernanța multinivel presupune, astfel, și noi moduri de implicare a cetățenilor în procesul decizional și în cel de implementare, producând noi cadre de participare civică și privind relația dintre cetățeni și administrație, estompând, astfel, granițele dintre stat și societatea civilă.
Din perspectiva provocărilor guvernanței multinivel, diferiți autori au afirmat că acestea sunt: democratizarea, răspunderea, reprezentarea sau legitimitatea, concepte care vor fi analizate, individual, pe parcursul lucrării. Din punct de vedere al legitimității democratice, evoluția Uniunii Europene de la sistemul Westfalic la cel post-Westfalic european a ridicat unele probleme, deoarece operațiunile instituțiilor europene sunt legitimate prin mecanisme care sunt potrivite pentru statul – națiune, dar nu și prin mecanisme concepute pentru această nouă structură complexă, fapt care a condus la actualul deficit democratic.
Apartenența simultană a cetățeanului european la mai multe grupuri sau comunități, și subordonarea sa față de diferitele niveluri decizionale, aduce în discuție determinarea gradului de susținere, din partea opiniei publice europene, a Uniunii Europene, a instituțiilor, politicilor și mecanismelor sale. Prin urmare, la nivelul Uniunii Europene se remarcă un proces de re-instituționalizare a cetățeniei, la un nivel diferit de guvernanță. Participarea politică transnațională mută componenta de participare activă a cetățeniei într-un nou cadru teritorial, care transcede granițele statului – națiune, fapt care face ca și participare activă să dobândească un caracter multinivel. Cetățenia europeană este considerată, astfel, ca transcedând cadrul naționalității și ca fiind construită, în practică, de timp, loc, actori și instituții. Ea se regăsește, de asemenea, la diferite niveluri: regional, național, supra-național; aceste niveluri nu doar că sunt complementare, ci se și influențează reciproc, sunt revizuite constant și se dezvoltă, continuu, la toate nivelurile de guvernare.
În consecință, practicile și reglementările UE privind procesul decizional, într-un cadru de guvernanță multinivel, contribuie la dezvoltarea și structurarea unei societăți civile europene post-naționale, care promovează cetățenia multinivel activă; mai mult, chestiunea cetățeniei și a societății civile sunt percepute ca fiind cruciale pentru democratizarea UE, pentru legitimitatea sa și pentru dezvoltarea unei identități europene.
I.2. Metodologia cercetării
Guvernanța multinivel a Uniunii Europene reprezintă o provocare pentru procesul de guvernanță din statele membre, fie că ne referim la procesele politice, structurile instituționale sau la conținutul politicilor. Existența mai multor niveluri decizionale (european, național, regional și local) face ca actorii interni (instituțiile publice, societatea civilă, mediul de afaceri) de la diferitele niveluri (național, regional și local), dar și cetățenii, să se confrunte cu provocări în ceea ce privește exercitarea eficientă a competențelor lor în cadrul unui sistem politic sui generis. Din aceste considerente, la opt ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, considerăm că modul în care țara noastră își exercită rolul și locul în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene și, implicit, în procesul decizional european (atât în perspectiva anului 2020, cât și a anului 2030), rămâne un subiect care necesită evaluări constante, prin determinarea punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunităților, dar și a amenințărilor privind exercitarea calității de stat membru.
Opțiunea pentru cercetarea modului în care Nord – Vestul românesc influențează procesul decizional al Uniunii Europene, în contextul existenței a opt regiuni de dezvoltare în România, are la bază două argumente: poziția strategică pe care această regiune o are în context național și regional, fiind situată la intersecția axelor Nord – Sud și Est – Vest și fiind o poartă de intrare dinspre Uniunea Europeană, dar și din afara Uniunii; precum și, în condițiile pregătirii cadrului instituțional care să răspundă criteriilor de integrare în structurile UE, regiunea de Nord – Vest (alături de celelalte șapte regiuni de dezvoltare) va prelua, de la nivelul administrației publice centrale, noi atribuții și resurse financiare, fapt pentru care va juca un rol major în absorbția fondurilor europene. De asemenea, dacă aceste demersuri se vor finaliza, ele vor aduce o clarificare a rolului Agențiilor regionale (ADR), care vor deveni agenții de dezvoltare și nu doar agenții de implementare. Modul de abordare al regiunii de Nord – Vest l-am realizat ținând cont de contextul actual (faptul că regiunile de dezvoltare din România nu sunt unități administrativ – teritoriale, ci zone administrative care oferă un cadru de implementare și de evaluare a politicii de dezvoltare regională românești) și de cel viitor (dobândirea, așa cum se preconizează, de personalitate juridică a regiunilor de dezvoltare actuale – care le va transforma în unități administrativ – teritoriale, ar determina aducerea, pe agenda politică, publică și media a temei regionale, precum și o redefinire a obiectivelor și acțiunilor actorilor de la diferite niveluri și din diferite sectoare cu privire la procesul de influențare a procesului decizional atât la nivel național și european, cât și regional). Din acest motiv, pornind de la ipoteza că unii actori politici din regiunea de dezvoltare Nord – Vest nu acționează, în acest moment, într-o manieră concertată, în ceea ce privește promovarea obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel național și european, datorită statului juridic al regiunii, am urmărit determinarea gradului în care acest lucru este înfăptuit de către două categorii, posesoare ale legitimității directe – la nivel național (parlamentarii din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest) și la nivel local (consiliile județene din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, care sunt și cele care au hotărât, conform legii, ca zona care cuprinde teritoriile județelor în cauză, să constituie regiune de dezvoltare). De asemenea, un alt grup – țintă, care a fost cuprins în prezenta cercetare, este cel al deținătorilor legitimității directe, la nivel european – deputații români din Parlamentul European, în raport cu care, în mod particular, am avut în vedere analizarea gradului de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), a organizațiilor societății civile și a cetățenilor, precum și activitatea de colaborare a deputaților români cu Agenția de dezvoltare regională Nord – Vest. Obiectivele cercetării nu s-au axat, în consecință, pe analizarea procesului de regionalizare din România, ci pe modul în care actorii politici legitimi, din această regiune (parlamentari, consilieri județeni), societatea civilă, mediul de afaceri și cetățenii, se implică în procesul decizional european, precum și modul în care se auto-poziționează în structura guvernanței multinivel a Uniunii Europene.
Obiectivul general al lucrării este acela al analizării cadrului guvernanței multinivel a Uniunii Europene și a guvernanței naționale (românești), în scopul determinării gradului în care, la opt ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, diferiții actori (publici, privați, ONG, cetățenii) din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, fructifică drepturile, competențele și mecanismele pe care le au la dispoziție, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, dar și a modului în care se auto-poziționează în structura guvernanței multinivel a Uniunii Europene.
Obiectivele particulare ale lucrării sunt în număr de două și urmăresc analizarea:
guvernanței Uniunii Europene, prin intermediul: gradului său de deschidere spre mecanismele de participare la / și influențare a procesului decizional european; a procesului decizional european, abordat prin prisma locului și rolului actorilor de la nivel european, național și sub-național, în acest proces; a formulării politicilor publice europene; și a provocărilor legitimității democratice;
a mecanismelor guvernării în statul – națiune și a exercițiului guvernanței naționale, prin intermediul studierii cadrului instituțional românesc și a procesului decizional cu privire la formularea politicilor publice naționale și europene, acest ultim aspect fiind examinat prin prisma deținătorului legitimității directe, la nivel național (Parlamentul României), prin cea a deținătorilor legitimității indirecte (administrația publică centrală și locală), dar și prin cea a deținătorilor legitimității directe, de la nivel local (consilii locale, consilii județene și primării).
Pe baza delimitărilor teoretice ale lucrării, și în concordanță cu obiectivele generale și particulare, am formulat trei ipoteze:
structura guvernanței multinivel a Uniunii Europene (variabila independentă) oferă cadrul pentru participarea la / și influențarea procesului decizional european, de către actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și a cetățenilor (variabila dependentă);
gradul în care actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii, participă la / și influențează procesul decizional european, depinde de: crearea și asumarea comună a unor mecanisme de informare, participare, colaborare, transmitere a preferințelor, responsivitate și influențare eficiente – în ceea ce privește procesul decizional de la diferite niveluri (european, național, regional, local), și care să vizeze relațiile dintre actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii (variabila independentă 1); dar și de conceperea unei strategii naționale pragmatice – care să urmărească atât identificarea intereselor naționale și, totodată, europene, ale țării, în ceea ce privește exercitarea eficientă a calității de membru în Uniunea Europeană, cât și influențarea procesului decizional european (prin intermediul reprezentanților naționali din instituțiile și organismele europene) (variabila independentă 2);
nefructificarea drepturilor, competențelor și mecanismelor pe care actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii, le au în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene (variabila independentă), determină o performanță scăzută cu privire la promovarea intereselor naționale și, totodată, europene ale statului, în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene (variabila dependentă).
Din punctul de vedere al cercetării, prezenta lucrare conține trei studii de caz care vizează, în același timp, trei grupuri – țintă: europarlamentarii români, parlamentarii români din regiunea de dezvoltare Nord – Vest (cuprinde județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Sălaj și Satu-Mare) și consilierii județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, selectați pe baza argumentelor menționate în rândurile precedente. Pentru fiecare dintre aceste trei grupuri – țintă, obiectivele de cercetare au fost următoarele: pentru europarlamentarii români – rolul lor în influențarea procesului decizional european și poziționarea acestora față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene; pentru parlamentarii români din regiunea de dezvoltare Nord – Vest – rolul lor în influențarea procesului decizional european și poziționarea lor față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene; consilierii județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest – poziționarea lor în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene, și rolul acestora în influențarea procesului decizional european.
Metoda de investigare a fost ancheta sociologică, iar instrumentul de cercetare – chestionarul semistructurat (care combină întrebări închise, semi-deschise și deschise). Au fost elaborate trei chestionare semistructurate diferite, câte unul pentru fiecare grup – țintă. Chestionarul aplicat europarlamentarilor români a cuprins 22 de întrebări și a vizat identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între deputații români din Parlamentul European și diferiții actori de la nivel intern (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, etc.), în ceea ce privește formularea și reprezentarea intereselor naționale și, în același timp, europene ale României, în Parlamentul European, dar și influențarea procesului decizional european. Chestionarul aplicat parlamentarilor români a cuprins 25 de întrebări, care au urmărit identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între parlamentarii români și diferiții actori de la nivel local, regional, național și european (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, europarlamentari români, etc.), în ceea ce privește exercitarea rolului pe care parlamentele naționale îl au în procesul decizional european, ca urmare a Tratatului de la Lisabona. Chestionarul aplicat consilierilor județeni a fost alcătuit din 18 întrebări care au avut în vedere identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între consilierii județeni și diferiții actori de la nivel local, regional, național și european (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, europarlamentari români, etc.), în ceea ce privește exercitarea rolului pe care autoritățile administrației publice locale îl au în procesul decizional european, ca urmare a Tratatului de la Lisabona. În ceea ce privește structura, din punct de vedere al conținutului și modului de abordare, al celor trei chestionare, am folosit – pe lângă sursele primare și secundare, analizate pe parcursul lucrării, și experiența mea acumulată în calitate de consilier parlamentar (2005 – 2008) și de asistent europarlamentar (ianuarie – decembrie 2007). Astfel, prin intermediul celor trei chestionare am avut în vedere realizarea unei validități de conținut – prin asigurarea reprezentativității conținutului chestionarului pentru tema studiată; și a unei validități de construct – și anume validarea, prin intermediul chestionarului, a ipotezelor, teoriilor care stau în spatele conceptului, dar și a modului în care rezultatele obținute se înscriu într-un context teoretic mai larg.
Opțiunea pentru acest tip de chestionar a fost motivată de faptul că acest instrument de cercetare combină proceduri calitative și cantitative. Prin intermendiul întrebărilor închise, subiectului i se oferă variante de răspuns prefabricate, acesta urmând să aleagă pe aceea care se potrivește situației sau opiniei sale. Cuprinderea, în cadrul chestionarului, a întrebărilor semi-deschise a fost făcută pentru a da respondentului posibilitatea de a adăuga variante care corespund opiniei sale, variantele de răspuns prefabricate neepuizând întreaga gamă de posibilități de răspuns. În ceea ce privește întrebările deschise, acestea nu au sugerat răspunsuri, ele fiind incluse pentru a indica nivelul cunoștințelor subiectului cu privire la problema respectivă, dar și pentru a obține informații cu privire la o situație viitoare; de asemenea, prelucrarea acestor întrebări s-a făcut pe baza înregistrării, cât mai fidele și complete a răspusului dat de subiectul vizat. Un alt motiv pentru alegerea acestui instrument a fost acela al evitării erorilor care ar putea rezulta din aplicarea unui sondaj de opinie clasic, și anume absența reprezentativității, datorită prezenței nonrăspunsurilor (fie la anumite întrebări ale chestionarului, fie la întregul chestionar).
Pentru completarea chestionarului, tehnica folosită a fost ce a anchetei în scris, numită și ancheta prin auto-completare, chestionarul fiind transmis tuturor subiecților din grupurile – țintă, prin e-mail.
Prelucrarea datelor a vizat o procedură statistică standard – și anume calculul frecvențelor, care a fost realizată – pentru întrebările închise și semi-deschise – prin calculul frecvențelor rezultate din diferitele variante de răspuns, la fiecare întrebare. În prelucrarea datelor, având în vedere solicitarea expresă a respondenților, s-a păstrat confidențialitatea cu privire la răspunsurile formulate de către aceștia, și s-a efectuat o analiză globală a răspunsurilor, pentru fiecare întrebare.
În ceea ce privește structura lucrării, aceasta urmează logica obiectivelor generale și particulare ale lucrării, precum și a celor trei ipoteze menționate anterior. Astfel, lucrarea este structurată pe două capitole principale: “Cadrul european al guvernanței” (capitolul II) și “Cadrul național al guvernanței” (capitolul III), fiecare dintre acestea având propriile sub-capitole și secțiuni.
Capitolul II – intitulat “Cadrul european al guvernanței” cuprinde sub-capitolele: “Guvernanța europeană și deschiderea sa spre mecanismele de participare la / și influențare a procesului decizional european” (II.1); „Procesul decizional european – locul și rolul actorilor de la nivel european, național și sub-național, în acest proces” (II.2); „Politicile publice europene – între nivelul european și cel național” (II.3); și „Guvernanța multinivel și provocările legitimității democratice” (II.4).
Primul sub-capitol al capitolului II – “Guvernanța europeană și deschiderea sa spre mecanismele de participare la / și influențare a procesului decizional european” (II.1.) – cuprinde două secțiuni: „Guvernanță versus guvernare” (II.1.1) și „Guvernanța europeană – o guvernanță multinivel” (II.1.2.).
În cadrul secțiunii intitulate „Guvernanță versus guvernare” (II.1.1), sunt analizate transformările prin care trec statele – națiune (statele membre), în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene, și anume schimbările produse în guvernare. Aceste schimbări fac ca procesul de guvernare națională să devină un proces de guvernanță națională, fapt care produce transformări cu privire la procesele politice, structurile instituționale și conținutul politicilor, la nivel intern. Din aceste considerente, conceptele de “guvernare” și „guvernanță” sunt abordate atât comparativ, cât și separat. Accentul pus pe guvernanță se datorează surprinderii unei noi dinamici a guvernării, definită prin multiplicarea numărului și tipurilor de actori, multiplicarea nivelurilor de interacțiune, și dinamism. În acest sens, sunt abordate accepțiunile termenului de guvernanță, dimensiunile guvernanței, formele guvernanței, problemele și soluțiile guvernanței. Pe lângă conceptele de “guvernare” și „guvernanță”, este analizat și conceptul de „noua guvernanță”, care va fi studiat, mai în detaliu, în secțiunea 2 a prezentului sub-capitol, în strânsă legătură cu conceptul de guvernanță multinivel.
Cea de-a doua secțiune – „Guvernanța europeană – o guvernanță multinivel” (II.1.2.) abordează, așa cum am afirmat anterior, conceptul „noii guvernanțe” a Uniunii Europene, prin prisma faptului că procesul decizional european este diferit de cel din statul – națiune, cel dintâi fiind caracterizat de constante procese de cooperare și deliberare între diferitele niveluri. Deși Uniunea Europeană este considerată, de către numeroși autori, drept un sistem politic sui generis, ea posedă și caracteristicile clasice ale unui sistem politic – și anume, reguli formale de proces decizional comun, rezultate de politici, sau mobilizarea cetățenilor. În acest context, este analizat și statul – națiune, prin intermediul diferitelor teorii (ale democrației liberale, ale democrației sociale sau ale celor critice), dar și prin cel al provocărilor la care este supus, în contextul guvernanței europene. Pornind de la diferitele definiții ale guvernanței multinivel, și de la caracteristicile și principiile acesteia, am examinat: rolurile actorilor supranaționali, naționali și sub-naționali din cadrul său; sau provocările cu care se confruntă – din punct de vedere al democratizării, răspunderii, reprezentării și legitimității (de input și de output).
În sub-capitolul 2 al capitolului II – „Procesul decizional european – locul și rolul actorilor de la nivel european, național și sub-național, în acest proces” (II.2) am abordat, în primul rând, conceptul de Europenizare – ca fiind impactul, la nivel național, al UE, în sensul că statele membre își adaptează și modifică instituțiile naționale, ca răspuns la reglementările UE. Europenizarea vizează, prin urmare, modul în care structurile politice naționale, actorii politici, procesele politice și politicile se orientează / sunt orientate, tot mai mult, într-o direcție europeană. Astfel, Europenizarea devine variabila independentă, iar schimbările, de la nivel național, devin variabila dependentă. Mai mult, Europenizarea poate fi considerată un proces continuu de schimbare.
Prezentul sub-capitol analizează și procesul de agenda – setting la nivel european, el având un rol important în dezvăluirea tendințelor structurale din procesul decizional european și în înțelegerea procesului integrării europene, precum și a nivelului acesteia – și anume chestiunile pe care le abordează UE, și care vor fi prezentate în sub-capitolul II.3.1. În cadrul procesului de agenda – setting am analizat și diferitele tipuri de agende – politică, publică și media, precum și specificul procesului de agenda – setting de la nivel european, prin comparație cu cel de la nivel național (și care va fi analizat în sub-capitolul III.1.).
În ceea ce privește procesul decizional european, am examinat, în conformitate cu prevederile ultimului tratat al UE – Tratatul de la Lisabona (2007 / 2009), atribuțiile instituțiilor și organismelor europene, relațiile inter-instituționale, competențele în ceea ce privește procesul de formulare a politicilor publice europene (exclusive, partajate, de sprijin), dar și principiile și izvoarele dreptului comunitar (principale, derivate, fără forță juridică obligatorie, sau complementare).
În cadrul acestui sub-capitol am inclus și prima cercetare (din cele trei, ale prezentei lucrări) – intitulată „Rolul europarlamentarilor români în influențarea procesului decizional european și poziționarea lor față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene”, și care a constat în aplicarea unui chestionar semistructurat, reprezentanților României din Parlamentul European.
În sub-capitolul 3 – „Politicile publice europene – între nivelul european și cel național” (II.3) am analizat, prin prisma dreptului administrativ european și al noțiunii de administrație publică europeană (în condițiile în care, potrivit Tratatului de la Lisabona, nu se poate vorbi despre un model de administrație publică europeană), procesul de formulare a politicilor publice europene. În ceea ce privește acest subiect, am urmărit: actorii implicați în procesul de elaborare a politicilor publice europene; etapele procesului politicilor publice; natura relației dintre actorii publici și privați; sau impactul politicilor europene asupra nivelului național. De asemenea, comparativ, am analizat procesul de formulare a politicilor publice la nivel european și la nivel național, precum și caracteristicile administrației publice naționale versus cea europeană. O atenție particulară a fost acordată participării cetățenești în procesul formulării politicilor publice și eficienței rezultatelor de politici. Influențarea procesului de formulare a politicilor a constituit o temă de analiză separată, influențarea fiind definită drept abilitatea unui actor de a modela o decizie în concordanță cu preferințele sale; în legătură cu procesul de influențare, am explorat canalele de exercitare a influenței, dar și modurile în care aceasta poate fi exercitată în diferitele etape ale procesului decizional.
În secțiunea acestui sub-capitol – intitulată „Guvernanța europeană și politicile publice europene, în perspectiva Europa 2020, versus opinia publică din România” – am urmărit modul în care elemente ale guvernanței multinivel a UE (actori, proces decizional, politici publice) sunt percepute, comparativ, de opinia publică europeană și de cea românească; dar și analizarea obiectivelor strategice ale UE pe termen scurt, mediu și lung, în perspectiva 2020, dar și dincolo de aceasta (2030).
Sub-capitolul 4 – „Guvernanța multinivel și provocările legitimității democratice” (II.4) – a avut, în centrul său, analiza comparativă a cetățeniei europene versus cetățenia națională. Referitor la cetățenia națională, au fost avute în vedere: valorile acesteia (egalitatea, participarea, calitatea de membru al unei comunități); dimensiunile cetățeniei (civică, politică, socială – T.H. Marshall; cetățenia activă); componentele sale (drepturi, obligații, conformitate); definirea cetățeniei active (prin descrierea cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor necesare pentru o cetățenie activă); comparația între cetățenii activi și cei inactivi; sau relația dintre cultura politică și cetățenie. Astfel, doar cetățenii care îndeplinesc criteriile de cetățenie activă, participativă, responsabilă și deliberativă, pot fi considerați cetățeni autentici. În ceea ce privește cetățenia europeană, asistăm la un proces de re-instituționalizate a cetățeniei, la un nivel diferit de guvernanță. Cetățenia europeană transformă comunitățile naționale, pătrunde în cetățenia națională și o schimbă; astfel, se produce o transformare a naționalității, ca rezultat al Europenizării. Prin intermediul diferitelor tradiții filosofico – politice (republicanismul, liberalismul, comunitarismul), a fost analizată legătura dintre drepturile și obligațiile cetățenești, la nivelul UE. De asemenea, faptul că cetățenia europeană se regăsește la diferite niveluri – regional, național, european, niveluri care se influențează reciproc, face ca cetățenia europeană să fie considerată o cetățenie multinivel. Referitor la cetățenia europeană, pe lângă analizarea drepturilor și libertăților relevante pentru cercetarea noastră (conform Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), am avut în vedere și: mijloacele pe care UE le pune la dispoziția cetățenilor, pentru valorificarea și protejarea drepturilor cetățenești; procesul de socializare în UE; conceptul de identitate europeană; procesul de comunicare a UE cu publicurile naționale, subiect care a adus în discuție și pe cel al sferei publice europene; relația dintre cultură și cetățenie în UE (este de natură participativă); învățarea cetățeniei active; rolul cetățeniei europene active în consolidarea și garantarea procesului de integrare europeană; faptul că participarea politică transnațională mută componenta de participare a cetățeniei într-un nou cadru teritorial, care transcede granițele statului – națiune; participarea cetățenească europeană este una multinivel; sau modelul cetățeniei responsive. De asemenea, atât la nivel național, cât și la nivelul UE, au fost analizate democrația participativă și cea deliberativă, precum și diferitele provocări la adresa cetățeniei europene (deficitul democratic, deficitul de legitimitate, sau deficitul de comunicare publică), și acțiunile pe care aceste probleme le-au determinat, la nivelul UE.
Cel de-al doilea nivel analizei, și anume “Cadrul național al guvernanței” (capitolul III), este compus din două sub-capitole: „Mecanismele guvernării” (III.1.) și „Exercițiul guvernanței naționale”, alegerea titlurilor fiind justificată tocmai de evoluția, la nivel național, de la “guvernare” la “guvernanță”, prezentată în capitolul precedent.
Sub-capitolul intitulat „Mecanismele guvernării” (III.1.), urmărește modul în care se realizează interacțiunea dintre guvernanți și guvernați, la nivel național. Această interacțiune este considerată drept un proces complex, în care fiecare dintre cele două părți reacționează la comportamentul, valorile și interesele celeilalte. Astfel, opinia publică este influențată de doi actori (sistemul guvernamental și sistemul mass – media). Definită ca mijloc de legătură între cetățeni și oficialii aleși, opinia publică este mijlocul prin care publicul are o anumită capacitate de a-i controla pe cei care guvernează, în timp ce guvernanții pot influența procesul de formare a opiniei publice, conținutul opiniilor și atitudinile cetățenilor. Și rolul mass – media este unul dual, ea transmițând, pe de o parte, opiniile cetățenilor către guvernanți, iar, pe de alta, de a forma aceste opinii. În analizarea procesului bi-direcționat de comunicare și influențare dintre guvernanți și guvernați, am urmărit să definim procesul de influențare; caracteristicile și efectele procesului de comunicare dintre cele două categorii de actori; modul de formare a opiniei publice; rolul socializării și al culturii politice în formarea opiniei publice; “spirala tăcerii”; utilizarea „cadrelor” (descrieri sau interpretări alternative ale aceleiași informații, probleme sau soluții); sau importanța eficacității politice.
Sub-capitolul intitulat „Exercițiul guvernanței naționale” (III.2.), este alcătuit dintr-o secțiune – „România – cadru instituțional și proces decizional privind formularea politicilor publice naționale și europene” (III.2.1.) care, la rândul său, este compusă din două sub-secțiuni: „Politicile publice – prin prisma deținătorilor legitimității indirecte (administrația publică centrală și locală), dar și prin cea a deținătorilor legitimității directe, de la nivel local (consilii locale, consilii județene și primării)” (III.2.1.1.) și „Politicile publice – prin prisma deținătorului legitimității directe, la nivel național (Parlamentul)” (III.2.1.2.).
În secțiunea „România – cadru instituțional și proces decizional privind formularea politicilor publice naționale și europene” (III.2.1.), pornind de la conceptul de Europenizare, am analizat modul în care sistemele administrative naționale influențează și sunt influențate de politicile publice europene. Conceptul de „adaptare” este văzut drept condiția necesară pentru procesul de schimbare internă; cu toate acestea, gradul și direcția schimbării interne depinde de mai mulți factori: stadiul reglementării naționale cu privire la politicile europene, nivelul capacității de reformă sectorială, sistemul de credințe al actorilor naționali. Impactul, la nivel național, al politicilor europene are două dimensiuni – una instituțională, și una focusată pe actori (cuprinde interacțiunea strategică a actorilor naționali). Prin urmare, modul de funcționare a administrației publice românești este influențat de procesul politic și administrativ multinivel al UE. Această secțiune a vizat, astfel, analizarea administrației publice românești, centrale și locale, prin prisma principiilor sale, cu un accent particular pe principiile care permit implicarea, consultarea și participarea cetățenilor, organizațiilor societății civile și mediului privat în / la procesul de elaborare a politicilor publice; etapele procesului de formulare a politicilor publice; actorii implicați în acest proces; procesul de agenda – setting; sau rolul gândirii și planificării strategice în ceea ce privește elaborarea politicilor publice.
Sub-secțiunea intitulată „Politicile publice – prin prisma deținătorilor legitimității indirecte (administrația publică centrală și locală), dar și prin cea a deținătorilor legitimității directe, de la nivel local (consilii locale, consilii județene și primării)” (III.2.1.1.) a urmărit definirea procesului de coordonare, la nivel național, cu privire la domeniul afacerilor europene; procesul de definire a intereselor naționale și de reprezentare a acestora, la nivel european; sau actorii implicați în acest proces, o atenție particulară fiind acordată consultării și implicării cetățenilor în procesul decizional.
Această sub-secțiune a cuprins cel de-al doilea studiu de caz al prezentei lucrări – „Poziționarea consilierilor județeni, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene, și rolul lor în influențarea procesului decizional european”, și care a constat în aplicarea unui chestionar semistructurat consilierilor județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest.
În sub-secțiunea intitulată „Politicile publice – prin prisma deținătorului legitimității directe, la nivel național (Parlamentul)” (III.2.1.2.), s-a urmărit atât analizarea rolului parlamentelor naționale în procesul decizional european, conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, cât și relația dintre Parlamentul și Guvernul României, în domeniul afacerilor europene. Opțiunea pentru acești actori a fost justificată de tema celui de-al treilea studiu de caz al prezentei lucrări – ‚Rolul parlamentarilor români, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în influențarea procesului decizional european și poziționarea lor față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene”, și care a constat în aplicarea unui chestionar semistructurat parlamentarilor români, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest.
În ceea ce privește sursele de informare utilizate, așa cum rezultă din bibliografia atașată prezentei lucrări, am folosit atât surse primare (acte legislative și ne-legislative de la nivel european, național, regional și local – și anume legi, rapoarte, strategii, cărți albe, etc.), cât și surse secundare, relevante pentru obiectivele lucrării. În condițiile existenței unei vaste literaturi de specialitate cu privire la direcțiile teoretice abordate, am încercat o tratare a acestora dintr-o perspectivă multi – și inter – disciplinară. De asemenea, chestionarele au fost structurate în așa fel încât itemii incluși să aducă un element de noutate, în contextul diferitelor cercetări, realizate din ultimii ani, cu privire la activitatea europarlamentarilor sau a parlamentarilor români, sau a unor teme care au vizat, indirect, activitatea acestora, ori procesul decizional de la diferite niveluri (local, național, european). Pe viitor, ne dorim să dezvoltăm tema abordată în această lucrare, prin conceperea unor instrumente care să eficientizeze influențarea procesului decizional de la nivel local, regional, național și european, și în vederea unei mai bune poziționări a României în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene.
CAPITOLUL II
CADRUL EUROPEAN AL GUVERNANȚEI
II.1. Guvernanța europeană și deschiderea sa spre mecanismele de participare la / și influențare a procesului decizional european
II.1.1. Guvernanță versus guvernare
În ceea ce privește relația dintre guvernanță și guvernare, în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la natura acestei relații. Dacă unii o văd ca fiind două fațete ale aceleiași monede – și anume că guvernarea reprezintă ceea ce fac guvernele, iar guvernanța este încercarea de a explica, descrie și analiza modul în care acestea o fac, alții consideră că guvernanța reprezintă “o metodă sau un mecanism” care facilitează acordul prin negocierea dintre mai multe tipuri de actori cu privire la design-ul și asigurarea obiectului acordului respectiv, pe când guvernarea implică doar actori publici care acționează prin intermediul autorității cu care au fost investiți.
Dacă, în mod tradițional, guvernarea a fost asociată cu guvernământul (instituțiile formale ale statului), guvernanța a apărut ca un concept menit să cuprindă o nouă dinamică a guvernării, în special formele non-ierarhice – precum aranjamente de rețea, în care granițele dintre sectoarele public și privat au devenit neclare, iar interacțiunile dintre actori sunt complexe și au loc la niveluri multiple. Astfel, reinterpretarea discursului “de la guvernare la guvernanță” presupune că formele guvernării ierarhice au făcut loc formelor guvernanței non-ierarhice, realizând o trecere dinspre guvernanța centrată pe stat spre guvernanța centrată pe societate.
În domeniul Științelor Politice, guvernanța a apărut ca răspuns la conștientizarea tot mai mare a faptului că guvernele nu mai sunt singurii actori relevanți atunci când e vorba de managementul chestiunilor societale. Prin urmare, și guvernarea este văzută, în literatura privind guvernanța din ultimele decenii, ca fiind o responsabilitate comună a statului, pieței și societății civile.
Unii autori definesc guvernanța drept o interacțiune, mai mult sau mai puțin instituționalizată, între entități publice și / sau private, care are ca scop realizarea de obiective comune, fiind menționat și un interes particular – acela al dezvoltării durabile. Preocuparea lui Lange et al. vizează, așadar, guvernanța dezvoltării durabile, pe care o definește drept procese ale guvernanței social – politice, orientate spre realizarea dezvoltării durabile. Acest subiect cuprinde promovarea comună a proceselor de transformare societală de către guverne, actorii pieței și societatea civilă, iar aceste procese au loc la diferite niveluri (de la cel local până la cel internațional) și afectează diferite domenii de politici.
Prin urmare, schimbările în guvernare sunt caracterizate de interdependențe multiple, precum creșterea participării actorilor non-statali – care tinde să promoveze un caracter multinivel mai pronunțat al conceptului de guvernanță. Acest lucru determină noi practici de luare a deciziilor, reguli instituționale mai puțin formale, dar și legi noi. Accentul se pune, astfel, și pe modurile de guvernanță, definite drept forme de realizare a obiectivelor comune prin intermediul acțiunilor colective, și care cuprind trăsături – cheie grupate de-a lungul unor dimensiuni diferite ale guvernanței (procese politice, structuri instituționale și conținutul politicilor). De asemenea, actorii care participă în oricare mod de guvernanță sunt implicați activ în modelarea regulilor și a obiectivelor guvernării.
Structura de bază a guvernanței poate fi văzută și prin prisma a trei dimensiuni (abordare multidimensională): dimensiunea politică (politics) – care se referă la actori și procesele de interacțiune, într-un mod de guvernanță; dimensiunea statului (polity) – care vizează regulile instituționale ale jocului care modelează interacțiunea dintre actori; și dimensiunea politicilor (policies) – care cuprinde conținutul guvernanței, referindu-se la formularea și implementarea politicilor, la obiectivele și instrumentele pentru atingerea rezultatelor. Astfel, relația dintre stat și politică este considerată a fi importantă pentru definirea terenului jocului politic, pe când arhitectura instituțională determină actorii și nivelurile implicate în procesele de guvernanță, precum și separația resurselor puterii. Pe de altă parte, relația dintre stat și politici determină cadrul instituțional al formulării și implementării politicilor; statul reprezintă regulile și procedurile prin care se realizează elaborarea politicilor. Și nu în ultimul rând, relația dintre politică și politici denotă potențialul statului și al actorilor non-statali de a participa activ, într-un cadru de guvernanță, la procesul decizional. Între aceste trei dimensiuni ale guvernanței (politica, statul și politicile) există mai multe relații, iar schimbări în oricare dintre cele trei dimensiuni (procesele politice, structurile instituționale, conținutul politicilor), determină schimbări în celelalte două.
În ultimii 20 de ani, conceptul de guvernanță a fost abordat de numeroși autori din cadrul științelor socio-umaniste. Anne Mette Kjaer a identificat trei accepțiuni ale guvernanței, în funcție de trei subdomenii ale științelor politice: administrație publică și politici publice; relații internaționale și politica comparată. În cadrul primului sub-domeniu, al cărui exponent este Rod Rhodes, guvernanța este definită – în sens restrâns – ca management de rețea, iar – în sens larg – ca metaguvernanță, și anume un “proces de gestionare a regulilor prin care sunt formulate și implementate politicile publice”. În sub-domeniul politicii comparate, Goran Hyden vedea în guvernanță o perspectivă asupra teoriilor privind dezvoltarea și democratizarea Lumii a Treia. Din perspectiva relațiilor internaționale, James Rosenau considera guvernanța la nivel global drept o modalitate de a aborda noile probleme apărute la acest nivel, în contextual multiplicării tipurilor și numărului de actori implicați. De asemenea, tot în domeniul relațiilor internaționale, Keohane și Nye au definit guvernanța drept „procesele și instituțiile, atât formale, cât și informale, care ghidează și restrâng activitățile colective ale grupului”, pe câng guvernarea reprezintă doar un mod de manifestare autoritară și formal a guvernanței care, pe lângă ipostaza națională, poate avea și variante interguvernamentale, non-guvernamentale, private, etc..
Clasificarea realizată de Kjaer a fost, însă, criticată de Oana Andreea Ion, atât prin prisma separației în cele trei sub-domenii, cât și prin cea a alegerii exponentului ultimului sub-domeniu, Oana Andreea Ion fiind de părere că asocierea dintre politica comparată și guvernanță este mai mult decât căutarea unor modele de dezvoltare și democratizare și testarea acestora pe statele în curs de dezvoltare.
În ceea ce privește problemele și soluțiile guvernanței, acestea au fost abordate în diferite discipline, precum: economia instituțională, știința politică, relațiile internaționale, studiile de dezvoltare. Dintre acestea, așa cum au fost sistematizate de Chhotray și Stoker, ne vom opri asupra celor aparținând științei politice și relațiilor internaționale. Astfel, în condițiile în care mecanismele de responsabilizare sunt nealiniate, se consideră că actorilor le lipsește responsabilitatea reciprocă și capacitatea de a se uni, soluția guvernanței ar fi o clasificare a responsabilităților și dezvoltarea unor noi proceduri de răspundere – care să pună accentul pe împărțirea puterii și pe învățarea împreună. De asemenea, deoarece încrederea și legitimitatea nu sunt prezente în cadrul guvernanței, iar eficiența aranjamentelor guvernanței este compromisă, se propune dezvoltarea unor măsuri de reconciliere și a unor practici de reprezentare și participare.
Cercetările lui Rhodes și Rosenau sunt considerate a fi abordări clasice în teoria guvernanței. Astfel, în lucrarea sa din anul 1996, Rhodes a identificat șase accepțiuni ale termenului de guvernanță: guvernanța sub forma statului minimal; guvernanța înțeleasă ca și guvernanță corporatistă; guvernanța văzută ca Noul Management Public (dezvoltat în anii ‘80); guvernanța ca „bună guvernare” (accepțiune promovată, inițial, de Banca Mondială); guvernanța ca un sistem socio-cibernetic (în care rolul autorității ierarhice este pus sub semnul întrebării; numărul actorilor relevanți crește, precum și interdependența acestora, etc.); și guvernanța văzută sub forma unor rețele interorganizaționale care se auto-organizează. Rhodes este adeptul guvernanței în rețea, pe care o definește ca fiind un “al treilea mod” de a aloca resursele și a exercita controlul și coordonarea, diferit de piețe și ierarhii, prin estomparea delimitărilor clare dintre sectoarele public, privat și non-profit. El afirmă că rețelele sunt alcătuite din organizații care sunt nevoite să schimbe resurse pentru a-și atinge obiectivele, pentru a-și maximiza influența asupra rezultatelor și pentru a evita să devină dependente de alți actori din joc.
În timp ce Rosenau vedea în guvernanță un „mecanism de reglementare” care coexistă alături de o guvernare ce poate intoduce doar un caracter de formalism în aceste raporturi, Rhodes o considera o modalitate de guvernare non-ierarhică („fără guvern”), care coexistă alături de birocrația statului și de regulile pieței.
În analiza literaturii de specialitate care abordează relația dintre guvernare și guvernanță, se regăsesc și cele șase forme ale guvernanței transnaționale identificate de Rosenau, în 2004: guvernanța de sus în jos (procese unidirecționale, structuri formale; colectivități implicate – guverne, corporații transnaționale, organizații interguvernamentale); guvernanța de jos în sus sau „guvernanța fără guvern” (procese unidirecționale, structuri informale; colectivități implicate – publicul larg, organizații nonguvernamentale, organizații nonguvernamentale internaționale); guvernanța tip piață (procese unidirecționale, structuri mixte – formale și informale; colectivități implicate – guverne, organizații interguvernamentale, elite, piețe, publicul larg, corporații transnaționale); guvernanța în rețea (procese multidirecționale, structuri formale; colectivități implicate – guverne, organizații interguvernamentale, organizații nonguvernamentale, organizații nonguvernamentale internaționale); guvernanța side – by – side (procese multidirecționale, structuri informale; colectivități implicate – organizații nonguvernamentale, organizații nonguvernamentale internaționale, guverne); guvernanța tip Mobius (procese multidirecționale, structuri mixte – formale și informale; colectivități implicate – guverne, elite, publicul larg, corporații transnaționale, organizații interguvernamentale, organizații nonguvernamentale, organizații nonguvernamentale internaționale).
Așadar, dintr-o abordare socio-politică, guvernarea este totalitatea interacțiunilor la care participă atât actori publici, cât și privați, în scopul de a rezolva problemele societale ori de a crea oportunități societale; de a participa în cadrul instituțiilor văzute drept contexte ale acestor interacțiuni de guvernare și de a stabili un fundament normativ pentru toate aceste activități. Pe de altă parte, guvernanța reprezintă totalitatea concepțiilor teoretice despre guvernare, fiind aplicată unui sistem caracterizat de diversitate (multiplicarea numărului și tipurilor de actori), complexitate (multiplicarea nivelurilor de acțiune) și dinamism (caracterul fluctuant al interacțiunilor dintre actori).
În distincția făcută între guvernare și guvernanță, Gerry Stoker afirma că: guvernanța reprezintă un complex instituțional care, simultan, provine din / și transcede dimensiunea guvernării; guvernanța, prin implicarea sectoarelor privat și nonprofit, în înfăptuirea de politici publice, implică și un transfer de responsabilități către acestea, situație care poate genera un management confuz și ineficient; guvernanța are loc în conjuncturi decizionale caracterizate de interdependența existentă între actorii implicați, de constrângeri instituționale formale sau informale și de alți factori interni și externi care pot interveni; guvernanța presupune rețele autonome de autoguvernare ale actorilor; și guvernanța presupune asumarea rezolvării unor problematici al căror caracter nu permite soluții autoritare tradiționale, ci noi instrumente și tehnici de a conduce și îndruma, utilizate de actorii guvernamentali.
Sintetizarea principalelor teorii despre guvernare cuprinde, în opinia unor autori, elementele următoare: guvernarea reprezintă o modalitate generală de atingere a obiectivelor unui sistem, profund diferită de guvernanță (Rosenau, 1992); ea este o modalitate generală de atingere a obiectivelor unui sistem, prin mijloace particulare: ierarhie, piață și guvernanță (Rhodes, 1996); și, nu în ultimul rând, guvernarea este o modalitate particulară de atingere a obiectivelor unui sistem, echivalentă cu structurile guvernamentale (Rhodes, 1996; Stoker, 1998; Keohane și Nye, 2000). Pe de altă parte, guvernanța este: o modalitate generală de atingere a obiectivelor unui sistem, profund diferită de guvernare (Rosenau, 1992); o modalitate generală de atingere a obiectivelor unui sistem (Stoker, 1998; Keohane și Nye, 2000); sau o modalitate particulară de atingere a obiectivelor unui sistem (Rhodes, 1996).
Astfel, trăsăturile caracterisice ale guvernanței, identificate pe baza literaturii de specialitate, sunt, din punct de vedere al: structurii (multiplicarea centrelor decizionale; lipsa unei ierarhii stabilite între aceste centre decizionale; prezența rețelelor ca structuri decizionale formate din relații relativ stabile între organizații sau actori autonomi din punct de vedere formal; unități decizionale alcătuite funcțional, nu teritorial); al actorilor (accesul actorilor la structurile decizionale este relativ ușor; actori sunt reprezentanți ai sectorului public – în principal cei administrativi, privat sau nonprofit, însă accentul cade pe grupurile de interese care au capacitatea de a influența procesul decizional); al procesului de luare a deciziei (bazat pe negocieri; sistemul este configurat, deseori, de strategii informale și puțin transparente și legitime din punct de vedere democratic).
Definirea guvernanței ca și mod de guvernare se fundamentează pe faptul că guvernanța presupune existența unei distribuții neuniforme a puterii între nivelurile administrative și între diferitele tipuri de actori (publici și privați), precum și existența unui proces constant de negociere între toate aceste elemente. Această abordare este în concordanță cu definiția elaborată de Chhotray și Stoker, pentru care guvernanța se referă la regulile de decizie colectivă în condițiile în care există o pluralitate de actori sau organizații și în care nici un sistem formal de control nu poate să dicteze termenii relațiilor dintre acești actori și organizații. Prin urmare, unii autori consideră că, de interes în studierea guvernanței, este modul în care se realizează „realocarea autorității” formale în raport cu actorul statal, fiind introduse niveluri decizionale – precum cel individual, subnațional (local sau regional), supranațional, internațional sau transnațional, dar și multiplicarea rețelelor la toate nivelurile – și anume a numărului actorilor – intr-un context decizional care e tot mai descentralizat.
O perspectivă asupra guvernării aparține și sociologilor, care consideră că atât teoria guvernării, cât și organizațiile publice și acțiunea publică au suferit o mutație dinspre ierarhie și birocrație spre piețe și rețele. În acest sens, Bevir a realizat o abordare comparativă între istoricismul – care a dominat domeniul științelor politice în sec. XIX, și modernismul sec. XX. În timp ce istoricismul a fost definit de elemente precum: conceptul de raționalitate este unul civilizațional, forma statului este națională și/sau imperială, sectorul public este definit prin administrația publică, iar răspunderea se traduce prin existența unui guvern responsabil; în științele sociale contemporane, modernismul cunoaște două tipuri, ambele în opoziție cu istoricismul prezentat anterior, și pe care le vom analiza în rândurile următoare.
Cele două tipuri ale modernismului sunt, astfel: guvernarea și noua guvernanță. În timp ce guvernanța este definită prin raționalitate economică și sociologică, statul bunăstării, birocrație și de răspundere procedurală, noua guvernanță este caracterizată prin alegere rațională și noul instituționalism, piețe și rețele și răspundere în funcție de performanță. Noua guvernanță este formată, astfel, din teorii și reforme interconectate, actorii politici îndreptându-se spre reforme asociate neoliberalismului și Noului Management Public. Neoliberalismul susține că structura competitivă și descentralizată a pieței e superioară modului ierarhic de organizare, iar piețele și disciplina acestora pot valida practicile de management ale sectorului public; de asemenea, neoliberalismul a redefinit rolul oficialilor publici – în manageri sau furnizori de servicii, dar și pe cel al cetățenilor – în consumatori sau utilizatori de servicii.
Cât privește cel de-al doilea tip al modernismului – noua guvernanță – aceasta a pus, însă, probleme în ceea ce privește transparența și legitimitatea: având în vedere că actorii din sectorul privat nu sunt aleși democratic și rareori răspund, în mod direct, în fața reprezentanților aleși, creșterea rolului lor în sectorul public ridică probleme în ceea ce privește responsabilitatea lor. Datorită acestui fapt, accentul s-a mutat dinspre responsabilitatea oficialilor cu privire la acțiunile lor în conformitate cu binele public, spre determinarea modului în care pot fi trași la răspundere. Apariția conceptului de răspundere este considerată a se datora modernismului, dar a vizat, în contextul unei noi separații între politică și administrație, mai mult răspunderea funcționarilor publici în fața politicienilor, decât cea a politicienilor în fața electoratului. În această situație, politicienii urmează a fi trași la răspundere prin intermediul instituțiilor democrației reprezentative.
În cadrul noilor teorii ale guvernanței, instituționaliștii s-au preocupat de extinderea conceptului de legitimitate, prin cuprinderea, în cadrul său, a eficienței, răspunderii legale și a incluziunii sociale. Argumentul lor este că legitimitatea instituțiilor și a deciziilor e dată de caracterul lor corect și incluziv, fapt care îi face să pună accentul pe importanța unei societăți civile puternice, în scopul asigurării unei forme de răspundere bazate pe controlul public. Astfel, grupurile societății civile, mass – media și cetățenii activi sunt cei care au rolul de a monitoriza instituțiile și deciziile, pentru a se asigura că acestea sunt corecte și incluzive, dar și pentru a da / retrage organizațiilor credibilitatea necesară pentru participarea eficientă în procesul decizional.
În noile teorii ale guvernanței, conceptul de răspundere pune accent pe performanță, realizată în termeni de cvasi-piață, și nu pe procedură; potrivit unei astfel de abordări, cetățenii acționează ca și clienți, iar răspunderea în ceea ce privește performanța poate fi încorporată în schimburi orizontale între actori, fiecare dintre aceștia putând aduce în discuție performanța altuia. Din această perspectivă, Bevir susține conceptele democrației participative, ale cetățeniei pluraliste, ale procesului decizional bazat pe dialog, sugerând necesitatea explorării posibilității unei implicări și a unui control mai directe ale cetățenilor prin intermediul formulării și implementării politicilor.
Abordarea termenului de guvernanță, în domeniul relațiilor internaționale, a fost realizată și de către Hazenberg. Autorul a urmărit modul în care conceptul a evoluat în perioada post Război Rece, dar și pe cel de management al firmelor – unde a presupus integrarea logicii pieței și a Noului Management Public în afacerile guvernamentale (pe care l-am definit anterior). Astfel, Hazenberg afirmă că globalizarea a făcut ca domeniul acțiunii colective să includă nu doar statul, ci și sectorul privat și societatea civilă, și a slăbit legătura dintre stat și teritoriu. Însă, globalizarea a avut un impact nu doar asupra relațiilor internaționale, ci și asupra relațiilor din interiorul statelor. Astfel, instituțiile interne s-au aflat sub presiunea de a-și reduce costurile și de a deveni mai eficiente, formele non-ierarhice de management putându-le ajuta să își crească această eficiență. S-a înregistrat o mutație spre controlul public, în care statele cooperează cu actorii privați și cu cei ai societății civile pentru a rezolva problemele colective. Două școli de gândire au abordat acest subiect: economiștii neoliberali și neoinstituționaliștii. În timp ce neoliberalii utilizau cadrul alegerii raționale și susțineau o reducere, la scală, a funcțiilor guvernului, neoinstituționaliștii sprijineau delegarea funcțiilor tradiționale ale guvernului spre organizațiile private și cele ale societății civile. Guvernanța surprinde această suprapunere între stat, societate civilă și piețe, dar și rețelele pe care aceste suprapuneri le generează. Aceste relații se regăsesc în parteneriatele public – privat, în rolul – în procesul decizional – al experților care nu aparțin administrației publice, în auto-reglementarea firmelor, în creșterea puterii organismelor administrative, în presiunea actorilor societății civile și a mass – media.
În opoziție cu guvernarea, care este caracterizată de structuri stabile și fixe, și care pot canaliza comanda, controlul și coerciția, procesele de guvernanță vizează negocierea, concertarea și acomodarea care au loc, în mod voluntar, între actori relativ neconstrânși. Statul, piața și actorii societății civile lucrează, cu toții, împreună, în rețele, pentru a soluționa problemele. Una dintre trăsăturile guvernanței este preferința pragmatică pentru legitimitatea de output, în defavoarea legitimității de input. Pe când legitimitatea de output se referă la eficiența rezolvării problemelor și la aprobarea sau respingerea soluțiilor de către cei afectați, legitimitatea de input vizează legitimitatea celor care lucrează pentru soluționa problemele sau la incluziunea lor. Astfel, în timp ce organismele democratice au o mare legitimitate de input, firmele și ONG-urile nu au această legitimitate. Preferința pentru output, în defavoarea input-ului, face ca guvernanța să fie supusă unei logici de rezolvare a problemelor foarte instrumentalistă. Prin urmare, guvernanța semnalează un declin al puterilor statului, mai mulți actori intrând pe scena procesului decizional. Colective sau publice, problemele sunt externalizate spre actori non-statali sau privați, pentru a crește capacitatea lor de rezolvare de către sistemele politice. Hazenberg crede că, în aceste condiții, rolul organismelor judecătorești și a celor de reglementare devine mai important, deoarece acordurile cu privire la procese, probleme și soluții – atât în rețelele publice, cât și în cele private, trebuie puse în aplicare.
Pe de altă parte, Robert Dahl, referindu-se la dimensiunile democrațiilor contemporane, aprecia că acestea sunt: măsura în care există o competiție deschisă și regulată într-un sistem politic; gradul în care sunt exercitate diferitele forme de participare în procesul decizional, de către populație; libertățile civile și o ordine politică care garantează și menține supremația legii, fapt care face ca contestarea și participarea politică să fie posibile și semnificative. În pofida diferențelor de formulare și interpretare ale diferiților autori, Dahl considera că aceste trei dimensiuni reprezintă baza conceptului de democrație, care pune accentul pe latura de input a sistemului politic și pe cadrul legal și instituțional necesar. Astfel, cele trei dimensiuni principale formulate de Dahl pentru a caracteriza calitatea unui sistem politic democratic sunt: gradul de participare a tuturor grupurilor sociale importante (în partea de input a sistemului); contestarea pluralistă, deschisă, din partea unor concurenți pașnici, organizați, în cadrul unor reguli ale jocului acceptate care, apoi, sunt transmise, prin intermediul unor alegeri libere și corecte, în sistemul politic central; garantarea libertăților civile de bază și vegherea, protejarea lor de către o putere legislativă independentă și de către organizațiile societății civile. Pentru Berg-Schlosser, aceste trei dimensiuni asigură reprezentativitatea sistemului democratic într-un mod normativ, funcțional și limitat, autorul adăugând alte dimensiuni, precum: modul de funcționare internă a sistemului politic; eficacitatea și eficiența sa; performanța sa globală în ceea ce privește output-ul în domeniile majore de politică. Tot el apreciază că o calitate democratică specifică vizează responsabilitatea guvernului vizavi de alte instituții democratice, dar și față de societate ca întreg. Acest lucru se referă, la nivel orizontal, la controlul parlamentar și judecătoresc, iar pe plan vertical, la eficiența mecanismelor de feedback dintre output și input, care este asigurată prin intermediul percepției publicului, mass-mediei și a procesului electoral următor.
În ceea ce privește consolidarea democrației, unii autori susțin că guvernanța reduce neajunsurile democrației reprezentative, prin creșterea protecției drepturilor individuale, prin limitarea anumitor interese în satisfacerea interesului public, sau prin creșterea rolului deliberativ al democrației – care presupune și oferirea unui șir mai mare de opțiuni democratice pentru cetățeni. Iar toate acestea pot fi realizate în mod legitim cu condiția ca responsabilitatea să fie asigurată prin transparență. Transparența reprezintă furnizarea, către cei din afara rețelei sau organizației, a unei cantități mari de informații cu privire la procesele care au loc între cei din interiorul ei; prin intermediul informațiilor pot fi declanșate soluții la probleme, coordonarea între actori și un sistem de „checks and balances”. Mai mult, prin intermediul transparenței, se poate determina ce mecanisme de responsabilizare sunt acceptabile în viitor. De asemenea, funcția deliberativă a democrației este consolidată prin guvernanță, deoarece politicile la care se ajunge prin deliberare tind să fie mai imparțiale și au o legitimitate de output mai mare, iar aspectul deliberativ crește capacitatea de rezolvare a problemelor de către state, generând soluții pe care cetățenii sunt mai dispuși să le sprijine.
II.1.2. Guvernanța europeană – o guvernanță multinivel
Unul dintre teoreticienii noii perspective asupra guvernanței, Simon Hix, afirma că Uniunea Europeană este un sistem politic sui generis, iar guvernanța e definită printr-un ansamblu de instituții multinivel, non-ierarhice și reglementatoare, dar și un amestec hibrid de actori statali și non-statali. El a definit, astfel, ca și caracteristici ale noii guvernanțe, faptul că: procesul decizional nu este condus, exclusiv, de către stat, ci implică toate activitățile actorilor sociali, politici și administrativi care ghidează, conduc sau controlează societatea; relația dintre stat și actorii non-statali este policentrică și non-ierarhică; iar funcția – cheie a guvernanței este reglementarea riscului social și politic, ea fiind, astfel, un proces decizional de rezolvare a problemelor.
Toate aceste caracteristici au demonstrat că noua guvernanță se situează în opoziție cu procesele clasice centrate pe stat, comandă și control, redistributive și ideologice. Pornind de la faptul că procesul decizional în UE nu este, prin urmare, la fel ca în statul – națiune, se afirma că nu există o agenda – setting centrală și nici un actor care să o coordoneze, ci că procesul – de la inițiere, până la adoptare și implementare – este unul complex și implică cooperare și deliberare constante, între diferitele niveluri. Dacă în faza de adoptare, nevoia de a satisface o multitudine de circumscripții teritoriale și funcționale face necesară existența unor rețele deschise de politici, în care grupurile de interese sunt participanți egali și activi, împreună cu oficialii subnaționali, naționali și europeni, în faza de implementare, maniera de rezolvare a problemelor, interacțiunea dintre mediul public și privat, interacțiunea actorilor naționali și europeni se realizează prin intermediul comitologiei, dar și prin rețele de agenții naționale și europene care implementează legislația UE. Rosenau și Czempiel au enunțat că, în absența unei ierarhii a puterii și a competenței, există o „guvernanță fără guvern”.
Astfel, în anii ’90, diferiții autori au afirmat: caracterul unic de guvernanță multinivel al Uniunii Europene; faptul că o guvernanță dincolo de stat nu înseamnă, în mod obligatoriu, o guvernanță deasupra statului; dar și faptul că UE nu este o reproducere a proceselor și politicilor care au format, anterior, statul-națiune, ci o rețea de instituții de reglementare națională și supranațională, ținute împreună de valori împărtășite și de un proces decizional comun. Cu toate acestea, ei precizează că Uniunea Europeană posedă și caracteristicile clasice ale unui sistem politic: reguli formale pentru procesul decizional comun, rezultate de politici și mobilizarea cetățenilor.
În ceea ce privește preocuparea, în literatura de specialitate, față de procesul decizional al Uniunii Europene, aceasta s-a realizat pe comparațiile între statele membre ale UE, care au derivat din abordările democrației liberale și ale democrației sociale privind statul – națiune. Pentru înțelegerea, însă, a modului în care UE funcționează, se consideră necesară folosirea instrumentelor, metodelor și teoriilor transformării sistemice, rezultate din cercetarea guvernământului, politicii și procesului decizional.
În teoriile privind statul, s-a urmărit conceptualizarea rolului, funcțiilor, modului de operare și a condițiilor de existență ale statului – națiune în lumea contemporană. Astfel, teoriile democrației liberale au avut în vedere rolul și funcția statului în ceea ce privește capacitatea sa de a reprezenta și reflecta opiniile actorilor și interesele sociale ale cetățenilor; au urmărit explicarea rezultatelor politice în termeni de proces decizional, deliberarea care contribuie la acesta și aparatul instituțional care îl facilitează; și s-au preocupat ca instituțiile să permită accesul egal și corect la organele statului. Unul dintre reprezentanții acestei teorii, Robert Dahl, citat anterior, afirma că eficiența unei democrații liberale ar trebui evaluată din punctul de vedere al capacității sale de a a îndeplini cinci criterii procedurale: participare efectivă, egalitatea votului, înțelegere luminată, controlul agendei și incluziune. Prin urmare, reprezentanții teoriilor democrației liberale încearcă să formuleze moduri de îmbunătățire a reprezentării procedurale sau instituționale a intereselor sociale, în procesul decizional al statului. În ceea ce privește teoriile democrației sociale (reprezentate, prin alții, de Karl Kautsky), acestea se situează în opoziție cu cele ale democrației liberale, mergând dincolo de reprezentare și pretinzând că statul trebuie să ia măsuri sociale care vor avea rolul de a stabiliza societatea și de a asigura funcționalitatea formațiunii sociale asupra căreia guvernează. Teoriile democrației liberale și ale celei sociale au meritul de a fi atras atenția asupra nevoii de un proces decizional echilibrat, reprezentativ și pentru măsuri sociale redistributive, generând analize și explicații pentru activitatea politică la nivelul UE. Pe de altă parte, marxiștii, anarhiștii, criticii post-structuraliști, ale căror abordări se situează în categoria teoriilor critice privind statul, consideră că problemele și crizele pe care statul caută să le rezolve sunt rezultatul existenței și activității statului.
Din perspectiva reprezentanților teoriilor democrației liberale, apariția guvernanței europene a fost văzută drept un răspuns la criza de reprezentare și la deficitul democratic care subminează legitimitatea operațională a UE. Astfel, apariția „guvernanței” reprezintă o îmbunătățire a reprezentativității instituțiilor europene, contribuind la reducerea deficitului democratic din UE și la legitimarea sa. Din punctul de vedere al reprezentanților teoriilor democrației sociale, „guvernanța” a fost văzută ca un răspuns la un șir lung de eșecuri ale politicilor supranaționale care au rezultat din tendința instituțională a integrării europene „negative” de a prevala asupra celei “pozitive”. Bailey consideră că nici teoriile democrației liberale, și nici cele sociale, nu au reușit să explice absența reprezentării / redistribuției la nivelul UE, capacitatea reformelor “noii guvernanțe” de a depăși obstacolele generate de deficitele de reprezentativitate / redistribuție, sau reformele de politici adoptate care sunt incapabile să rezolve anumite probleme.
Impactul teoriilor democrației liberale, asupra cercetărilor privind Uniunea Europeană, a constat în abordarea procesului de reprezentare și a celui decizional care caracterizează nivelul UE, încercându-se identificarea măsurilor care să contribuie la îmbunătățirea reprezentării și rezolvarea deficitelor existente în guvernarea UE. Definiția pe care Bailey o dă guvernanței europene este aceea de încercare de a introduce actori publici și privați, nelegați teritorial, care acționează în afara jurisdicției lor formale, în procesul decizional al instituțiilor politice. Din acest motiv, autorul accentuează faptul că guvernanța europeană reprezintă o provocare pentru ierarhiile tradiționale, pentru structurile guvernamentale și pentru separația dintre stat – societate.
În ceea ce privește aplicarea conceptului de guvernanță, Uniunii Europene, se analizează și chestiuni precum „guvernanța fără guvern”, „moduri de guvernanță”, „moduri de guvernare” (menționate anterior), etc.. Ideea unei „guvernanțe fără guvern” implică ideea unei Uniuni ca fenomen sui generis, și anume aceea a prezenței unor mecanisme de înfăptuire de politici care au loc în absența ierarhiei guvernamentale, dar cu o cooperare a actorului guvernamental. Pe de altă parte, formula „moduri de guvernanță” se referă la: metoda deschisă de coordonare, comitologie și existența diferitelor agenții care acționează în cadrul UE. Aceste moduri de guvernanță sunt văzute de Blom, Radulova și Arnold drept „forme instituționalizate de interacțiune” care depind de contexte particulare, și care sunt influențate de caracteristici precum: acces inclusiv / exclusiv la procesul de înfăptuire a politicilor; centralizare / dispersie a competențelor / autorității; și legături strânse / laxe între unitățile sistemului. În cadrul „modurilor de guvernanță”, metoda deschisă de coordonare – apărută în contextul politicii de ocupare a forței de muncă și consolidată prin Strategia Lisabona, reprezintă o metodă interguvernamentală în care statele membre se evaluează reciproc, iar politicile în care se aplică metoda deschisă de coordonare sunt cele care au rămas în sfera de competență a statelor membre (politica socială, etc.), cele în care nu există o acțiune cetățenească masivă concertată la nivel supranațional (politica de ocupare a forței de muncă) sau cele care nu se află în mod direct sub acțiunea metodei comunitare (uniunea economică și monetară). Comitologia, o procedură a cărei codificare formală a început în anul 1987, este considerată drept un mecanism deghizat de control al naționalului față de supranațional.
În condițiile în care guvernanța UE presupune aspecte ale guvernării, Jachtenfuchs afirma că guvernanța multinivel a UE include statele naționale într-un sistem cuprinzător, în timp ce sistemele politice, economice și legislative naționale continuă să existe. Însă, Benz și Papadopoulos considerau că guvernanța câștigă teren în statele membre prin proliferarea practicilor administrative (precum Noul Management Public), dar existența paralelă a „guvernanței” și “guvernării” a dat naștere unor conflicte între logici de acțiune diferite (de exemplu, statul – națiune este caracterizat de suveranitatea populară, în timp ce, în contextul practicilor guvernanței, avem o guvernare colectivă); aceste conflicte pot, însă, să conducă la consolidarea treptată a logicii „guvernanței” cu privire la „guvernarea” în UE.
Lord susține că standardele democratice pot și ar trebui să fie aplicate în UE, prin combinarea a două metode: monitorizarea, de către stat, a puterilor delegate către UE, și prin separația puterilor în cadrul UE.
Caracterul multinivel al guvernanței Uniunii Europene justifică interesul cercetătorilor cu privire la analizarea rolurilor actorilor naționali, ai celor supranaționali și ai celor subnaționali. În ceea ce privește rolul actorilor naționali, se afirmă că aceștia sunt cei mai semnificativi actori în procesul decizional european; competențele decizionale sunt împărțite de actori care includ nu doar nivelul statal, ci se situează și dincolo de sau dedesubtul acestuia, motiv pentru care numai rareori deciziile finale reprezintă doar cel mai mic numitor comun al statelor; percepția asupra suveranității naționale este „diluată” prin interacțiunea dintre instituțiile naționale și cele supranaționale. Referitor la actorii supranaționali, se consideră că aceștia au un rol tot mai semnificativ și o independență care le asigură, în anumite cazuri, exercitarea unei influențe asupra procesului decizional european mai mare decât cea a statelor – națiune. Datorită reconsiderării nivelurilor politice, sub aspectul interdependenței, și nu al ierarhiei acestora, activitatea actorilor subnaționali este recunoscută indiferent de nivelul decizional analizat (național, supranațional, transnațional).
Potluka și Liddle s-au focusat, de asemenea, asupra caracterului multidimensional al guvernanței UE, prezent datorită numărului mare de actori executivi, sociali, politici și legali implicați în procesul de guvernare. În acest cadru, actorii executivi acționează la diferite niveluri de autoritate – regional, național, supranațional. Bach și Flinders au analizat patru concepte ale guvernanței multinivel: participarea sporită din partea actorilor non-statali; modificarea înțelegerii, în termeni teritoriali, a procesului decizional; înțelegerea tranformării rolului statului înspre noi strategii de coordonare, dirijare și acțiune în rețea; înțelegerea modurilor în care noțiunile tradiționale de răspundere democratică sunt compromise și contestate.
Potluka și Liddle au afirmat că guvernanța multinivel acordă, de asemenea, asistență în ceea ce privește înțelegerea contextului în care competențele sunt transferate în sus – spre organizațiile supra-naționale, în lateral – spre actori cvasi-autonomi, și în jos – spre autoritățile sub-naționale, dar și cu privire la ilustrarea relațiilor din cadrul și între diferitele niveluri de guvernare și guvernanță – prin intermediul principiului parteneriatului. În cadrul guvernanței multinivel, principiul parteneriatului a fost, la început, unul vertical, abia pe urmă fiind unul orizontal. În literatură, provocarea de cercetare o reprezintă identificarea gradului în care principiul parteneriatului îmbunătățește implementarea politicilor publice.
Astfel, guvernanța este un mod de guvernare ale cărei principale caracteristici sunt caracterul multinivel și prezența rețelelor, pe baza acestor caracteristici putându-se discuta despre apariția modurilor de guvernanță ale UE: metoda deschisă de coordonare, comitologia, etc.
În ceea ce privește întrebarea „Ce înseamnă guvernanța multinivel?”, un posibil răspuns este că aceasta definește un model de guvernare care, în general, sfidează sau ignoră structura, accentul fiind pus pe proces și pe rezultate, iar autoritatea politică cunoaște o acțiune de restructurare, relațiile dintre instituțiile de la diferite niveluri de guvernare fiind considerate ca fluide, negociate și definite contextual. De asemenea, guvernanța multinivel se bazează pe recunoașterea tot mai accentuată a mai multor tipuri de actori și a mai multe niveluri decizionale ale procesului decizional, a multiplicării numărului și tipurilor de rețele decizionale prin intermediul cărora actorii interacționează, a modificărilor suferite de concepțiile tradiționale asupra statului – care încearcă să protejeze și, în anumite cazuri, să întărească autonomia statală, a unui înțeles a răspunderii democratice care trebuie racordat la noile date sociopolitice. Cât privește întrebarea -“De ce se utilizează atât de mult guvernanța multinivel?” – argumentele întâlnite în literatură sunt: chestionarea centralității statului-națiune în sistemul politic prin implicarea altor niveluri de putere populate cu o diversitate de actori nonstatali; ridicarea de problematici care implică, simultan, procesul de luare a deciziei, precum și implementarea politicilor publice; sau aplicabilitatea largă, acoperind multe aspecte ale “lumii post – Westfalice”. Opinia Oanei – Andreea Ion este că modul “multinivel de gestionare a UE nu va conduce neapărat la transformarea acesteia într-un suprastat, ci mai degrabă la o redefinire funcțională a actorului statal”. În cadrul guvernanței multinivel, statul rămâne actorul cel mai important, dar acesta este confruntat cu presiuni tot mai mari de a se reinventa și de a dezvolta noi strategii.
Catney a abordat trei dileme ale design-ului instituțional al guvernanței multinivel: democratizarea (în timp ce guvernanța multinivel urmărește reglementarea și democratizarea proceselor transnaționale, precondițiile sociale pentru democrație se consideră că nu există; UE are capacitatea de a acționa cu privire la problemele comune, dar nu are o legitimitate suficientă datorită absenței demos-ului și a unei sfere publice europene); răspunderea (întrebarea pusă de autor e cum pot fi trase la răspundere structurile supranaționale, care au capacitatea de a soluționa problemele comune, pentru politicile nepopulare sau eșuate); reprezentarea (în cazul în care actorii cu putere de decizie de la vârful unui sistem de guvernanță multinivel nu sunt aleși în mod direct, sau răspunzători în mod direct, ei pot căuta legitimitatea democratică prin intermediul consultărilor cu grupurile de interese; cu toate acestea, rămâne întrebarea cât de reprezentative sunt aceste grupuri pentru toți cetățenii) .
Dintr-o altă perspectivă, provocările cu care se confruntă guvernanța multinivel sunt considerate a fi: inexistența unei autorități centrale, asemenea modelului național, la nivelul supranațional; absența unei precondiții fundamentale pentru democrație (demos-ul); răspunderea – deoarece sancțiunile slabe pentru politicile nepopulare sau eșuate conduc la o reducere a legitimității input-urilor; sau reprezentarea – fiindcă, în pofida numărului mare de actori implicați în procesul decizional, care determină creșterea reprezentatiității acestui proces, se consideră că primează interesele celor cu mai multe „resurse”. Anne Mette Kjaer, pornind de la definiția guvernanței ca „stabilirea, aplicarea și respectarea regulilor jocului”, accentua faptul că, pentru ca aceste reguli să fie stabile, e necesar ca ele să fie legitime. Analizând cele două surse ale legitimității – de input (rezultată din acordul celor ce trebuie să se conformeze regulilor) și de output (derivată din eficacitatea regulilor de a produce rezultate tangibile), Kjaer afirmă ca legitimitatea poate rezulta atât din democrație, cât și din eficiență, între acestea existând o relație reciproc constitutivă.
În ultimii ani, guvernele au devenit, astfel, tot mai dependente de actorii societali în a-și realiza obiectivele, datorită provocărilor complexe cu care se confruntă. Din acest motiv, diferiții actori au trebuit incluși în procesul decizional și în cel de implementare; actorii privați, ONG-urile, cetățenii au resurse importante, dar și puterea de a împiedica intervențiile în ceea ce privește politicile; toate aceste realități duc la necesitatea unei colaborări în ceea ce privește rezolvarea problemelor privind politicile.
Klijn abordează relația dintre guvernanță și rețelele de guvernanță pornind de la afirmațiile mai multor autori cu privire la faptul că guvernanța orizontală (parteneriate public – privat) va transforma statele în societăți de rețea, caracterizate prin interdependență și relații orizontale. Astfel, guvernanța în rețea este percepută ca o alternativă la stat și piață și este definită printr-o relație de interdependență între actori, care au un scop public comun; printr-o raționalitate reflexivă – bazată pe interacțiune și negociere; dar și prin angajamente politice respectate în conformitate cu un cadru de reglementare autooferit.
Pornind de la cele șase interpretări date, de Rhodes (așa cum am menționat în sub-capitolul precedent), guvernanței (guvernanța corporatistă, Noul Management Public, buna guvernare, guvernanța ca un sistem socio-cibernetic, guvernanța ca o rețea auto-reglementatoare, guvernanța multinivel), Klijn se oprește asupra a patru dintre aceste definiții, existente în literatura de specialitate. Ele au fost selectate datorită faptului că pun, mai degrabă, accentul pe procesul de guvernare, decât pe structura guvernării, și pe transformarea pe care o cunoaște guvernarea – de la puterea unicentrică spre accentuarea procesului prin care sunt realizate obiectivele. Prima definiție este cea a guvernanței ca „bună guvernare” sau guvernare corporatistă, care se referă la principiul unei administrații publice funcționale, care este caracterizată de un tratament corect al cetățenilor, de guvernarea legii, iar accentul cade pe modul în care guvernarea funcționează, și nu pe modul în care este organizată. Un al doilea concept este cel al Noului Management Public, potrivit căruia rolul guvernelor este, în principal, acela de a „orienta”, sarcina lor fiind de a se focaliza pe stabilirea obiectivelor și nu pe procesul de implementare, acesta din urmă fiind sarcina altor organizații care sunt trase la răspundere prin intermediul unor indicatori de performanță și al altor mecanisme ale pieței. O a treia concepție este cea a guvernanței multinivel, în care se pune accentul pe necesitatea rețelelor în abordarea tuturor aspectelor problemelor. A patra concepție, cea a guvernanței ca rețea, vede guvernanța și rețeaua ca fiind puternic interdependente, guvernanța având loc în cadrul unor rețele de actori publici și privați, fapt care face procesele mai complexe și mai dificil de gestionat.
Guvernanța în rețea a cunoscut, în ultimii 40 de ani, câteva tradiții, direcții de cercetare principale: rețelele de politici (abordare apărută în anii ‘60 în domeniul științelor politice, aceasta se focusează pe actorii care participă în procesul decizional prin intermediul rețelelelor de politici și pe cei care au putere și acces la procesul decizional); furnizarea de servicii inter-organizaționale și implementarea politicilor (rețelele sunt considerate mijloace pentru furnizarea de servicii și implementare a serviciilor); sau rețelele de guvernare (concepție lansată în anii ’70, ea aparține domeniului administrației publice și pune accentul pe complexitatea procesului decizional vizând realizarea rezultatelor de politici; vizează rețelele existente care implică inițiative și implementarea de politici, și reconstruirea și îmbunătățirea rețelelor și a procesului decizional care are loc în interiorul lor; e preocupată și de procesul deliberativ dintre actori, incluzând și posibilele rezultate și conflicte de valori care apar atunci când actorii încearcă să obțină soluții eficiente la problemele de politici). Klijn consideră că fiecare dintre aceste trei tradiții implică diferite tipuri de rețele: teoria privind rețelele de politici se focusează pe relația dintre stat și grupurile de interese; concepția privind furnizarea de servicii inter-organizaționale și implementarea politicilor se axează pe metodele de îmbunătățire a furnizării de servicii; iar abordarea rețelele de guvernare vizează mijloacele de creștere a legitimității în guvernanța publică. De asemenea, fiecare dintre cele trei tradiții oferă informații privind diferitele aspecte ale rețelelor de guvernanță: dacă prima abordare evidențiază diferențele de putere în rețelele orizontale, în ceea ce privește posibilitatea ca unor actori să li de refuze accesul sau privind faptul că agendele tind să includă sau să excludă unele subiecte, cea de-a doua dezvăluie problemele de coordonare care sunt inerente în rețele și abilitățile necesare pentru o participare eficientă; cea de-a treia dezvăluie complexitatea procesului decizional și accentuează necesitatea unor eforturi manageriale pentru a se obține rezultate acceptabile pentru părțile interesate.
În literatura europeană privind rețelele de guvernanță se acordă atenție: tensiunilor care există între diferitele rețele; instituțiilor democrației reprezentative și nevoii generale de a include părțile interesate în procesul decizional; structurilor de răspundere orizontale și influența părților interesate asupra procesului decizional; gradului de implicare a părților interesate în procesul decizional și rezultatele anticipate ale acestei implicări.
Conceptul de guvernanță multinivel a fost amplu dezbătut în ultimii douăzeci de ani, pentru a explica natura schimbată a politicii interne și a politicii internaționale. Potluka și Liddle consideră că guvernanța multinivel pune accent pe distribuția puterii între nivelurile de guvernare, rețelele sunt formate din diferite combinații de guvernare la diferite niveluri de autoritate – european, național, sub-național, iar relațiile sunt caracterizate de interdependență în ceea ce privește împărțirea resurselor.
Astfel, conceptul de guvernanță europeană, dezvoltat după anii ’90, s-a caracterizat prin dezvoltarea unei forme noi, mai flexibile, de guvernanță, o guvernanță care caută să producă „învățare reciprocă” prin intermediul unor noi metode de luare a deciziilor între actori publici și privați disparați, conectați prin rețele informale și ne-fixe de influențare, monitorizare, schimb de informații, process decizional. Anul 2000 reprezintă momentul în care “guvernanța” a devenit o inovație politică importantă la nivel european, fiind introdusă prin intermediul documentului Comisiei Europene privind obiectivele strategice pentru anii 2000 – 2005, document care includea obiectivul construirii unor noi forme de parteneriat între diferitele niveluri ale guvernanței în Uniunea Europeană, precum metoda deschisă de coordonare (OMC). În anul 2001, prin intermediul “Cărții Albe a Guvernanței Europene”, Comisia Europeană a urmărit să deschidă procesul decizional european, să-l facă mai incluziv și responsabil, să aducă Uniunea Europeană mai aproape de cetățeni, să ducă la politici mai eficiente și, în particular, să realizeze o interacțiune mai mare cu autoritățile regionale și locale, dar și cu societatea civilă.
Potrivit lui Potluka și Liddle, Cartea Albă a Guvernanței Europene a identificat nevoia autorităților publice de a coopera, interacționa și lărgi implicarea diferitelor părți interesate în formularea și implementarea politicilor europene. Acest document este considerat a avea meritul de a fi deschis o nouă etapă în ceea ce privește încercările Comisiei Europene de a aborda natura Uniunii Europene și a modului său de funcționare, preocupându-se de modul în care politicile sunt dezvoltate, de eficiența lor, de relația dintre diferitele niveluri de guvernare (în special guvernarea regională și cea locală), dar și de eșecul UE de a fi relevantă pentru cetățeni, fapt care a pus sub semnul întrebării legitimitatea și eficiența sa.
Dacă criticii Cărții Albe care au afirmat că ea reprezintă o altă încercare a Comisiei Europene de a-și justifica existența și de a-și extinde rolul, alți autori analizează impactul pozitiv al acesteia. Astfel, prin accentul pe care l-a pus pe “buna guvernare”, Cartea Albă a oferit oportunități pentru implicarea structurilor locale, regionale, a organizațiilor societății civile și a cetățenilor în formularea și implementarea politicilor publice europene. Prin intermediul ei se recunoaște faptul că problemele au nevoie de o abordare strategică și holistică, care să integreze diferitele domenii de politici publice și diferitele niveluri de guvernare, care să plaseze subsidiaritatea și proporționalitatea în centrul acestui proces, și care să dea guvernării subnaționale și cetățenilor – un rol central în procesul politicilor publice.
Cartea Albă definește guvernanța drept „regulile, procesele și comportamentul care afectează modul în care puterile sunt exercitate la nivel european, în special în ceea ce privește deschiderea, participarea, răspunderea, eficiența și coerența”.
Prin acest document se specifică și necesitatea unui rol crescut al localităților, orașelor și regiunilor în procesul politicilor publice, obiectivul fiind acela ca ele să fie reprezentate și integrate mai eficient în procesul decizional al UE. În pofida faptului că se afirmă ca deciziile să fie luate cât mai aproape de cetățeni, nu se specifică mijloacele prin care se poate realiza acest lucru; și, de asemenea, guvernanța nu încurajează, în sine, cetățenii ca să devină activi, deoarece procesul decizional rămâne foarte complex.
Cartea Albă a semnalat, de asemenea, problemele, motivele care au stat la baza procesului de reformare a guvernanței europene, prin intermediul Cărții Albe: incapacitatea UE de a acționa eficient atunci când există un caz clar; faptul că, atunci când acționează eficient, UE primește o recunoaștere redusă pentru acțiunile sale – prin faptul că cetățenii nu percep că îmbunătățirea în ceea ce privește drepturile lor sau a calității vieții se datorează deciziilor de la nivel european, și nu național; statele membre nu comunică eficient cu privire la ceea ce face UE și la ce fac ele în UE; sau faptul că cetățenii nu fac diferența între instituții. Datorită acestor motive, un mesaj important care a fost transmis, prin intermediul Cărții Albe, este că guvernanța europeană nu poate fi îmbunătățită decât prin implicarea comună a instituțiilor europene, a statelor membre, a autorităților locale și regionale, și a societății civile.
Astfel, Cartea Albă a Guvernanței Europene a prevăzut, printre altele, următoarele recomandări: informarea cetățenilor, de către Comisia Europeană, cu privire la formularea unei politici, în toate etapele procesului decizional; urmărirea, de către Comisie, a coerenței politicilor și identificarea obiectivelor pe termen lung; stabilirea, de către Consiliul UE, a unei legături mai puternice între politica UE și acțiunea națională; focusarea, de către Consiliu și Parlament, mai mult pe elementele esențiale ale unei politici și pe controlarea modului în care aceste politici sunt implementate; includerea, de către Parlamentul European, în dezbaterea politică, a opiniilor cetățenilor; Parlamentul European și parlamentele statelor membre să fie mai active în stimularea dezbaterii cu privire la viitorul UE și al politicilor sale; oferirea cadrului pentru participarea cetățenilor la dezbaterea publică (instituțiile europene și statele membre având datoria de comunica mai activ cu publicul, în ceea ce privește chestiunile europene, prin intermediul rețelelor, a organizațiilor societății civile, a autorităților – locale, regionale și naționale; prezentarea, informațiilor furnizate, într-o manieră care să fie adaptată nevoilor și preocupărilor locale); ajungerea la cetățeni prin intermediul democrației locale și regionale (localitățile, orașele și regiunile sunt responsabile pentru implementarea politicilor UE; implicarea, mai mare, a autorităților locale și regionale, în politicile UE, reflectă responsabilitățile lor crescute în statele membre; realizarea unui parteneriat în care guvernele naționale implică regiunile și orașele în procesul decizional european; statele membre trebuie să prevadă mecanisme adecvate de consultare cu acestea, atunci când discută deciziile UE sau când implementează politicile UE care au o dimensiune teritorială); sau jucarea unui rol mai activ de către Comitetul Regiunilor (în examinarea politicilor europene; în organizarea de schimburi de bune practici cu privire la modul în care autoritățile locale și regionale sunt implicate în etapa de pregătire a procesului decizional al UE, la nivel național; evaluarea impactului local și regional al anumitor directive).
În consecință, principiile guvernanței europene, sunt: deschiderea (instituțiile să lucreze într-o manieră mai deschisă, împreună cu statele membre, să comunice activ ceea ce face UE și ce decizii ia; comunicarea să se realizeze într-un limbaj adecvat publicului); participarea (participarea la întreg ciclu al politicilor, de la formulare, până la implementare); răspunderea / responsabilitatea (fiecare instituție europeană să își asume responsabilitatea pentru ceea ce face în Europa, la fel și statele membre, și toți cei implicați în implementarea politicii UE, la orice nivel); eficiența (vizează eficiența politicilor, atât prin obiectivele lor, cât și prin modul de implementare); și coerența (politicile și acțiunile să fie coerente și înțelese ușor). Cartea Albă precizează faptul că aceste principii nu trebuie realizate prin acțiuni separate, iar aplicarea lor va consolida alte două principii – cel al subsidiarității și al proporționalității.
Un alt document, Cartea Albă privind Guvernanța pe mai multe niveluri, adoptat de Comitetul Regiunilor în iunie 2009, cuprinde viziunea acestui organism european cu privire la viitorul guvernanței europene, și vizează implicarea autorităților locale și regionale în formularea și implementarea politicilor europene. De asemenea, punctul de vedere al Comitetului Regiunilor este acela că cetățenia europeană se construiește pe participare, iar guvernanța europeană se bazează pe participare, iar ele sunt consolidate prin intermediul democrației reprezentative și al democrației participative.
Cartea Albă privind Guvernanța pe mai multe niveluri a Comitetului Regiunilor concepe guvernanța pe mai multe niveluri drept o acțiune coordonată a Uniunii, a statelor membre și a autorităților locale și regionale, bazată pe parteneriat și vizând elaborarea și aplicarea politicilor Uniunii Europene. Parteneriatul, între diferitele niveluri ale guvernanței europene, devine un obiectiv important pentru aceasta, el necesitând o consolidare atât pe verticală (autorități locale și regionale – guvern național – Uniunea Europeană), cât și pe orizontală (autorități locale și regionale – societate civilă), în special în cadrul dialogului social. Prin intermediul acestuia, diferitele grupuri sociale pot să își prezinte evaluările, opiniile și sugestiile cu privire la aspectele inițiativelor publice comunitare, Comitetul Regiunilor urmărind să transforme autoritățile locale și regionale în parteneri reali, și nu doar intermediari. Astfel, Comitetul Regiunilor își dorește ca guvernanța multinivel să nu se limiteze doar la transformarea obiectivelor europene sau naționale în acțiune locală sau regională, ci să reprezinte și un proces de integrare a obiectivelor autorităților locale și regionale în strategiile Uniunii Europene.
Documentul cuprinde mai multe recomandări, adresate actorilor de la diferite niveluri ale guvernanței. Astfel, statelor membre, Comitetul Regiunilor le recomandă: reformarea metodei deschise de cooordonare, prin elaborarea – în cooperare cu autoritățile locale și regionale – a unor indicatori de guvernanță participativă și a unor indicatori teritoriali; sprijinirea metodei deschise de cooordonare prin planuri de acțiune locale și regionale și, invers, prin luarea în considerare a planurilor locale și regionale, în planurile naționale; sistematizarea analizei de impact teritorial, și evidențierea impactului economic, social și de mediu a propunerilor legislative și nelegislative comunitare, asupra teritoriilor; oferirea accesului electronic, autorităților locale și regionale, la sistemul de monitorizare al statelor membre pentru proiectele de acte legislative ale UE aflate în pregătire, în vederea luării în considerare a competențelor lor, în cadrul pregătirii poziției naționale, precum și pentru a le oferi acestora posibilitatea de a participa la monitorizarea din perspective principiului subsidiarității; consolidarea educației civice europene, prin apelul la competențele autorităților locale și regionale; organizarea, de către consiliile reprezentanților aleși la nivel local și regional, a unor ședințe speciale destinate integrării europene și politicilor europene, precum și invitarea de reprezentanți ai diferite instituții europene; sau crearea unui dispozitiv de consultare a autorităților locale și regionale, pentru a facilita transpunerea legislației europene.
La 3 aprilie 2014, Comitetul Regiunilor a adoptat Carta privind guvernanța pe mai multe niveluri în Europa . Prin intermediul acestui document, autoritățile publice sunt invitate să utilizeze efectiv guvernanța pe mai multe niveluri, în activitatea cotidiană de elaborare și implementare a politicilor. Acest lucru presupune realizarea de activități în parteneriat între diferitele niveluri de guvernare (local, regional, național, european) și aplicarea unor principii – precum participarea, cooperarea, deschiderea, transparența, caracterul incluziv și coerența politicilor – în procesul de elaborare a politicilor.
Guy Peters se întreabă cât de democratică este Uniunea Europeană și dacă este suficient de democratică, în condițiile în autorul consideră că nici un stat, uniune sau altă entitate politică nu sunt în întregime democratice. În ceea ce privește UE, Guy Peters afirmă că puterea de legiferare a UE este împărțită între organisme alese democratic și un executiv ne-ales, dar că acest lucru nu înseamnă că Uniunii Europene îi lipsește legitimitatea democratică. Autorul analizează modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, menite să facă Uniunea Europeană mai democratică – precum Inițiativa Cetățenească – despre care spune că nu va putea schimba legile administrative pe care Comisia nu dorește să le schimbe, aplicarea principiului subsidiarității, rolul societății civile; transparența Consiliului – prin caracterul public al deliberărilor, cetățenii UE vor putea cunoaște pozițiile miniștrilor lor, iar această transparență va aduce răspundere politică; rolul Curții de Justiție cu privire la judecarea unor noi chestiuni, dar și cu privire la legi administrative; votul majorității calificate în cadrul Consiliului UE sau posibilitatea statelor de a se retrage din UE. Cu toate acestea, Guy Peters consideră că Tratatul de la Lisabona nu îi împuternicește suficient pe cetățeni și pe legiuitorul UE ca să schimbe, uneori, legile administrative, fapt pentru care nici legitimitatea democratică a UE nu poate fi considerată a fi sporită.
Legat de acest aspect este faptul că un impact important al guvernanței multinivel constă în schimbarea rolurilor tradiționale ale administrației publice și ale politicii. Nousiainen și MäKinen cred, însă, că structurile vagi și practicile informale ale guvernanței multinivel sunt văzute, uneori, ca o amenințare față de democrație. Pe de altă parte, însă, șansele mai mari de participare au fost considerate drept o oportunitate democratică prin care se oferă alternative la modurile de răspundere parlamentară și reprezentativă.
Conceptul de guvernanță multinivel se referă, totodată, la schimbarea modurilor de guvernare și a locului statului-națiune într-o lume post – Westfalică. Conceptul sugerează, în primul rând, că procesul decizional implică tot mai mult actorii non-statali – precum ONG-uri, mediul privat și cetățeni individuali. În al doilea rând, identificarea unor niveluri decizionale distincte, în procesul decizional, devine tot mai dificilă datorită complexității rețelelelor rezultate. În al treilea rând, rolul actorilor statali se schimbă și statele adoptă noi metode de coordonare. În al patrulea rând, răspunderea democratică, atașată sistemelor reprezentative ale statelor, este contestată, deoarece procesul decizional s-a mutat spre rețele complexe și actori multipli.
Guvernanța multinivel implică o schimbare a modului de guvernare, de la ierarhie și cadre legale, la procese politice de colaborare, informale și incluzive. Aceste procese includ moduri de guvernare prin negociere și aranjamente ad-hoc, care implică jocuri politice între actori independenți. Guvernanța multinivel cuprinde și noi moduri de implicare a cetățenilor în procesul decizional și în cel de implementare, producând noi cadre de participare civică și, privind relația dintre cetățeni și administrație, estompând, astfel, granițele dintre stat și societatea civilă.
Eva G. Heidbreder analizează demersurile UE în ceea ce privește îmbunătățirea calității democratice a guvernanței, prin intermediul formelor de colaborare în procesul decizional. Pentru Heidbreder, termenul de „guvernanță” a fost folosit în științele sociale (subdisciplinele administrație publică, politici publice, relații internaționale, cercetare comparativă) pentru a evidenția cooperarea non-ierarhică, care diferențiază rolurile interne și externe ale statului, așa cum i-au fost atribuite în mod tradițional. Potrivit lui Heidbreder, „guvernanța” cuprinde toate formele de coordonare colectivă intenționate și fiecare acțiune politică care implică actori publici și privați; de asemenea, ea înseamnă și cum să orientezi, dar și cum să îmbunătățești nivelul de răspundere. Astfel, guvernanța s-a preocupat de modul în care sistemul multinivel și non-ierarhic, care implică numeroși actori publici și privați, produce politici publice. În aceeași direcție, Borzel afirma că Uniunea Europeană a conceput un sistem de guvernanță multinivel în care actorii publici și privați, de la nivelurile subnațional, național și supranațional, interacționează cu rețele complexe, pentru a produce rezultate de politici publice. Astfel, înțelegerea instituțiilor politice și a politicilor europene a devenit un subiect de analiză nu doar în domeniul științelor politice, ci și în cel al sociologiei și dreptului.
În analiza sa asupra creșterii calității democratice a procesului decizional al UE, Heidbreder s-a focusat pe trei aspecte: actori, acțiuni și realizări, chiar dacă autoarea consideră că aceste trei dimensiuni nu sunt suficiente pentru a evalua gradul de îmbunătățire a acestui proces. În ceea ce privește “actorii”, scopul a fost de includere a actorilor societății civile în procesul decizional, pentru a îmbunătăți legitimitatea de input și de output a procesului decizional (guvernanța colaborativă). Astfel, opțiunea Comisiei Europene pentru guvernanța prin colaborare are ca scop creșterea legitimității și răspunderii, dar și stabilirea de legături directe între administrația de la Bruxelles și cetățenii UE – prin implicarea cetățenilor în faza de formulare a politicilor; de asemenea, prin metoda deschisă de coordonare, Comisia urmărește monitorizarea programelor naționale de reformă, de vreme ce puterea procesului decizional revine guvernelor naționale. Rolul Consiliului European constă în formularea agendei, a obiectivelor politice largi ale UE, el neavând un rol legislativ formal în procesul decizional cotidian și nefiind implicat în consultări privind inițiative politice specifice. În schimb, Parlamentul European – care reprezintă, alături de Consiliul UE, legiuitorul central al UE – are doar un rol marginal în guvernanța colaborativă a UE, deoarece nu joacă vreun rol în metoda deschisă de coordonare, dar este, însă, principala țintă a grupurilor de interese, care fac lobby pentru anumite rezultate de politici . Heidbreder consideră că, în pofida faptului că este promovată, în mod oficial, participarea partenerilor sociali, a guvernelor locale și a societății civile, participarea lor depinde, în mare măsură, de tradițiile naționale și de structurile politice din statele membre.
Cât privește „acțiunile”, includerea actorilor non-statali este o condiție necesară pentru eficacitatea sistemului și, prin urmare, se așteaptă să îmbunătățească calitatea legitimității UE (un exemplu în acest sens sunt consultările cetățenești ale Comisiei Europene). Referitor la „realizări”, Magnette susținea că formele de guvernanță colaborativă pot promova răspunderea prin intermediul deschiderii, transparenței, consultării, comunicării și a altor instrumente, dar, în același timp, această concepție privind guvernanța nu încurajează, ea în sine, cetățenii ca să devină activi, deoarece procesul decizional rămâne unul complex, el fiind complicat și de practicile guvernanței. În ceea ce privește îmbunătățirea rezultatelor de politici prin intermediul consultărilor publice, Lindgren și Persson susțin efectele pozitive ale acestora asupra legitimității rezultatelor, prin creșterea legitimității de input.
Conceptul de guvernanță multinivel (întâlnit și sub denumiri alternative, precum: “guvernanță policentrică”, „guvernanță pe mai multe niveluri”, etc.) a apărut și în contextul studiilor de integrare europeană, pentru a descrie difuziunea tot mai mare a puterii spre nivelul supranațional – cel al UE, și spre cel subnațional – al guvernării regionale și locale.
Astfel, un alt subiect care a reținut atenția diferiților autori a fost cel al integrării democratice. James Tully afirma că aceasta este definită prin faptul că membrii individuali și colectivi, care sunt integrați în UE, trebuie să aibă un cuvânt democratic eficient cu privire la normele de integrare ai căror subiecți sunt, iar normele de integrare trebuie să fie „deschise” față de negocierea democratică a celor care îi sunt subiecți. Intrarea în negocieri a acestor „subiecți” presupune încurajarea lor în a participa, direct sau indirect (prin reprezentanți care, la rândul lor, trebuie să fie responsabili față de cei pe care îi reprezintă). Astfel, legitimitatea și eficiența normelor de integrare e dată tocmai de posibilitatea contestării directe a normelor, de punerea lor sub semnul întrebării, de negocierea modificărilor sau reafirmarea normelor existente, de implementarea și experimentarea normelor existente, de acționarea în concordanță cu ele și de testarea lor. Tully consideră că acesta este sensul tradițional al democrației – „guvernarea poporului de către popor”, dar și sensul tradițional al cetățeniei democratice, acela de a avea un cuvânt participativ asupra legilor ai căror subiecți sunt.
Unii autori s-au întrebat care dintre orientările privind integrarea europeană va prevala în sec. XXI: cea restrictivă sau cea deschisă. Abordarea restrictivă presupune limitarea unor aspecte ale negocierii democratice: ea are lor doar în cadrul instituțiilor oficiale ale sferei publice, pe baza unui set prestabilit de proceduri – răspunsul la o normă propusă fiind, de obicei, „da” sau „nu”; iar modul în care o normă va arăta la finalul negocierilor este făcut cunoscut încă de la început. Pe de altă parte, orientarea deschisă de integrare democratică presupune ca negocierea democratică a normelor de integrare are loc nu doar în cadrul oficial al sferei publice tradiționale, ci oricând indivizii, grupurile, etc. din UE se ridică împotriva unei norme de integrare pe care o consideră injustă; procedurile de negociere trebuie să fie, de asemenea, deschise pentru diferite interpretări, să fie puse sub semnul întrebării și modificării de către cei care sunt vizați de ele; iar forma pe care norma o va lua nu poate fi impusă, în prealabil. Împărtășim opinia autorului care consideră că instituțiile, procedurile și normele de integrare trebuie să fie deschise experimentării și negocierii democratice și libere, cu cei care sunt vizați de ele. Potrivit lui Tully, practicile de integrare culturală, economică și de politică externă ar putea reprezenta o sursă reală de integrare eficientă și legitimă, iar crearea de rețele democratice de negociere cu demoi, la diferite niveluri, va spori democrația în UE.
Analizând criteriile guvernanței UE, Rose afirma că acestea sunt criteriile de la Copenhaga (1993), ele acoperind dimensiuni distincte ale guvernanței. Criterii politice și cele care vizează capacitatea statului de a-și asuma obligațiile de stat membru, care decurg din dreptul și politicile UE, urmăresc: angajamentul față de democrație – este o condiție în aprecierea, de către UE, a aplicării unui stat pentru calitatea de membru; aderarea la supremația legii – este fundamentală pentru democrație și guvernanță; respectarea drepturilor omului și ale minorităților; eficiența administrativă – e importantă pentru utilizarea fondurilor UE, implementarea regulamentelor și directivelor UE; acceptarea acquis-ului comunitar; capacitatea administrativă a guvernelor de a implementa acquis-ul (deoarece ele sunt cele care administrează directivele și regulamentele). Criteriile economice presupun existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE. Identificarea cetățenilor cu UE, deși este o preocupare pentru mulți politologi, nu reprezintă un criteriu pentru admiterea în UE, la fel cum nici cultura politică democratică a cetățenilor unei țări nu reprezintă o cerință pentru aplicația la calitatea de membru UE. Astfel, decizia UE privind admiterea unui stat nu este în funcție de cât se simt de europeni cetățenii acelei țări, sau de cât exprimă valorile democrației liberale, ci este în funcție de gradul de îndeplinire a standardelor UE de către țara aplicantă.
Auberger și Iszkowski consideră că discutarea calității democratice a Uniunii Europene depinde de descrierea adecvată a sistemului său politic. De-a lungul timpului, și în special în ultimele decenii, Uniunea Europeană a fost caracterizată, așa cum am menționat anterior, drept: o confederație; un suprastat; un suprastat cu anumite caracteristici consociaționale; un ansamblu de regimuri politice; un sistem politic sui generis fără precedent și cu propria sa raționalitate. Indiferent de abordare, Auberger și Iszkowski sunt de acord că Uniunea Europeană reprezintă un sistem politic unic, diferit de orice organizație internațională, federație sau stat unitar. Astfel, alocarea diferențiată a competențelor privind politicile la nivel european e reflectată de structurile și procesele legislative ale UE; la rândul lor, acestea pot fi caracterizate prin natura lor policentrică – integrează diferitele niveluri teritoriale și implică actori publici și privați; iar structura nivelurilor, actorilor și a procedurilor decizionale variază în funcție de politica publică analizată (“geometrie variabilă”). Această conceptualizare a UE, este considerată, și de către Auberger și Iszkowski, că provoacă teoria democrației, în măsura în care democrația este legată, din punct de vedere a dezvoltării istorice și a formulării și justificării sale, de statul – națiune, iar structura UE face ca orice evaluare democratică să fie dificilă. Afirmația că UE suferă de o criză de legitimitate depinde, însă, de care dintre trăsăturile sistemului politic european sunt accentuate.
În timp ce Majone considera că UE nu are nevoie de mai multă democratizare, în termeni de creștere a participării populare, ci doar de o monitorizare mai eficientă a acțiunilor Comisiei Europene din partea tribunalelor, a avocaților și a publicului larg, Scharpf afirma că orice politică participativă nu este aplicabilă la nivel european, iar politicile europene pot fi considerate legitime numai în ceea ce privește acceptarea lor empirică și, prin urmare, calitatea rezultatului politic și nu participarea politică justifică legitimitatea democratică europeană. Obiecțiile celor doi autori menționați față democrația UE i-au determinat pe Auberger și Iszkowski să afirme, în opoziție, că o anumită politică este legitimă doar dacă este în conformitate cu preferințele și interesele cetățenilor. Diferitele critici la adresa concepțiilor lui Majone și Scharpf au vizat, astfel, și faptul că, fără participare politică (input), nu se poate afla care politici sunt în conformitate cu „interesul public” (output), iar legitimitatea de output (rezultat) se bazează pe calitatea epistemică a procesului decizional, care poate fi realizată doar prin participare politică. Potrivit lui Moravcsik, Uniunea Europeană nu are caracteristicile unui stat – națiune, prin urmare nu poate fi analizată potrivit unor standarde pe care nici statele – națiune nu le îndeplinesc. De asemenea, practicile și mecanismele instituționalizate de participare și de responsabilitate politică par să fie supraestimate datorită faptului că UE „nu are nici măcar forme modeste de competiție politică și nici mecanisme instituționalizate de contestare a deciziilor politice de către cetățeni”.
În cercetările privind Uniunea Europeană, două teorii sunt, de asemenea, relevante: democrația liberală și democrația deliberativă. Conform liberalismului, procesul decizional se bazează pe legislaturi reprezentative (parlamente); politicile sunt puse în aplicare de către guverne – care depind de controlul parlamentar; mijloacele de influențare a procesului decizional nu se limitează doar la vot, ci si la evaluarea constantă a acțiunilor guvernului; cetățenii au puterea practică de a schimba anumite politici sau guverne – prin alegeri, dar și prin presiunea opiniei publice; cetățenii se pot implica în activitatea politică și succesul lor depinde de susținerea celorlalți cetățeni. Abordarea liberală se bazează, astfel, pe preferințele indivizilor (care sunt numărate, acumulate și agregate) și se axează pe protejarea drepturilor fundamentale împotriva arbitrariului și a intervenției nejustificate a statului. Democrația liberală presupune, astfel, o agregare incluzivă a preferințelor individuale, care rezultă din conceptul de legitimitate bazat pe libertatea individuală, în timp ce politica liberală se fundamentează pe proceduri care garantează egalitatea formală a acestor preferințe individuale, dar și accesul lor egal la forurile politice. O condiție pentru formarea preferințelor și permiterea controlului public este îndeplinirea, de către instituțiile publice, a cerințelor de bază în ceea ce privește transparența.
În ceea ce privește democrația deliberativă, în centrul său se află faptul că toate preferințele sunt formate și modelate în cadrul proceselor politice deliberative; acest proces modelează identitatea și interesele cetățenilor în moduri care contribuie la formarea unei concepții publice privind binele public. Procesul decizional trebuie să fie încorporat într-un raționament public – înțeles ca un proces de comunicare, care se bazează pe recunoașterea reciprocă, a tuturor cetățenilor, ca fiind liberi și egali; prin urmare, doar acele norme, reguli sau decizii care rezultă dintr-o argumentare bazată pe rațiune, între cetățeni, sunt acceptate ca fiind legitime. Participarea are un rol epistemic constitutiv în teoria deliberativă; chiar dacă participarea nu cuprinde implicarea, individuală, a fiecărui cetățean în procesul decizional, autoritatea politică (sistem politic, formă de guvernare) este legitimă dacă deciziile sale reflectă dispozițiile (valori, interese, norme, cunoștințe) ale părților constitutive ale societății, într-un mod în care rațiunea pentru aceste decizii se întâlnește cu consimțământul neconstrâns al tuturor celor vizați.
Aplicarea celor două teorii la nivelul Uniunii Europene poate fi realizată astfel: prin prisma liberalismului, accentul trebuie pus pe structurile instituționale ale UE, iar afirmațiile privind legitimitatea UE se bazează pe incluziunea actuală a participării și a egalității în ceea ce privește procesul de influențare prin diferite canale și moduri (de exemplu, rolul Parlamentului European, influența parlamentelor naționale, controlul executivelor naționale și europene). Din perspectiva democrației deliberative, comitologia este un exemplu de proces deliberativ, deoarece ea nu se bazează pe un singur izvor de drept (cel european), ci vizează și legile naționale ale statelor membre; astfel, ea reflectă natura orizontală a relației dintre legislația europeană și cea națională, socială și politică. Auberger și Iszkowski accentuează faptul că cercetarea empirică asupra calității deliberative a proceselor politice europene nu trebuie să se concentreze exclusiv pe aspectele formale, ci și pe calitatea procesului comunicațional.
Rose consideră că esența guvernanței vizează modul în care instituțiile statului relaționează unele cu altele și cu subiecții lor; guvernanța este, astfel, un concept mai larg decât democrația – care descrie doar un anumit tip de relație dintre stat și cetățeni.
Tsakatika consideră că UE eșuează în ceea ce privește testele democratice – cheie, rezultate din agregarea intereselor, potrivit teoriilor deliberative ale democrației. UE este o rețea complexă de practici ale guvernanței, iar deficitul său democratic este intrinsec. Acest lucru îl determină pe Tsakatika să afirme că nu practicile „bunei guvernări” (definită prin obiectivele Cărții Albe a Guvernanței Europene, care urmărea creșterea exercitării legitime a guvernanței UE) trebuie consolidate, ci constituționalizarea și politizarea ar putea reprezenta căile alternative pentru prăpastia democratică din cadrul UE. În ceea ce privește constituționalizarea, Tratatul de la Lisabona a urmărit să abordeze chestiunea simplificării și clarificării rolurilor în structurile de guvernanță ale UE, cu privire la sarcinile instituțiilor europene, alocarea mai clară a competențelor, nivelurile europene și naționale de guvernare în diferite arii de politici; simplicarea procedurilor decizionale și a instrumentelor legislative. Scopul acestor modificări a fost acela de a face procesul decizional european mai transparent, mai responsabil și mai inteligibil pentru alegătorii europeni. Cât privește politizarea, aceasta vizează politicul care implică cetățeni activi.
Referitor la depășirea deficitului democratic, un curent de opinie, la nivelul specialiștilor, a fost acela că acesta ține de obținerea unui acord cu privire la o constituție democratică, de întărirea rolului Parlamentului European, de controlul Comisiei Europene, de transparența Consiliului UE, de implicarea parlamentelor naționale în procesul decizional european (unele dintre acestea fiind realizate prin Tratatul de la Lisabona, așa cum vom arăta în capitolele următoare). Un alt curent de opinie este acela că UE nu poate fi democratică deoarece îi lipsesc precondițiile democratice esențiale: nu există un demos european; UE nu este un stat suveran – ci o uniune de state suverane ale cărei părți componente sunt singurele entități care au legitimitatea de a face și pune în aplicare deciziile democratice. Opiniile mai multor autori este că UE nu este nici un stat, nici o organizație internațională, ci o entitate politică sui generis. Eriksen și Fossum au propus ca evaluarea UE, dintr-un punct de vedere democratic, ar trebui să implice reguli democratice ne-statiste. Și Tsakatika susține același lucru, el spunând că trebuie revizuite teoriile democratice pentru a pune bazele unor noi teste democratice care să fie potrivite pentru evaluarea tipului de entitate care este UE. El vede UE ca o rețea de practici de guvernanță complexe, iar faptul că UE se confruntă cu un deficit democratic se datorează faptului că este un sistem de guvernanță și, astfel, e explicabilă căderea sa la testul democratic. Tsakatika consideră că, pentru abordarea deficitului democratic e necesară schimbarea construcției guvernanței UE, prin dezvoltarea graduală a practicilor de contestare politică.
Caracterul complex al guvernanței europene face ca funcțiile guvernării să nu reprezinte un exercițiu de sus în jos, ci o împărțire a puterii în contextul unor modele complexe de interacțiune multi-direcțională între diferiți actori, publici și privați, care acționează la nivel subnațional, național, transnațional și supranațional și în care statul nu e decât unul dintre jucători. Fiindcă statul participă doar ca un actor, printre alții, responsabilitatea pentru rezultatele guvernanței e împărțită cu alți actori a căror legitimitate de a exercita funcțiile guvernanței depinde de rezultatele pe care ei au capacitatea să le obțină; astfel, eficiența devine o preocupare importantă pentru guvernanță. Toate aceste caracteristici îl determină pe Tsakatika să vadă în guvernanța europeană o practică complexă orientată spre expertiză, consens și eficiență.
Pe parcursul integrării europene, practicile guvernanței s-au multiplicat și diversificat, ca răspuns la diferitele nevoi ale politicilor europene, la creșterea volumului de muncă, la proliferarea actorilor și la extinderile succesive.
Teoriile contemporane privind democrația atribuie, așadar, o mai mare importanță auto-guvernării colective, deși există diferențe de opinie cu privire la definirea acestui lucru. Astfel, teoriile care conceptualizează democrația drept un mecanism de agregare a intereselor, afirmă că auto-guvernarea se manifestă, în principal, prin alegeri competitive și constă în puterea cetățenilor de a-i pedepsi pe aceia a căror performanță a fost inadecvată. Pentru ei, creșterea complexității guvernanței face ca identificarea responsabilității și răspunderea să fie dificile; susținătorii guvernanței cred, însă, că practicile guvernanței vor asigura o mai mare răspundere decât mecanismele de răspundere ale guvernării tradiționale. Așa cum am arătat și în rândurile de mai sus, teoriile democrației deliberative consideră decizia democratică drept adoptarea soluțiilor pe care majoritatea le acceptă, soluții care rezultă dintr-un proces de deliberare publică corectă și egală. Pentru reprezentanții acestei teorii, auto-guvernarea reprezintă puterea generată prin comunicarea rezultată din sfere publice independente, care e filtrată prin intermediul instituțiilor reprezentative, în scopul exercitării influenței asupra deciziilor de politici publice. Pe de altă parte, teoriile agnostice consideră practica democratică drept o competiție deschisă între diferite grupuri de cetățeni activi care susțin diferite valori și exprimă diferite identități.
Decker analizează democrația europeană prin intermediul modurilor combinate de operare ale integrării: cel interguvernamental (UE este un sistem de negociere între state egale, ale căror interese sunt reprezentate de statele lor) și cel supranațional (vizează interesul funcțional, care e adus în procesul decizional de către instituțiile europene). În acest context, Decker abordează problema legitimității care, în opinia sa, trebuie să se găsească acolo unde au loc procesele decizionale, și anume în instituțiile europene. Și acesta fiindcă democrația implică ca cetățenii să aibă oportunitatea de a influența deciziile politice într-un mod relevant.
Analiza lui Decker privind cerințele minime pentru un sistem democratic a evidențiat faptul că, la nivel european, acestea nu sunt îndeplinite. La nivel național, ele presupun ca guvernul (conducerea politică) să fie autorizat de cetățeni, deciziile luate de guvern să fie reprezentative – adică să corespundă intereselor cetățenilor, și conducerea politică să fie răspunzătoare în fața cetățenilor, care au ultimul cuvânt cu privire la modul în care o țară este guvernată. În acest sens, legitimitatea sistemelor politice naționale este afectată de procentul scăzut de participare a cetățenilor la alegeri.
În ceea ce privește legitimitatea, aceasta este definită drept o motivație particulară pentru acceptarea unei guvernări politice și își are rădăcinile în afilierea cetățenilor la un set de valori fundamentale și la realizarea lor structurală în cadrul drepturilor, instituțiilor și proceselor statului. Referindu-se la legitimitatea supranațională, Hurrelmann și DeBardeleben cred că aceasta trebuie să reprezinte caracterul multinivel al UE, precum și interacțiunea dintre politica națională și cea supranațională. În timp ce în dezbaterea privind integrarea europeană s-a recunoscut faptul că standardele naționale ale legitimității democratice sunt dificil de aplicat, datorită faptului că UE nu întrunește condițiile prealabile ale unei democrații cu drepturi egale (un spațiu comunicațional și o identitate împărtășită care să genereze suficientă solidaritate, astfel încât cetățenii să accepte regula majorității), Hurrelmann și DeBardeleben au propus mutarea accentului dinspre precondițiile democrației UE spre precondițiile legitimității UE; astfel, ei propun ca, la nivelul UE, legitimitatea să fie văzută doar ca unul dintre stimulenții acceptării guvernării politice, accentul fiind pus pe justificarea normativă, bazată pe congruența dintre valorile societale și realizarea lor structurală. De asemenea, Bellamy afirma că procesul decizional legitim dincolo de statul-națiune nu trebuie să submineze procesul decizional legitim din cadrul statului.
Analiza relației dintre legitimitate și democrație a fost abordată de Lord și Magnette prin prisma a patru “vectori de legitimare” ai guvernanței europene: legimitatea indirectă (este legitimitatea transferată de la nivel național la instituțiile UE); legitimitatea parlamentară (vizează funcțiile de influențare și de control ale parlamentelor naționale și ale Parlamentului European – în procesul decizional european); legitimitatea tehnocratică (e evaluată prin capacitatea instituțiilor UE de a rezolva, într-un mod eficient și eficace, probleme complexe și dificile din punct de vedere tehnic, în interesul cetățenilor); și legitimitatea procedurală (rezultă din procesul decizional, și anume din modul în care actorii sau instituțiile se coordonează pentru a lua decizii colective). Bellamy și Castiglione a realizat o diferență între dimensiunea „internă” și cea „externă” a legitimității; dacă cea „internă” reflectă relații bazate pe norme, între indivizii din instituțiile politice și instituțiile care le guvernează viețile, cea „externă” se referă la justificarea acestor instituții și la congruența lor cu anumite norme formale. Føllesdal a identificat patru concepții de bază ale legitimității politice (legalitate, respectare, rezolvarea problemelor, justificare), patru mecanisme instituționale (participare, guvernare democratică, consimțământ, rezultate) și șase obiecte ale legitimității politice (decizii politice, autorități, instituții publice, regim, principii ale regimului și comunitate politică).
Din punctul de vedere al lui Wimmel, există trei „concepte” privind legitimitatea politică în UE: legalitatea, acceptarea și justificarea. În ceea ce privește legalitatea, cele două dimensiuni ale sale sunt: compatibilitatea dreptului primar al UE cu dreptul constituțional național și acceptarea formală a dreptului în procesul decizional din cadrul și între instituțiile UE. Acceptarea se referă la faptul că legitimitatea unui sistem politic sau a unei decizii depinde de sprijinul de facto al cetățenilor, care poate fi măsurat – empiric – prin intermediul sondajelor. Conceptul de justificare se referă la faptul că guvernanța UE suferă de un deficit al legitimității politice, un motiv fiind acela că oportunitățile cetățenilor de a participa în procesul decizional european nu sunt suficiente.
În analiza sa, Wimmel numește trei „obiecte” pentru care este evaluată legitimitatea politică: sistemul politic al UE, instituțiile UE (vizează evaluarea individuală a instituțiilor politice, de la nivel național sau european) și deciziile politice ale UE. Obiectul cel mai des evaluat este sistemul politic al UE, ca întreg, și anume interacțiunea dintre instituțiile UE și oportunitățile pentru cetățeni de a participa în procesul decizional al UE. Sunt posibile, însă, și corelații empirice între cele trei “obiecte”, și anume posibilele deficite de legitimitate ale unor decizii specifice, în anumite arii de politici, pot fi atribuite unor anumite procese decizionale, în anumite instituții ale UE, sau întregului sistem politic al UE.
Importante pentru demersul nostru sunt și cele trei „variabile” ale legitimității, analizate de Wimmel: participarea (input-ul), procesul (procesul decizional instituțional) și rezultatele (output-ul). „Participarea” vizează oportunitățile, directe sau indirecte, ale cetățenilor de a influența politicile sau posibilitățile de a participa activ la procesul decizional. Ea se referă la principiile civile și socio-culturale ale politicii democratice și acoperă prima fază a procesului politic în ceea ce privește formularea politicilor de către reprezentanții aleși; de asemenea, ea include și gradul în care cetățenii pot participa la procesul decizional – prin intermediul alegerilor, gradul în care au internalizat o identitate colectivă sau măsura în care iau parte la procesul decizional prin mijloace democratice directe. Posibilele aspecte care pot fi avute în vedere sunt, de exemplu: sfera publică europeană, includerea societății civile în politicile UE. „Procesul” se referă la etapa următoare epuizării, de către cetățeni, a oportunităților directe și indirecte de participare, și a delegării preferințelor, când lobby-știi intră în scenă, negociază și decid, în cadrul unor aranjamente complexe de proceduri instituționale. Variabila “proces” este dependentă de mecanismele procedurale ale procesului decizional din sistemul multinivel european, atât vertical, cât și orizontal. Posibilele aspecte care pot fi avute în vedere sunt, de exemplu: gradul în care parlamentele naționale ar trebui mai bine integrate în procesul legislativ, în ce măsură transparența în procesul decizional și accesul la informații joacă un rol, sau în ce măsură deliberările argumentative în comisii și comitete pot crește legitimitatea democratică a guvernanței europene. Variabila „rezultatele” se referă la calitatea rezultatelor obținute prin procesul politic; astfel, procesul decizional al UE poate și trebuie să fie legitimat prin intermediul rezultatelor sale.
Referitor la „standardele” legitimității, Lord afirma că, cu cât e mai înalt standardul democratic, cu atât e mai mare deficitul democratic al UE. Un exemplu ar fi cel al statelor – națiune democratice contemporane; astfel, odată cu dezvoltarea sistemului de guvernanță al UE, s-a pus problema dacă, și în ce măsură, democrațiile existente pot sau ar trebui considerate drept repere normative sau idealuri pentru modul de construire a organizațiilor internaționale.
Curtin et al. au abordat aspectul răspunderii în cadrul guvernanței europene. Dacă în sistemele democratice naționale, răspunderea e strâns legată de reprezentarea electorală, iar instituțiile și autoritățile publice ar trebui să răspundă în fața publicului, pentru modul în care și-au exercitat mandatul, la nivelurile existente dincolo de statul – națiune (transnațional, supranațional, internațional și global), poate fi remarcat un deficit de răspundere democratică. Guvernanța multinivel surprinde diferitele niveluri și interacțiuni implicate în procesul decizional din cadrul și dincolo de nivelul statului-națiune, în care, însă, actorii politici și administrativi acționează la toate aceste niveluri. Curtin et al. cred că, prin accentul pus pe diferitele niveluri, abordarea multinivel ar putea crea ideea unei ierarhii și a unei verticalități care ar ajunge să nu fie reflectate în practicile guvernanței.
În cadrul guvernanței multinivel a UE, Curtin et al. au identificat trei niveluri diferite de provocări politice: nivelul sistemului politic al UE; sistemul politic național al fiecărui stat membru; și interacțiunile complexe dintre cele două niveluri menționate. Autorii consideră că nu există o singură soluție pentru provocarea democratică a Europei, care să se aplice tuturor acestor niveluri, deoarece democrațiile naționale sunt diferite și au fost afectate în mod diferit de procesele de integrare europeană.
În guvernarea democratică, „deschiderea” reprezintă o piatră de temelie, dar și baza pentru o cetățenie activă și, din acest motiv, ea este evidențiată în teoriile democrației participative. Datorită naturii complexe a puterilor executive și legislative ale UE, fără precedent în altă organizație internațională, chestiunea „deschiderii” este foarte importantă. De-a lungul evoluției construcției europene, chestiunea „deschiderii” și a transparenței în UE au fost, în mare măsură, de natură normativă și legislativă. Conceptul guvernării democratice „deschise” e văzut a compensa faptul că anumiți actori de la nivel executiv (și, în special, Comisia Europeană), nu beneficiază de o răspundere directă sau democratică. Astfel răspunderea democratică în UE este limitată, iar deficitul de răspundere este o componentă a deficitului democratic.
În practica guvernamentală, „deschiderea” este o condiție necesară pentru răspundere, dar nu este o condiție suficientă, deoarece răspunderea are nevoie și de un proces de politizare cu privire la ceea ce fac și ceea ce nu fac organismele guvernamentale. Prin urmare, abia după pasul asigurării vizibilității activității guvernamentale pentru public, se poate aștepta ca publicul să tragă la răspundere organismele guvernamentale. Vivien Schmidt considera că problema constă în faptul că, la nivelul UE, avem „politici fără politică” prin faptul că există un sistem decizional care este puțin responsiv în ceea ce privește alegerile, partidele și procedurile convenționale ale democrației populare și, în același timp, UE este, din punct de vedere instituțional, parte a sistemelor politice naționale ale statelor membre și, în acestea, găsim condițiile pentru o democrație electorală. Acest lucru implică un deficit de răspundere democratică la nivelul statului – națiune, care este favorizat atât de Europenizare, cât și de de-etatizare.
Majone consideră că, la nivelul opiniei publice, există un grad de conștientizare mai mare decât în trecut, cu privire la consecințele integrării asupra vieții cetățenilor, dar și o mai mare dorință populară de a contesta proiectele de integrare europeană; de asemenea, modul în care cetățenii și elitele evaluează beneficiile integrării sunt diferite, iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât competențele supranaționale s-au extins. Prin urmare, partea constitutivă a deficitului de răspundere constă în faptul că lipsește un mecanism explicit și eficient de sancționare (a membrilor Comisiei Europene, ai Consiliului UE și ai Parlamentului European), din partea populației, dacă aceasta este nemulțumită. Kohler – Koch afirma că, în același timp, în UE se înregistrează o evoluție spre un fel de democrație „de monitorizare”, în care autoritățile publice nu pot ignora reacțiile publice ale referendumurilor sau presiunea societății civile și a grupurilor de advocacy. Curtin et al. pledează nu doar pentru introducerea a unei mai mari transparențe și deschideri, ci și pentru creșterea responsivității procesului de guvernanță, pentru ca acesta să-și păstreze legitimitatea.
În timp ce Bovens a realizat distincția între răspunderea ca virtute (ansamblul de standarde pentru evaluarea comportamentului actorilor publici) și răspunderea ca mecanism (relația instituțională prin care un actor poate fi tras la răspundere de către un for), Papadopoulos – analizând relația dintre răspundere și guvernanța multinivel – afirmă că guvernanța multinivel este caracterizată de mai multă răspundere, dar de mai puțină democrație.
Modelul guvernanței compuse din cei trei P” – polity (stat), politics (politică) și policies (politici) – este abordat și de Schobben, cărora autorul le adaugă două domenii – societatea și economia. După realizarea delimitării conceptuale între conceptele de guvernare și cel de guvernanță, Schobben a sintetizat analiza guvernanței europene prin prisma mai multor disciplice: abordarea economică, abordarea juridică, abordarea specifică domeniului științelor politice și abordarea sociologică.
Potrivit abordării juridice, accentul cade pe statul – națiune și pe rolul său în cadrul UE, pe suveranitate (puterea de legiferare este conferită prin dreptul constituțional), pe legitimitate (asemeni lui MacCormick, Schobben afirmă că problema UE este că nu are un demos, iar acolo unde nu este demos, „nu este nici democrație și nici națiune”; prin urmare, nu există o națiune europeană, un stat european, o suveranitate europeană și nici o legitimitate reală în ceea ce privește deciziile UE), dar și pe subsidiaritate (principiu care este considerat a consolida suveranitatea statelor și are implicații în ceea ce privește nivelurile de guvernare de jos, în sensul că favorizează descentralizarea). MacCormick propunea, pentru ca UE să devină o „comunitate democratică sănătoasă”, patru forme ale subsidiarității: subsidiaritatea piețelor, subsidiaritatea comună (“o gamă bogată și variată” de instituții care să aparțină la fel de mult societății civile, ca și statului, și în care să fie realizată dezvoltarea individuală), subsidiaritatea legislativă rațională (identificarea de forme colective de luare a deciziilor care să fie eficiente în ceea ce privește formarea unei voințe raționale și durabile, care să-și găsească expresia în norme generale și durabile), subsidiaritatea cuprinzătoare (și anume, la cel mai cuprinzător nivel de deliberare).
Din perspectiva relațiilor internaționale, autorii interguvernamentaliști – precum Jachtenfuchs – afirmă că UE va rămâne o organizație interguvernamentală; autorii neofuncționaliști consideră că transferul competențelor și puterilor dinspre statul-națiune spre UE va avea loc într-un mod gradual, ei previzionând o erodare treptată a statalității; pe când cei federaliști cred că rezultatul final va fi cel al unui stat federal. Din perspectiva științelor politice, o viziune este cea a guvernanței multinivel, care cuprinde: legături orizontale și verticale între actorii sub-statali, statali și non-guvernamentali; competențe decizionale partajate între actorii de la diferite niveluri. O altă viziune este cea a rețelelor de politici; astfel, UE este un sistem de guvernanță multinivel (supranațional, național, subnațional) și pluri-actori (privați și publici), care cuprinde rețele complexe pentru producerea de rezultate de politici. Abordările relațiilor internaționale și a științelor politice converg, astfel, tot mai mult în a vedea UE drept o structură de guvernanță multinivel.
Abordarea sociologică a guvernanței europene se axează pe concepte precum: identitate, cetățenie, cultură și comunitate. Astfel, câteva dintre perspectivele reprezentanților acestui domeniu, asupra guvernanței, sunt: există o legătură dintre nivelul de civism al unei comunități și performanțele sale instituționale și politice; viața asociațională e importantă pentru civism și angajamentul civic care, la rândul lor, sunt importante pentru existența unui stat și a unei economii sănătoase; oamenii pot să devină cetățeni europeni așa cum au învățat să devină cetățeni naționali; în cadrul guvernanței multinivel, rolul cetățenilor e diferit, în funcție de nivelul sau aria de acțiune (un cetățean poate fi cetățean în sens tradițional, dar el poate fi, în același timp, și un cetățean regional, european, global). Pentru Schobben, cetățenia înseamnă o cetățenie multiplă, în care civismul joacă un rol mai mare decât a făcut-o etnicitatea în statul-națiune, iar acest lucru este în concordanță cu diferitele dimensiuni ale principiului subsidiarității.
Cheneval et al. au folosit termenul de „demoi-crație” pentru a surprinde caracterul dual al UE – ca și comunitate de state și indivizi, într-un sistem politic supranațional comun. Prin „demoi-crație” se înțelege o comunitate politică cu multipli demoi, recunoscându-se, astfel, faptul că UE s-a dezvoltat pe baza unor demoi constituite, în principal, național. Astfel, termenul se referă la “o Uniune a popoarelor – atât ca state, cât și ca cetățeni – care guvernează împreună, dar nu ca unul”. Cheneval et al. consideră că ordine politică demoi-cratică pune bazele unui echilibru care are două dimensiuni: una verticală / multinivel – și anume interacțiunea între nivelul UE și instituțiile legislative, executive și judecătorești naționale; și una orizontală / multicentrică – definită prin echilibrul dintre un set de valori comune, care asigură egalitatea drepturilor transnaționale ale indivizilor și respectul pentru diversitatea demoi – ului. Demoi-crația verticală sau multinivel este caracterizată de anumite elemente definitorii: natura integrării (integrarea realizată prin intermediul legislației UE comune); principii (principiul reprezentării egale și al drepturilor legislative pentru cetățeni); transferul autorității (vertical, supranațional); interacțiune (de-a lungul nivelurilor); actorii principali (legiuitorii, actorii reprezentativi); obiectiv (orientat spre rezultat). Caracteristicile demoi-crația orizontale / multicentrice sunt următoarele: natura integrării (integrarea realizată prin coordonarea politicilor naționale – metoda deschisă de coordonare); principii (principiul recunoașterii reciproce); transferul autorității (nediscriminare); interacțiune (orizontală, transnațională); actorii principali (regulatori, actori executivi); obiectiv (orientat spre proces – coordonarea politicilor naționale). Dintr-o perspectivă structurală, demoi-crația are trei dimensiuni: distribuția autorității formale, competențe în ceea ce privește politicile și configurația demos-ului, la diferite niveluri de guvernare.
Dacă democrația este definită de existența unui singur popor, a unei singure puteri constitutive și a mai multor autorități constituite (legislative, executive, etc.), demoi-crația are mai multe puteri constitutive și câteva autorități constituite. Nicolaïdis spunea că demoi-crația reprezintă „a treia cale”, între politica națională și cea internațională. Astfel, UE reprezintă un prim exemplu al unui nivel intermediar. Pe de o parte, UE are organe supranaționale cu competențe independente; o separație a puterilor, la nivel supranațional, care constrânge puterea colectivă a guvernelor statelor membre; competențe exclusive sau dominante, în mai multe arii de politici, și supremația legală a dreptului UE. Pe de altă parte, Cheneval et al. afirmă că guvernanța europeană și-a transformat, treptat, natura, spre o uniune tot mai politică; însă, deși aceasta s-a dezvoltat în ceea ce privește autoritatea formală și competențele privind politicile, în ceea ce privește dezvoltarea unui demos unificat, a rămas în urmă (identitățile colective, sferele publice și structurile politice intermediare au rămas, predominant, naționale). Tocmai această stare „între” este considerată, de către autori, a reprezenta domeniul demoi-crației, iar structura organizatorică a UE – bazată pe tratate – e în concordanță cu principiul constitutiv al demoi-crației.
Cât privește rolul cetățenilor în demoi-crație, diferiți autori menționează orientarea predominant națională a acestora, dar și faptul că acestora le lipsesc premisele cognitive și atitudinale ale cetățeniei demoi-cratice. Potrivit lui Beetz, ideile demoi-crației sunt aproape absente în discursul media al elitelor naționale, acestea preferând ca soluțiile la problemele multiplilor demoi să fie structurate de-a lungul divizării interguvernamentalism – federalism.
În consecință, din perspectiva relațiilor internaționale, Uniunea Europeană poate fi considerată drept transformarea politică dinspre o ordine ierarhică, construită pe stat, spre rețele dinamice, multinivel, adică spre o structură a sistemului internațional dincolo de Westfalia. În această structură, guvernanța multinivel (numită, de unii autori, și “guvernarea fără guvern”) descrie noile modele ale ordinii sociale și politice post-Westfalice. Unii autori, printre care și Zielonka, afirmau faptul că Uniunea Europeană reprezintă prototipul guvernanței post-moderne, multinivel și policentrică, ei identificând și caracteristicile acestei guvernanțe: descentralizarea, flexibilitatea, precum și caracterul deliberativ, informal, incluziv și non-teritorial.
Structura fragmentată și descentralizată a Uniunii Europene, precum și absența unui centru de putere puternic, se consideră că au favorizat dezvoltarea canalelor de acces și prezența unui număr mare de participanți în procesul decizional. Astfel, prezența rețelelor informale de jucători a dus la schimbarea modului în care guvernarea este percepută. Vechiul model de guvernare, de sus în jos, a fost înlocuit, astfel, de un model de guvernanță orientat spre proces, și care e operațional prin intermediul rețelelor decizionale strucurate orizontal. Jachtenfuchs vedea în rețele un mod particular de guvernanță, între ierarhie (definită prin legături rigide între elementele sale constitutive) și anarhie sau piețe (definite prin absența legăturilor), acestea din urmă fiind caracterizate printr-o cuplare slabă a elementelor constitutive. În viziunea sa, rețelele sunt considerate a fi cele mai potrivite pentru structura instituțională a Uniunii Europene, ele fiind, însă, caracteristice pentru aceasta și nu pentru statele membre. Rolul pozitiv, la nivel european, al rețelelor – și anume acela de creștere a eficienței guvernanței, este menționat, însă, în mai multe studii din ultimele două decenii, iar efectele pozitive amintite au vizat atât procesul decizional, cât și actorii implicați în acest proces: rețelele produc reglementări proactive și mai flexibile, cresc calitatea deciziilor politice, întăresc cooperarea și reduc rezistența în procesul de implementare și, nu în ultimul rând, transformă actorii privați și cetățenii din consumatori ai serviciilor publice în co-producători responsabili ai guvernanței publice.
În ceea ce privește relația dintre guvernanță și integrare, unii autori au precizat, în cercetările lor, faptul că analiza guvernanței în Uniunea Europeană nu reprezintă o abordare concurentă la teoria clasică a integrării. Delimitarea viza faptul că, pe când teoria clasică abordează cauzele și efectele dezvoltării Uniunii, analiza guvernanței abordează formele, efectele, problemele și căile de dezvoltare ale guvernanței în UE. Prin urmare, concluzia enunțată este că analiza guvernanței multinivel reprezintă o completare a teoriei clasice a integrării.
Preocupările cercetătorilor, referitor la analiza guvernanței europene, s-au axat, de asemenea și asupra altor aspecte, precum: șansele unei guvernanțe democratice și legitime dincolo de statul-națiune, capacitatea de soluționare a problemelor sistemelor naționale de guvernanță și modul de transformare a lor de către Europenizare, sau conflictul politic rezultat ca urmare a pătrunderii regulilor și reglementărilor sistemelor naționale în sistemul politic european.
Guvernanța multinivel a fost analizată și prin comparație cu arhitectura de guvernanță și programele de politici publice. Pe un continuum al gradului de abstractizare, arhitectura de guvernanță este considerată a se situa la un nivel mediu de abstractizare, în timp ce guvernanța multinivel se află la cel mai înalt nivel. În articolul său, Sartori a identificat elementele definitorii ale guvernanței multinivel: vizarea de probleme generice și neschimbătoare, asociate cu valorile centrale ale respectivei organizații internaționale, precum și urmărirea de obiective largi și implicite și distribuția autoritară a procesului decizional pe diferitele niveluri teritoriale. Situată la un nivel mediu de abstractizare, arhitectura de guvernanță vizează, la rândul său, probleme complexe într-o perspectivă strategică, holistă și pe termen lung; formulează obiective orientate spre rezultate, care sunt implementate prin intermediul unei combinații de structuri organizaționale noi și vechi, în cadrul organizației internaționale vizate. Programele de politici se găsesc la nivelul cel mai scăzut de abstractizare și se referă la definirea unei probleme într-o singură arie de politică; obiectivele sunt precise și vizează o singură arie de politică; iar structura de implementare este compusă dintr-un amestec de instrumente din cadrul aceleiași arii de politică.
În directă legătură cu deficitul de legitimitate democratică al guvernanței europene, care va fi analizat în sub-capitolul patru, unii autori au analizat și demersurile pe care Uniunea Europeană le face pentru a depăși acest obstacol, abordând noi forme de guvernare. În perioada care a urmat Tratatului de la Maastricht (1992), dar mai ales după publicarea Cărții Albe a Guvernanței Europene, Uniunea Europeană a dezvoltat, pe lângă metoda auto-reglementării (care corespunde modelului asociațional de democrație; standardele sunt stabilite de actori privați în colaborare cu autoritățile naționale și este o metodă non-obligatorie, care nu constrânge statele membre să adopte anumite scopuri specifice sau să aplice metode detaliate de a atinge anumite scopuri; din acest ultim motiv, ea este considerată a fi o metodă ineficientă) sau metoda deschisă de coordonare (corespunde modelului consensual de democrație, și este o metodă prin care Uniunea Europeană diseminează cele mai bune practici și îndeamnă statele membre să le aplice, dar nu există sancțiuni formale; în ceea ce privește performanța sa, metoda deschisă de coordonare se situează la centru), noi tipuri de guvernanță. Noile tipuri de guvernanță sunt considerate a fi specifice unui mix între modelul majoritar și cel consensual de democrație, obiectivul lor fiind acela de a conduce la procese decizionale inovative, mai puțin ierarhizate, fapt care ar lărgi participarea democratică la diferite niveluri. Elementul lor comun este că pun accentul pe participare, voluntarism și inițiativă. Potrivit lui Scott and Trubeck, noile tipuri de guvernanță contribuie, astfel, la: valorizarea formelor de guvernanță participativă, care implică consultarea societății civile; recunoașterea absolută a naturii multinivel a guvernanței UE; recunoașterea faptului că legislația trebuie să se adapteze diversității și subsidiarității; centralitatea deliberării în procesul decizional – atât ca instrument pentru rezolvarea problemelor, cât și ca o formă de legitimare; adoptarea flexibilității și a măsurilor neconstrângătoare în implementare; procese și mecanisme decizionale care favorizează experimentul și producerea de cunoaștere.
Un nou tip de guvernanță este cel numit metoda comunitară. Bellamy și Castiglione au definit această metodă prin intermediul a trei principii care au ca scop reglementarea interacțiunii dintre principalele instituții ale Uniunii Europene: independență, sancțiuni și oferirea de garanții. Independența subliniază prerogativa exclusivă a Comisiei Europene de a iniția propuneri legislative, de a pune în aplicare politici, de a acționa în calitate de gardian al tratatelor și de a reprezenta Uniunea la nivel internațional. Consiliul și Parlamentul au puterea de a sancționa propunerile Comisiei, pe când Curtea de Justiție garantează o balanță între instituții. Dintr-o perspectivă instituțională, Comisia oferă cel mai inovator aspect al acestei structuri de guvernanță, deoarece funcțiile sale birocratice sau executive nu operează în modurile tradiționale. Pe de altă parte, structura guvernanței Uniunii Europene e inovatoare prin comparație cu procesele decizionale din statele membre. Metoda comunitară a păstrat, însă, anumite elemente tradiționale de guvernare (o diviziune ierarhică a competențelor, decizii constrângătoare sau o implementare a regulilor mai mult sau mai puțin strictă și uniformă, pentru cei care le încalcă). Metoda comunitară operează prin introducerea de legislație mai flexibilă și mai puțin constrângătoare, dar și prin includerea în procesul decizional de noi actori instituționali și recurgerea tot mai frecventă la consultarea organizațiilor societății civile. Aceste aspecte sunt considerate a corecta și transforma echilibrul și competențele instituționale, dar asigură și o mai mare implicare a actorilor sub-naționali și naționali în procesul de implementare a politicilor, directivelor și a altor acte normative, fără a schimba principiile de bază ale guvernării tradiționale; este ceea ce Scott and Trubeck numeau „noua, vechea guvernanță”.
Asupra dezvoltării guvernanței europene, un rol important este considerat a-l fi avut și procesele de extindere spre statele Europei Centrale și de Est, din anii 2004 și 2007, deoarece ele au lărgit spațiul public și geografic european, prin “infuzia” de diversitate economică, politică, juridică și culturală. Această extindere a însemnat, pentru Uniunea Europeană, necesitatea de a îmbrățișa moduri de guvernare mai flexibile și mai descentralizate. O dovadă a acestor transformări este tocmai aceea că guvernanța europeană a devenit tot mai non-teritorială, multinivel și cu centre multiple; că e bazată mai mult pe negocierea dintre diferiți actori, decât pe implementarea automată a comenzilor de la centru; că instituțiile UE, statele membre, orașele și regiunile, agenții publici și privați, actorii transnaționali și supranaționali interacționează toți, unii cu alții; competențele decizionale sunt împărtășite de actorii de la diferite niveluri; că Uniunea Europeană se bazează mai degrabă pe o legislație mai puțin constrângătoare (soft law); că respectarea anumitor instrumente legislative e voluntară, sau că există diferite sancțiuni pentru nerespectare; că bunele practici, confruntarea sau persuasiunea sunt utilizate mai mult în unele domenii decât în altele.
Cu toate că guvernanța multinivel se bazează pe auto-reglementare și co-reglementare, acest lucru nu înseamnă libertate totală, ci menținerea unei ordini colective, atingerea unor obiective comune și un proces de guvernare colectivă prin care sunt avute în vedere obiective și ordini. Uniunea Europeană poate acționa, astfel, ca un mediator între diferitele rețele europene și ca un facilitator al comunicării, cooperării și compromisului continue între aceste rețele. Și în această abordare, întrebările care rămân vizează dacă: guvernanța plurilaterală este și democratică, și nu doar eficientă; modul în care va funcționa democrația într-un sistem complicat de aranjamente multinivel și multi-viteze; dacă rețelele europene pot fi mai transparente și mai responsabile; sau dacă preferințele cetățenilor vor fi reflectate în procesul decizional.
Aprecierea faptului că guvernanța plurilaterală dispersează puterea și aduce structurile de guvernare mai aproape de cetățeni, are ca efect creșterea gradului de influențare a cetățenilor, deoarece pentru cetățeni este mai simplu să influențeze o putere care e deconcentrată, divizată și fragmentată. Mai mult, în condițiile în care nu există un centru ierarhic clar identificat, se consideră că abuzul de putere e mai puțin probabil; astfel, guvernanța plurilaterală, cu multiplii actori și cu procesul său de negociere multi rațional, generează mai multă auto-reflecție și deliberare colectivă, decât un sistem ierarhic de guvernare. De asemenea, guvernarea plurilaterală oferă avantaje semnificative și din punct de vedere al responsabilizării. Deși unele rețele complexe scapă controlului democratic, ele sunt, totuși, supuse controlului informal, deoarece diferitele centre își urmăresc unele altora mișcările și fac public abuzul de putere.
Tratatul de la Lisabona este cel care a reprezentat un important pas înainte în consolidarea guvernanței multinivel. Astfel, Tratatul abordează relațiile dintre Uniune și statele membre până la nivel regional și local, ele fiind prezentate sub forma unui set explicit de reguli, pentru ca cetățenii să cunoască responsabilitățile existente la diferite niveluri politice, pentru a exercita un control mai eficient. Sunt reguli care vizează atât obligațiile Uniunii față de statele membre, cât și obligațiile celor din urmă față de Uniune. Tratatul de la Lisabona introduce, în art. 4 al TUE, obligațiile politice ale Uniunii față de statele membre: egalitatea tuturor statelor membre, prevedere care are ca scop înlăturarea temerilor statelor mici și mijlocii cu privire la posibila dominație a statelor mari; respectarea identității naționale, adică a structurilor politice și constituționale, dar și a autonomiei locale și regionale; de a respecta și asista statele membre în îndeplinirea obiectivelor tratatelor. Referitor la obligațiile statelor membre față de Uniune, în conformitate cu principiul cooperării loiale, se prevede obligația statelor de a respecta și asista Uniunea în îndeplinirea misiunilor prevăzute prin tratate.
Referirea explicită la nivelele regionale și locale, realizată pentru prima dată într-un text constitutiv european, reprezintă o recunoaștere și o explicitare a sistemului politic multinivel al Uniunii Europene și a caracterului său federal, a faptului că puterea e partajată între diferitele niveluri decizionale și manageriale. Astfel, pe de o parte se institutie obligativitatea Comisiei de a realiza consultări cu Comitetul Regiunilor atunci când sunt avute în vedere inițiative legislative care pot prezenta interes pentru aceste niveluri de putere; iar, pe de altă parte, este prevăzută posibilitatea participării lor în controlul respectării principiilor subsidiarității și proporționalității. În plus, Comitetul Regiunilor poate, în eventualitatea încălcării acestor principii, șă inițieze o acțiune în fața Curții de Justiție.
În încercarea de a surmonta criticile privind legitimitatea guvernanței europene și deficitul democratic, unii autori apreciază că Tratatul de la Lisabona a urmărit să pună bazele unui modelul politic european bazat pe o dublă legitimitate – a statelor membre (interguvernamental) și a cetățenilor europeni (federal), Uniunea Europeană devenind un model politic federal – interguvernamental. Paradoxal, deși Tratatul elimină cetățenii din definiția Uniunii ca urmare a eșecului înregistrat de Tratatul Constituțional, el susține necesitatea dublei legitimități a sistemului politic și a funcționării Uniunii Europene.
De asemenea, Tratatul explică cetățenilor europeni modelul politic european, un model care este definit de câteva elemente de noutate: gruparea, într-un singur loc, a valorilor (respectarea demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului) și obiectivelor Uniunii Europene; clarificarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre; Titlul referitor la principiile democratice ale Uniunii, între care principiul democrației reprezentative și al celei participative ocupă un loc important, dar și consolidarea rolului parlamentelor naționale. Afirmând acest principiu (art. 10, TUE), Tratatul susține dubla reprezentare: cea a cetățenilor – prin Parlamentul European, și cea a statelor membre – prin Consiliul European și Consiliu. O altă noutate a Tratatului o reprezintă faptul că cetățenii au posibilitatea de a introduce problematica regională pe agenda Uniunii, prin strângerea a un milion de semnături.
Cu toate acestea, unii autori consideră că guvernanța multinivel nu generează o formă superioară de democrație, ci doar prevede existența unor moduri diferite de participare, contestare și responsabilizare și că, în contextul unei Europe lărgite, formele tradiționale ale democrației reprezentative nu sunt atât de eficiente pe cât se pretinde. Cu toate acestea, trebuie admis faptul că guvernanța multinivel combină, însă, practici formale și informale de proces decizional, cu actori diferiți implicați în negocierea politică, care se bucură, fiecare, de diferite forme de legitimitate.
II.2. Procesul decizional european – locul și rolul actorilor de la nivel european, național și sub-național, în acest proces
Integrarea României în Uniunea Europeană a reprezentat aderarea la un ansamblu suprastatal, european, de politici publice. Și anume, la un sistem de guvernanță europeană, caracterizat printr-un proces decizional specific, printr-o interacțiune distinctă între diferiți actori, printr-o interconectare între democrație și capitalism, dar și printr-un sistem de politici publice europene care influențează viața fiecărui cetățean european.
Însă, înaintea abordării procesului decizional european, a modului de formulare a politicilor publice europene, precum și a actorilor implicați în acest procese, ne vom opri asupra analizării conceptului de Europenizare.
În ceea ce privește acest concept, cercetării nu au căzut, încă, la un acord asupra formulării unei teorii elaborate privind Europenizarea. Astfel, unii autori consideră că Europenizarea nu reprezintă doar transferul de jure al suveranității la nivel european, ci și apariția și dezvoltarea, la nivel european, a unor structuri de guvernanță (instituții politice, legislative și sociale, asociate cu procesul politic de rezolvare a problemelor, care formalizează interacțiunile dintre actori) și a unor rețele de politici specializate în crearea unor norme europene de autoritate.
Alți autori, însă, limitează Europenizarea la impactul politicii și al politicilor asupra statelor membre. În cadrul acestui proces, statele membre își redefinesc interesele și comportamentul în funcție de normele, provocările și logica calității de membru al UE. De asemenea, Europenizarea a fost definită și ca procesul prin care ariile de politici naționale au devenit subiecte ale procesului decizional european, dar și ca un proces de adaptare națională la presiunile care rezultă, direct sau indirect, din calitatea de membru al UE. Din aceste definiții, rezultă că Europenizarea reprezintă variabila independentă, iar schimbările de la nivel național – variabila dependentă.
Lightfoot a menționat trei abordări privind Europenizarea: integrarea europeană, Europenizarea de sus în jos și Europenizarea de jos în sus. Dintre acestea, abordarea de sus în jos a Europenizării a trezit critici, datorită faptului că aceasta presupune un rol pasiv pentru statele membre. Din acest motiv, abordarea care se bucură de susținere din partea teoreticienilor este cea a unui proces bi-direcționat: integrarea europeană modelează politicile, politica și statul – națiune, iar statele membre se proiectează pe ele însele în demersul de modelare a traiectoriei integrării europene, în moduri care se potrivesc cu interesele lor naționale.
Massey aduce o precizare în plus privind procesul de Europenizare, el afirmând că puterea guvernelor naționale este transferată în sus – spre instituțiile europene, și în jos – spre regiuni.
Pornind tocmai de la faptul că cei mai mulți autori definesc Europenizarea drept impactul, la nivel național, al UE, în sensul că statele membre își adaptează și modifică instituțiile interne, ca răspuns la reglementările UE, Borras și Radaelli au menționat patru mecanisme de schimbare utilizate prin procesul de Europenizare: coerciția legală, calculul utilității, socializarea (UE este considerată a fi o „agenție de socializare gigantică”, care încearcă, în mod activ, să promoveze reguli, norme, practici și structuri, la care statele membre sunt expuse și pe care trebuie să le încorporeze în structurile lor interne; de asemenea, socializarea se bazează și pe actorii interni) și persuasiunea. Nici unul dintre aceste patru mecanisme nu presupune că actorii interni sunt receptori pasivi ai instituțiilor și politicilor UE; adoptarea și adaptarea normelor, regulilor și modelelor instituționale ale UE, în structurile interne – naționale sau regionale – implică, în cea mai mare parte, procese active de interpretare, încorporare în instituțiile existente, a noilor norme și reguli, dar și rezistență față de anumite reguli și reglementări. Prin urmare, procesele interne ale statelor membre sunt procese active de adaptare, schimbare, interpretare și rezistență. De asemenea, modul în care se realizează procesele de schimbare internă depinde și de câteva condiții, precum: stimulentele naționale; gradul în care statele sunt capabile să adopte și să implementeze decizii; calitatea democratică a statului – care influențează dorința actorilor naționali de a promova schimbarea internă, ca răspuns la influența UE; sau gradul de interdependență al statelor, care modelează presiunea pentru adaptare a UE și puterea statului de a rezista acestei presiuni.
Pentru Clark și Jones, conceptul de Europenizare se referă la modurile în care diferitele concepte și manifestări ale Europei – atât ca entitate civică, cât și ca și construcție ideologică – modelează sensurile derivate teritorial ale comunității, incluzând nivelurile național, regional și local. În concordanță cu opiniile exprimate în rândurile de mai sus, pentru Clark și Jones, Europenizarea reprezintă modul în care structurile politice naționale, actorii politici, procesele politice și politicile se orientează / sau sunt orientate, tot mai mult, într-o direcție europeană.
Astfel, în domeniul științelor politice, prioritățile de cercetare în ceea ce privește Europenizarea s-au axat, preponderent, pe efectele pe care construcția politico – administrativă a UE o are asupra statului contemporan, în termeni de politici, instituții, legătură cu societatea civilă, dar și de modele de identificare individuală / colectivă. Acest lucru a făcut ca Europenizarea să fie percepută ca un proces dinamic, complex, prin care UE și statele membre interacționează. Din perspectiva sociologică și din cea antropologică, Europenizarea se referă la un set de procese interdependente, care trec dincolo de UE și abordează nivelul societal mai larg, ca răspuns la procesele globalizării.
Domeniul științelor politice s-a preocupat, astfel, de clarificarea naturii și a modurilor de operare în cadrul UE, diferiții autori susținând fie interesele naționale ale statelor (interguvernamentaliștii), fie punerea în comun a suveranităților naționale pentru promovarea obiectivelor supranaționale (neo-funcționaliștii), sau modurile în care comportamentele actorilor sunt modelate de diferitele instituții ale UE, ori punerea accentului pe rolul politicii cotidiene și a politizării evoluției UE. Ladrech, unul dintre pionierii studiilor privind Europenizarea, a definit Europenizarea drept un proces incremental care orientează direcția și forma politicii naționale, în măsura în care dinamica economică și politică a comunităților europene devine parte a logicii organizaționale a politicii și procesului decizional național. Procesul are, astfel, un efect gradual asupra statelor – națiune, exercitând o influență normativă asupra vieții politice naționale, astfel încât, în procesul decizional, este creată o dimensiune europeană explicită. Studiile de la începutul anilor 2000 au definit Europenizarea drept gradul în care cerințele și politicile UE au afectat stabilitatea obiectivelor și a agendei de politici ale statelor membre. Bache afirma că Europenizarea cuprinde o redirecționare a politicilor și / sau practicilor și / sau preferințelor din sfera națională, spre cele avansate de actorii / instituțiile dominante de la nivel european.
Conceptualizarea europenizării, în literatura de specialitate, s-a axat pe mai multe aspecte, precum: creșterea competențelor și autorității actorilor și instituțiilor de la nivelul UE (legătura dintre Europenizare și integrarea europeană este una explicită, Europenizarea fiind manifestarea explicită a integrării politice – întruchipată în instituțiile și structurile de guvernanță ale UE; mecanismul de schimbare procesuală este un efect de coordonare între multipli actori, organizații și instituții; modul procesual de bază este dat de socializarea elitelor); impactul autorității supranaționale și competențele crescute în ceea ce privește politica, politicile și statele-națiune (se consideră că există o legătură directă între Europenizare și integrarea europeană; Europenizarea – ca impact național – rezultă dintr-un proces de integrare politică de sus în jos și cuprinde „descărcarea” de paradigme de politici, programe și mecanisme, de la nivelul UE, la nivelurile naționale; mecanismul de schimbare procedurală e dat de integrarea economică și politică – care presupune coordonarea dintre multipli actori, organizații și instituții; iar modul procesual de bază este definit de legitimarea discursului tehnocratic); interdependența și mecanismele de transfer între statele europene, cu sau fără un accent pe UE (prevede că Europenizarea și integrarea nu sunt neapărat legate, iar Europenizarea nu este limitată la schimburile cu UE; mecanismul de schimbare procedurală vizează bune practici, transfer de cunoștințe, dar și coordonarea dintre multipli actori, organizații și instituții; modul procesual de bază presupune stabilirea și menținerea rețelelor și construirea consensului); advocacy și promovarea preferințelor, a paradigmelor de politici și a opiniilor naționale la nivel european (între Europenizare și integrare există o legătură explicită; Europenizarea – ca proces de jos în sus – este modelată de preferințele și prioritățile naționale; modul procesual de bază este definit de persuasiune și de advocacy al elitelor); un proces continuu de schimbare, care leagă nivelurile naționale și europene, europenizând interconectarea lor crescută (între Europenizare și integrare există o legătură explicită; Europenizarea e un proces de sus în jos, dar și de jos în sus, care implică schimburi interactive între nivelurile național și european; modul procesual de bază este caracterizat de dependențe în curs de formare).
Pentru înțelegerea procesului decizional al UE, formularea agendei (agenda – setting) este de asemenea importantă, deși cercetările privind guvernanța UE i-au acordat o atenție redusă. La nivelul UE, ea reprezintă rezultatul deciziilor strategice ale actorilor politici de a transfera politicile într-un cadru care este cel mai favorabil pentru ei. Modelele de agenda – setting, de la nivel național, au caracteristici instituționale și politice asemănătoare cu procesul de agenda – setting de la nivelul UE.
Importanța proceselor de agenda – setting este dată de faptul că, prin intermediul lor, sunt stabilite care subiecte sunt preluate în procesul decizional. Agenda – setting este, prin urmare, un proces politic, prin care actorii politici caută să aducă subiecte pe agendă – dacă își doresc schimbarea unei politici, sau le țin departe de agendă – dacă doresc păstrarea status – quo – ului.
În ceea ce privește UE, procesul de agenda – setting contribuie nu doar la înțelegerea procesului decizional european, ci și la punerea în lumină a tendințelor structurale din procesul decizional european, sau chiar la înțelegerea dezvoltării integrării europene, în general, nivelul integrării europene, chestiunile pe care le abordează UE.
Astfel, deși Comisia Europeană are drept de inițiativă legislativă în cadrul UE, nu trebuie pus un semn de egalitate între agenda – setting în UE și activitățile Comisiei Europene. Și aceasta fiindcă impulsul pentru o propunere legislativă poate veni și din afara Comisiei – și anume, de la statele membre, Consiliul UE, Parlamentul European, sau chiar de la grupurile de interese. Din acest motiv, e imposibil, în general, de determinat care este prima sau ultima sursă a unei idei, motiv pentru care este mai importantă observarea ansamblului de factori care contează pentru intrarea / ieșirea unor idei de pe agendă.
Includerea unei chestiuni pe agenda UE, ca proces politic intern, a fost explicată prin referire la activismul politic al grupurilor și oficialilor naționali, care se îndreaptă spre nivelul UE pentru a depăși constrângerile politicii interne; astfel, UE devine un loc alternativ de proces decizional pentru grupurile, politicienii și oficialii care caută locul cel mai favorabil pentru a-și promova politicile preferate. Pe lângă evitarea opoziției interne cu privire la o anumită politică, actorii naționali optează pentru mutarea unei chestiuni de la nivel național, la nivelul UE, și datorită faptului că răspândirea unei anumite politici interne ar fi potrivită și pentru alte țări. Dacă UE este sau nu locul potrivit pentru un actor intern, depinde de receptivitatea UE față de chestiune, dar și de instrumentele pe care UE le are la dispoziție, și care diferă în funcție de ariile de politici (legi, recomandări, etc.).
La nivel național, agenda reprezintă un set de chestiuni care sunt luate în considerare cu cea mai mare seriozitate. Astfel, într-un stat, pot fi identificate mai multe tipuri de agende: agenda politică (chestiunile luate în considerare de către decidenți); agenda publică (chestiunile care considerate importante de către public, și care sunt identificate prin intermediul sondajelor de opinie); și agenda media (chestiunile acoperite de către mass – media). Aceste agende nu trebuie să se suprapună total, prin urmare atenția trebuie îndreptată spre gradul și modul în care aceste agende se influențează una pe cealaltă. La nivel UE, însă, fiecare instituție are propria sa agendă, aceste diferențe între agende fiind esențiale pentru analiza agenda – setting în UE; de asemenea, perspectivele derivate din sistemele politice naționale cu privire la agenda – setting necesită modificări pentru a se potrivi caracteristicilor instituționale specifice ale UE .
Unul dintre conceptele agenda – setting, la nivel național, este extinderea conflictului. Acesta vizează extinderea sa la un cerc cât mai larg de participanți, de la cercul restrâns al experților, la cel al publicului larg; elementul – cheie în realizarea acestui lucru constă în modul în care e definită / „încadrată” chestiunea; succesul unei astfel de strategii depinde de maniera în care legătura dintre problemă și soluție e făcută într-un mod convingător sau de existența unor evenimente politice care pot modifica balanța de putere din sistemul politic (alegeri, o criză majoră, etc.); și nu în ultimul rând, succesul acestei strategii depinde de factorii instituționali – care fac ca unele interese / chestiuni să aibă un acces mai ușor decât altele, pe agenda politică. La nivelul UE, însă, legătura dintre agenda – setting și extinderea conflictului e mai ambiguă, deoarece aceasta din urmă este mai legată de state (responsabilitatea directă față de public joacă un rol important, iar actorii politici acționează într-o sferă publică mai integrată, privind dezbaterea chestiunilor / problemelor), decât de UE (unde nu putem vorbi de existența unei sfere publice integrate, și nici de răspunderea directă a decidenților față de publicul național sau european).
Prin urmare, la nivelul UE, factorii instituționali au consecințe importante în ceea ce privește procesele de agenda – setting, ei structurează gradul în care interesele au acces pe agendă, dar și tipurile de chestiuni și argumente care vor fi selectate. Existența a mai multor puncte de acces la procesul decizional al UE face relativ ușoară intrarea unei chestiuni pe agenda a cel puțin un participant la procesul decizional (un stat membru, o direcție generală a Comisiei, un grup politic din Parlamentul European, etc.); problema apare, însă, atunci când chestiunea e de competența mai multor decidenți, iar procedurile specifice procesului decizional european crează un număr relativ mare de jucători cu putere de veto, care pot bloca o propunere într-o anumită fază a procesului. Astfel, regulile procesului decizional european exercită o influență mare asupra agenda – setting, în condițiile în care procesul de agenda – setting nu vizează doar aducerea / scoaterea unei chestiuni de pe agendă, ci și mutarea chestiunii, mai sus sau mai jos, pe agendă. În consecință, o agenda – setting de succes în cadrul UE necesită un grad important de consens, între actorii importanți, cu privire la necesitatea abordării unei anumite chestiuni.
Prin urmare, și procesul de formulare a politicilor europene este considerat a fi unul pe mai multe niveluri, deoarece presupune nu doar interacțiunea dintre instituțiile europene și guvernele sau parlamentele statelor membre, ci și implicarea, în anumite faze ale acestui proces și în relație directă cu evoluția și adâncirea construcției comunitare, a grupurilor de interese private sau a diverselor rețele transnaționale. De-a lungul timpului, tehnicile de lobby ale acestor organizații private au cunoscut o modificare radicală, evoluând spre un lobby transversal, definit prin structurarea în jurul unui lanț de valori, și în care lobby-știi au devenit parteneri ai instituțiilor europene. Cu toate acestea, natura relației dintre cele două niveluri a generat o amplă dezbatere printre teoreticieni: de la cei care consideră că deciziile europene aparțin unor rețele decizionale care se formează în jurul unei probleme; la cei care afirmă că integrarea progresează atunci când interesele economice organizate pun presiune asupra guvernelor în vederea centralizării politicilor și instituțiilor în vederea obținerii de avantaje de pe urma interdependenței economice; la cei care declară că deciziile se iau în urma agregării preferințelor manifestate la nivelul diverselor paliere de decizie, de la nivel național și supranațional; până la cei care cred că politicile publice europene reprezintă instrumente care pun accentul pe participare, voluntarism și inițiativă, și le caracterizează drept reglementări – cadru care definesc doar scopurile și liniile generale de acțiune. Însă, dincolo de aceste dispute, Tratatul de la Lisabona (2007, 2009) a clarificat locul și rolul acestor organizații în formularea politicilor europene: “instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii”; instituțiile europene mențin un “dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă”, în vederea asigurării “coerenței și transparenței acțiunilor Uniunii”.
În ceea ce privește cel dintâi nivel al procesului de formulare a politicilor publice europene, și anume cel care vizează relația dintre instituțiile UE și statele membre, competențele instituțiilor europene sunt cele stabilite prin tratatele constitutive și au ca scop realizarea obiectivelor Comunităților și ale Uniunii. Orice lărgire a competențelor presupune, în consecință, o revizuire a tratatelor. Astfel, în unele domenii, competențele sunt mai extinse, iar în altele – mai reduse; în unele ele aparțin numai Comunităților, în altele – numai statelor membre – deși armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre limitează, într-o oarecare măsură, aria de acțiune pe plan național, pentru ca în altele – să fie partajate. Cu toate acestea, competențele Comunității trebuie să respecte atât principiul proporționalității, cât și pe cel al subsidiarității.
Prin Tratatul de la Lisabona (2007, 2009) s-a urmărit să se pună la dispoziția Uniunii Europene cadrul legal și instrumentele necesare pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni. La Titlul I al Tratatului privind Uniunea Europeană se prevede că delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii: orice competență care nu este atribuită în mod explicit de Uniune prin tratate, este exercitată de către statele membre, iar exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității. În Titlul II al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, se precizează că Uniunea asigură coerența între diferitele sale politici și acțiuni, cu respectarea obiectivelor Uniunii și a principiului atribuirii de competențe. În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, se menționează, de asemenea, că Uniunea Europeană are în vedere cerințele privind promovarea unui nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane, iar orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, etc., este combatută. Titlul IV al Tratatului privind Uniunea Europeană cuprinde și dispoziții cu privire la formele de cooperare consolidată; prin urmare, statele care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la intituțiile europene, iar forma de cooperare consolidată este aprobată, prin decizie, de către Consiliu.
Modul de distribuire a competențelor între Uniune și statele membre își are fundamentul în faptul că, prin crearea Comunităților Europene (1951, 1957) și, apoi, a Uniunii Europene (1992), statele membre au încredințat o parte a suveranității lor unor organisme suprastatale, fie prin renunțarea, fie prin transferarea unor atribute naționale. Atributele nu pot fi restituite autorităților statelor membre, transferul de putere către Uniune și instituțiile sale fiind ireversibil. Cu toate acestea, delimitarea competențelor are drept scop crearea unui cadru juridic unitar, unic, egalitarist, pentru toate statele membre.
Așa cum am menționat anterior, potrivit Tratatului de la Lisabona, competențele Uniunii se împart în trei categorii: competențe exclusive (uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența, necesare funcționării pieței interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună; încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora); competențe partajate cu statele membre în domenii determinate, în care atât Uniunea, cât și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, fără ca aceste competențe să se suprapună (piața internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat); și competențe de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui prin aceasta competențele statelor în domeniile respective (protectia și îmbunătățirea sănătății umane; industria; cultura; turismul; educația, formarea profesională, tineretul și sportul; protecția civilă; cooperarea administrativă).
Unii autori afirmă, așadar, că Tratatul de la Lisabona are meritul de a fi stabilit principiile de atribuire și exercitare a competențelor de către Uniunea Europeană, de a fi elaborat un “catalog” de competențe ale Uniunii, dar și de a fi definit diferitele niveluri de competențe pe care le poate dezvolta Uniunea Europeană. Acest “catalog” de competențe se consideră că aduce claritate sistemului, permițând cetățeanului să cunoască “cine ce face” în Uniunea Europeană.
În legătură cu exercitarea competențelor, Tratatul de la Lisabona crează și o procedură politică ex ante pentru controlul aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității. În acest control politic, parlamentele naționale sunt chemate să exercite rolul de “gardieni” ai competențelor naționale în fața unui eventual abuz al instituțiilor europene. Potrivit controlului ex ante, Comisia are obligația de a elabora “Fișa de subsidiaritate” pentru fiecare propunere legislativă. Această fișă trebuie să conțină: justificarea adoptării respective propuneri legislative; baza juridică; necesitatea acțiunii la nivel european; impactul normativ și financiar pentru statele membre, regiunile și colectivitățile locale; indicatorii calitativi și cantitativi. Odată transmisă parlamentelor naționale propunerea legislativă împreună cu Fișa de subsidiaritate, timp de opt săptămâni acestea pot emite o decizie prin care reclamă faptul că respectiva propunere legislativă încalcă principiul subsidiarității. Dacă, dintre opiniile trimise, mai mult de o treime sunt negative, Comisia / statele / instituția de la care a plecat propunerea trebuie să restituie propunerea Comisiei spre a fi reanalizată; această procedură a fost numită “cartonașul galben”. Pe lângă această procedură a mai fost introdusă și procedura “cartonașului portocaliu”, care dă o și mai mare putere opiniilor parlamentelor naționale. Procedura “cartonașului portocaliu” devine valabilă ori de câte ori, în cadrul procedurii legislative ordinare, opiniile care sesizează nerespectarea principiului subsidiarității reprezintă majoritatea simplă a voturilor atribuite parlamentelor naționale. În acest caz, Comisia poate să mențină, să modifice sau să retragă propunerea. Dacă decide menținerea, trebuie să justifice, printr-o opinie motivată, de ce consideră că este asigurată respectarea principiului subsidiarității. Dacă o majoritate de 55% din membrii Consiliului sau majoritatea voturilor parlamentarilor europeni constată incompatibilitatea acestei propuneri cu principiul subsidiarității, atunci se renunță la ea.
Din aceste considerente, Tratatul de la Lisabona contribuie la punerea în valoare a dublei naturi a Uniunii Europene: o structură suprastatală cu instituții și proceduri proprii și, concomitent, o organizație națională care respectă suveranitatea și instituțiile naționale ale fiecărui stat membru.
Modul în care competențele sunt exercitate în relația dintre nivelul european și cel național, a fiecărui stat membru, se realizează în contextul dreptului comunitar, a raportului care există între legislația europeană și cea a statelor membre, dar și a modului de organizare și funcționare a instituțiilor europene, a atribuțiilor acestora în procesul decizional european și în cel al formulării politicilor publice europene.
Dintr-o perspectivă juridică, dreptul comunitar cuprinde toate normele juridice cu aplicabilitate în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene, inclusiv principiile generale de drept, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, și dreptul complementar cuprins în convenții și acorduri încheiate între statele membre. Principiile în baza căruia funcționează dreptul comunitar sunt: aplicabilitatea imediată (din momentul intrării în vigoare, norma de drept a Uniunii face parte în mod automat din dreptul intern al statelor membre); aplicabilitatea directă (odată intrat în vigoare, actul legislativ al Uniunii Europene este direct aplicabil în dreptul intern); efectul direct (din momentul intrării în vigoare, dreptul Uniunii generează în mod direct, prin el însuși, drepturi și obligații pentru persoanele fizice și juridice de drept privat din statele membre ale UE); supremația dreptului comunitar (în caz de conflict între legislația națională și dreptul Uniunii, se aplică în toate cazurile norma europeană); invocabilitatea (norma legală a Uniunii chiar dacă nu are efect direct, poate fi invocată în fața instanțelor naționale, împotriva normelor interne).
Dreptul comunitar are două categorii de izvoare principale: izvoare primare și izvoare secundare. Primele, și anume dreptul primar, reprezintă fundamentul constituțional al Uniunii Europene și întâietatea lor în raport cu toate celelalte izvoare este absolută. Astfel, dreptul primar cuprinde tratatele originare are Comunităților și Uniunii Europene, tratatele de modificare ale acestora și tratatele de aderare.
În ceea ce privește izvoarele derivate ale dreptului comunitar, acestea sunt: regulamentul (are aplicabilitate generală; este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre); decizia (este un act individual de executare a dreptului Uniunii, fiind obligatorie în toate elementele sale; vizează aplicarea prevederilor tratatelor la situații particulare și constituie un instrument de execuție administrativă a dreptului Uniunii; prin intermediul deciziilor, instituțiile comunitare pot cere unui stat membru sau unui cetățean să acționeze sau să nu acționeze, conferindu-le drepturi și impunându-le obligații); și directiva (este obligatorie, pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând instanțelor naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele).
Pe lângă cele două categorii de izvoare principale, există, însă, și o a treia categorie, cea a actelor comunitare fără forță juridică obligatorie, care cuprinde: recomandarea (obiectul său constă în a invita pe destinatarul său să aibă o anumită conduită; ea poate viza și un cadru general de conduită) și avizul (este folosit pentru a fi exprimat un punct de vedere; poate fi consultativ sau conform). Cea de-a patra categorie o reprezintă cea a izvoarelor complementare ale dreptului comunitar, compusă din: statute, regulamente și ordine; acte pregătitoare ale procesului decizional; hotărâri cu caracter general; rezoluții, declarații adoptate și declarații comune.
În ceea ce privește cadrul instituțional european, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea dispune de un cadru juridic instituțional care urmărește promovarea valorilor pe care se întemeiază construcția suprastatală, urmărirea obiectivelor și susținerea intereselor legitime ale Uniunii, ale celor 28 de state membre și ale cetățenilor.
Astfel, potrivit Titlului III al Tratatului privind Uniunea Europeană, instituțiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi. Diferiți autori se concentrează asupra faptului că, la nivel european, instituțiile nu se conformează unei separații clasice a atribuțiilor între legislativ, executiv și judecătoresc și nici nu se suprapun instituțiilor naționale, încât să creeze confuzii între nivelele de competență și de putere. Prof. Octavian Manolache preciza caracteristicile structurii instituționale europene ca fiind: funcții combinate deținute de trei instituții – Consiliul, Comisia și Parlamentul – în exercitarea competențelor consultative, legislative și executive; structura policentrică dată de sediile instituțiilor – care se află în orașe diferite; loialitatea divizată, dată de reprezentarea pe care o are fiecare instituție în parte; și separația puterilor – ilustrată de faptul că instituțiile sunt independente chiar dacă au funcții și atribuții comune. Prof. Augustin Fuerea menționa, printre caracteristicile instituțiilor europene, și faptul că fiecare instituție are un fundament juridic, politic și sociologic distinct; că instituțiile comunitare nu au personalitate juridică, dar participă în mod direct la adoptarea deciziilor, ca urmare a faptului că toate fac parte din sistemul instituțional al Uniunii Europene care, prin Tratatul de la Lisabona, dobândește personalitate juridică; că scopul fiecărei instituții este diferit (Parlamentul European apără interesele generale ale cetățenilor statelor membre, pe care îi și reprezintă; Comisia Europeană veghează la îndeplinirea obiectivelor Uniunii; Consiliul reprezintă voința statelor care compun Uniunea Europeană; sau Curtea de Justiție asigură climatul de respectare a legalității, pe toate palierele care presupun existența unor raporturi care implică Uniunea).
Cât privește activitatea instituțiilor comunitare, aceasta se bazează pe următoarele principii: principiul autonomiei de voință (instituțiile au dreptul de a elabora regulamente proprii, norme metodologice de organizare și funcționare); principiul atribuirii de competențe (potrivit căruia fiecare instituție comunitară are competențe doar în domeniul acordat); principiul echilibrului instituțional (care prevede separația puterilor în cadrul Uniunii, cooperarea și codecizia între instituțiile comunitare în vederea realizării obiectivelor Uniunii); principiul democrației reprezentative (fiecare cetățean european având dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, deciziile trebuind a fi luate cât mai transparent, la un nivel cât mai apropiat de cetățean), principiul subsidiarității și principiul proporționalității (definite anterior).
Din punct de vedere al relațiilor funcționale din cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă aparține – potrivit Tratatului de la Lisabona – Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene; puterea legislativă se exercită în comun, fără a fi presupusă o întâietate a uneia dintre cele două instituții menționate. Astfel, dreptul la inițiativă legislativă aparține, în majoritatea cazurilor, Comisiei Europene, aceasta având prerogativa de a propune adoptarea de acte normative comunitare în toate domeniile și sectoarele de activitate. În domeniul aplicării tratatelor, Comisia are dreptul de a adopta decizii, directive și recomandări, iar în domeniul întreprinderilor are competență specifică. De asemenea, Comisia are atribuția de a alcătui planul legislativ anual, pe care îl supune aprobării Parlamentului. Parlamentul are, pe de altă parte, un rol mai important în adoptarea actelor normative – prin dreptul de a solicita o inițiativă legislativă, prin procedura de colaborare, cooperare și procedura legislativă ordinară. În ceea ce privește funcția executivă, aceasta este exercitată în primul rând de Comisia Europeană. Puterea bugetară presupune adoptarea de către Parlament, la propunerea Comisiei și a Consiliului, a bugetului Uniunii (este compus din venituri proprii și din sumele transferate de către state); execuția bugetului este făcută de fiecare instituție comunitară finanțată prin bugetul Uniunii, iar verificarea modului de executare a bugetului revine Curții de Conturi. Funcția de control este divizată în controlul politic (este exercitat de Parlament în principal asupra acțiunilor Comisie Europene și ale Consiliului; el ia forma unor măsuri de informare – întrebări, petiții, rapoarte; participarea la elaborarea bugetului; introducerea de moțiuni de cenzură) și cel juridic. Astfel, cât privește funcția jurisdicțională, răspunderea persoanelor / statelor care încalcă regulile de drept comunitar este angajată în fața Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță, după caz.
Având în vedere că autoritățile implicate în formularea politicilor europene sunt: autoritățile administrative ale celor 28 de state membre; autoritățile comunitare (instituțiile, organismele, oficiile și agențiile comunitare) și autoritățile administrative naționale și comunitare implicate în procesul de elaborare a politicilor europene, în rândurile următoare, voi realiza – în perspectiva analizării, în subcapitolul II.3, a procesului de formulare a politicilor publice europene – o prezentare a instituțiilor cu rol legislativ, executiv și jurisdicțional (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene), precum și a celor două organisme consultative europene (Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor), cu referire în special la acele aspecte relevante pentru procesul de formulare a politicilor publice europene.
Parlamentul European este instituția care reunește reprezentanții cetățenilor statelor membre din Uniunea Europeană (750 plus președintele), aleși prin sufragiu universal direct (pentru un mandat de cinci ani), simbolizând, astfel, aplicarea democrației la structura instituțională a Uniunii Europene. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, Parlamentul exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. De asemenea, exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate, și alege președintele Comisiei. În conformitate cu art. 30 din Regulamentul Parlamentului European, deputații se pot organiza în grupuri politice, pe baza afinităților politice, în cadrul acestor grupuri constituindu-se, apoi, subgrupurile naționale; principiul care stă la baza acestei organizări pe grupuri este acela că ideologia transcede naționalitatea. Grupurile politice sunt cele care decid care chestiuni vor fi discutate în plen; ele pot introduce amendamente la rapoartele care vor fi votate. Grupurile politice au un rol important în organizarea și în procesul decizional al Parlamentului European, desemnând membrii unităților funcționale (comisii, delegații interparlamentare, grupuri de lucru, etc.) și stabilind componența diferitelor structuri ale Parlamentului. În vederea organizării și desfășurării activității sale, Parlamentul înființează comisii permanente (20 de comisii) (pe lângă comisiile temporare, comisiile de anchetă, comisiile parlamentare unite, delegațiile interparlamentare), responsabile pentru anumite domenii de specialitate și reprezentative pentru tendințele politice ale Parlamentului. Activitatea deputaților în cadrul comisiilor parlamentare constă în elaborarea, modificarea și adoptarea de propuneri legislative și rapoarte din proprie inițiativă; în plus, aceștia examinează propunerile Comisiei și ale Consiliului și, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul ședințelor plenare. Membrii Parlamentului European se întâlnesc în ședință plenară, timp de o săptămână pe lună, la Strasbourg; comisiile parlamentare și grupurile politice se întrunesc, câte o săptămână fiecare, la Bruxelles; uneori, se organizează întâniri plenare (mini-plen) la Bruxelles; deputații au, printre atribuțiilor mandatului lor, și câte o săptămâna pentru circumscripție. Din perspectiva atribuțiilor Parlamentului, acesta are trei funcții esențiale: legislative (alături de Consiliul European, adoptă legislația Uniunii – regulamente, directive, decizii); bugetare (împărțind, cu Consiliul, autoritatea în domeniul bugetar); și de control (exercită un control democratic asupra Comisiei și un control politic asupra ansamblului instituțiilor). Diferitele cercetări arată că membrii Parlamentului European (MEPs) care au o activitate intensă, tind să fie puternic pro-europeni în orientările lor. Prin urmare, ei sprijină transferarea, la nivel european, a responsabilităților privitoare la politicile publice și evaluează mai pozitiv, decât alți actori, politicile europene puse în aplicare. De asemenea, ei sunt cei care cred că legitimitatea democratică a UE trebuie să pornească de la alegerile pentru Parlamentul European, sunt încrezători că deciziile Uniunii sunt în interesul țărilor lor și susțin acordarea de puteri sporite pentru instituțiile europene – Comisie, Comitetul Economic și Social sau Curtea de Justiție.
Consiliul European este o structură europeană neprevăzută în tratatele constitutive, Tratatul de la Lisabona fiind cel care reglementează, la nivel instituțional și formal, Consiliul European. Astfel, din punct de vedere organizatoric, Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și din președintele Comisiei. Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru și este condus de un președinte, ales cu majoritate calificată de către membrii acestuia, pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii acestuia o singură dată. Așa cum e definit în Tratatul de la Lisabona, Consiliul oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale.
Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, care este împuternicit să angajeze guvernul statului respectiv; este condus de un președinte, ales pentru un mandat de 6 luni, iar președinția sa este exercitată, prin rotație, de fiecare stat. Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară; el exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, asigurând coordonarea politicilor statelor membre, adoptarea deciziilor comunitare, delegarea competențelor spre Comisie; Consiliul hotărăște, cu majoritate calificată (începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 15 dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii), cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel; Consiliul adoptă reglementări legale obligatorii pentru statele membre și pentru cetățenii Uniunii – prin adoptarea de regulamente, decizii și directive; iar Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor sale formațiuni (Afaceri Generale, Afaceri Externe, Afaceri Economice și Financiare, Justiție și Afaceri Interne, etc.).
Comisia Europeană este a doua instituție comunitară cu importanță în actul legislativ și executiv al Uniunii Europene. Este formată din 28 de membri (comisari), câte unul din fiecare stat membru, propuși de executivul statului membru, pentru un mandat de 5 ani (în exercitarea mandatului lor, comisarii nu reprezintă statul al cărui cetățean este, ci interesul general al Uniunii). Din 1 noiembrie 2014, însă, Comisia este compusă dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, membrii urmând a fi aleși dintre resortisanții statelor membre, în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre, care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre (acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate). Președintele Comisiei are, printre îndatoririle sale, aceea de a defini orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea. Așa cum se precizează în Tratatul de la Lisabona, Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop; are monopolul inițiativei legislative însă, prin prezentarea programului legislativ anual, prin stabilirea priorităților pentru anul următor și prin posibilitatea conferită Parlamentului de a cere Comisiei să vină în fața sa cu un proiect de act legislativ într-un anumit domeniu, Comisia este determinată ca prioritățile sale să nu fie unilaterale, ci în consens cu Parlamentul și Consiliul. Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora; supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene; execută bugetul și gestionează programele. De asemenea, exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate; cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute de tratate, asigură reprezentarea externă a Uniunii; adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. În exercitarea atribuțiilor sale privind elaborarea unei propuneri, Comisia parcurge trei etape: etapa de colectare a datelor, care este inițiată de un membru al Comisiei, de o direcție generală, sau ca urmare a unei solicitări / reclamații formulată de persoanele interesate; etapa de consultare, internă – în care comisarii sau direcțiile generale pot îmbunătăți inițiativa, și externă – în care statele, companiile, cetățenii, sau alte instituții ale Uniunii pot aduce amendamente preliminare; și etapa elaborării propunerii, ca formă finală a actului propus de Comisie. Comisia elaborează și directive, recomandări și avize destinate statelor membre și cetățenilor acestora; verifică și monitorizează modul în care statele membre respectă legislația comunitară și modul în care statele membre derulează programele cu finanțare europeană, din instrumentele structurale nerambursabile. De asemenea, Comisia poate propune măsuri de sancționare a statelor care încalcă reglementările dreptului Uniunii, având drept de a introduce acțiuni în fața Curții de Justiție pentru a se sancționa statele care încalcă normele interne ale Uniunii.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este însărcinată cu asigurarea „respectării dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor”. Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, ea cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Curtea este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, și este asistată de opt avocați generali, iar Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru. Atribuțiile Curții vizează: efectuarea controlului legalității actelor juridice comunitare; interpretarea unitară a legislației; soluționarea plângerilor împotriva prejudiciului cauzat de instituțiile comunitare sau de angajații acestora; acționarea ca instanță de recurs; competență consultativă. Astfel, Curtea hotărăște cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție, de o persoană fizică sau juridică; cu privire la interpretarea dreptului Uniunii; și cu privire la alte cazuri prevăzute de legislație. În ceea ce privește Tribunalul, acesta are competența de a judeca: acțiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene, precum și împotriva actelor normative, sau împotriva abținerii de a acționa a acestor instituții, organisme, oficii sau agenții; acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei sau Consiliului; acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile Uniunii Europene sau de funcționarii acestora; acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competența de judecare, etc..
În ceea ce privește organele consultative ale Uniunii, Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative. Comitetul Economic și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și ai altor reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional și cultural. Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și locale, care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața unei adunări alese. Membrii celor două organisme sunt numiți pentru un mandat de cinci ani. Atribuțiile Comitetului Economic și Social, dar și cele ale Comitetului Regiunilor, sunt de a fi consultate de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie în cazurile prevăzute de tratate, dar și în toate cazurile în care acestea consideră că este oportun, dar și să ia inițiativa de a emite un aviz în cazurile în care consideră că este oportun.
În ceea ce privește rolul Comitetului Regiunilor în procesul decizional european, membrii CoR pot interveni în diferitele faze ale acestui proces: în faza pre-legislativă (de redactare a unei propuneri legislative de către Comisie), Comitetul Regiunilor organizează consultări cu autoritățile locale și regionale (în condițiile în care peste 70% dintre politicile UE au un impact regional sau local direct, consultările vizează atât autoritățile locale sau regionale, cât și: asociațiile locale, regionale, naționale sau europene; ONG-uri; rețele, etc.; și cooperează cu Comisia pentru evaluarea impactului); odată adoptată propunerea, de către Comisie, aceasta este obligată să consulte Comitetul Regiunilor (în această etapă, în termen de opt săptămâni, Comitetul cooperează cu parlamentele naționale și regionale, pentru a analiza conformitatea cu principiul subsidiarității – „mecanismul de avertizare timpurie”); în faza dezbaterii propunerii legislative, Parlamentul European și Consiliul sunt obligate să consulte CoR (CoR organizează consultări cu asociațiile reprezentative ale autorităților locale și regionale și cu partenerii din rețeaua de monitorizare a subsidiarității, pentru integrarea punctelor de vedere ale acestora; comisiile CoR elaboează un aviz; membrii CoR se reunesc în sesiune plenară pentru a vota și a adopta avizul oficial al CoR, privind propunerea legislativă respectivă); în cazul în care o propunere legislativă este modificată, substanțial, de către celelalte instituții UE, CoR adoptă un aviz revizuit privind propunerea legislativă; odată ce Parlamentul European și Consiliul votează propunerea legislativă, CoR monitorizează punerea în aplicare a legislației, la nivel local și regional, iar în cazul în care legislația adoptată nu respectă principiul subsidiarității, CoR are dreptul de a sesiza Curtea de Justiție a UE.
Consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie pentru toate actele legislative din următoarele domenii: coeziunea economică, socială și teritorială; rețelele transeuropene; transporturi; telecomunicații și energie; sănătate publică; educație și tineret; cultură; ocuparea forței de muncă; politica socială; formarea profesională; mediul; schimbări climatice; formarea profesională. De asemenea, Parlamentul European, Comisia și Consiliul pot opta să consulte CoR în orice alt domeniu, iar CoR poate emite un aviz din proprie inițiativă, în cazurile în care consideră necesar.
Referitor la relația Comitetului Regiunilor cu Comisia Europeană: Comisia îi prezintă acestuia programul său de lucru anual, ocazie cu care sunt identificate propunerile din domeniile prioritare – care fac obiectul consultării obligatorii sau opționale; de asemenea, Comisia poate solicita CoR să elaboreze avize exploratorii privind viitoarele politici ale UE, studii privind impactul propunerilor și evaluări ale impactului directivelor deja intrate în vigoare.
În concluzie, putem afirma că Tratatul de la Lisabona reprezintă cea mai importantă reformă a arhitecturii instituționale europene de la crearea Comunităților, iar gradul de adâncire al construcției și integrării europene sunt elemente care determină o redefinire și o adaptare continuă a modului în care interacționează instituțiile europene cu diferiții actori statali și sub-statali în procesul de formulare a politicilor publice europene, la noile obiective ale UE (aspect care va fi analizat în sub-capitolul II.3).
II.2.1. Studiu de caz: Rolul europarlamentarilor români în influențarea procesului decizional european și poziționarea lor față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene
În cadrul acestui sub-capitol vom analiza chestionarul semistructurat (compus din 22 de întrebări închise și deschise) aplicat deputaților români din Parlamentul European (Anexa 1).
În ceea ce privește europarlamentarii români, chestionarul a fost transmis celor 32 de deputați, membri ai Parlamentului European pentru mandatul 2014 – 2019. Ca urmare a alegerilor din 25 mai 2014, România este reprezentată la Bruxelles de 16 deputați în cadrul Grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (S&D) din Parlamentul European (membri ai PSD + PC, Uniunea Națională pentru Progresul României), 13 deputați în cadrul Grupului Partidului Popular European (Creștin Democrat) (PPE) (membri ai PNL, PDL, PMP, UDMR) și 3 deputați în cadrul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) (membri PNL, Independent).
Din totalul celor 32 de europarlamentari, 5 deputați (15.62%) au acceptat să răspundă chestionarului semistructurat, alcătuit din 22 de întrebări închise și deschise. Cei cinci reprezentanți ai României în Parlamentul European sunt: Eduard – Raul Hellvig (PNL/PPE), Emilian Pavel (PSD/S&D), Iuliu Winkler (UDMR/PPE), Siegfried Mureșan (PMP/PPE) și Daniel Buda (PNL/PPE). Eduard – Raul Hellvig a avut trei mandate parțiale în Parlamentul European (01.01.2007 – 9.12.2007 – când a făcut parte de grupul ALDE și din Comisia pentru Comerț Internațional / INTA și Subcomisia pentru Securitate și Apărare / SEDE; 04.09.2013 – 20.06.2014 – membru ALDE și membru al Comisiei pentru Piața Internă și Protecția Consumatorilor / IMCO; și 01.07.2014 – 01.03.2015 – membru PPE și membru Comisiei pentru Piața Internă și Protecția Consumatorilor / IMCO); în a opta legislatură (2014 – 2019) a Parlamentului European, Eduard – Raul Hellvig a fost membru supleant în Subcomisia pentru Securitate și Apărare / SEDE și în Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie / INTRE. Emilian Pavel are un mandat parțial în Parlamentul European, începând cu data de 01.11.2014, fiind membru al grupului S&D și al Comisiei pentru Ocuparea Forței de Muncă și Afaceri Sociale / EMPL; de asemenea, el este membru supleant în Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne / LIBE. Iuliu Winkler a avut un mandat parțial (10.12.2007 – 13.07.2009) și un mandat complet (14.07.2009 – 30.06.2014), un al treilea fiind în curs de exercitare (01.07.2014 – ); pe parcursul celor trei mandate, Iuliu Winkler a făcut parte din grupul PPE și din Comisia pentru Comerț Internațional / INTA, din 07.07.2014 fiind și vicepreședinte al INTA; în a opta legislatură (2014 – 2019) a Parlamentului European, Iuliu Winkler este membru supleant în Comisia pentru Dezvoltare Regională / REGI. Siegfried Mureșan este la primul mandat în Parlamentul European (01.07.2014 -), fiind membru al grupului PPE și membru și vicepreședinte al Comisiei pentru Bugete / BUDG; de asemenea, el este membru supleant în Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare / ECON. Daniel Buda este, de asemenea, la primul mandat în Parlamentul European (01.07.2014 -), fiind membru al grupului PPE și al Comisiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală / AGRI; de asemenea, el este membru supleant în Comisia pentru Dezvoltare Regională / REGI și în Comisia pentru Afaceri Juridice / JURI. Din cei cinci europarlamentari români care au răspuns pozitiv demersului nostru, doi au funcții de conducere în cadrul comisiilor din care fac parte (Iuliu Winkler și Siegfried Mureșan). În calitate de vicepreședinți ai comisiilor respective, deputații respectivi fac parte din biroul comisiei, pentru o perioadă de doi ani și jumătate.
În cazul europarlamentarilor români, considerăm că nonrăspunsurile nu se datorează necunoașterii temei abordate de chestionar (aspect argumentat prin eficiența modului de funcționare a Parlamentului European – în ceea ce privește sprijinul acordat, prin diferitele structuri, europarlamentarilor, în desfășurarea activității lor), ci existenței unei agende încărcate; unui număr mare de solicitări venite din partea cetățenilor, a grupurilor societății civile sau a mediului privat, lucru menționat în corespondența cu aceștia; sau temerii privind nerespectarea confidențialității cu privire la răspunsurile transmise.
Întrebările cuprinse în prezentul chestionar au vizat identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între deputații români din Parlamentul European și diferiții actori de la nivel intern (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, etc.), în ceea ce privește formularea și reprezentarea intereselor naționale și, în același timp, europene ale României, în Parlamentul European, dar și influențarea procesului decizional european.
În ceea ce privește gradul în care deputații români influențează procesul decizional al Uniunii Europene, au fost formulate două întrebări: o primă întrebare a vizat evaluarea situației actuale referitoare la influența europarlamentarilor români, iar a doua a urmărit identificarea mijloacelor cele mai potrivite prin care această influență ar putea fi crescută. Dacă la prima întrebare, 3 din 5 deputați au afirmat că influența acestora este „în mică măsură”, unul a declarat că este “în mare măsură”, iar un altul că este “în foarte mare măsură”. La a doua întrebare, răspunsurile formulate pot fi grupate în câteva categorii: deputați români în Parlamentul European (coordonarea acțiunilor europarlamentarilor români, dincolo de apartenența la o familie politică, pe teme de interes național sau relevante pentru România; organizarea de dezbateri la care să participe lideri ai delegațiilor naționale, pe teme care privesc probleme comune); deputați europeni (implicarea în grupuri informale de dezbatere ale deputaților europeni); grupurile politice europene (o mai bună integrare a deputaților români în grupurile politice europene; o mai bună coordonare a deputaților români în cadrul grupului din care fac parte; deținerea unor funcții de conducere, precum președinte / vicepreședinte); comisiile Parlamentului European (o mai mare vizibilitate a deputaților români în cadrul acestora; implicare activă în dezbaterile din cadrul acestora; elaborarea comună de rapoarte pe diferite teme de interes național, cu implicații europene, sau invers; deținerea unor funcții de conducere, precum președinte / vicepreședinte; deținerea funcției de coordonator în cadrul comisiei, din partea unui grup politic; deținerea funcției de raportor pe dosare importante aflate în procedura legislativă din Parlamentul European); plenul Parlamentului European (o mai mare vizibilitate a deputaților români în cadrul acestuia; stabilirea unor puncte de importanță majoră pentru România și un vot independent de grupul politic din care fac parte, conform interesului național; o mai bună coordonare a deputaților români în cadrul Parlamentului European; implicarea activă în dezbaterile din cadrul acestuia; deținerea unor funcții de conducere, precum Președinte / Vicepreședinte / Chestor); relația cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană (stabilirea unei legături cât mai bune cu aceasta); relația cu autoritățile publice naționale (comunicarea constantă cu autoritățile române, pentru definirea unei poziții de țară pe temele majore; stabilirea unei legături cât mai bune cu Guvernul României); relațiile cu celelalte instituții și organe ale UE (redactarea de rezoluții sau participarea la redactarea acestora; discuții mai aprofundate cu reprezentanți ai Comisiei Europene, cu privire la problemele cu care se confruntă diverse sectoare din România, iar concluziile să fie transpuse în poziții comune ale României).
Pentru a se determina măsura în care este necesară o colaborare a europarlamentarilor români, în vederea unei mai bune promovări a intereselor naționale ale României, în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene, dar și măsura în care aceștia ar fi dispuși să coopereze, dincolo de afilierile lor de partid și de grup, a fost formulată următoarea întrebare: „Cât de importante considerați că sunt următoarele tipuri de activități, desfășurate de europarlamentari, în vederea promovării intereselor naționale?”. Trei din cinci deputați au afirmat că activitatea individuală a europarlamentarului român este “în mică măsură importantă” pentru promovarea intereselor naționale ale României, doi europarlamentari declarând că este importantă “în foarte mare măsură”. Activitatea coordonată a europarlamentarilor români, din cadrul unui grup politic, în vederea promovării intereselor României, a fost apreciată ca fiind importantă “în mare măsură” (trei deputați) și “în foarte mare măsură” (doi deputați). Activitatea coordonată a celor 32 de europarlamentari români, în vederea promovării intereselor României, a fost variabila care a întrunit cea mai mare susținere, patru din cei cinci deputați susținând că aceasta este importantă “în foarte mare măsură”, iar un deputat – că acesta este importantă “în mare măsură”. Aceste rezultate indică necesitatea, sprijinul pentru realizarea unei cooperări între europarlamentarii români, în vederea promovării intereselor naționale ale României, dincolo de apartenența la un partid politic, opțiune care este justificată de modul în care se derulează procesul decizional în Parlamentul European (la nivel de comisii, grupuri, plen), dar și în Uniunea Europeană, în ansamblu. Susținerea importanței activității parlamentare individuale denotă faptul că promovarea intereselor naționale este un demers care presupune atât o responsabilitate individuală (prin activitatea parlamentară proprie), cât și colectivă (a delegației naționale, în diferite structuri ale Parlamentului – grup, plen), în egală măsură.
Fig. 1. Cât de importante considerați că sunt următoarele tipuri de activități, desfășurate de europarlamentari, în vederea promovării intereselor naționale?
Acordul europarlamentarilor români, exprimat la întrebarea precedentă, cu privire la măsura în care este necesară o colaborare a europarlamentarilor români, în vederea unei mai bune promovări a intereselor naționale ale României, își găsește confirmarea la întrebarea următoare: “Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a celor 32 europarlamentari români, cu privire la promovarea intereselor naționale și, în același timp, europene, ale României?”, la care toate răspunsurile au fost pozitive.
Prin intermediul celor trei întrebări consacrate posibilității conceperii unei strategii comune a europarlamentarilor români, deputaților români li s-a solicitat să precizeze (întrebare deschisă) aspectele pe care o astfel de strategie ar trebui să le vizeze, precum și domeniile de politici publice care ar putea fi cuprinse în această strategie, în vederea promovării intereselor naționale și europene ale României. Temele identificate în răspunsurile deputaților s-au referit la: deputații români din Parlamentul European (coordonarea pozițiilor, între europarlamentarii români, în ceea ce privește interesele naționale ale României, independent de grupul politic căruia îi aparțin; datorită numărului mare de europarlamentari pe care îi are România, și prezența a cel puțin unui deputat în fiecare comisie, fiecare aspect dezbătut în cadrul Parlamentului European poate influența, pozitiv sau negativ, România, din acest motiv fiecare subiect trebuie tratat cu interes de către deputații români); conceperea unui proiect de țară (o strategie de dezvoltare națională, care să urmărească reducerea decalajelor față de celelalte state membre); elemente ale strategiei (identificarea criteriilor care stau la baza definirii interesului național; identificarea unui număr limitat de domenii / dosare care să facă obiectul unei poziții comune, a tuturor deputaților români; un mecanism de coordonare timpurie, încă din fazele incipiente ale procesului decizional, asupra chestiunilor relevante / sensibile pentru România; mecanisme de influențare a altor deputați, din alte state membre, atunci când se află în dezbatere un dosar important pentru România); politici europene (toate politicile europene; integrarea României în spațiul Schengen; domeniile monitorizate prin intermediul Mecanismului de Cooperare și Verificare; adoptarea monedei Euro; securitate energetică; apărare și securitate; reducerea discrepanțelor dintre subvențiile agricole, etc. acordate României, față de celelalte state membre; absorbția fondurilor europene; protecția cetățenilor români din diaspora, cu privire la diversele campanii de discriminare; integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană; Garanția pentru Tineret; respectarea drepturilor cetățenilor europeni din România). Răspunsurile transmise au arătat importanța tratării, în egală măsură, a tuturor temelor dezbătute în Parlamentul European, datorită impactului pe care fiecare dintre acestea îl va avea asupra României, dar și faptul că este necesară acordarea unei atenții particulară chestunilor relevante / sensibile pentru România. În acest sens, poate fi semnalată necesitatea coordonării deputaților români cu privire la interesele naționale ale României; formularea / susținerea unei poziții comune cu privire la chestiunile importante pentru România, încă din faza incipientă a procesului legislativ – la nivel de grupuri, comisii; dar și susținerea intereselor naționale prin negocieri cu ceilalți deputați, aparținând altor strate membre, din cadrul grupului politic, al comisiei sau al plenului.
La nivel particular, cercetarea a urmărit și identificarea gradului în care există deja o strategie a deputaților români în cadrul grupurilor politice din care fac parte. Răspunsurile au arătat că eterogenitatea delegației române (ca partide naționale), în cadrul PPE și ALDE, influențează gradul de definire a unor obiective și strategii comune de acțiune. Cu toate acestea, deputații români au precizat existența unei coeziuni atunci când este vorba de coordonarea votului în plen, pe subiecte de interes național. În conformitate cu răspunsurile furnizate, o posibilă strategie, în cadrul grupului, ar putea include identificarea dosarelor sensibile care să necesite o coordonare la nivelul delegației României din cadrul grupului politic; dezbaterea impactului economic, social și de mediu al unei decizii asupra cetățenilor, mediului privat sau a administrației publice românești; coordonarea în ceea ce privește adoptarea unei poziții comune; identificarea altor deputați din grupul politic respectiv care să susțină acea poziție; încercarea obținerii unei poziții comune a grupului politic, care să țină cont de poziția deputaților români din grupul respectiv; discuții cu deputații români din alte grupuri politice, pentru a defini o poziție comună a întregii delegații românești; discuții cu deputați din alte state membre, pentru a încerca definirea unei poziții similare și în grupurile lor politice; coordonarea în privința amendamentelor depuse la anumite proiecte legislative aflate în discuție, și chiar co-semnarea unor amendamente; sau coordonarea în privința votului. Aceste răspunsuri semnalează importanța negocierilor între deputații români și din alte statele membre, din cadrul unui grup politic sau din grupuri politice diferite, prin care se pot obține poziții comune care să susțină interesul național al României, pe subiecte concrete.
Un alt aspect urmărit a fost acela al agendei politice a deputaților români și a gradului în care aceasta se suprapune (se influențează reciproc) cu cea a grupului politic din care fac parte, a partidului politic pe care îl reprezintă (influența politică asupra activității parlamentare), sau cu cea societății civile românești (opinia publică și mass – media). Răspunsurile au arătat că există o suprapunere „în mare măsură” (trei deputați) și „în foarte mare măsură” (doi deputați) cu agenda grupului politic; o „foarte mare” suprapunere cu cea a partidului politic românesc (trei deputați) și o „mare” suprapunere (doi deputați); o suprapunere „în mare măsură” cu cea a opiniei publice românești (trei deputați), pe când un deputat a afirmat că „în foarte mare măsură”, iau un altul – „în mică măsură”; răspunsurile în ceea ce privește mass – media românească sunt mai dispersate, doi deputați declarând o suprapunere „în mare măsură”, iar ceilalți trei – „în foarte mare măsură”, „în mică măsură” și „în foarte mică măsură”. Din aceste răspunsuri, rezultă că tendința în ceea ce privește suprapunerea agendei deputaților români este cu cea a partidului politic pe care îl reprezintă, cu cea a grupului politic, și doar într-o măsură mai redusă cu cea a opiniei publice din România, sau cu cea a mass – media.
Fig. 2. În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun
cu cele de pe agenda…?
Deputaților români li s-a solicitat să identifice care dintre instrumentele pe care deputații le utilizează în activitatea parlamentară, sunt relevante pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul procesului decizional din Parlamentul European. Astfel, redactarea de rapoarte este considerată a fi un instrument relevant „în foarte mare” și „în mare” (câte doi deputați optând pentru fiecare categorie) masură, în timp ce un deputat o consideră ca fiind relevantă „în mică măsură”. În ceea ce privește avizele, doi deputați afirmă că redactarea acestora este relevantă „în mare măsură”, un deputat – „în foarte mare măsură”, iar doi deputați – „în mică măsură”. Amendarea pe rapoarte este un instrument relevant „în foarte mare” și „în mare” (câte doi deputați optând pentru fiecare categorie), un deputat considerându-l relevant „în mică măsură”. Aceeași distribuție, ca și la instrumentul precedent, se regăsește și cu privire la întrebări adresate Comisiei Europene și Consiliului UE. Referitor la declarațiile scrise, doi deputați afirmă că acest instrument este relevant „în mică măsură”, restul deputaților optând pentru categoriile „în foarte mare măsură”, „în mare măsură” și „în foarte mică măsură”. Semnarea propunerilor de rezoluții este considerată relevantă „în foarte mare măsură” de către trei deputați, restul încadrând-o în categoriile „în mare măsură” și „în mică măsură”. Discursurile în plen sunt un instrument care împarte răspunsurile deputaților între cei care le consideră relevante „în foarte mare măsură” (doi deputați) și cel care le consideră relevante „în mică măsură” (doi deputați). Răspunsurile oferite de deputații români indică poziții dispersate în ceea ce privește relevanța instrumentelor utilizate de deputați în activitatea parlamentară, pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul procesului decizional din Parlamentul European. Cu toate acestea, instrumentele care au fost identificate ca fiind cele mai relevante sunt: redactarea de rapoarte, amendarea de rapoarte, semnarea propunerilor de rezoluție, întrebările adresate Comisiei Europene și Consiliului UE, avizele și discursurile în plenul Parlamentului European.
Fig. 3. Referitor la activitatea europarlamentară, care dintre următoarele acțiuni considerați că sunt relevante pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul procesului decizional din Parlamentul European?
Un aspect important, în ceea ce privește reprezentarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European, îl constituie activitatea de colaborare cu diferiți actori de la nivel intern. Colaborarea cu Guvernul României se situează la un nivel scăzut (trei deputați), în timp ce un deputat o încadrează la un nivel foarte bun, iar un altul – la un nivel bun. Un semnal de alarmă îl reprezintă activitatea de colaborare cu Parlamentul României, pe care doi deputați o situează la un nivel foarte scăzut și doi – la un nivel scăzut, doar unul situând-o la un nivel foarte bun. Colaborarea cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE se situează la polul opus, aceasta fiind evaluată ca „foarte bună” (trei deputați) și „bună” (2 deputați). Relația cu autorități publice locale din România primește evaluări preponderent negative, astfel: colaborarea cu consiliile județene este evaluată de doi deputați ca fiind „foarte slabă”, „slabă” (un deputat), iar unul considerând-o a fi „bună”; o evaluare identică vizează consiliile locale și primăriile – doi deputați o consideră a fi „foarte slabă”, doi deputați – “slabă”, iar unul considerând-o a fi „bună”. În ceea ce privește relația cu reprezentanții agențiilor de dezvoltare regională (ADR) din România, tendința este spre o evaluare negativă: ADR Nord – Vest (doi deputați o caracterizează ca fiind „în foarte mică măsură”; unul – „în mică măsură”; unul – „în mare măsură”; și unul – „în foarte mare măsură”); ADR Vest (doi deputați o caracterizează ca lipsind în totalitate; unul – „în foarte mică măsură”; și doi – „în mică măsură”); ADR Sud –Vest – Oltenia, ADR Sud – Muntenia și ADR Sud – Est (se remarcă aceeași evaluare ca și la ADR Vest); ADR Nord – Est (doi deputați o caracterizează ca lipsind în totalitate; doi – „în foarte mică măsură”; și unul – „în mică măsură”); ADR Centru (doi deputați o caracterizează ca fiind „în mare măsură”; unul – „în mică măsură”; unul – „în foarte mică măsură”; și unul – „deloc”); ADR București – Ilfov (se remarcă aceeași evaluare ca și la ADR Vest, ADR Sud –Vest – Oltenia, ADR Sud – Muntenia și ADR Sud – Est). Din interpretarea acestor date rezultă că, dintre cele opt regiuni de dezvoltare din România, activitatea de colaborare cu ADR Nord – Vest și ADR Centru este evaluată mai pozitiv de către europarlamentarii români. Cât privește mediul de afaceri din România, evaluările sunt preponderent pozitive: colaborarea cu acesta există „în mare măsură” (doi deputați), câte un deputat afirmând că aceasta există „în foarte mare măsură”, „în mică măsură” și „în foarte mică măsură”. Colaborarea cu societatea civilă organizată din România și cu cetățenii români cunoaște evaluări superioare celei cu mediul de afaceri. Astfel, colaborarea cu societatea civilă organizată din România este apreciată la nivelurile superioare ale scalei („în foarte mare măsură” – de către doi deputați, și „în mare măsură” – tot de doi deputați), doar unul afirmând că relația cu aceasta se desfășoară „în mică măsură”. Colaborarea cu cetățenii este evaluată, în principal, prin valoarea „în mare măsură” (trei deputați), doi deputați apreciind-o „în foarte mare măsură”. Aceste poziții ale deputaților români indică un nivel actual pozitiv de colaborare cu cetățenii, societatea civilă organizată, mediul de afaceri din România sau cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE; colaborarea cu agențiile de dezvoltare regională (ADR) din România se desfășoară într-o manieră preponderent negativă; la un nivel mediu spre scăzut se încadrează și relația cu autoritățile publice locale din România (consilii județene, consilii locale și primării); pe când relația deputaților români din Parlamentul European cu Guvernul României și cu Parlamentul României (prima instituție fiind cu atribuțiile cele mai importante în influențarea procesului decizional al Uniunii Europene – în cadrul Consiliului UE, în timp ce Parlamentul României are, de asemenea, atribuții importante în procesul decizional european), se situează la niveluri necorespunzătoare rolului pe care fiecare dintre acestea îl poate juca în procesul decizional european și, implicit, în promovarea intereselor naționale și europene ale României, alături de deputații români din Parlamentul European.
Fig. 4. Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, privind reprezentarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European?
În cercetarea noastră, și în continuarea întrebării formulate anterior, am urmărit și determinarea activismului autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), în ceea ce privește contactarea deputaților români din Parlamentul European, referitor la temele aflate pe agenda comisiilor din care aceștia fac parte, și care au un important impact local sau regional. Referitor la autorități publice locale (consilii județene, consilii locale, primării) din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, deputații români au declarat că doar “în mică măsură” au fost contactați de către aceștia (doi deputați), pe când răspunsurile celorlalți deputați au fost: „în foarte mare măsură” (un deputat), „în foarte mică măsură” (un deputat) și „deloc” (un deputat). Cât privește autoritățile publice locale din regiunea de dezvoltare Vest, răspunsurile sunt, de asemenea, preponderent la nivel mediu spre negativ: “în mică măsură” (doi deputați), „deloc” (doi deputați) și „în foarte mică măsură” (un deputat). Autoritățile publice locale din regiunea de dezvoltare Sud –Vest – Oltenia au contactat deputații români „în foarte mică măsură” (doi deputați) sau „deloc” (doi deputați), un singur deputat optând pentru categoria „în mică măsură”. Situația în ceea ce privește gradul de contactare din partea autorităților publice locale din regiunea de dezvoltare Sud – Muntenia și Sud – Est sunt identice: „în foarte mică măsură” (doi deputați), „deloc” (doi deputați) și „în mică măsură” (un deputat). O situație puțin mai bună se vizează autoritățile publice locale din regiunea de dezvoltare Nord – Est, deputații definind gradul de contactare drept “în mică măsură” (doi deputați), „în foarte mică măsură” (doi deputați), „deloc” (un deputat). Regiunea de dezvoltare Centru cunoaște o evaluare mai bună, gradul de activism al autorităților publice locale situându-se, în primul rând, la nivelul „în mare măsură”, iar restul deputaților la nivelul “în mică măsură” (un deputat), „în foarte mică măsură” (un deputat) și „deloc” (un deputat). Cât privește regiunea de dezvoltare București – Ilfov, se păstrează trendul înregistrat în regiunile de dezvoltare Sud – Muntenia și Sud – Est: „în foarte mică măsură” (doi deputați), „deloc” (doi deputați) și „în mică măsură” (un deputat). Aceste răspunsuri semnalează un grad extrem de redus al activismului autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării) din toate regiunile de dezvoltare, cu privire la temele aflate pe agenda comisiilor Parlamentului European, și care au un important impact local sau regional, cu excepția câtorva semnale care indică un activism “în mică măsură” și, foarte rar, „în mare măsură” (regiunea de dezvoltare Centru) sau „în foarte mare măsură” (regiunea de dezvoltare Nord – Vest).
Fig. 5. Care este gradul de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, în calitatea de deputat român în Parlamentul European, referitor la temele aflate pe agenda comisiilor din care faceți parte, și care au un important impact local sau regional?
În condițiile anticipării unor evaluări preponderent negative, cel puțin cu privire la anumiți actori interni, referitor la colaborarea europarlamentarilor români cu aceștia, deputaților români li s-a solicitat precizarea câtorva măsuri care ar putea contribui la eficientizarea colaborării cu anumiți actori interni, în vederea unei mai bune reprezentări a intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European.
Astfel, sugestiile europarlamentarilor români privind eficientizarea colaborării cu Guvernul României au vizat: din partea Guvernului (realizarea de informări permanente cu privire la stadiul negocierii unor dosare sensibile pentru România în Consiliul UE, poziția României pe acele dosare, dar și impactul propunerii legislative din punct de vedere economic, social și de mediu; o comunicare mai bună cu ministerele de resort; organizarea de întâlniri comune cu reprezentanți ai ministerelor, cu membri ai comisiilor de specialitate din Parlamentul României, dar și din Parlamentul European; întâlniri periodice între toți europarlamentarii români și premier sau ministrul de externe; existența unei strategii a Guvernului vizavi de deputații europeni; elaborarea, de către Guvern, a pozițiilor României în legătură cu subiectele aflate pe agenda Parlamentului European; organizarea de mese rotunde cu toți europarlamentarii români, în vederea dezbaterii problemelor cu care se confruntă România și a modului în care deputații români ar putea să o ajute la nivel european; un parteneriat mai solid între Guvern și europarlamentarii români, care să fie folosit în interesul României, și nu al unui anumit partid); din partea deputaților români (informări cu privire la stadiul negocierii unor dosare sensibile pentru România, în Parlamentul European, precum și poziția grupului din care face parte deputatul).
În ceea ce privește eficientizarea relației cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE, propunerile europarlamentarilor români s-au situat între: o comunicare bilaterală mai bună; propuneri pentru Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE (realizarea misiunii sale de a transmite punctul de vedere al Guvernului României, prin angajații detașati din ministere, pe diferite puncte aflate pe ordinea de zi a Parlamentului European; informări permanente cu privire la stadiul negocierii unor dosare în Consiliul UE, poziția României pe acele dosare, informări cu privire la poziția altor state membre; asumarea, mai eficientă, a rolului de intermediar al comunicării dintre europarlamentarii români și instituțiile naționale – prin reuniuni periodice și îmbunătățirea fluxului de informații dinspre ministere spre europarlamentari, cu privire la teme de interes național, aflate în dezbaterea Parlamentului European); sau propuneri pentru deputații români (informări cu privire la stadiul negocierii unor dosare sensibile pentru România în Parlamentul European, poziția grupurilor politice ale deputaților români, sugestii privind influențarea poziției altor state membre); sau „nu este cazul”.
Eficientizarea colaborării cu autoritățile publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării) se propune a se realiza pe două paliere: unul care vizează acțiunile acestor autorități (realizarea unei strategii și crearea unei reprezentanțe la Bruxelles; o atitudine pro-activă din partea acestora; întărirea capacității unor structuri la nivel local / regional de tipul Asociației Municipiilor din România, sau înființarea unor structuri noi care să analizeze impactul anumitor propuneri legislative europene pentru regiunea respectivă; sesizarea Guvernului și a europarlamentarilor români – în special a celor din regiunea respectivă – când o astfel de inițiativă este lansată); și unul care vizează acțiunile europarlamentarilor români (întâlniri ale deputaților români cu reprezentanții administrației publice pe care o identifică drept “fieful” lor electoral; acțiuni de informare privind oportunitățile de finanțare europeană pentru proiectele regionale; dialog permanent și organizarea unor vizite în teritoriu a europarlamentarilor români, dar și a autorităților locale la Bruxelles, ocazie cu care autoritățile publice locale, europarlamentarii români și Guvernul României să se informeze reciproc cu privire la stadiul negocierilor, sugestii de poziționare, etc.; întâlniri periodice de informare cu privire la directivele aflate pe ordinea de zi a Parlamentului European, dar și a celor aprobate de către acesta, pentru a se evita adoptarea unor directive care dăunează administrației publice locale).
Recomandările privind eficientizarea relației cu reprezentanții agențiilor de dezvoltare regională (ADR) din România, se situează, de asemenea, între măsuri care pot fi luate de către acestea și cele care pot fi luate de către europarlamentarii români. În ceea ce privește agențiile de dezvoltare regională (ADR) din România, se recomandă realizarea unei strategii și crearea unei reprezentanțe la Bruxelles (ca și în cazul autoritățile publice locale); întărirea capacității administrative a agențiilor regionale prin crearea unor structuri care să mențină dialogul permanent cu deputații români din Parlamentul European; organizarea mai multor sesiuni de informare a cetățenilor cu privire la noutățile europene care le vizează, și invitarea europarlamentarilor români la aceste evenimente. Cât privește europarlamentarii români, rolul acestora s-ar putea concretiza în organizarea unor acțiuni de informare publică și implicarea acestora în medierea unei colaborări între agențiile de dezvoltare regională, instituțiile centrale și forurile europene (Comisia Europeană, Comitetul Regiunilor); informarea reciprocă cu privire la lansarea unor propuneri legislative sensibile pentru România; coordonarea timpurie pe marginea unui dosar, luând în considerarea impactul economic, social și de mediu al acelei propuneri asupra regiunii respective; discuții regulate în vederea identificării problemelor apărute în implementarea proiectelor ADR și sprijinirea reprezentanților ADR în contactul cu Comisia Europeană.
Privind eficientizarea colaborării cu mediul de afaceri din România, europarlamentarii români au sugerat: intensificarea prezenței acestuia în structurile asociative europene; înființarea unor structuri de reprezentare a principalelor ramuri economice românești la Bruxelles, și desemnarea de reprezentanți care să mențină un dialog permanent cu deputații români; dialogul să vizeze și informarea deputaților români cu privire la impactul unei anumite propuneri asupra ramurii economice respective; organizarea de întâlniri periodice de informare; realizarea unor acțiuni de promovare, în Parlamentul European, și la nivel european, a oportunităților de investiții în România; formarea unor grupuri de discuții între reprezentanții mediului de afaceri (din diferite domenii), europarlamentarii români, Parlamentul României și Guvern, pentru identificarea punctelor sensibile abordate în Parlamentul European.
Cât privește colaborarea cu societatea civilă organizată din România, propunerile privind eficientizarea acestei relații au indicat: necesitatea unei comunicări mai bune și mai strânse; pentru societatea civilă (organizarea, în funcție de domeniul de activitate, a unor structuri comune de reprezentare la Bruxelles, a ONG-urilor românești; realizarea unui dialog cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE și cu europarlamentarii români, cu privire la dosare sensibile aflate în negociere; transmiterea propunerilor lor, europarlamentarilor români); pentru europarlamentarii români (informarea societății civile cu privire la impactul anumitor decizii europene asupra societății civile românești; organizarea de evenimente comune – europarlamentari români – ONG-uri – la Bruxelles și în țară, în care să se dezbată teme de impact major pentru cetățeni și pentru consolidarea democrației și a societății deschise din România).
O întrebare separată a vizat Parlamentul României – și anume dacă anumite activități din ceea ce reprezintă modul de organizare și funcționare al Parlamentului European ar trebui implementate și în Parlamentul României, în vederea eficientizării activității acestuia din urmă. Răspunsul europarlamentarilor a fost, unanim, „da”. Aceștia au precizat, de asemenea, și câteva activități care ar putea fi implementate: reglementarea activității de lobby; reglementarea conflictului de interese; o mai mare transparență a procesului decizional; focusarea Parlamentului României mai mult pe adoptarea proiectelor legislative, și nu doar pe amendarea celor existente; crearea funcției raportorului și a raportorului din umbră; încurajarea unei mai bune corelări între specializarea profesională a parlamentarilor și comisia din care fac parte; o gestionare mai eficientă a timpului pentru discursurile din plen; condiționarea financiară de prezența la lucrările Parlamentului; crearea unui corp de funcționari parlamentari independent de factorul politic; structurarea programului de lucru după modelul Parlamentului European (grup, comisie, plen); organizarea unor sesiuni de dezbatere, cu privire la proiecte legislative aflate în dezbatere parlamentară, cu reprezentanți ai societății civile și ai mediului de afaceri, în funcție de domeniul vizat. De asemenea, deputații români au pledat și pentru o mai bună implementare a mecanismelor de cooperare dintre Parlamentul European și parlamentele naționale, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona.
În cadrul cercetării a fost abordat și subiectul participării politice a cetățenilor români, europarlamentarilor români solicitându-li-se să precizeze, dintr-o listă predefinită de mijloace, pe cele pe care le consideră mai eficiente în vederea influențării procesului decizional din Uniunea Europeană. Instrumentul care a beneficiat de unanimitate în rândul deputaților români a fost cel al participării la vot – pentru alegerea reprezentanților din Parlamentul European. Participarea la consultările publice organizate de către instituțiile UE a fost considerat eficient „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați); semnarea unei petiții a fost evaluată ca fiind eficientă „în mare măsură” (trei deputați), „în foarte mare măsură” (un deputat) și „în mică măsură” (un deputat); Inițiativa Cetățenească Europeană este considerată eficientă „în mare măsură” (trei deputați) și „în foarte mare măsură” (doi deputați); participarea la dezbateri publice de la nivel european a fost evaluată ca eficientă „în foarte mare măsură” (doi deputați) și „în mare măsură” (doi deputați), un singur deputat considerând-o eficientă „în mică măsură”. Contactarea unui europarlamentar român este un instrument eficient „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați); contactarea reprezentanților României din Comitetul Regiunilor și contactarea reprezentanților României din Comitetul Economic și Social sunt evaluate identic – acestea sunt instrumente eficiente „în mare măsură” (trei deputați) și „în foarte mare măsură” (un deputat), pe când un deputat le consideră eficiente „în mică măsură”. În ceea ce privește lobby-ul, lobby-ul la Comisia Europeană este apreciat ca fiind eficient „în foarte mare măsură” (doi deputați) și „în mare măsură” (doi deputați), un singur deputat considerând-l eficient „în mică măsură”; referitor la lobby-ul la Parlamentul European, situația este ușor modificată, el fiind evaluat ca eficient atât „în foarte mare măsură” (doi deputați), cât și „în mică măsură” (doi deputați), la nivel intermediar aflându-se un deputat care apreciază că acesta este eficient „în mare măsură”. Aceste răspunsuri evidențiază faptul că mecanismul cel mai eficient, identificat de deputații români, în ceea ce privește influențarea procesului decizional din Uniunea Europeană, îl constituie votul în alegerile pentru desemnarea membrilor României în Parlamentul European; mijloace de asemenea eficiente sunt: participarea la consultările publice organizate de către instituțiile UE, contactarea unui europarlamentar român, participarea la dezbateri publice de la nivel european sau Inițiativa Cetățenească Europeană.
Fig. 6. În ceea ce privește participarea politică a cetățenilor români, care dintre următoarele mijloace considerați că sunt eficiente în vederea influențării procesului decizional
din Uniunea Europeană?
Mijloacele pe care deputații români le folosesc în realizarea comunicării cu cetățenii români au reprezentat un alt obiectiv al prezentei cercetări. Interviurile sunt considerate eficiente „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați); conferințele de presă – „în foarte mare măsură” (doi deputați), „în mare măsură” (doi deputați) și „în mică măsură” (un deputat); comunicatele de presă – „în mare măsură” (doi deputați) și „în mică măsură” (doi deputați) și „în foarte mare măsură” (un deputat); participarea la diferite evenimente – „în mare măsură” (trei deputați) și „în foarte mare măsură” (doi deputați); Website-ul personal – „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați); blogul personal – „în mare măsură” (trei deputați) și „în foarte mare măsură” (doi deputați); rețelele de socializare – „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați); birouri europarlamentare în teritoriu – „în foarte mare măsură” (trei deputați) și „în mare măsură” (doi deputați). Din aceste răspunsuri putem concluziona că cele mai eficiente mijloace identificate de europarlamentarii români, în comunicarea cu cetățenii, sunt: interviurile, conferințele de presă, Website-ul personal, rețelele de socializare, participarea la diferite evenimente și birourile europarlamentare în teritoriu.
Fig. 7. Cât de eficiente considerați a fi următoatele mijloace de comunicare cu cetățenii români?
Cercetarea noastră a urmărit să identifice și opinia deputaților români cu privire la gradul de activism al organizațiilor societății civile și a cetățenilor din regiunile de dezvoltare românești, măsurat prin gradul în care acestea contactează europarlamentarii români. În ceea ce privește gradul de contactare al deputaților români de către organizațiile societății civile, răspunsurile formulate au evidențiat situația următoare: organizațiile societății civile din regiunea de dezvoltare Nord – Vest au contactat europarlamentarii români „în mare măsură” (doi deputați), „în foarte mare măsură” (un deputat), „în mică măsură” (un deputat) și „în foarte mică măsură” (un deputat); cele din regiunea Vest – „în foarte mică măsură” (doi deputați), „în foarte mare măsură” (un deputat), „în mică măsură” (un deputat) și „deloc” (un deputat); organizațiile societății civile din regiunea de dezvoltare Sud – Vest – Oltenia – „deloc” (trei deputați) și „în foarte mică măsură” (doi deputați); cele din regiunea Sud – Muntenia – „în foarte mică măsură” (trei deputați) și „deloc” (doi deputați); din regiunea Sud – Est – „deloc” (trei deputați) și „în foarte mică măsură” (doi deputați); cele din regiunea Nord – Est – „în foarte mică măsură” (trei deputați) și „deloc” (doi deputați). Aceste date arată un grad de activism mai mare al organizațiilor societății civile din regiunile de dezvoltare Nord – Vest și Vest. Referitor la gradul de contactare al deputaților români de către cetățeni, răspunsurile oferite de deputații români arată astfel: cetățenii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest au contactat europarlamentarii români „în foarte mare măsură” (doi deputați), „în mare măsură” (doi deputați) și „în foarte mică măsură” (un deputat); cei din regiunea Vest – „în mare măsură” (doi deputați), „în foarte mare măsură” (un deputat), „în mică măsură” (un deputat) și „în foarte mică măsură” (un deputat); cetățenii din regiunea de dezvoltare Sud – Vest – Oltenia – „în foarte mică măsură” (trei deputați), „în mică măsură” (un deputat) și „deloc” (un deputat); cei din regiunea Sud – Muntenia – „în foarte mare măsură” (doi deputați), „deloc” (doi deputați) și „în mică măsură” (un deputat) ; răspunsurile privind cetățenii din regiunea Sud – Est și din regiunea Nord – Est sunt identice cu cele privind regiunea Sud – Muntenia. Aceste date arată, din nou, un grad mai mare de participare a cetățenilor din regiunile de dezvoltare Nord – Vest și Vest.
Fig. 8. Care este gradul de activism al următorilor actori, în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, ca europarlamentar?
Europarlamentarilor români le-au fost adresate câteva întrebări punctuale cu privire la acțiunile pe care le întreprind pentru a crește: gradul de cunoaștere a drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni; nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul European; prezența la vot la alegerile europarlamentare; interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor români; nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional european.
La întrebarea privind creșterea gradului de cunoaștere a drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni, europarlamentarii români au menționat: organizarea de vizite de informare la Parlamentul European; publicarea, periodică, de articole cu tematică europeană pe blogul adevarul.ro și pe site-ul propriu; organizarea unor conferințe de informare; editarea de broșuri informative; întâlniri cu cetățenii; informare – prin intermediul mass – media și al rețelelor de socializare – cu privire la propuneri legislative de interes pentru cetățenii români, și precizarea impactului acestora; formularea de răspunsuri la solicitările venite din partea cetățenilor cu privire la activitatea din Parlamentul European; participarea la conferințe și sesiuni de informare organizate de Biroul de Informare al Parlamentului European din România; organizarea de birouri europarlamentare în teritoriu; organizarea de evenimente de informare a tinerilor (conferințe pe teme de interes pentru aceștia); sau promovarea inițiativelor Comisiei Europene.
În vederea creșterii nivelului de încredere a cetățenilor în Parlamentul European, măsurile întreprinse de europarlamentarii români au vizat: luările de poziție, în plenul Parlamentului, în favoarea României; promovarea, în comisiile de specialitate, a unor teme de interes pentru cetățenii români; informare, prin intermediul mass – media și al rețelelor de socializare, cu privire la activitatea Parlamentului European; sau informare cu privire la deciziile importante care urmează să fie luate și impactul acestora asupra cetățenilor români.
Măsurile luate în scopul creșterii prezenței la vot la alegerile europarlamentare au avut în vedere: deplasarea în diferite localități aparținând unei anumite regiuni de dezvoltare; participarea la emisiuni TV locale și naționale; explicarea importanței fiecărui vot pentru funcționarea democrației; articole pe blog și postări pe rețelele de socializare; informare, prin intermediul mass – media, cu privire la impactul deciziilor luate de Parlamentul European asupra cetățenilor români; campanii de conștientizare cu privire la rolul Parlamentului European; sau întâlniri directe cu cetățenii și explicarea rolului implicării fiecărui cetățean în procesul de formulare de politici europene în favoarea sa.
În scopul creșterii interesului cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor români, în răspunsurile deputaților au fost evidențiate: o prezență cât mai mare în teritoriu și prezentarea activității din Parlamentul European; o bună reprezentare, prin intermediul activității europarlamentare, a intereselor cetățenilor români; apariții în mass – media și pe rețelele de socializare, prin care să informeze cu privire la activitatea sa parlamentară; sau prezentarea deciziilor Parlamentului European și a inițiativelor Comisiei Europene, pe înțelesul cetățenilor.
Cât privește creșterea nivelului de participare a cetățenilor în procesul decizional european, europarlamentarii români au menționat acțiuni precum: sondarea online a opiniei publice; diseminarea modurilor în care cetățenii se pot implica și pot influența procesul decizional european; receptivitate față de propunerile și solicitările cetățenilor, pentru a-i încuraja să fie pro-activi în relația cu instituțiile democratice naționale și europene; întâlniri periodice cu diferite segmente socio-profesionale, în cadrul cărora să afle doleanțele cetățenilor și să le soluționeze, cu ajutorul mijloacelor de care dispun.
Un alt aspect supus atenției deputaților români a fost acela de a preciza în ce măsură sunt influențați de preferințele opiniei publice românești în acțiunile pe care le întreprind, în activitatea lor. Răspunsurile formulate arată că aceștia sunt influențați „în mare măsură” (patru deputați) și „în mică măsură” (un deputat) de preferințele opiniei publice românești.
În conformitate cu principiile responsivității și ale eficacității politice, europarlamentarilor români li s-a solicitat să menționeze, de asemenea, în ce acțiuni se concretizează, în activitatea lor, opiniile cetățenilor români. Printre acțiunile pe care le întreprind se numără: amendamente la diferite rapoarte; redactarea de rapoarte; opinii exprimate în plenul Parlamentului European și în comisiile de specialitate; întrebări și interpelări adresate Comisiei; sau vot în plen.
Două întrebări deschise au vizat precizarea măsurilor pe care le consideră a fi necesare pentru creșterea interesului opiniei publice și a mass-mediei locale românești, față de afacerile europene. Referitor la prima întrebare – creșterea interesului opiniei publice românești față de afacerile europene, europarlamentarii români au remarcat: necesitatea unei prezentări eficiente în mass – media, a oportunităților europene pentru România – fonduri europene, libera circulație, etc., în condițiile în care se consideră că România se află în fața celei mai importante șanse de dezvoltare internă și de funcționare democratică din istoria sa, ca urmare a apartenenței la spațiul de valori europene și de securitate comună, dar și a faptului că această oportunitate ne obligă să fim creativi, implicați și perseverenți în realizarea obiectivului de Occidentalizare a societății românești; o comunicare publică mai eficientă și mai consistentă a instituțiilor publice din România, conectarea mass-mediei românești la realitățile europene, profesionalizarea formatorilor de opinie și a angajaților din redacții; transparență față de cetățeni și explicarea votului în cadrul Parlamentului; explicarea modului în care deciziile luate la nivel european au un impact asupra vieții cotidiene a cetățenilor; înființarea unor birouri de informare la nivel local / regional pentru a se explica modul în care funcționează instituțiile europene și stadiul legislației europene aflate în proces de negociere și relevante pentru cetățenii români; sprijinirea, din fonduri publice sau europene, a realizării unor emisiuni informative (radio / TV), cu privire la afacerile europene; sau cursuri în școli cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european.
Privitor la măsurile de creștere a interesului mass-mediei locale românești, față de afacerile europene, răspunsurile deputaților români s-au referit la situația existentă în mass – media românească, în general, ei remarcând nivelul scăzut de informare, din partea acesteia, cu privire la activitatea din Parlamentul European. Soluțiile propuse s-au referit la: prezența europarlamentarilor români în emisiuni, în direct, pe teme de interes național și european; oferirea de perspective relevante pentru jurnaliști, cu privire la principalele decizii luate la nivel european; sesiuni de informare a jurnaliștilor cu privire la modul de funcționare a instituțiilor europene, pentru a se evita confuzii, informări greșite sau incomplete; vizite periodice ale jurnaliștilor (din media locală și națională) care se ocupă de domeniul afacerilor europene, la Bruxelles; sprijinirea înființării unor puncte permanente de lucru ale televiziunilor / radiourilor / agențiilor de presă / ziarelor, la Bruxelles; o mai mare transparență în formularea poziției naționale cu privire la anumite dosare aflate în negociere la nivel european; participarea deputaților români la acele proiecte destinate mass-mediei locale; sau conștientizarea, de către mass – media, a nevoii de a avea colaboratori specializați care să urmărească, pe termen lung, evoluțiile europene.
Un subiect important pentru România, pe termen scurt și mediu, este cel al deținerii Președinției UE, în anul 2019. Din acest motiv, o întrebare deschisă a vizat care ar considera europarlamentarii români că ar trebui să fie strategia pe termen mediu a României, în perspectiva acestui mandat și în ce constă aportul lor la procesul de pregătire pentru acest mandat. Răspunsurile europarlamentarilor români au cuprins: sugestii pentru administrația publică centrală din România (prezentarea, de către România, a realizărilor sale; definirea unui obiectiv specific al mandatului; identificarea priorităților legislative / nelegislative pe care România va dori să le promoveze, pe durata mandatului său; preluarea proiectelor importante pentru UE și finalizarea acestora, sau cel puțin ducerea lor mai departe; inițierea unui dialog cu celelalte state membre cu care va forma „trio”-ul, pentru a identifica dosarele care ar putea fi promovate pe durata Președinției; inițierea unui dialog timpuriu cu Comisia Europeană și cu Parlamentul European, în vederea identificării dosarelor prioritare pentru aceste instituții; coagularea unei echipe care, la București și Bruxellles, să pregătească mandatul Președinției române a UE, încă de acum; consolidarea capacității administrative, la nivel național, prin pregătirea și angajarea, acolo unde este nevoie, de funcționari în domeniile considerate a fi prioritare la nivel european / național, pe durata Președinției române; formularea unei strategii naționale în acord cu statutul de țară membră UE, în condițiile în care România nu are o strategie post-aderare); dar și precizarea propriului aport la acest proces (folosirea mijloacelor de care dispun pentru a determina autoritățile române să demareze procesele de pregătire cât mai devreme și să implice, în acest demers, nu doar factorii decizionali, ci și părțile co-interesate – societatea civilă, mediul universitar, mediul de afaceri).
Interpretarea datelor obținute, prin intermediul chestionarului semistructurat (analizat anterior), și realizată în corelație cu cadrul teoretic al prezentei lucrări, a evidențiat mai multe aspecte, care vor fi prezentate în rândurile următoare.
Locul și rolul pe care Parlamentul European îl ocupă în cadrul procesului decizional european, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, face ca modul în care reprezentanții României (a cărei delegație națională ocupă locul al șaptelea, între statele membre, după numărul de membri) fructifică funcțiile și competențele pe care acesta le are în cadrul procesului decizional european, dar și modul în care ei își exercită funcțiile corespunzătoare calității de deputați europeni, să fie importante pentru reprezentarea intereselor naționale și, totodată, europene ale României.
Din punct de vedere al influenței pe care reprezentanții noștri o exercită în cadrul acestei instituții europene, și care are relevanță nu doar pentru procesul decizional din cadrul Parlamentului, ci și pentru cel inter-instituțional european, rezultă că această influență este considerată a fi una redusă. Soluțiile identificate, însă, de deputații români, în vederea creșterii acestei influențe, au semnalat nu doar o preocupare cu privire la acest subiect, ci și o schimbare în ceea ce privește modul de a face politică și, deci, o adaptare la imperativele procesului decizional european: coordonarea acțiunilor celor 32 de europarlamentari români; colaborarea cu deputați din alte state membre și din alte grupuri politice; asumarea de dosare importante aflate în procedură legislativă; stabilirea unei legături cât mai bune cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE; colaborare strânsă cu celelalte instituții europene. Un aspect particular al influenței, menționat de europarlamentari, este cel al deținerii unor funcții de conducere în diferitele structuri ale Parlamentului European (comisii, grupuri, diferitele sale organe).
Accentul pus pe colaborare, prin intermediul unei activități coordonate, în scopul promovării unor interese comune (în acest caz promovarea intereselor naționale ale României), este o dovadă a faptului că acest principiu are o eficiență recunoscută. Astfel, europarlamentarii români au sprijinit activitatea coordonată nu doar a întregii delegații române, ci și a celor din cadrul aceluiași grup politic. Cu toate acestea, deputații români au semnalat absența unei coeziuni, între ei, în cadrul grupurilor politice, dar și existența acesteia în cadrul plenului, atunci când este vorba de chestiuni de interes național. De asemenea, un punct sensibil, care afectează nu doar activitatea de promovare a intereselor naționale ale României, de către reprezentanții români din instituțiile și organismele europene, ci și pe cel al influențării, de către actorii naționali sau sub-naționali, a procesului decizional european, este cel al absenței unei strategii coerente a României, la nivel european, precum și absența unor tactici cu privire la modul de influențare a procesului decizional european, în toate etapele procesului politicilor publice europene. Și nu în ultimul rând, negocierea și colaborarea cu deputații din alte state membre, în vederea promovării intereselor naționale ale României, au devenit metode importante pentru deputații români.
Referitor la activitatea pe care o desfășoară în cadrul Parlamentului European, instrumentele cele mai relevante, pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, sunt considerate a fi: redactarea de rapoarte, amendarea rapoartelor, semnarea propunerilor de rezoluții și întrebările adresate Comisiei Europene și Consiliului UE.
În ceea ce privește procesul de agenda – setting, ca proces important al guvernanței europene, am încercat să determinăm gradul în care agenda politică a europarlamentarilor români se suprapune cu cea publică și cu cea a mass – media din România. Din datele analizate a rezultat că agenda reprezentanților europeni se suprapune într-o oarecare măsură cu cele două agende, însă, în primul rând, se suprapune cu cea a partidului și a grupului politic din care fac parte. Aceste răspunsuri au arătat influența crescută pe care politicul o are asupra stabilirii obiectivelor decidenților, în defavoarea existenței unei responsivități față de opinia publică și media românească.
În cadrul guvernanței multinivel a UE, cooperarea între diferitele niveluri decizionale și între actorii publici și privați de la aceste niveluri, are o însemnătate ridicată. Prin urmare, activitatea de colaborare a deputaților români cu diferiții actori naționali și sub-naționali, publici și privați, oglindește modul în care funcționează acest principiu între diferiții actori români, de la diferite niveluri, dar și măsura în care există o coordonare eficientă între aceștia, cu privire la influențarea procesului decizional din Parlamentul European (și mai departe, prin relațiile inter-instituționale ale acestuia, a procesului decizional european), în interesul României. Răspunsurile furnizate arată o colaborare mai mare cu cetățenii, sectorul non-guvernamental și cu cel privat românesc, decât cu Guvernul, Parlamentul, autoritățile administrației publice locale (consilii județene, consilii locale și primării), sau cu agențiile de dezvoltare regională (ADR) din România. Singura instituție cu care se înregistrează o colaborare pozitivă, și care este importantă pentru defășurarea activității europarlamentarilor români în cadrul Parlamentul European, este Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE. Aceste răspunsuri ilustrează o insuficientă utilizare a oportunității de a influența nivelul legislativ al procesului decizional european, prin intermediul europarlamentarilor români, de către actorii publici, precum și o implicare mai mare a actorilor societății civile sau a mediului privat românesc.
În condițiile creșterii rolului parlamentelor naționale în procesul decizional european, potrivit Tratatului de la Lisabona, relația necorespunzătoare dintre europarlamentarii români și cei naționali poate fi considerată drept unul dintre argumentele care i-a determinat pe cei dintâi să considere că modul de organizare și funcționare al Parlamentului European ar trebui implementate și în Parlamentul României, în vederea eficientizării activității acestuia din urmă.
Importanța principiului subsidiarității, la nivel european, și a rolului autorităților locale și regionale în procesul decizional european, ne-a determinat să evaluăm gradul de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), din cele opt regiuni de dezvoltare, în ceea ce privește influențarea agendei politice a deputaților români, referitor la subiecte cu un important impact local sau regional. Evaluarea europarlamentarilor români cu privire la activismul lor este, însă unul negativ, el fiind apreciat, preponderent, ca extrem de redus. Această situație are repercursiuni nu doar asupra promovării intereselor lor, la nivel european, ci și asupra utilizării mecanismului de influențare, indirectă, a procesului decizional, prin intermediul reprezentanților noștri din legislativul european.
Accentul pus pe democrația participativă la nivel european, în condițiile în care participarea cetățenească este considerată a fi una multinivel, am dorit să identificăm mijloacele pe care europarlamentarii români le consideră a fi eficiente, în vederea influențării procesului decizional din Uniunea Europeană. Astfel, participarea la vot (alegerea reprezentanților în Parlamentul European), participarea la consultările publice organizate de către instituțiile UE, participarea la dezbateri publice de la nivel european, contactarea unui europarlamentar român, lobby pe lângă Comisia Europeană sau pe lângă Parlamentul European, Inițiativa Cetățenească Europeană, sunt considerate a fi mai eficiente decât semnarea unei petiții, contactarea reprezentanților României din Comitetul Regiunilor, sau contactarea reprezentanților României din Comitetul Economic și Social. Acest lucru arată că, potrivit europarlamentarilor români, influențarea procesului decizional european este mai eficientă dacă se desfășoară în cadrul instituțiilor UE, decât în cel al organismelor sale consultative.
De asemenea, comunicarea cu cetățenii, în vederea informării acestora cu privire la afacerile europene și la acțiunile întreprinse de reprezentanții lor, aleși în mod direct, la nivel european, este un aspect important al guvernanței europene. Prin urmare, cele mai eficiente mijloace de comunicare, potrivit europarlamentarilor români, sunt: interviurile, conferințele de presă, Website-ul personal, rețelele de socializare, participarea la diferite evenimente și birourile europarlamentare în teritoriu. Aceste mijloace se încadrează atât în categoria de media tradițională, cât și în cea de “noua medie”; de asemenea, un instrument folosit, în mod tradițional, și de parlamentarii naționali, este cel al birourilor parlamentare.
În ceea ce privește activismul organizațiilor societății civile și al cetățenilor din regiunile de dezvoltare ale României, în ceea ce privește contactarea europarlamentarilor români, se remarcă diferențe între regiuni, însă, activismul lor este unul, preponderent, negativ. Pe de altă parte, referitor la responsivitatea europarlamentarilor români față de preferințele opiniei publice românești, aceasta se realizează într-o mare măsură.
Cât privește regiunea de dezvoltare Nord – Vest, am urmărit, pe de o parte, analizarea gradului de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), al organizațiilor societății civile și al cetățenilor, în raport cu europarlamentarii români, iar pe de altă parte, activitatea de colaborare a acestora cu Agenția de dezvoltare regională Nord – Vest. Astfel, dacă referitor la activismul organizațiilor societății civile și al cetățenilor, evaluările sunt pozitive, activismul autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării) și activitatea de colaborare a europarlamentarilor români cu Agenția de dezvoltare regională Nord – Vest înregistrează o apreciere negativă.
II.3. Politicile publice europene – între nivelul european și cel național
Abordarea subiectului procesului de formulare a politicilor publice europene presupune o raportare la dreptul administrativ al Uniunii Europene și, implicit, la noțiunea de administrație publică europeană.
Astfel, dreptul administrativ al Uniunii Europene este puternic legat de noțiunea de administrație publică europeană deși, așa cum se poate observa din delimitarea competențelor realizată prin Tratatul de la Lisabona, nu se poate vorbi, încă, despre un model de administrație publică europeană. Astfel, legislația primară a Uniunii Europene nu exemplifică un model de administrație publică pentru statele membre, ci lasă aspectele legate de guvernare și administrație în competența statelor membre.
Specialiștii în drept administrativ au analizat noțiunea de administrație publică europeană prin prisma a două perspective: una materială (analiza activității de organizare a executării și de executare a legislației comunitare – legislația primară și derivată) și una formală (analiza sistemului de instituții și structuri administrative care realizează această activitate). Din punct de vedere formal, structura instituțională a Uniunii Europene, așa cum a fost prezentată anterior, este fundamentată nu pe principiul separării puterilor în stat (specific statului-națiune), ci pe cel al reprezentării intereselor (Consiliul – este garantul intereselor statelor membre; Parlamentul European – protejează interesele popoarelor statelor membre; Comisia Europeană – reprezintă interesul general; iar Curtea Europeană de Justiție – asigură controlul jurisdicțional).
Având în vedere că procesul de formulare a politicilor publice europene este considerat, de către unii autori, ca fiind unul neobișnuit de deschis și, deși Comisia este cea care are monopolul formal al inițiativei legislative, subiectele de pe agenda publică provin din diferite surse, deoarece procesul decizional la nivelul UE implică o multitudine de actori, pe care îi vom menționa în rândurile de mai jos. Ceea ce trebuie precizat, însă, este și faptul că fiecare dintre acești actori are propriile interese, fiecare instituție are propriile reguli, propriul cod de conduită și stil de operare, dar și o arenă în care indivizii, grupurile și asociațiile concurează pentru influență. Acest fapt face ca rareori deciziile sunt rezultatul acțiunii unui singur actor sau a unei singure instituții, deoarece părțile interesate își caută aliați și construiesc coaliții.
Sarcina coordonării între actori este, de asemenea, complicată de absența unei separații constituționale a puterilor sau de o diviziune clară a responsabilităților. Puterea legislativă e împărțită între două instituții – Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, pe când puterea executivă aparține atât statelor membre (colectiv, în cadrul Consiliului Uniunii Europene, cât și individual) și Comisiei Europene. De asemenea, UE este caracterizată de un grad mare de fragmentare instituțională, așa cum am prezentat în sub-capitolul anterior, dar vom menționa unele aspecte relevante pentru abordarea procesului de formulare a politicilor europene. Astfel, Consiliul Uniunii Europene, deși are ca obiectiv realizarea politicii între statele membre, prin intermediul desfășurării unei activități sectoriale și funcționale, permite existența identităților sectoriale care transced naționalitățile. Parlamentul European oferă un cadru pentru familiile politice europene, modul de ocupare a locurilor în cadrul plenului fiind în funcție de familia politică, pe când interesele economice determină grupurile politice să se alinieze transnațional. Comisia Europeană, executivul UE, își desfășoară activitatea după criterii non – teritoriale, în pofida modului de selecție a comisarilor; astfel, directoratele generale ale Comisiei urmează direcții sectoriale și nu teritoriale, ceea ce permite conectarea părților compatibile ale administrațiilor naționale; această colaborare dintre Comisie și diferitele părți ale administrațiilor naționale – atât în procesul de formulare, cât și în cel de implementare a politicilor publice europene – conduce la instituționalizarea unei veritabile administrații multinivel în Uniunea Europeană. Prin urmare, în timp ce Consiliul pune în legătură guvernele naționale, Comisia pune în legătură “sub – guvernele”. În consecință, Egeberg consideră că arhitectura instituțională complexă a Uniunii Europene, cu un grad important de specializare funcțională între diferitele sale instituții, poate crea clivaje instituționale în cadrul sistemului; instituțiile sunt tentate să-și impună propriile viziuni, asteptări și alianțe, membrilor lor, ceea ce face ca, uneori, oamenii de diferite naționalități, dar care aparțin aceleiași instituții, să împărtășească atitudini care nu sunt împărtășite de concetățenii lor din alte instituții.
Spre deosebire de statele membre, faptul că Uniunea Europeană nu are o politică administrativă proprie face ca, la nivel european, să nu se poată vorbi despre o organizare echivalentă a politicii administrative naționale. Din aceste considerente, Knill sugerează că ceea ce trebuie analizat este natura relației dintre actorii publici și cei privați: dacă aceasta e bazată doar pe aplicarea legilor sau există negociere în funcție de preferințele individuale; dacă e o relație consensuală sau conflictuală; dacă e formală sau / și informală; dacă permite accesul unor terțe părți; dacă anumiți actori au un acces egal sau privilegiat la procesul de implementare, etc.. Impactul, la nivel național, al politicilor europene depinde de compatibilitatea instituțională dintre cerințele politicilor europene și cadrele administrative naționale. Knill face referire, astfel, la tradițiile administrative naționale, pe care le definește drept modele generale de stil și structură administrative care sunt, din punct de vedere instituțional, puternic înrădăcinate în tradiția statului, în sistemul legislativ și în cel politico – administrativ.
Prin urmare, înainte de a aborda subiectul administrației publice europene, consider că este necesară o raportare la actorii și instituțiile implicate în procesul de elaborare a politicilor publice, dar și a principiilor de organizare și funcționare a administrației publice la nivel național.
Unii autori consideră că politicile publice reprezintă “un set de decizii interdependente luate de un actor politic sau de un grup de actori politici cu privire la selecția țelurilor și a mijloacelor de a atinge aceste țeluri într-o situație specifică, în care ar trebui ca acei actori să poată, în principiu, să ia acele decizii“. Astfel, în procesul de elaborare a politicilor publice, actorii implicați sunt: actorii politici, adică acei actori care sunt părți constitutive ale unui sistem administrativ (oficiali publici aleși sau numiți în funcție, membri ai executivului și ai legislativului sau funcționari publici, grupuri de interes, mass – media); sistemul societal – deoarece modul de organizare a societății poate influența măsura în care statul elaborează și implementează eficient politicile publice (grupurile oamenilor de afaceri, sindicate, patronate); și sistemul internațional, întrucât presiunile exercitate de mediul internațional, în contextual globalizării și europenizării, influențează procesele naționale de elaborare și implementare a politicilor publice. Rezultatele interacțiunilor lor complexe sunt legile și politicile europene, ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană exercită puteri asemănătoare statului, care au, așa cum am afirmat în sub-capitolul precedent al acestei lucrări, un impact direct asupra cetățenilor statelor membre.
Administrația publică este, prin urmare, ansamblul de autorități a căror activitate urmărește organizarea și executarea politicilor publice prin receptarea preferințelor cetățenilor, introducerea lor pe agenda politică, formularea politicilor, adoptarea și punerea lor în aplicare, dar și evaluarea politicilor. În acest sens, Dahl considera că un sistem care păstrează receptivitatea față de cetățenii săi, oferindu-le posibilitatea de a-și formula preferințele, de a le face cunoscute și de a primi un răspuns la ele, fără părtinire ori discriminare, este un sistem democratic. Prin urmare, obligația generală a administrației publice este de a permite implicarea, consultarea și participarea purtătorilor de preferințe în / la procesul de elaborare a politicilor publice. Cele patru principii care reprezintă garanțiile procedurale pentru oportunitatea de formulare și manifestare a preferințelor sunt: deschiderea, transparența, parteneriatul și cooperarea.
Trecând de la nivelul național la cel european, și analizând, astfel, administrația publică europeană, aceasta este considerată a cuprinde ansamblul de autorități a căror activitate urmărește organizarea și executarea politicilor europene prin receptarea preferințelor cetățenești, introducerea acestora pe agenda publică, formularea politicilor, adoptarea lor, punerea în aplicare a politicilor și evaluarea implementării. Prin urmare, ansamblul de autorități implicate în formularea politicilor europene sunt: autoritățile administrative ale statelor membre; autoritățile comunitare – reprezentate la nivelul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor comunitare; autoritățile administrației naționale și comunitare implicate în procesul de elaborare a politicilor europene.
Mai mulți autori apreciază faptul că administrația publică europeană poate fi analizată prin prisma a trei dimensiuni: guvernanță; buna guvernare; și guvernanța multinivel (pe care le-am analizat în sub-capitolul II.1.2.). Referitor la dimensiunea guvernanței europene, reglementarea acesteia vizează stabilirea de reguli procedurale pentru procesul de elaborare a politicilor publice europene, în care statele membre, alături de instituțiile Uniunii Europene și de alți parteneri, sunt direct sau indirect implicate. Buna guvernare europeană presupune cinci principii de acțiune: principiul deschiderii (care cuprinde atât imperativul comunicării reale, active și pe înțelesul opiniei publice, cât și promovarea unui scrutin de legitimare a acțiunilor europene, prin intermediul statelor membre); principiul participării (recunoașterea relației directe dintre implicarea cetățenilor europeni în procesul decizional și gradul de încredere în politicile europene); principiul responsabilității (vizează necesitatea clarificării rolurilor instituțiilor comunitare și ale statelor membre în procesul decizional); principiul eficacității (ceea ce înseamnă ca politicile să fie eficace și prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective clar stabilite, a unei evaluări a impactului viitor și a experienței anterioare; de asemenea, eficacitatea presupune și implementarea politicilor comunitare într-o manieră proporțională și la cel mai potrivit nivel); și principiul coerenței (este consecința implicării autorităților locale în procesul de elaborare a politicilor publice europene). Cât privește guvernanța multinivel, aceasta descrie relațiile dintre autoritățile locale și regionale, pe de o parte, și instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii Europene, pe de altă parte; astfel, aceasta reprezintă recunoașterea formală a posibilității de implicare, în elaborarea politicilor publice europene, a altor actori decât cei statali.
În teoriile pe care le-am prezentat anterior, deseori a fost menționat rolul autorităților locale și regionale în procesul de formulare a politicilor publice europene. Tratatul de la Lisabona a recunoscut, pentru prima dată, aplicarea principiului subsidiarității la nivelul regiunilor și al autorităților locale. Astfel, în Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, se stabilește în mod expres obligația Comisiei de a consulta regiunile și colectivitățile locale înainte de a formula o propunere legislativă, ori de cîte ori este cazul. De asemenea, Comisia are obligația de a elabora, pentru fiecare propunere legislativă, o “Fișă de subsidiaritate” în care să menționeze: implicațiile respectivului act normativ asupra regiunilor; costurile administrative și financiare ale implicării sale pentru administrațiile regionale și locale; iar legislația propusă de către Comisie trebuie să fie în așa fel gândită încât consecințele pentru administrația regională sau locală să fie cât mai reduse posibil și proporționale cu obiectivele de atins. Totodată, Protocolul prevede posibilitatea ca, pe durata aplicării procedurii de control a aplicării principiului subsidiarității de către parlamentele naționale, acestea să poată consulta și camerele regionale, acolo unde acestea au competențe legislative.
În ceea ce privește principiile dreptului administrativ european, Ioan Alexandru afirma că majoritatea acestora au fost elaborate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și pot fi sistematizate în patru grupe: încredere și previzibilitate, deschidere și transparență, responsabilitate, eficiență și eficacitate. Pe de altă parte, Diana – Camelia Iancu realizează o descriere a acestora, astfel: o administrație deschisă, adică o administrație care permite cetățenilor accesul la informații privind activitățile desfășurate, monitorizarea și evaluarea lor; justificarea acțiunii administrative – administrația publică având obligația de a-și explica alegerile (politicile); responsabilitatea administrației publice – care presupune asumarea de către autoritățile publice a răspunderii pentru acțiunile și inacțiunile lor în procesul elaborării politicilor publice (în condițiile în care cetățenilor li se recunoaște dreptul de a monitoriza și chestiona activitatea administrativă, direct sau indirect, prin intermediul unui Avocat al Poporului, al unui comitet parlamentar sau al unui grup de audit); eficiența și eficacitatea administrației publice (eficiența urmărind o realocare a resurselor economico – sociale care să nu fie în avantajul sau dezavantajul unora dintre membrii comunității respective). Referitor la pricipiul responsabilității, la nivel european, Ombudsmanul este cel care investighează plângerile împotriva instituțiilor și organelor Uniunii Europene; discrimarea, abuzul de putere, lipsa de răspuns, nefurnizarea de informații, întârzierea nejustificată – reprezintă câteva dintre motivele care pot fi invocate în plângerile adresate Ombudsmanului. Datorită faptului că Omubudsmanul nu poate efectua investigații pe baza plângerilor împotriva autorităților naționale, regionale sau locale, nici măcar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE, acest gen de plângeri trebuie adresate Ombudsmanilor naționali / regionali sau comisiilor pentru petiții din cadrul parlamentelor naționale sau regionale, așa cum am menționat mai sus.
Dintre aceste patru grupe principale de principii, cea de-a doua (a deschiderii și transparenței), are în vedere deschiderea administrației spre acceptarea unui punct de vedere venit din afara ei (deschiderea), în timp ce transparența presupune gradul de deschidere al administrației în cazul unei verificări. Tratatul privind Uniunea Europeană consacră noțiunea de transparență, arătând că „acest tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate în cel mai mare respect posibil față de principiile deschiderii și al apropierii de cetățeni”. Transparența procesului decizional din instituțiile europene se regăsește în prevederile Regulamentului nr. 1049/2001 al Parlamentului European și Consiliului din 30 mai 2001 cu privire la accesul publicului la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei: astfel, se consideră că transparența permite asigurarea unei mai bune participări a cetățenilor la procesul decizional, precum și garantarea în măsură mai mare a legitimității, eficacității și responsabilității administrației în privința cetățenilor într-un sistem democratic.
Acest ultim principiu analizat este posibil a fi implementat doar în contextul unei administrații publice democratice, căci democrația este acel sistem care oferă oportunități pentru: participare efectivă – toți membrii sistemului beneficiază de oportunități egale și efective de a-și face cunoscute părerile în raport cu politica publică care ar trebui adoptată; egalitate la vot – decizia urmează a fi luată în condițiile în care fiecare membru al sistemului are oportunitatea egală și efectivă de a vota, iar toate voturile sunt considerate egale; “înțelegere luminată” – fiecare membru al sistemului este informat deplin asupra politicilor relevante și a eventualelor consecințe implicate; controlul asupra agendei – membrii sistemului beneficiază de oportunitatea exclusivă de a stabili ce probleme, în ce formă și când intră pe agenda de discuții, cuprinderea deplină – toți membrii (adulți ai) sistemului sunt incluși în procesul de elaborare a politicilor publice. Probleme precum responsabilitatea, reprezentarea și legitimitatea – sunt, astfel, subiecte de interes nu doar la nivel național, ci și la nivelul Uniunii Europene. Legitimarea democratică se bazează, prin urmare, atât pe eficiența rezultatelor de politici, cât și pe reprezentarea și participarea populară.
A vorbi, însă, despre modurile în care cetățenii pot fi implicați în sistemul politic, necesită o referire și la ceea ce Kitschelt numea “structura de oportunitate politică” (concept dezvoltat în anii ’60 – ’70), și pe care îl definea drept “configurări specifice ale resurselor, aranjamentelor instituționale și ale precedentelor istorice în ceea ce privește mobilizarea socială, care facilitează dezvoltarea mișcărilor de protest, în unele situații, sau constrângerea lor, în altele”. Nentwich a dus mai departe conceptul lui Kitschelt și a văzut în “structurile de oportunitate pentru cetățeni” participarea într-un cadru mai larg, cuprinzând implicarea sau participarea cetățenilor (sau a grupurilor lor) – într-un mod convențional / neconvențional, direct / indirect, formal / informal, activ sau pasiv, legat de politici sau de organizarea UE. În acest context, canalele de acces în sfera publică și în procesul decizional al Uniunii Europene, care sunt disponibile pentru cetățeni, sunt considerate a fi: votul la nivel european, transmiterea de petiții Parlamentului European, audierile publice și conferințele organizate de către Parlamentul European, contactul direct cu membrii Parlamentului European, abordarea Ombudsmanului, trimiterea de scrisori Comisiei Europene, Cărțile Albe și Verzi, participarea în comitetele Comisiei Europene, activismul în cadrul grupurilor de interese mici sau mari, organizarea de proteste la nivel european, mass – media europeană, Eurobarometrele (sondaje regulate efectuate în statele membre pentru a evalua atitudinile cetățenilor cu privire la Uniunea Europeană și la politicile sale).
În condițiile menționării frecvente a existenței unui deficit democratic în cadrul Uniunii Europene, Nentwich propunea mai multe variante pentru abordarea sa, recomandări care, de-a lungul ultimului deceniu, putem spune că s-au regăsit în măsurile adoptate de UE: o rețea comunicațională interactivă (prin intermediul Internetului) pentru informare și participare politică, prin care să se poată accesa informații care vizează propuneri legislative, documente de politici, înregistrarea voturilor, etc. (site-ul oficial al Uniunii Europene conține, în acest moment, o multitudine de documente – precum consultări publice, rapoarte ale întâlnirilor oficialilor diferitelor instituții, date de contact pentru cetățeni); aplicarea de sondaje de opinie (Eurobarometre) la nivelul statelor membre; o distribuție mai bună a Cărților Albe și Verzi către toate grupurile interesate și către cetățeni, în general – prin intermediul unei notificări și consultări formale; creșterea frecvenței audierilor publice din Parlamentul European; o inițiativă cetățenească la nivel european – pe care, Tratatul de la Lisabona a pus-o în practică sub forma Inițiativei Cetățenești.
Unii dintre autorii care se axează pe eficacitatea participării cetățenilor în procesul decizional european consideră că accesul liber la documentele comunitare nu rezolvă problema procedurilor interne și nici a etapelor de pregătire și analiză a proceselor decizionale. Din acest motiv, ei acordă o atenție separată și inițiativelor Uniunii privind reglementarea activității de lobby (pentru sectorul privat) și comitologiei (pentru sectorul public), sau atrag atenția asupra necesității unei mai mari responsabilități a instituțiilor comunitare, care trebuie să-și explice mai bine activitatea, dar și a statelor membre și a tuturor celor implicați în dezvoltarea și implementarea politicii comunitare la toate nivelurile.
Evoluția activității grupurilor de interese se datorează creșterii competențelor Uniunii Europene. Astfel, ca urmare a europenizării politicilor publice, se înregistrează și o Europenizare a definirii intereselor; fiind o relație bi-direcționată, aceasta ar putea conduce la alianțe între aceste grupuri de interese și nivelul administrativ național, care ar putea deveni, așadar, mai bine poziționat, atât în detrimentul actorilor supranaționali, cât și al celor sub- sau nonstatali.
Fiindcă grupurile de interese pot fi împărțite între cele care acționează la nivel european și cele care acționează la nivel național, se poate afirma că între acestea există diferențe în ceea ce privește structura și instrumentele, care sunt determinate de tipul intereselor promovate. De asemenea, activitățile grupurilor de interese orientate către nivelul european sunt percepute a fi mai degrabă de lobby decât de tipul rețelelor (networking), ele făcând parte din rețeaua decizională a guvernanței europene.
Dintre cele cinci tipuri de lobby identificate de Andersen și Eliassen, cel intitulat „principii pentru consolidarea comunității” este orientat către consolidarea gradului de conștientizare generală a instituțiilor UE despre diferite chestiuni (vizate sunt Consiliul și Parlamentul European); pe când lobby-ul de tipul “elaborarea de reguli tehnice” este orientat către modul în care diferite politici sunt dezvoltate și implementate (instituția vizată fiind Comisia).
Modul în care grupurile europene de interese încearcă să influențeze procesul decizional al Uniunii Europene, strategiile folosite de către acestea, variază în funcție de actorul instituțional vizat (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul UE). Andreas Dür (2008) definea influența drept „abilitatea unui actor de a modela o decizie în concordanță cu preferințele sale”, iar modurile prin care această influență se poate realiza sunt considerate a fi în număr de trei: prezența mai multor canale de exercitare a influenței (abordarea decidenților fie direct, fie indirect – prin intermediul opiniei publice și a mass – media, etc.), prezența unei acțiuni de lobby în sens contrar (păstrarea status-quo-ului) sau posibilitatea exercitării influenței în orice etapă a procesului legislativ. Relația grupurilor de interese cu procesul decizional diferă de la un domeniu la altul, numărul lobby-iștilor variind nu doar în funcție de instituția vizată, ci și de problematica avută în vedere. Concluziile formulate de Rainer Eising referitoare la implicarea grupurilor de interese în procesul decizional european, în contextul cadrului definit de guvernanța multinivel, vizează faptul că este imposibilă formularea unei teorii privind accesul grupurilor de interese, care să poată fi aplicată sistemului instituțional european; accesul grupurilor de interese la procesul decizional este determinat de acțiunea concomitentă a mai multor factori, precum: contextul instituțional particular al UE, dependența de resurse, structurile organizaționale de la nivelul statelor membre sau de la nivel supranațional și modul în care grupurile de interese pot / doresc să intervină în procesul decizional de la nivel național sau supranațional. Caracterul multinivel al sistemului decizional al UE influențează strategiile de lobby ale grupurilor de interese, printre acestea numărându-se inclusiv alegerea actorilor care vor fi abordați. Posibilitatea unui lobby-ist de a influența procesul decizional crește atunci când, în perioada de creionare a propunerii legislative, abordează decidenții cu poziții apropiate de a lui, în timp ce, în perioada premergătoare votului final, abordează actorii – pivot (din Parlament și Consiliu). Grupurile de interese pot avea o influență pe tot parcursul desfășurării procesului decizional, de la faza de stabilire a agendei politice (abordarea Comisiei – brațul tehnico – administrativ), la faza de elaborare a propunerilor (tot o abordare a Comisie), faza de luare a deciziei (abordarea Comisiei, a comisiilor din cadrul Parlamentului European – cu precădere președinții comisiilor și raportorii responsabili de anumite dosare, a organismelor auxiliare cu rol consultativ – Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social, și chiar a Consiliului – deși într-o măsură mai mică, prin COREPER și grupurile de experți). Odată cu sporirea competențelor sale decizionale, Parlamentul European devine o instituție foarte căutată de grupurile de interese.
În concluzie, putem afirma că poziția actuală a dreptului administrativ național în Uniunea Europeană este aceea a integrării într-un sistem general de îndepliniri de sarcini, în condițiile în care nu mai operează prezumția competenței exclusive a statului în privința îndeplinirii sarcinilor față de cetățenii săi. În acest sistem de repartizare a competențelor între diversele niveluri de realizare a sarcinilor autorităților, există o interdependență între acțiunea comunitară de restructurare a profilului intern al statului membru și directivele acestor state privind profilul organizației comunitare, iar principiile subsidiarității și ale proporționalității joacă un rol esențial. Și nu în ultimul rând, studierea procesului de formulare a politicilor publice europene nu trebuie să se limiteze doar la analizarea instituțiilor europene și a procesului decizional european, ci trebuie să aibă în vedere modul în care acestea afectează statele membre, la diferite niveluri, impactul lor asupra instituțiilor, politicii, politicilor și identităților.
II.3.1. Guvernanța europeană și politicile publice europene, în perspectiva „Europa 2020”, versus opinia publică din România
Prezentul sub-capitol urmărește un dublu obiectiv: o analiză a modului în care elemente ale guvernanței multinivel a Uniunii Europene – actori, proces decizional, politici publice – sunt percepute de către opinia publică europeană și românească; și realizarea unei analize a obiectivelor strategice ale Uniunii Europene pe termen scurt, mediu și lung – și anume: concluziile ultimului Consiliu European (martie 2015); prioritățile președinției letone a Consiliului UE (ianuarie – iunie 2015); prioritățile Comisiei Europene pentru anul 2015, dar și pentru actualul mandat (2014 – 2019); și nu în ultimul rând, prioritățile strategiei “Europa 2020”.
Astfel, în condițiile în care Europa trece printr-o perioadă dificilă, de transformare, cauzată de criza economică și financiară, “Europa 2020” reprezintă strategia elaborată în scopul de a asigura nu doar ieșirea din această criză, ci și transformarea UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Dată publicității la 3 martie 2010, Comunicarea Comisiei Europene a primit acordul șefilor de stat și de guvern cu ocazia Consiliului European de primăvară, desfășurat în perioada 25 – 26 martie 2010, la Bruxelles.
Definită în jurul a trei priorități (creștere inteligentă – prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare; creștere durabilă – prin promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive; și pe o creștere favorabilă incluziunii – prin promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă care să asigure coeziunea socială și teritorială), strategia “Europa 2020” urmărește șapte obiective prin care UE dorește să răspundă provocărilor viitoare. Astfel, inovarea, educația, o piață digitală unică, schimbările climatice și energia, o politică industrială adaptată erei globalizării, ocuparea forței de muncă sau combaterea sărăciei devin obiectivele europene ce vor fi transpuse în obiective naționale de către cele 28 de state membre, în următorii 10 ani. Pentru a atinge o rată a ocupării locurilor de muncă de 75% – pentru populația cu vârstă cuprinsă între 20 și 64 de ani; realizarea investirii a 3% din PIB-ul UE în cercetare și dezvoltare; îndeplinirea obiectivelor 20/20/20 în materie de climă / energie (reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră / ponderea surselor regenerabile de energie în consumul final de energie / eficacitate energetică); sau pentru a reduce numărul persoanelor amenințate de sărăcie cu 20 milioane, fiecare stat membru trebuie să depună eforturi prioritare.
În domeniul cercetării – dezvoltării și al inovării, la nivelul UE, Comisia urmărește să realizeze îmbunătățirea condițiilor – cadru care să permită întreprinderilor să inoveze, crearea unui brevet european unic și a unei instanțe specializate în materie de brevete, sau îmbunătățirea accesului IMM-urilor la protecția proprietății intelectuale. La nivel național, statele membre vor trebui, printre altele, să reformeze sistemele de cercetare-dezvoltare și inovare astfel încât să promoveze excelența și specializarea inteligentă, sau să consolideze cooperarea între universități, mediul de cercetare și întreprinderi. În domeniul schimbărilor climatice și energiei, la nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru mobilizarea instrumentelor financiare ale UE ca parte a unei strategii solide de finanțare, care îmbină finanțarea UE cu finanțarea publică națională și privată; pentru finalizarea pieței interne a energiei și punerea în aplicare a planului privind tehnologiile energetice strategice (SET), pentru promovarea unui program substanțial în domeniul utilizării eficiente a resurselor (sprijinind atât IMM-urile, cât și gospodăriile); la nivel național, statele membre vor trebui, printre altele, să elimine treptat subvențiile dăunătoare mediului; să dezvolte infrastructuri energetice și de transport inteligente, modernizate și complet interconectate; sau să utilizeze fondurile structurale pentru a investi în construcția de clădiri publice eficiente din punct de vedere energetic. Nu în ultimul rând, în domeniul industriei, la nivelul UE, Comisia dorește să realizeze îmbunătățirea mediului de afaceri, în special pentru IMM-uri (inclusiv prin reducerea costurilor de tranzacție aferente desfășurării unei activități economice în Europa, prin promovarea clusterelor și prin îmbunătățirea accesului convenabil la finanțare); promovarea restructurării sectoarelor aflate în dificultate, orientarea acestora către activități de viitor sau promovarea internaționalizării IMM-urilor; pe când, la nivel național, statele membre vor trebui, printre altele, să îmbunătățească mediul de afaceri, în special pentru IMM-urile inovatoare; să amelioreze condițiile de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală sau să reducă sarcina administrativă a societăților și să amelioreze calitatea legislației în domeniul afacerilor.
Prin urmare, aceste obiective angajează, în egală măsură, atât UE, cât și statele membre. Dacă, pe de o parte, la nivelul UE, vor fi elaborate orientări integrate care vor cuprinde domeniul de aplicare al priorităților și obiectivelor UE, pe de altă parte – fiecare stat membru va trebui să adapteze strategia “Europa 2020” la propria sa situație, prin intermediul unor obiective și traiectorii naționale. În consecință, progresele înregistrate de fiecare stat membru, în vederea îndeplinirii obiectivelor, vor fi monitorizate de către Comisie prin intermediul Rapoartelor de țară, care vor cuprinde atât o evaluare a politicii fiscale, cât și a aspectelor macroeconomice legate de creștere și competitivitate. “Europa 2020” devine, astfel, noua agendă europeană ce va fi implementată prin efortul comun al instituțiilor UE, al comitetelor sale (Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor), al autorităților și parlamentelor naționale, al autorităților regionale și locale, al partenerilor sociali și nu în ultimul rând, al societății civile.
În anul 2013, recomandările pe care Comisia Europeană le-a făcut României, pentru următoarele 18 luni, au vizat: consolidarea guvernanței și a calității administrației publice – în vederea creșterii ratei de absorbție a fondurilor UE; reducerea numărului de proceduri administrative pe care IMM-urile trebuie să le îndeplinească și facilitarea accesului acestora la finanțare; îmbunătățirea colectării impozitelor; eficientizarea politicilor de prevenire și combatere a practicilor de corupție, în special în domeniul achizițiilor publice; un plan pe termen lung în sectorul transporturilor; adaptarea învățământului terțiar la nevoile pieței muncii; aplicarea Planului național pentru angajarea tinerilor, etc.. În ceea ce privește obiectivele Strategiei 2020, România și-a stabilit ca obiective naționale atingerea unui procent de 70% în ceea ce privește angajarea populației cu vârsta cuprinsă între 20 – 64 de ani; un procent de 2% din PIB investit în cercetare și dezvoltare; o reducere a emisiilor de gaze cu 19%; un procent de 24% în ceea ce privește creșterea eficienței energetice; reducerea cu 11.3% a ratei abandonului școlar timpuriu; reducerea cu 580.000 a persoanelor amenințate de sărăcie.
La jumătatea perioadei de implementare a Stategiei Europa 2020, și anume în anul 2015, Comisia a semnalat problemele cu care se confruntă, încă, România, și anume: soliditatea, în general, a cadrului bugetar al României este în general solid, dar neaplicarea sa efectivă, în condițiile în care tendințele demografice pe termen mediu și lung și nivelul scăzut de dezvoltare a pieței forței de muncă pot pune în pericol sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de pensii; reducerea contribuțiilor la asigurările sociale plătite de angajatori a diminuat sarcina fiscală asupra costului forței de muncă, dar într-o manieră care nu și-a propus un obiectiv anume; sarcina fiscală pentru persoanele cu venituri mici este în continuare ridicată (40 %); frauda fiscală și evaziunea fiscală reprezintă în continuare o provocare majoră și diminuează veniturile fiscal; ratele de ocupare a forței de muncă și de activitate continuă să fie scăzute în rândul femeilor, al tinerilor, al vârstnicilor și al romilor; în domeniul educației, provocările care rămân vizează rata părăsirii timpurii a școlii, participarea la învățarea pe tot parcursul vieții, calitatea învățământului superior și relevanța acestuia pentru piața forței de muncă, iar rata de absolvire a învățământului terțiar; problemele în sistemul de sănătate vizează accesibilitate financiară și geografică precară, finanțarea scăzută și utilizarea ineficientă a resurselor; reducerea sărăciei și a excluziunii sociale continuă să fie o provocare majoră; capacitatea administrativă a României este scăzută, fragmentată și caracterizată de o delegare neclară a responsabilităților; privind justiția, s-au înregistrat progrese limitate în prevenirea și combaterea micilor acte de corupție.
La patru ani de la adoptarea Strategiei, și anume la nivelul anului 2014, percepția opiniei publice europene față de obiectivele strategiei Europa 2020 este că acestea sunt “corecte”, diferențe existând doar în ceea ce privește ordinea importanței lor pentru cetățenii europeni și români, în ceea ce privește: atingerea unui procent de 75% al populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani, care să aibă un loc de muncă (58%; 63% dintre români); creșterea eficienței energetice în UE cu 20% până în anul 2020 (58%, 61% dintre români); creșterea cu 20%, până în 2020, a procentului energiei regenerabile (56%; 58% dintre români); atingerea procentului de 3% din PIB-ul UE investit în cercetare și dezvoltare (53%; 54% dintre români); reducerea emisiilor cu 20%, până în 2020 (52%, 57% dintre români); reducerea cu 10% a ratei abandonului școlar timpuriu (51%; 57% dintre români); sau reducerea cu 25%, până în 2020, a numărului persoanelor amenințate de sărăcie (49%; 56% dintre români). În comparație, la nivelul anului 2013, Eurobarometrul standard 80 a arătat că opinia publică europeană susține în procent de 60% (la același nivelul ca în primăvara 2010) creșterea eficienței energetice (susținută și de 57% dintre români); în procent de 58% (cu 5% mai puțin decît în 2010) angajarea populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani (susținută și de 63% dintre români); în procent de 57% (cu 1% mai puțin decât în 2010) creșterea procentului energiei regenerabile (susținută și de 56% dintre români); în procent de 56% (la fel ca în 2010) atingerea procentului de 3% din PIB-ul UE investit în cercetare și dezvoltare (susținută și de 56% dintre români); în procent de 54% (cu 1% mai puțin decât în 2010) reducerea emisiilor cu 20% (susținută și de 53% dintre români); în procent de 50% (cu 3% mai puțin decât în 2010) a ratei abandonului școlar timpuriu (susținută și de 53% dintre români); în procent de 48% (cu 5% mai puțin decât în 2010) a numărului persoanelor amenințate de sărăcie (susținută și de 54% dintre români).
Măsurile pe care cetățenii europeni le consideră importante pe termen lung, pentru perioada cuprinsă până în anul 2020, și care pot contribui la ieșirea Uniunii din actuala criză economică și financiară, sunt: ajutor față de săraci și cei excluși social, cărora să li se dea un rol activ în societate – 79% (opinie împărtășită și de 81% dintre români); modernizarea pieței forței de muncă și creșterea numărului locurilor de muncă – 78% (opinie împărtășită și de 83% dintre români); sprijinirea unei economii bazate mai puțin pe resurse naturale și cu mai puține emisii – 75% (opinie împărtășită și de 75% dintre români); creșterea calității învățământului superior din Uniunea Europeană – 70% (opinie împărtășită și de 73% dintre români); o industrie mai competitivă – prin sprijinirea antreprenoriatului și dezvoltarea de noi abilități – 69% (opinie împărtășită și de 73% dintre români); creșterea sprijinului pentru cercetare și dezvoltare – 60% (opinie împărtășită și de 67% dintre români); sau dezvoltarea e-economiei prin promovarea Internetului ultrarapid în Uniune – 49% (opinie împărtășită și de 58% dintre români).
Dincolo de momentul atingerii obiectivelor Europei 2020, însă, în perspectiva anului 2030, există un anumit grad de scepticism la nivel european cu privire la evoluția calității vieții. Astfel, 52% dintre europeni (versus 41% dintre români) consideră că viața lor va fi mai dificilă; de asemenea, ei cred că societatea va fi dominată de principiile individualismului (37%) și nu ale solidarității (pe când opinia publică românească consideră că solidaritatea va avea prioritate – 37%), deși 59% dintre europeni și tot atâția români ar prefera o societate care să acorde o mai mare importanță solidarității.
Potrivit Programului de guvernare 2013 – 2016 al Guvernului României, România își propune, printre altele: să participe la diversele dezbateri din interiorul UE și să utilizeze, cu pragmatism, complexitatea politicilor europene; să participe în mod activ și consistent la procesul de luare a deciziilor în cadrul UE; să se implice activ în procesul de reflecție privind viitorul Uniunii Europene; să inițieze procesul de pregătire a exercitării Președinției Consiliului UE în anul 2019; să contribuie la adoptarea de măsuri concrete la nivelul UE pentru consolidarea guvernanței economice, a Uniunii Economice și Monetare și pentru creșterea și crearea de locuri de muncă; să susțină interesele României în negocierea noii perspective financiare a UE (2014 – 2020), cu accent pe obținerea unor alocări importante pentru Politica Agricolă Comună și Politica de Coeziune; să susțină, printr-o diplomație activă, aderarea României la spațiul Schengen; să promoveze, la nivelul UE, interesele României privind asigurarea securității energetice; să continue eforturile diplomatice, pe lângă statele membre care mențin restricții, privind accesul lucrătorilor români pe piețele muncii din statele membre UE; să susțină politica de extindere a UE, cu accent pe Balcanii de Vest; sau să aibă o interacțiune mai bună cu Parlamentul European, în contextul creșterii rolului acestei instituții, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
În condițiile în care, pentru perioada 2014 – 2019, Uniunea Europeană are un nou Parlament European și o nouă Comisie, consider că este importantă și menționarea principalelor realizări ale Comisiei Europene în mandatele anterioare (mandatele 2004 – 2009, 2010 – 2014 fiind conduse de președintele Barroso), dar și a principalelor obiective pe care președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, le-a avut în vedere pentru mandatul 2009 – 2014, având în vedere că, în cadrul structurii instituționale comunitare, Comisia este instituția care promovează interesul general al Uniunii, ia inițiativele corespunzătoare în acest sens și își exercită responsabilitățile în deplină independență față de statele membre (fie că e vorba de guverne, instituții, organe, oficii sau agenții).
Pe parcursul primului mandat al președintelui Barroso (2004 – 2009), Comisia a avut realizări importante în domenii diferite de politici publice (a făcut din politica de coeziune – motorul modernizării economiei europene; a adoptat politica socială – prin adoptarea Agendei sociale reînnoite – la realitățile de azi ale Europei; a adoptat noi acte normative pentru a pune piața unică în serviciul cetățenilor; a realizat extinderea zonei euro în 16 țări, etc.) și a făcut față unor provocări importante pentru construcția comunitară – precum extinderea Uniunii spre cele 12 state ale Europei Centrale și de Est – în 2004 și 2007, sau a realizat o abordare strategică a crizei economice și financiare.
Așa cum apare în documenul intitulat “Orientări politice pentru viitoarea Comisie” (septembrie 2009), președintele Barroso a stabilit liniile directoare ale Comisiei pentru următorii 5 anii (2010 – 2014), concepute, însă, în perspectiva Europei anului 2020. Este vorba despre o Europă care să plaseze oportunitățile, responsabilitatea și solidaritatea în centrul unei economii de piață socială; o Europă deschisă, competitivă și prosperă care să folosească întregul potențial al pieței interne și al euro; o Europă care să creeze locuri de muncă mai multe și mai bune; care investește în viitor (infrastructură modernă, cercetare și dezvoltare, inovație, dezvoltarea abilităților); scoaterea economiilor europene din criza actuală – prin creștere durabilă, coeziune economică și asigurarea sustenabilității fiscale pe termen lung; refuzarea oricăror forme de protecționism economic; sau păstrarea conducerii globale a UE în lupta împotriva schimbărilor climatice și promovarea securității energetice.
În concordanță cu aceste obiective generale, Programul de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2014, a avut în vedere finalizarea propunerilor de stimulare a creșterii economice. Astfel, Comisia Europeană și-a propus patru obiective principale: promovarea obiectivelor Strategiei Europa 2020 prin intermediul Semestrului European de coordonare a politicilor economice; consolidarea progreselor realizate în materie de guvernanță economică; raportarea privind progresele înregistrate în materie de coeziune economică, socială și teritorială; înregistrarea de progrese în ceea ce privește pachetul anual de măsuri pentru extindere și politica europeană de vecinătate.
Un demers important, în perioada premergătoare constituirii noii Comisii Europene, a fost cel al Consiliului European din iunie 2014, când șefii de stat și de guvern au decis să îl propună, Parlamentului European, pe Jean-Claude Juncker drept candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene și au convenit asupra agendei strategice cuprinzând prioritățile – cheie pentru următorii cinci ani, invitând instituțiile UE și statele membre să pună, integral, în aplicare aceste priorități, în activitatea lor. Astfel, o decizie importantă a Consiliului a fost cea care a vizat prioritățile care vor orienta activitatea Uniunii Europene în următorii cinci ani: economii mai puternice cu mai multe locuri de muncă; societăți cărora li s-a conferit capacitatea de a se autonomiza și de a se proteja; un viitor energetic și climatic sigur; un spațiu fiabil al libertăților fundamentale; o acțiune comună eficace pe scena mondială. În ceea ce privește primul obiectiv, se are în vedere finalizarea pieței interne de bunuri și servicii, prin finalizarea pieței unice digitale până în anul 2015; facilitarea accesului IMM-urilor la finanțare și investiții; îmbunătățirea funcționării piețelor forței de muncă și reorientarea fiscalității de la nivelul forței de muncă; reducerea sarcinilor administrative inutile și a costurilor de conformitate; abordarea nevoilor de investiții în domeniul transporturilor, al energiei și al infrastructurii de telecomunicații, precum și del al eficienței energetice, inovare și cercetare, competențe, educație și inovare; consolidarea atractivității globale a Uniunii, ca loc de producție și investiții, cu o bază industrială puternică și competitivă și cu o agricultură prosperă; o guvernanță a zonei euro mai puternică; o coordonare, o convergență și o solidaritate mai puternice ale politicii economice. Referitor la obiectivul protejării cetățenilor europeni, măsurile avute în vedere au fost: accelerarea luptei împotriva șomajului în rândul tinerilor; promovarea competențelor optime pentru economia modernă și învățarea pe tot parcursul vieții; facilitarea mobilității lucrătorilor; combaterea evaziunii fiscale și a fraudei fiscale, astfel încât toți cetățenii să contribuie în mod echitabil la bugetul național; sisteme de protecție socială eficiente, echitabile și adaptate viitorului. Atingerea obiectivului unei Uniuni a energiei, cu o politică prospectivă privind clima, se dorește a se realiza prin: finalizarea pieței integrate a energiei; creșterea transparenței pe piața gazelor naturale; stimularea cercetării, a dezvoltării și a bazei industriale europene din domeniul energiei; accelerarea diversificării aprovizionării cu energie și a rutelor de aprovizionare cu energie, inclusiv din surse regenerabile și din alte surse de energie indigene, etc. O Uniune a libertății, securității și justiției se consideră că poate fi atinsă prin: o abordare mai robustă a migrației neregulamentare; protejarea celor care au nevoie de ajutor printr-o politică în domeniul azilului; gestiunea consolidată și modernă a frontierelor externe ale Uniunii; combaterea criminalității organizate, precum traficul de ființe umane, introducerea ilegală de imigranți și cibercriminalitatea; combaterea terorismului și contracararea radicalizării; recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești, etc. În ceea ce privește rolul Uniunii ca actor mondial, Consiliul European precizează, ca priorități: asigurarea consecvenței dintre obiectivele de politică externă ale statelor membre și cele ale UE și prin îmbunătățirea coordonării și coerenței dintre principalele domenii ale acțiunii externe a UE, precum comerțul, energia, justiția și afacerile interne, politicile de dezvoltare și cele economice; promovarea stabilității, a prosperității și a democrației în țările cele mai apropiate de Uniune, pe continentul european, în Mediterana, în Africa și în Orientul Mijlociu; implicarea partenerilor strategici transatlantici, cu privire la o gamă largă de aspecte – securitatea comercială și cibernetică la drepturile omului și prevenirea conflictelor, neproliferare și gestionarea crizelor – la nivel bilateral și în forurile multilaterale; consolidarea politicii de securitate și apărare comune, în deplină complementaritate cu NATO, etc..
La momentul deschiderii sesiunii plenare a noului Parlament European, Jean – Claude Junker, în calitate de candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, și-a anunțat cele zece domenii de politici pe care le va promova, la nivelul Comisiei, pe durata mandatului său (2014-2019): un nou impuls dat creării de locuri de muncă, creșterii și investițiilor; o piața unică digitală conectată; o Uniune a energiei rezilientă și cu o politică privind schimbările climatice, orientate către viitor; o piața internă mai profundă și mai echitabilă, cu o bază industrială consolidată; o uniune economică și monetară mai aprofundată și mai echitabilă; un acord de liber schimb cu SUA, care să fie rezonabil și echilibrat; un spațiu de justiție și de drepturi fundamentale, bazat pe încredere reciprocă; o nouă politică privind migrația; UE – un actor mai puternic pe plan mondial; și o Uniune a schimbărilor democratice. În ceea ce privește acest ultim obiectiv, se are în vedere: un dialog politic, nu doar tehnocratic, cu Parlamentul European; transparență în ceea ce privește relația cu părțile interesate și cu lobby-știi (propunerea încheierii unui acord inter-instituțional Comisie – Parlament – Consiliu – prin care să se instituie un registru obligatoriu al lobby-știlor, care să vizeze toate cele trei instituții); relația cu parlamentele naționale este considerată foarte importantă, mai ales în ceea ce privește aplicarea principiului subsidiarității (în acest sens, se vor analiza modalitățile de îmbunătățire a interacțiunii cu parlamentele naționale, ca un mijloc de a aduce UE mai aproape de cetățeni). Președintele Junker își propune și conceperea agendei politice a UE printr-un parteneriat strâns între Comisie și Parlament, și în colaborare cu statele membre; acesta crede că obiectivul realizării unei UE mai bună și axată mai mult pe priorități trebuie să aibă la bază stabilirea, în parteneriatul amintit anterior, a priorităților sale politice.
În conformitate cu cele zece priorități enunțate de președintele Junker, Programul de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2015 prevede, printre altele: concretizarea Planului de investiții pentru Europa, într-un act legislativ; Pachetul privind piața unică digitală; Cadrul strategic pentru uniunea energetică; Strategia privind piața internă în materie de bunuri și servicii; Pachetul privind mobilitatea forței de muncă; uniunea piețelor de capital; Pachetul privind aprofundarea Uniunii Economice și Monetare; o strategie, cu SUA, în materie de comerț și investiții care să promoveze crearea de locuri de muncă și creștere economică; propuneri de finalizare a aderării UE la CEDO; Agenda europeană privind securitatea (2015-2020); Agenda europeană a migrației; Comunicare privind obiectivele de dezvoltare durabilă post-2015, etc..
Cu ocazia ultimului Consiliu European, din martie 2015, șefii de stat și de guvern au convenit cu privire la trei domenii importante: uniunea energetică, Semestrul European și relațiile externe ale UE. În ceea ce privește uniunea energetică, s-a exprimat sprijinul pentru construirea unei uniuni energetice, cu o politică prospectivă privind clima, instituțiile UE și statele membre urmând să continue lucrările, după care Consiliul va prezenta un raport Consiliului European, înainte de luna decembrie. Referitor la Semestrul European, Consiliul European a aprobat cei trei piloni principali din analiza anuală a creșterii economice (investiții, reforme structurale și consolidare bugetară favorabilă creșterii), și a invitat statele membre să se asigure că aceste priorități se vor reflecta în viitoarele lor programe naționale de reformă și programe de stabilitate sau de convergență. Și nu în ultimul rând, cât privește relațiile externe ale UE, se reafirmă, printre altele: necesitatea revizuirii Politicii Europene de Vecinătate; angajamentul deplin al UE față de Parteneriatul Estic și ratificarea, cât mai curând, de către toate statele membre, a acordurilor de asociere/zonelor de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (AA/DCFTA) cu Georgia, Republica Moldova și Ucraina, etc.
Actualul trio de 18 luni este format din: Italia (iulie – decembrie 2014), Letonia (ianuarie – iulie 2015) și Luxemburg (iulie – decembrie 2015). Programul comun al celor trei Președinții și-a stabilit drept obiective: stabilitate financiară, stimularea creșterii economice în UE, crearea de locuri de muncă, agenda digitală, protejarea drepturilor fundamentale și consolidarea rolului global al UE. Mai specific, cele trei președinții vor promova: lupta împotriva sărăciei și excluziunii; protecție socială; crearea de locuri de muncă; stabilitate financiară; finalizarea pieței unice; realizarea Agendei digitale; dezvoltarea cercetării și inovării; domeniul sănătății; reducerea poverilor administrative inutile pentru mediul de afaceri; un comerț liber și corect; modelarea unei politici energetice eficiente; crearea cadrului politic pentru climă și energie, investiții într-o infrastructură modernă, etc.. Un alt obiectiv important, asumat de actualul trio, este revizuirea Strategiei Europa 2020, în conformitate cu solicitarea Comisiei Europene din anul 2015.
Prima dintre cele trei Președinții, și anume Președinția italiană a Consiliului (iulie – decembrie 2014), a urmărit trei priorități: creștere economică – prin încurajarea reformelor structurale în statele membre, promovarea competiției industriale, o nouă abordare a pieței interne sau întărirea Uniunii Economice și Monetare; o Europă mai aproape de cetățeni – un spațiu al democrației, drepturilor omului și al libertății – printr-un rol mai mare al Uniunii în domeniul migrației și al azilului, prin aplicarea mai mare a principiilor subsidiarității și proporționalității sau printr-un progres în ceea ce privește protecția datelor personale; o Europă mai puternică în lume – prin consolidarea politicii externe a Uniunii, încurajarea negocierilor de aderare cu statele din Balcanii Vestici, etc.
Pentru prima jumătate a anului 2015 (ianuarie – iulie), cele trei priorități ale Președinției letone a Consiliului Uniunii Europene sunt: o Europă competitivă; o Europă digitală și o Europă implicată. În ceea ce privește primul obiectiv – o Europă competitivă – Letonia își propune: sprijinirea Planului de investiții pentru Europa – care să deblocheze investițiile publice și private în economie; reducerea obstacolelor administrative și dezvoltarea pieței unice, în vederea stimulării activității antreprenoriale; sprijinirea creării unei uniuni a energiei. Referitor la cel de-al doilea obiectiv – o Europă digitală – se urmărește: creșterea încrederii în piața unică digitală; digitalizarea sectorului public; creșterea siguranței și securității mediului digital; consolidarea cadrului pentru protecția datelor; sprijinirea publicării Strategiei Pieței Unice Digitale; realizarea compromisului cu privire la pachetul privind telecomunicațiile; sau promovarea e-guvernării. Cât privește ultimul obiectiv – Europă implicată – Președinția letonă va sprijini revizuirea Politicii de Vecinătate a UE, consolidarea parteneriatului transatlantic, dar și revizuirea Strategiei UE – Asia Centrală.
În acest context, al dezbaterii programului trio-ului Președințiilor actuale ale UE, trebuie menționat și faptul că România va deține, pentru prima oară, președinția UE în iulie – decembrie 2019, alături de Austria (ianuarie – iunie 2019) și Finlanda (ianuarie – iunie 2020).
În perspectiva anului 2030, Grupul de reflecție privind viitorul UE, a elaborat, la solicitarea Consiliului European din data de 14 decembrie 2007, documentul intitulat „Proiectul Europa 2030. Provocări și oportunități. Raport către Consiliul European”, și dat publicității în anul 2010. Grupul a formulat mai multe recomandări, pentru a căror implementare a sugerat cooperarea între Eurogrup, Consiliul European, Comisie și Parlament, dar și realizarea unui nou acord între instituțiile europene și actorii economici și sociali, și între diferitele niveluri de putere – național, regional și local. Printre recomandările enunțate, se regăsesc, astfel: conectarea măsurilor pentru depășirea crizei actuale cu reformele pe termen mediu și lung de care Uniunea are nevoie; crearea locurilor de muncă și creșterea economică; consolidarea guvernanței economice în UE; reforme privind funcționarea și supravegherea instituțiilor financiare; o economie socială de piață durabilă și competitivă; reformarea pieței muncii și modernizarea practicilor de guvernanță ale întreprinderilor; o politică energetică comună, cu dimensiuni interne și externe; considerarea capitalului uman drept un element strategic; accent pe cercetare și dezvoltare; sau asumarea unui rol de lider, de către UE, în lupta împotriva schimbărilor climatice. Autorii raportului au menționat, de asemenea, faptul că abordarea provocărilor cu care se confruntă UE nu necesită modificări ale Tratatului de la Lisabona, ci angajarea în reformele precizate presupune tocmai utilizarea noilor instrumente incluse în Tratat. Un alt aspect important abordat în raport a fost acela al relației dintre UE și cetățenii săi. În ceea ce-i privește pe aceștia, în raport se precizează că sistemul guvernanței multinivel a UE reprezintă „cel mai puternic mijloc de care dispune UE pentru a beneficia de angajamentul continuu al cetățenilor săi”. Și aceasta pentru că, într-un astfel de sistem, fiecare nivel de autoritate – european, național, regional și local – își exercită competențele în conformitate cu responsabilitatea conferită de statutul său. De asemenea, disponibilitatea punctelor de contact multiple, prin intermediul cărora cetățenii se pot implica în procesul legislativ, se consideră că ii pot conferi Uniunii Europene legitimitatea și flexibilitatea necesare pentru a aborda provocările cu care se confruntă. Cu toate acestea, guvernanța multinivel nu poate oferi, în mod automat, publicului un sentiment al apartenenței. Aceste sentiment poate fi, însă, dezvoltat printr-o transparență cu privire la prezentarea procesului decizional european; printr-o comunicare cu privire la politicile europene; prin explicarea punctelor tari și a punctelor slabe ale acestora; dar și prin răspunderea statelor membre cu privire la acțiunile pe care le întreprind la Bruxelles și pentru modul în care aplică deciziile europene.
Din punct de vedere al așteptărilor cetățenilor pentru anul 2015, speranțele nu sunt foarte mari deși, față de opiniile exprimate în sondajele precedente, acestea cunosc un trend pozitiv. Cetățenii europeni consideră că situația economică a țării lor va fi aceeași – 47%, același lucru anticipându-l și cu privire la situația economică a Uniunii – 42% afirmând ca aceasta va fi la fel. Opinia publică din România s-a pronunțat în aceeasi direcție cu opinia publică europeană, 45% dintre români apreciind că situația economică din țară va fi la fel (în condițiile în care, într-un procent cumulat, al răspunsurilor negative, de 85%, consideră că situația economiei naționale este „proastă”, iar calitatea vieții este, per total, “rea” – 81%), iar 38% – că situația economiei europene va fi aceeași.
Preocupările, la nivel european, ale cetățenilor europeni, vizează, pe primele locuri: situația economică (33%), șomajul (29%), datoriile publice ale statelor membre (25%) și imigrația (24%); comparativ, pentru cetățenii români, acestea sunt: situația economică (29%), șomajul (17%) și creșterea prețurilor / inflația (17%). La nivel național, preocupările cetățenilor români sunt aceleași cu cele pe care le-au identificat la nivel european, singura diferență constând în faptul că procentul, la fiecare dintre cele trei categorii, este de 30%.
Cît privește principalele provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană în viitor sunt, potrivit cetățenilor Uniunii, acestea sunt: situația economică – 45% (și 41% dintre români consideră acest lucru); șomajul – 36% (și 26% dintre români consideră acest lucru); datoria publică a statelor membre – 26% (18% dintre români consideră acest lucru); imigrația – 16% (și 12% dintre români consideră acest lucru); sau creșterea prețurilor – 12% (și 18% dintre români consideră acest lucru). Aceste date arată că principalele provocări și, totodată, preocupări ale europenilor, vizează aspectele economice.
Cu toate acestea, în toamna anului 2013, atât opinia publică europeană (43%), cât și cea românească (49%), aveau încredere că liderii politici europeni au capacitatea de a face față principalelor provocări ale societății europene și ale globalizării.
În acest context, măsurile pe care cetățenii europeni consideră că Uniunea ar trebui să le ia, pentru a face față provocărilor globalizării vizează domenii precum: egalitatea socială și solidaritatea – 49% (40% dintre români), progresul și inovarea – 34% (25% dintre români), protejarea mediului – 31% (43% dintre români) sau economia de piață / comerțul liber – 28% (37% dintre români).
Un alt aspect pe care l-am urmărit în analiza celor mai recente Eurobarometre ale Comisiei Europene, este cel al evoluției politicilor publice europene și a dezvoltării competențelor Uniunii în ceea ce le privește. Opinia publică europeană consideră că, în viitor, domeniile în care deciziile ar trebui să se ia la nivel european sunt: protejarea mediului (72% dintre europeni și 68% dintre români); asigurarea de locuri de muncă (62% dintre europeni și 72% dintre români); imigrația (59% dintre europeni și 50% dintre români); sănătatea și securitatea socială (50% dintre europeni și 72% dintre români); sau politica economică (48% dintre europeni și 57% dintre români). Se poate observa că ordinea politicilor enumerate este în funcție de prioritatea pe care cetățenii o acordă, în raport cu problemele pe care ei le identifică la nivel european, și nu în funcție de competențele pe care, în acest moment, conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană le are cu privire la aceste politici.
Referitor la dezvoltarea, pe viitor, a politicilor europene, în același timp, în toate statele, 47% dintre europeni sunt de părere că statele nu ar trebui să se aștepte unele pe altele pentru a fi pregătite. România se situează, însă, printre țările care consideră că acest proces ar trebui să fie unul concomitent în toate țările (39%).
Un alt aspect pe care îl consider relevant pentru această lucrare este cel al semnificației Uniunii Europene pentru opinia publică europeană. Pentru europeni, Uniunea Europeană înseamnă, înainte de toate, o unitate, o comunitate de state, egalitate, decizii și reguli comune, legislație (24%); o zonă euro și o monedă comună (22%); vacanțe, turism, posibilitatea de a găsi un loc de muncă (13%); și, doar pe ultimul loc, înseamnă Europa, Uniunea Europeană, instituții europene, calitatea de membru (10%).
Astfel, în contextul semnificației Uniunii Europene, principalele sale realizări de-a lungul celor peste 60 de ani de construcție europeană, sunt: pacea între statele membre ale Uniunii (61% – opinia publică europeană; 67% – opinia publică românească); libertatea de mișcare a persoanelor, bunurilor și serviciilor în Uniune (59% – opinia publică europeană; 67% – opinia publică românească); programele de schimburi studențești (26% – opinia publică europeană; 25% – opinia publică românească); influență politică și diplomatică a UE în lume (25% – opinia publică europeană; 26% – opinia publică românească); puterea economică a Uniunii (25% – opinia publică europeană; 33% – opinia publică românească); euro (24% – opinia publică europeană; 33% – opinia publică românească); sau nivelul bunăstării sociale în Uniunea Europeană (22% – opinia publică europeană; 27% – opinia publică românească).
Privind spre viitor, 45% dintre europeni și 34% dintre români susțin ideea unei federații europene, fiind optimiști cu privire la viitorul Uniunii (56% dintre europeni și 74% dintre români).
II.4. Guvernanța multinivel și provocările legitimității democratice
Societatea europeană, asemeni societăților naționale, regionale sau locale, reprezintă un ansamblu de rețele de comunicare care unește oamenii și organizațiile lor. În același mod, se consideră că Uniunea Europeană formează, în jurul nucleului reprezentat de instituțiile sale, și împreună cu statele membre și regiunile, o vastă rețea de comunicare și solidarități umane. Uniunea Europeană este caracterizată, astfel, de două tipuri de relații: una verticală (care se propagă de la instituțiile europene la administrațiile naționale, regionale sau locale, până la asociații și cetățeni) și una orizontală (alcătuită din organizații, asociații și diverse comunicații inter-organizaționale și inter-personale).
Din punct de vedere al legitimității democratice, evoluția Uniunii Europene de la sistemul Westfalic la cel post-Westfalic european a ridicat unele probleme, deoarece operațiunile instituțiilor europene sunt legitimate prin mecanisme care sunt potrivite pentru statul – națiune, dar nu și prin mecanisme concepute pentru această nouă structură complexă, fapt care a condus la actualul deficit democratic. Dezbătută pe larg în literatura de specialitate în perioada dezbaterilor privind Constituția Europeană, problema legitimității democratice a Uniunii a fost considerată, de către unii autori, că ar putea fi depășită prin evoluția Uniunii spre un stat cu o Constituție care să prescrie democrația drept sursa principală a legitimității sale politice sau, altfel spus, că Uniunea Europeană să evolueze spre formă modificată a statului democratic și suveran al bunăstării. O soluție care, așa cum o arată Tratatul de la Lisabona, poate fi regăsită în textul său, chiar daca într-o “formă învăluită”.
Abordarea legitimității democratice a Uniunii nu poate fi realizată, însă, fără a aduce în discuție conceptul de cetățenie. Astfel, la nivelul Uniunii, conceptul de cetățenie a fost puternic legat, încă de la început, de principiile economice și legale. În pofida diferențelor dintre tradițiile politice europene și, în consecință, în statutul social, politic și civic al cetățeniei naționale din statele membre, cetățenia Uniunii Europene a fost stabilită în anul 1992 prin Tratatul de la Maastricht, urmărind a conferi drepturi civice tuturor cetățenilor UE – de a se mișca și de a se stabili în alte state membre decât cel al naționalității (art. 8a), dreptul politic de a vota și candida în alegerile pentru Parlamentul European și alegerile locale din statul membru de reședință (art. 8b). Aceste drepturi au fost consolidate prin Tratatul de la Amsterdam (1997), și prin tratele următoare (Nisa – 2001 și Lisabona – 2007). În același timp, legăturile existente între cetățenia națională și cea europeană au fost clarificate astfel: “cetățenia Uniunii se adaugă, nu înlocuiește, cetățenia națională”. În definirea conceptului de cetățenie europeană a fost inclus, de asemenea, dreptul de a scrie instituțiilor europene pentru a “spori funcționarea democratic și eficientă a instituțiilor”, dar și pentru a creea o mai mare apropiere între popoarele Uniunii, o Uniune în care deciziile să fie luate mai aproape de cetățean. Prin urmare, sentimentul apartenenței la diferite grupuri sociale de la nivel local, regional, național, european și internațional, devine o trăsătură esențială pentru promovarea participării democratice, iar procesul integrativ care are loc acum în Uniunea Europeană are ca scop crearea unei identități europene comune.
Prin Tratatul de la Lisabona, art. 6.1. din TUE, se spune că: „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale, așa cum a fost ea adoptată la 12 decembrie 2007 în Strasbourg, aceasta având aceeași valoare juridică ca și tratatele”. Prin această recunoaștere, Carta are aceeași valoare juridică ca și Tratatele, devenind drept primar al UE. Existența și obligativitatea juridică a acestui „catalog de drepturi”, sunt considerate a aduce vizibilitate angajamentului European față de drepturile fundamentale și față de securitatea lor juridică.
Așa cum se precizează în Preambului Cartei, UE se întemeiază pe „valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității”, iar acestea se bazează „pe principiile democrației și ale statului de drept”. De asemenea, se afirmă că UE „situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia UE și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție”; și nu în ultimul rând, UE „contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice, la nivel național, regional și local”.
Carta este împărțită în șapte titluri, care se referă la: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție, iar ultimul titlu – la dispozițiile de interpretare și aplicare ale Cartei. Dintre acestea, ne vom opri asupra celor care sunt cele mai importante pentru demersul nostru: libertatea de exprimare și de informare – art. 11 (orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere; libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate); libertatea de întrunire și asociere – art. 12; egalitatea în fața legii – art. 20; nediscriminarea – art. 21; diversitatea culturală, religioasă și științifică – art. 22; egalitatea între femei și bărbați – art. 23; dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European – art. 39 (orice cetățean al UE are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat; membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret); dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale – art. 40 (orice cetățean al UE are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleși condiții ca și resortisanții acelui stat); dreptul la bună administrare – art. 41 (orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor UE; orice persoană are dreptul la repararea, de către UE, a prejudiciilor cauzate de către instituții, sau agenții acestora, în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale, comune legislațiilor statelor membre; orice persoană se poate adresa, în scris, instituțiilor UE, în una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă); dreptul de acces la documente – art. 42 (orice cetățean al UE și orice persoană fizică sau persoană care are reședința sau sediul social într-un stat membru, au dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor UE); Ombudsmanul European – art. 43 (orice cetățean al UE, precum și orice persoană fizică sau persoană care are reședința sau sediul social într-un stat membru, au dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, cu privire la cazurile de administrare defectuasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor UE, cu excepția Curții de Justiție a UE, în exercitatea funcției sale jurisdicționale); dreptul de petiționare – art. 44 (orice cetățean al UE și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul social într-un stat membru, are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European); libertatea de circulație și de ședere – art. 45; protecția diplomatică și consulară – art. 46.
Adoptarea Tratatului de la Lisabona (2009) a adus mai multe modificări importante conceptului de cetățenie europeană. Astfel, în Tratatul privind Uniunea Europeană și în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa cum am menționat anterior, sunt consacrate principiile democratice ale Uniunii Europene, sunt stipulate drepturile cetățenilor Uniunii și sunt prezentate principalele metode prin care cetățenii și asociațiile de cetățeni se pot implica în formularea agendei publice europene. În consecință, există o strânsă interdependență între experiența nevoilor cetățenești și rezultatele necesare pentru îndeplinirea acestora; între deschiderea sistemului democratic la participarea civică și drepturile indivizilor, care presupune și cunoașterea acestor drepturi.
Abordarea mijloacelor pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziția cetățenilor, în vederea valorificării și protejării drepturilor cetățenești, presupune o prezentare succintă a acestora. Centrele SOLVIT reprezintă o rețea coordonată de Comisia Europeană și creată în scopul informării, consilierii și îndrumării cetățenilor statelor membre despre conținutul mijloacelor de protecție ale drepturilor care derivă din cetățenia europeană; centrele fac parte din administrația publică și sunt obligate să ofere soluții în termen de 10 săptămâni; centrele SOLVIT pot rezolva litigii precum permisul de rezidență, dreptul de vot, securitate socială, accesul produselor pe piața unică, etc. Un alt mijloc este adresarea de plângeri Comisiei Europene; astfel, orice persoană fizică sau juridică poate formula o plângere cu privire la o posibilă nerespectare sau aplicare greșită a dreptului comunitar de către un stat membru, fără a fi necesar să dovedească producerea unui prejudiciu; Comisia analizează plângerea și adoptă o decizie în termen de un an de la înregistrarea plângerii; pe parcursul soluționării acesteia, Comisia informează petentul cu privire la măsurile luate și evoluția cazului. Un al treilea mijloc constă în adresarea de plângeri Parlamentului European; un cetățean se poate adresa acestuia doar cu plângeri în ceea ce privește dreptul Uniunii, implementarea acestuia de către statele membre sau o măsură considerată neconformă cu dreptul comunitar, dispusă de către o autoritate publică a unui stat membru, care afectează cetățeanul respectiv în mod direct; plângerea va fi soluționată de către Comitetul de Petiții al Parlamentului, care este obligat să răspundă tuturor cererilor și să informeze petentul despre evoluția cazului; plângerile sunt rezolvate în cooperare cu instanțele naționale. Un al patrulea mijloc constă în adresarea cetățenilor către Avocatul Poporului (Ombudsmanul European), pentru soluționarea unei probleme apărute între un cetățean și o instituție europeană, precum și în privința administrării defectuoase a Comisiei și a celorlalte instituții europene, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului; plângerile pot avea ca obiect măsuri incorecte, neîndeplinirea obligațiilor legale, nereguli administrative sau interzicerea nejustificată în activitate; pentru toate acestea, petenții nu trebuie să dovedească producerea unui prejudiciu sau faptul că au fost afectați în mod direct de administrarea defectuoasă.
Potrivit Flash Eurobarometer 416 – „The Charter of Fundamental Rights of the European Union”, din mai 2015, 51% dintre europeni (și 51% dintre români) au auzit de Cartă, dar nu știu exact ce conține, însă cred că, probabil, Carta este obligatorie (48% dintre europeni, 46% dintre români). Din aceste motive, 64% dintre europeni (74% dintre români) ar dori să primească mai multe informații despre conținutul Cartei și despre drepturile lor fundamentale de cetățeni ai UE, precum și despre cei cărora se pot adresa dacă drepturile lor, stipulate în Cartă, sunt încălcate (63% dintre europeni, 74% dintre români).
Potrivit Comisiei Europene, cetățenia europeană și, în special, cetățenia europeană activă, reprezintă un element important al consolidării și garantării procesului de integrare europeană. În acest sens, Parlamentul European și Consiliul, prin Decizia 1904/2000/CE din 12 decembrie 2006, au adoptat programul ”Europa pentru cetățeni” pentru perioada 2007 – 2013 (program în valoare de 215 mil. euro), program care instituie cadrul juridic necesar sprijinirii unei game largi de activități și organizații care promovează “cetățenia europeană activă” și participarea cetățenilor și a organizațiilor societății civile la procesul de integrare europeană. Programul, așa cum rezultă din obiectivele sale generale și specifice, urmărește să le ofere cetățenilor posibilitatea de a interacționa și a participa la construirea unei Europe cât mai apropiate de cetățeni, cât mai democratice și să dezvolte sentimentul identității europene, obiective pe care le dorește a fi atinse prin apropierea membrilor comunităților locale de pe teritoriul Uniunii Europene – prin schimb de experiențe, opinii și valori; prin promovarea acțiunilor, dezbaterilor și reflecției în legătură cu cetățenia europeană, democrație, valori comune, istorie și cultură comună; prin cooperarea în cadrul organizațiilor societății civile de la nivel european. Acest obiectiv – al stimulării cetățeniei europene active – este, astfel, parte intrinsecă a noului rol pe care Uniunea Europeană dorește să îl aibă în sec. XXI pe scena internațională, un rol care, prin Tratatul de la Lisabona, cuprinde – la nivel intern – modificări în ceea ce privește funcționarea instituțiilor Uniunii Europene, relațiile interinstituționale, precum și interacțiunea dintre instituțiile europene, parlamentele naționale și cetățeni. În documentul intitulat “Orientările politice pentru viitoarea Comisie” (2009-2014), fostul președinte al Comisie Europene, Jose Manuel Barroso identifica consolidarea cetățeniei UE și participarea cetățenilor ca fiind provocări esențiale cu care se confruntă Uniunea.
Din punct de vedere teoretic, cetățenia activă reprezintă participarea în societatea civilă, viața comunității și / sau politică, caracterizată de respect reciproc și non-violență, în conformitate cu drepturile omului și democrația. În Programul de lucru al Comisie Europene din 2010, referitor la cetățenia activă, se preciza că aceasta trebuie să cuprindă nu doar dezvoltarea înțelegerii interculturale, ci și dobândirea de competențe operaționale, ambele fiind cel mai bine atinse prin practică și experiență. Astfel, în Recomandarea 2006/962/CE a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la competențele – cheie pentru învățarea de-a lungul vieții, competențele civice sunt considerate ca fiind bazate pe cunoașterea conceptelor de democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturile omului, inclusiv a modului în care sunt prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și în documentele internaționale, precum și a modului în care sunt aplicate de diferite instituții la nivel local, regional, național, european și internațional. Abilitățile pentru competența activă sunt legate de capacitatea cetățenilor de a se angaja în mod efectiv cu alții în demersul public, de a afișa solidaritate și interes pentru rezolvarea problemelor care afectează comunitatea locală, și dincolo de ea; în acest sens, e nevoie de reflecție creativă și critică, de participare constructivă în activitățile comunității, dar și în procesul decisional de la toate nivelurile – de la cel local, până la cel european. CRELL Active Citizenship for Democratic Project a realizat o listă a cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor necesare pentru o cetățenie activă: cunoștințe (drepturile omului, responsablități, cultură politică și istorică, afaceri curente, diversitate, moșteniri culturale, aspecte juridice, modul de influențare a domeniilor social și politic); abilități (soluționarea conflictelor, competențe interculturale, decizii informale, creativitate, capacitatea de a influența domeniile social și politic, abilități de cercetare, advocacy, reflecție critică, comunicare, abilități de dezbatere, ascultare activă, munca în echipă, abilități de evaluare); atitudini (interes față de politică, eficacitate politică, autonomie și independență, respect pentru alte culturi, deschidere față de schimbare și față de diferențele de opinii, responsabilitate și dorință de implicare, influențarea domeniilor social și politic); valori (drepturile omului, democrație, egalitate de gen, durabilitate, pace, echitate, valorizarea implicării ca cetățean activ); identitate (sentimentul identității personale, comunitare, naționale și globale).
Unii autori consideră că incluziunea prin participare activă – care e, acum, în centrul politicii educaționale europene, reprezintă mai degrabă o strategie comunitară în scopul legitimării UE, decât o practică participativă menită să promoveze procese democratice în Europa. Principalii beneficiari ai cetățeniei europene sunt, astfel, cadrele universitare, studenții trans-naționali, reprezentanții instituțiilor interguvernamentale, etc., în timp ce marea majoritate a cetățenilor nu se bucură nici măcar de o parte din aceste privilegii. Distincția între cetățenii activi și cei inactivi este realizată în funcție de solicitările instituționale cu privire la conduita indivizilor (și care ar trebui balansate prin recunoașterea sentimentului de apartenență al indivizilor și care să opereze la diferite niveluri spațiale / geografice) și în condițiile în care se acordă prea puțină atenție practicilor instituționale actuale (care ar trebui să recunoască dorința subiectivă de a juca acest rol). De asemenea, se apreciază că există tensiuni între sentimentul individual de apartenență și construirea unei identități împărtășite cu alți cetățeni, la niveluri multiple, și nerecunoașterea drepturilor cetățenești ale grupurilor minoritare de către state și organisme supranaționale (UE). În consecință, se consideră că statutul legal al cetățenilor garantat de către dreptul comunitar și idealul unei identități europene comune contribuie mai degrabă la procesul actual de includere și excludere, decât la oferirea de oportunități concrete de creștere a participării democratice în Uniune. Idealul coeziunii sociale, prin intermediul cetățeniei democratice, ar trebui fundamentat pe un sentiment comun de apartenență și pe o identitate împărtășită, fără a nega diversitatea între elementele sale constitutive – state membre și cetățeni europeni.
Deoarece în centrul acestui ansamblu de rețele, de la nivel european, se situează omul, apartenența sa simultană la mai multe grupuri sau comunități, și subordonarea sa față de diferitele niveluri decizionale, aduce în discuție determinarea gradului de susținere, din partea opiniei publice europene, a Uniunii Europene, a instituțiilor, politicilor și mecanismelor sale, precum și punctul de vedere al cetățenilor cu privire la relația identitate națională – identitate europeană.
În domeniul științelor politice și al comunicării, există un consens general cu privire la faptul că singurul mod realist prin care se poate obține o mai bună înțelegere reciprocă a europenilor este cel al întăririi legăturii dintre diferitele publicuri naționale. Astfel, acest proces are două dimensiuni: una verticală, care reprezintă legătura dintre UE și nivelurile naționale și o alta orizontală, care reprezintă legătura dintre diferitele publicuri naționale. Fluxul vertical de informații dintre UE și statele membre s-a îmbunătățit în ultimii ani, dar unii autori consideră că, deocamdată, îi lipsește consistența. De asemenea, problemele europene sunt mediatizate doar atunci când liderii naționali se întâlnesc la Bruxelles, sau atunci când există un moment de sărbătorire sau de criză. Prin urmare, acoperirea subiectului „Uniunea Europeană” rămâne orientată spre eveniment, cu foarte scurte perioade de pregătire a subiectului, sau de relatare a continuării sale. Pentru a rezista însă, nivelul european trebuie să ofere mai multe fațete cu care publicul să asocieze poziții și responsabilități clare. Legătura orizontală a făcut de asemenea progrese, însă europenii încă poartă mult prea des discuții într-o izolare națională evidentă. Deși se confruntă cu multe probleme comune, în acest moment europenii nu își compară soluțiile într-o dezbatere publică largă. În consecință, campaniile centralizate de „sus în jos” s-au dovedit a fi ineficiente. În schimb, se sugerează punerea accentului pe o abordare a nivelului de jos. Totodată, soluția pare a consta în includerea dimensiunii europene în training-ul vocațional al multiplicatorilor de la nivelul național și regional, dar și în curicula școlară. Pentru a promova o sferă publică europeană care să lege publicurile naționale unul de celălalt, se apreciază că un număr mai mare de politicieni, jurnaliști, profesori și alți „multiplicatori” ar trebui să contribuie la o bună conștientizare și cunoaștere a statelor membre și a Uniunii. Pe termen lung, stimularea cetățenilor europeni în a vorbi “unii cu ceilalți” ar putea contribui la mai buna înțelegere a diferitelor rațiuni ale discursurilor naționale sau ale politicilor comune la nivel european.
Analizând problema acestui deficit în comunicarea și înțelegerea dintre europeni, Sidjanski consideră că deficitul sferei publice europene duce la un deficit de comunicare publică. Efectele directe ale acestui deficit sunt: existența unei comunicări reduse în Europa; și faptul că comunicării publice europene îi lipsește înțelegerea și acordul fundamental care distinge o comunitate politică și îi furnizează competența pentru democrație. Prin urmare, vizibilitatea comunicării (și anume media și publicul european observă comunicarea cu privire la politica europeană) și conectivitatea comunicării într-un anumit context comunicator (media și publicul european observă comunicarea cu privire la aceleași chestiuni politice), sunt elemente care ar putea determina o sferă publică europeană care funcționează, cu adevărat, într-un mod democratic. O astfel de sferă publică are nevoie de o comunicare structurată, a cărei rezonanță publică va avea trei caracteristici: oglindirea, cu regularitate, a actorilor, evenimentelor și subiectelor într-un mediu transnațional; poate fi auzită de o audiență externă și nedeterminată; și reprezintă un mediu de observare reciprocă între actorii instituționali și audiențele lor.
Implicarea cetățenilor în procesul decizional și în implementarea politicilor a devenit, de-a lungul timpului, o metodă importantă de guvernanță în statele Uniunii Europene, fie prin intermediul consultărilor publice sau a sondajelor de opinie, fie prin întâlniri organizate la primării, sau prin parteneriate și rețele de guvernanță între reprezentanții sectoarelor public, privat și voluntar, etc. În literatura de specialitate, aceste modele de guvernanță participativă sunt definite prin termini precum: planificare în colaborare, proces decizional interactiv, guvernanța rețelei democratice, forme deliberative de participare, democrație participativă sau democrație deliberativă.
Scopul guvernanței participative, așa cum este el definit de diferiți autori, este: creșterea responsabilității și eficacității statului; conceperea de politici publice mai corecte, participative, deliberative și responsabile; transformarea cetățenilor din consumatori ai serviciilor publice în co-producători, responsabili față de guvernanța publică; și presupune implicarea cetățenilor în conceperea și implementarea politicilor publice. Argumentul care stă la baza acestor definiții este acela că politicile publice au nevoie de opiniile, ideile și resursele părților interesate, pentru a genera politici inovatoare și pentru a evita blocarea în diversele probleme cu care se confruntă politicile publice.
În analizarea categoriilor celor care participă versus a celor care nu participă, unele studii arată că, în categoria grupurilor cel mai puțin active, se regăsesc persoanele cu venituri reduse, tinerii, imigranții sau minoritățile etnice, pe când cei care participă sunt aceia care au cunoștințe despre politică, timp sau cunoștințe profesionale. Prin urmare, pericolul semnalat este acela că procesele participative exclud anumite voci, interese și oameni.
Referitor la cetățenii activi, Agger consideră că aceștia au diferite tipuri de resurse pe care le pot atrage, pentru a participa (resurse relaționale – rețele, cunoștințe și timp) și a-și promova interesele, fiind capabili să folosească contextele instituționale. Aceștia se împart în trei categorii: “cetățenii experți” (expert citizens), “autorul din fiecare zi” (everyday makers) și “antreprenorii sociali” (social entrepreneurs). “Cetățeanul expert” este cel care se consideră parte a sistemului politic, și nu în opoziție sau în afara lui. Obiectivul său este influențarea politicului și nu solidaritatea socială. El urmărește accesul la procesul de negociere care are loc între autorități publice și reprezentanții organizațiilor private și cele voluntare, și nu lupta cu sistemul. Și nu în ultimul rând, el participă mereu și reprezintă, uneori, organizații locale; este încrezător în capacitatea sa de a influența politicul, această încredere în competența proprie datorându-se participării sale în diferite rețele de guvernanță și parteneriate. “Autorul din fiecare zi” este cetățeanul orientat spre proiect, dornic să-și dezvolte capacitatea personal. El participă cu “jumătate de normă”; nu este membru în asociații și nu beneficiază de o bază de sprijin; și se implică în politica de la nivel local și în activități sau proiecte care au legătură cu viața lor zilnică. Nu în ultimul rând, “antreprenorul social” este persoana care identifică nevoi și oportunități în comunitatea sa, recrutează și motivează pe alții, construiește rețele și capital social, depășește obstacole și provocări și face rost de finanțarea și resursele de care are nevoie; provine din toate mediile sociale și aparține diferitelor grupuri de vârstă și profesionale; are capacitatea de a asculta și răspunde “vocii comunității” și un angajament puternic de a-i ajuta pe alții; este mânat de o cauză sau de un proiect la care dorește să contribuie; participă “cu normă întreagă” și este orientat spre proiecte în sectorul voluntariatului.
O categorie diferită este cea a cetățenilor dezangajați care, deși au resursele pentru a participa, aleg să nu o facă. Motivele care stau la baza acestei inacțiuni sunt dezinteresul, prioritizarea altor activități sau satisfacția față de modul în care reprezentanții politici le apără interesele. Cu toate acestea, ei monitorizează sistemul politic la minimum și intervin doar atunci când consideră că e absolut necesar. Așa cum am menționat și mai sus, tinerii (14-24 de ani) reprezintă una dintre categoriile de cetățeni dezangajați, deși studiile statistice arată că ei nu sunt apatici în ceea ce privește politica și participarea publică, ci sunt doar alienați față de formele tradiționale ale politicii, ei preferând să participe în rețele informale mai puțin ierarhice – acționând în calitate de consumatori politici, boicotând anumite produse din motive de etică, implicându-se în rețele de advocacy transnaționale, în semnarea de petiții sau transmiterea de e-mail-uri, sau în organizarea de proteste sporadice.
În condițiile existenței actualului deficit democratic, mobilizarea cetățenilor în procesul decizional al Uniunii Europene a devenit, în ultimul deceniu, una dintre temele importante ale agendei publice actuale. Pe lângă măsurile întreprinse de Uniune pentru a ajunge la cetățeni și a-i implica în acest proces, decidenților politici naționali le revine misiunea de a identifica modurile concrete în care pot ajunge la diferite grupuri – țintă și la cetățeni, prin conceperea unui plan care să stimuleze participarea, să prevadă strategii pentru diferitele categorii de cetățeni, chiar aplicând diferite metode de participare pentru același eveniment participativ sau în timpul aceluiași proces.
În literatura de specialitate, deși atenția e acordată în principal viitorului integrării europene, sau procesului de construire a unei sfere publice europene, Schmidt consideră că, pe viitor, “cheia” se găsește în modul în care statele membre își adaptează democrațiile sferei publice europene aflate în evoluție. Argumentul autoarei constă în faptul că Europenizarea a adus o schimbare radicală la nivelul tuturor practicilor de guvernare națională. Astfel, procesul decizional și politica reprezentării au fost afectate în mod semnificativ de structurile, procesele și politicile Uniunii Europene. Executivele tuturor celor 28 de state membre deliberează împreună asupra unor chestiuni care, înainte, erau decise doar în context național; parlamentele naționale transpun deciziile UE în legislația națională; instanțele naționale interpretează legislația UE; iar regiunile subnaționale implementează regulamentele UE. Toate aceste lucruri au făcut ca focus-ul interesului și influenței să se mute dinspre capitalele europene spre Bruxelles, iar interesele naționale au devenit incluse într-un proces decizional european care implică un număr mare de actori aflați într-un set complex de interacțiuni, cu multiple căi de acces. De asemenea, politica partizană națională a fost marginalizată, ministerele vorbind în cadrul Consiliului mai mult în numele interesului general, decât în cel al majorității lor electorale; iar cetățenii au mai multă influență la Bruxelles atunci când fac lobby, decât atunci când protestează în capitalele naționale. Democrația e și ea fragmentată între un nivel național – care asigură guvernarea de către popor, prin participare politică și reprezentare, și un nivel european – care presupune o guvernare “pentru” oameni – printr-o guvernare eficientă, dar și “cu” oameni – prin consultarea cu grupurile organizate. Dacă UE face “politici fără politică”, statele membre fac “politică fără politici”. Într-o astfel de democrație fragmentată, legitimitatea UE ajunge să fie pusă în discuție fiindcă UE este comparată cu idealul statului – națiune. Cu toate acestea, aceste schimbări în practicile de guvernanță nu sunt considerate ca fiind sursa deficitului democratic european. Cauza, consideră Schmidt, își are rădăcinile în faptul că liderii naționali continuă să proiecteze viziuni tradiționale cu privire la democrația națională, exprimându-se ca și cum și-ar fi păstrat vechea autoritate. Mai mult, liderii naționali nu și-au implicat publicurile în dezbaterile cu privire la efectele Europenizării asupra democrației naționale, acest lucru având, pe termen scurt, costuri politice mari. Și dacă UE are cele mai elaborate discursuri coordonatoare, ea are cel mai slab “discurs comunicator”, fapt pentru care accentul trebuie să cadă – datorită numeroșilor actori, de la diferite niveluri ale UE, implicați în acest discurs – pe abordarea acestui discurs si de către liderii naționali, nu doar de cei europeni.
II.4.1. Cultura politică – locul și rolul său în dezvoltarea cetățeniei naționale și a celei europene
Cetățenia a fost legată, în mod tradițional, de statul – națiune. Ea a fost văzută ca un contract între stat și societate și ca un concept care denotă calitatea de membru într-o comunitate națională. În numeroasele abordări privind cetățenia, aceasta a fost analizată prin prisma unor valori definitorii, precum: egalitatea (drepturile conferite de stat cetățenilor și drepturile și obligațiile cetățenilor față de stat), participarea (cetățenia conferă cetățenilor dreptul de a participa, direct sau indirect, la guvernarea societății, iar participarea se bazează, deseori, pe un sentiment puternic de identitate colectivă) și calitatea de membru al unei comunități (toți cetățenii ar trebui să aibă drepturi egale în ceea ce privește calitatea de membru).
Abordată prin prisma calității de membru al unei comunități politice, cetățenia este un cadru relațional în care sunt examinați indivizi, organizații, autoritatea politică, puterea, ea reprezentând o matrice de relații între componentele cetățeniei; între cetățeni; dar și între cetățeni și autoritatea politică. Cetățenia este, prin urmare, o sumă de componente: drepturile, obligațiile și conformitatea. În ceea ce privește obligațiile, acestea cuprind, la rândul lor, și obligațiile civice. Analizarea acestor obligații a generat câteva concluzii: indivizii care își neglijează obligațiile cetățenești riscă să fie marginalizați de procedurile procesului decizional, în care ajung să joace, astfel, un rol insignifiant. Riscurile acestui fapt sunt că acest tip de cetățean încetează să joace un rol esențial în procesul de guvernare, situație care duce la erodarea egalității democratice, și chiar la tirania majorității. Activarea capacităților deliberative ale cetățenilor devine, prin urmare, o prioritate politică. Citându-l pe Karolewski, obiectivul cetățenilor nu este de a exercita puterea unul asupra celuilalt, ci unul cu altul.
O altă componentă a cetățeniei, conformitatea, se referă la puterea cetățenilor de a-și alege liderii și la faptul că liderii au obligația de a ține cont de voința cetățenilor. Cetățenia orientată spre conformitate vizează, astfel, gradul de implicare a cetățenilor; acei cetățeni care devin dezamăgiți de implicarea lor în chestiunile publice (care reprezintă o activitate civică), ajung să se implice în activitatea privată. În societățile democratice există schimbări ciclice ale activității politice și ale conformității politice a cetățenilor. Referitor la activitatea politică, aceasta este asociată cu dezamăgirea față de politică, care duce la pasivitatea cetățenilor cu privire la autoritatea politică. Dacă indivizii sunt atrași de activitatea politică, acest fapt se datorează așteptărilor pe care le au în ceea ce privește recompensele aduse de serviciul public; dacă aceste așteptări rămân neîmplinite, ei vor căuta să devină membri în organizații compatibile cu interesele lor private. Pentru activitatea publică nu este, însă, de dorit nici un cetățean hiperactiv politic, a cărui prioritate este exercitarea activă și constantă a drepturilor sale. Comunitățile au nevoie de perioade de inactivitate politică și de conformitate, pentru a aborda preocupările comune ale cetățenilor sau problemele colective. Almond și Verba au formulat un argument similar: atât trăsăturile de activism, cât și cele de conformitate ale cetățenilor sunt importante pentru menținerea funcționării regimurilor democratice; de asemenea, democrațiile trebuie să facă față, prin definiție, atât contestării, cât și participării, iar prea mult din oricare dintre acestea ar fi distructiv pentru democrație.
Din aceste afirmații, rezultă faptul că este nevoie de un echilibru între toate componentele cetățeniei. În ceea ce privește cetățenii, Karolewski afirma că doar aceia care îndeplinesc criteriile de cetățenie activă, participativă, responsabilă și deliberativă pot fi considerați cetățeni autentici.
Un alt aspect important, în raport cu conceptul de cetățenie, este cel al legitimității autorității politice. Autoritățile politice legitime sunt acceptate de cetățeni, chiar dacă interesele materiale sau preferințele normative ale indivizilor nu sunt considerate total de o anumită decizie politică; trebuie precizat, însă, faptul că un sistem politic menține acceptabilitatea fără a garanta că o anumită decizie politică va satisface fiecare cetățean. Legitimitatea are două surse: legitimitatea ca output (și anume calitatea rezultatelor procesului politic) și participarea cetățenilor la procesul decizional. Fritz Scharpf afirma că dimensiunea de input a legitimității este acoperită de participarea eficientă a cetățenilor la procesul decizional. Însă, ambele dimensiuni trebuie îndeplinite pentru a legitima sistemul politic. Capacitatea de a produce buna guvernare (adică capacitatea societăților de a furniza politici publice eficiente) e tot mai importantă în zilele noastre, deoarece societățile se bazează pe răspunsul pozitiv din partea cetățenilor.
La nivelul Uniunii Europene, se remarcă un proces de re-instituționalizare a cetățeniei, la un nivel diferit de guvernanță. Participarea politică transnațională mută componenta de participare activă a cetățeniei într-un nou cadru teritorial, care transcede granițele statului – națiune.
Cetățenia europeană este considerată, astfel, ca transcedând cadrul naționalității și ca fiind construită, în practică, de timp, loc, actori și instituții. Karolewski afirma că cetățenia europeană poate fi interpretată ca un set de norme și practici în mișcare; ea nu reflectă un set fix de drepturi și obligații, ci se bucură de un grad mare de fluiditate. Ea se regăsește, de asemenea, la diferite niveluri: regional, național, supra-național; aceste niveluri nu doar că sunt complementare, ci se și influențează reciproc, sunt revizuite constant și se dezvoltă, continuu, la toate nivelurile de guvernare. Potrivit unor autori, ceea ce se crează este un fel de cetățenie federativă, care e mai mult decât o cetățenie multiplă (definită prin simpla coexistență a acestor niveluri). Mai mult, înțelegerea cetățeniei europene merge dincolo de dimensiunea legală a cetățeniei (așa cum e definită în tratate), și pune accent pe seminificația sa socio – culturală, care se speră că va stimula apariția unei identități colective supranaționale, potrivit unora dintre autori.
Potrivit Eurobarometrului 82, din toamna 2014, 63% dintre europeni se simt cetățeni ai UE și își cunosc drepturile, ca cetățeni europeni (47%); cu toate acestea, ei ar dori să știe mai multe despre aceste drepturi (68%). Cât privește sentimentul de apartenență al acestora, 39% dintre europeni (38% dintre români) se consideră cetățeni doar ai țării lor, 51% dintre europeni (53% dintre români) – ai țării lor și europeni, 6% dintre europeni (4% dintre români) – se simt cetățeni europeni și ai țării lor, și un procent infim – 2% dintre europeni și români – se consideră doar cetățeni europeni.
Același Eurobarometru dedicat subiectului cetățeniei europene, urmărește să identifice domeniile care ar putea contribui la dezvoltarea unui sentiment al comunității, între cetățenii UE. Astfel, pentru europeni, pe primele locuri se regăsesc: cultura (30% dintre europeni împărtășesc această opinie), sportul (24% dintre europeni), economia (24% dintre europeni) și istoria (23% dintre europeni). În ceea ce-i privește pe cetățenii români, domeniile identificare de ei sunt aceleași cu cele identificate de cetățenii din cele 28 de state membre, doar în procente diferite (24%, 21%, 20% și 18%).
În Uniunea Europeană, procesul de socializare se așteaptă să modifice preferințele actorilor, orientându-le spre preferințe colective. Cetățenia europeană este considerată, de unii autori, drept o măsură prioritară pentru creșterea reciprocității și a încrederii între cetățenii Europei; prin urmare, se așteaptă ca cetățenii europeni să acționeze ca agenți de identitate colectivă; astfel, cetățenia socializează indivizii să respecte normele care generează cooperare.
În ceea ce privește legătura dintre cultură politică și cetățenie, Staiger afirmă că, la nivel național, în condițiile în care cetățenia reprezintă statutul juridic care presupune atât drepturi, cât și obligații (conform tradiției liberale), cultura este văzută ca având puteri integratoare, datorită faptului că articulează diferențele individuale și colective, valori și practici, și transformă societatea, percepută în determinarea sa teritorială, într-o comunitate politică organică. Potrivit autoarei, cultura și cetățenia avansează în paralel, și sunt, tot mai mult, interconectate.
La nivel european, însă, datorită dimensiunilor juridice și normative care reglementează calitatea de membru într-o comunitate politică – caracterizată prin statalitate și națiune, conceptul de cetățenie a devenit unul polemizat. În dreptul primar al Uniunii Europene, cetățenia europeană a fost stabilită, așa cum am menționat anterior, prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht, iar aceasta a fost acordată pe baza naționalității statului membru. Specificarea, în Tratatul de la Amsterdam, a faptului că cetățenia europeană completează, nu înlocuiește, cetățenia națională a reprezentat o recunoaștere simbolică a sensibilităților naționale. Staiger afirma că cetățenia europeană, bazată pe un sentiment al identității europene care, la rândul său, este legat de diversitatea culturală, moștenirea culturală și dialogul intercultural, e mai mult decât o stare pasivă; ea implică un sentiment de apartenență la UE.
Staiger a identificat trei grupări semantice care s-au format în jurul conceptelor de cultură și cetățenie de la nivelul Uniunii Europene: (1) posibila identitate culturală a cetățenilor europeni, identificarea lor ca demos, și consolidarea legitimității democratice a Uniunii Europene; această abordare este considerată, de către autoare, ca fiind de bază în politica UE, până în zilele noastre; (2) grupa interculturală – dezvoltată din grupa precedentă, și se datorează unei preocupări pentru diversitate și coeziune, fapt pentru care este definită tot mai mult în termeni de dialog inter-cultural și inter-confesional; (3) este cea care a intrat ultima în discursul politic de la nivelul Uniunii Europene și este una participativă, facilitând activarea societății civile și participarea la formarea voinței publice; cultura devine, astfel, un loc sau un spațiu în care actorii societali se mobilizează și interacționează. De interes pentru prezenta lucrare este această a treia grupare – cultura și cetățenia activă, și anume dimensiunile deliberative și participative ale cetățeniei.
În acest sens, Benhabib susținea că cetățenia denotă angajamentul, activitățile relaționale și deliberările din sfera publică, prin care cetățenii își organizează și își articulează cererile. Formarea voinței politice se realizează, astfel, nu doar prin instituții reprezentative, ci și prin mișcări asociative și sociale. Pentru Soysal, o sferă publică împărtășită, în care actorii sociali interacționează și se mobilizează, este formată din societatea civilă și este esențială pentru exercitarea cetățeniei. În orice regim politic, conceptul de cetățenie care necesită ca cetățenii activi să participe politic este cel mai provocator.
Instituțiile Uniunii Europene sunt, după anii ’90, mai deschise inițiativelor de participare din partea grupurilor societății civile, dar procesul de comunicare al acestora se adresează atât societății civile active, cât și cetățenilor activi. În acest sens, Tratatul de la Lisabona (2007, art. 11) prevede că: “instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii”; instituțiile europene mențin un “dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă”, în vederea asigurării “coerenței și transparenței acțiunilor Uniunii”.
De la programul – pilot din anul 2004 – intitulat „Active European Citizenship” (2004 – 2006), participarea cetățenilor în viața publică și în procesul decizional sunt promovate în mod explicit. Programul urmărea cinci obiective: promovarea și diseminarea valorilor și obiectivelor Uniunii Europene; aducerea cetățenilor mai aproape de UE și de instituțiile sale; implicarea cetățenilor în procesul de reflecție și dezbatere cu privire la construcția europeană; intensificarea schimburilor dintre cetățenii din statele membre (înfrățire între localități); stimularea inițiativelor organismelor implicate în promovarea cetățeniei active și a celei participative.
Obiectivele programului „Europa pentru cetățeni” (2007 – 2013) au urmărit să le ofere cetățenilor posibilitatea de a interacționa și participa la construirea unei Europe și mai apropiate de cetățean, dezvoltând, astfel, cetățenia UE. Mai mult, obiectivele specifice ale programului au vizat: încurajarea schimburilor între comunitățile locale; promovarea acțiunii, dezbaterii și reflecției cu privire la cetățenia europeană și democrație, prin cooperare în cadrul organizațiilor societății civile la nivel european; promovarea valorilor și a realizărilor europene; dar și încurajarea interacțiunii dintre cetățeni și organizațiile societății civile, care contribuie la dezvoltarea dialogului intercultural. Decizia nr. 1904/2006/CE reiterează, de asemenea, recomandarea Parlamentului European și a Consiliului UE privind facilitarea, de către Uniunea Europeană, a conștientizării depline de către cetățeni a cetățeniei lor europene, a avantajelor acesteia, a drepturilor și obligațiilor lor aferente, și care să fie promovate în concordanță cu principiul subsidiarității și cu interesul coeziunii. De asemenea, încurajarea cetățeniei active este văzută drept un element – cheie pentru consolidarea coeziunii și pentru dezvoltarea democratică. În acest sens, sunt reamintite și încurajările Consiliului European privind realizarea unui dialog deschis, transparent și constant între instituțiile europene și societatea civilă organizată (de la nivel european, național, regional și local), ca instrument de promovare a participării cetățenilor la viața publică și la procesul de luare a deciziilor; în document sunt precizate, de asemenea, și mijloacele prin care societatea civilă poate realiza aceste obiective: dezbateri, publicații, acțiuni de sensibilizare, precum și alte proiecte transnaționale.
Pentru perioada 2014 – 2020, noul program „Europa pentru cetățeni” are ca obiectiv global acela de a aduce Uniunea Europeană mai aproape de cetățeni, printre obiectivele generale aflându-se promovarea cetățeniei europene și îmbunătățirea, la nivelul Uniunii, a condițiilor de participare civică și democratică. Aidoma programelor precedente, obiectivele specifice ale programului se doresc a fi urmărite la nivel transnațional sau dintr-o perspectivă europeană. În programul 2014 – 2020, un obiectiv specific este acela al încurajării participării democratice și civice a cetățenilor la nivelul UE printr-o înțelegere mai bună a procesului de elaborare a politicilor Uniunii și prin participarea concretă la procesul de elaborare a politicilor UE; astfel, sunt sprijinite activități care promovează angajamentul societal și solidaritatea, colectarea opiniilor și voluntariatul.
II.4.2. Cetățenia – între drepturi, obligații și participare, la nivel național și european
Mai mulți autori abordează legătura dintre drepturile și obligațiile cetățenești din cadrul Uniunii Europene și diferitele tradiții filosofico – politice. Astfel, dacă republicanismul se consideră că pune accent pe îndatoririle cetățenilor de a proteja o relație simbiotică între individ și stat, liberalismul pune accent pe drepturile cetățenilor, ceea ce are ca efect o legătură slabă între individ și stat. Cea de-a treia teorie, comunitarismul, este cea care atrage atenția asupra responsabilităților cetățenilor și comunităților, accentul fiind pus pe restabilirea balanței dintre drepturi și obligații, fără a defini, însă, mai clar, relația dintre individ și stat. Korsgaard și ceilalți au pledat pentru existența mai multor identități (definite drept reprezentări socio-culturale construite mental) – care contribuie la depășirea granițelor legale și geografice, apărând, astfel, complexitatea existentă în relația tradițională dintre dimensiunile civice, sociale și politice.
Pornind de la afirmațiile lui Perczynski care spunea că statutul legal, formal, al cetățeniei europene – instituite de Tratatul de la Maastricht (1992) – este cel al unei „cetățenii slabe” (lucru confirmat și de Eurobarometre, și amintit în referatele anterioare, care prezintă procente reduse în ceea ce privește identificarea, în primul rând, a cetățenilor ca cetățeni europeni), care afectează doar indirect procesul politic al UE, Schall consideră că această “cetățenie slabă” reprezintă o provocare importantă pentru potențialul UE de a fi un stat democratic. Tot ea apreciază că identitățile supranaționale sunt înrădăcinate în instituții – în special în cele juridice, care au, însă, un potențial redus de a construi solidaritatea și coeziunea socială necesare unei comunități democratice.
Schall analizează măsura în care problema cetățeniei europene și cea a democrației europene este una de cetățenie socială, și anume dacă absența dezvoltării drepturilor sociale la nivel european au împiedicat dezvoltarea unei cetățenii europene comune. Argumentul folosit, citându-i pe Hermann și Brewer, a fost acela că politicile sociale au capacitatea de a forma identități prin socializare și persuasiune, iar aceste identități includ identitățile naționale (sau supra-naționale) care se nasc din relația directă dintre state și cetățeni.
Potrivit lui Marshall, există trei dimensiuni ale cetățeniei: civică, politică și socială. El consideră că aceste dimensiuni s-au dezvoltat, în mare măsură, succesiv, până au ajuns la ceea ce numim cetățenia modernă, completă. Schall afirma că această concepție oferă un cadru util pentru înțelegerea cetățeniei UE, în sensul că dezvoltarea drepturilor cetățenești garantate la nivelul UE au urmat, în mare parte, această traiectorie. Concepția lui Marshall privind cetățenia este interpretată de Williamson ca reprezentând o mutație paradigmatică (ca efect al dezvoltării tehnologice, al globalizării, etc.) dinspre concepțiile fixe privind drepturile și obligațiile civice, politice și sociale, spre niște perspective mai fluide și multi-dimensionale privind cetățenia; astfel, cetățenia e văzută ca o întreprindere socială.
Dacă drepturile civice (dreptul de proprietate, dreptul de a lucra în oricare stat membru, etc.) au fost codificate în prevederile Tratatului de la Maastricht și au fost instituționalizate prin crearea pieței comune, drepturile politice au fost, de asemenea, garantate prin Tratatul de la Maastricht, și au vizat dreptul la vot privind alegerile pentru Parlamentul European. În ceea ce privește drepturile sociale, ele sunt considerate a fi importante pentru promovarea cetățeniei active.
În opinia lui Schall, Uniunea Europeană asigură definiția „liberală” a cetățeniei (garantarea libertății individuale și a autonomiei prin garantarea drepturilor), în timp ce ignoră fațetele “republicane” (participative) și pe cele “comunitare” (solidaritatea) ale cetățeniei. Cu toate acestea, Scarp consideră că anumite aspecte ale acestor trei fațete sunt necesare, dar nu suficiente, pentru o cetățenie deplină care sprijină democrația.
Pledoaria lui Schall este pentru drepturile sociale (dreptul la un minim de bunăstare economică și de securitate, dreptul de a participa la patrimoniul social și de a trăi o viață civilizată în conformitate cu standardele practicate în societate), ele fiind cele care ar furniza realizarea completă a idealului cetățeniei. Potrivit autoarei, Uniunea Europeană a încercat să coordoneze politicile sociale ale statelor membre, dar există, încă, diferențe între state în ceea ce privește bunăstarea. În abordarea relației strânse dintre cetățenia socială și democrația, autoarea declara că cetățenii – în mod colectiv – sunt creatorii suverani ai autorității statului, ei legitimând statul modern prin folosirea vocii lor, pe când legitimitatea statului democratic se bazează pe „sprijinul difuz al cetățenilor”, care se identifică cu o ordine politică; și nu în ultimul rând, democrația este mecanismul care asigură o cetățenie egală, cetățenia egală fiind, însă, necesară pentru ca democrația să existe. Prin urmare, pentru că cetățenia absolută și democrația se consolidează reciproc, reflectarea relației cetățenie – democrație se regăsește în dimensiunea socială a democrației.
Dacă cetățenia socială este văzută ca fiind puternic înrădăcinată la nivel național, dezvoltarea cetățeniei sociale supranaționale a fost împiedicată, în mare măsură, de lipsa unei politici sociale comune la nivel european. Politica socială poate avea un efect de incluziune mult mai mare în comunitatea națională și în ceea ce privește identitatea cetățenilor.
Tranziția dinspre cetățenia socială națională spre cea supranațională este considerată a fi eșuat, până în acest moment, argumentele fiind acelea că politicile sociale individuale sunt destul de “închise” la nivel național, iar diferențele dintre statele membre nu pot duce, cu ușurință, la soluții unitare la nivel național; iar, în absența unor prevederi sociale la nivel european, statele membre continuă să promoveze politici sociale la nivel național. Însă, chiar dacă cetățenia socială, la nivelul UE, este necesară, ea nu este suficientă pentru o Europă democratică și unită.
Pornind de la ipoteza că există posibilitatea ca noțiunile tradiționale de cetățenie socială să fie nepotrivite pentru Uniunea Europeană, datorită unicității sale, soluția propusă de diferiți autori a fost cea a unei cetățenii post – naționale sau cea a cetățeniei suprapuse. Cât privește cetățenia post – națională, Turner aprecia că o cooperare crescută între state și „trecerea granițelor” de către oameni și idei duce la o acceptare universală a drepturilor fundamentale ale omului; însă, cu toate acestea, o cetățenie post – națională e putin probabil să ducă la construirea unei colectivități europene. Referitor la cetățenia suprapusă, Faist considera că, în condițiile în care Uniunea Europeană nu este un sistem federal complet integrat, o cetățenie supranațională nu e nici posibilă, nici dezirabilă; prin urmare, cetățenia europeană este, mai degrabă, cetățenii europene rezultate din sistemul interactiv de politică, politici și drepturi sociale între nivelurile sub-statale, statale – interstatale, și supra-statale.
Ideea unui demos european este necesară dacă Uniunea Europeană dorește să fie democratică, cetățenia națională și cetățenia europeană fiind dezirabil și posibil să coexiste. Însă, cetățenia Uniunii Europene trebuie să inspire o identitate cetățenească pe deplin dezvoltată, separată de identitățile cetățenești naționale. O focusare mai mare asupra demos-ului european este vazută ca fiind importantă, pe lângă atenția care se acordă guvernanței europene sau aspectelor instituționale ale Uniunii Europene. În acest sens, în vederea construirii unei democrații la nivelul UE, se sugerează transformarea identităților de la un demos național, la un demos european, transnațional activ. Iar construirea unui demos european presupune a merge dincolo de crearea formală a unei cetățenii europene și dezvoltarea unei cetățenii depline și egale care consolidează participarea la guvernarea democratică; iar, în acest proces, drepturile sociale sunt cruciale.
MacCormick crede că un „demos civic” ar putea exista fără a fi nevoie de construirea unei identități comune, dar și că statutul juridic, formal, al cetățeniei europene și acceptarea generală a unei „semi-suveranități” a dreptului european ar trebui să fie suficiente pentru realizarea unei comunități democratice. Alți autori consideră că proiectul comun privind democrația ar trebui să fie suficient pentru construirea unui demos european.
Scall își exprimă îndoiala în ceea ce privește existența unei identități civice sau șansele ca ea să fie într-o formă capabilă să promoveze tipul de participare civică necesar pentru menținerea democrației. În acest sens, autoarea consideră că Tratatul de la Lisabona, în pofida contribuției sale la creșterea transparenței procesului decizional european și la dezvoltarea mecanismelor de influențare din partea cetățenilor (“Inițiativa cetățenească”), a reușit doar lărgirea oportunităților pentru participare democratică, și nu creșterea participării în sine. Argumentul adus în susținerea acestei afirmații este acela că întrebarea relevantă pentru democrația UE nu este doar „cine guvernează?”, ci și “cine e guvernat?”.
Pentru ca proiectul guvernanței democratice să inspire solidaritatea necesară democrației, Scall considera că europenii trebuie să simtă că guvernanța comună este „pentru ei”, că există un beneficiu din guvernarea europeană, dincolo de guvernarea democratică pe care o exprimă în propriile state membre. Prin urmare, prevederile drepturilor cetățenești implică și prezentarea obligației de a participa ca și cetățeni activi în Europa.
Analizând evoluția cetățeniei naționale contemporane, ca produs al modernității (schimburile economice, sociale și politice din sec. XVIII și XIX transformând statul, comunitatea națională și locul individului în comunitate), Chalmers spunea că semnele distinctive ale acesteia au fost: drepturile, un sentiment de apartenență și participarea politică, iar toate trei au consolidat poziția individului, protejându-l în fața abuzurilor și extinzându-i influența asupra societății. Pe de altă parte, Habermas afirma că angajamentul față de valorile unei comunități (precum democrația și drepturile omului) trebuie să fie o condiție pentru democrație, iar cetățenia trebuie să cuprindă acest angajament, dar și practici politice participative.
Dacă principiul democratic este reflectat prin lanțul de reprezentare, care pune accent pe instituțiile reprezentative (parlamente) și pe implicarea cetățenilor prin intermediul alegerilor regulate și competitive, democrația participativă pune accentul pe procesul democratic menit să ofere oportunități privind accesul tuturor intereselor potențial afectate de decizii particulare – atât ale cetățenilor, cât și ale grupurilor organizate. Wonka și Rittberger au analizat, comparativ, principiul democratic cu cel tehnocratic, autorii considerând aceste două principii ca fiind cele care legitimează guvernarea politică în democrațiile moderne. Astfel, principiul tehnocratic se bazează pe argumentul că decizia politică ar trebui să rezulte din criterii obiective, iar promisiunile privind deciziile sociale și politice ar trebui să genereze soluții Pareto optimale. Spre deosebire de principiul democratic, Centeno afirma că principiul tehnocratic e înrădăcinat într-o „ideologie a metodei”, care reprezintă încrederea în capacitatea de a ajunge la un răspuns optim pentru orice decizie, prin aplicarea de practici particulare. Celor două principii le corespund două tipuri de responsabilitate: responsabilitatea profesională (derivată din principiul legitimării tehnocratice) și responsabilitatea democratică (derivată din principiul democratic). Potrivit lui Curtin și Egeberg, responsabilitatea reprezintă relația socială dintre un actor și un for, în care actorul își explică comportamentul prin explicarea conduitei sale și prin furnizarea de informații, iar forul face evaluarea, judecă conduita și decide dacă să sancționeze sau nu actorul.
Integrarea europeană reprezintă o provocare pentru legătura dintre statalitate și cetățenie. În acest sens, Preuss și ceilalți au abordat relația dintre naționalitate și cetățenie. În timp ce naționalitatea este un concept juridic care definește calitatea egală a individului de membru al unui stat, ea este și punctul de plecare pentru cetățenie. Astfel, cetățenia reprezintă acea condiție care cuprinde drepturile, obligațiile, beneficiile și răspunderea care rezultă din naționalitatea unui individ și este înrădăcinată în cultura politică a țării respective.
Referindu-se la cetățenia europeană, Kostakopoulou spunea că aceasta constă în faptul că transformă comunitățile naționale, pe când Magnette o vedea drept ceva care pătrunde în cetățenia națională și o schimbă. În articolul său, Delanty exprimă, de asemenea, opinia că are loc o transformare a naționalității, ca rezultat al Europenizării, el considerând că nu are loc doar o mutație de la cetățenia națională la una post – națională. Astfel, cele trei dimensiuni ale relației dintre cetățenie și Europenizare sunt identificate a fi: cetățenia europeană – și anume calitatea de membru al unui stat membru al UE; cetățenia națională – calitatea de membru în societățile naționale și regionale; cetățenia cosmopolită – și anume drepturile care nu sunt specifice teritorial, și nici exclusiv național sau european. Autorul afirmă, de asemenea, faptul că aceste trei dimensiuni nu sunt separate, cu interconectate.
Implicând calitatea de membru al unei comunități, cetățenia este definită – intern – de drepturi, obligații, participare și identitate. În termeni generali, cetățenia presupune relația constituțională între individ și stat, drepturile fiind formale și acestea nu pot fi reduse la valori și nici nu pot fi negociate. Așa cum am precizat anterior, în mod tradițional, cetățenia a fost subordonată naționalității, care definea limitele teritoriale ale cetățeniei. Teoretizarea cu privire la formele cetățeniei, care merg dincolo de domeniul spațial al naționalității, presupune ca cetățenia să fie văzută ca fiind multinivel și operând la nivel regional, național și supranațional.
Modelul drepturilor cetățeniei, așa cum au fost formulate de T.H. Marshall (civice, politice și sociale) este cel care a dominat, însă, dezbaterile privind cetățenia. Critica pe care mai mulți autori au adus-o acestui model este aceea că exclude cetățenia activă, în condițiile în care drepturile, obligațiile, identitatea și participarea exprimă, toate, diferite aspecte ale calității de cetățean al unui stat.
Așa cum am menționat, în contextul integrării europene, începând cu Tratatul de la Maastricht, apare o nouă cetățenie; problema care se ridică este dacă aceasta constituie, cu adevărat, o cetățenie post – națională, dar și dacă este bazată pe criterii diferite decât cetățenia națională. În concordanță cu această evoluție, Delanty afirmă că cetățenia europeană lansează o provocare cu privire la instituționalizarea naturii active a cetățeniei.
Cetățenia poate fi văzută prin prisma a patru modele care pun accent pe diferitele dimensiuni ale calității de membru al unei comunități politice: drepturi, obligații, participare și identitate. Astfel, modelul drepturilor vizează drepturile clasice, așa cum sunt ele definite de T. H. Marshall, și anume cele civice, politice și sociale. În acest model, se pune un semn de egalitate între drepturile formale și cetățenie, și a fost o expresie a liberalismului, iar acum este o parte a democrației sociale. Modelul conservator se referă la noțiunile de drepturi și obligații ale cetățenilor și reduce cetățenia la ceva activ (cetățenii trebuie să facă ceva și nu să fie simpli receptori ai serviciilor statului), dar și pasiv (cetățenii nu ar trebui să se implice în discursul critic). Modelul participativ pune accent pe dimensiunea activă a cetățeniei, și anume pe participare ca proces activ și pe implicarea cetățenilor în construirea societății. Cât privește modelul comunitar, acesta face referire la identitate; cetățenia e legată de cultură și, în particular, de identitatea națională; mai mult, comunitatea politică e definită de calitatea de membru al unei comunități culturale. Delanty propune un nou model de cetățenie, care vizează cetățenia post-națională. Acest model implică cele patru dimensiuni menționate mai sus: drepturi și obligații – pe de o parte, participare și identitate – pe de altă parte. Potrivit acestui nou model, dacă drepturile cetățenești trebuie extinse, astfel încât să includă și drepturile transnaționale, drepturile și obligațiile cetățenești se extind la problemele care există dincolo de statul – națiune; a treia dimensiune, participarea, se referă la eforturile în vederea democratizării societății, iar responsabilitatea devine baza unei concepții privind cetățenia văzută ca participare; și nu în ultimul rând, identitatea – autorul afirmând că aceasta nu poate fi redusă la naționalitate, și că importantă este multiculturalitatea și posibilele alternative pentru identitate, într-o comunitate politică.
Enjolras consideră că cetățenia nu presupune doar drepturi și obligații, ci și o identitate care exprimă calitatea de membru într-o comunitate politică; de asemenea, ea are și o dimensiune politică de fond, cea a participării active în sfera publică. Și, fiindcă procesele globalizării au subminat suveranitatea statului – națiune, este necesară reconceptualizarea cetățeniei, în lumina cadrului post – național. În Uniunea Europeană, procesul decizional și guvernanța UE sunt susceptibile de a promova o societate civilă europeană post – națională, cu o participare cetățenească multinivel.
Eder și Giesen au formulat, la rândul lor, trei paradigme principale privind cetățenia: paradigma individualistă; paradigma politică și paradigma identității colective. Dacă paradigma individualistă se concentrează pe garanțiile juridice în vederea urmăririi raționale a interesului personal, paradigma politică urmărește promovarea ideii de participare a tuturor la dezbaterile publice; și nu în ultimul rând, paradigma identității colective leagă cetățenia de o cultură sau de o tradiție comună. Pe baza acestor trei paradigme, Enjolras a concluzionat, asemenea altor autori, că cetățenia este compusă din drepturi, obligații, participare și identitate.
Practicile și reglementările UE privind procesul decizional, într-un cadru de guvernanță multinivel, contribuie la dezvoltarea și structurarea unei societăți civile europene post-naționale, care promovează cetățenia multinivel activă; chestiunea cetățeniei și a societății civile sunt percepute ca fiind cruciale pentru democratizarea UE, pentru legitimitatea sa și pentru dezvoltarea unei identități europene.
Pornind de la opinia împărtășită privind faptul că cetățenii ar trebui să fie mai aproape de procesul decizional din Uniunea Europeană, în condițiile existenței unui deficit de legitimitate în UE, au fost abordate două modele ale cetățeniei naționale și europene – modelul simetric și cel asimetric – care corespund unor perspective diferite asupra integrării europene.
Modelul asimetric al cetățeniei naționale și europene cuprinde, la rândul său, patru modele: modelul naționalist liberal, modelul interguvernamentalist liberal, modelul instituțiilor de reglementare și modelul cetățeniei economice.
Potrivit modelului naționalist liberal, statul – națiune reprezintă contextul ideal pentru democrație și, în consecință, este contextul potrivit pentru exercițiul cetățeniei democratice adevărate. Deși reprezentanții acestui model nu sunt împotriva drepturilor rezultate din convențiile internaționale (citate fiind tratatele UE), găsesc ideea de cetățenie europeană ca fiind un fel de amenințare la proprietățile cetățeniei, însă apreciază faptul că se prevede că cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională. Ei consideră, de asemenea, că autodeterminarea și cultura națională presupun menținerea unor legături puternice între cetățeni și, din aceste motive, cetățenia europeană este periferică pentru exercițiul cetățeniei democratice. Faptul că, pe de altă parte, opinia publică europeană pare să sprijine coordonarea politicilor UE în găsirea de soluții la problemele comune, nu înseamnă că aceasta valorizează mai puțin cultura sau identitatea națională.
În modelul interguvernamentalist liberal se afirmă că integrarea europeană este condusă, în primul rând, de activitatea organismelor interguvernamentale, în care guvernele naționale au competențe totale cu privire la reprezentarea intereselor naționale. În ceea ce privește guvernele, acestea fac apel la legitimitatea democratică pe care o obțin de la electorat și, astfel, ele au devenit agenți ai legitimității în UE și actori instituționali puternici. Problema este că, doar rareori, guvernele pot fi trase la răspundere cu privire la eșecul negocierilor în UE și, deseori, ele își asumă puteri discreționare în ceea ce privește definirea și reprezentarea intereselor naționale. Deoarece guvernele nu reprezintă, în mod exclusiv, interesele și preocupările cetățenilor, cetățenii pot – în mod alternativ – să caute alte căi pentru a juca un rol mai mare în afacerile europene (prin intermediul Parlamentului European, al Comitetului Economic și Social, al Ombudsman-ului, sau prin grupurile de interese).
Modelul instituțiilor de reglementare se referă la instituțiile independente de reglementare ale UE (Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană) și se afirmă că acestea sunt interesate să promoveze cetățenia europeană. Ele au nevoie de o implicare civică mai mare în afacerile europene, ca mijloc de creștere a sprijinului civic pentru îndeplinirea obiectivelor lor de politici.
Modelul cetățeniei economice vede în cetățeanul european un actor economic, pentru care Uniunea Europeană este doar o piața mai mare, o sursă de beneficii economice, care pot fi câștigate fie individual, fie colectiv. Acest lucru implică o percepție particulară cu privire la UE și obiectivele sale, influențată în principal de considerații instrumentale / utilitariste. Caracteristicile cetățeniei economice sunt date de drepturile conferite cetățenilor europeni prin legislația primară și secundară a Comunităților, înainte de Tratatul de la Maastricht, iar evoluția sa a fost facilitată de Curtea de Justiție a UE. Papazoglou afirma că sprijinul civic pentru integrarea europeană nu poate fi bazată doar pe percepția beneficiilor economice individuale sau naționale, ci trebuie îndeplinite și alte precondiții politice și sociale.
Modelul simetric al cetățeniei naționale și europene cuprinde, la rândul său, trei modele: modelul cetățeniei sociale, modelul transnațional și modelul constituționalist liberal.
Cel dintâi model – modelul cetățeniei sociale – susținea o concordanță mai mare între obiectivele Uniunii Economice și Monetare și cele ale societății. Pentru promotorii acestui model, cetățenia europeană contează deoarece cetățenii sunt preocupați de o securizare a bunăstării lor. Așa cum am precizat anterior, T.H. Marshall este cel care a considerat că drepturile sociale sunt, alături de cele civice și politice, o condiție pentru calitatea deplină de cetățean.
Al doilea model, cel transnațional, reafirmă semnificația cetățeniei UE. Kostakopoulou consideră că transcrierea declarațiilor și a ipotezelor derivate din cetățenia națională, în discursul și practica cetățeniei europene, limitează maturizarea modelului de cetățenie supra – națională și îi limitează potențialul de a crea un public european incluziv. Cetățenia europeană determină schimbări în cetățenia națională în măsura în care drepturile cetățenești europene contribuie la furnizarea unor criterii alternative de redefinire a cetățeniei naționale, văzută ca depozitarul instituțional al identității. Habermas a afirmat că integrarea politică europeană promovează respectul reciproc al culturilor naționale, schimbă modelele de cetățenie legate de naționalitate, și dă naștere unei culturi politice comune și unui sentiment de patriotism constituțional, împărtășit de popoarele Europei. El avansează, de asemenea, ideea națiunii civice – care ar reflecta atât traiectoria istorică a statelor națiune europene, cât și faptul că cetățenia democratică instaurează o solidaritate abstractă mediată, legal, între străini. Conceptul de națiune civică permite formarea identității dincolo de granițele naționale și a unei culturi politice europene, și anume a unei sfere publice europene.
Papazoglou a conceput un model alternativ la cetățenia simetrică, și anume cel al cetățeniei responsive. Potrivit acestui model, formele de participare și control democratice eficiente ar trebui să însoțească legitimitatea procedurală în Uniunea Europeană, pentru a echilibra capacitatea instituțiilor de a-și exercita puterile discreționare într-un mod arbitrar. Pe de altă parte, cetățenii ar trebui să joace un rol auctorial, care presupune urmărirea, în fiecare etapă, a modului de coordonare a procesului politicilor publice la nivelul UE, de la definirea intereselor naționale, negocierile în organismele interguvernamentale și rezultatele acestora, până la adoptarea corectă a legislației și politicilor comunitare. Și aceasta fiindcă consimțământul și contestarea sunt practici importante pentru exercitarea cetățeniei democratice responsive. Prin urmare, cetățenii trebuie să aibă controlul discursiv asupra propriilor alegeri, precum și accesul la un mediu în care exercițiul acestei capacități este optim; este nevoie de garanții instituționale privind faptul că instituțiile țin cont de interesele comune ale cetățenilor și că respectă controlul discursiv al cetățenilor, dar și privind posibilitatea ca cetățenii să conteste deciziile. În ceea ce privește deficitul de legitimitate, cetățenia responsivă corespunde nevoii de a-l aborda; astfel, ea are ca obiectiv susținerea și consolidarea angajamentului instituțiilor naționale și ale Uniunii Europene (executive, reprezentative, independente) față de practicile unui proces decizional transparent, responsabil și deliberativ.
II.4.3. Cetățenie activă și învățarea competenței civice, la nivel național și european
Așa cum am precizat și anterior, discursul privind cetățenia s-a mutat dinspre accentul pus pe drepturile cetățenilor, spre chestiuni precum îndatoririle și responsabilitățile cetățenilor și spre participarea activă.
Subiectul cetățeniei democratice reprezintă o preocupare centrală în Uniunea Europeană. Dezbaterile vizează nu doar modul în care ar trebui să arate cetățenia europeană, ci și tipurile de cetățenii care apar în interiorul și de-a lungul statelor membre ale Uniunii Europene. Biesta se întreabă dacă UE este văzută, mai degrabă, ca o entitate care rezolvă problemele, bazată pe cetățenia economică; o uniune post – națională, bazată pe cetățenia politică; o comunitate fundamentată pe valori, bazată pe cetățenia culturală și socială; sau ca o combinație particulară a acestor dimensiuni.
O problemă specifică pentru dezvoltarea și îmbunătățirea cetățeniei europene este generată de faptul că cetățenia este, de obicei, experimentată la nivelul național. Argumentul pentru această situație nu este acela că statul – națiune este garantul originar al drepturilor cetățenești, ci că există mai multe oportunități pentru cetățeni de a se identifica și de a participa în procesele și la practicile democratice de la nivel local, regional și național, decât la nivel european (care este perceput ca fiind ceva abstract și îndepărtat). Acest fapt explică, într-o oarecare măsură, de ce cetățenia europeană s-a dezvoltat, în principal, de-a lungul liniilor economice, în timp ce – pentru cei mai mulți europeni – impactul pozitiv al Uniunii Europene este cel mai mult experimentat în domeniul economic. În comparație cu dimensiunea economică, dimensiunile socio-culturale și politice – care vizează gradul în care cetățenii unui stat membru se consideră ca fiind cetățeni europeni și se identifică / sprijină în mod activ Uniunea Europeană – sunt mai puțin dezvoltate. Cea mai importantă evoluție în ceea ce privește dimensiunile socio-culturale și politice se găsește în abordarea cetățeniei active.
La nivelul Uniunii Europene, se sprijină atât cetățenia activă, cât și învățarea cetățeniei active, iar învățamântul superior are un rol important în dezvoltarea coeziunii sociale și a cetățeniei active. Ideea centrală în cetățenia activă este cea de participare, iar Hoskins încorpora, în definiția cetățeniei active, activități – de la cele culturale și politice, până la cele de mediu, de la nivel local, regional, național, european și internațional, precum și forme noi și mai puțin convenționale de cetățenie activă, dar și forme tradiționale (vot, calitatea de membru în partide politice / ONG-uri). Cu toate acestea, cetățenia activă are anumite limite, stabilite de granițele etice, care constau în aceea că activitățile cetățenilor trebuie să sprijine comunitatea și să nu contravină principiilor drepturilor omului și supremației dreptului.
În documentul “Draft Framework on Indicators for Active Citizenship” au fost concepuți mai mulți indicatori și instrumente care să măsoare cetățenia activă în Uniunea Europeană. Astfel, indicatorul intitulat “Active Citizenship Composite Indicator” (ACCI) cuprinde patru dimensiuni ale cetățeniei active: participarea la viața politică, în societatea civilă, în viața comunității și valorile necesare cetățeniei active (recunoașterea importanței drepturilor omului, democrației și înțelegerii interculturale). În ceea ce privește prima dimensiune – participarea la viața politică – se referă la sfera statului și la cea a democrației reprezentative convenționale: participarea la vot, reprezentarea femeilor în parlamentele naționale, activitățile desfășurate în calitate de membru al unui partid politic. Cât privește a doua dimensiune – participarea în societatea civilă – aceasta vizează acțiunile non-guvernamentale, cu impact politic, și cuprinde sub-categorii precum: protestul, organizații privind protecția drepturilor omului, organizații privind protecția mediului, sau sindicate. A treia dimensiune – participarea la viața comunității – se referă la activitățile care sunt mai puțin evident politice și mai mult orientate spre comunitate; acesta este și aspectul care le diferențiază față de cele din a doua categorie. Valorile de care cetățenia activă are nevoie (a patra dimensiune) sunt subdivizate în: democrație, drepturile omului și competențe interculturale. Democrația este compusă, astfel, din cinci indicatori care urmăresc cât de important este pentru un cetățean să voteze, să respecte legile, să exprime o opinie independentă, să fie activ în organizațiile de voluntariat și să fie activ în politică.
Biesta consideră că cetățenia activă are trei caracteristici; ea este: funcționalistă; individualistă; și bazată pe consens. Definirea cetățeniei active ca funcționalistă înseamnă că vizează nivelul individual în termeni de acțiuni și valori. Astfel, accentul nu e pus pe beneficiile pentru individ, ci pe modul în care acțiunile și valorile sale contribuie, în cadrul societății, la perpetuarea democrației, a bunei guvernanțe și a coeziunii sociale. Latura individualistă a cetățeniei active presupune că ea se axează pe activitățile și responsabilitățile indivizilor, și nu pe cele ale colectivităților sau ale statului. Acest aspect ridică, însă, întrebarea dacă societățile europene și Uniunea Europeană consideră că e de responsabilitatea lor să pună la dispoziție resurse pentru cetățenia activă, sau dacă acest lucru depinde doar de inițiativa individuală. Și nu în ultimul rând, consensul se referă la a vedea democrația mai degrabă în termeni de consens, decât în termeni de conflict; cetățenia activă nu înseamnă doar participare în societatea civilă, în comunitate și/sau viața politică, ci și o participare caracterizată de respect reciproc și nonviolență, în conformitate cu drepturile omului și democrația. Dintre aceste trei caracteristici, tendințele funcționaliste și cele individualiste plasează, în consecință, cetățenia activă mai mult spre un scop social, decât spre unul politic.
În cadrul Uniunii Europene, există și o concepție diferită privind cetățenia activă, care e mai mult politică și politizată, și în care accentul activității civice nu e pus doar pe reproducerea ordinii democratice existente, ci vizează și diferite interpretări ale libertății, egalității și democrației. O astfel de formă de cetățenie e, însă, considerată ca fiind mai puțin funcțională pentru ordinea europeană actuală; cu toate acestea, este una activă, dar țintește un set diferit de activități față de cele cuprinse în noțiunea actuală, dominantă, de cetățenie activă.
Relația stabilită între competența civică, învățare și educație indică faptul că cetățenia activă este puternic legată de învățarea civică și de educația privind politica. În anul 2006, Parlamentul European a adoptat documentul intitulat „European Reference Framework of Key Competences for Lifelong Learning”, care identifica opt competențe – cheie pentru învățarea de-a lungul vieții: comunicarea în limba maternă; comunicarea în limbi străine; competență matematică și competențe de bază în ceea ce privește știința și tehnologia; competențe digitale; a învăța să înveți; competențe civice și sociale; spirit de inițiativă și antreprenoriat; conștientizare și expresie culturală. În acest cadru, competența civică este văzută drept competența care „înzestrează individul să participe deplin la viața civică, bazată pe cunoașterea competențelor și structurilor sociale și politice, și pe un angajament față de participarea activă și democratică”.
Dacă competența civică este suma cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor necesare pentru a le permite indivizilor să devină cetățeni activi, înseamnă că aceasta este ansamblul rezultatelor învățarii, iar cetățenia activă reprezintă rezultatul social al competenței civice. Deși pot exista anumite “bariere” care să împiedice transformarea cu succes a competenței civice în acțiune civică, fără posesia setului specific de cunoștințe, abilități, atitudini și valori, care definesc competența civică, nu poate rezulta cetățenia activă. Programul de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2010 privind învățarea cetățeniei active preciza că cetățenia activă trebuie să cuprindă nu doar dezvoltarea înțelegerii interculturale (nivelul afectiv), ci și dobândirea de competențe operaționale (nivelul cognitiv), iar ambele sunt cel mai bine obținute prin practică și experiență.
Începând cu anul 1997, valorile democratice și drepturile cetățenilor au fost legate de proiectul european de educație; acesta este și momentul în care cetățenia democratică a devenit un obiectiv central al politicilor supranaționale europene care abordează reformele sistemelor naționale de educație.
Reformele și inițiativele educaționale sunt, deseori, considerate a fi mijloacele care pot promova legăturile mai puternice între instituțiile politice și cetățeni. În acest sens, și politicile educaționale europene au evoluat, de-a lungul timpului, de la un model național etnocentric de educație a cetățeniei, spre un model post – național, în care cetățenii europeni sunt uniți nu doar printr-o istorie și cultură comune, ci și prin valori civice, abilități educaționale și un viitor comun. Acest model post – național evită multe din capcanele modelului național, dar crează și un nou set de provocări pentru cetățenii și instituțiile Uniunii Europene.
Keating a realizat o analiză comparativă privind modelul național de educație pentru cetățenie și cel post – național. Potrivit autoarei, educația pentru cetățenie a vizat dimensiuni precum: cetățenii, drepturile omului, valori și abilități. Pentru modelul național, accentul se pune pe: cadrul intern al statului (istorie, structură, funcționarea guvernării locale și naționale); pe cetățenii unui stat; drepturile și obligațiile cetățenilor sunt formulate pe baza definițiilor naționale cu privire la calitatea de membru al statului; valorile sunt cele îmbrățișate de statul – națiune și de cultura națională; iar abilitățile presupun participarea la procesul decizional din instituțiile naționale. În ceea ce privește modelul post – național de educație pentru cetățenie, naționalismul rămâne un element intrinsec, dar focusarea se face pe organizații regionale și internaționale. Calitatea de cetățean al unui stat se menține, dar se urmărește calitatea de cetățean al unei regiuni și al lumii. Referitor la drepturile și obligațiile cetățenești, cele naționale se păstrează, dar ele sunt bazate pe definițiile regionale și globale în ceea ce privește calitatea de membru. Valorile sunt cele civice universale (precum responsabilitatea individuală, importanța angajamentului civic, respectarea diversității, etc.); și nu în ultimul rând, abilitățile necesare unei educații pentru cetățenie sunt munca în echipă, conștientizarea construcției sociale a cunoașterii și culturii, gândirea critică. Autoarea afirmă, însă, că aceste caracteristici ale educației post – naționale nu reflectă caracteristicile specifice ale spațiului politic european și nici ale cetățeniei europene. În Uniunea Europeană, conceptualizarea cetățeniei permite diversitatea socio – culturală (națională, regională, locală), și pretinde că unește aceste grupuri diverse într-un efort comun, și anume într-o comunitate europeană de cunoștințe, democrație și participare. Acest fapt o face pe autoare să lanseze două întrebări: dacă cetățenia europeană este disponibilă pentru toți, sau e limitată doar la elita educată; și dacă acest nou model furnizează o alternativă viabilă și persuasivă pentru statele membre, în condițiile în care statele membre au dovedit o anumită încetineală în ceea ce privește renunțarea la angajamentul lor pentru promovarea cetățeniei naționale. Concluzia articolului lui Keating este că politica educațională, singură, nu poate acoperi prăpastia dintre instituțiile europene și cetățeni.
Gert Biesta a analizat, de asemenea, modul în care educația universitară poate contribui la promovarea și dezvoltarea cetățeniei europene. Astfel, în cercetarea și politica actuală privind aportul educației la dezvoltarea cetățeniei europene, se consideră că cetățenia activă / competența civică joacă un rol central. În ideea de cetățenie activă se remarcă o tendință de a depolitiza însăși ideea de cetățenie, datorită faptului că se bazează pe noțiunea de consens a democrației, pe o înțelegere funcționalistă a cetățeniei și pe formarea cetățenilor. Prin urmare, ideea de competență civică pare a reduce învățarea civică și educația politică la o formă de socializare care mai degrabă subminează decăt sprijină factorul politic. Acesta este motivul pentru care Biesta afirmă că educația universitară europeană nu ar trebui să tindă să devină un agent de socializare pentru producerea unui cetățean activ competent, ci ar trebui să sprijine modurile de acțiune politică și de învățare civică care conțin un angajament față de o formă mai critică și mai politică a cetățeniei europene, decât ceea ce se urmărește prin noțiunile de cetățenie activă și competentă civică.
În ultimele decenii, faptul că cetățenia a devenit o temă importantă atât pe agenda politicienilor, cât și a organizațiilor civice, a relevat și anumite diferențe între modul în care acest subiect a fost abordat în noile democrații și în cele consolidate, din Uniunea Europeană. Astfel, dacă în noile democrații, accentul se punea pe promovarea unei culturi democratice și pe formularea dispozițiilor și obligațiilor democratice, în democrațiile consolidate – accentul s-a pus pe revitalizarea cetățeniei, datorită preocupărilor privind scăderea nivelului de participare civică și de implicare politică, dar și datorită preocupărilor privind incluziunea și coeziunea socială. Chestiunea cetățeniei, atât în democrațiile „vechi”, cât și în cele “noi”, e importantă în special pentru legitimitatea guvernanței democratice, de vreme ce aceasta din urmă depinde de gradul în care structurile și practicile democratice sunt sprijinite și deținute de cetățeni.
A învăța cetățenia activă include, potrivit Comisiei Europene, acces la abilitățile și competențele de care cetățenii au nevoie pentru o participare economică activă, în condițiile modernizării tehnologice, ale globalizării economiei, dar și ale unor piețe ale forței de muncă europene transnaționale. Pe lângă acestea, învățarea cetățeniei active presupune competențe de comunicare și sociale – care sunt parte a noilor cerințe și rezultă din contextele de învățare și muncă aflate în continuă schimbare, dar sunt importante și pentru traiul în societăți pluraliste din punct de vedere cultural, etnic și lingvistic. Potrivit lui Hoskins și Crick, procesul de învățare a cetățeniei active reprezintă capacitatea de a persevera în învățare, atât individual, cât și în grup.
Recomandările Comisiei Europene privind competențele – cheie în procesul de învățare pe tot parcursul vieții, vizează competențe civice bazate pe cunoașterea conceptelor de democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturi civile, inclusiv modul în care acestea apar în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (descrisă anterior) și în declarațiile internaționale, dar și modul în care sunt aplicate de diferite instituții de la nivel local, regional, național, european și internațional. Aceste competențe cuprind cunoașterea obiectivelor, valorilor și politicilor, a mișcărilor sociale și politice, dar și cunoașterea procesului de integrare europeană și a structurilor UE, principalele obiective și valori ale UE, precum și conștientizarea diversității și a identității culturale în Europa.
Hoskins și Crick consideră că abilitățile necesare competențelor civice sunt legate de capacitatea cetățenilor de a se implica, în mod eficient, cu alții, în domeniul public, și de a manifesta solidaritate și interes pentru rezolvarea problemelor care afectează comunitatea locală, și dincolo de ea. Acest lucru presupune, potrivit autorilor, reflecție critică și creativă, precum și participare constructivă în comunitate și în procesul decizional de la toate nivelurile, de la cel local și național, până la cel european, inclusiv prin intermediul votului.
O listă de cunoștințe, abilități, atitudini și valori – necesare pentru cetățenia activă – a fost întocmită de CRELL Research Networks on Active Citizenship for Democracy. Astfel, cunoștințele vizează aspecte precum: drepturile omului; cultură politică; cunoștințe de istorie, afaceri curente, diversitate, patrimoniu cultural, aspecte juridice; modul în care pot fi influențate societatea și procesul decizional. În ceea ce privește abilitățile, acestea acoperă arii precum: managementul conflictului; competențe interculturale; procesul de luare, informală, a deciziilor; creativitate; capacitatea de a influența societatea și procesul decizional; capacitate de cercetare; advocacy; reflecție critică; comunicare; abilități pentru dezbatere; ascultare activă; managementul problemelor; abordarea ambiguității; munca în echipă; evaluarea riscului. Referitor la atitudinile necesare pentru a fi un cetățean activ, acestea sunt: încredere politică; interes față de politică; eficiență politică; autonomie și independență; flexibilitate; respect față de alte culturi; deschidere față de schimbare / diferențele de opinii; responsabilitate și deschidere față de implicarea ca cetățeni activi; influențarea societății și a procesului decizional. Și nu în ultimul rând, valorile sunt cele derivate din: drepturile omului; democrație; egalitate de gen; dezvoltare durabilă; pace / non-violență; corectitudine și echitate; valorizarea implicării ca cetățeni activi. Acest amestec complex de cunoștințe, abilități, atitudini și valori presupun și un sentiment identitar – dat de cel al identității personale, al identității naționale, comunitare, dar și a celei globale.
Cetățenia activă și „a învăța să înveți” competența civică sunt considerate, de către Hoskins și Crick, două fațete ale aceleiași monede și reprezintă două dintre competențele – cheie ale educației în sec. XXI. Iar ideea că învățarea poate duce la schimbări profunde în indivizi și în comunități crează o legătură importantă între cele două competențe. Promovarea și dezvoltarea acestor două competențe trebuie să înceapă în școală, ele fiind necesare atât pentru învățarea pe tot parcursul vieții, cât și pentru implicarea cetățenilor în societate.
Într-un volum colectiv, au fost analizate aspectele definitorii pentru educația pentru cetățenie și modul în care aceasta influențează procesul de învățare și performanțele personale și sociale ale indivizilor. Astfel, educația pentru cetățenie (definită prin responsabilitate morală și socială; implicare în comunitate; alfabetizare politică; educație privind drepturile omului; educația pentru diversitate; dezvoltare spirituală, morală, socială și culturală; dezvoltare personală alfabetizare emoțională și socială; educație privind valorile; învățare activă; managementul conflictului; mediere intra-grupuri; participare comunitară; acțiune responsabilă; drepturi și obligații cetățenești; pregătire pentru viața de adult) determină mai multe beneficii în ceea ce privește învățarea: gândire creativă; gândire critică; învățare experiențială; conștientizare inter – și intra – personală, inclusiv empatie; abilități de comunicare; colaborare; rezolvarea problemelor; luarea deciziilor; conștientizarea valorilor. Referitor la impactul asupra performanțelor indivizilor, acestea cuprind: efecte cognitive (logice, lingvistice, matematice); efecte personale (dezvoltare inter – și intra – personală); efecte sociale (dezvoltarea relațiilor cu grupuri, societăți, comunități, organizații și lumea ca întreg); efecte morale și politice (alfabetizare politică; cunoștințe politice; luarea deciziilor în mod etic).
Așa cum rezultă din aceste cercetări, competența civică și „a învăța să înveți” competența civică sunt esențiale pentru performanțele individuale și societale, ele având implicații importante pentru educație și pentru dezvoltarea oportunităților de învățare continuă. Competența civică conduce la o cetățenie activă, iar „a învăța să înveți” competența civică conduce la o învățare activă, o învățare pe tot parcursul vieții.
Holford, în articolul său, a preluat cele două definiții privind cetățenia activă, formulate de CRELL, în 2006: (1) responsabilitate socială și participare în activitățile politice sau în societatea civilă, însoțite de toleranță reciprocă și respect față de drepturile omului; (2) participarea în viața politică, organizațională sau socială, caracterizată prin toleranță reciprocă, absența violenței, responsabilități comune și respect pentru drepturile omului, supremația legii.
Definițiile privind educația pentru cetățenie activă, elaborate de CRELL, s-au regăsit în mai multe articole privind cetățenia activă. Astfel, educația pentru cetățenie activă vizează: (1) oportunitățile formale și informale adecvate de învățare, în orice etapă a vieții, care facilitează sau încurajează cetățenia activă și democrația; (2) exercitarea participării informale e susținută și consolidată de o învățare adecvată și eficientă, într-o varietate de contexte, de-a lungul întregii vieți, ea furnizând cunoștințe, abilități, atitudini, capacități și valori necesare pentru o cetățenie activă; (3) asigură oportunitățile pentru o învățare adecvată și efectivă, într-o varietate de contexte, de-a lungul întregii vieți, sprijină și consolidează exercițiul participării informale, bazate pe cunoștințe, abilități, atitudini, capacități și valori necesare pentru o cetățenie activă.
Astfel, dacă cetățenia activă reprezintă participarea în societatea civilă, în comunitate și/sau în viața politică, fiind caracterizată de respect reciproc și non – violență și fiind în conformitate cu drepturile omului și democrația, educația pentru cetățenie activă cuprinde oportunitățile de învățare (formale, non – formale și informale) care au loc în orice etapă a vieții și care facilitează sau încurajează cetățenia activă. Acest fapt îl determină pe Holford să concluzioneze că educația pentru cetățenie activă reprezintă input-ul, iar cetățenia activă – output-ul. Mai mult, se consideră că procesul de socializare pentru participare politică și socială nu se termină niciodată, iar un cetățean activ care participă învață din participare. Fiecare dintre cei doi indicatori sunt defalcați, la rândul lor, în mai multe domenii: cetățenia activă – în domeniul politic, social și cultural; indicatorul compus al competenței civice – în: valorile cetățeniei, justiție socială, atitudini participative, cunoștințe despre instituțiile democratice.
În concluzie, putem afirma că învățarea cetățeniei active și punerea în practică a cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor dobândite prin acest proces contribuie la dezvoltarea legitimității democratice, atât la nivel național, cât și la nivel european. Procesul de participare vizează, însă, un angajament și o implicare nu doar din partea cetățenilor, ci presupune și transparența, responsivitatea și eficacitatea instituțiilor de la toate nivelurile. În această direcție se încadrează și demersul de a identifica, la nivel românesc, dar particularizat la regiunea de dezvoltare Nord – Vest, viziunea câtorva dintre actorii implicați în acest proces, ilustrat în sub-capitolele III.2.1.1.1. și III.2.1.2.1., și anume al unor reprezentanți ai cetățenilor români de la nivel local (consilii județene), național (Parlamentul României) și european (deputații români din Parlamentul European).
CAPITOLUL III
CADRUL NAȚIONAL AL GUVERNANȚEI
III.1. Mecanismele guvernării
III.1.1. Guvernanți – mecanisme de influențare a opiniei publice naționale
În societățile democratice, interacțiunea dintre guvernanți și opinia publică este una complexă, în care fiecare dintre cele două părți reacționează la comportamentul, valorile și interesele celeilalte. Deși în anumite situații, oficialii guvernamentali se simt constrânși să aleagă acele obiective de politică și acele acțiuni care sunt în concordanță cu climatele publice care prevalează, ei alocă mult timp pledându-și poziția și caracterizând situația în fața populației. Datorită cunoștințelor superioare și accesului la informații, guvernanții ocupă o poziție din care pot interpreta evenimente, scopuri și mijloace pentru populație și pot creea atitudini, opinii și imagini. Ceea ce populația știe despre o situație critică și despre acțiunile guvernului său își are originile în conferințele de presă, dezbaterile parlamentare sau discursurile politice. Studiile empirice demonstrează că schimbările în atitudinile politice urmează acțiunilor guvernamentale.
În cadrul intern al statului, opinia publică este influențată, în principal, prin intermediul mecanismelor folosite de doi actori: sistemul guvernamental și sistemul mass – media. În al doilea rând, guvernanții dezvoltă o politică de influențare atât a opiniei publice interne, cât și a opiniei publice internaționale. Apoi, mass – media – tradiționale și „noile media” – influențează opinia publică atât în mod direct, cât și indirect. În sfârșit, influența exercitată de către sistemul guvernamental asupra opiniei publice interne se află, la rândul său, sub o influență pe care interdependența dintre politica internă și politica externă o are asupra formulării obiectivelor politice ale statului.
Analiza mecanismelor de influențare a opiniei publice presupune un prim cadru, cel al analizării comunicării dintre două medii interne ale statului: sistemul guvernamental și mediul înconjurător – adică opinia publică. În democrațiile reprezentative, înțelegerea atitudinilor publice este importantă deoarece opinia publică este un mijloc de legătură între cetățeni și oficialii aleși. Pe de o parte, opinia publică reprezintă mijlocul prin care publicul este văzut ca având o anumită capacitate de a-i controla pe cei care guvernează. Pe de altă parte, cei care guvernează pot să influențeze procesul de formare a opiniei publicului, conținutul opiniilor și atitudinile cetățenilor. Acest proces ciclic influențează tipul și maniera dezbaterilor politice care au loc în sfera publică. Există însă și un al treilea element, la fel de important, care intervine în acest proces – și anume mass – media.
Potrivit teoriei agenda – setting, mass – media focalizează atenția publicului asupra anumitor evenimente, îi transmit individului constat mesaje, sugerându-i astfel la ce să se gândească, ce să cunoască, cu privire la ce să emită păreri și la ce anume să reacționeze. Practic, media nu spune cetățenilor ce anume să gândească, însă are un succes considerabil în a le sugera la ce anume să se gândească. În studiul „The Press and Foreign Policy”, din anul 1963, Bernard Cohen afirma: „este posibil ca, de cele mai multe ori, presa să nu reușească să le spună oamenilor ce să gândească, dar ea are un succes surprinzător când le spune cititorilor la ce să se gândească”.
Astfel, rolul mass – media în construirea socială a realității este deosebit de important. Mijloacele de comunicare în masă au un rol esențial mai ales în ceea ce privește crearea consensului asupra anumitor probleme de natură politică ale ansamblului social. Funcția de agenda – setting are o relevanță mai mare în domeniul politic, decât în celelalte domenii, deoarece cea mai mare parte a informațiilor cu privire la politica internă și mai ales la cea externă provine din mass – media. Chiar și în ceea ce privește politica la nivel național, contactul direct și personal cu persoanele implicate în diverse evenimente este extrem de redus. În mod obișnuit, oamenii află doar despre acele aspecte ale vieții politice interne și internaționale pe care media le consideră suficient de importante și interesante. Prin urmare, percepțiile cu care operează în acest domeniu sunt, în mare parte, create sau induse de către mass – media. În acest fel, realitatea politică nu mai este o realitate primară, nemijlocită, ci devine o realitate de ordin secundar, clădită pe informațiile și interpretările despre evenimente care ne provin prin intermediul mass – media.
În democrațiile liberale, suveranitatea populară se dobândește, în mod formal, prin alegeri competitive, iar în mod real, prin responsivitatea guvernanților față de opinia publică. De asemenea, toate democrațiile liberale cuprind o diferențiere internă: pe de o parte se află sistemul guvernamental, iar pe de altă parte se găsește mediul acestui sistem reprezentat de public, care la rândul său, este constituit din alegători. Rolul alegătorului reprezintă rolul decisiv al publicului, deoarece astfel acesta participă la procesele de luare a deciziilor de către sistemul guvernamental.
Comunicarea sistemului cu mediul este însă foarte selectivă. Această selectivitate se bazează pe observarea mediului de către sistem, însă unghiurile din care se realizează procesul de observare se situează în interiorul sistemului. Comunicarea sistemului cu mediul este, de asemenea, auto-referențială, adică sistemul percepe și acceptă ca informații doar pe cele care sunt importante pentru operațiunile sistemice. Din aceste motive, Luhmann a descris, prin conceptul de „rezonanță”, starea de lucruri prin care sistemul este capabil să reacționeze față de mediu doar în conformitate cu propria sa structură și raționalitate. Dar, pentru a descoperi rezonanța acțiunilor sale în mediu, actorii sistemului guvernamental trebuie să observe în continuu opinia publică. Acest proces este realizat în două moduri: prin intermediul sondajelor de opinie și prin intermediul mass media, pe care l-am menționat anterior.
Rolul mass – media în acest proces comunicațional este unul dual: de a transmite opiniile cetățenilor către guvernanți, dar și de a forma aceste opinii. Din punctul de vedere al sistemului guvernamental, mass – media oferă informații cu privire la modul în care mediul a perceput identificarea problemelor și soluțiile propuse de către guvernanți, precum și ce este posibil din punct de vedere politic. Această funcție poate fi definită ca un mod de auto-observare de către sistemul guvernamental prin intermediul mass – media. Prin această auto-observare, sistemul guvernamental obține informații care determină rezonanța sa în mediu. Această rezonanță are două dimensiuni: una activă și alta pasivă. Dimensiunea pasivă se referă la responsivitatea față de opinia publică observată, adică luarea sa, mai mult sau mai puțin, în considerare, în procesul de luare a deciziilor. Dimensiunea activă vizează exercitarea unei influențe active asupra opiniei publice, în scopul reducerii dependenței față de mediu. În acest scop, rolul principal în influențarea opiniei publice îl joacă departamentele însărcinate cu informarea publică din cadrul instituțiilor guvernamentale.
În ceea ce privește comunicarea dinspre sistemul guvernamental spre mediu, cel dintâi are datoria de a informa cu privire la măsurile și proiectele sale în așa fel încât publicul (cetățenii, dar și mass – media) să poată să le evalueze în mod corect. Construirea opiniei publice de către actorii sistemului guvernamental reprezintă o acțiune strategică. Această orientare strategică s-a născut din raționalitatea sistemului, al cărui prim scop este menținerea puterii.
Orice proces de comunicare are drept scop influențarea opiniilor și comportamentelor indivizilor, a publicurilor cărora se adresează, fiind, la bază, un proces de influențare socială. Influența socială este o acțiune exercitată de către o entitate socială (individ, grup) orientată spre modificarea opțiunilor și manifestărilor altei entități. Aceasta se exercită în forma persuasiunii, manipulării, îndoctrinării, asociindu-se cu procesele de socializare, învățare socială și comunicare. Plurivalența formelor de influență este valorificată cu intenționalități diferite, de la cele întâmplătoare până la cele cu obiective prestabilite, fie ele negative sau pozitive. Influența socială se poate realiza între grup și individ, între grupuri sau între indivizi. În prima situație, ea va viza conformitatea, conducerea, climatul de grup. Influențarea între grupuri poate lua forma asimilării, a schimburilor reciproce etc., influențarea interpersonală se realizează incidental sau sistematic (educațional) și poate lua forma simetriei interacționale sau a asimetriei emițător / receptor.
Comunicarea ca proces de influențare este eficientă doar dacă este acceptată de receptor și, mai ales, dacă receptorul acordă un prestigiu și o credibilitate mare sursei mesajului. Prin urmare, efectele comunicării sunt mai mari dacă sunt în acord atât cu opiniile și cu credințele existente, cât și cu dispoziția receptorului. În ceea ce privește capacitatea comunicării de a produce o schimbare de atitudine, aceasta se poate produce în probleme nefamiliare, periferice, în care individul nu e angajat sau care nu se raportează la dispozițiile sale. Spre deosebire de acestea, loialitatea și convingerile politice, opiniile despre rasa și grupuri rasiale, loialitatea religioasă sau națională sunt stabile în timp și rezistente la influență.
Parsons definea influența ca fiind „un mecanism generalizat prin intermediul căruia sunt determinate atitudinile și opiniile, în special în cadrul unui proces de interacțiune socială intenționată”. Influența implică, însă, câteva „mecanisme” fundamentale care au la bază relația socială dintre transmițător și receptor. Astfel, cele cinci proprietăți ale comunicatorului, care îi dau acestuia posibilitatea de a-și exercita influența, sunt: puterea recompensatoare (a cărei bază este abilitatea de a răsplăti), puterea coercitivă (atunci când receptorul se așteaptă să fie pedepsit de agent dacă nu se conformează încercării de influență a acestuia), puterea referențială (identificarea receptorului cu comunicatorul), puterea legitimă (înțelegerea de ambele părți a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți) și puterea exemplului (influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe superioare comunicatorului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului).
Din perspectiva psihologiei sociale, influența socială se realizează printr-un ansamblu de procese distincte, dintre care esențiale sunt: facilitatea (influența se exprimă prin fenomene preponderent pozitive, prin efecte tonifiante și stimulative ale acțiunii mesajului asupra țintei, deși nu lipsesc nici efectele de sens contrar celor avute în vedere inițial), de-individuarea (masificarea, depersonalizarea individului) și polarizarea opiniilor (proces care se realizează în cadrul grupurilor, ca urmare a abordării conflictuale a relațiilor dintre individ și societate).
Ca proces comunicațional, influențarea socială include patru componente: sursa, mesajul, receptorul (ținta) și contextul de realizare. Dintre toate acestea, contextul de realizare prezintă câteva caracteristici care merită mai multă atenție. Relația dintre sursă și mesaj se realizează într-un context determinat și particularizat de structura socială și normativă existentă. Efectele influenței sociale „sunt profund dependente de context, întrucât acesta stimulează sau blochează receptivitatea și creează condiții de acceptare, întărire și manifestare a schimbărilor eventuale produse”. În general, orice relație de influență se exercită într-un context ambiguu, datorită insuficienței informațiilor despre elementele definitorii ale țintei și despre natura efectelor mesajului asupra acesteia. Ambiguitatea mesajului poate fi generată și de imaginea incompletă pe care receptorul o are despre intențiile și obiectivele sursei. Însă ambiguitatea poate fi redusă prin două serii de factori. În primul rând, se presupune că inițiatorul influențării deliberate deține un grad acceptabil de competență, fiind animat de intenții care sunt apreciate de receptor ca fiind „corect” orientate. În al doilea rând, relația de influențare se bazează pe un consens tacit al entităților implicate asupra valorilor împărtășite și a efectelor probabile produse. Dacă inițiatorul influențării este perceput într-o perspectivă negativă, ca manipulator sau chiar ca dușman, atunci acceptarea încetează și influența nu se poate produce, cel puțin nu în forma și intensitatea avute în vedere inițial. Putem conchide, astfel, că influențarea socială se înscrie în categoria proceselor multiplu dependente și, prin urmare, complexitatea și impactul acesteia ține de o multitudine de alte procese.
Ca și în cazul mass – media, guvernanții folosesc „cadre” în discursul lor public. În acest caz, „cadrul” este modelat prin intermediul construcțiilor și definițiilor pe care guvernanții le dau problemelor sociale, sau soluțiilor față de o anumită politică publică. Iar aceasta deoarece guvernanții știu că, în cazul în care cadrul lor devine modul dominant de gândire cu privire la o chestiune particulară, atunci au câștigat bătălia pentru opinia publică. Există, de asemenea, și o competiție între partidele care produc cadre alternative cu privire la aceeași chestiune, precum există și o competiție în interpretarea cadrelor de către opinia publică. Astfel, „cadrele” devin descrieri sau interpretări alternative ale aceleiași informații, probleme sau soluții. Ele sunt cele care ghidează înțelegerea cu privire la originile unei probleme și politicile publice pot fi încadrate în așa fel încât să se accentueze – așa cum am specificat anterior – o piesă îngustă dintr-o problemă mai largă, cu efectul (intenționat sau nu) ca judecățile și opiniile receptorului să fie guvernate de acele idei și nu de altele. Cauza acestor efecte ale cadrelor se găsește în incapacitatea și dezinteresul cetățenilor de a emite judecăți profunde despre politică. Nesurprinzând toate faptele, valorile și ideile relevante, cetățenii le favorizează celor care le-au fost supuse atenției prin intermediul cadrelor.
Potrivit diferitelor cercetări cu privire la efectele „cadrelor”, acestea fie reprezintă impunerea „cadrelor” guvernanților, fie sunt văzute ca fiind rezultatul atât al conținutului mesajului, cât și al cunoștințelor și predispozițiilor receptorului. „Cadrele” de succes trebuie, în primul rând, să ia în considerare valorile existente ale publicului – țintă și să pună accent pe importanța specială a unei anumite valori, într-o anumită chestiune, decât să infiltreze audiența cu o structură valorică total nouă. „Cadrele” afectează obiectivul receptorului cu privire la o anumită chestiune, iar prioritățile personale afectează opiniile față de o anumită politică.
În discursul liderilor, un aspect important îl reprezintă securitizarea unei chestiuni. Barry Buzan consideră că o chestiune devine securitizată atunci când liderii încep să vorbească despre acea chestiune pentru a câștiga interesul publicului. Când se vorbește despre securitizare se vorbește, de fapt, despre „politica de panică”, despre faptul că o chestiune este dramatizată și prezentată ca fiind o prioritate absolută. Trebuie precizat, însă, că amenințarea pe care o aclamă securitizarea nu este în mod necesar reală, ci este doar o construcție discursivă a liderilor.
Mass – media este deseori conceptualizată ca fiind principala legătură dintre individ și societate. Din acest motiv, punctul central îl constituie identificarea modurilor în care conținutul media influențează opinia individuală, mai ales în cadrul rețelei personale de relații a fiecărui individ – colegi, prieteni, membri de familie cu care discută subiecte politice. Acest lucru a accentuat diferențele referitoare la dezvoltarea și percepția atitudinilor politice prin intermediul expunerii la informația furnizată de către mass media, în comparație cu cea obținută prin intermediul rețelelor personale. De exemplu, prin prezentarea experiențelor indivizilor și punerea lor în legătură cu experiențele altora, media ajută indivizii să interpreteze propriile experiențe ca parte a unui trend societal mai larg. Astfel, media poate contribui la politizarea experienței personale a indivizilor deoarece aceștia pot, la rândul lor, să afecteze opiniile și preferințele politice și pot chiar să inducă altor indivizi un anumit tip de acțiune politică. Prin intermediul media, indivizii sunt expuși la mai multe opinii politice diferite, decât prin intermediul discuțiilor interpersonale pe teme politice. De asemenea, dorința unui individ de a-și exprima opinia este constrânsă de modul în care acesta percepe climatul opiniei publice. Percepțiile cu privire la climatul opiniei, sau distribuția opiniei publice, cu privire la o chestiune pot influența dorința unui individ de a participa la activitățile politice, precum exprimarea opiniei sau alte forma de participare.
În ceea ce privește relația dintre discursul media și opinia publică, discursul media constă în pachete interpretative, fiecare cu o structură internă, fiecare dând sens unei chestiuni sau unui eveniment din viața publică. În centrul fiecărui pachet se găsește câte o idee organizatoare, centrală, numită “cadru”. Astfel, modul în care indivizii gândesc despre chestiunile publice depinde de felul în care chestiunea respectivă este încadrată. În funcție de felul în care se realizează încadrarea, indivizii pot lua o singură poziție – motivată prin rațiuni diverse – sau pot lua poziții diferite. Pe de altă parte, se poate obține o răsturnare a preferințelor cu privire la o chestiune, astfel încât poziția minoritară poate deveni una majoritară. „Cadrul” devine, astfel, mijlocul prin care media modelează opinia publică cu privire la chestiuni politice uneori controversate.
Încadrarea, de către media, a știrilor se face, în general, în felul următor: unele știri abordează subiectul dintr-o perspectivă largă, punând accent pe direcțiile și condițiile generale (poartă numele de „cadru tematic”), pe când alte știri accentuează experiențele individuale (e vorba despre „cadrul episodic”). Când, însă, cadrul exclude considerații alternative, judecățile și opiniile receptorilor pot fi determinate în mod disproporționat, dacă nu exclusiv, de ideile subliniate în „cadru”. Efectele „cadrelor” au fost definite ca fiind „schimbări în judecată produse de modificări subtile în definirea judecății sau alegerea problemelor”. Astfel, „cadrele” sunt „principii organizatoare care sunt împărtășite social și sunt persistente în timp”.
De asemenea, indivizii selectează acele mesaje care le confirmă orientarea politică. Astfel, ei se îndreaptă spre acele programe sau emisiuni care corespund maximal propriilor interese, atitudini sau opinii. Totuși, există două tipuri de selectivitate: de facto (care se referă la tendința publicului de a selecta informația conform predispozițiilor) și motivată (selecția se face conștient, conform concepției de viață). În primul caz, este vorba despre înclinația publicului de a fi selectiv față de mass – media, iar în cel de-al doilea, de o selecție conștientă.
Există o altă abordare în analizarea media, potrivit căreia comunicarea mediatică nu se deschide direct tuturor, numărul celor care iau cunoștință de cele spuse într-o emisiune fiind mai mare decât publicul care a receptat direct emisiunea. Aici intervine rolul extrem de important al liderilor de opinie. Aceștia sunt cele mai active persoane din cadrul grupului, dar și cele mai sensibile față de interesele acestuia și cele mai preocupate în a-și exprima punctele de vedere în probleme de interes mai general. Aceștia au aceleași caracteristici și disponibilități ca și grupul de referință, și sunt cei care au prelucrat și prezentat grupului informațiile din media. Astfel, liderii de opinie sunt cei care se orientează spre comunicarea mediatică mai mult decât ceilalți membrii ai grupului său.
Prima funcție a liderilor de opinie este cea de mediere între mass – media și ceilalți membri ai grupului. Cei mai mulți dintre membrii unui grup primesc informațiile din discuțiile și contactele pe care le au cu liderii de opinie ai grupului, iar în acest fel traseul informației parcurge două etape: de la mass – media la liderii de opinie, și de la aceștia, la acei membri ai grupului mai puțin interesați de problemele publice. Aceasta este teoria celor doi pași ai fluxului de comunicare (two step flow of communication), teorie formulată de Lazarsfeld și colaboratorii săi la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, și care avea să marcheze o nouă etapă, o nouă paradigmă, în studiul comunicării de masă. În ultimele decenii însă, s-a trecut de la acea comunicare în două trepte la o comunicare în mai multe trepte, ocazie cu care se produce și diferențierea tipologică între „lider de opinie orizontal / lider de opinie vertical”. Prima categorie se referă la persoanele influente cu statut social egal celui pe care îl are grupul asupra căruia se exercită influență, pe când cea de-a doua categorie se referă la persoanele cu statut social superior grupului influențat.
Totuși, existența liderilor de opinie nu suspendă relația dintre mijloacele de informare și ceilalți membri ai grupului, care continuă să existe, în mod independent și funcționează indiferent de existența și performanțele liderului. Se poate spune chiar că această relație reprezintă o modalitate de control al activității liderului: primind informațiile de la sursă, individul își poate forma propria opinie și are astfel șanse mult mai mari de a evalua avizat activitatea liderilor de grup.
Cu toate acestea, existența liderilor de opinie nu este indispensabilă, ea reprezintă unul dintre multiplele mecanisme prin care se formează atitudinile grupului. Există nenumărate situații și contexte în care indivizii, ca membrii ai unui grup, sunt capabili să acționeze și să își formeze opinii fără a avea nevoie de cineva care să îi ghideze în această direcție.
Modul în care elitele și liderii de opinie influențează, prin intermediul media, opinia publică, este analizat și de teoreticienii hegemonici Todd Gitlin și Michael Parenti, care afirmă că interesul elitelor este, în pofida percepției privind existența unui conflict între ele, de a controla câmpul de idei care circulă în societate. Astfel, elitele urmăresc modelarea și limitarea dezbaterii publice într-un mod care să servească distribuției respective a puterii, iar știrile acționează ca un „index” al disputelor dintre elite. Robert Entman descria, în 2004, prin intermediul modelului activării rețelei în cascadă, modul de “prelingere” a “cadrelor” (frames): acestea pornesc de la administrație, “curg” în jos spre elite, se răspândesc apoi la jurnaliști – care distribuie informația primită spre public. Fiecare dintre aceste “noduri” ale cascadei (administrație, elite, media, public) funcționează, astfel, nu ca un actor unitar, ci ca o rețea de indivizi, grupuri și instituții care interpretează și evaluează informația pe care o primesc de la nivelul anterior, în conformitate cu “congruența lor culturală”. Metafora “cascadei” accentuează organizarea și evaluarea ierarhică a vocilor prezente în sfera publică, iar decizia cu privire la ce se merită a fi discutat se ia la vârful “cascadei”. De asemenea, modul inițial în care se discută despre un subiect, interesele implicate, precum și criteriile de evaluare pot da naștere la dezbateri la nivelele inferioare. Prin urmare, se poate spune că primul “cadru”, cel originar, este cel care modelează scopul întrebărilor, problemele și întrebările de la fiecare dintre nivelurile următoare.
Jurnaliștii sunt cei care, în știrile pe care le transmit către public, folosesc “cadre” convenționale, adică moduri prescrise de organizare și relatare a ideilor disparate despre oameni, locuri, lucruri și concepte. O consecință nedorită a acestor tehnici standardizate de “încadrare” este aceea că evenimente complexe sunt “înghesuite” într-un șir îngust de “povești” care inhibă atât colectarea amplă a informației, cât și întrebările inovatoare pe care știrile ar trebui să le conțină într-o societate democratică. Consecința acestor rutine de prezentare le oferă cititorilor știri care tind să fie fragmentate, superficiale din punct de vedere analitic, greu de amintit și dificil de utilizat într-un mod semnificativ.
În literatura de specialitate există opinii pro și contra influenței pe care Internetul și formele de comunicare mediate de Internet (site-uri neinterative, forumuri, bloguri) versus media tradițională, o au asupra formării opiniei publice. Dintre aceste forme, blogurile sunt considerate a contribui la formularea agendei publice, la formarea opiniei jurnaliștilor și a elitelor, precum și la mobilizarea politică a cetățenilor. Și aceasta, fiindcă ele reprezintă spații de dialog imediate care se apropie, mai mult decât oricare alt mediu de știri tradițional, de forma conversației. Legăturile orizontale și încorporarea comentariilor cititorilor în conținutul postărilor pe blog crează un spațiu virtual care duce la un dialog larg. În comparație, însă, cu media tradițională, blogurile nu influențează decât o parte îngustă a publicului; blogerii nu au structuctura de credibilitate bazată de obiectivitate a jurnaliștilor din media tradițională, nu se supun constrângerilor financiare ale patronatului unui trust de presă și care limitează profunzimea sau scopul știrilor și nu au statutul necesar pentru a aborda oficialii de rang înalt, și nici nu se supun obligației de a cita ambele părți. Din acest motiv, blogerii tind să pună întrebări și să conceapă argumente prin examinarea faptelor publice sau prin includerea punctelor de vedere care nu aparțin elitelor și care au fost lăsate deoparte de știrile tradiționale; materialul blogurilor nu prezintă doar sursa primară (studii, statistici, speech-uri, declarații), ci și rezumate, editoriale publicate de media tradițională, sau conversații paralele care s-au purtat pe alte bloguri.
III.1.2. Guvernați – formarea atitudinilor față de politicile sistemului guvernamental
În analizarea modului de formare a atitudinilor guvernaților și, în particular, a opiniei publice față politicile sistemului guvernamental, punctul de plecare îl constituie definirea conceptului de „opinie publică”. Astfel, în democrațiile reprezentative, opinia publică constituie un instrument folosit de guvernanți în două scopuri: de a explora înțelegerea comună și de a explora atitudinile populației față de problemele sociale curente. Aceasta deoarece, într-o democrație, politica trebuie adusă mai aproape de viața de fiecare zi a cetățeanului, iar procedurile și problemele sistemului politic trebuie discutate și puse sub semnul întrebării de către aceștia.
B. Hennessy definește opinia publică astfel: „un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală”. Pornind de la această definiție, putem sublinia următoarele aspecte: o problemă este de importanță generală în măsura în care îndeplinește două condiții (presupune o chestiune disputată, controversată și are o relevanță, o importanță socială); pentru ca o problemă să constituie obiectul opiniei publice trebuie ca acea problemă să fie concretă, actuală și să vizeze interesele unui număr semnificativ de indivizi; opiniile sunt strâns legate de interese, iar aceasta se grupează în mare măsură după criterii socio-economice și demografice – fiecare problemă socio-politică creează publicul său care transgresează respectivele criterii; opinia publică este un complex de păreri, ceea ce presupune faptul că membrii unui public au opinii de intensitate și direcții diferite (opinii pro sau contra), dar și păreri complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive; în sfârșit, termenul de „opinie publică” nu se referă doar la opiniile unui public, ci și la faptul că aceste opinii sunt exprimate public.
Pentru alți autori, opinia publică reprezintă atitudinile colectate ale cetățenilor cu privire la o anumită chestiune sau, cu alte cuvinte, distribuția opiniei cetățenilor cu privire la chestiuni de interes public.
Opinia publică se bazează pe atitudini, acestea din urmă fiind definite drept tendințe fundamentale de a acționa. În acest sens, Young prezintă o teorie a opiniei publice potrivit căreia aceasta este formată din atitudini, credințe și convingeri verbalizate, care sunt în mod esențial emoționale. Momentele în care indivizii diferă între ei cu privire la definirea unei situații sunt momentele de criză. Astfel, opinia publică devine un grup difuz, nestatornic și schimbător de opinii individuale: ea fiind rezultanta opiniilor individuale – când consensuale, când conflictule – ale indivizilor din societatea respectivă.
Elisabeth Noelle-Neumann, autoarea unei dintre cele mai interesante teorii cu privire la opinia publică, vorbește chiar despre o abilitate specială a indivizilor de a observa climatul opiniei și mai ales despre faptul că aceștia sunt conștienți de schimbările care au loc în acest climat al opiniei. Potrivit autoarei, de opinia publică aparțin acele convingeri și comportamente pe care trebuie să le exprimi sau să le adopți pentru a nu fi izolat. Societatea îi amenință cu izolarea pe indivizii care se abat de la consens, iar indivizii nutresc o teamă de izolare care rămâne, de cele mai multe ori, neconștientizată. Această teamă de izolare îi determină pe indivizi să urmărească permanent care sunt opiniile și comportamentele acceptate sau condamnate în mediul lor, precum și ce opinii iau amploare și care sunt acelea care pierd teren.
Teoria sociologului de origine germană (spirala tăcerii) pornește de la premisa că teama individului de izolare și nevoia acestuia de a fi acceptat induc conformismul opiniilor și comportamentelor. În procesul de formare a opiniei publice, indivizii observă și evaluează mediul social, precum și modul în care se grupează opiniile în opinie majoritară și opinie minoritară. Indivizii care împărtășesc punctul de vedere dominant vorbesc despre el, îl susțin public, în timp ce indivizii care au o opinie diferită păstrează tăcerea de teama de a nu fi izolați, de a nu deveni „nepopulari”. Mass – media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, iar în această privință un rol deosebit de important îl au standardele mereu schimbătoare cu privire la ceea ce societatea consideră acceptabil și / sau inacceptabil.
Spirala tăcerii este procesul care creează și difuzează opinia publică. Poate fi considerat o modalitate de formare a opiniei, un mecanism prin care poate să apară o opinie total nouă sau prin care se răspândește înțelesul transformat al unei opinii mai vechi. Ordinea existentă este păstrată, pe de o parte, de teama individului de izolare și de nevoia acestuia de a fi acceptat, și, pe de altă parte, de „imperativul public”, care are greutatea unui adevărat tribunal public, care emite sentințe și ne face astfel să ne conformăm opiniilor și comportamentelor acceptate / consolidate. Presiunea imperativului public provine din faptul că acesta semnifică aprobarea sau dezaprobarea unor comportamente și poziții observate în public și, mai ales, aprobarea sau dezaprobarea care sunt astfel exprimate încât individul să fie conștient de ele. Spirala tăcerii devine în acest fel o reacție la exprimarea deschisă a aprobării sau dezaprobării.
Un alt mijloc de modelare a opiniei publice cu privire la chestiuni controversate îl reprezintă „cadrul”. Acesta se formează prin intermediul construcțiilor și definițiilor pe care elitele le dau problemelor sociale sau soluțiilor pentru anumite politici publice. „Cadrele” sunt definite, așa cum am menționat anterior, ca fiind descrieri sau interpretări alternative ale aceleiași informații, probleme sau soluții. Ele sunt așadar cele care ghidează înțelegerea noastră cu privire la originile unei probleme și care oferă sugestii cu privire la modul în care pot fi evaluate posibilele soluții. Prin urmare, problemele și politicile pot fi încadrate în așa fel încât să se accentueze o piesă îngustă dintr-o problemă mai largă, cu efectul – intenționat sau nu – ca judecățile și opiniile receptorului să fie guvernate de acele idei și nu de altele. Cauza acestor efecte ale cadrelor se găsește în incapacitatea și dezinteresul cetățenilor de a emite judecăți profunde despre politică. Fără să surprindă toate faptele, valorile și ideile relevante, cetățenii le favorizează celor care le-au fost supuse atenției prin intermediul cadrelor.
Legat de acest aspect al incapacității sau dezinteresului față de politica despre care vorbea Nelson, Walter Lippmann spunea că cetățenii petrec cea mai mare parte a timpului și energiei lor concentrându-se asupra muncii lor, a familiei lor, asupra religiei, pe când lumea afacerilor publice reprezintă pentru ei ceva îndepărtat, complex, neînțeles și de interes secundar. Iar politica, așa cum afirma și Young, se plasează în centrul atenției lor doar în condițiile unor circumstanțe neobișnuite – crize interne sau internaționale – și doar pentru perioade relativ scurte de timp.
Pentru a formula o opinie legată de fenomenele publice, cetățenii au nevoie de informații care să pună în legătură valorile și interesele lor cu lumea politică – fie ei candidați, politici publice, etc. Astfel, cea mai mare provocare pentru democrație devine furnizarea de informații demne de încredere, astfel încât cetățenii să poată să dezvolte opinii politice „autentice”.
În formularea opiniilor politice nu poate fi ignorată eficacitatea politică, adică credința indivizilor că pot influența procesul politic și că pot ajunge cu succes la liderii politici. Această eficacitate externă pentru individ este strâns legată de încrederea politică pe care cetățenii o manifestă față de guvernanți. Din acest motiv, cei care susțin guvernul sunt și cei care cred că pot influența viața politică. Gabriel Almond și Sydney Verba sunt de părere că, pe lângă imaginea pe care și-o creează fiecare cetățean cu privire la influența sa asupra procesului de guvernare, la fel de importantă este și percepția guvernanților referitoare la posibilitatea de participare reală a cetățenilor în procesul decizional. Astfel, dacă cei care iau decizii cred că omul obișnuit ar putea să participe la acest proces, atunci este probabil ca ei să se comporte diferit în cazul în care o asemenea credință nu ar exista.
Opinia publică poate fi împărțită în trei categorii, fiecare dintre acestea jucând propriul său rol și având o influență proprie într-o societate democratică: opinia făcută publică (care desemnează opinia individului exprimată în mod public; ea nu reprezintă însă un obiectiv colectiv și rareori are puterea de a ghida acțiunea unei comunități și a liderilor acesteia); opinia publică (se naște când opinia făcută publică devine opinia celor mulți, opinia împărtășită de o majoritate și care exprimă în mod clar sprijin sau opoziție); opinia publicului (opinia articulată în sens strict). Dacă în cazul celei de-a doua categorii ne întâlnim cu un conglomerat de opinii, dorințe și intenții controversate, cea de-a treia categorie este o forță unificată, o expresie a voinței comune al cărei subiect este o entitate politică.
În societățile moderne, puternic industrializate, comportamentul de masă devine din ce în ce mai pregnant, iar acest lucru se datorează în primul rând ascensiunii mijloacelor de informare în masă – sistemul mass – media fiind cel care organizează informațiile pentru membrii masei, sugerându-le sau chiar oferindu-le înțelesuri și semnificații și impunând termenii fundamentali ai discursului public. Pentru sociologul român Ioan Drăgan, principala caracteristică a societăților puternic industrializate o constituie permanenta întrepătrundere a stărilor de „public” și „masă”, fapt datorat existenței unui sistem mass media bine consolidat.
În ceea ce îi privește pe adulți, aceștia învață despre evenimentele politice prin intermediul mass – media, acestea devenind astfel o formă de socializare. Printre mijloacele de informare în masă, Internetul începe să capete o importanță din ce în ce mai mare. Literatura cu privire la acesta furnizează mai multe ipoteze referitor la implicațiile politice ale utilizării Internetului: nu există diferențe pregnante între Internet și alte mijloace de informare în masă; Internetul îi mobilizează doar pe cei care sunt deja interesați de politică; mobilizează noi tipuri de participanți (tineri, educați) și noi tipuri de atitudini; polarizează atitudini; reduce inegalitatea politică. Însă avantajul de netăgăduit al Internet-ului este acela că dă posibilitatea interactivității și anumiți autori sunt de părere că acesta va deveni un mediu din ce în ce mai puternic pentru polarizarea atitudinilor în grupuri de dezbatere.
Relația dintre mass – media și sistemul politic este una care se realizează prin intermediul a cinci funcții ale mass – media: transmiterea știrilor, interpretarea știrilor, influențarea opiniilor cetățenilor, formularea agendei guvernamentale și socializarea cetățenilor cu privire la politică. Prin urmare, rolul său constă în a asigura comunicarea dinspre guvern spre cetățeni și dinspre cetățeni spre guvern. În regimurile democratice, informația trebuie să circule liber în ambele direcții; astfel, un guvern poate fi responsiv față de opinia publică doar dacă cetățenii își pot face opiniile cunoscute.
În ceea ce privește gradul de influență al mass – media asupra opiniei publice, acesta nu este deloc ușor de determinat. Și fiindcă cea mai mare parte a populației află despre evenimentele politice prin intermediul mass – media, acestea creează opinie publică prin simpla relatare a evenimentelor.
În cercetările asupra sistemului mass – media, o atenție specială este acordată conceptului de „noile media”. Acestea din urmă sunt favorizate de apariția noilor tehnologii de comunicare și au rolul de a facilita interacțiunea dintre cetățeni, oficiali și reprezentanții mass – media. În loc să fie receptorii pasivi ai informației politice, cetățenii au acum ocazia de a-și face cunoscute opiniile și de a-și face simțită prezența, dar și să joace un rol mai vizibil în evenimentele politice. Astfel, forumurile “noilor media” pot trezi interesul cetățenilor, pot crește gradul de conștientizare și cunoaștere cu privire la afacerile publice și pot promova participarea politică.
Potrivit anumitor cercetători, mass – media are și un rol manipulator deoarece „forțează atenția spre anumite chestiuni. (…) Ele prezintă în mod constant obiecte, sugerând la ce ar trebui să se gândească, despre ce ar trebui să știe și față de ce să aibă sentimente indivizii care formează masa”.
Interesul politic, informația politică, leadership-ul politic și schemele de opinii sunt cei patru factori cu rol esențial în formarea opiniilor politice. Potrivit principiului interesului propriu, oamenii aleg ceea ce le aduce un beneficiu personal (acest principiu este valabil în special pentru politicile economice). Referitor la informația politică, aceasta este strâns legată de conceptul de „sofisticare politică”, adică de gradul și forma cunoștințelor unor persoane cu privire la afacerile publice. În acest sens, există trei categorii importante de sofisticare politică: electoratul cel mai puțin sofisticat – care acordă atenție redusă afacerilor publice și care rareori participă la viața politică; electoratul moderat sofisticat – care monitorizează parțial și inconstant fluxul de știri în domeniul politic; și electoratul sofisticat politic – care împărtășește cunoștințele și conceptualizările politicienilor, jurnaliștilor și analiștilor politici. Sofisticarea politică este un proces în spirală, gradual, în care interesul dă naștere cunoașterii, iar aceasta din urmă dă naștere, în timp, unui nou interes și unei noi cunoașteri. Opinia publică cu privire la chestiuni specifice este deseori modelată și uneori chiar creată de către lideri politici, jurnaliști sau de către experți în domeniul politic. Studiile demonstrează că doar un procent foarte scăzut dintre indivizi gândesc fenomenele politice în termeni ideologici, pe când restul le interpretează în termenii unor scheme de opinii pre-existente, adică a unor rețele de cunoștințe și credințe organizate care ghidează procesarea informației cu privire la un anumit subiect.
Potrivit lui Janda, Berry și Goldman, guvernele tind să reacționeze față de atitudinile opiniei publice, însă guvernele nu fac întotdeauna ceea ce își doresc oamenii. Răspunsul unui guvern față de atitudinile și credințele diferite ale opiniei publice se face în funcție de modul în care opinia publică se distribuie în raport cu opțiunile pe care le are la dispoziție cu privire la o anumită chestiune. În acest sens, guvernul trebuie să analizeze forma fizică a tuturor răspunsurilor numărate și reprezentate grafic. Astfel, opiniile care sunt normal distribuite tind să sprijine politici guvernamentale moderate. Referitor la stabilitatea distribuției, aceasta manifestă puțină schimbare în timp. Opinia publică cu privire la chestiuni importante se poate schimba, dar este uneori dificil de distins o schimbare reală în modul în care este formulată o problemă. Când întrebări diferite cu privire la aceeași chestiune produc distribuții similare ale opiniei, înseamnă că atitudinile sunt similare, iar când aceeași întrebare produce răspunsuri semnificativ diferite în timp, sondajele indică o mutație în opinia publică.
În domeniul politic, opinia publică are două elemente componente: în primul rând, obiectele cu privire la care se formează o opinie – acestea sunt chestiunile politice și actorii politici; în al doilea rând, aceste opinii despre chestiuni și actori pot fi exprimate în două moduri, printr-o evaluare generală dihotomică de genul bun / rău, corect / greșit, puternic / slab etc., sau printr-o preferință față de problemele sau pozițiile programatice ale actorilor. De asemenea, opinia publică implică ieșirea din sfera privată și intrarea în sfera publică. Conceptul de „public” se referă la un for în care vorbitorii comunică în fața unei audiențe, în locuri precum piețe, străzi etc. – care reprezintă „publicul mic” – sau comunică prin intermediul mass media – care reprezintă „publicul mare”.
Pornind de la această dihotomie public / privat, rezultă că opinia publică este limitată doar la chestiunile și opiniile asupra unor subiecte care sunt comunicate în spațiul public. Iar aceste opinii comunicate public au șansa de a influența sistemul de luare a deciziilor doar în măsura în care se consolidează într-o opinie publică relativ uniformă sau care duce la un acord în opinia publică.
În funcție de nivelul de cunoștințe politice, de atenție, de expunere la informația politică și de atașament față de anumite valori și credințe politice, indivizii pot fi împărțiți în trei categorii: cei cu un nivel ridicat (care sunt mai implicați politic și stabili în ceea ce privește schimbarea atitudinii, sau care se schimbă în mod sistematic), cei cu un nivel mediu (sunt cei mai deschiși la influență din partea mediului informațional); cei cu un nivel scăzut (își schimbă atitudinea foarte rar sau la întâmplare).
Cultura politică joacă, de asemenea, un rol important în formarea atitudinilor și opiniei publice, prin faptul că aceasta conține valori larg împărtășite, fundamentale, care au consecințe politice. Cultura politică afirmă că răspunsurile indivizilor la situații sunt modelate de orientări subiective, care variază atât transcultural, cât și în interiorul subculturilor. Aceste diferențe subiective reflectă de fapt diferențele din experiența de socializare a unei persoane. Prin urmare, o cultură politică nu se referă în mod necesar la un stat; diferitele grupuri dintr-o țară pot avea propriile lor culturi politice.
Între guverne și culturile politice ale grupurilor există un proces bi-direcționat de influențare, guvernele folosind mass – media pentru a influența opiniile și culturile politice atât ale indivizilor statului, cât și ale celor din străinătate. De asemenea, culturile politice influențează și domeniul politicii externe, prin influența pe care o are comunicarea asupra a ceea ce este sau trebuie să fie rolul politicii externe a unui stat, dând astfel formă atitudinilor comunității respective față de lumea exterioară. Perspectiva culturii politice asupra locului unei țări în lume poate avea un impact semnificativ asupra modului în care politica externă este pusă în practică.
Modul în care guvernanții înțeleg opinia publică va influența modul în care acești vor ține sau nu cont de ea atunci când vor lua decizii cu privire la anumite politici. Deși există numeroase tipuri de publicuri, publicurile active (adică elita „publicului atent”) vor fi mai interesante pentru actorii politici decât publicurile pasive. Un instrument utilizat de guvernanți pentru a se informa cu privire la starea opiniei publice este sondajul de opinie, care reunește, atât opiniile active, cât și cele pasive.
Prin urmare, opinia publică, dar și formarea atitudinilor politice sunt influențate de cultura politică și de procesul de socializare ale indivizilor. Pe de o parte, în ceea ce privește influența pe care opinia publică o are asupra procesului guvernamental de luare a deciziilor, aceasta depinde în mare parte și de modul în care guvernanții percep opinia publică. Pe de altă parte, în ceea ce privește modalitățile prin care guvernanții încearcă să influențeze opinia publică, această influențare se realizează prin intermediul relațiilor publice și prin intermediu mass media.
În democrațiile liberale, suveranitatea populară se dobândește, în mod formal, prin alegeri competitive, iar în mod real, prin responsivitatea guvernanților față de opinia publică. De asemenea, toate democrațiile liberale cuprind o diferențiere internă: pe de o parte se află sistemul guvernamental, iar pe de altă parte se găsește mediul acestui sistem reprezentat de public, care la rândul său, este constituit din alegători. Rolul alegătorului reprezintă rolul decisiv al publicului, deoarece astfel acesta participă la procesele de luare a deciziilor de către sistemul guvernamental.
III.2. Exercițiul guvernanței naționale
III.2.1. România – cadru instituțional și proces decizional privind formularea politicilor publice naționale și europene
Sistemele administrative naționale influențează și sunt, în același timp, influențate de politicile europene. Dacă integrarea europeană include construcția și formularea, la nivel european, a politicilor comunitare, prin intermediul interacțiunilor dintre actorii naționali și cei locali și regionali, Europenizarea presupune (așa cum am menționat și în sub-capitolele II.2 și II.3.) studiul impactului politicilor europene asupra structurilor interne ale unui stat. Conceptul clasic de Europenizare analizează, astfel, evoluțiile la nivel supranațional, și anume gradul în care condițiile naționale afectează construcția instituțională supranațională și procesul decizional european.
Unii autori au afirmat că politicile europene au dus la o convergență a stilurilor și structurilor naționale (Harcourt, 2000), în timp ce alții au pus accent pe faptul că acestea au avut un impact diferit, deoarece răspunsurile statelor membre la politicile europene au variat în funcție de aceste politici și țări (aceeași politică europeană a determinat reforme fundamentale în unele, pe când – în altele – nu au avut nici un impact). Dincolo de aceste argumente instituționale, alți autori s-au concentrat pe gradul în care politicile europene au afectat structurile participative și grupurile interne de interese (Haverland, 2000; Schneider, 2001).
Deși Cowles și Risse (2001) au menționat existența unei presiuni europene pentru adaptare – drept condiție necesară pentru schimbarea internă, alți autori (Hearitier și Knill, 2001) au afirmat că existența unei presiuni europene pentru adaptare nu reprezintă o condiție obligatorie pentru schimbarea internă; prin urmare, abordarea lor se axează pe considerarea politicilor europene drept un input pentru procesul politic intern care poate fi exploatat de actorii naționali pentru ca acesția să își crească șansele în atingerea obiectivelor. În acest sens, gradul și direcția schimbării interne depinde de combinația particulară a trei factori: stadiul reglementării naționale cu privire la politicile europene (pre – reformă, reformă, post – reformă), nivelul capacității de reformă sectorială, sistemul de credințe al actorilor naționali. Modul în care acești factori sunt combinați afectează gradul în care unii actori interni sunt favorizați sau afectați de legislația europeană, dar și măsura în care actorii care au beneficii din influența europeană pot să exploateze acest fapt. Astfel, putem afirma că cele două direcții principale care s-au conturat cu privire la impactul intern al politicilor europene sunt: perspectiva instituțională (presiunea pentru adaptare) și abordarea focusată pe actori (sistemul de credințe, preferințe și interacțiunea strategică a actorilor naționali).
În contextul acestor afirmații, putem preciza, la rândul nostru, că modul de funcționare a administrației publice românești și a procesului politicilor publice sunt influențate de procesul politic și administrativ multinivel din cadrul Uniunii Europene.
Potrivit definiției formulate de Iancu, administrația publică reprezintă ansamblul de autorități a căror activitate urmărește organizarea și executarea politicilor publice, prin: receptarea preferințelor cetățenești, introducerea acestora pe agenda politică, formularea politicilor, (uneori) adoptarea lor, punerea în aplicare a politicilor și evaluarea implementării. În România, principiile administrației publice în România sunt, pe lângă cele constituționale (menționate în Titlul I al Constituției din 2003, dar și principiile de bază ale administrației publice locale (descentralizarea, autonomia locală, deconcentrarea serviciilor publice) și cele generale de drept (legalitatea, libertatea și egalitatea, responsabilitatea, echitatea și justiția), cele speciale de organizare și funcționare a administrației publice (simplificarea administrativă, eficiența prestațiilor, adaptabilitatea organizării și funcționării administrative, profesionalizarea funcției publice, transparența decizională, participarea cetățenească, proporționalitatea, coerența, neutralitatea, imparțialitatea, subsidiaritatea, permanența, continuitatea).
Astfel, principiul autonomiei locale și cel al descentralizării presupun obligația administrației publice, organizată în teritoriu, de a răspunde preferințelor cetățenilor pe care îi deservește, elaborând în numele și interesul lor politici locale. Principiul subsidiarității este considerat a completa principiul autonomiei locale, în sensul identificării nivelului la care se dorește elaborarea politicilor publice, și anume acela care este cel mai apropiat de cetățean. Principiul deschiderii și transparenței decizionale este definit prin faptul că administrația publică elaborează politici publice, informând cetățenii despre căile de acțiune avute în vedere, consecințele preconizate și rezultatele obținute. Principiul parteneriatului și cooperării prevede că administrația publică elaborează politicile publice (centrale / locale) dând posibilitatea cetățenilor și celorlalte autorități ale statului să-și manifeste preferințele (prin consultare și participare), în toate etapele procesului politic. Principiul nediscriminării vizează modul în care administrația publică interacționează cu cetățenii săi – fără discriminare privind sexul, rasa, etnia, religia, etc. Principiul proporționalității protejează cetățenii de eventualele abuzuri ale administrației publice, în timp ce principiul responsabilității reprezintă un garant al faptului că manifestarea preferințelor cetățenilor cu privire la procesul de formulare a politicilor publice poate atrage răspunderea juridică și politică a autorităților administrației publice. Principiul eficienței și eficacității pretinde că administrația publică se obligă să-și îndeplinească obiectivele maximizând rezultatele și minimizând costurile. În sfârșit, principiul statului de drept garantează faptul că administrația publică respectă normele conform cărora cetățenii își pot formula și exprima preferințele liber și obligă administrația să le cântărească în mod egal, fără părtinire ori discriminări. Principiile deschiderii, transparenței, parteneriatului și cooperării pot fi considerate condițiile de bază care permit implicarea, consultarea și participarea purtătorilor de preferințe în / la procesul de elaborare a politicilor publice. Prin urmare, Iancu concluziona că un sistem democratic este acela care păstrează receptivitatea față de cetățenii săi, oferindu-le posibilitatea de a-și formula preferințele, de a le face cunoscute și de a primi un răspuns la ele, fără părtinire ori discriminări.
În administrația publică românească, etapele procesului de elaborare a politicilor publice sunt: stabilirea agendei – Cum ajunge sau nu o problemă în atenția și interesul unui oficial public?; formularea politicii – Ce mod de acțiune trebuie ales?; luarea deciziilor – Ce alegem din mai multe variante propuse, ale căror posibile efecte au fost estimate?; implementarea politicii – Cum aplicăm varianta aleasă?; și evaluarea politicii – Ce resurse am folosit pentru implementarea politicii și cu ce rezultate?.
Înainte de a demara o analiză a acestor etape, e necesar să ne referim la modul în care politicile publice sunt definite. Astfel, William Jenkins consideră că politicile publice vizeză “un set de decizii conectate între ele, luate de un actor politic sau de un set de actori, referitoare la selectarea de obiective și de mijloace pentru atingerea acestora într-o situație specifică în care acești actori ar trebui, în principiu, să aibă puterea de a lua aceste decizii”. Pe de altă parte Luminița Popescu definește politica publică ca „exprimând manifestările și orientările definite de autoritățile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activități esențiale ce se desfășoară fie la nivel național, fie la niveluri teritorial – administrative”. Astfel, dincolo de corelația care există între politicile publice și activitatea guvernamentală, misiunea politicilor publice este de a servi intereselor cetățenilor, de a contribui la prosperitatea acestora și de a promova valorile general acceptate în colectivitate.
Referitor la acest ultim aspect, cadrul legal privind transparența și informarea în administrația publică cuprinde următoarele acte normative: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public; Legea nr. 23/2003 privind transparența decizională în administrația publică; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice; Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupție.
În ceea ce privește dreptul de inițiativă în domeniul politicilor publice, conform art. 1 al HG nr. 561/2009, au dreptul să inițieze proiecte de documente de politici publice și proiecte de acte normative, în vederea adoptării / aprobării de către Guvern, conform atribuțiilor și domeniului lor de activitate, următoarele autorități publice: a) ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome; b) organele de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află; c) prefecții, consiliile județene, Consiliul General al Municipiului București, potrivit legii, prin Ministerul Administrației și Internelor. În acord cu prevederile Legii 215/2001, autoritățile publice locale își adoptă propriile strategii de dezvoltare, cu planuri de implementare aferente, precum și dezvoltă propuneri de politici publice vizând realizarea măsurilor identificate.
Pentru influențarea procesului politicilor publice este necesară, în primul rând, înțelegerea etapelor specifice politicilor publice: stabilirea agendei; identificarea, formularea și alegerea opțiunii de politici publice; formularea opțiunii de politici publice; implementarea opțiunii de politici publice; monitorizarea și evaluarea politicilor publice. Stabilirea și evaluarea etapelor este necesară deoarece ajută la identificarea cauzelor care au contribuit, la un moment dat, la eșecul / blocajul unor politici publice sau la obținerea unor rezultate nesatisfăcătoare în raport cu obiectivele propuse.
Sistemul actual de politici publice este caracterizat prin existența a cinci tipuri de documente de politici publice distincte dar, în același timp interconectate, și anume: Concepția, Strategia, Programul, Planul de acțiuni, Propunerea de politici publice.
Întrucât nu toate problemele pot primi aceeași atenție din partea autorităților, stabilirea agendei (agenda – setting) (pe care am definit-o și în sub-capitolele anterioare) este un proces ce presupune selectarea unor probleme, iar crearea unei politici presupune recunoașterea existenței unei probleme și recunoașterea nevoii de intervenție a autorităților.
Stabilirea agendei (agenda – setting) constă în identificarea unui set de probleme care urmează a fi rezolvate, ca urmare a parcurgerii etapelor ulterioare ale procesului politicilor publice. Prin urmare, cele trei tipuri de agende, definite anterior, sunt: agenda publică – reprezintă o listă de probleme sau subiecte cărora autoritățile le oferă o anumită atenție la un moment dat; agenda instituțională – cuprinde toate problemele pe care factorii decizionali își propun să le rezolve într-un anumit interval de timp; agenda media – care acționează ca un facilitator între agenda publică și cea instituțională, însă uneori poate avansa propriile priorități.
În ceea ce privește actorii care stabilesc agenda politicilor publice, există patru modele: inițierea din exterior – unde actorii sociali determină structurile administrației publice să treacă o problemă de pe agenda publică pe agenda instituțională prin câștigarea suportului public; inițierea din interior – când grupurile de interes au acces direct la structurile autorităților publice și pot introduce probleme pe agenda instituțiilor; atragerea / mobilizarea sprijinului politicii – de către structurile administrației publice după ce agenda a fost stabilită fără ca actorii non-guvernamentali să aibă un rol important; consolidarea sprijinului politicii – când actorii susțin o problemă pentru care suportul public este deja ridicat.
Chiar dacă în literatura de specialitate există aceste modele de formulare a agendei care oferă diferite roluri publicului / media, de cele mai multe ori structurile guvernamentale se confruntă cu situații urgente în care nu pot ignora opinia publică fără să-și riște legitimitatea și credibilitatea, prin urmare sunt nevoite să le acorde prioritate pe agendă instituțională.
Politica publică nu este egal cu o lege sau o hotărâre, ci reprezintă o abordare strategică pentru a rezolva problemele comunității. Legislația este unul dintre instrumentele comune folosite pentru a implementa aceste strategii. Din perspectiva abordării strategice, politica publică se ocupă cu probleme de interes public; este o reacție la nevoile reale ale unei comunități; este o decizie deliberată de a acționa sau de a nu acționa; și reprezintă o alegere între mai multe alternative.
Pentru a asigura succesul politicii publice este foarte important ca problema să fie corect definită și să fie identificate cauzele corecte ale acesteia, lucru care poate fi obținut printr-o prelucrare atentă a datelor colectate cu privire la problemele de politică publică. Acestea sunt deosebit de importante întrucât, de stabilirea lor corectă, depinde tot parcursul ulterior al procesului politicii publice. De aceea este recomandat să fie implicați toți actorii vizați și să fie analizate toate datele disponibile.
Ceea ce este important, atunci când vorbim despre politici publice, este gândirea strategică, și anume concentrarea nu doar pe partea de input, ci și pe rezultatele și impactul politicilor (output). Potrivit lui Armstrong, organizațiile – fie ele din sectorul public, privat sau ONG, trebuie „să gândească, să acționeze și să învețe strategic”. Planificarea strategică este un proces care, aplicat într-o organizație, presupune mai mulți pași: inițierea și atingerea acordului cu privire la un proces de planificare strategică; identificarea mandatelor organizației; clarificarea misiunii și a valorilor organizației; evaluarea mediului intern și extern pentru a identifica punctele tari, punctele slabe, amenințările și oportunitățile (SWOT); identificarea problemelor strategice cu care se confruntă organizația; formularea strategiilor pentru a gestiona aceste probleme; revizuirea și adaptarea strategiilor sau a planului strategic; stabilirea unei viziuni organizaționale eficiente; conceperea unui proces de implementare eficient; reevaluarea strategiilor și a procesului de planificare strategică. Aceste etape sunt necesare a se avea în vedere și în momentul în care o instituție abordează domeniul politicilor publice sau strategiile sale de dezvoltare. Specialiștii în management identifică beneficiile utilizării planificării strategice ca fiind: promovarea gândirii, învățării și acțiunii strategice – prin dialog – între actorii – cheie (cu privire la informațiile strânse din mediul extern și intern, la interesele diferitelor publicuri, examinarea succeselor și eșecurilor organizației, etc.); îmbunătățirea procesului decizional (prin intermediul planificării strategice se atrage atenția asupra problemelor – cheie cu care se confruntă organizația și conducerea este ajutată să înțeleagă ce ar trebui să facă în legătură cu acele probleme); o mai mare eficiență organizațională (planificarea strategică încurajează clarificarea și abordarea principalelor probleme organizaționale, ajută la formularea unui răspuns înțelept la cererile și presiunile interne și externe, ajută organizația să facă față schimbărilor); încurajează dezvoltarea parteneriatului între organizații. Cu toate acestea, nu există nici o garanție că organizația se va bucura de aceste beneficii, deoarece acest lucru depinde de modul în care conducerea și specialiștii vor implementa conceptele, procedurile și instrumentele planificării strategice, dar și de gradul în care conducerea și actorii – cheie sunt dedicați planificării strategice.
Specialiștii în domeniul politicilor publice trebuie să propună soluții sustenabile la probleme reale din societate, urmărind, în egală măsură, ca aceste soluții să fie puse în aplicare și măsurând impactul (efectele) pe care măsura / măsurile propuse îl au la nivelul societății / segmentului social, economic etc. asupra căruia acționează; din acest motiv, propunerile lor trebuie să fie cât mai bine fundamentate.
Politicile publice fac parte dintr-o lume într-o continuă schimbare, iar aceste schimbări au impact atât asupra procesului de elaborare a politicilor publice, cât și asupra politicilor. O societate complexă, cu probleme interconectate are nevoie de politici mai bine conectate, bazate pe analize serioase ale cauzelor si ale posibilelor soluții. De aceea, atunci când nu avem o viziune clară asupra problemei trebuie analizate toate datele disponibile, atât cele calitative (interviuri, analiza SWOT, focus grupuri, brainstorming, medierea și negocierea) – folosite atunci când există o problemă restrânsă, care afectează un grup restrâns de persoane, cât și cele cantitative (analiza multi criterială, analiza cost – beneficiu, analiza de risc, analiza cost – eficacitate) – atunci când autoritățile se confruntă cu o problemă extinsă, care afectează grupuri mari de beneficiari și există date statistice disponibile.
Formularea politicilor publice constă, astfel, în generarea unor alternative posibile, analiza și formularea unei propuneri de opțiuni de politici publice pentru o problemă care a intrat pe agenda unei instituții guvernamentale. Prin urmare, formularea reprezintă activitatea prin care decidenții hotărăsc care dintre acțiuni sunt potrivite pentru a rezolva problema și care nu.
În cadrul ciclului de politici publice, problemele, propunerile și cererile exprimate sunt transformate în programe. În cadrul acestei etape, este deosebit de important ca decidentul să aibă o imagine clară asupra problemei pentru a putea formula soluții viabile și sustenabile. De multe ori, decidenții sunt constrânși să adopte o soluție rapidă din rațiuni de timp, lucru care nu le permite analize în profunzime. Totuși, o analiză minimă a cauzelor, o stabilire clară a obiectivelor și o stabilire a potențialelor riscuri este necesară, deoarece aceste deziderate asigură stabilirea limitelor în care decidentul poate acționa, precum și succesul politicii publice adoptate.
În ceea ce privește constrângerile și limitele ce pot acționa asupra decidenților, Howlett și Ramesh afirmă că aceastea pot fi fie constrângeri fundamentale – care țin de însăși natura problemei care trebuie rezolvată, fie constrângeri de natură procedurală – care, la rândul lor, pot fi instituționale (prevederile constituționale, modul de organizare al statului și a societății, sistemele de valori și credințe dominante).
Analiza situației existente poate fi realizată pornind de la identificarea grupului – țintă – analiza caracteristicilor principale ale celor care vor fi afectați de politică; analiza relațiilor dintre acest grup și celelalte persoane interesate (stakeholders); inventarierea acțiunilor conduse de către autoritățile publice, analiza coerenței și a legăturilor dintre acestea, studierea analizelor de evaluare anterioare; punerea în evidență a interacțiunilor majore dintre cetățeni, autorități publice și mediul extern.
Etapa de formulare poate fi împărțită în două sub-etape: cea de analiză și cea de selecție. Astfel, în ceea ce privește analiza problemelor apărute, mediul în care există o problemă specifică trebuie să fie clar identificat și caracterizat cu atenție. De asemenea, impactul deciziilor asupra beneficiarilor, dar și asupra organizației ca întreg, este cuantificat și abordat în mod adecvat. Metoda de culegere a datelor trebuie să fie adaptată situației specifice a mediului în care a apărut problema, iar cauzele potențiale sunt identificate prin aplicarea de instrumente de analiză specifice. De asemenea, problema de politică publică trebuie să fie clar definită și corect denumită.
Prin urmare, “analiza” presupune o investigare a problemei și o căutare a posibilelor soluții. În această etapă se încearcă stabilirea cât mai exactă a avantajelor, dezavantajelor, rezultatelor și a impactului. Se pune întrebarea de a ști dacă trebuie să se acționeze sau nu, și care ar fi rezultatele acțiunii sau lipsei de acțiune. În ceea ce privește selecția, aceasta reprezintă procesul de reducere a opțiunilor la o singură alegere.
În ceea ce privește formularea propriu-zisă a opțiunii de politici publice, aceasta presupune existența a patru elemente: activități (elaborarea strategiei – cadru de implementare; transpunerea soluției de politici publice în proiect de act normativ; elaborarea proiectului de act normativ; consultarea societății civile și a altor instituții guvernamentale – avize); metode și tehnici (tehnici legislative; proceduri și reglementări legislative); rezultate (proiect de act normativ); responsabil (echipele tehnice din cadrul instituțiilor publice; Direcția Juridică, Direcția Economică și Socială; decident politic).
Referitor la ultima etapă a procesului politicilor publice, și anume cea a evaluării politicilor publice, aceasta urmărește identificarea gradului în care serviciile publice satisfac nevoile cetățenilor; optimizarea alocării resurselor financiare, umane și materiale, în cadrul unui program; modificarea politicilor / programelor existente, dacă acest lucru este necesar; îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor cu privire la programe viitoare prin intermediul concluziilor rapoartelor de evaluare; creșterea calității serviciilor oferite cetățenilor, de către instituțiile publice; creșterea transparenței activităților desfășurate de instituțiile publice, în raport cu cetățenii – iar, din această perspectivă, evaluările pot reprezenta un instrument de dialog între stat și cetățeni; legitimarea activității instituțiilor publice. De asemenea, criteriile de evaluare a unei politici publice trebuie să corespundă cu cele stabilite în etapa de formulare a propunerii de politică publică. La nivelul Uniunii Europene sunt conturate cinci criterii pentru evaluarea unui program, a unui proiect sau a unei politici publice: relevanța, eficacitatea, eficiența, impactul și sustenabilitatea.
În urma analizei ciclului politicilor publice prezentat anterior, și în contextul transformării funcțiilor guvernării și a redistribuirii autorității la diferite niveluri, diferiții autori consideră că cetățenii, societatea civilă și mediul privat din România ar trebui să joace un rol mai activ în exercitarea de presiuni asupra partidelor și instituțiilor centrale pentru a eficientiza procesul de formulare a politicilor publice.
Richard Haass spunea că, într-o democrație care funcționează corespunzător, puterea trebuie să îndeplinească două funcții: să fie distribuită (între diferitele puteri ale statului, niveluri și actori) și să fie responsabilă. Pentru a se realiza acest lucru, într-o democrație cum este și cea românească, reformarea trebuie să aibă în vedere nu doar viața politică, ci și stilul de leadership politic.
Astfel, principiile care trebuie să stea la baza procesului descris mai sus, sunt: transparența – definită prin gradul de participare al altor actori în procesul de fundamentare și elaborare a politicilor publice; delegarea și autonomia – presupune ca nivelul ierarhic inferior să beneficieze de un transfer de responsabilități, pe baza stabilirii unor obiective clare și măsurabile, dar și alocarea de resurse suficiente; responsabilitatea – caracterizată prin modul și amploarea consecințelor succesului / eșecului în atingerea obiectivelor asumate, asupra decidenților (politicieni, funcționari publici); predictibilitate și viziune strategică – presupune definirea activităților în termeni de obiective pe termen mediu și lung, dar și respectarea planurilor privind acțiunile, instrumentele și resursele necesare atingerii acestor obiective; construirea spiritului civic, a unei etici a datoriei și vocației – înseamnă ascendența intereselor publice asupra celor individuale (la nivelul decidenților), interes față de modul în care instituțiile publice oferă servicii cetățenilor, dar și față de modul în care partidele politice își respectă promisiunile. Noul rol al politicienilor este, prin urmare, acela de a stabili și implementa strategii și de a fi formatori de opinie. Profesionalizarea și democratizarea (participarea publică) trebuie să vizeze, așa cum am menționat anterior, atât sectorul public, cât și clasa politică, precum și un schimb de practici, metode și proceduri de management dintre sectorul public și cel privat. Victor Giosan consideră că procesul de reformă a sectorului public și al clasei politice ar îmbunătăți performanțele guvernării în ceea ceea ce privește elaborarea și implementarea unor politici publice eficiente, dar ar determina și rămânerea la putere pentru mai mult de un mandat pentru partidul care ar sprijini această evoluție; creșterea legitimității politicienilor aleși în organisme legislative și executive naționale și locale; ușurarea transferului de putere, abordarea consensuală a problemelor majore ale României, continuitatea marilor proiecte naționale; previne preluarea puterii de către personaje charismatice, demagogi și populiști; succesul politicilor publice, creșterea eficienței și eficacității, ceea ce ar consolida legitimitatea aparatului politic.
Acest proces de reformă ar putea fi amenințat, însă, de ratarea, din diferite motive, dar în special din cauza slabei performanțe a clasei politice și a incapacității acestia de a propune și implementa politici publice eficiente, a oportunităților de dezvoltare oferite de calitatea de membru al Uniunii Europene; de politizarea excesivă a discursului public; de incapacitatea clasei politice de a genera și a se reuni în jurul unui proiect național și de a obține un consens asupra acestuia; absența unei culturi publice și administrative de tip managerial, orientată spre rezolvarea pragmatică a unor probleme și atingerea unor obiective.
În cadrul procesului de formulare a politicilor publice, rolurile funcționarilor publici și ale politicienilor sunt diferite. Dacă funcționarii publici au sarcina colectării informațiilor, realizarea analizelor, elaborării soluțiilor, evaluării impactului, elaborării propunerilor de politici publice; consultării factorilor implicați – grupuri țintă, instituții din administrația publică; prezentării argumentelor, planificării, asigurării implementării, controlării procesului și a rezultatelor, organizării evaluării, raportării, asumării răspunderii profesionale, rolul politicienilor constă în: stabilirea agendei de politici publice, conturarea cadrului general al politicilor, stabilirea priorităților, evaluarea propunerilor de politici publice, realizarea analizelor politice, coordonarea unor discuții sociale, consultarea societății / a grupurilor țintă / a electoratului, luarea deciziilor, atribuirea de sarcini funcționarilor publici, asumarea răspunderii politice. Manualul elaborat de Secretariatul General al Guvernului României precizează, de asemenea, că responsabilitatea oficialului care răspunde de o anumită politică este și aceea de a reprezenta politica respectivă pe parcursul tuturor procedurilor de consultare, drept pentru care acesta trebuie să aibă bune abilități de prezentare și argumentare, dar și abilități de moderare și facilitare a întâlnirilor. Însă, chiar dacă inițiatorii politicilor publice realizează un anumit nivel de analiză de impact sau de recomandări către forurile decizionale, este important ca inițiatorii politicilor publice să își păstreze onestitatea și obiectivitatea pe parcursul etapelor analizei.
Diferiți autori consideră că obiectivul reformei administrative din România, în contextul integrării în Uniunea Europeană, trebuie să fie creșterea calitativă a serviciilor furnizate de sectorul public, fie că ne referim la maximizarea bunăstării individuale a cetățenilor, fie că ne referim la folosirea oportunităților oferite României de integrarea în Uniunea Europeană, dar și creșterea gradului de democratizare și participare publică în luarea deciziilor administrative și politice, prin crearea unui cadru de delegare / distribuire a responsabilităților (puterii) care să permită acest lucru sau să favorizeze apariția unui alt nivel de responsabilitate a celor care dețin și administrează puterea în sectorul public (politicieni și funcționari publici) în fața celor care sunt beneficiarii acestui proces: cetățenii, consumatorii, contribuabilii. Avocatul Poporului este autoritatea publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate, care are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. Printre atribuțiile sale, așa cum acestea sunt precizate în Legea 35/1997, se numără cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice. Reforma administrativă este cea care a produs schimbări fundamentale în ceea ce privește relația dintre cetățeni și sfera politică, Noul Management Public determinând statele să îmbunătățească serviciile pe care le oferă cetățenilor.
În Programul de guvernare 2013 – 2016 al Guvernului României, în capitolul intitulat „Dezvoltare și administrație”, sunt prezentate obiectivele prioritare din acest domeniu, printre care, enumerăm: reorganizarea administrativ teritorială prin crearea cadrului instituțional pentru funcționarea regiunilor administrativ teritoriale; elaborarea unui plan strategic de dezvoltare pentru reducerea decalajelor de dezvoltare în scopul atingerii mediei europene pentru toate regiunile de dezvoltare; continuarea reformei în administrația publică cu accent pe creșterea autonomiei colectivităților locale, prin declanșarea reală a procesului de descentralizare și cu respectarea principiului subsidiarității; armonizarea legislației care guvernează administrația publică în vederea eficientizării actului administrativ; introducerea unui sistem de indicatori de evaluare a modului de funcționare a tuturor instituțiilor din administrația publică, atât de la nivel central cât și local, prin utilizarea standardelor de calitate și de cost ale tuturor serviciilor publice; revizuirea tuturor normelor de funcționare și reglementare a administrației, în așa fel încât activitatea administrației publice să fie măsurabilă și eficientă; creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, prin simplificarea procedurilor de depunere, evaluare, implementare și verificare a proiectelor.
În ceea ce privește obiectivul regionalizării și descentralizării administrative și financiare, se are în vedere definitivarea unui calendar riguros privind descentralizarea administrației publice, care să conțină: repartizarea responsabilităților între administrația publică centrală, pe de-o parte, și cea regională și locală, pe de cealaltă parte; realizarea transferului de competențe în cadrul unui proces stabil și transparent; evitarea dezechilibrelor financiare; asigurarea continuității furnizării serviciilor publice. La baza procesului de regionalizare și descentralizare se regăsesc principii precum: subsidiaritatea; responsabilitatea autorităților administrației publice locale și regionale, în raport cu competențele ce le revin; sau democrația participativă – care presupune implicarea comunității și a structurilor societății civile în definirea și implementarea politicilor, în domeniul descentralizării regionale. Procesul de descentralizare este conceput a se realiza pe trei niveluri: local (comune, orașe, municipii), județean și regional, majoritatea serviciilor deconcentrate din județe urmând să devină instituții de interes județean / local în coordonarea / subordinea autorităților locale. Aceste modificări presupun, implicit, reconsiderarea rolului și importanței primarului și președintelui consiliului județean în contextul noilor atribuții și responsabilități, precum și modificarea tuturor actelor normative cu privire la administrația publică locală: Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, Legea nr. 95/2006 privind descentralizarea, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională, Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, etc. Se menționează și faptul că organizarea transferului de atribuții și de competențe, între Guvern, pe de o parte, și regiuni și județe, pe de altă parte, se va realiza în baza unor dezbateri publice, în colaborare cu mass – media, ONG-uri și alte instituții publice interesate precum și cu informarea permanentă a cetățenilor. În ceea ce privește procesul de elaborare a politicilor publice, se precizează că autoritățile centrale vor elabora toate politicile publice naționale, iar autoritățile regionale și locale își vor elabora propriile politici, cu respectarea cadrului, normelor, criteriilor și standardelor stabilite prin politicile publice naționale. Legat de acest proces, procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale (Asociația Comunelor din România, Asociația Orașelor din România, Asociația Municipiilor din România, Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România și Federația Autorităților Locale din România), la elaborarea proiectelor de acte normative, Hotărârea nr. 521/2005 prevede că: proiectele de acte normative care privesc, în mod direct, autoritățile administrației publice locale, trebuie transmise președinților structurilor asociative ale acestora, de către autoritatea administrației publice centrale inițiatoare (art. 3); punctele de vedere ale structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale, cu privire la proiectele de acte normative asupra cărora au fost consultate, se motivează în concordanță cu prevederile legale și se transmit, prin intermediul președinților acestora, la autoritatea administrației publice centrale inițiatoare a proiectului de act normative (art. 4, alin 1); iar, punctele de vedere comunicate de către structurile asociative ale autorităților administrației publice locale se analizează și, în funcție de oportunitatea lor, se preiau în conținutul proiectului de act normativ, prin grija conducătorului autorității administrației publice centrale (art. 4, alin. 2).
III.2.1.1 Politicile publice – prin prisma deținătorilor legitimității indirecte (administrația publică centrală și locală), dar și prin cea a deținătorilor legitimității directe, de la nivel local (consilii locale, consilii județene și primării)
Caracterul multinivel al Uniunii Europene se consideră că ar fi favorizat anumite categorii de actori – și anume actorii guvernamentali și executivi. Această afirmație se bazează pe faptul că statele – națiune sunt cele care au, cel mai adesea, ultimul cuvânt în momentele – cheie, dar și pe argumentul că celelalte tipuri de actori au mai puține resurse. În același timp, guvernele naționale sunt considerate a fi printre jucătorii cu drept de veto în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene (în Consiliul UE), alături de Parlamentul European (în codecizie și procedurile de aviz conform) și de parlamentele naționale.
Cu toate acestea, calitatea de membru al Uniunii Europene confruntă guvernele cu provocări în ceea ce privește capacitat ea lor organizațională și managerială. Și aceasta fiindcă, pe lângă interacțiunea lor cu multipli actori, într-un mediu instituțional complex, acțiunea guvernelor trebuie coordonată și între nivelul național și cel european. Fiecare dintre cele două niveluri are propriile cerințe, propria dinamică, iar feedback-ul dintre ele este continuu. Pe lângă acest lucru, diferitele circumscripții le transmit cererile lor, diferiții actori caută să le atragă atenția și există diferite reguli care trebuie respectate. Prin urmare, guvernele sunt supuse unor imperative diferite și, uneori, contradictorii.
În sectorul public, coordonarea se referă la acțiunea și interacțiunea dintre diferitele departamente, agenții, politicieni și oficiali implicați într-o anumită politică publică. Dacă ne referim la ceea ce presupune o coordonare eficientă, trebuie spus că ea asigură utilizarea rațională, în promovarea obiectivelor respectivei politici publice, a resurselor limitate; de cealaltă parte, o slabă coordonare duce la haos, întârzieri, ineficiență. În consecință, justificarea prezentată de Hussein în favoarea unei coordonări eficiente este aceea că, în absența unor mecanisme eficiente, diferitele părți ale guvernării își vor promova propriile interese în detrimentul binelui general, eforturile de a atinge obiective generale vor fi puse în pericol, iar resursele vor fi folosite ineficient. Pe lângă toate aceste pericole, selectarea strategiei de coordonare de către guvern se află și ea sub constrângerile puse de structurile, instituțiile și culturile existente. În ceea ce privește coordonarea, aceasta poate fi de mai multe feluri: strategică (orientată spre urmărirea unui obiectiv general) sau selectivă (orientată spre problemă); reactivă sau orientată doar spre anumite etape ale ciclului de politici; directivă (concepută pentru a atinge un anumit obiectiv de politică) sau procedurală (preocupată de faptul că problemele sunt abordate în maniera potrivită). În acest context, autorul precizează că o coordonare pozitivă presupune o autoritate centrală și o integrare verticală și orizontală puternice; astfel, existența ei depinde de prezența unor culturi politice și administrative care valorizează coerența. Dincolo de teorie, Hussein afirmă că, în practică, guvernele nu au atâta libertate în alegerea concepției pe care o vor adopta, căci opțiunile disponibile depind de structura instituțională a statului, de sistemul de partide și de tradiția administrativă. Ceea ce autorul accentuează este faptul că, dacă presiunea pentru coordonare, asupra guvernelor, este considerată a fi mare – în domeniile politicii interne, aceasta este și mai mare în ceea ce privește procesul decizional european. Și aceasta fiindcă, în multe sectoare de politici, Uniunea Europeană este un decident important, dacă nu cel mai important.
Adoptarea, de către UE, a legislației care să fie în concordanță cu politicile și practicile naționale în vigoare, poate produce efecte pozitive pentru un stat membru, acestea din urmă vizând eliminarea sau reducerea costurilor (politice sau economice) de ajustare a politicii. Dorința de coordonare eficientă, din partea unui stat membru, se bucură de o reacție pozitivă din partea instituțiilor europene. Astfel, în cadrul Consiliului UE, statele trebuie să dea dovadă de coordonare, având în vedere că pozițiile naționale trebuie apărate la diferite niveluri și în diferite sectoare, dar și în condițiile asigurării președinției Consiliului (care se schimbă, prin rotație, la fiecare șase luni).
Prin urmare, este important de analizat gradul în care statele membre au dezvoltat o strategie de coordonare, care sunt strategiile pe care le pun în practică și dacă modelul general care rezultă este unul de convergență sau de divergență. Diferiți autori au identificat mai multe obiective pe care statele le urmăresc: identificarea oportunităților pentru a-și promova interesele naționale; anticiparea noii legislații europene și a impactului său asupra nivelului național; colectarea și transmiterea informațiilor către părțile interesate din țară; elaborarea unei strategii de negociere și de lobby, pentru acțiune, inacțiune, abandonarea, atenuarea sau consolidarea propunerii Comisiei; evaluarea compromisurilor care pot servi intereselor naționale în alte domenii, etc.
Pregătirea, la nivel național, pentru elaborarea politicilor europene, reprezintă, așadar, un test extrem de important pentru guvernele naționale; ele trebuie să-și reprezinte interesele în diferite domenii. Acest lucru presupune provocări interne – ce țin de diferite circumstanțe și cerințe, inclusiv constituționale, dar și de modul de distribuire a puterii guvernamentale. Crearea unui sistem pentru reprezentarea intereselor naționale, la nivel european, este unul construit și depinde de sistemul general de coordonare internă a politicii. Guvernele beneficiază de un grad ridicat de libertate de acțiune prin care își pot exercita influența asupra deciziilor de la nivel european pentru propriul beneficiu. Totuși, ele trebuie să fie bine pregătite să abordeze gama largă de probleme ce apar în procesul politicii europene și să fie suficient de bine organizate pentru a putea juca un rol deplin în elaborarea politicii europene. Procesul de elaborare a politicilor în UE prezintă, pentru administrațiile naționale, cerințe dificile în a-și pregăti și coordona mijloacele conform unor curente paralele de elaborare a politicii, sub o presiune severă din punct de vedere temporal. Datorită integrării europene, dispare granița dintre elaborarea politicii interne și a celei externe, la nivel național. Pe de altă parte, la nivel național, este necesară reconcilierea divergențelor interne și definirea intereselor politice naționale, dintr-o perspectivă europeană. În cazul în care nu se realizează acest lucru, grupurile de interese pot începe să desconsidere nivelul național și trec direct la cel european. În contextul pregătirii naționale, controlul parlamentar are un impact asupra realizării unui acord al pozițiilor de negociere, consolidând, în același timp, legitimitatea democratică a negociatorilor. Un model privind pregătirea națională este cel convențional, de sus în jos (modelul top – down), potrivit căruia politicienii iau decizii care sunt, apoi, elaborate în detaliu de către funcționari; astfel, modelul pune accent, în principal, pe definirea structurilor de la nivel central. Acest model nu descrie, însă, modul în care politicile publice sunt administrate eficient, în practică. Administrarea eficientă presupune existența unui pluralism al organizațiilor (ministere și alte organisme) care sunt implicate în pregătirea și coordonarea eficientă, fiind un proces de rețea (acest proces a fost analizat în sub-capitolul II.1.2.). Metcalfe prezintă o scală de coordonare a politicii, la nivel național, pe 10 niveluri: pregătirea politicii, în mod independent, de către ministere; comunicarea între ministere; consultările între ministere; vocea comună a ministerelor; consensul între ministere; concilierea; arbitrarea; limite centrale pentru ministere; priorități guvernamentale; reorganizarea și reforma.
Una dintre componentele reformei administrației publice o reprezintă reforma procesului de formulare a politicilor publice. Documentele de politici publice reprezintă o evidență a alegerilor de politici publice ale Guvernului fiind, în același timp, un instrument în decizie; ele arată obiectivele, rezultatele așteptate și analizele care au stat la baza acestor decizii. Actele normative, sub diversele lor forme, sunt considerate instrumente ale procesului de implementare. Cultura administrativă românească este orientată, preponderent, către crearea, promulgarea și implementarea legilor. De asemenea, atât procesul de consultare în formularea politicilor publice, cât și transparența actului guvernamental, sunt asigurate tot prin lege.
Calitatea și eficiența procesului decizional al politicilor publice depinde de mai mulți factori, precum: baza informațională și analitică a deciziilor, consultarea și implicarea societății civile în dezvoltarea noilor politici, transparența procesului, proceduri clare și eficiente pentru pregătirea și analizarea propunerilor, prezentarea realistă a propunerilor, capacități administrative performante pentru implementarea și monitorizarea politicilor. Proiectul PHARE Twinning intitulat “Consolidarea capacității Guvernului României de gestionare a politicilor publice și a procesului decizional” este un proiect care a abordat, însă, sistemul de politici publice de la nivel național, și nu cel de la nivel regional sau local.
Sarcinile coordonatorilor naționali pot fi identificate în diferitele etape ale ciclului de politici (inițierea politicii, formularea sa, deliberarea și decizia, implementarea și aplicarea sa). În etapa de inițiere a politicii, Comisia are monopolul formal al acesteia. Diferiții autori consideră că este în avantajul statelor să influențeze agenda în această etapă, în condițiile în care 80% din propunerea originală este adoptată, în final, de către Consiliu. În ceea ce privește etapa de formulare, există consultări largi ale oficialilor Comisiei cu privire la propunerea legislativă, scopul său fiind acela de a fi acceptată de către acești actori, în special de către guvernele naționale. Aceste consultări, mai mult sau mai puțin formale, se desfășoară fie în cadrul unor comitete consultative, fie sunt rezultatul acțiunii individuale a oficialilor guvernamentali. Următoarea etapa – cea a deliberării și deciziei, începe în momentul în care propunerea legislativă este transmisă Parlamentului European și Consiliului UE. În această etapă, acțiunea principală a guvernelor se îndreaptă spre Consiliu, deoarece acesta reprezintă arena negocierii interguvernamentale și este cea mai importantă instituție legislativă a Uniunii Europene. Pe de altă parte, propunerea legislativă este examinată și de către Parlamentul European (a doua instituție legislativă a UE), iar guvernele naționale sunt interesate de monitorizarea modului în care Parlamentul abordează dosarele privind politicile europene. Procedura cooperării și procedura codeciziei contribuie la construirea unei coaliții trans – instituționale, între Parlament și Consiliu. În același timp, guvernele naționale caută să se asigure că europarlamentarii lor sunt informați cu privire la poziția guvernului, și păstrează, în același timp, legături cu președinții comisiilor și cu membrii acestora, dar și cu raportorii, pentru a putea influența direcția discuțiilor și pentru a evalua poziția pe care Parlamentul întenționează să o adopte cu privire la diferitele politici.
Atunci când vorbim despre reprezentarea intereselor statelor membre în Uniunea Europeană, ne referim la strategiile pe care guvernele le adoptă pentru a-și defini și apăra interesele în procesul decizional european. În acest context, reprezentanțele permanente de la Bruxelles reprezintă instituțiile principale însărcinate de către guvernele statelor membre pentru apărarea “interesului național”. Ele îndeplinesc, potrivit diferiților autori, mai multe funcții: transmit guvernelor informări privind diferitele întâlniri, documente de politici publice, pe care ministrul de externe le repartizează departamentelor interesate; oferă un punct oficial de contact între guvernul statului membru și instituțiile UE, dar și alte state membre; oferă o locație pentru întâlnirile negociatorilor naționali; furnizează negociatori pentru grupurile de lucru din cadrul Consiliului; reprezintă o sursă de informații – deoarece personalul reprezentanțelor monitorizează activitatea în Bruxelles și colectează informații din toate sursele disponibile – fie ale instituțiilor europene, ale statelor membre sau ale organizațiilor private (în acest sens, ele utilizează nu doar canalele oficiale, ci construiesc și rețele și contacte informale cu oficialii din instituțiile europene și cu grupurile de interese din cadrul țării lor); un mecanism de sensibilizare a instituțiilor europene cu privire la pozițiile de politică națională (oficialii din reprezentanțele permanente mențin relații bune cu omologii lor din serviciile Comisiei și se asigură că, în cazul în care e nevoie, preocupările, obiectivele și temerile naționale sunt comunicate în mod eficient; de asemenea, ei țin legătura și cu europarlamentarii țării lor, dar și cu europarlamentarii din alte state membre – cărora le aduce la cunoștință poziția țării lor cu privire la diferite chestiuni); asigură interacțiunea directă cu reprezentanții altor state membre (din reprezentanțele permanente), acest lucru ajutând la identificarea și formarea de alianțe pentru negocierile din Consiliu; influențează agenda de politici a UE – prin monitorizarea serviciilor Comisiei și identificarea noilor inițiative, astfel încât să poată avertiza oficialii din țara lor, dar și prin influențarea europarlamentarilor lor în momentele critice din cadrul comisiilor, sau înaintea întâlnirilor în plen; mențin contactul cu grupurile de interese private – prin oferirea de informații privind politicile UE, propunerile Comisiei și impactul acestora, dar și prin oferirea de asistență pentru finanțările oferite de UE; mențin legăturilor cu presa – atât națională, cât și internațională; raportează, către organismele naționale corespunzătoare, cu privire la întâlnirile de la Bruxelles (în Consiliu sau cu oficiali ai Comisiei) care vizează delegațiile statului lor, dar și cu privire la noi inițiative, pozițiile altor state membre și procesul legislativ din cadrul Parlamentului European; consiliază oficialii naționali – prin oferirea de sfaturi administrației naționale cu privire la poziția pe care ar trebui să o adopte cu privire la o anumită politică, sau cu privire la care obiective sunt realiste și negociabile, dar și prin sugerarea de tactici și parteneri de alianță; participă la procesul de coordonare națională – prin contacte telefonice regulate, întâlniri sau videoconferințe cu oficialii naționali.
Eficiența administrativă a reprezentanțelor permanente este determinată de structura, organizarea și componența lor. Husseim identifica, printre factorii relevanți: calitatea personalului; calitatea rețelelor cultivate de către oficialii lor, la Bruxelles; expertiza și experiența pe care o au la dispoziție, la Bruxelles; eficiența proceselor de coordonare internă; credibilitatea lor, gradul în care oficialii lor sunt percepuți ca acționând cu sprijinul guvernului de acasă. Există, însă, și niște factori, din interiorul țării, care pot afecta eficiența reprezentanței permanente, precum: receptivitatea oficialilor și miniștrilor la informațiile și sfaturile primite de la Bruxelles; relațiile apropiate ale reprezentanței cu coordonatorii centrali; calitatea procedurilor de coordonare națională, etc. O altă concepție privind eficiența reprezentanțelor permanente, formulată, însă, la un nivel idealist, cuprinde umătoarele elemente: capacitatea reprezentanței de a acoperi toate întâlnirile, de la Bruxelles, în care interesele naționale trebuie reprezentate; colectarea de informații utile, de la surse publice și private din Bruxelles, și transmiterea lor promptă către părțile interesate din țară; informarea actorilor interni cu privire la punctele de vedere ale altor actori ai UE și oferirea unui sfat, în timp util, privind tacticile de negociere și pozițiile care sunt realiste; lobby pe lângă participanții la procesul decizional. Nu în ultimul rând, eficiența cu privire la politicile publice presupune capacitatea unui stat membru de a influența procesul decizional european; însă, eficiența administrativă nu este suficientă pentru a influența substanța unei politici europene.
Kassim a analizat, de asemenea, activitatea reprezentanțelor permanente. Punctul central al analizei sale vizează modul și măsura în care reprezentanțele permanente reușesc să armonizeze dubla lor responsabilitate – cea de agenții ale guvernelor naționale, dar și calitatea lor de părți ale sistemului decizional european. Stabilirea eficienței diferitelor cadre naționale (instituții, structuri, procese) în atingerea obiectivelor lor, identificarea factorilor care influențează sau determină performanța la nivel european, au reprezentat direcțiile principale ale analizei lui Kassim. Același autor consideră că, pentru înțelegerea dinamicii integrării europene și a modului de funcționare a UE, e importantă cunoașterea proceselor naționale, argumentul său fiind acela că integrarea europeană nu vizează doar transferul de sarcini, puteri și responsabilități între diferitele niveluri de guvernământ, ci și schimbarea relațiilor și a balanței între instituțiile guvernamentale, dar și interacțiunea dintre administrațiile naționale. +++++++
Așa cum am menționat anterior, presiunea statelor se exercită nu doar în cadrul Consiliului UE, ci și asupra Comisiei Europene. De asemenea, dependența de sistemele de coordonare naționale nu e limitată doar la etapele procesului de formulare a politicilor publice europene, ci capacitatea UE de a implementa politici comune depinde de administrațiile naționale. Spence atrăgea atenția asupra faptului că toate nivelurile guvernamentale sunt implicate sau preocupate de afacerile europene; acesta este și motivul pentru care el consideră că sunt necesare noi aranjamente pentru procesul decizional național și o coordonare eficientă a tuturor nivelurilor guvernamentale, pentru a garanta performanța nu doar a statelor membre, luate individual, ci și a înseși guvernanței europene. Prin urmare, concluzia la care ajunge este aceea că procesul de Europenizare are nevoie de o mai multă, și nu de o mai redusă, implicare a guvernelor naționale.
Natura proceselor prin care preferințele naționale sunt formulate, transmise și apărate la Bruxelles, sau caracterul interacțiunii dintre state și dintre state și ceilalți actori, devine un subiect care necesită, și se bucură, de atenție din partea literaturii de specialitate. Dintr-o perspectivă interguvernamentală, Uniunea Europeană reprezintă un forum al negocierii interstatale, diferit de orice altă organizație internațională sau regională, datorită gradului mare al cooperării instituționalizate. Din această perspectivă teoretică, putem considera că principiile urmate de state sunt interesul național, alegerile – ca urmare a unei raționalități strategice, rezultatele privind politicile – determinate de puterea relativă. Dacă privim dintr-o perspectivă mai liberală, însă, Moravscik afirmă că guvernele acționează pe baza preferințelor formulate de grupurile societale naționale; preferințele acestor grupuri și ale circumscripțiilor sunt traduse, prin intermediul statului, în interese și poziții naționale iar, apoi, sunt reprezentate în cadrul negocierilor de la Bruxelles, din interiorul Consiliului. Cu toate acestea, poziția prezentată de către un stat membru la Bruxelles nu este rezultatul unei simple consultări între guvern și grupurile societale, ci consecința unor negocieri, și chiar a unor conflicte între miniștri, ministere și alți oficiali, fiecare dintre aceștia având, în spatele lor, propriii alegători și clientele.
Modul în care statele se coordonează la nivel european, modul în care politicile europene sunt formulate, dar și strategiile și tacticile folosite la Bruxelles, reprezintă și o reflectare a imaginii pe care fiecare stat dorește să o aibă. Specialiștii în comunicare consideră, referindu-se la managementul imaginii unei organizații, că construirea imaginii unei organizații este un proces de comunicare despre ceea ce face aceasta, dar și despre ceea ce spune că face (mesaje emise de structurile de management, marketing, relații publice), în scopul de a orienta percepția asupra activității organizaționale și de a face posibilă recepționarea favorabilă (câștigarea recunoașterii, respectului, bunăvoinței, încrederii, sprijinului) a organizației, de către toate publicurile interesate. Astfel, managementul imaginii unei organizații aparține conducerii organizației, și are în vedere construirea imaginii, analiza imaginii, promovarea imaginii și gestioarea crizelor de imagine. Ceea ce rezultă este imaginea organizației, și anume reprezentarea / ideea pe care și-o formează indivizii unui mediu / ai unui segment al publicului, ca urmare a receptării unor informații despre respectiva organizație. Construirea imaginii unei organizații este, prin urmare, un proces strategic, care are ca elemente componente: scopul și obiectivele propuse; principalele componente ale imaginii organizației; categoriile de public – țintă relevante pentru organizație, și cele generale; principalele mesaje care trebuie transmise pentru fiecare categorie de public – țintă; canalele de comunicare a mesajelor, în raport cu specificul destinatarilor acestora; termenele de îndeplinire a activităților planificate; resursele materiale necesare; elaborarea și aplicarea programelor de relații publice pentru implementarea strategiei de creare de imagine. În condițiile în care se înregistrează un dezinteres al managementului pentru promovarea și gestionarea unei imagini coerente, sau există o incapacitate a organizației de a-și crea și gestiona o identitate puternică, relevantă în interior și exterior, ori prin simplul fapt al imposibilității controlului total al organizației asupra mesajelor care creează vizibilitate în spațiul public, apar crizele de imagine. Ele sunt definite drept acel stadiu de deteriorare a gradului de notorietate, a reputației și încrederii publice, care pune în pericol funcționarea sau existența unei organizații. În această situație, câteva dintre mijloacele de contracarare sunt: stabilirea unei comunicări eficiente atât în interior, cât și în exterior; minimizarea daunelor produse în interiorul și în mediul extern al organizației; reducerea mediatizării negative în presă; transformarea crizelor în oportunități; evitarea confruntării deschise cu mass – media, etc.
Provocarea cu care se confruntă statele membre este de a se asigura că acțiunile întreprinse la Bruxelles sunt acceptate în țară. Motivul este acela că actorii interni, din sectorul privat (mediul de afaceri, grupuri de presiune) și din cel public (regiuni, autorități locale) au o prezență independentă la Bruxelles, putând stabili un contact direct atât cu instituțiile europene, cât și cu omologii lor din statele membre. Deși continuă să facă lobby pe lângă guvernele naționale, ele sunt, de asemenea, gata să exploateze oportunitățile pe care Bruxelles-ul le oferă pentru a contesta politicile interne cărora li se opun.
În spațiul administrativ european au fost identificate trei sisteme care au stat la baza tradițiilor administrative: anglo – saxon, continental european (germanic, francez) și scandinav. În România s-a impus tradiția franceză, definită prin: uniformitate (teritoriul este împărțit în colectivități locale dotate cu competențe identice), echilibru (între descentralizarea colectivităților locale și deconcentrarea serviciilor statului) și tutela statului asupra colectivităților locale (prin intermediul prefectului).
Delegarea puterii la nivelul autorităților locale este definită și stabilită prin Constituția României și prin Legea administrației publice locale nr. 215/2001. Cu toate acestea, potrivit lui Sigrist, poate apărea o tensiune între distribuirea puterii către nivelele subordonate și garantarea performanței și a unei coerențe globale a politicilor. Potrivit unor autori, un aspect important îl reprezintă negocierea, din cadrul procesului de descentralizare, între nivelul central și cel local, în condițiile în care autoritățile locale sunt răspunzătoare atât în fața organelor centrale ale statului, cât și în fața alegătorilor locali. Acest lucru presupune realizarea unor planuri la nivel național și local: pe de o parte, este necesară stabilirea unor scopuri și obiective clare (standarde naționale, ținte de politici) pentru diversele competențe delegate, care trebuie îndeplinite de autoritățile locale, și revizuirea permanentă a planului național; pe de altă parte, conceperea – de către autoritățile locale – a propriului plan de obiective și a propriilor ținte locale de performanță – și care să fie aprobate de centru și să presupună un dialog susținut cu Guvernul central, strategia locală urmând a conține și sisteme de măsurare a performanței.
Guvernanța pe mai multe niveluri este considerată a descrie relația dintre, pe de o parte, autoritățile locale și regionale și, pe de altă parte, instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii, pe care le-am analizat în sub-capitolul II.2. al prezentei lucrări. Diferitele niveluri administrative implicate în acest tip de guvernanță, la nivelul României, sunt: Primăria, Consiliul Local (la nivel local); Agenția de dezvoltare regională (ADR) (la nivel regional); asociațiile autorităților locale – Asociația Municipiilor din România (AMR), Asociația Orașelor din România (AOR), Asociația Comunelor din România (ACoR), Federația Autorităților Locale din România și Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR) (la nivel național); reprezentarea în Comitetul Regiunilor (la nivel european). Din această enumerare rezultă că structura administrației publice locale este alcătuită din: consiliile locale, primarul și viceprimarul, consiliul județean, instituția prefectului. Consiliile locale sunt autorități deliberative ale administrației publice prin care se realizează autonomia locală, având rolul de a rezolva treburile publice din comune și orașe, în condițiile prevăzute de lege. Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local; el emite ordine care pot avea caracter normativ sau individual.
Consiliile județene, consiliile locale și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Alegerile se desfășoară pe circumscripții electorale: pentru consiliile locale, circumscripția electorală o constituie comuna, orașul, municipiul; pentru consiliile județene, circumscripția electorală este județul; pentru primari, circumscripția electorală este aceeași ca și pentru consiliile locale; primarii și președinții consiliilor județene se aleg prin scrutin uninominal.
Dintre autoritățile administrației publice locale, Consiliul județean (care va face și obiectul unei cercetări sociologice, în sub-capitolul următor), are atribuții în ceea ce privește: activitatea proprie și raporturile cu alte autorități administrative; dezvoltarea economico-socială a județului; gestionarea patrimoniului județului; gestionarea serviciilor publice din subordine; cooperarea interinstituțională; alte atribuții prevăzute de lege. Dintre acestea, vom menționa acele atribuții care sunt relevante și pentru rolul pe care consiile județene îl pot juca în cadrul guvernanței multinivel a UE: organizarea și conducerea instituțiilor publice de interes județean, societățile comerciale și regiile autonome de interes județean și aprobă regulamentul de funcționare a acestora; urmărirea și controlarea activității lor și analizarea, trimestrială, a rapoartelor acestora; coordonarea activității consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean; pe baza propunerilor primite de la consiile locale, adoptă programe de dezvoltare economico – socială și de mediu a județului și urmărește realizarea acestora; adoptă, la propunerea președintelui consiliului județean, bugetul județului; asigură cadrul necesar pentru prestarea serviciilor publice de interes județean privind educația, sănătatea, cultura, tineretul, sportul, ordinea publică, protecția mediului, a monumentelor istorice, întreținerea drumurilor, evidența persoanelor, protecția copilului, a persoanelor vârstnice, a celor cu handicap, a familiei, a celor aflați în nevoie socială, alte servicii publice stabilite prin lege; acordă consultanță unităților administrativ – teritoriale din județ, la cererea acestora; hotărăște cooperarea cu persoane juridice române sau străine, în vederea realizării în comun a unor acțiuni, lucrări sau servicii de interes județean; hotărăște cooperarea cu alte unități administrativ – teritoriale din țară sau din alte state, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale, în vederea realizării unor interese comune; hotărăște înfrățirea județului cu unități administrativ – teritoriale din alte state.
Consiliul județean adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți, în afara cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile consiliului județean pot avea caracter normativ sau individual, și se semnează de către președintele său.
Consiliile județene au posibilitatea de a deveni membri, pe baza liberului consimțământ, ai Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR), o organizație neguvernamentală, fără scop lucrativ, care reunește consiliile județene din România. Consiliile județene membre ale UNCJR sunt reprezentate, în cadrul Uniunii, de președinții în exercițiu sau de către înlocuitorii desemnați ai acestora. Scopul UNCJR este: creșterea autonomiei locale reale, accelerarea procesului de descentralizare, dezvoltarea dialogului social și a parteneriatului cu autoritățile administrației publice centrale și cu celelalte structuri asociative ale organelor administrației publice locale existente în România; creșterea gradului de implicare și participare a autorităților administrației publice locale în procesul decizional și reprezentarea acestora la nivel național; îmbunătățirea calității serviciilor publice oferite cetățenilor prin creșterea transparenței și celerității în prestarea acestora; dezvoltarea economico – socială armonioasă, durabilă și sustenabilă a unităților administrativ teritoriale în domeniile de competență. În vederea realizării scopului enunțat, UNCJR și-a stabilit mai multe obiective, printre care: asigurarea unui dialog coerent și eficient cu autoritățile administrației publice centrale, cu celelalte structuri asociative ale organelor administrației publice locale existente în România, ONG-uri, instituții publice etc.; creșterea capacității implementării principiilor și obiectivelor autonomiei locale reale și democrației locale, prin valorificarea studiilor și cercetărilor în domeniu, precum și a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europei; participarea activă la îmbunătățirea cadrului legislativ prin elaborarea și transmiterea către autoritățile publice cu drept de ințiativă legislativă a unor proiecte de acte normative noi, cu incidență în domeniul administrației publice sau formularea de propuneri de modificare / completare a legislației existente; formarea unui corp de specialiști care să identifice problemele, cu caracter general sau specific, ce apar la nivelul autorităților administrației publice locale, și să propună soluții pentru rezolvarea acestora; colaborarea cu autoritățile de management al fondurilor europene din ministere, pentru a accelera procesul de accesare a fondurilor comunitare de către colectivitățile locale; identificarea, elaborarea si implementarea de proiecte în vederea absorbției fondurilor europene; reducerea disparităților economico – sociale între județe și regiuni prin elaborarea de strategii, programe și proiecte pentru investiții de dezvoltare locală, pe domeniile de competență; dezvoltarea și administrarea unei baze de date în domeniul administrației publice.
Pentru realizarea acestor obiective, UNCJR menționează stabilirea unei legături permanente cu Guvernul și Parlamentul României, în vederea facilitării procesului de inițiativă legislativă venit din partea autorităților locale sau a asociațiilor cu care acestea sunt partenere. Comitetul Regiunilor este unul dintre partenerii UNCJR, organism în care UNCJR are șase reprezentanți (nici unul dintre acești membri nu face parte din consiliile județene din regiunea de dezvoltare Nord – Vest).
Consiliile județene și cele locale, pe baza unui acord liber între acestea, se constituie în regiuni de dezvoltare (România are opt regiuni de dezvoltare, care cuprind mai multe județe); regiunile de dezvoltare nu sunt, însă, unități administrativ – teritoriale și nu au personalitate juridică. Scopul acestor regiuni este asigurarea unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață. Principalele domenii vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului IMM-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educație, învățământ, cultură. Potrivit calendarului stabilit de Guvern (și care prevedea finalizarea procesului în ceea ce privește regiunile, încă din anul 2013), regiunile se vor înființa ca unități administrativ – teritoriale după adoptarea noii Constituții și trecerea pachetului legislativ privind regionalizarea și descentralizarea (care vizează și modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice regionale), prin Parlament, urmând ca, în perioada ulterioară acestui moment, să se organizeze alegeri pentru autoritățile publice regionale.
În ceea ce privește Agențiile de dezvoltare regională, acestea reprezintă organisme non-guvernamentale, non-profit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care acționează în domeniul specific al dezvoltării regionale. Ele se organizează și funcționează în condițiile Legii nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională și ale statutului de organizare și functionare, aprobat de Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR). Atribuțiile principale ale Agenției pentru dezvoltare regională sunt, printre altele: elaborarea și propunerea, către CDR, spre aprobare, a strategiei, planului și programelor de dezvoltare regională, precum și a planurilor de gestionare a fondurilor; asigurarea realizării programelor de dezvoltare regională și a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de CDR, și răspunde față de acesta pentru realizarea lor; transmiterea, spre aprobare, Consiliului pentru Dezvoltare Regională, proiectelor selectate în cadrul programelor de dezvoltare regională; asigură și răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituțiile naționale, de implementarea, monitorizarea tehnică și financiară, și controlul execuției proiectelor finanțate de Uniunea Europeană în cadrul programelor de dezvoltare regională și / sau, după caz, a proiectelor din cadrul programelor naționale, care se implementează la nivel regional prin Agenția pentru Dezvoltare Regională; organizează și dezvoltă, cu sprijinul și sub coordonarea Consiliului pentru Dezvoltare Regională, parteneriatele regionale și promovează, la nivel regional, cunoașterea politicilor și practicilor Uniunii Europene, precum și a principiilor care stau la baza politicilor de dezvoltare regională; identifică și promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional și local, precum și proiecte de cooperare intraregională; dezvoltă colaborări cu organisme și instituții similare din Uniunea Europeana și participă la implementarea proiectelor internaționale de interes regional și local; sau asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea și centralizarea datelor la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării programelor de dezvoltare regională.
Relația dintre administrația publică centrală și autoritățile locale ale administrației publice cu competență generală – consilii locale și primari – sunt relații de autoritate ierarhice, generate de competența generală pe care o are Guvernul de a conduce întreaga administrație publică la nivel național. Astfel, Prefectul – ca reprezentant al Guvernului în teritoriu – are un drept de control al legalității, pe când Guvernul are dreptul de a emite acte juridice obligatorii pentru autoritățile locale. Autoritățile administrației publice locale, cu competență generală (consiliile locale), nu sunt subordonate ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale; astfel, cu acestea, ele sunt în relații de cooperare, formalizate prin diverse acte normative (excepție fac acele situații în care ministerele și alte organe ale administrației publice locale sunt delegate să controleze o anumită activitate). În ceea ce privește relațiile dintre consiliul local și primar, acestea sunt relații de cooperare și de control prin delegare, având în vedere că atât consiliul local are competențe de control asupra primarului, cât și viceversa. Referitor la relațiile dintre Guvern – ca autoritate publică de vârf a puterii executive și răspunzător pentru conducerea generală a administrației publice – și Parlament (Camera Deputaților și Senat) – care exercită puterea legislativă, există relații de cooperare și de control determinat de delegarea expresă prin Constituție, care atribuie Parlamentului competența de a realiza controlul parlamentar (art. 110) și de a retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, ceea ce poate conduce la demiterea Guvernului. Relația dintre consiliile locale și primari și autoritățile publice, care exercită puterea legislativă, sunt similare cu ale celorlalte autorități ale administrației publice. Relațiile autorităților administrației publice cu organizațiile nonguvernamentale sunt relații de cooperare (în principal, formalizate), sau relații de reprezentare (organizațiile nonguvernamentale având reprezentanți pe lângă autoritățile administrației publice). Relațiile autorităților administrației publice cu cetățenii pot fi relații de cooperare (ar trebui să ocupe rolul cel mai important, deoarece ele sunt o expresie a accesului participativ al cetățenilor la realizarea treburilor publice), relații de utilizare a serviciilor publice sau relații de autoritate (de subordonare a cetățenilor față de organele administrației publice).
În ceea ce privește principiile pe baza cărora administrația publică locală se organizează și funcționează, acestea sunt: principiul autonomiei locale, principiul descentralizării, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul legalității, principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Dintre aceste principii, cel al autonomiei locale definește dreptul autorităților administrației publice locale de a hotărî, cu respectarea legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor organe. Carta europeană a autonomiei locale definește autonomia locală ca fiind dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor politice. Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale constă în aceea că aceste autorități se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile Legii nr. 67/2004 privind alegerea autorităților administrației publice locale.
În analiza administrației publice locale e necesar a se cântări și raporturile care există între aceasta și societatea globală, prin urmărirea determinărilor și a influențelor societății globale asupra sistemului administrației publice. Între societatea globală – cu structurile și stratificările ei – și sistemul administrației publice există legături definite, de către sociologi, prin conceptele de socialitatea și sociabilitatea administrației. Compatibilitatea dintre sistemul administrației publice și societate este asigurată și de modul în care aceasta reușește să-și autoregleze structurile și acțiunile în raport cu nevoile societății; pe când incompatibilitatea dintre acestea derivă din neadaptarea administrației la cerințele mediului social.
În consecință, dacă analizăm etapele specifice politicilor publice la nivelul autorității publice locale, putem afirma că autorităților publice locale trebuie să aibă în vedere îmbunătățirea continuă a procesului de politici publice. Acest demers cuprinde mai mulți pași: evaluarea contextului specific al politicilor publice locale (identificarea corectă a mediului și a aspectelor specifice politicilor publice în care se desfășoară activitatea organizației; identificarea clară a politicilor și obiectivelor strategice ale autorității publice locale, care sunt propuse pentru îmbunătățire); identificarea specificului proceselor de politici publice în autoritatea publică locală respectivă (sistemele existente pentru managementul informațiilor sunt utilizate pentru monitorizarea rezultatelor îmbunătățite; principiile fundamentale de organizare a diferitelor sisteme de elaborare a politicilor publice și metodele de îmbunătățire a proceselor sunt aplicate în funcție de situația specifică a proceselor interne; aspectele ce caracterizează eficiența proceselor sunt identificate pentru cazuri specifice, etc.); analiza hărții fluxului de valoare pentru situația curentă și viitoare (hărțile fluxurilor de valoare sunt analizate și actualizate pentru fiecare domeniu de politici publice, pentru starea curentă și pentru starea viitoare dorită, etc.); aplicarea metodelor de îmbunătățire a proceselor specifice celor de adoptare și implementare a politicilor publice; orientarea către nevoile beneficiarilor (necesitățile beneficiarilor sunt analizate cu rigurozitate; etc.).
Privind aplicarea Strategiei Europa 2020 de către autoritățile locale și regionale, Comitetul Regiunilor își asumă rolul de a transmite punctele de vedere ale autorităților locale și regionale asupra legislației europene, prin prezentarea de opinii la propunerile Comisiei și prin declarații politice înaintea fiecărei acțiuni din cadrul ciclului de politici al Strategiei. Platforma de Monitorizare a Strategiei Europa 2020 reprezintă mijlocul prin care Comitetul colectează informații pe baza sondajelor, studiilor și întâlnirilor autorităților publice, și vizează contribuția acestora la proiectarea și implementarea Strategiei la nivel local și regional. În document se precizează că guvernanța multinivel le permite tuturor actorilor relevanți să coopereze și să facă față provocărilor, dar recunoaște faptul că o astfel de cultură a cooperării necesită timp și perseverență. În contextul Strategiei Europa 2020, punerea în practică a unui sistem inteligent de coordonare a guvernanței multinivel va furniza, tuturor actorilor implicați în Programul Național de Reformă, instrumentele și mecanismele necesare pentru a-și pune în comun bugetele și expertiza și pentru a face schimb de bune practici. Prin urmare, Comitetul Regiunilor consideră că orașele și regiunile trebuie să fie implicate, structural, în întregul ciclu de politici (conceperea, implementarea, monitorizarea și evaluarea) legat de raportarea făcută la Bruxelles asupra Programului Național de Reformă. Comitetul a propus, de asemenea, adoptarea în toate statele membre a unor Pacte Teritoriale privind Strategia Europa 2020. Acestea sunt definite drept un acord între diferitele nivele de guvernare (local, regional, național) și au ca scop coordonarea și sincronizarea agendelor de politici, pentru a-și putea concentra acțiunile și resursele financiare asupra obiectivelor și țintelor Strategiei Europa 2020. Pașii pe care Comitetul Regiunilor îi sugerează pentru realizarea unei astfel de abordări sunt: conceperea unei viziunii proprii 2020, pe baza unei analize SWOT asupra propriei regiuni sau a propriului oraș, dar și asupra imediatei vecinătăți, și inspirată dintr-un proces decizional integrat, care reunește diferitele politici sectoriale; participarea activă la conceperea, implementarea, monitorizarea și evaluarea proceselor privind Programului Național de Reformă; transpunerea Programului Național de Reformă în obiective locale și regionale specifice; elaborarea unui buget 2020; accesarea fondurilor structurale corespunzătoare exercițiului financiar 2014 – 2020; investirea în resursele umane potrivite pentru implementarea viziunii 2020; dezvoltarea structurilor de coordonare a guvernanței multinivel, care să implice toți actorii publici și privați relevanți; semnarea Pactelor Teritoriale între diferitele nivele de guvernare; schimb de bune practici cu alte orașe și regiuni.
În ceea ce privește cetățenii, realizarea reformei administrative urmărește direcții precum: managementul relațiilor cu aceștia, managementul calității în arcul puterii publice, managementul serviciilor, managementul reclamațiilor, managementul fidelizării clienților. În procesul de reformă al administrației publice, relațiile cu clienții sunt considerate capitalul cel mai important al acesteia. Astfel, pe lângă îmbunătățirea serviciilor publice – printr-un management organizațional și al calității performante, pe lângă sporirea gradului de integritate, transparență și răspundere în cadrul funcției publice, reforma administrației publice presupune și promovarea dialogului social și atragerea, în procesul decizional, a cetățenilor. Consultarea și atragerea cetățenilor în procesul decizional reprezintă fundamentul pentru creșterea încrederii în administrația publică, pentru consolidarea atribuțiilor acesteia și pentru îmbunătățirea serviciilor publice livrate. Autorii consideră că cetățenii doresc să fie implicați în procesul decizional la nivel local pentru a se identifica cu acea comunitate căreia îi aparțin, dezvoltându-și astfel sentimentul de apartenență, dar și simțul civic. În acest sens, procesul de reformă presupune măsuri care să conducă la asumarea răspunderii de către funcționarii publici; îmbunătățirea satisfacției beneficiarilor serviciilor publice; măsuri care să permită cetățenilor să beneficieze de acces liber la informații cu privire la deciziile și acțiunile serviciului public; creșterea nivelului de cooperare și promovarea parteneriatelor public – privat; măsuri pentru inițierea și asigurarea participării și consultării cetățenilor; măsuri inovatoare de implicare a cetățenilor în actul decizional administrativ; participarea sporită a cetățenilor la procesul de luare a deciziilor; modalități de implicare a sindicatelor reprezentative, dar și a structurilor asociative, care să asigure procesul de transparență decizională a actului administrativ. O administrație publică eficientă implică încredere publică.
În relația cetățeni – autorități publice sau, altfel spus, guvernați – guvernanți, fie că vorbim de nivelul guvernării naționale sau de cel al guvernanței europene, subiect pe care l-am abordat, din punct de vedere teoretic, pe parcursul acestei lucrări, câteva aspecte importante sunt cele ale interesului cetățenilor față de politică și față de afacerile curente, încrederea lor în instituții și, nu în ultimul rând, modul în care este percepută responsivitatea instituțiilor față de ei.
Astfel, interesul față de politică este, la nivel european, unul moderat (43%), dublat fiind și de o neîncredere în autoritățile publice locale și regionale (48%), în parlamentele naționale (65%), în guvernele proprii (68%), în partidele politice (78%). În ceea ce privește nivelul încrederii românilor în aceste instituții și organizații, 39% au încredere în autoritățile publice locale și regionale, 24% – au încredere în Guvern, 16% – în Parlament și 9% – în partidele politice, fapt care ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru clasa politică românească. Pe de altă parte, în ceea ce privește nivelul încrederii în instituțiile europene, semnalele sunt la fel de îngrijorătoare, deoarece 48% dintre europeni nu au încredere nici în Parlamentul European și nici în Comisia Europeană (46%). Aici observăm o diferență față de situația din România, unde 55% dintre cetățeni au încredere în Parlamentul European și 51% au încredere în Comisia Europeană.
În ceea ce privește gradul în care cetățenii consideră că opinia lor este luată în seamă de către guvernanți, Eurobarometrul standard al Comisiei Europene din toamna 2013, arată că majoritatea europenilor (66%) consideră că vocea lor nu contează în Uniunea Europeană, pe când – în țara lor – consideră că ea contează (52%). Proporția dintre cele două niveluri ale încrederii (european și național) pe care cetățenii o au cu privire la faptul că opiniile lor contează în sistemul politic se păstrează și în cazul respondenților români, care – în procent de 74% – consideră că vocea lor nu contează în Uniunea Europeană, pe când, în procent mai scăzut, dar tot negativ, consideră că vocea lor nu contează nici în România (65%). Astfel, atât opinia publică europeană, cât și cea națională, percepe un deficit democratic între cetățeni și deciziile luate de liderii politici: 51% dintre europeni sunt total de acord cu existența acestui deficit și 38% tind să fie de acord, trend-ul păstrându-se și în cazul respondenților români, chiar dacă cu aproximativ 20 de procente sub media europeană (39% sunt total de acord și 33% tind să fie de acord).
Și nu în ultimul rând, un aspect care ar trebui avut în vedere pentru strategiile viitoare – de comunicare și de aprofundare a integrării – ale guvernelor naționale și ale Uniunii Europene, este faptul că cetățenii europeni se simt atașați, în primul rând de țara lor, 86% – de orașul / satul lor și doar în al treilea rând de Uniunea Europeană (46% dintre europeni și 48% dintre români). De asemenea, ei își definesc identitatea, în primul rând, ca fiind națională și europeană, în același timp (47%); apoi se definesc prin prisma identității lor naționale (42%); apoi, a celei europene și naționale (5%) și, pe ultimul loc, a celei europene (2%). Aceste rezultate arată o preponderență a identității naționale, cea europeană fiind puternic legată de cea națională, în condițiile în care, însă, 55% dintre cetățenii europeni (și 57% dintre cetățenii români) nu știu care le sunt drepturile ca cetățeni europeni, deși 59% dintre ei (și 63% dintre cei români) ar dori să știe mai multe despre acestea.
Prin intermediul Eurobarometrului special 307 – “The role and impact of local and regional authorities within the European Union” – cetățenilor europeni li s-a solicitat să precizeze care dintre autoritățile publice au cel mai mare impact asupra condițiilor de trai ale cetățenilor. Ordinea menționată de către aceștia a fost: autoritățile publice de la nivel național (43%), cele de la nivel local și regional (38%) și cele de la nivel european (9%). Pe de altă parte, cetățenii europeni consideră că autoritățile publice locale și regionale nu sunt suficient de luate în considerare, în procesul de formulare a politicilor de la nivel european, aceste autorități situându-se pe ultimul loc și atunci când cetățenilor europeni li s-a solicitat să ierarhizeze categoriile de actori care le apără, cel mai bine, interesele la nivel european (reprezentanții politici naționali – 29%; reprezentanții în Parlamentul European ai țării lor – 26%; reprezentanții politici locali sau regionali – 21%). Referitor la actorii care le explică, cel mai bine, cetățenilor modul în care politicile europene le influențează viața, reprezentanții politici locali sau regionali s-au situat pe locul doi (26%), după reprezentanții politici naționali – 29%, și înaintea reprezentanților în Parlamentul European ai țării lor – 21%. Un alt răspuns care ar trebui să atragă atenția decidenților este acela că cetățenii europeni nu cunosc rolul Comitetului Regiunilor (52%), decât într-o oarecare măsură, ar dori să obțină mai multe informații despre acesta (35% dintre europeni și 67% dintre români), dar și despre reprezentanții țării lor în Comitetul Regiunilor (36% dintre europeni și 66% dintre români).
III.2.1.1.1. Studiu de caz: Poziționarea consilierilor județeni, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene, și rolul lor în influențarea procesului decizional european
Opțiunea pentru analizarea opiniei consilierilor județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, așa cum am meționat și în primul capitol al lucrării, are la bază două argumente: poziția strategică pe care această regiune o are în context național și regional, fiind situată la intersecția axelor Nord – Sud și Est – Vest și fiind o poartă de intrare dinspre Uniunea Europeană, dar și din afara Uniunii; precum și, în condițiile pregătirii cadrului instituțional care să răspundă criteriilor de integrare în structurile UE, regiunea de Nord – Vest (alături de celelalte șapte regiuni de dezvoltare) va prelua, de la nivelul administrației publice centrale, noi atribuții și resurse financiare, fapt pentru care va juca un rol major în absorbția fondurilor europene. Dobândirea personalității juridice, de către regiunile de dezvoltare actuale, și transformarea lor în unități administrativ – teritoriale ar determina, astfel, pe viitor, aducerea, pe agenda politică, publică și media a temei regionale, precum și o redefinire a obiectivelor și acțiunilor actorilor de la diferite niveluri și din diferite sectoare cu privire la procesul de influențare a procesului decizional atât la nivel național și european, cât și regional.
Potrivit „Planului de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020”, analiza SWOT a regiunii surprinde aspecte care pot furniza direcții importante de acțiune (la nivel local, național sau european), în perspectiva 2014 – 2020, dar și dincolo de ea (2020 – 2027), nu doar pentru actorii politici avuți în vedere în studiile noastre de caz (consilii județene, parlamentari din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest), ci și pentru societatea civilă, mediul de afaceri sau cetățenii din această regiune.
Astfel, pentru perioada 2014 – 2020, printre punctele tari ale regiunii de dezvoltare Nord – Vest amintim: bogăția și diversitatea resurselor naturale; potențialul turistic deosebit; existența unor sectoare de specializare, cu potențial competitiv ridicat (industria alimentară, textilă și a articolelor de îmbrăcăminte, lemn și mobilă, industria autovehiculelor de transport rutier, TIC, industrii creative, materiale de constructii); existența unei infrastructuri de sprijinire a afacerilor relativ bine dezvoltate (parcuri industriale), cu rol de atragere a investițiilor străine directe. Din perspectiva punctelor slabe, regiunea se confruntă cu: disparități majore de dezvoltare dintre mediul urban și cel rural, precum și dintre marile centre urbane și cele mici și mijlocii, însoțite de o tendință de dezurbanizare; relativa izolare a regiunii față de coridoarele pan-europene de transport și rețeaua TEN-T centrală, lipsa unor autostrăzi, drumuri expres și căi ferate rapide, care să asigure legătura cu polii urbani din alte regiuni și țări, precum și conectarea la rețeaua TEN-T; gradul redus de modernizare al rețelei de drumuri, mai ales a celor județene și locale / comunale, și de căi ferate, precum și lipsa unor terminale intermodale pentru transportul de mărfuri; economia regională este slab dezvoltată și puțin competitivă, în context european și național; practicarea unei agriculturi de subzistență, pe parcele mici, cu mijloace tehnice rudimentare; accesul dificil la servicii de educație și sănătate de calitate în mediul rural, rata ridicată de abandon școlar în unele zone ale regiunii; o infrastructură tehnico – edilitară deficitară, mai ales în mediul rural și în orașele mici; migrația masivă a forței de muncă, în special a celei calificate, în străinătate; concurență în atragerea de investitori, turiști și locuitori din partea altor poli urbani din țară și străinătate; scăderea demografică și îmbătrânirea accentuată a populației, mai ales în mediul rural și în orașele mici; amplificarea fenomenelor de sărăcie și excluziune socială; o rată de ocupare scăzută, față de media națională; valorificarea insuficientă a resurselor turistice; sau degradarea mediului natural. Printre oportunitățile regiunii, se regăsesc: accentuarea procesului de integrare europeană a spațiului ex-sovietic (cu precădere a Moldovei); aderarea României la Spațiul Schengen; disponibilitatea finanțărilor nerambursabile din fonduri europene; modernizarea infrastructurii de transport de la nivel național și creșterea accesibilității la polii urbani și economici din Europa și din afara continentului și la piața unică europeană; creșterea cererii mondiale pentru produse agroalimentare, cu precădere pentru cele ecologice și tradiționale; creșterea interesului populației active și al autorităților pentru educație și învățarea de-a lungul vieții; existența, la nivelul U.E., a unui cadru legislativ și a susținerii politice și financiare favorabil pentru sectoare emergente precum energia regenerabilă, industriile culturale și creative, bio și nano-tehnologii, etc.; finalizarea procesului de descentralizare și regionalizare; dezvoltarea sectorului TIC și creșterea numărului de utilizatori (populație și întreprinderi) ai Internetului; sau creșterea puterii de cumpărare a populației. Din punct de vedere al amenințărilor, menționăm: creșterea concurenței din partea produselor din import sau din alte regiuni ale țării; creșterea prețurilor la factorii de producție și scăderea competitivității României ca destinație de investiții, precum și a produselor românești pe piețele externe; un cadru legislativ și instituțional complex, instabil, inflexibil, necorelat (mediu, agricultură, urbanism și amenajarea teritoriului, economie și fiscalitate, energie, etc.); vizibilitatea redusă a României pe plan internațional; menținerea subfinanțării proiectelor de investiții și a unor sectoare de servicii publice de la bugetul de stat (cultură, sănătate, educație, etc.); sprijin insuficient pentru dezvoltarea sectorului IMM; menținerea unui nivel ridicat de percepție a corupției și birocrației, la nivelul administrației publice centrale și locale; proces de descentralizare și regionalizare amânat; sau menținerea dificultăților de accesare a finanțărilor nerambursabile din fonduri europene din actuala perioadă de programare.
Referitor la evoluția procesului de descentralizare și regionalizare, în anul 2013, Parlamentul și Guvernul au demarat demersuri pentru procesul de regionalizare, inclusiv prin modificarea Constituției, scenariul cel mai vehiculat fiind cel al dobândirii personalității juridice a regiunilor de dezvoltare actuale (nivelul NUTS 2), acestea urmând să devină unități administrativ – teritoriale. În cazul în care acest demers va fi finalizat, regiunile vor prelua o serie de atribuții și resurse financiare de la nivelul administrației publice centrale, urmând ca în următoarea perioadă de programare să joace un rol major și în absorbția fondurilor europene. Astfel, aceste modificări vor viza asigurarea unei capacități financiare proprii a administrației regionale, o capacitate de management în domeniul politicilor și programelor, dar și o capacitate de pregătire a proiectelor, precum și o capacitate de implementare a programelor. De asemenea, dacă aceste demersuri se vor finaliza, Agențiile de dezvoltare regionale vor avea rolul unor agenții de dezvoltare și nu doar cel de agenții de implementare. În acest moment, însă, „Planului de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020” menționează, la nivelul Regiunii Nord – Vest: lipsa unei viziuni comune asupra dezvoltării regionale, o capacitate redusă de accesare a fondurilor, dar și o colaborare insuficient dezvoltată între administrația publică și societatea civilă – constatată prin absența unor parteneriate mature, care să susțină și să dezvolte interesele comunității. De asemenea, unele administrații publice regionale nu au elaborat strategii de dezvoltare locală pentru orizontul 2020. În aceast context, dezvoltarea capacității administrative regionale din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, face necesar faptul ca, în perioada 2014 – 2020, unitățile administrației publice locale să își îmbunătățească sistemul decizional, să dezvolte calitatea politicilor publice și a strategiilor elaborate la nivel local și să îmbunătățească capacitatea instituțională a autorităților publice (structuri și procese, resurse umane și furnizarea de servicii).
Cât privește obiectivele și prioritățile regiunii de dezvoltare Nord – Vest pentru perioada 2014 – 2020, stabilite în corelație cu atingerea țintelor stabilite pentru orizontul 2020 (prin Strategia Europa 2020), obiectivul general este acela de creștere a economiei regionale, prin dezvoltare multidimensionala și integrată, pentru diminuarea disparităților intra – si inter – regionale, precum și creșterea standardului de viață regional. În consecință, prioritățile regiunii vizează: creșterea competitivității economice și stimularea cercetării și inovării; creșterea accesibilității regiunii, a mobilității locuitorilor, mărfurilor și a informațiilor; creșterea calității vieții locuitorilor din regiune; protecția mediului natural și antropic, utilizarea eficientă a resurselor și reducerea emisiilor poluante. Cât privește principiile pe care se bazează procesul de planificare ale regiunii de dezvoltare Nord – Vest, pentru perioada 2014 – 2020, acestea sunt: programarea orientată pe rezultate; parteneriatul – între actori relevanți la nivel regional (autorități publice și alte instituții publice, de la nivel județean sau local; parteneri economici și sociali; reprezentanți ai societății civile); complementaritatea, coerența, coordonarea și conformitatea – prin asigurarea coerenței cu politicile, prioritățile și obiectivele la nivel european și național, sau prin conformitatea cu legislația europeană și națională.
În perspectiva anului 2034 (exercițiul financiar 2027 – 2034), obiectivele strategice de dezvoltare pe termen lung ale regiunii de dezvoltare Nord – Vest sunt: dezvoltarea de avantaje comparative prin investiții în domeniile de specializare inteligentă; racordarea regiunii la fluxurile internaționale de mărfuri, turiști, investiții, informații și valori culturale; creșterea investițiilor în capitalul uman și social al regiunii, în vederea asigurării suportului pentru o dezvoltare durabilă; creșterea eficienței economiei rurale, și conservarea calității mediului și a patrimoniului etnofolcloric al regiunii; transformarea centrelor urbane în spații de influență și de atracție regională și trans-regională; sau promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei.
În acest context, studiul de caz al cercetării noastre, focusat pe consilierii județeni din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest (județele Bihor, Bistrița – Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj), a vizat transmiterea unui chestionar semistructurat (Anexa 3) unui număr de 196 consilieri județeni.
În urma alegerilor locale din 10 iuniei 2012, în județul Bihor, cele 34 de mandate de consilieri județeni au fost atribuite astfel: USL – 18, UDMR – 7, PDL – 7, PP-DD – 2. În județul Bistrița – Năsăud, cele 30 de mandate au fost câștigate de: USL – 15, PDL – 13, PP-DD – 2. În județul Cluj, cele 36 de mandate au acordate: USL – 16, UDMR – 12, PDL – 5, PP-DD – 3. În județul Maramureș, cele 34 de mandate au fost conferite reprezentanților: USL – 20, Uniunea pentru Maramureș PDL UNPR – 9, PP-DD – 3, UDMR – 2. În județul Satu Mare, cele 32 de mandate au fost atribuite: USL – 13, UDMR – 12, PDL – 5, PP-DD – 2. În județul Sălaj, cele 30 de mandate au fost câștigate de: USL – 14, UDMR – 7, PDL – 6, PP-DD – 3.
Dintre aceștia, demersului nostru au răspuns nouă consilieri județeni, reprezentând un procent de 4.59% din numărul total al consilierilor județeni, aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest. Consilierii județeni care au transmis răspunsurile lor, au fost: Andrei Valentin Moldovan – PNL, jud. Bistrița – Năsăud; Vasile Marc – PNL, jud. Bistrița – Năsăud; Vasile Puica – PSD, jud. Bistrița – Năsăud; Viorel Rațiu – PSD, jud. Sălaj; Vasile Dan – PNL, jud. Maramureș; Gheorghe Dacian Foncea – PNL, jud. Bihor; Florin Emil Bogdan – PSD, jud. Bihor; Traian Bogdan – PC, jud. Bihor; Traian Costa – PSD, jud. Bihor.
În ceea ce privește nonrăspunsurile, acestea ar putea fi interpretate prin prisma unei posibile dificultăți privind unii itemi ai temei abordate; a lipsei de informații suficiente cu privire la procesul decizional european; a lipsei de interes cu privire la astfel de solicitări de cercetare, venite din partea cetățenilor; a temerii privind nerespectarea confidențialității cu privire la răspunsurile transmise; a unei dificultăți în contactarea lor directă – unele județe neavând, pe site, adresele de mail ale consilierilor, dar și a refuzului funcționarilor publici din consiliile județene de a comunica aceste adrese, comunicarea făcându-se prin intermediul lor.
Chestionarul aplicat consilierilor județeni a vizat identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între consilierii județeni și diferiții actori de la nivel local, regional, național și european (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, europarlamentari români, etc.), în ceea ce privește exercitarea rolului pe care autoritățile administrației publice locale îl au în procesul decizional european, ca urmare a Tratatului de la Lisabona.
O primă întrebare adresată consilierilor județeni, în ceea ce privește activitatea lor din cadrul Consiliului Județean, a vizat modul în care aceștia evaluează activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, referitor la: propunerea, spre dezbatere și adoptare, de proiecte de hotărâri; participarea la dezbaterile publice privind propunerile de acte normative / propunerile de hotărâri de consiliu; participarea la consultările publice privind strategiile și programele de dezvoltare ale județului; formularea de sugestii și recomandări în cadrul proceselor de consultare organizate de Consiliul Județean; participarea la seminarii pe anumite teme de interes local; și formularea de sugestii și recomandări pe teme europene, cu impact local. În ceea ce privește propunerea, spre dezbatere și adoptare, de proiecte de hotărâri, activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile se manifestă, preponderent, “în foarte mică măsură” (patru consilieri) sau “deloc” (doi consilieri), în timp ce restul consilierilor l-au apreciat ca existent “în mare” (doi consilieri) și “în foarte mare măsură” (un consilier). Referitor la participarea la dezbaterile publice privind propunerile de acte normative / propunerile de hotărâri de consiliu, opiniile consilierilor se împart între cei care consideră că activismul e prezent “în mică măsură” (trei consilieri), “în foarte mică măsură” (trei consilieri) sau “deloc” (doi consilieri), un singur consilier evaluându-l “în foarte mare măsură”. Participarea la consultările publice privind strategiile și programele de dezvoltare ale județului este văzută, de către consilierii județeni, ca realizându-se “în mică măsură” (șase consilieri), iar tendința evaluării negative este susținută și de cei care o evaluează ca fiind “în foarte mică măsură” (un consilier) sau absentă (un consilier), pe când un singur consilier o definește ca manifestându-se “în foarte mare măsură”. Formularea de sugestii și recomandări în cadrul proceselor de consultare organizate de Consiliul Județean cunoaște o evaluare aproape la fel de negativă – acest proces existând “în mică măsură” (cinci consilieri), “în foarte mică măsură” (un consilier) sau “deloc” (doi consilieri); un singur consilier, însă, o apreciază ca fiind “în foarte mare măsură”. Participarea la seminarii pe anumite teme de interes local se realizează, preponderent, “în mică măsură” (trei consilieri), “în foarte mică măsură” (trei consilieri) sau “deloc” (doi consilieri), în timp ce un consilier o evaluează “în mare măsură”. În întrebare a fost introdus și nivelul european prin intermediul formulării de sugestii și recomandări pe teme europene, cu impact local; asemeni răspunsurilor de la chestiunile precedente, activismul este prezent “în mică măsură” (trei consilieri), “în foarte mică măsură” (trei consilieri) sau “deloc” (doi consilieri), doar un singur consilier apreciindul-l “în foarte mare măsură”. Având în vedere tendința generală a răspunsurilor înregistrate, tindem să considerăm necorespunzător realității răspunsul foarte pozitiv, dat de un consilier. Așa cum rezultă din interpretarea datelor, activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, în ceea ce privește activitatea Consiliului Județean, se manifestă, preponderent, în mică și foarte mică măsură, indiferent de tipul acțiunilor – inițierea de proiecte de hotărâri, participarea la dezbaterile privind actele Consiliului, consultările publice privind strategiile și programele de dezvoltare ale județului, seminarii pe teme de interes local, sau formularea de sugestii și recomandări pe teme europene, cu impact local.
Fig. 1. În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, cum apreciați activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, în ceea ce privește …?
Consilierilor județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a cerut părerea cu privirea la oportunitatea legiferării activității de lobby, solicitându-li-se să precizeze cum ar putea activitatea de lobby să contribuie la eficientizarea procesului de influențare a autorităților administrației publice locale de către cetățeni, organizații ale societății civile sau mediul privat. La această întrebare, răspunsurile de susținere au fost preponderente; astfel, unii o consideră foarte utilă / utilă sau chiar decisivă (ocazie cu care este menționat domeniul asistenței sociale – care este considerat cel mai rigid și nereformat sector), sau semnalând că o legiferare a lobby-ului ar clarifica conținutul său; în timp ce alții o resping, asimilând-o traficului de influență.
În condițiile în care am identificat, la întrebările precedente, un activism foarte redus al cetățenilor și al organizațiilor societății cu privire la formularea de sugestii și recomandări pe teme europene, cu impact local, remarcăm susținerea, de către consilierii județeni, a necesității unei strategii de comunicare cu cetățenii, privind propunerile legislative europene cu impact local. Astfel, o astfel de măsură se impune “în foarte mare măsură” (șase consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri).
Fig. 2. Considerați că ar fi necesară o strategie de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local?
Prin intermediul unei întrebări distincte, am încercat să identificăm opiniile consilierilor județeni cu privire faptul dacă strategia de comunicare cu cetățenii, privind propunerile legislative europene cu impact local, ar trebui realizată la nivel județean (consiliu județean), la nivel județean (consiliu județean și consilii locale), în colaborare cu celelalte județe din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, sau în cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR). În ceea ce privește nivelul județean (consiliu județean), se consideră că strategia de comunicare ar trebui realizată “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri), în timp ce un consilier afirmă că “în mică măsură”. O strategie de comunicare pentru nivelul județean (consiliu județean și consilii locale) înregistrează o poziție absolut pozitivă – “în foarte mare măsură” (cinci consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri). Referitor la conceperea unei strategii comune pentru județele din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, opinia este predominant pozitivă – “în foarte mare măsură” (cinci consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri), existând, însă, și o opinie “în mică măsură”. O strategie de comunicare în cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR) este necesară, în mod egal, “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), un singur consilier optând pentru aceasta “în mică măsură”. Din aceste date rezultă că există un consens privind necesitatea unei strategii de comunicare coerente la diferite niveluri – atât județean, cât și la nivelul regiunii de dezvoltare Nord – Vest, și chiar la cel al Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR).
Fig. 3. Considerați că strategia de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local, ar trebui realizată …?
O altă temă abordată a fost cea a măsurilor pe care consilierii județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest le consideră necesare a fi luate, la nivelul Consiliului Județean ai cărui membri sunt, cu privire la afacerile europene, în vederea: eficientizării dezbaterilor publice cu cetățenii, organizațiile societății civile și cu mediul de afaceri, pe teme europene, cu impact local; eficientizării procesului de informare a cetățenilor cu privire la impactul politicilor europene asupra vieții lor; includerii chestiunilor europene, cu impact local, în dezbaterile locale și județene; includerii chestiunilor europene, cu impact local, în dezbaterile locale și județene; eficientizării colaborării cu consiliile locale, în scopul formulării unei poziții județene privind propunerile legislative europene, cu impact local; dezvoltării unei colaborări cu mass – media locală, în scopul diseminării informațiilor cu privire la chestiunile europene, cu impact local. Răspunsurile la toate aceste subiecte au fost reduse ca număr și, în general, nu au atins fondul problemelor.
În ceea ce privește măsurile privind eficientizarea dezbaterilor publice cu cetățenii, organizațiile societății civile și cu mediul de afaceri, pe teme europene, cu impact local, consilierii județeni fie au menționat doar principii generale – o mai bună comunicare, informare, transparență decizională; fie au semnalat probleme interne ale Consiliului Județean – interes scăzut pentru proiecte, lipsă de interes pentru dezbateri, comunicare deficitară cu cetățenii – care, implicit, putem afirma că reprezintă și un barometru al interesului Consiliului Județean respectiv pentru dezbateri pe teme europene; prea puțini identificând unele soluții: periodicitatea dezbaterilor, întâlniri în teritoriu cu grupurile – țintă vizate de subiectele supuse dezbaterii.
Referitor la măsurile privind eficientizarea procesului de informare a cetățenilor cu privire la impactul politicilor europene asupra vieții lor, unele răspunsuri au vizat mai mult principii de țin de procesul decizional județean: transparență, informare cu privire la acțiunile derulate; alți consilieri au menționat probleme specifice modului de funcționare al Consiliului Județean – precum influența executivului județean asupra procesului decizional de la acest nivel, fapt care face ca propunerile consilierilor să nu fie luate în considerare, sau absența / insuficiența personalului specializat în afaceri europene; iar alții au încercat să formuleze unele propuneri – periodicitatea întâlnirilor cu cetățenii, informarea acestora din urmă cu ocazia acestor întâlniri, distribuirea de pliante, realizarea de pagini de Internet cu astfel de informații, comunicate de presă, campanii de informare, crearea unei culturi a implicării cetățeanului în procesul decizional.
Cât privește includerea chestiunilor europene, cu impact local, în dezbaterile locale și județene, cei mai mulți consilieri doar au confirmat faptul că astfel de măsuri sunt necesare, pe când alții au precizat: constituirea de birouri de consultanță, realizarea de analize, educarea executivului Consiliului Județean în acest sens, includerea acestui tip de subiecte pe ordinea de zi a ședințelor Consiliului Județean și în cadrul întânirilor cu decidenții locali.
Subiectul eficientizării colaborării cu consiliile locale, în scopul formulării unei poziții județene privind propunerile legislative europene, cu impact local, nu a fost atins, în esența sa, de către consilieri, ei referindu-se la aspecte care nu vizează subiectul supus analizei, astfel: necesitatea diminuării influenței politice în ceea ce privește selecția proiectelor, participarea primarilor la analize specifice; sau menționând probleme ale administrației publice locale – în condițiile în care unele consilii locale nu au fonduri pentru salarii, subiectul afacerilor europene nu poate face parte dintre preocupările lor, ori existența unor diferende între primari și președintele de Consiliu Județean; ori propunând măsuri precum – participarea consilierilor județeni la ședințele consiliilor locale și invers; sau recunoscând necesitatea unei astfel de colaborări, dar întrebându-se cum poate fi realizat acest lucru.
Dezvoltarea unei colaborări cu mass – media locală, în scopul diseminării informațiilor cu privire la chestiunile europene, cu impact local, a reprezentat o chestiune cu privire la care unii consilieri au recomandat campanii comune de informare, organizarea de conferințe de presă, rezervarea unei pagini în ziar, lunar, în care să se publice pe acest subiect, realizarea unor schimburi de bune practici în acest domeniu; sau a fost considerată puțin probabil a se întâmpla, deoarece nici la dezbaterea privind strategia de dezvoltare a județului înșiși președinții de comisii din Consiliul Județean nu au fost invitați; sau se suține ideea, dar nu se știe cum poate fi înfăptuită.
Consultarea obligatorie a Comitetului Regiunilor, de către instituțiile europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, cu privire la legislația care afectează autoritățile locale și regionale, a fost evaluată, de către consilierii locali, ca fiind importantă “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), un consilier acordându-i o importanță foarte mică.
Fig. 4. Cât de importantă considerați a fi consultarea obligatorie a Comitetului Regiunilor (format din reprezentanții autorităților locale și regionale din UE) de către instituțiile europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, cu privire la legislația care afectează autoritățile locale și regionale?
Un alt obiectiv al cercetării noastre a fost acela al evaluării, de către consilierii județeni, a activității reprezentanților României în Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale României. Opiniile sunt, predominant, negative: “în mică măsură” (patru consilieri), “în foarte mică măsură” (trei consilieri), pe când doi consilieri o apreciază “în mare măsură”.
Fig. 5. Cum evaluați activitatea reprezentanților României în Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale României?
Lobby-ul autorităților locale și al asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene, a fost considerat, de către consilierii județeni, drept util “în foarte mare măsură” (trei consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri), în timp ce restul consilierilor îi văd utilitatea “în mică” (doi consilieri) și “în foarte mică măsură” (un consilier).
O întrebare suplimentară a vizat măsurile pe care consilierii le consideră necesare pentru a crește influența autorităților locale și a asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene. Consilierii nu au răspuns, însă, substanței întrebării, ci au emis doar soluții vagi, precum: o legislație adecvată; reprezentanți competenți; identificarea priorităților reale ale comunității; întâlniri semestriale cu europarlamentarii români; sau participarea la dezbateri în cadrul instituțiilor europene.
Gradul în care Consiliul Județean, al cărui membru este respectivul consilier, a fost implicat în diferite activități, cu privire la legislația europeană cu impact local, a reprezentat un alt obiectiv al cercetării noastre. Astfel, în ceea ce privește implicarea în consultările Comitetului Regiunilor, în diferitele etapele ale procesului legislativ, s-a realizat, preponderent, “în foarte mică măsură” (patru consilieri), “în mică măsură” (trei consilieri) sau “deloc” (un consilier), tot un consilier declarând că “în mare măsură”. Solicitări de rapoarte, informații, documente, etc., din partea Comisiei de Afaceri Europene din cadrul Parlamentului României, pentru dezbaterile din cadrul Comisiei, au fost transmise “în mică măsură” (patru consilieri) și “în foarte mică măsură” (patru consilieri), sau “deloc” (un consilier). De asemenea, solicitări de poziții, din partea parlamentarilor din județul lor, cu privire la teme europene, cu impact local, s-au realizat “în mică măsură” (patru consilieri) și “în foarte mică măsură” (doi consilieri), sau “deloc” (un consilier), evaluarea negativă predominând, așadar, asupra celei pozitive – “în mare măsură” (un consilier) și “în foarte mare măsură” (un consilier). Cât privește solicitările de poziții, din partea europarlamentarilor români, cu privire la teme europene, cu impact local, evaluarea este asemănătoare: “în mică măsură” (cinci consilieri), “deloc” (doi consilieri) sau “în foarte mică măsură” (un consilier); astfel, pe axa pozitivă nu avem decât un singur consilier care afirmă că “în foarte mare măsură”, fapt care ridică un semn de întrebare cu privire la veridicitatea răspunsului său. Răspunsurile arată o implicare scăzută, a Consiliului Județean, în diferitele activități care au vizat legislația europeană cu impact local, fie din partea Comitetului Regiunilor, a Comisiei de Afaceri Europene din cadrul Parlamentului României, a parlamentarilor din județ, sau a europarlamentarilor români.
Fig. 6. În care dintre următoarele activități a fost implicat Consiliul Județean, cu privire la legislația europeană cu impact local?
În ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local, s-a dorit evaluarea colaborării dintre Consiliul Județean și: Parlamentul României, Guvernul României, Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR), reprezentanții României din Comitetul Regiunilor și europarlamentarii români. Colaborarea cu Parlamentul României este, predominant, una negativă, ea realizându-se “în mică măsură” (cinci consilieri), “în foarte mică măsură” (un consilier), sau “deloc” (un consilier), pe când cei care o evaluează sunt reduși numeric – “în foarte mare măsură” (un consilier) și “în mare măsură” (un consilier). Relația cu Guvernul României se încadrează pe o pantă pozitivă: “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (un consilier), în timp ce, pe cea negativă, regăsim doar trei consilieri: “în mică măsură” (un consilier), “în foarte mică măsură” (un consilier), sau “deloc” (un consilier). Colaborarea cu Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR) este, însă, una preponderent negativă: “în mică măsură” (cinci consilieri), “în foarte mică măsură” (un consilier), sau “deloc” (un consilier); de o evaluare pozitivă se bucură din partea a doar doi consilieri – “în foarte mare măsură” (un consilier) și “în mare măsură” (un consilier). Relația cu reprezentanții României din Comitetul Regiunilor este, de asemenea, una predominant negativă: “în mică măsură” (patru consilieri), “în foarte mică măsură” (un consilier), sau “deloc” (un consilier); dar există și un număr de consilieri care spun că aceasta este una pozitivă “în mare măsură” (trei consilieri). Aceeași evoluție, ca în cazul majorității colaborărilor evaluate anterior, cea cu europarlamentarii români este una dominant negativă: “în mică măsură” (trei consilieri), “în foarte mică măsură” (doi consilieri), sau “deloc” (un consilier), pe când o experiență pozitivă – “în mare măsură” – regăsim în cazul a trei consilieri.
Fig. 7. Cum apreciați colaborarea Consiliului Județean cu …, în ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local?
Măsura în care este necesar un mecanism de control al subsidiarității propunerilor legislative europene (impactul acestora la nivel local), la nivelul consiliilor județene, este apreciată “în mare măsură” (patru consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri), în timp ce doi consilieri consideră că este necesar “în mică măsură”.
Fig. 8. Considerați că ar fi necesar un mecanism de control al subsidiarității propunerilor legislative europene (impactul acestora la nivel local), la nivelul consiliilor județene?
O întrebare suplimentară a vizat elementele pe care un astfel de mecanism de control al subsidiarității ar trebui să le conțină. Prin răspunsurile lor, consilierii fie au dovedit o neînțelegere a principiului subsidiarității (deciziile majore cu privire la interesul local să fie luate doar cu acordul părților interesate; orgnizarea de dezbateri; sprijin pentru dezvoltarea rurală), fie nu au răspuns, fie îl consideră un principiu bun – dar fără a intra în amănunte (principiul subsidiarității ar trebui exploatat de consiliul județean, sau că este o chestiune de specialitate care necesită o abordare bine fundamentată).
În scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, consilierilor județeni li s-a solicitat să precizeze dacă ar fi necesară o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și diferite categorii de instituții, organizații sau persoane. Astfel, consilierii județeni cred că o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și consiliile locale din județ ar fi necesară “în foarte mare măsură” (cinci consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri), doar un singur consilier considerând-o necesară “în mică măsură”. Pe de altă parte, o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și celelalte consilii județene din regiunea de dezvoltare Nord – Vest este necesară “în mare măsură” (șase consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri). Îmbunătățirea colaborării cu celelalte consilii județene din cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR) este imperativă “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), pe când un consilier a evaluat-o ca necesară “în foarte mică măsură”. De o evaluare absolut pozitivă a beneficiat necesitatea colaborării cu parlamentarii din județul lor: “în mare măsură” (șase consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri). Colaborarea cu parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest cunoaște o evaluare asemănătoare cu cea privind colaborarea cu parlamentarii din județul lor: “în mare măsură” (șapte consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri). Necesitatea consolidării colaborării vizează și Parlamentul României: “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), în timp ce un consilier consideră că acest lucru este necesar “în mică măsură”. Colaborarea cu reprezentanții României din Comitetul Regiunilor necesită o eficientizare “în foarte mare măsură” (cinci consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri). În același sens se încadrează cu eficientizarea colaborării cu europarlamentarii români: “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (patru consilieri). Din aceste date putem concluziona că eficientizarea colaborării, în scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, vizează relația dintre Consiliul Județean și, în principal: consiliile locale din județ, Parlamentul României, reprezentanții României din Comitetul Regiunilor, celelalte consilii județene din cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR).
Fig. 9. În scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, considerați că ar fi necesară o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și …?
Dintr-un număr de mai multe domenii, consilierii județeni au stabilit în care dintre acestea ar fi important să fie consultați, cu privire la propunerile legislative de la nivel european, cu impact local. Coeziunea economică, socială și teritorială a reprezentat un domeniu pe care l-au considerat important pentru a fi consultați “în mare măsură” (patru consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri), restul consilierilor atribuindu-i doar o importanță “mică” (un consilier) sau “foarte mică” (un consilier). În ceea ce privește rețelele trans-europene, importanța consultării este apreciată “în mare măsură” (patru consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri), în timp ce doi consilieri o consideră importantă “în mică măsură” sau “în foarte mică măsură”. Transportul, telecomunicațiile și energia necesită o consultare “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri), pe când doi consilieri optează pentru varianta “în mică măsură” și “în foarte mică măsură”. Referitor la sănătatea publică, o consultare cu privire la aceasta este necesară “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (patru consilieri). Educația și tineretul este un alt domeniu în care consilierii consideră că este necesară o consultare “în foarte mare măsură” (șase consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri). Cultura reprezintă un domeniu în care consilierii doresc să fie consultați “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), în timp ce un consilier consideră că trebuie să fie consultați “în mică măsură”. În ceea ce privește locurile de muncă, consilierii apreciază ca necesară o consultare cu privire la acest aspect, “în foarte mare măsură” (șase consilieri) și “în mare măsură” (doi consilieri), sau “în mică măsură” (un consilier). Referitor la politica socială, consultarea este importantă “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (trei consilieri), în timp ce un consilier îi acordă o “mică” relevanță. Mediul reprezintă un alt domeniu în care consultarea este, predominant, importantă “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri), iar doi consilieri o includ în categoria “în mică măsură”. O consultare cu privire la formarea profesională este necesară, potrivit unor consilieri, “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri), pe când alții îi acordă doar o importanță “mică” (doi consilieri). Răspunsurile acordate indică faptul că domeniile în care consilierii consideră că ar fi important să fie consultați, cu privire la propunerile legislative de la nivel european, cu impact local, sunt, în principal, educația și tineretul; cultura; locurile de muncă; mediul; sănătatea publică; coeziunea economică, socială și teritorială; transportul, telecomunicațiile și energia; rețelele trans-europene; politica socială; sau formarea profesională.
Fig. 10. În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, în ce domenii considerați că ar fi important să fiți consultați, cu privire la propunerile legislative
de la nivel european, cu impact local?
În vederea unei mai bune abordări, la nivel local, a procesului de integrare europeană și a impactului politicilor publice europene, precum și în vederea influențării procesului decizional european cu privire la prioritățile locale și, în același timp, europene, consilierilor li s-a solicitat să se pronunțe cu privire la acțiunile pe care le consideră a fi cele mai utile / eficiente. Schimburile de experiență și programe de formare pentru aleșii locali și regionali, din statele membre ale UE, sunt importante “în foarte mare măsură” (cinci consilieri) și “în mare măsură” (trei consilieri), un consilier atribuindu-i o utilitate “mică”. Schimburile de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE, cu privire la bune practici privind participarea cetățenilor la procesul decizional european, sunt utile “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (patru consilieri). Schimburile de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE, privind identificarea dimensiunilor europene în deciziile locale sau regionale, cunosc o evaluare predominant pozitivă: “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), un consilier declarând că sunt utile “în mică măsură”. Organizarea de ședințe speciale, la nivel local și județean, consacrate integrării europene și politicilor europene, reprezintă o acțiune căreia consilierii îi acordă o “foarte mare” (cinci consilieri) și “mare” (doi consilieri) utilitate, pe când doi consilieri o includ în categoriile “în mică” și “în foarte mică măsură”. Consolidarea parteneriatelor dintre autoritățile locale și județene și societatea civilă, dar și cea cu mediul privat, cu privire la inițiativele legislative european, sunt demersuri care se bucură de o “foarte mare” (șapte consilieri) susținere, în vreme ce doi consilieri le consideră utile “în mare măsură” și “în mică măsură”. Conceperea, la nivel județean, a unor proceduri de monitorizare a subsidiarității, cu privire la inițiativele legislative europene, reprezintă o posibilă acțiune care are suportul consilierilor județeni “în foarte mare măsură” (patru consilieri) și “în mare măsură” (patru consilieri), un consilier afirmând că este utilă “în mică măsură”. O strategie de comunicare a opiniilor și realizărilor Comitetului Regiunilor, la nivel local și județean, este considerată utilă doar “în mare măsură” (cinci consilieri), doi consilieri optând pentru varianta “în foarte mare măsură”, în timp ce alți doi consilieri nu consideră util această activitate decât “în mică măsură”. Un mecanism de cooperare eficient între Guvern – Parlament – UNCJR, cu privire la inițiativele legislative europene, înregistrează aceeași susținere ca și acțiunea precedentă. Conceperea unei proceduri specifice privind implicarea autorităților locale și județene în procesul decizional european obține un sprijin, printre consilieri, “în mare măsură” (șase consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri), pe când un consilier o consideră utilă “în mică măsură”. Un mecanism de consultare eficient între Comisia de Afaceri Europene (Parlamentul României) și autoritățile locale și regionale, cu privire la propunerile legislative europene care vizează aceste niveluri, este susținut “în mare măsură” (cinci consilieri) și “în foarte mare măsură” (doi consilieri), doi consilieri evaluându-i utilitatea “în mică măsură”. Din aceste răspunsuri reiese un suport general al consilierilor față de diferite acțiuni care ar contribui la o mai bună abordare, la nivel local, a procesului de integrare europeană și a impactului politicilor publice europene, precum și în vederea influențării procesului decizional european cu privire la prioritățile locale și, în același timp, europene, fie că ne referim la schimburi de bune practici cu colegii lor din alte state membre ale UE, la consolidarea de parteneriate cu societatea civilă sau mediul de afaceri, la mecanisme de consultare / cooperare eficiente cu diferite instituții, la conceperea unor proceduri de monitorizare subsidiarității cu privire la inițiativele legislative europene, sau la conceperea unei proceduri specifice privind implicarea autorităților locale și județene în procesul decizional european.
Făcându-se apel la calitatea lor de consilieri județeni, acestora li s-a solicitat să precizeze ce aspecte – care să vizeze interesele de dezvoltare locale și regionale – ar trebui cuprinse în strategia României în Uniunea Europeană. Pe lângă necesitatea parteneriatului în formularea acestei strategii, consilierii județeni au identificat anumite domenii, precum: economie, infrastructură, mediu, sănătate, educație, cultură, transporturi, dezvoltare regională, politici sociale, sau au menționat că toate domeniile.
Prin intermediul unei întrebări deschise, consilierii județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest au trebuit să precizeze care consideră că ar trebui să fie, din punctul lor de vedere, strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE, și care ar putea fi aportul autorităților administrației publice locale la acest proces. Fără a trata esența subiectului, ei au recunoscut doar că este o temă dificilă, care poate fi abordată doar de către specialiștii în domeniu, și s-au limitat la a sugera fie o atitudine românească “agresivă” în UE, fie la recunoașterea importanței momentului Președinției pentru definirea poziției României, în cadrul Uniunii Europene.
Interpretarea datelor obținute prin intermediul chestionarului semistructurat (analizat anterior), și realizată în corelație cu cadrul teoretic al prezentei lucrări, a evidențiat mai multe aspecte, care vor fi prezentate în rândurile următoare.
În ceea ce privește activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, cu privire la activitatea Consiliului Județean, remarcăm o slabă participare, fie că ne referim la teme de interes județean (propunerea, spre dezbatere și adoptare, de proiecte de hotărâri; participarea la dezbaterile publice privind propunerile de acte normative / propunerile de hotărâri de consiliu; participarea la consultările publice privind strategiile și programele de dezvoltare ale județului; formularea de sugestii și recomandări în cadrul proceselor de consultare organizate de Consiliul Județean; participarea la seminarii pe anumite teme de interes local) sau la teme europene, cu impact local (formularea de sugestii și recomandări pe teme europene, cu impact local).
Cu toată această implicare redusă a cetățenilor și a organizațiilor societății civile, consilierii județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest sunt, predominant, în favoarea legiferării activității de lobby în România, dar nu au precizat, concret, cum ar putea lobby-ul contribui la eficientizarea procesului de influențare a autorităților administrației publice locale de către cetățeni, organizații ale societății civile sau mediul privat.
În corelație cu întrebările precedente, care au evidențiat un activism redus al cetățenilor și al organizațiilor societății civile fie că ne referim la teme locale sau teme europene, cum impact local, dar și o susținere, pe de altă parte, din partea consilierilor județeni, cu privire la desfășurarea unei activității de lobby, de către cetățeni, organizații ale societății civile sau mediul privat; de asemenea, consilierii județeni apreciază ca necesară conceperea unei strategii de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local.
Subiectul acestei ultime întrebări l-am dezvoltat printr-o întrebare care a vizat nivelul la care ar trebui realizată această strategie de comunicare – la nivel județean (consiliu județean), la nivel județean (consiliu județean și consilii locale), în colaborare cu celelalte județe din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, sau în cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR). Răspunsurile consilierilor județeni au indicat un sprijin atât pentru nivelul județean, cât și pentru cel regional și național.
În timp ce consilierii județeni consideră că procesul de consultare obligatorie a Comitetului Regiunilor, de către instituțiile europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, cu privire la legislația care afectează autoritățile locale și regionale, este unul important, evaluarea lor cu privire la activitatea reprezentanților României din Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale României, este că aceasta este slabă sau foarte slabă.
Cât privește utilitatea / eficiența lobby-ului autorităților locale și al asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, cu privire la promovarea intereselor locale și, în același timp, europene, tendința dominantă este de susținere, răspunsurile negative sugerând, în opinia noastră, o necunoaștere a semnificației exercitării acestei competențe.
Colaborarea Consiliului Județean cu diferite instituții sau cu reprezentanți ai acestora, cu privire la legislația europeană cu impact local (consultările Comitetului Regiunilor, în diferitele etapele ale procesului legislativ; solicitările de rapoarte, informații, documente, etc., din partea Comisiei de Afaceri Europene din cadrul Parlamentului României, pentru dezbaterile din cadrul Comisiei; solicitările de poziții, din partea parlamentarilor din județul lor, cu privire la teme europene, cu impact local; sau solicitările de poziții, din partea europarlamentarilor români, cu privire la teme europene, cu impact local), acestea înregistrează un nivel scăzut, fapt care poate fi interpretat și în sensul unui parteneriat insuficient dezvoltat, la nivel național, între diferiții actori, cu privire la chestiunile europene, cu impact local.
Această opinie se păstrează și când încercăm o evaluare a colaborării Consiliului Județean cu diferite instituții sau cu reprezentanți ai acestora, în ceea ce privește propunerile legislative europene, cu impact local. Cu excepția relației cu Guvernul României, care cunoaște o apreciere mai pozitivă, relația cu Parlamentul României, Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR), reprezentanții României în Comitetul Regiunilor, europarlamentarii români, acestea au primit, din partea consilierilor județeni, o evaluare negativă.
Referitor la necesitatea unui mecanism de control al subsidiarității, cu privire la propunerile legislative europene (impactul acestora la nivel local), la nivelul consiliilor județene, răspunsurile consilierilor județeni sunt, preponderent, pozitive, deși răspunsurile la întrebarea de control următoare – privind elementele pe care ar trebui să le conțină un astfel de mecanism de control al subsidiarității, dovedește o neînțelegere a principiului subsidiarității și a modului în care acesta se regăsește în practică.
În vederea unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale, cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, consilierii județeni au apreciat că ar fi necesară o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și, în primul rând, consiliile locale din județ, celelalte consilii județene din cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR), Parlamentul României, reprezentanții României din Comitetul Regiunilor; iar, în al doilea rând, cu celelalte consilii județene din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, parlamentarii din județul lor, parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, sau cu europarlamentarii români. În consecință, datorită atitudinii de susținere, din partea consilierilor județeni, a acestei direcții, apreciem că este necesară o redefinire a colaborării cu diferitele instituții sau reprezentanți ai acestora, la toate nivelurile – local, regional, național, european.
Domeniile în care consilierii județeni cred că ar fi important să fie consultați, cu privire la propunerile legislative de la nivel european, cu impact local sunt, în primul rând, educația și tineretul; cultura; locurile de muncă; mediul; sănătatea publică; coeziunea economică, socială și teritorială; transportul, telecomunicațiile și energia; rețelele trans-europene; politica socială; sau formarea profesională.
În vederea unei mai bune abordări, la nivel local, a procesului de integrare europeană și a impactului politicilor publice europene, precum și în vederea influențării procesului decizional european cu privire la prioritățile locale și, în același timp, europene, acțiunile pe care consilierii județeni le apreciază ca fiind cele mai utile sunt: schimburile de experiență și programe de formare pentru aleșii locali și regionali din statele membre ale UE; schimburile de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE privind identificarea dimensiunilor europene în deciziile locale sau regionale; organizarea unor ședințe speciale, la nivel local și județean, consacrate integrării europene și politicilor europene; conceperea, la nivel județean, unor proceduri de monitorizare subsidiarității cu privire la inițiativele legislative europene; sau consolidarea parteneriatului dintre autoritățile locale și județene și societatea civilă, cu privire la inițiativele legislative europene. Utile, dar într-o măsură mai mică, sunt și: schimburile de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE, cu privire la bune practici privind participarea cetățenilor la procesul decizional european; o strategie de comunicare a opiniilor și realizărilor Comitetului Regiunilor, la nivel local și județean; un mecanism de cooperare eficient între Guvern – Parlament – UNCJR, cu privire la inițiativele legislative europene; sau conceperea unei proceduri specifice privind implicarea autorităților locale și județene în procesul decizional european. Din aceste răspunsuri reiese necesitatea intensificării schimburilor de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE, pentru o înțelegere mai bună a modului în care își pot exercita competențele în procesul decizional, dar și a modului în care îl pot influența; acordarea unei mai mari importanțe, într-un mod formal, la nivel local și regional, afacerilor europene; conceperea de instrumente privind monitorizarea subsidiarității; dar și consolidarea parteneriatului cu societatea civilă, în ceea ce privește influențarea procesului decizional european.
Greutatea formulării răspunsurilor sau prezența nonrăspunsurilor cu privire la aspectele care vizează interesele de dezvoltare locale și regionale, și care ar trebui cuprinse în strategia României în Uniunea Europeană, sau cu privire la strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Președinției române a UE, și a aportului autorităților administrației publice locale la acest proces, pot fi interpretate fie ca o nestăpânire a subiectului afacerilor europene și a impactului nivelului european asupra celui național și local, fie ca efectul unei neimplicări a acestora, din partea instituțiilor centrale românești, în formularea obiectivelor strategice ale României în Uniunea Europeană.
III.2.1.2 Politicile publice – prin prisma deținătorului legitimității directe, la nivel național (Parlamentul)
Așa cum am prezentat în cele două sub – capitole anteriore, procesul decizional european este puternic influențat de guvernele naționale, iar argumentele în favoarea acestei afirmații au fost acelea că rolul Comisiei în inițierea și implementarea legislației este supravegheat de guvernele naționale, ai căror funcționari publici sunt implicați în comitetele și grupurile de lucru care schițează inițiativele legislative ale UE și în monitorizarea implementării acestora. Răspunderea pe care guvernul o are, însă, în fața parlamentului impune și o analiză a parlamentelor naționale.
În acest sens, unii autori din mediul academic, cât și din mediul politic, consideră că parlamentele naționale sunt victime în procesul de integrare, și că parlamentarii naționali trebuie să fie implicați, în mai mare măsură, în chestiunile europene. Astfel, acești autori susțin teza „deparlamentizării”, care afirmă că dezvoltarea integrării europene a condus la erodarea controlului parlamentar asupra reprezentanților executivului. Din punct de vedere politic, în exercitarea controlului asupra puterilor executive de la nivel european și în adoptatea propunerilor legislative la nivelul UE, nici parlamentele naționale, nici Parlamentul European nu sunt organisme suverane. Folosirea majorității calificate în cadrul Consiliului îngreunează încercarea parlamentelor naționale de a forța guvernele să își asume angajamente ex ante detaliate, înaintea luării deciziilor la nivel european. Din acest motiv, diferiți autori consideră că adevărații câștigători ai integrării europene sunt birocrații și grupurile de interese, la toate nivelurile, și nu parlamentarii – deținătorii, în mod tradițional, ai legitimității.
Teoria liberalismului interguvernamental susține, de asemenea, faptul că integrarea europeană întărește guvernele naționale, deoarece acestea sunt cele care participă în procesul decizional în diferitele instituții ale Uniunii Europene și, pe de altă parte, tot ele sunt cele care depun eforturi pentru a-și crește autonomia față de alți actori naționali – printre care, în primul rând, față de parlament. Astfel, poziția dominantă a guvernelor – atât în politica națională, cât și în cea europeană, combinată cu interacțiunea continuă și cu coordonarea politicilor între cele două niveluri, este considerată ca reducând influența parlamentelor la toate nivelurile procesului decizional și determină deparlamentarizarea. Pe de altă parte, procesul decizional european poate slăbi și poziția guvernelor, în condițiile în care grupurile de interese le pot evita și pot folosi noul canal supranațional, facilitat de instituțiile europene (în special Comisia și Parlamentul European), în vederea promovării intereselor lor privind politicile europene. Un alt aspect al politicii multinivel este acela că procesul integrării și, în special, interdependența tot mai mare dintre agenda europeană și cea națională, reduce tot mai mult autonomia tuturor actorilor care au opțiuni privind politica națională, datorită constrângerilor puse de regulile și legislația europene.
Majoritatea studiilor făcute pe acest subiect arată că există, între statele membre, anumite asemănări cu privire la puterea consolidată a primului – ministru, rolul central al guvernelor – cuplat cu descentralizarea și flexibilitatea în procesul decizional, birocratizarea procesului de formulare a politicilor publice, o puternică coordonare administrativă – la nivel național – în ceea ce privește politicile europene, dar și o implicare redusă a parlamentelor naționale. Tratatul de la Lisabona a adus, însă, schimbări în ceea ce privește rolul parlamentelor naționale, și în special a comisiilor specializate din cadrul acestora, care au început să fie mai implicate în procesul decizional european. În pofida acestei evoluții, cercetătorii consideră că există, încă, un deficit în ceea ce privește capacitatea de acțiune a parlamentelor naționale în guvernanța multinivel, fapt care reduce influența parlamentarilor naționali, și datorită căruia implicarea parlamentelor în procesul de formulare a politicilor europene rămâne unul slab și reactiv. Mai mult, calitatea de membru UE impune constrângeri asupra autonomiei statelor în ceea ce privește politicile publice; cu excepția directivelor – care necesită o transpunere națională, mare parte din legislația națională își are originea în activitatea instituțiilor europene.
Analiza comparativă guvern – parlament arată că guvernul, datorită mărimii și poziției pe care le ocupă în sistemul politic, deține un volum mai mare de informații decât parlamentul, însă acesta din urmă poate depăși acest deficit prin intermediul comisiilor sale de specialitate. Pe de altă parte, parlamentul este supus, într-o mai mare măsură, lobby-ului din partea grupurilor de interese, iar contactele dintre parlamentari și cetățeni s-au intensificat. Cu toate acestea, sprijinul public față de parlamente este în declin.
Cei care contestă, însă, teoria deparlamentizării, afirmă că parlamentele au diferite mecanisme de control asupra guvernelor; cu toate acestea, ei acceptă faptul că integrarea europeană reprezintă o provocare importantă și pentru parlamentele naționale. Ei aduc argumente în favoarea faptului că parlamentele joacă un rol mai activ în procesul decizional european și exercită un control mai mare asupra afacerilor europene, prin reformarea propriilor reguli de procedură și prin modelarea termenilor interacțiunii lor cu alte instituții.
Legea nr. 373 din 18 dec. 2013 privind cooperarea dintre Parlament și Guvern în domeniul afacerilor europene a urmărit reglementarea cadrului de cooperare între Parlamentul României și Guvernul României cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene, precum și cu privire la armonizarea legislației naționale cu legislația europeană. În temeiul acestei legi, Camera Deputaților și Senatul examinează Programul anual de lucru al Comisiei Europene, fiecare urmând să elaboreze o listă cu proiectele de acte europene pentru care va declanșa procedura de examinare parlamentară în anul respectiv. Guvernul are obligația informării Parlamentului cu privire la: proiectele de acte legislative ale Uniunii Europene care sunt înscrise pe agenda Consiliului; programul și prioritățile fiecărei președinții a Consiliului, precum și lista mandatelor generale care vor fi elaborate, spre observații și propuneri; problemele esențiale pentru România și Uniunea Europeană, aflate pe agenda europeană; rezultatele participării la Consiliul European; rapoarte periodice despre activitatea și rezultatele participării României la procesul decizional al UE, la nivelul Consiliului; îndeplinirea obligațiilor de transpunere a dreptului UE în legislația internă, etc. Cele două Camere ale Parlamentului au, pe de altă parte, obligația evaluării modului în care proiectele de acte legislative ale Uniunii Europene reflectă principiile subsidiarității și proporționalității, urmând să adopte – prin hotărâre – avize motivate în cazul în care este constată încălcarea, în proiectele de acte legislative ale Uniunii Europene, a principiului subsidiarității, și expune motivele; avizul motivat se transmite președintelui Parlamentului European, al Consiliului și al Comisiei Europene, în termen de 8 săptămâni de la data transmiterii proiectului. În cazul în care este vorba despre un act legislativ în vigoare, care încalcă principiul subsidiarității, Parlamentul sau una dintre cele două Camere poate formula acțiune în anulare a actului respectiv la Curtea de Justiție. Tot potrivit acestei legi, în urma transmiterii, de către Guvern, cu minimum 10 zile calandaristice înaintea reuniunii Consiliului European, propunerea de mandat pe care delegația României intenționează să o prezinte, Parlamentul poate adopta propuneri privind mandatul, iar aceste propuneri se includ în proiectul de mandat formulat de Guvern. În ceea ce privește persoanele nominalizate sau numite de către Guvern pentru funcțiile din cadrul instituțiilor UE, Guvernul va informa Parlamentul cu privire la aceste persoane. Persoana nominalizată de Guvern pentru funcția de membru al Comisiei Europene va fi, însă, audiată de comisiile de specialitate ale Parlamentului. Și nu în ultimul rând, Guvernul prezintă anual Parlamentului programul său legislativ cuprinzând, într-o secțiune specială, proiectele de legi prin care urmează a fi transpuse acte juridice ale UE; dacă, pe parcursul anului, apar modificări în ceea ce privește necesitatea transpunerii, prin lege, a actelor legislative ale Uniunii Europene, Guvernul va informa, de îndată, Parlamentul.
Un exemplu al controlului parlamentar asupra guvernului îl reprezintă constituirea Comisiilor de Afaceri Europene (care coordonează activitatea parlamentară cu privire la chestiunile europene și monitorizează activitatea guvernului în cadrul Consiliului) și împuternicirea, graduală, a comisiilor sectoriale în dezbaterea chestiunilor europene. În condițiile în care competența în ceea ce privește politicile a fost transferată de la nivel național la nivel european, parlamentele naționale au început să fie considerate drept o soluție potențială pentru reducerea „prăpastiei” dintre Bruxelles și cetățenii europeni. Conferința Comisiilor de Afaceri Europene din parlamentele statelor membre (COSAC) poate transmite orice contribuție pe care o consideră potrivită Parlamentului European, Consiliului și Comisiei. De asemenea, ea poate promova schimbul de informații și bune practici între parlamentele statelor membre și Parlamentul European, și poate organiza conferințe pe diferite subiecte. Aceste două exemple demonstrează faptul că parlamentele naționale și-au îmbunătățit poziția, atât individual – în contextul sistemului lor politic, cât și colectiv – prin cooperarea interparlamentară și prin recunoașterea rolului lor prin intermediul Tratatului de la Lisabona. Cu toate acestea, implicarea redusă a dezbaterilor în plen pe aceste chestiuni arată că funcția de for de dezbatere a parlamentului e marginală în ceea ce privește politicile europene.
Parlamentul României a înființat, la rândul sau, Comisia pentru Afaceri Europene, în anul 2007, ca și comisie comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului. Ea este formată din 25 de deputați și 11 senatori, iar alcătuirea sa respectă configurația politică a Camerei Deputaților și a Senatului, rezultată din ultimele alegeri. Rolul său este de a exprima punctul de vedere al Parlamentului României privind afacerile europene și de a acorda un mandat de negociere Guvernului pentru proiectele documentelor europene aflate în procedură de decizie la Consiliul UE. Astfel, principalele sale atribuții vizează: exercitarea controlului parlamentar în domeniul afacerilor europene; urmărirea îndeplinirii de către România a prevederilor Tratatului de aderare la Uniunea Europeană; reprezentarea Parlamentului României în relațiile cu Uniunea Europeană; participarea la dezbaterile privind viitorul construcției europene; informarea Parlamentului României despre principalele strategii și politici ale Uniunii Europene și participarea Parlamentului României la formarea poziției naționale pentru adoptarea deciziilor la nivelul Uniunii Europene.
Conform rapoartelor bi-anuale elaborate de COSAC, pe baza răspunsurilor transmise de parlamentele statelor membre, la întrebările formulate de aceasta, în anul 2013, Camera Deputaților și Senatul au exprimat poziția lor cu privire la trei teme importante: viitorul Europei; legitimitatea democratică în Uniune și rolul parlamentelor naționale; implementarea strategiei Europa 2020. În ceea ce privește viitorul Europei, Parlamentul României și-a exprimat susținerea pentru o nouă Convenție cu privire la Viitorul Europei și transformarea UE într-o uniune politică. Referitor la cel de-al doilea subiect – legitimitatea democratică în Uniune și rolul parlamentelor naționale, Parlamentul României a precizat că scrutinul parlamentar privind afacerile europene nu ar trebui să se limiteze doar la guverne, ci și la instituțiile europene, ordinea fiind: Guvern, Comisia Europeană, Consiliul UE, Consiliul European. De asemenea, Parlamentul a descris și mijloacele prin care se implică proactiv în procesul decizional european: controlul proiectelor de lege ale Uniunii Europene; dialogul politic cu Comisia; consultări publice; audieri ale membrilor Guvernului; consultări cu diferitele părți interesate; participarea la toate tipurile de întâlniri de la nivel european; întâlniri cu reprezentanții altor state membre – la nivel parlamentar sau guvernamental, sau cu oficiali ai instituțiilor europene; consultări cu europarlamentarii români; schimb de informații cu comisiile omoloage din alte state membre; furnizarea de informații de cercetare mediului academic; organizarea de prezentări privind chestiuni europene, pentru studenți; diseminarea informațiilor privind afacerile europene în circumscripții; organizarea de grupuri de lucru pe diferite teme. Cu toate acestea, un minus al modului în care se realizează controlul parlamentar în România este considerat a fi dezinteresul parlamentarilor români față de agenda europeană și absența dorinței acestora de a se implica în controlul propunerilor legislative ale UE. Propunerile Parlamentului, în perspectiva viitoarei revizuiri a tratatelor, care să vizeze parlamentele naționale, s-au referit la: obligarea guvernului de a include opinia parlamentului național în poziția țării sau în mandatul său în Consiliul UE, și inițiativele legislative interne; dreptul parlamentelor naționale de a vota împotriva propunerilor legislative ale UE să fie extins la toate domeniile în care statele membre au competențe exclusive; inițierea unor consultări largi cu parlamentele naționale, urmate de o sesiune plenară cu parlamentari naționali și europeni. Cât privește cel de-al treilea subiect analizat – implementarea strategiei Europa 2020, Parlamentul României a confirmat controlul făcut asupra obiectivelor Strategiei, dar nu a precizat modul în care a făcut acest lucru. De asemenea, Parlamentul a confirmat efectuarea examinării modului de implementare a diferitelor acțiuni ale Strategiei, efectuate la nivel național, precum și faptul că există angajamentul politic pentru atingerea obiectivelor Strategiei, dar și că acestea sunt reflectate corespunzător în politicile și bugetul naționale.
Page 4
Page 5
Katz, analizând, comparativ, modelul suveranității populare și modelul liberal, a precizat cu privire la primul model, că obiectivul alegerilor și al instituțiilor reprezentative este de a articula că voința majorității să fie transpusă în politicile publice; prin urmare, acest model reprezintă o fuziune între guvern, parlament, partide și majoritate populară. Modelul liberal, pe de altă parte, își asumă o separație între guvern și parlament, principala funcție a acestuia din urmă fiind aceea de a supraveghea și de a limita guvernul; astfel, acest model acceptă existența unei pluralități de cereri – care trebuie articulate, și de interese – care trebuie protejate.
În calitate de instituții alese în mod direct de către cetățeni, se așteaptă de la parlamentele naționale ca să asigure standardele optime în ceea ce privește responsabilitatea politică și administrativă. Prin tragerea la răspundere a guvernului (întrebări adresate miniștrilor, moțiuni de cenzură, etc.), Parlamentul contribuie la realizarea responsabilității administrative a Guvernului. Însă, parlamentele sunt cele care pot să adopte mecanisme speciale prin care să tragă la răspundere guvernul și cu privire la afacerile europene. Astfel, pot fi organizate dezbateri ad hoc, introduse moțiuni, partidele parlamentare pot beneficia de expertiza membrilor Parlamentului European, sau europarlamentarii pot participa la ședințele din cadrul comisiilor parlamentare naționale. Așa cum afirma McCarhaigh, ansamblul procedurilor și practicilor care vizează responsabilitatea parlamentară sunt fundamentale nu doar pentru procesul democratic, ci și pentru legitimarea chestiunilor de politică internă și europeană. Provocarea, pentru viitor, este ca parlamentele naționale să învețe „cum să joace” mai bine jocul european, cu un control mai activ asupra guvernelor, în ceea ce privește chestiunile europene. Ceea ce se întâmplă, în acest moment, în relația parlamente – guverne poate fi definit ca o „delegare”, și nu o “abdicare”, a chestiunilor europene, în favoarea guvernului.
Interacțiunile dintre instituții și indivizii care acționează în cadrul lor vor determina performanța parlamentelor naționale și, în particular, a Parlamentului European, în procesul de integrare. Aceste interacțiuni pot fi descrise prin intermediul a patru elemente: obiectivele și preferințele actorilor politici din cadrul instituțiilor, normele și regulile (cultura) organizației, capacitatea instituțională și constrângerile pentru o acțiune independentă, capacitatea actorilor individuali de a însufleți organizarea și regulile formale.
III.2.1.2.1. Studiu de caz: Rolul parlamentarilor români, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în influențarea procesului decizional european și poziționarea lor față de guvernanța multinivel a Uniunii Europene
În cadrul acestui sub-capitol vom analiza chestionarul semistructurat (Anexa 2) care a fost transmis celor 63 de parlamentari români (deputați și senatori), din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest (județele Bihor, Bistrița – Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj).
Astfel, în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, în Camera Deputaților, situația privind numărul de mandate pe județe se prezintă în felul următor: județul Bihor – 11 mandate (7 – USL, 2 – UDMR, 1 – PP-DD, 1 – ARD); județul Bistrița – Năsăud – 4 mandate (3 – USL, 1 – ARD); județul Cluj – 10 mandate (6 – USL, 2- ARD, 1 – UDMR, 1 – PP-DD); județul Maramureș – 9 mandate (6 – USL, 2 – ARD, 1 – UDMR); județul Satu Mare – 5 mandate (2 – USL, 2 – UDMR, 1 – ARD); județul Sălaj – 4 mandate (2 – USL, 1 – UDMR, 1 – ARD).
Pentru Senat, situația pe județe este următoarea: județul Bihor – 5 mandate (3 – USL, 1 – UDMR, 1 – ARD); județul Bistrița – Năsăud – 3 mandate (2 – USL, 1 – ARD); județul Cluj – 4 mandate (2 – USL, 1- ARD, 1 – UDMR); județul Maramureș – 4 mandate (3 – USL, 1 – ARD); județul Satu Mare – 2 mandate (1 – USL, 1 – UDMR); județul Sălaj – 2 mandate (1 – USL, 1 – UDMR).
La chestionarul nostru au răspuns 11 deputați și senatori, reprezentând 17.46% din numărul total al deputaților și senatorilor din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest. Aceștia sunt: deputatul Suciu Daniel (PSD, circumscripția electorală nr. 6 Bistrița-Năsăud; membru în Comisia pentru mediu și echilibru ecologic – Secretar; și fost membru al Comisiei pentru muncă și protecție socială); deputatul Cornel Ițu (PSD, circumscripția electorală nr. 3 Cluj; membru al Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare – Secretar); deputatul Mirel Taloș (PNL / independent / PLR, circumscripția electorală nr. 4 Sălaj; membru în Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă; și fost membru al Comisiei pentru regulament); deputatul Cseke Attila (UDMR, circumscripția electorală nr. 5 Bihor; membru în Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului – Vicepreședinte); deputatul Szabo Odon (UDMR, circumscripția electorală nr. 5 Bihor; membru în Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport); deputatul Sorin Ioan Roman (PSD, circumscripția electorală nr. 5 Bihor; membru în Comisia pentru Drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale – Secretar; și în Subcomisia pentru respectarea drepturilor persoanelor private de libertate – Președinte); deputatul Sonia Drăghici (PSD, circumscripția electorală nr. 5 Bihor; membru în Comisia pentru sănătate și familie); senatorul Liviu – Marian Pop (PSD, circumscripția electorală nr. 26 Maramureș; membru în Comisia pentru dezvoltare regională, administrarea activelor statului și privatizare); senatorul Gheorghe Pop (PSD, circumscripția electorală nr. 33 Sălaj; membru în Comisia pentru egalitatea de șanse – Vicepreședinte); senatorul Cristian Bodea (PNL, circumscripția electorală nr. 5 Bihor, membru în Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări; și membru în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții); și senatorul Florian Bodog (PSD, circumscripția electorală nr. 5 Bihor; membru în Comisia pentru Sănătate Publică). Din totalul celor 11 parlamentari care au răspuns pozitiv, 7 sunt deputați și 4 – senatori.
În ceea ce privește nonrăspunsurile înregistrate în cazul parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, motivele posibile vizează agenda încărcată a acestora; lipsa responsivității la astfel de solicitări; temerea privind nerespectarea confidențialității cu privire la răspunsurile transmise; sau posibila dificultate privind unii itemi ai temei abordate.
Obiectivele chestionarului aplicat parlamentarilor români a fost acela de a identifica cele mai eficiente mijloace de comunicare și colaborare între parlamentarii români și diferiții actori de la nivel local, regional, național și european (cetățeni, grupuri ale societății civile, autorități publice locale și centrale, europarlamentari români, etc.), în ceea ce privește exercitarea rolului pe care parlamentele naționale îl au în procesul decizional european, ca urmare a Tratatului de la Lisabona.
O primă întrebare a vizat evaluarea eficacității mijloacelor pe care parlamentarii le au la îndemână, în vederea reprezentării cetățenilor din colegiul / circumscripția lor electorală. Dintre aceste instrumente, opiniile privind declarațiile politice au fost împărțite, între cei care le considerau eficiente “în mare măsură” (patru parlamentari) și cei care le considerau eficiente „în mică măsură” (patru parlamentari); având în vedere că un alt parlamentar le consideră eficiente „în foarte mică măsură” și un altul „deloc” eficiente, balanța înclină spre o evaluare negativă a acestui instrument. Întrebările și interpelările cunosc o evaluare predominant pozitivă, eficiența lor fiind apreciată “în mare măsură” (patru parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari). Cât privește moțiunile, răspunsurile sunt, din nou, împărțite între cei care le privesc ca eficiente „în mică măsură” (cinci parlamentari) și cei care ale căror opinii sunt pozitive – “în mare măsură” (3 parlamentari) și „în foarte mare măsură” (doi parlamentari). Propunerile legislative întrunesc o evaluare exclusiv pozitivă, eficiența lor fiind apreciată „în foarte mare măsură” (opt parlamentari) și “în mare măsură” (3 parlamentari). Amendamentele sunt evaluate în același trend pozitiv, ca și propunerile legislative, parlamentarii definind eficiența lor în foarte mare măsură” (opt parlamentari) și “în mare măsură” (3 parlamentari). Din aceste răspunsuri, instrumentele care sunt considerate a fi cele mai eficiente pentru reprezentarea propriilor cetățeni sunt: propunerile legislative, amendamentele, întrebările și interpelările.
Fig. 1. În activitatea dumneavoastră, care dintre următoarele mijloace le considerați eficiente pentru reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră?
În procesul de reprezentare, un aspect important este cel al interdependenței dintre agenda politică a reprezentantului și cea a agendei celor pe care îi reprezintă. Interpretarea răspunsurilor parlamentarilor arată că suprapunerea cu agenda partidului politic pe care îl reprezintă este, predominant, “în mare măsură” (opt parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari). În ceea ce privește suprapunerea cu agenda autorităților publice din circumscripția lor electorală (consilii județene, consilii locale, primării), situația se prezintă în felul următor: cu agenda consiliilor județene, suprapunerea este, predominant, “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari); cu agenda consiliilor locale și a primăriilor, suprapunerea este identică și, predominant, pozitivă: “în mare măsură” (șapte parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari). Gradul de suprapunere dintre agenda parlamentarilor și cea a Agenției de Dezvoltare Nord – Vest este, predominant, pozitivă – “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (un parlamentar). Referitor la agenda opiniei publice din colegiul / circumscripția parlamentară, suprapunerea agendelor este exclusiv pozitivă – “în foarte mare măsură” (șase parlamentari) și “în mare măsură” (cinci parlamentari). Măsura în care agenda organizațiilor societății civile din circumscripția parlamentară se regăsește în cea a parlamentarului este “în foarte mare măsură” (șase parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari). În ceea ce privește mass – media, situația este ușor diferită între cea locală și cea națională: suprapunerea agendei parlamentarilor cu cea a mass-mediei locale este, predominant, pozitivă, având în vedere că patru parlamentari țin cont de aceasta “în mare măsură”, în timp de doi parlamentari – “în foarte mare măsură”; proporția acestora este, cu toate acestea, apropiată de cei care o iau în considerare doar „în mică măsură”. Cât privește mass – media națională, predomină o suprapunere în sens negativ a agendelor, majoritatea parlamentarilor ținând cont de aceasta “în mică” (cinci parlametari) sau “în foarte mică măsură” (doi parlamentari). Din datele obținute, gradul de suprapunere cu agenda Uniunii Europene este predominant pozitivă: “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari), restul încadrând-o în categoriile “în mică măsură” (doi parlamentari) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). În consecință, suprapunerea agendei parlamentarilor se realizează, în principal, cu cea a partidului politic pe care îl reprezintă, cu cea a actorilor interni (autorități publice din circumscripția lor electorală – consilii județene, consilii locale, primării; Agenția de Dezvoltare Nord – Vest; organizațiile societății civile și cetățenii din circumscripția parlamentară), dar și cu cea a Uniunii Europene; în ceea ce privește mass – media, corelarea agendei parlamentarilor se realizează, prioritar, cu cea a mass-mediei locale.
Fig. 2. În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun
cu cele de pe agenda…?
Evaluarea colaborării actuale a parlamentarilor români cu diferiți actori politici este, de asemenea, importantă pentru modul în care parlamentarii își desfășoară activitatea, în reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor. Actorii selectați pentru această evaluare au fost: Guvernul României; autorități publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării); Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest; și deputații români din Parlamentul European.
În ceea ce privește Guvernul României, parlamentarii au definit colaborarea cu acesta ca fiind „foarte bună” (patru parlamentari) și “în mare măsură bună” (patru parlamentari), în timp ce restul au apreciat-o ca fiind „bună” “în foarte mică măsură” (doi parlamentari) sau “în mică măsură” (un parlamentar). Colaborarea cu consiliile județene este considerată a fi “în mare măsură bună” (șapte parlamentari) și „foarte bună” (trei parlamentari), un singur parlamentar încadrând-o în categoria “în mică măsură bună”. Cât privește consiliile locale, evaluarea acestei colaborări este “în mare măsură bună” (șapte parlamentari) și „foarte bună” (patru parlamentari). Relația cu primăriile este, de asemenea, una pozitivă, fiind plasată în categoriile “în mare măsură bună” (șase parlamentari) și „foarte bună” (patru parlamentari), un singur parlamentar apreciind-o ca “în mică măsură bună”. Relația dintre parlamentari și Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest cunoaște o evaluare „împărțită”, între cei care o consideră “în mare măsură bună” (patru parlamentari) sau „foarte bună” (un parlamentar) și cei care o consideră “în mică măsură bună” (trei parlamentari), balanța fiind înclinată spre o evaluare negativă de cei care o consideră “în foarte mică măsură bună” (doi parlamentari) sau „deloc” (un parlamentar). Colaborarea dintre parlamentari și colegii lor deputați în Parlamentul European este, în principal, pozitivă, ea fiind apreciată “în mare măsură bună” (cinci parlamentari) și „foarte bună” (doi parlamentari); se remarcă și o evaluare negativă – “în mică măsură bună” (doi parlamentari) și „deloc” (doi parlamentari). Răspunsurile formulate indică existența unei colaborări pozitive cu Guvernul României și cu autoritățile publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), în timp ce relația cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest și cu deputații români din Parlamentul European necesită o reevaluare pe viitor, în sensul consolidării acestei relații.
Fig. 3. Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, în reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră?
În continuarea întrebării precedente, parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a solicitat, prin intermediul unei întrebări deschise, să precizeze câteva măsuri pe care le consideră necesare pentru eficientizarea colaborării cu Guvernul României, autoritățile publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), deputații români din Parlamentul European și cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest, în vederea reprezentării intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor.
În ceea ce privește eficientizarea colaborării cu Guvernul României, în răspunsurile parlamentarilor au fost identificate mai multe direcții de acțiune: întâlniri, săptămânale, între grupurile parlamentare și membrii cabinetului, pe subiecte precum agenda legislativă sau aducerea la cunoștință a problemelor semnalate de cetățeni, parlamentarilor – și, în acest caz, o deschidere față de aceste doleanțe; realizarea, de către premier, a unui raport anual care să conțină un bilanț al anului precedent de guvernare, expunerea obiectivelor pentru anul în curs și un plan de măsuri; prezentarea, de către premier, a unui raport semestrial, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, cu privire la stadiul îndeplinirii obiectivelor asumate, iar fiecare raport să fie dezbătut; creșterea frecvenței prezenței miniștrilor în plen și în comisiile de specialitate; vizite ale miniștrilor în circumscripții; permanentizarea unor tipuri de întâlniri mixte între parlamentari, membri ai Guvernului, europarlamentari, reprezentanți ai autorităților publice locale și ai agențiilor de dezvoltare; o comunicare deschisă și continuă între Guvern și Parlament; limitarea dreptului Guvernului de a emite ordonanțe; discutarea și analizarea, cu parlamentarii, a propunerilor legislative ale acestora; de-formalizarea întrebărilor și interpelărilor parlamentare; răspunsuri în timp util la întrebări, interpelări, memorii, adrese și soluționarea problemelor transmise.
Referitor la eficientizarea colaborării cu autoritățile publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), soluțiile formulate vizează: realizarea de întâlniri periodice (trimestriale, semestriale) cu acestea, în vederea unui schimb de informații; o colaborare între acestea (președinți de consilii județene, primari, consilieri locali și județeni) și parlamentari, indiferent de culoarea politică; solicitarea, de către acestea, a sprijinului tuturor parlamentarilor din circumscripția electorală în vederea susținerii, în Parlament, a proiectelor care vizează județul pe care-l repreziuntă – și, astfel, pregătirea unor pachete legislative de interes local / județean; invitarea, la ședințele autorităților publice locale, a parlamentarilor; organizarea de dezbateri, cu toți parlamentarii din circumscripție, pe subiecte de interes local și județean.
Soluțiile de eficientizare a colaborării cu deputații români din Parlamentul European cuprind: întâlniri periodice între deputații aparținând aceluiași grup politic din Camerele Parlamentului și colegii lor europarlamentari – în care să existe un schimb de informații privind inițiativele legislative europene și impactul lor asupra cetățenilor români, precum și formularea de propuneri de transpunere în legislația internă; definirea de inițiative comune și lobby, la nivel european, pe grupuri politice; consultare și colaborare cu privire la propuneri legislative; întâlniri semestriale între parlamentari, europarlamentari și autorități publice locale; sau organizarea de evenimente comune.
Cât privește eficientizarea colaborării cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest, propunerilor parlamentarilor din această regiune s-au axat pe: realizarea de întâlniri periodice între parlamentari, reprezentanți ai autorităților publice locale și reprezentanți ai ADR Nord – Vest, în vederea coordonării procesului de planificare strategică la nivel regional; inserarea obiectivelor ADR Nord – Vest pe agenda parlamentarilor din această regiune; prezentarea, de către ADR Nord – Vest a necesităților de reglementare legislativă în vederea implementării mai eficiente a proiectelor regiunii; sau informarea parlamentarilor regiunii cu privire la proiectele existente și viitoare de pe agenda ADR Nord – Vest.
Ipoteza dezvoltării unei abordări strategice comune, între parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel național și european, a fost propusă ca subiect de reflecție deputaților și senatorilor români. Aceștia din urmă au considerat că o astfel de abordare comună, la nivel național, ar fi necesară “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), doar doi dintre ei apreciind că ar fi necesară “în mică măsură”. În ceea ce privește dezvoltarea unei abordări strategice comune la nivel european, aceștia consideră că ar fi necesară “în foarte mare măsură” (șase parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), doar un parlamentar apreciind-o a fi necesară “în mică măsură”. Interpretarea răspunsurilor arată sprijin, din partea parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în ceea ce privește dezvoltarea unei abordări strategice comune, atât la nivel național, cât și la nivel european, în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii.
Fig. 4. Considerați că ar fi necesar un efort comun al parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest în vederea promovării obiectivelor
de dezvoltare ale regiunii, la nivel …?
În ceea ce privește oportunitatea legiferării activității de lobby în România, opiniile parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest sunt împărțite. În timp ce unii afirmă, fără echivoc, că nu o consideră oportună, alții detaliază acestă poziție, spunând că nu există context și voință politică pentru o asemenea reglementare în România, ori că, sub această denumire se ascunde, de cele mai multe ori, traficul de influență și corupția. De cealaltă parte se situează cei care o consideră foarte oportună, ei indicând și unele aspecte care ar trebui avute în vedere: definirea clară a activității de lobby; realizarea distincției clare între lobby și traficul de influență; identificarea drepturilor, obligațiilor și sancțiunilor pe care activitatea de lobby le presupune; transparentizarea lobby-ului; sau profesionalizarea activității de lobby. Unii parlamentari s-au referit, de asemenea, și la lobby-ul pe care ei înșiși îl fac pe lângă alte instituții, pentru sprijinirea proiectelor cetățenilor, acest fapt dovedind o neînțelegere a definiției lobby-ului.
Datorită existenței unei game variate de mijloace de comunicare pe care aleșii le pot folosi în comunicarea cu cetățenii, parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a solicitat să evalueze eficiența mijloacelor de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția lor. Astfel, interviurile au fost considerate eficiente “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari), restul parlamentarilor afirmând că eficiența lor este “în mică măsură” (trei parlamentari) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). Eficiența conferințelor de presă este evaluată, preponderent pozitiv – “în mare măsură” (opt parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari), un singur parlamentar evaluând-o “în mică măsură”. Comunicatele de presă sunt considerate un instrument eficient “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari), dar, în procent redus, și “în mică măsură” (trei parlamentari). Rapoartele de activitate la finalul fiecărei sesiuni parlamentare sunt considerate, în egală măsură, eficiente “în mare măsură” (patru parlamentari) și eficiente “în mică măsură” (patru parlamentari), dar balanța e înclinată, pozitiv, de cei care le consideră eficiente “în foarte mare măsură” (trei parlamentari). Participarea la diferite evenimente este, de asemenea, evaluată pozitiv – “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), restul parlamentarilor (doi parlamentari) – văzând-o drept un instrument eficient “în mică măsură”. Aprecierea pozitivă a eficienței Website-ului personal este doar puțin mai mare (“în mare măsură” – trei parlamentari, “în foarte mare măsură” – trei parlamenari) decât cea predominant negativă (“în mică măsură” – patru parlamentari, “în foarte mică măsură” – un parlamentar). Eficiența blogului personal este apreciată atât “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), cât și “în mică măsură” (patru parlamentari); procentul celor care o evaluează a fi “în mare măsură” (doi parlamentari) a fost cel care a înclinat balanța înspre o apreciere predominant pozitivă. Rețelele de socializare se bucură de o evaluare foarte pozitivă – “în foarte mare măsură” (șase parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), doar un singur parlamentar considerându-le eficiente “în mică măsură”. Fie că ne referim la birourile parlamentare din colegiu sau la cele din circumscripția electorală, acestea sunt considerate a fi foarte eficiente. Astfel, birourile parlamentare din colegiu, cât și cele din circumscripția electorală sunt considerate, predominant, eficiente “în foarte mare măsură” (opt parlamentari), restul încadrându-le în categoria “în mare măsură”. Răspunsurile parlamentarilor indică, drept cele mai eficiente mijloace de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția lor: birourile parlamentare din colegiul lor, dar și cele din circumscripția lor electorală, rețelele de socializare sau participarea la diferite evenimente, în timp ce alte mijloace se încadrează la un nivel mediu spre mare de eficiență – conferințele de presă, comunicatele de presă, interviurile sau rapoartele de activitate la finalul fiecărei sesiuni parlamentare; restul mijloacelor sunt cuprinse într-o a treia categorie, de eficiență și pozitivă, dar și negativă – Website-ului personal, blogul personal.
Fig. 5. Cât de eficiente considerați a fi următoarele mijloace de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția dumneavoastră?
În ceea ce privește gradul în care parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest sunt influențați, în activitatea parlamentară, de preferințele opiniei publice din colegiul / circumscripția lor, aceștia au răspuns, predominant, “în mare măsură” (șapte parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari), un singur parlamentar considerându-se influențat “în mică măsură”.
Un alt aspect care a făcut obiectul cercetării noastre a fost al rolului Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivelurile local, regional, național și european. În ceea ce privește evaluarea rolului Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel local, parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest au considerat că rolul acestuia este important “în mică măsură” (patru parlamentari), “în foarte mică măsură” (un parlamentar) sau “deloc” (un parlamentar), în timp ce restul parlamentarilor l-au evaluat ca important “în mare măsură” (trei parlamentari) sau “în foarte mare măsură” (doi parlamentari). Rolul Parlamentului României, în procesul de informare cu privire la exercitarea cetățeniei active la nivel regional, este apreciat, din nou, “în mică măsură” (patru parlamentari), “în foarte mică măsură” (un parlamentar) sau “deloc” (un parlamentar), în vreme ce restul parlamentarilor îl consideră important “în mare măsură” (patru parlamentari) sau “în foarte mare măsură” (un parlamentar). Cât privește informarea referitoare la exercitarea cetățeniei active, nivelul național, evaluarea referitoare la rolul Parlamentului României crește sensibil – “în mare măsură” (nouă parlamentari) și “în foarte mare măsură” (un parlamentar), în timp ce un parlamentar îl definește ca important “în mică măsură”. Informarea cetățenilor cu privire la exercitare a cetățeniei active la nivel european, de către Parlamentul României, cunoaște o nouă evaluare predominant negativă: “în mică măsură” (patru parlamentari), “în foarte mică măsură” (un parlamentar), “deloc” (un parlamentar); pe axa pozitivă, numărul parlamentarilor este mai scăzut – “în foarte mare măsură” (trei parlamentari), “în mare măsură” (doi parlamentari). Din aceste răspunsuri rezultă că rolul Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel național reprezintă singura dimensiune care cunoaște o evaluare pozitivă, informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivelurile local, regional și european nefiind considerate a face obiectul de activitate al Parlamentului României.
Fig. 6. Cât de important considerați a fi rolul Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel …?
Parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a solicitat, prin intermediul unei întrebări deschise, să precizeze ce acțiuni întreprind, în colegiul / circumscripția lor, pentru a crește: cunoașterea drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni; încrederea cetățenilor în partidul al cărui membru este; nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul României; prezența la vot la alegerile parlamentare; interesul cetățenilor față de activitatea parlamentarilor, din partidul pe care îl reprezintă, la nivel de circumscripție; nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel național; gradul de informare a cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european; interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor din partidul pe care îl reprezintă; și nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel european.
Creșterea gradului de cunoaștere a drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni, reprezintă un demers pe care parlamentarii îl realizează, astfel, prin intermediul: audiențelor pe care le desfășoară la cabinetul parlamentar; oferirea de răspunsuri la cereri și informări privind drepturile conferite, la nivel european, pe domenii de specialitate; realizarea de întâlniri cu europarlamentarii; realizarea de întâlniri, în cadrul colegiului, cu reprezentanți ai Guvernului și cu europarlamentari, cu privire la proiectele de finanțare europeană; organizarea de evenimente locale și regionale; conferințe de presă; sprijinirea inițiativelor liceelor pe acest subiect.
În scopul creșterii nivelului de încredere a cetățenilor în partidul al cărui membru este parlamentarul, mijloacele folosite de acesta sunt: promovarea măsurilor inițiate de partidul său; soluționarea, de către parlamentar, a problemelor pe care cetățenii i le semnalează, la cabinetul parlamentar, și mediatizarea ulterioară a acestui lucru; diverse activități la nivel local (ca, de exemplu, evenimente caritabile, susținerea tinerilor performanți, sprijin acordat acțiunilor sportive, etc.); interviuri, conferințe de presă.
În vederea creșterii nivelului de încredere a cetățenilor în Parlamentul României, parlamentarii apelează la acțiuni precum: responsabilitate în desfășurarea propriei activități în circumscripție (audiențe – care să se concretizeze în rezolvarea problemelor transmise de cetățeni); mediatizarea propunerilor legislative concretizate în legi și a rapoartelor de activitate parlamentară; sprijinirea acțiunilor societății civile. Unii parlamentari au făcut și sugestii, ei afirmând că ar fi necesară și o cooperare între partidele parlamentare, indiferent de coalițiile aflate la guvernare, în interesul cetățenilor.
În ceea ce privește creșterea nivelului de prezență la vot la alegerile parlamentare, parlamentarii consideră că aceasta depinde de însăși responsabilitatea politică a aleșilor – prin propria activitate desfășurată pe parcursul mandatului, iar demersurile parlamentarilor se îndreaptă spre: explicarea importanței votului – prin diferite mijloace (întâlniri, în județ, cu alegătorii; conferințe de presă, participarea la emisiuni radio / TV); sau explicarea rolului reprezentanților cetățenilor într-o democrație.
În privința creșterii interesului cetățenilor, la nivel de circumscripție, față de activitatea parlamentarilor, din partidul pe care îl reprezintă, răspunsurile parlamentarilor s-au axat pe: comunicare directă, personală cu cetățenii, în cadrul diferitelor acțiuni; aducerea la cunoștință a inițiativelor colegilor lor se face în funcție de context și de tema întâlnirilor; mediatizarea rapoartelor de activitate parlamentară; conferințe de presă pe subiecte importante pentru cetățeni; sau cooperare cu organizațiile societății civile.
Un alt aspect, care a vizat politica internă, a fost cel al creșterii nivelului de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel național. Acțiunile întreprinse de parlamentari, în acest sens, cuprind: includerea opiniilor, problemelor cetățenilor în activitatea lor parlamentară (întrebări, interpelări, propuneri legislative); susținerea proiectelor ONG-urilor; sau medierea participării cetățenilor la ședințele comisiilor de specialitate din Parlament.
În ceea ce privește nivelul decizional european, s-au urmărit trei chestiuni: gradul de informare a cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european; interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor din partidul pe care îl reprezintă; și nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel european.
Un prim aspect, cel al creșterii gradului de informare a cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european, măsurile precizate de parlamentari au fost: menționarea acestor aspecte doar când li se solicită să emită un punct de vedere, în condițiile în care parlamentarii consideră că aceste teme ar trebui abordate de către europarlamentari; realizarea de evenimente, împreună cu europarlamentarii, și participarea, alături de aceștia, la emisiuni radio / TV; mediatizarea, pe domenii, a deciziilor europene; postări, pe pagina de socializare, de informații utile din activitatea instituțiilor europene și naționale; au fost formulate, de asemenea, și recomandări – precum derularea de campanii de informare la nivel local, regional și național cu privire la rolul, atribuțiile și influența pe care instituțiile europene o au asupra vieții cotidiene a cetățenilor.
Referitor la al doilea aspect – cel al creșterii interesului cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor din partidul pe care îl reprezintă, o parte a parlamentarilor consideră că aceasta este atribuția europarlamentarilor – ei trebuind să organizeze campanii de informare și întâlniri cu cetățenii, în cadrul cărora cetățenii să-și facă cunoscute opiniile și problemele, și în care europarlamentarii să informeze cetățenii cu privire la activitatea lor din Parlamentul European; se sugerează și o mediatizare mai mare a activității europarlamentare. Pe de altă parte, în ceea ce-i privește pe ei înșiși, unii parlamentari au afirmat că postează constant, pe pagina lor de socializare, informații utile din activitatea europarlamentarilor din partidul lor.
Cât privește ultimul aspect – cel al creșterii nivelului de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel european, răspunsurile se concretizează fie în sugestii adresate europarlamentarilor (să asculte opiniile cetățenilor și să susțină propunerilor acestora, în Parlamentul European; o mai bună mediatizare a activității europarlamentare), fie propuneri de acțiune pentru ei înșiși (informarea cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european), sau acțiunile pe care le întreprind (medierea de întâlniri cu europarlamentarii din partidul din care face parte și parlamentarul; transmiterea opiniilor cetățenilor către europarlamentari; informarea cetățenilor cu privire la posibilitatea transmiterii de solicitări și petiții diferitelor instituții europene; colaborarea cu ONG-urile, pe diferite domenii).
În condițiile creșterii rolului parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene (în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona), parlamentarilor din regiunea de dezvoltare regională Nord – Vest li s-a solicitat să precizeze dacă Parlamentul României exercită în mod eficient această competență. Majoritatea parlamentarilor au răspuns pozitiv (nouă parlamentari), în timp ce doi parlamentari au răspuns negativ. Celor care au răspuns negativ, le-a fost adresată rugămintea de a preciza măsurile care ar fi necesare pentru eficientizarea exercitării acestei competențe, dar soluțiile expuse au fost laconice: punerea de acord a partidelor sau un dialog activ, permanent și corent.
În ceea ce privește gradul în care parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest consideră că este necesară o abordare strategică comună, a mai multor categorii de grupuri de parlamentari români (menționate în rândurile următoare), cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României, răspunsurile formulate au fost următoarele: referitor la parlamentarii din circumscripția lor electorală, considerați în ansamblu, opinia predominantă este aceea de susținere a unei strategii comune (zece parlamentari – „da”, un parlamentar – “nu”); referitor la parlamentarii din circumscripția lor electorală, dar doar din grupul lor politic – opinia este unanim „da”; și, nu în ultimul rând, referitor la parlamentarii din grupul lor politic, din circumscripția lor electorală, dar și cei români din grupul politic de la nivel european, opinia dominantă este „da” (zece parlamentari – „da”, un parlamentar – “nu”). Referitor la parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, considerați în ansamblu, opinia predominantă este aceea de susținere a unei strategii comune (nouă parlamentari – „da”, doi parlamentari – “nu”); la cei din grupul lor politic, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, opinia predominantă este aceea de susținere a unei strategii comune (zece parlamentari – „da”, un parlamentar – “nu”); iar cu privire la parlamentarii din grupul lor politic, din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, dar și cei români din grupul politic de la nivel european, opinia dominantă este „da” (opt parlamentari – „da”, trei parlamentari – “nu”). Aceste date au reflectat o tendință mai mare spre o abordare strategică comună a parlamentarilor dintr-un anumit partid sau nu, dar din circumscripția lor electorală, dar și cu colegii lor din grupul politic de la nivel european, decât a celor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, pe aceleași categorii amintite anterior, deși susținerea pentru acest tip de demers comun este, per ansamblu, una pozitivă.
Fig. 7. Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a următoarelor grupuri de parlamentari români, cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României?
În această strategie comună, amintită în rândurile precedente, care să urmărească promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României, parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a cerut să precizeze și câteva domenii de politici publice pe care aceasta ar putea să le cuprindă. Domeniile enumerate au fost variate, de la sănătate, ocuparea forței de muncă, educație, infrastructură, transporturi, economie, mediu, agricultură, dezvoltare regională, turism și până la crearea unui cadru legislativ unitar pentru păstrarea identității culturale și naționale a minorităților naționale.
O altă temă supusă analizei a fost aceea dacă parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest consideră că, în ceea ce privește modul de organizare și funcționare al Parlamentul României și în vederea eficientizării activității sale, Parlamentul României ar trebui să preia anumite elemente din modul de organizare și funcționare al Parlamentului European. Răspunsurile furnizate au fost împărțite, unii parlamentari răspunzând pozitiv (cinci parlamentari), în timp ce alții – negativ (șase parlamentari). În cazul unui răspuns afirmativ, li s-a solicitat să precizeze care ar fi aceste activități; astfel, au fost menționate: programul de lucru; calitatea de raportor; eficacitatea procesului decizional; respectarea regulilor democratice în cadrul procedurilor parlamentare; sau chiar întregul mod de funcționare a Parlamentului European.
În ceea ce privește determinarea eficienței mecanismelor prin care Parlamentul României se poate implica în procesul decizional al Uniunii Europene, opiniile parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest s-au structurat de-a lungul unei scale cuprinse între “deloc” și “în foarte mare măsură”. Relația cu instituțiile europene a fost urmărită cu privire la trei mecanisme: controlul proiectelor de acte legislative ale UE, potrivit principiilor subsidiarității și proporționalității; analiza proiectelor de acte, fără caracter legislativ, ale UE; și dialogul politic cu Comisia Europeană. Instrumentul care vizează controlul proiectelor de acte legislative ale UE, potrivit principiilor subsidiarității și proporționalității, a fost considerat eficient “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), doar un număr redus afirmând că acesta este eficient “în mică măsură” (doi parlamentari). Analiza proiectelor de acte, fără caracter legislativ, ale UE, este privită ca eficientă “în mare măsură” (opt parlamentari) și “în foarte mare măsură” (un parlamentar), doar un număr redus de parlamentari considerând-o eficientă “în mică măsură” (un parlamentar) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). Dialogul politic cu Comisia Europeană înregistreză, de asemenea, o evaluare pozitivă – “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), restul parlamentarilor afirmând că este eficient “în foarte mică măsură” (doi parlamentari). Referitor la relația dintre Parlamentul României și Guvernul României, în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene, s-a urmărit: audierea membrilor Guvernului; și adoptarea de propuneri privind mandatul Guvernului la Consiliul European. Audierile membrilor Guvernului sunt considerate eficiente, în mod egal, “în foarte mare măsură” (patru parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), restul parlamentarilor incluzându-le în categoria “în mică măsură” (trei parlamentari). Adoptarea de propuneri privind mandatul Guvernului la Consiliul European reprezintă un mecanism eficient “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), un număr redus de parlamentari afirmând că sunt eficiente “în mică măsură” (doi parlamentari). Relația cu diferitele instituții publice, de la nivel național, se concretizează prin interpelarea acestora; eficiența mecanismului este evaluată ca “în mare măsură” (patru parlamentari), “în foarte mare măsură” (trei parlamentari) și, într-un procent mai redus, “în mică măsură” (trei parlamentari) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). Privind relația specifică dintre Parlamentul României și Parlamentul European, au fost urmărite mai multe aspecte: schimbul de informații cu Parlamentul European, consultări cu europarlamentarii români, invitarea parlamentarilor români în comisiile de specialitate ale Parlamentului European, participarea parlamentarilor români la consultările publice din Parlamentul European și schimbul de informații cu parlamentele statelor membre. Dintre acestea, schimbul de informații cu Parlamentul European este considerat a fi eficient “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), un singur parlamentar apreciind că este eficient “în mică măsură”. Consultările cu europarlamentarii români sunt, de asemenea, evaluate ca eficiente “în mare măsură” (șase parlamentari), restul încadrându-le la nivelul cel mai ridicat de eficiență – “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari). În ceea ce privește invitarea parlamentarilor români în comisiile de specialitate ale Parlamentului European, opiniile sunt împărțite între cei care o consideră eficientă “în foarte mare măsură” (patru parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), și cei care o consideră eficientă doar “în mică măsură” (trei parlamentari). Participarea parlamentarilor români la consultările publice din Parlamentul European se încadrează, raportat la cel mai mare număr de parlamentari care împărtășesc o anumită opinie, în categoria “în mică măsură” (cinci parlamentari); însumând răspunsurile pozitive – “în foarte mare măsură” (patru parlamentari) și “în mare măsură” (doi parlamentari), rezultă că acestea depășesc evaluarea preponderent negativă. Cât privește schimbul de informații cu parlamentele statelor membre, evaluarea este una clar pozitivă – “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (patru parlamentari), restul parlamentarilor situând-o în categoria “în mică măsură” (doi parlamentari). Eficiența a fost urmărită și prin raportarea la relația cu societatea civilă și cetățenii, iar aceste teme au fost codificate sub forma eficienței consultărilor cu societatea civilă și diseminarea, în circumscripție, a informațiilor privind afacerile europene. Consultările cu societatea civilă sunt evaluate, în procent egal, ca eficiente “în foarte mare măsură” (cinci parlamentari) și “în mare măsură” (cinci parlamentari), un singur parlamentar considerându-le eficiente “în mică măsură”. Diseminarea, în circumscripție, a informațiilor privind afacerile europene, este văzută ca eficientă “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), în timp ce un parlamentar o vede drept un instrument eficient “în foarte mică măsură”. Răspunsurile prezentate anterior arată că mecanismele considerate a fi cele mai eficiente în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene sunt: controlul proiectelor de acte legislative ale UE, potrivit principiilor subsidiarității și proporționalității; dialogul politic cu Comisia Europeană; adoptarea de propuneri privind mandatul Guvernului la Consiliul European; audierile membrilor Guvernului; invitarea parlamentarilor români în comisiile de specialitate ale Parlamentului European; schimbul de informații cu parlamentele statelor membre; sau consultările cu societatea civilă.
Fig. 8. Care dintre următoarele mecanisme le considerați eficiente în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene?
Activitatea de formulare de avize motivate, la propunerile legislative europene, din cadrul Comisiei / comisiilor din care fac parte, este evaluată ca importantă “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (doi parlamentari), existând, însă, și parlamentari care o consideră importantă “în mică măsură” (doi parlamentari) sau deloc importantă (un parlamentar).
O întrebare suplimentară a vizat măsurile pe care parlamentarii le consideră a fi necesare pentru creșterea contribuției Comisiei / comisiilor din care fac parte, în vederea exercitării eficiente a competenței pe care Parlamentul României o are în afacerile europene. Răspunsurile parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, au vizat, printre altele: realizarea unei comunicări directe, online, cu comisiile omoloage din Parlamentul European; participarea, în sistem de video-conferință, la ședintele comisiilor omoloage din Parlamentul European; consultarea, cu comisiile omoloage, în cadrul unor reuniuni bilaterale sau multilaterale; vizite ale președinților de comisii din Parlamentul European, în comisiile Parlamentului României; o colaborare cu europarlamentarii din comisiile omoloage; conștientizarea, de către parlamentari, a utilității acestor avize și o mai bună pregătire, din punct de vedere profesional, a dezbaterilor din comisiile de specialitate ale Parlamentului României.
Activitatea Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care fac parte, în ceea ce privește activitatea de informare a Camerei cu privire la principalele strategii și politici ale Uniunii Europene, a fost evaluată – de parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest – drept eficientă “în mare” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari), dar și negativ – “în mică măsură” (trei parlamentari).
De asemenea, unii parlamentari au formulat și câteva propuneri în ceea ce privește eficientizarea activității Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care fac parte, privind relația cu celelalte comisii din cadrul Camerei, în domeniul afacerilor europene, precum: organizarea de ședințe comune de lucru, în condițiile în care astfel de relații cu Comisia de de Afaceri Europene există doar atunci când se cere un raport comun pentru o inițiativă legislativă, sau un aviz pentru o inițiativă. Un parlamentar a considerat colaborarea dintre comisii ca fiind una eficientă, dând ca exemplu întrunirea Comisiei pentru Afaceri Europene care a avut ca scop examinarea Programului de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2015, în vederea selecției proiectelor de acte ale Uniunii Europene propuse spre examinare parlamentară prioritară pe fond, respectiv a proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene propuse pentru verificarea respectării principiului subsidiarității – în cadrul sistemului de alertă timpurie și la care au participat, pe lângă reprezentanți din Ministerul Afacerilor Externe, sau șeful Reprezentanței Comisiei Europene în România, directorul Biroului de Informare al Parlamentului European în România, reprezentanți ai Comisiei pentru buget, Comisiei pentru industrii, Comisiei pentru mediu, Comisiei juridice și ai Comisiei pentru politică externă.
Activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern a fost evaluată prin prisma transmiterii, de către Guvern: a proiectelor de acte legislative înscrise pe agenda Consiliului UE; a programului și priorităților Președinției Consiliului UE; a informărilor privind problemele esențiale pentru România și pentru UE, aflate pe agenda europeană; a rapoartelor periodice privind activitatea și rezultatele participării României în Consiliul UE; a rapoartelor semestriale privind îndeplinirea obligației de transpunere a dreptului UE în legislația internă; sau a propunerii de mandat a Guvernului pentru reuniunea Consiliului European. În ceea ce privește proiectele de acte legislative înscrise pe agenda Consiliului UE, cooperarea este evaluată, preponderent, pozitiv – “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (un parlamentar), în timp ce restul parlamentarilor respondenți o situează în categoriile “în mică măsură” (trei parlamentari) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). Referitor la transmiterea, de către Guvern, a programului și a priorităților Președinției Consiliului UE, colaborarea acestuia cu Parlamentul este “bună” “în mare măsură” (șapte parlamentari) și “în foarte mare măsură” (un parlamentar), aprecierea negativă regăsindu-se în categoriile “în foarte mică măsură” (doi parlamentari) și “în mică măsură” (un parlamentar). Modul în care Guvernul realizează informările privind problemele esențiale pentru România și pentru UE, aflate pe agenda europeană, este evaluat “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari) pozitiv, dar există și o percepție negativă privind acest demers, doi parlamentari apreciindu-l “în mică” și “în foarte mică măsură”. Maniera în care se realizează remiterea, către Parlament, de rapoarte periodice privind activitatea și rezultatele participării României în Consiliul UE este apreciată, preponderent, pozitiv – “în mare măsură” (șase parlamentari) și “în foarte mare măsură” (trei parlamentari), în timp ce evaluarea “în mică” și “în foarte mică măsură” aparține unui număr de doi parlamentari. Transmiterea rapoartelor semestriale privind îndeplinirea obligației de transpunere a dreptului UE în legislația internă este un demers apreciat, predominant, pozitiv – “în mare măsură” (cinci parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), restul parlamentarilor considerând că această atribuție a Guvernului se realizează “în mică” (un parlamentar) și “în foarte mică măsură” (un parlamentar). Referitor la transmiterea, către Parlament, a propunerii de mandat a Guvernului pentru reuniunea Consiliului European, majoritatea parlamentarilor o apreciază pozitiv – “în mare măsură” (patru parlamentari) și “în foarte mare măsură” (patru parlamentari), în timp ce doi parlamentari o definesc ca fiind realizată “în foarte mică” (doi parlamentari) și “în mică măsură”. Din răspunsurile furnizate de parlamentari, rezultă că activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern cu privire la transmiterea, de către Guvern, a diferitelor documente ce țin de calitatea de membru a României în UE, se realizează într-o manieră, preponderent, pozitivă.
Fig. 9. Cum definiți activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern cu privire la transmiterea, de către Guvern, a …?
În vederea eficientizării activității de coordonare a afacerilor europene, în cadrul Camerei din care fac parte, dar și în cadrul Parlamentului României, răspunsurile, puține ca număr, au vizat aspecte precum: stabilirea unor relații funcționale între actorii implicați în procesul de coordonare; obținerea consesului din partea actorilor relevanți la nivel intern; pregătirea unor sinteze și spețe, pe domenii, care să fie supuse dezbaterii în Parlamentul României; invitarea unor specialiști, ai domeniului respectiv, la dezbaterile parlamentare și prezentarea punctelor de vedere exprimate de legislativele altor țări membre UE; schimb, permanent, de informații între Camere; realizarea de rapoarte comune pe inițiaitivele legislative europene.
Parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest li s-a solicitat să identifice elemente, domenii, etc. să fie cuprinse în strategia României în ceea ce privește promovarea intereselor naționale la nivel european. Răspunsurile primite s-au limitat, preponderent, la un nivel general și s-au referit la: domeniul economic, al sănătății, al educației, al mediului, al agriculturii, al energiei, al securității și apărării, al transporturilor, al dezvoltării regionale, al justiției, al imigrației, cel social și cultural; promovarea unei strategii de diplomație publică și culturală; sau aprobarea unei legislații pentru minoritățile naționale, în condițiile în care România are minorități importante în țările în curs de aderare (Serbia, Ucraina); obligativitatea parteneriatelor între institutele de cercetare din statele vechi ale UE și cele din statele nou intrate, pentru a nu debalansa activitatea de cercetare, dar și pentru a încuraja rămânerea în țară a tinerilor dotați; creșterea dimensiunii economice a politicii europene românești prin sprijinirea extinderii firmelor autohtone în spațiul UE iar, în plan intern, relocalizarea economiei prin sprijinirea micilor întreprinzători și încurajarea producției locale; realizarea unui consens între partidele politice – tradus prin poziții comune și propuneri de politici comune.
În pespectiva deținerii, de către România, a Președinției UE, în anul 2019, parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest le-a fost solicitată opinia privind strategia pe termen mediu pe care România ar trebui să o aibă, în acest sens. Referirile lor au vizat, însă, teme care țin mai mult de o posibilă strategie pe termen mediu a României, decât de o strategie în perspectiva deținerii Președinției UE, în anul 2019. Astfel, chestiunile regăsite în răspunsurile parlamentarilor au fost: accelerarea absorbției fondurilor europene; întărirea cooperării cu statele vecine și cu alte state; cooperări economice, promovarea produselor și companiilor românești pe piețele externe; sprijinirea producției interne cu investiții autohtone; crearea de locuri de muncă; asigurarea serviciilor de asistență și protecție consulară pentru cetățenii români din alte țării; aderarea României în spațiul Schengen; consultări, la nivel guvernamental și parlamentar, cu alte state membre UE; protecția frontierelor externe; securitate energetică; susținerea politicii de extindere a UE, integrarea socială a rromilor pe piața muncii în România și în celelalte țări membre. O temă propusă, care să fie inclusă într-o agendă europeană, a fost multiculturalismul; de asemenea, au fost enunțate câteva principii pe care România să le aibă în vedere: ridicarea și consolidarea profilului internațional al țării; consolidarea rolului și substanțializarea contribuției României de membru al familiei europene, precum și adâncirea Parteneriatelor Strategice; continuarea eforturilor de realizare a integrării europene depline, eliminarea vulnerabilităților încă existente, care să consolideze statutul României prin asigurarea coerenței, eficacității și predictibilității politicii externe a României.
Interpretarea datelor obținute prin intermediul chestionarului semistructurat (analizat anterior), și realizată în corelație cu cadrul teoretic al prezentei lucrări, a evidențiat mai multe aspecte, pe care le voi aborda în rândurile următoare.
Mijloacele pe care parlamentariii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest le consideră eficiente pentru reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor electorală reprezintă un subiect care ar putea fi util de cunoscut de către cetățeni, deoarece ar contribui la eficientizarea procesului de formulare a preferințelor lor și a transmiterii acestora către reprezentanții lor din Parlamentul României. Astfel, potrivit parlamentarilor, mijloace cele mai eficiente sunt considerate a fi: propunerile legislative, amendamentele, întrebările și interpelările.
În ceea ce privește procesul de agenda – setting, remarcăm o corelare a agendei parlamentarului cu agenda politică a partidului pe care îl reprezintă, a autorităților publice locale din circumscripția lor (consilii județene, consilii locale, primării), dar și cu cea a Agenției de Dezvoltare Nord – Vest; referitor la suprapunerea agendei sale cu agenda publică, aceasta din urmă este cea a organizațiilor societății civile din circumscripția sa, dar și cea a cetățenilor; cât privește suprapunerea cu agenda media, aceasta se realizează, prioritar, cu cea a mediei locale. Un aspect relevant pentru demersul nostru îl constituie suprapunerea cu agenda Uniunii Europene, care este confirmată prin răspunsurile formulate.
Pentru reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor, colaborarea cu Guvernul României și cu autoritățile publice locale din circumscripțiile lor (consilii județene, consilii locale, primării) cunoaște o evaluare pozitivă; cea cu deputații români din Parlamentul European se încadrează, de asemenea, într-o direcție pozitivă, dar nu la fel de bună ca și cea cu celelalte două categorii amintite anterior; pe când cea cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest nu este satisfăcătoare.
În condițiile în care regiunea de dezvoltare Nord – Vest nu are, încă, o personalitate juridică, dar există premisele dobândirii acesteia, în viitor, parlamentarii au apreciat că o abordare comună, în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, ar fi necesară atât la nivel național, cât și la nivel european.
Legiferarea activității de lobby în România rămâne un subiect sensibil pentru parlamentarii români, aceștia fiind împărțiți între cei care o susțin, și cei care o resping.
Identificarea celor mai eficiente mijloace de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția lor poate avea, astfel, implicații nu doar pentru abordarea temelor ce țin de politica internă, ci și de politica europeană. Din răspunsurile date la această chestiune, cu referire la politica națională, a rezultat că mijloacele cele mai eficiente sunt cele care vizează un contact direct, ne-intermediat: birouri parlamentare, participarea la diferite evenimente sau utilizarea rețelelor de socializare. Mijloacele care implică componenta media – conferințele de presă, comunicatele de presă, interviurile – sunt considerate a avea o eficiență medie spre mare, lor alăturându-li-se și întocmirea rapoartelor de activitate de la finalul fiecărei sesiuni parlamentare – un instrument care poate fi făcut cunoscut publicului fie direct (pagină personală pe o rețea de socializare, pagină de web, etc.), fie indirect (prin mass – media). Mijloacele cu privire la care pozițiile sunt împărțite sunt Website-ul și blogul personal.
Gradul în care parlamentarii sunt influențați, în activitatea parlamentară, de preferințele opiniei publice din colegiul / circumscripția lor, acesta este mediu spre mare.
În condițiile în care parlamentarii României sunt reprezentanții cetățenilor, considerăm că informarea acestora din urmă cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active, indiferent la care nivel (local, național, regional, european), datorită interdependențelor dintre aceste niveluri, reprezintă o prerogativă și a parlamentarilor naționali. Cu toate acestea, parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest apreciază că doar informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel național ține de activitatea lor; astfel, nivelurile local, regional și european nu sunt considerate a fi de competența lor.
În contextul creșterii rolului parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene (în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona), parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest consideră că Parlamentul României exercită în mod eficient această competență. O întrebare care poate fi pusă în legătură cu acest fapt, dar poate fi tratată și independent de competența pe care Parlamentul României a dobândit-o ca urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, este cea privind preluarea unor elemente din modul de organizare și funcționare al Parlamentului European, în vederea eficientizării propriei activități. Răspunsurile pozitive și negative au fost apropiate ca număr, opinia preponderentă fiind, însă, negativă.
În vederea promovării intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României, parlamentarii din regiunea de dezvoltare Nord – Vest au sprijinit o abordare strategică comună la nivel județean (a parlamentarilor din circumscripția lor electorală, indiferent de culoarea politică), la nivel european (cu europarlamentarii din grupul lor politic), dar și la nivel regional (regiunea de dezvoltare Nord – Vest), chiar daca într-o măsură mai mică decât în primele două cazuri.
Mecanismele considerate a fi cele mai eficiente, în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene, țin de: activitatea Parlamentului României (controlul proiectelor de acte legislative ale UE, potrivit principiilor subsidiarității și proporționalității); de relația cu Guvernul României (adoptarea de propuneri privind mandatul Guvernului la Consiliul European; audieri ale membrilor Guvernului); de relația cu Comisia Europeană (dialogul politic cu Comisia Europeană); de relația cu Parlamentul European (invitarea parlamentarilor români în comisiile de specialitate ale Parlamentului European; schimbul de informații cu parlamentele statelor membre); dar și de relația cu societatea civilă (consultări cu societatea civilă). O evaluare medie spre mare au primit și mecanismele ce vizează: activitatea Parlamentului României (analiza proiectelor de acte, fără caracter legislativ, ale UE); relația cu instituțiile publice românești (interpelarea instituțiilor publice); relația cu Parlamentul European (schimbul de informații cu Parlamentul European; consultările cu europarlamentarii români); sau relația cu cetățenii din circumscripția lor electorală (diseminarea, în circumscripție, a informațiilor privind afacerile europene).
Activitatea de formulare de avize motivate, la propunerile legislative europene, din cadrul Comisiei / comisiilor din care fac parte, este evaluată ca fiind importantă într-un grad mediu spre mare. În același mod este evaluată și activitatea Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care fac parte, cu privire la principalele strategii și politici ale Uniunii Europene.
În ceea ce privește activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern, aceasta se realizează într-un mod pozitiv, indiferent de tipul documentelor transmise de către Guvern, Parlamentului: proiectele de acte legislative înscrise pe agenda Consiliului UE; programul și prioritățile Președinției Consiliului UE; informările privind problemele esențiale pentru România și pentru UE, aflate pe agenda europeană; rapoartele periodice privind activitatea și rezultatele participării României în Consiliul UE; rapoartele semestriale privind îndeplinirea obligației de transpunere a dreptului UE în legislația internă; sau propunerea de mandat a Guvernului pentru reuniunea Consiliului European.
Referitor la subiecte precum: măsurile pe care le consideră necesare pentru eficientizarea activității de coordonare a afacerilor europene, în cadrul Camerei din care fac parte, dar și în cadrul Parlamentului României; elementele, domeniile, etc. care ar trebui cuprinse în strategia României în ceea ce privește promovarea intereselor naționale la nivel european; sau strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE, răspunsurile parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest nu au oferit suficiente elemente care să poată fi considerate soluții viabile la aceste chestiuni.
Cât privește regiunea de dezvoltare Nord – Vest, acest subiect a fost abordat, în mod distinct, în cadrul mai multor întrebări. Parlamentarii din această regiune au considerat, în ceea ce privește Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest, că: obiectivele de pe agenda lor politică se suprapun într-o măsură medie spre mare cu cele de pe agenda Agenției de Dezvoltare Nord – Vest; activitatea de colaborare cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest, în vederea reprezentării intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor este evaluată, predominant, negativ. Referitor la măsurile pe care le consideră necesare pentru eficientizarea colaborării cu Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest, în vederea reprezentării intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor, sugestiile parlamentarilor s-au îndreptat spre: coordonarea procesului de planificare strategică la nivel regional, prin participarea și a parlamentarilor la acest proces; includerea obiectivelor Agenției pe agenda politică a parlamentarilor din această regiune; furnizarea, de către Agenție, a necesităților de reglementare legislativă; sau informarea parlamentarilor regiunii cu privire la proiectele existente sau viitoare ale Agenției. În ceea ce privește regiunea de dezvoltare Nord – Vest, parlamentarii au apreciat că o abordare comună, în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii de Nord – Vest, ar fi necesară atât la nivel național, cât și la nivel european; la fel cum consideră că ar fi necesară o abordare strategică comună a parlamentarilor din această regiune (din același partid sau nu), sau împreună cu deputații români din grupul lor politic de la nivel european, cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României.
CONCLUZII
În primul capitol al prezentei lucrări am menționat faptul că guvernanța multinivel a Uniunii Europene reprezintă o provocare pentru procesul de guvernanță din statele membre, fie că ne referim la procesele politice, structurile instituționale sau la conținutul politicilor. Dincolo de aceste transformări interne, pe care integrarea în Uniunea Europeană le aduce în statele membre, dar în strânsă legătură cu ele, modul în care diferiții actori naționali participă la / și influențează procesul decizional european, reprezintă un aspect care necesită o evaluare și o eficientizare constante.
În consecință, am formulat – drept obiectiv general al lucrării – analizarea cadrului guvernanței multinivel a Uniunii Europene și a guvernanței naționale (românești), în scopul determinării gradului în care, la opt ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, diferiții actori (publici, privați, ONG, cetățenii) din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, fructifică drepturile, competențele și mecanismele pe care le au la dispoziție, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, dar și a modului în care se auto-poziționează în structura guvernanței multinivel a Uniunii Europene.
Analiza literaturii de specialitate și a surselor primare (legislative și ne-legislative de la nivel european) a confirmat prima ipoteză a lucrării, și anume faptul că structura guvernanței multinivel a Uniunii Europene oferă cadrul pentru participarea la / și influențarea procesului decizional european, de către actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și a cetățenilor. Aceleași tipuri de surse (primare și secundare), însă de la nivel național, au confirmat, de asemenea, faptul că în România există cadrul legislativ favorabil participării la / și influențării procesului decizional european, atât în mod direct, cât și indirect.
Verificarea celei de-a doua ipoteze am realizat-o, pe parcursul lucrării, prin corelarea cadrului teoretic al lucrării cu datele rezultate din partea practică. Potrivit celei de-a doua ipoteze, gradul în care actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii participă la / și influențează procesul decizional european (variabila dependentă), depinde de: crearea și asumarea comună a unor mecanisme de informare, participare, colaborare, transmitere a preferințelor, responsivitate și influențare eficiente – în ceea ce privește procesul decizional de la diferite niveluri (european, național, regional, local), și care să vizeze relațiile dintre actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii (variabila independentă 1); dar și de conceperea unei strategii naționale pragmatice – care să urmărească atât identificarea intereselor naționale și, totodată, europene, ale țării, în ceea ce privește exercitarea eficientă a calității de membru în Uniunea Europeană, cât și influențarea procesului decizional european (prin intermediul reprezentanților naționali din instituțiile și organismele europene) (variabila independentă 2).
Corelarea cadrului teoretic cu analiza datelor rezultate din cele trei chestionare semistructurate, a condus la câteva concluzii, cu privire la momentul actual, asupra a șase tipuri de relații, între nivelurile local, regional, național și european. Abordarea acestor relații, dintre niveluri, o realizăm prin focusarea asupra actorilor de la aceste niveluri, fapt care ne permite schițarea unei perspective asupra modului în care interacționează, în acest moment, dar și cu privire la măsurile pe care le-au identificat în vederea eficientizării raporturilor dintre ei.
Un prim tip relație, cel între nivelul local (autorități publice reprezentative din regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel european, relevă câteva direcții principale, extrase din interpretarea datelor, privind implicarea nivelului local în influențarea procesului decizional european. Astfel, remarcăm necesitatea consolidării colaborării dintre autoritățile administrației publice locale (consilii județene, consilii locale, primării) și europarlamentarii români, privind reprezentarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European; a creșterii numărului de solicitări de poziții autorităților locale reprezentative, de către europarlamentarii români, cu privire la teme europene, cu impact local; consolidarea rolului birourilor europarlamentare în vederea implicării cetățenilor, a societății civile și a mediului de afaceri în influențarea procesului decizional european; sau a conceperii unei proceduri specifice privind implicarea autorităților locale și județene în procesul decizional european. De asemenea, la nivel local, am identificat și nevoia cu privire la: formularea unei strategii de comunicare a autorităților publice locale (consilii județene, consilii locale), cu cetățenii, privind propunerile legislative europene cu impact local; crearea unui mecanism de monitorizare a propunerilor legislative europene, cu impact local (controlul subsidiarității), și de semnalare a interesului pentru o anumită inițiativă, europarlamentarilor români; implicarea cetățenilor, societății civile și a mediului de afaceri, în formularea de sugestii și recomandări, pe teme europene, la nivelul autorității locale reprezentative (consiliu județean, consiliu local). Contactarea și dezvoltarea relației autorităților locale reprezentative cu reprezentanții României din Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local; creșterea gradului de implicare a consiliilor județene în consultările Comitetului Regiunilor, în diferitele etapele ale procesului legislativ; o strategie de comunicare a opiniilor și realizărilor Comitetului Regiunilor, la nivel local și județean; sau lobby-ul pe lângă instituțiile europene, sunt importante pentru reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale respectivelor structuri administrativ – teritoriale, în Uniunea Europeană. O altă direcție vizează organizarea de schimburi de experiență și programe de formare pentru aleșii locali și regionali din statele membre ale UE; organizarea de schimburi de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE privind identificarea dimensiunilor europene în deciziile locale sau regionale; realizarea de schimburi de experiență între aleșii locali și regionali din statele membre ale UE, cu privire la bune practici privind participarea cetățenilor la procesul decizional european; organizarea de ședințe speciale, la nivel local și județean, consacrate integrării europene și politicilor europene; sau consolidarea parteneriatului dintre autoritățile locale și județene și societatea civilă / mediul privat, cu privire la inițiativele legislative europene.
O a doua categorie de relații – între nivelul local (autorități publice reprezentative din regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel național – vizează mai multe măsuri a căror utilitate constă în dezvoltarea unui mecanism de influențare indirectă, prin intermediul autorităților naționale, a procesului decizional european. În acest proces, un rol revine parlamentarilor români și Parlamentului României, și se concretizează în acțiuni precum: consolidarea relației autorităților publice locale (consilii județene, consilii locale, primării) cu parlamentarii din județul lor, în scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local; corelarea agendei parlamentarilor cu agenda politică a autorităților publice locale din circumscripția lor (consilii județene, consilii locale, primării), dar și cu agenda publică (organizațiile societății civile și cetățenii), dar și cu cea a mass – media locală; creșterea rolului Parlamentului României în ceea ce priveste informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel local; consolidarea rolului birourilor parlamentare în vederea implicării cetățenilor, a societății civile și a mediului de afaceri în influențarea procesului decizional național; creșterea numărului de solicitări de poziții, Consiliului Județean, de către parlamentarii din județul respectiv, cu privire la teme europene, cu impact local; creșterea numărului de solicitări de rapoarte, informații, documente, etc., din partea Comisiei de Afaceri Europene din cadrul Parlamentului României, pentru dezbaterile din cadrul Comisiei; ori conceperea unui mecanism de consultare eficient între Comisia de Afaceri Europene (Parlamentul României) și autoritățile locale și regionale, cu privire la propunerile legislative europene care vizează aceste niveluri. De asemenea, în ceea ce privește consiliile județene (din regiunea de dezvoltare Nord – Vest), remarcăm necesitatea formulării unei strategii de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local, în cadrul Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România (UNCJR); consolidarea relației autorităților publice locale (consilii județene, consilii locale, primării) cu UNCJR, în ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local; sau o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și celelalte consilii județene din cadrul UNCJR, în scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local.
În al treilea rând, referitor la natura relației dintre nivelurile local și regional (din regiunea de dezvoltare Nord – Vest), aceasta este influențată de faptul că, în acest moment, regiunile de dezvoltare din România nu sunt unități administrativ – teritoriale, ci doar zone administrative care oferă un cadru de implementare și de evaluare a politicii de dezvoltare regională românești. Cu toate acestea, în condițiile în care există perspectiva dobândirii de către regiunile de dezvoltare a statului de unități administrativ – teritoriale, considerăm a fi necesară dezvoltarea unei colaborări mai eficiente, la nivel județean, între Consiliul Județean și consiliile locale, precum și între consiliile județene din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local.
În strânsă legătură cu această relație, sunt cea de-a patra relație – dintre nivelul regional (regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel național, și cea de-a cincea – între nivelul regional (regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel european. Referitor la relația dintre nivelul regional (regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel național, remarcăm importanța: dezvoltării colaborării între parlamentarii din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest și Agenția de Dezvoltare Nord – Vest, în reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția lor; corelării obiectivelor de pe agenda parlamentarilor din județele aparținând regiunii de dezvoltare Nord – Vest și cu cele de pe agenda Agenției de Dezvoltare Nord – Vest; dezvoltării unei abordări strategice comune a parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel național; dezvoltării unei abordări strategice comune a parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest (indiferent de culoarea politică), cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României; sau creșterii rolului Parlamentului României în ceea ce priveste informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel regional.
Al cincilea tip de relații – dintre nivelul regional (regiunea de dezvoltare Nord – Vest) și cel european – vizează luarea unor măsuri cu privire la: consolidarea colaborării europarlamentarilor români cu Agențiile de Dezvoltare Regională (și, în particular cu Agenția de Dezvoltare Nord – Vest); creșterea gradului de activism al autorităților publice locale (consilii județene, consilii locale, primării) din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, cu privire la contactarea europarlamentarilor români, referitor la temele aflate pe agenda comisiilor din care fac parte, și care au un important impact local sau regional; menținerea unui dialog permanent între europarlamentarii români și Agențiile de Dezvoltare Regională; informarea Agențiilor de Dezvoltare Regională cu privire la inițiativele legislative europene sensibile pentru România, care au și un impact local sau regional; realizarea unei coordonări timpurii pe marginea unui dosar de interes regional; sprijinirea agențiilor de dezvoltare în relația lor cu Comisia Europeană; sau creșterea gradului de activism al organizații societății civile din regiunile de dezvoltare ale României, cu privire la contactarea europarlamentarilor români.
Cea de-a șasea relație și, totodată, ultima relație analizată – cea dintre nivelul național și cel european – identifică mai multe direcții de urmat: utilizarea, de către europarlamentari, a instrumentelor specifice activității lor parlamentare, pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României; consolidarea colaborării europarlamentarilor români cu Guvernul României (privind poziția României asupra diferitelor dosare; organizarea de întâlniri cu reprezentanți ai ministerelor) și cu Parlamentul României (organizarea de întâlniri cu membri ai comisiilor de specialitate); consolidarea colaborării dintre parlamentarii și europarlamentarii români; realizarea unei abordări strategice comune a parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel național și european; dezvoltarea unei corelări a obiectivelor de pe agenda europarlamentarilor români, cu cele de pe agenda publică și de pe agenda media românească, și nu doar cu cea a partidului politic pe care îl reprezintă, sau cu cea a grupului politic; corelarea agendei politice a parlamentarilor cu cea a Uniunii Europene; consolidarea rolului Parlamentului României în influențarea procesului decizional european; utilizarea mai eficientă a diferitelor mecanisme care contribuie la implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene (și care vizează fie activitatea din cadrul Parlamentului, cu privire la afacerile europene; schimbul de informații cu Parlamentul European și cu europarlamentarii români; fie colaborarea cu celelalte state membre, cu societatea civilă din România sau cu cetățenii români); creșterea rolului Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel național și european; consolidarea colaborării dintre europarlamentarii români și cetățenii, societatea civilă și mediul de afaceri românesc; înființarea unor structuri de reprezentare a principalelor ramuri economice românești, la Bruxelles, dar și a ONG-urilor românești, în funcție de domeniul lor de activitate; informarea societății civile, de către europarlamentarii români, cu privire la impactul anumitor decizii europene asupra societății civile românești; sau creșterea nivelului de participare politică a cetățenilor români, în vederea influențării procesului decizional din Uniunea Europeană, prin folosirea unor mijloace precum participării la vot – pentru alegerea reprezentanților din Parlamentul European, participarea la consultările publice organizate de către instituțiile UE, contactarea europarlamentarilor români, participarea la dezbateri publice de la nivel european, sau Inițiativa Cetățenească Europeană.
Interpretarea datelor din cele trei chestionare, a evidențiat faptul că, în acest moment, cea de-a doua ipoteză a lucrării nu este validată decât, parțial, în contextul românesc, în general, și în Nord – Vestul României, în particular. Această concluzie este susținută de faptul că, deși din punct de vedere legislativ, există cadrul pentru participarea la / și influențarea procesului decizional european, atât direct, cât și indirect, practic, remarcăm absența unor mecanisme eficiente de de informare, participare, colaborare, transmitere a preferințelor, responsivitate și influențare eficiente – în ceea ce privește procesul decizional de la diferite niveluri (european, național, regional, local), și care să vizeze relațiile dintre actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii. De asemenea, așa cum reiese documentele programatice ale României, dar și din răspunsurile grupurilor – țintă, absența unei strategii naționale pragmatice – care să urmărească atât identificarea intereselor naționale și, totodată, europene, ale țării, în ceea ce privește exercitarea eficientă a calității de membru în Uniunea Europeană, cât și influențarea procesului decizional european (prin intermediul reprezentanților naționali din instituțiile și organismele europene), afectează gradul de participare la / și influențarea procesului decizional european, a diferiților actori, de la niveluri diferite.
Această concluzie semnalează, astfel, pericolul validării celei de-a treia ipoteze a lucrării, în cazul în care România nu se angajează, cu responsabilitate și în cel mai scurt timp, în surmontarea problemelor existente cu privire la participarea la / și influențarea procesului decizional european. În consecință, nefructificarea drepturilor, competențelor și mecanismelor pe care actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii, le au în cadrul guvernanței multinivel a Uniunii Europene (variabila independentă), determină o performanță scăzută cu privire la promovarea intereselor naționale și, totodată, europene ale statului, în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene (variabila dependentă).
Astfel, conform datelor obținute din analiza noastră, putem formula câteva concluzii privind participarea la / și influențarea procesului decizional european a diferiților actori din cadrul regiunii de dezvoltare Nord – Vest, dar și în contextul mai larg al guvernanței naționale românești și europene: nivelul cunoștințelor cu privire la modul de organizare și funcționare al Uniunii Europene influențează gradul în care diferiții actori interni participă la / și influențează procesul decizional european; actorii interni (de la diferite niveluri și din diferite sectoare) nu fructifică, în mod optim, oportunitățile de participare la / și influențare a procesului decizional european; existența unei coordonări naționale eficiente, cu privire la afacerile europene, influențează gradul de participare la / și influențare a procesului decizional european; absența unor mecanisme naționale eficiente privind cooperarea între diferiții actori, de la diferite niveluri, afectează gradul de participare la / și influențare a procesului decizional european; iar absența personalității juridice, de către regiunea de dezvoltare Nord – Vest, afectează existența unei acțiuni strategice coordonate, între diferiții actori, cu privire la promovarea intereselor regionale și, totodată, europene, ale regiunii.
Pe baza acestor observații, considerăm că, pe termen scurt, România are nevoie de o strategie națională pragmatică – care să urmărească atât identificarea intereselor naționale și, totodată, europene, ale țării, în ceea ce privește exercitarea eficientă a calității de membru în Uniunea Europeană, cât și influențarea procesului decizional european (prin intermediul reprezentanților naționali din instituțiile și organismele europene); de conceperea unui mecanism de coordonare eficient și responsabil, la nivel național, cu privire la domeniul afacerilor europene; de crearea unui mecanism de informare, participare, colaborare, transmitere a preferințelor, responsivitate și influențare eficiente – în ceea ce privește procesul decizional de la diferite niveluri (european, național, regional, local), și care să vizeze relațiile dintre actorii de la diferite niveluri (național, regional, local) și din sectoare diferite (public, privat, non-guvernamental), precum și cetățenii; și de pregătirea, cu celeritate, a mandatului Președinției UE, din anul 2019, printr-un proces de colaborare, atât la nivel intern, cât și la nivel european (alături de instituțiile europene și cu celelalte două state – Austria și Finlanda – cu care formează trio-ul).
În consecință, pe parcursul lucrării, demersul nostru a constat în analizarea guvernanței multinivel a Uniunii Europene prin prisma a trei dimensiuni: procese politice; structuri instituționale; și conținutul politicilor. Guvernanța UE a fost abordată atât de sus în jos, cât și de jos în sus, prin prisma rolului, locului și a agendei politice a diferiților actori, de la diferite niveluri (europarlamentari români, parlamentari din regiunea de dezvoltare Nord – Vest, consilieri județeni din regiunea de dezvoltare Nord – Vest), dar în strânsă legătură cu percepția acestora cu privire la alți actori publici, privați și ONG, de la diferite niveluri (european, național, regional, local), precum și cetățenii. De asemenea, am urmărit legitimitatea de input (definită drept participarea eficientă a cetățenilor la procesul decizional) și legitimitatea de output (definită drept calitatea rezultatelor politicilor publice) atât a guvernanței naționale, cât și a celei europene, în condițiile în care ambele dimensiuni ale legitimității trebuie îndeplinite pentru a legitima un sistem politic național sau unul sui generis. Astfel, ne-am focusat pe modul de funcționare internă a celor două tipuri de sisteme politice, pe transparența, deschiderea, eficacitatea și eficiența lor, precum și, în particular, pe performanța sistemului politic național (românesc) în ceea ce privește output-ul, în condițiile în care el este, concomitent, parte a unui sistem supranațional unic. Credem, însă, că deschiderea sistemului față de participarea civică și drepturile indivizilor nu este suficientă și eficientă fără prezența cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor necesare pentru exercitarea acestor drepturi. Guvernanța multinivel implică, de asemenea, noi moduri de colaborare, implicare a cetățenilor și participare civică. În acest sens, am privit cetățeanul prin prisma apartenenței sale simultane la mai multe grupuri sau comunități, și a subordonării sale față de diferite niveluri decizionale (european, național, regional, local). Astfel, guvernanța europeană este despre distribuția puterii între diferite niveluri de guvernare. Totodată, am ținut cont de faptul că diferiți actori sunt incluși în procesul decizional, de la etapa de formulare, până la cea de implementare, atât la nivel național, cât și la nivel european. Mai mult, am remarcat prezența unor conflicte între logici de acțiune diferite (între nivelul național și cel european), dar împartășim opinia că aceste conflicte nu vor avea un efect distructiv, ci ele pot duce la consolidarea treptată a logicii guvernanței cu privire la guvernarea în UE. Și asta, în condițiile în care guvernanța europeană este o acțiune coordonată între UE, statele membre, autoritățile locale și regionale, este bazată pe parteneriat și vizează elaborarea și aplicarea politicilor publice europene. Iar calitatea democratică a guvernanței europene și a procesului decizional al UE se obține prin actori (participare), acțiuni (eficacitate) și realizări (și anume o guvernanță colaborativă, care promovează răspunderea prin intermediul deschiderii, transparenței, consultării, comunicării, etc. și produce rezultate de politici publice). Și nu în ultimul rând, responsabilitatea pentru rezultatele guvernanței e împărțită între stat și alți actori (privați, ONG, cetățeni), iar legitimitatea lor de a exercita funcțiile guvernanței va depinde, în cele din urmă, de rezultatele pe care vor reuși să le obțină.
Datorită caracterului amplu al temei abordate, am încercat o restrângere a acesteia la acele direcții pe care le-am considerat relevante pentru demersul nostru, recunoscând, însă, posibilele limite pe care le-au produs această restrângere, atât din punct de vedere al cadrului teoretic, cât și din cel al abordării sferei de cercetare. Tema rămâne, însă, una extrem de importantă și în anii următori, în contextul obiectivelor strategiilor pe termen mediu și lung ale Uniunii (orizonturile 2020, 2030); în cel al prefacerilor pe care le va mai suferi, în anii următori, guvernanța multinivel, cetățenia multinivel sau participarea multinivel; în cel al consolidării treptate a statutului de stat membru, de către ultimele țări integrate (Bulgaria, România, Croația); dar și în cel al aderării unor noi state la Uniunea Europeană.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale:
Agabrian, Mircea, Analiza de conținut, Iași, Polirom, 2006.
Alexandru, Ioan, Drept administrativ european, București, Universul Juridic, 2008.
Almond, Gabriel și Verba, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice și democratice în cinci națiuni, București, Editura Du Style, 1996.
Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien și Garat, Christophe, Marile probleme europene, Iași, Editura Institutul European, 2010.
Andersen, Svein S. și Eliassen, Kjell A. (edit.), Making Policy in Europe, Sage Publications, 2001.
Armstrong, Michael, Performance Management. Key Strategies and Practical Guidelines, London, Kogan Page Limited, 2006.
Aspinuall, M. și Greenwood, J., Collective Action in the European Union, London, Routledge, 1997.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE. De la economic la politic, București, Editura Tritonic, 2005.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE. De la național la federal, București, Editura Tritonic, 2005.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, București, Tritonic, 2006.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Sistemul instituțional, București, Editura Tritonic, 2007.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Iași, Editura Polirom, 2008.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe și Răpan, Daniela, Dicționar explicativ trilingv al Uniunii Europene, Iași, Polirom, 2009.
Bennett, W. Lance, News and the Politics of Illusion, New York, Longman, 1983.
Bernays, Edward L., Cristalizarea opiniei publice, București, Editura Comunicare.ro, 2003.
Blând, Michael, Theaker, Alison și Wragg, David, Relațiile eficiente cu mass – media, București, Comunicare.ro, 2003.
Bogdan, Ciprian și Mișcoiu, Sergiu (coord.), Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică modernă și contemporană, Iași, Adenium, 2014.
Bondar, Florin (coord.), Politici publice și administrație publică, Iași, Polirom, 2007.
Boonstra, Jaap J., Dynamics of Organizational Change and Learning, Hoboken, Wiley, 2004.
Brack, Nathalie, Coman, Ramona, Rittelmeyer, Yann – Sven și Stănculescu, Cristina, Despre Parlamentul European, democratizare și democrație, Iași, Editura Institutul European, 2011.
Brezoianu, Dumitru și Oprican, Mariana, Administrația publică în România, București, Ed. CH Beck, 2008.
Brie, Mircea, Polgar, Istvan și Chirodea, Florentina (coord.), European Union. Identity, Diversity and Integration, supliment Analele Universității din Oradea, Seria Relații Internaționale și Studii Europene, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brie, Mircea, Chirodea, Florentina și Țoca, Constantin Vasile (coord.), European Public Policies. Instruments, Models and Behaviour in the Public Space, în supliment Analele Universității din Oradea, Seria Relații Internaționale și Studii Europene, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2013.
Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama, Chișinău, Ed. Cartier, 2000.
Carroll, Craig E., The strategic Use of the Past and Future in Organizational Change, Emerald Group Publishing LTD, 2002.
Cerkez, Șerban, Grupurile de interese și politicile publice, Iași, Polirom, 2010.
Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, București, Editura Comunicare.ro, 2005.
Cioculescu, Șerban Filip și Motoc, Iulia (coord.), Manual de analiză a politicii externe, Iași, Polirom, 2010.
Coman, Cristina, Relațiile publice. Tehnici și strategii, Iași, Polirom, 2001.
Coman, Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici și strategii, Iași, Polirom, 2009.
Costea, Maria și Costea, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană – Provocări și perspective, Iași, Editura Institutul European, 2007.
Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași, Polirom, 2000.
Dahl, Robert A., Democrația și criticii ei, Iași, Institutul European, 2002.
Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, București, Editura Matrix Rom, 2001.
Demetrescu, Matei și Tăut, Codrin, Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident, Iași, Adenium, 2014.
Dodescu, Anca (coord.), Barker, Albert E., Brihan, Alina – Carmen și Giurgiu, Adriana, Ghid practic Action Learning, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004.
Dobre, Ana-Maria și Coman, Ramona, România și integrarea europeană, Iași, Editura Institutul European, 2005.
Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina, Mass – media și societatea, București, Editura comunicare.ro, 2003.
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, București, Casa de Editură și Presă „Sanșa” S.R.L., 1996.
Fuchs, Dieter și Pfetsch, Barbara, The Observation of Public Opinion by the Governmental System, Berlin, Sigma, 1996.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2011.
Gherghina, Sergiu și Chiru, Mihail (coord.), Perspective românești asupra politicilor europene, Iași, Adenium, 2014.
Gherghina, Sergiu, Cine decide? Partide, reprezentanți și politici în Parlamentul României și cel European, Iași, Editura Institutul European, 2010.
Gîrleșteanu, George, Organizarea generală a administrației, București, Universul Juridic, 2011.
Horga, Ioan și Suli Zakar, Istvan (coord.), Challenges and Perspectives in the Regional and Euroregional Issues in the New, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2006.
Horga, Ioan, Bărbulescu, Iordan Gh., Ivan, Adrian, Palincsak, Mykolia și Suli-Zakar, Istvan (coord.), Regional and Cohesion Policy – Insights Into the Role of the Partnership Principle in the New Policy Design, Debrecen University Press & Oradea University Press, 2011.
Horga, Ioan și Popoviciu, Adrian C. (coord.), European Union between the Constraint of the Borders and Global Competition, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Horga, Ioan și Landuyt, Ariane (coord.), Communicating EU Policies beyond the Borders, Oradea University Press, 2013.
Howlett, Michael și Ramesh, M., Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Chișinău, Editura Epigraf, 2004.
Iacob, Dumitru și Cismaru, Diana, Relațiile publice. Eficiență prin comunicare, București, Editura comunicare.ro, 2003.
Iancu, Diana – Camelia, Uniunea Europeană și administrația publică, Iași, Polirom, 2010.
Ion, Oana – Andreea, Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Iași, Polirom, 2013.
Ispas, Gabriel Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, București, Universul Juridic, 2012.
Ivan, Adrian Liviu, Statele Unite ale Europei. Uniunea Europeană între interguvernamentalism și supranaționalism, Iași, Editura Institutul European, 2007.
Ivan, Adrian, Uniunea Europeană: proiecte, guvernanță și dezvoltări instituționale, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2007.
Ivan, Adrian Liviu, Romania and European Integration. "Nationalists" versus "Europeanists”, București, Editura Institutul Cultural Român, 2007.
Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia „Statele Unite ale Europei”: de la ideea europeană, la Comunitățile Economice Europene, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009.
Ivan, Adrian Liviu (coord.), Ghidul Parlamentului European, Cluj-Napoca, C&A Publishing, 2009.
Janda, Kenneth, Berry, Jeffrey M. și Goldman, Jerry, The Challenge of Democracy. Government in America, Boston, Houghton Mifflin, 1989.
Jolly, Mette Elise, The European Union and the People, Oxford, Oxford University Press, 2006.
Katz, Richard S., Democracy and Elections, Oxford, Oxford University Press, 1997.
Keating, Michael, Noul regionalism în Europa Occidentală. Restructurare teritorială și schimbare politică, Iași, Editura Institutul European, 2008.
King, Ronald F., Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale, Iași, Polirom, 2005.
Kjaer, Anne Mette, Guvernanța, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2010.
Langley, Gerald J. et al., The Improvement Guide: A Practical Approach to Enhancing Organizational Performance, Jossey-Bass, 2009.
Luzarraga, Francisco Aldecoa și Llorente, Mercedes Guinea, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Iași, Polirom, 2011.
Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, București, CH Beck, 2006.
Marton, Silvia, Europe in its Making, Iași, Editura Institutul European, 2006.
Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iași, Polirom, 2004.
McLean, Gary N, Organization Development. Principles, Processes, Performance, BK, 2006.
McQuail, Denis, Comunicarea, Iași, Editura Institutul European, 1999.
Mihăileanu, Liviu și Horja, Aurelian, Reglementarea activității de lobby în anticamera influenței, București, Editura CH Beck, 2009.
Miroiu, Andrei, Introducere în analiza politicilor publice, București, Editura Paideia, 2001.
Miroiu, Andrei, Ungureanu și Radu Sebastian (coord.), Manual de relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2006.
Murthy, C.S.V, Change Management, Mumbai, Global Media, 2007.
Noelle – Neumann, Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social, București, Editura Comunicare.ro, 2004.
Popescu – Birlan, Liliana, Construcția Uniunii Europene, București, Editura C.H. BECK, 2009.
Pușcaș, Vasile și Ivan, Adrian (coord.), Regiune și regionalizare în context european, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.
Pușcaș, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, vol. 1-4, București, Editura Economică, 2003.
Pușcaș, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, vol. 5-6, București, Editura Economică, 2005.
Pușcaș, Vasile, România spre Uniunea Europeană – Negocierile de aderare (2000 – 2004), Iași, Editura Institutul European, 2007.
Pușcaș, Vasile, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004), Iași, Editura Institutul European, 2007.
Pușcaș, Vasile, România: de la aderare la post-aderare, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile, Teme europene, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile, România: de la preaderare la postaderare, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile și Sălăgean, Marcela (coord.), România și Uniunea Europeană post – Tratatul de la Lisabona, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010.
Pușcaș, Vasile, Uniunea Europeană. State – piețe – cetățeni, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011.
Rahim, M. Afzalur, Managing Conflict in Organizations, Westport, Greenwood Press, 2000.
Rotariu, Traian și Iluț, Petre, Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom, 1997.
Russu, Corneliu, Management Strategic, București, Ed. All Beck, 1999.
Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Iași, Polirom, 1999.
Sauron, Jean-Luc, Curs de instituții europene, Iași, Polirom, 2010.
Schmidt, Vivien A., Democracy in Europe: the EU and National Polities, Oxford University Press, 2006.
Shapiro, Daniel, Conflict and Communication: A Guide Through the Labyrinth of Conflict Management, International Debate Education Asociation, 2004.
Sidjanski, Dusan, Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeana de la origini până la Tratatul de la Lisabona, Iași, Polirom, 2010.
Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Iași, Polirom, 2004.
Ștefan, Tudorel și Andreșan Grigoriu, Beatrice, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007.
Tănăsescu, Dorina, Dumitru, Felicia, Petrescu, Marius și Cucui, Ion, Politici publice în spațiul euroatlantic, Cluj – Napoca, CA Publishing, 2011.
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, București, CH Beck, 2010.
Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Iași, Editura Institutul European, 2008.
Walaski, Pamela, Risk and Crisis Communications: Methods and Messages, Hoboken, Wiley, 2011.
Weimer, L. David și Vinning, R. Aidan, Analiza politicilor publice – concepte și practică, București, Editura Ard, 2004.
Wessels, Bernhard și Katz, Richard S., Introduction: European Parliament, National Parliaments, and European Integration, New York, Oxford University Press, 1999.
Wessels, Bernhard, European Parliament and Interest Groups, New York, Oxford University Press, 1999.
Youngs, Richard, The European Union and the Promotion of Democracy. Europe’s Meditteranean and Asian Policies, Oxford University Press, 2002.
Zăpârțan, Liviu-Petru, Negocierile în viața social-politică, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.
Zăpârțan, Liviu-Petru, Reflecții despre Europa Unită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
Lucrări speciale:
Abromeit, Heidrun, “How to Democratise a Multi-level, Multi-dimensional Polity”, în Political Theory and the European Union. Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), Taylor & Francis, 2005.
Agger, Annika, „Towards Tailor-Made Participation: How to Involve Different Types of Citizens in Participatory Governance”, în Town Planning Review, Liverpool University Press (UK), vol. 83, nr. 1, 2012.
Adshead, Maura, “Europeanisation and Changing Patterns of Governance in Ireland”, în Public Administration, vol. 83, 2005.
Albert, Mathias, „Governance and Democracy in European Systems: on Systems Theory and European Integration”, în Review of International Studies, Cambridge University Press, nr. 28, 2002.
Askola, Heli, “Tale of Two Citizenships? Citizenship, Migration and Care in the European Union”, în Social & Legal Studies, vol. 21, nr. 3, 2012.
Atkinson, Rob, “The White Paper on European Governance: Implications for Urban Policy”, în European Planning Studies, vol. 10, nr. 6, 2002.
Auberger, Tobias și Iszkowski, Krzysztof, “Democratic Theory and the European Union: Focusing on ‘Interest’ or ‘Reason’?”, în Journal of European Integration, vol. 29, nr. 3, 2007.
Auel, Katrin, “Introduction: The Europeanisation of Parliamentary Democracy”, în The Journal of Legislative Studies, vol. 11, nr. 3 – 4, 2005.
Bache, Ian, „The Europeanization of Higher Education: Markets, Politics and Learning?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 44, nr. 2, 2006.
Bache, Ian și Flinders, Matthew (eds.), Themes and Issues in Multi-Level Governance, Oxford, Oxford University Press, 2004.
Bailey, David J., “Governance or the Crisis of Governmentality? Applying Critical State Theory at the European Level”, în Journal of European Public Policy, vol. 13, nr. 1, 2006.
Baird, Vanessa A., “Building Institutional Legitimacy: the Role of Procedural Justice”, în Political Research Quarterly, vol. 54, nr. 2, 2001.
Barry, Brian, “Social Exclusion, Social Isolation, and the Distribution of Income”, în Understanding Social Exclusion. John Hills, Julien LeGrand și David Piachaud (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2002.
Bărbulescu, Iordan (coord.), Ion, Oana Andreea și Toderaș, Nicolae, Coordonarea afacerilor europene la nivel național: mecanisme de colaborare între Guvern și Parlament în domeniul afacerilor europene: studiu comparativ în statele membre UE, București, Institutul European din România, 2013.
Bechev, Dimitar, “From Policy-Takers to Policy-Makers? Observations on Bulgarian and Romanian Foreign Policy before and after EU Accession”, în Perspectives on European Politics and Society, vol. 10, nr. 2, 2009.
Beetz, Jan Pieter, „Stuck on the Rubicon? The Resonance of the Idea of Demoi-cracy in Media Debates on the EU’s Legitimacy”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2015.
Bellamy, Richard și Castiglione, Dario, „Legitimizing the Euro-polity and its Regime. The Normative Turn in EU Studies, în European Journal of Political Theory, vol. 2, nr. 1, 2003.
Bellamy, Richard, „The Liberty of the Post-moderns? Market and Civic Freedom within the EU”, în LSE “Europe in Question” Discussion Paper, nr. 1, 2009.
Bellamy, Richard și Castiglione, Dario, „Democracy by Delegation? Who Represents Whom and How in European Governance?”, în Government and Opposition, vol. 46, nr. 1, 2011.
Benhabib, Seyla, The Claims of Culture: Equality and Diversity in the Global Era, Princeton, Princeton University Press, 2002.
Benz, Arthur, “Policy – making and Accountability in EU Multilevel Governance”, în Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences. Arthur Benz și Yannis Papadopoulos (eds.), London, Routledge, 2006.
Benz, Arthur și Papadopoulos, Yannis (eds.), Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences, London, Routledge, 2006.
Berg-Schlosser, Dirk, „The Quality of Democracies in Europe as Measured by Current Indicators of Democratization and Good Governance”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 20, nr.1, 2004.
Bevir, Mark, “Democratic Governance: A Genealogy”, în Local Government Studies, vol. 37, nr. 1, 2011.
Biesta, Gert, “What Kind of Citizenship for European Higher Education? Beyond the Competent Active Citizen”, în European Educational Research Journal, vol. 8, nr. 2, 2009.
Blom, Tannelie, Radulova, Elissaveta și Arnold, Christine, “Theorizing Modes of Governance in the EU: Institutional Design and Informational Complexity”, în European Governance Papers, nr. C-08-04, 2008.
Böhme, Kai, Richardson, Tim, Dabinett, Gordon și Jensen, Ole B., „Values in a Vacuum? Towards an Integrated Multi‐level Analysis of the Governance of European Space”, în European Planning Studies, vol. 12, nr. 8, 2007.
Bollens, Scott A., “The City, Substate Nationalism, and European Governance, Nationalism and Ethnic Politics”, vol. 14, nr. 2, 2008.
Bolleyer, Nicole și Reh, Christine, “EU Legitimacy Revisited: the Normative Foundations of a Multilevel Polity”, în Journal of European Public Policy, vol. 19, nr. 4, 2012.
Bondar, Florin, “Două componente ale schimbării instituționale în procesul formulării politicilor publice. Cazul administrației publice românești”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Börzel, Tanja A. și Risse, Thomas, “Europeanization: The Domestic Impact of EU Politics”, în Handbook of European Union Politics. Knud Eric Jorgensen, Mark A. Pollack și Ben Rosamond (eds.), London, Sage, 2007.
Börzel, Tanja A., “European Governance – Negotiation and Competition in the Shadow of Hierarchy”, în Journal of Common Market Studies, vol. 48, nr. 2, 2010.
Börzel, Tanja A., “Networks: Reified Metaphor or Governance Panacea?”, în Public Administration, vol. 89, nr. 1, 2011.
Börzel, Tanja A. și Risse, Thomas, “From Europeanisation to Diffusion: Introduction”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Borras, Susana și Radaelli, Claudio M., „The Politics of Governance Architectures: Creation, Change and Effects of the EU Lisbon Strategy”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 4, 2011.
Bovens, Mark, “Analysing and Assessing Accountability: A Conceptual Framework”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 4, 2007.
Brihan, Alina – Carmen, “Cadru teoretic privind relația dintre economic și politic, la întretăierea naționalului cu internaționalul, în contextul relațiilor internaționale contemporane”, în Analele Universității din Oradea, Fascicula Drept, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001.
Brihan, Alina și Horga, Ioan, „Impactul presei scrise asupra informării și formării conștiinței europene a cetățenilor din Nord – Vestul României”, în volumul conferinței The Contribution of Mass Media to the Enlargement of the European Union. Ariane Landuyt, Renaud de la Brosse și Ioan Horga (eds.), Bruxelles, International Institute of Administrative Sciences, 2003.
Brihan, Alina, „Domeniul Științelor Politice – între direcțiile actuale și provocările viitoare”, în De la politicile educaționale la realitățile educației. Lia Maria Pop, Vasile Doru Fer și Simona Fer (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Brihan, Alina, [Review of the book: Reglementarea activității de lobby. În anticamera influenței by Mihăileanu, L. & A. Horja, C.H. Beck, București, 2009], în The Romanian Journal of Society and Politics, vol. VI, no. 1, Issue 11, 2011.
Brihan, Alina, [Review of the book: Europa Viitorului: Tratatul de la Lisabona by Luzarraga, F. A.& M. G. Llorente, Polirom, Iași, 2011], în The Romanian Journal of Society and Politics, vol. VI, no. 2, Issue 12, December 2011.
Brihan, Alina – Carmen (coord.), Provocările profesiunii: de la teorie, la experiență și angajament, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brihan, Alina – Carmen, ‚Pregătirea carierei în Științe Politice: așteptări, realități, perspective”, în Provocările profesiunii: de la teorie, la experiență și angajament. Alina – Carmen Brihan (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brihan, Alina – Carmen, “Citizens’ Representation and Participation in the Context of the Future Challenges of the EU’s Multi-Level Governance”, în Analele Universității din Oradea, Fascicula Relații Internaționale și Studii Europene, TOM V, 2013.
Brihan, Alina – Carmen, “Guvernanți versus guvernați – între nivelul național și cel european”, în In honorem Mihai Drecin. Profesorul Mihai Drecin la împlinirea vârstei de 70 de ani. Gabriel Moisa și Ion Zainea (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2014.
Brihan, Alina – Carmen, „European Values versus National Political Culture in the Process of Influencing the EU Decision-making Process. Challenges for Romania”, în curs de publicare în volumul conferinței „European Culture and Identity Paradiplomacy” (Oradea, 23-24 mai 2014), la editura Peter Lang, 2014.
Brihan, Alina – Carmen, „Imagining and Shaping the EU’s Future. Narratives for Europe’s 21th Century”, [Review of the book: The Mind and Body of Europe: a New Narrative, edited by Emiliano Battista and Nicola Setari. Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2014. ISBN 978-92-79-37955-0], în The Romanian Journal of International Relations and European Studies, vol. 2, nr. 1, 2013-2014.
Bulmer, Simon și Burch, Martin, “Organizing for Europe: Whitehall, the British State and the European Union”, în Public Administration, vol. 76, 1998.
Bursens, Peter și Deforche, Jana, “Europeanization of Subnational Polities: the Impact of Domestic Factors on Regional Adaptation to European Integration, în Regional and Federal Studies, vol. 18, nr. 1, 2008.
Caporaso, James A., “The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-modern?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 34, 1996.
Catney, Philip, “Democratic Dilemmas of Multilevel Governance: Legitimacy, Representation and Accountability in the European Union”, în West European Politics, vol. 31, nr. 5, 2008.
Centeno, Miguel Angel, “The New Leviathan: the Dynamics and Limits of Technocracy”, în Theory and Society, vol. 22, nr. 3, 1993.
Chalmers, Damian, Davies, Gareth și Monti, Giorgio, European Union Law. Cases and Materials, Cambridge, Cambridge University Press, 2010.
Cheneval, Francis, “Multilateral Democracy: the Original Position”, în Journal of Social Philosophy, vol. 39, nr. 1, 2008.
Cheneval, Francis și Schimmelfennig, Frank, „The Case for Demoicracy in the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 51, nr. 2, 2013.
Cheneval, Francis, Lavenex, Sandra și Schimmelfennig, Frank, “Demoi-cracy in the European Union: Principles, Institutions, Policies”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2015.
Chhotray, Vasudha și Stoker, Gerry, Governance Theory and Practice. A Cross – Disciplinary Approach, London, Palgrave Macmillan, 2009.
Chryssochoou, Dimitris N., “Europe’s Could – be Demos: Recasting the Debate”, în West European Politics, vol. 19, nr. 4, 1996.
Clark, Julian R. A. și Jones, Alun R., “Europeanisation and Its Discontents, Space and Polity”, vol. 13, nr. 3, 2009.
Closa Montero, Carlos, “Between EU Constitution and Individuals’ Self: European Citizenship”, în Law and Philosophy, vol. 20, 2001.
Cowles, Maria Green și Risse, Thomas, “Transforming Europe: Conclusions”, în Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change. James A. Caporaso, Maria Green Cowles and Thomas Risse (eds.), NY, Cornell University Press, 2001.
Crăciun, Claudiu, “Transformarea guvernării în România. Provocări pentru managementul politicilor”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
CRELL, “Active Citizenship for Democracy”, Raportul primei întâlniri a rețelei, 30 – 31 ian. 2006, European Commission Joint Research Centre, Ispra, Italia, 2006.
Crombez, Christophe, „Information, Lobbying and the Legislative Process in the European Union”, în European Union Politics, vol. 3, 2002.
Curtin, Deirdre și Egeberg, Morten, “Tradition and Innovation: Europe’s Accumulated Executive Order”, în West European Politics, vol. 31, nr. 4, 2008.
Curtin, Deirdre, Mair, Peter și Papadopoulos, Yannis, “Positioning Accountability in European Governance: An Introduction”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Dahl, Robert A., Democracy and Its Critics, New Haven, Yale University Press, 1989.
Deakin Crick, Ruth, Tew, Marilyn, Taylor, Monica, Ritchie, Susan, Durant, Keren și Samuel, Elspeth, A Systematic Review of the Impact of Citizenship Education on Learning and Achievement. Research Evidence in Education Library, London, Evidence for Policy and Practice Co-ordinating Centre, Social Science Research Unit, Institute of Education, 2005.
Deakin Crick, Ruth, „Key Competencies for Education in a European Context: Narratives of Accountability or Care”, în European Journal of Educational Research, vol. 7, nr. 3, 2008.
Decker, Frank, “Governance Beyond the Nation-State. Reflections on the Democratic Deficit of the European Union”, în Journal of European Public Policy, vol. 9, nr. 2, 2002.
Delanty, Gerard, “Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 1, nr. 3, 1997.
Delanty, Gerard, Citizenship in a Global Age. Society, Culture, Politics, Buckingham, Open University Press, 2000.
Delanty, Gerard, “European Citizenship: A Critical Assessment”, în Citizenship Studies, vol. 11, nr. 1, 2007.
Della Porta, Donatella, “Social Movements and Europeanisation”, în Comparing European Societies. Towards a Sociology of the EU. Gianfranco Bettin Lattes și Ettore Recchi, Bologna, Monduzzi, 2005.
Downes, Tony, “Market Citizenship: Functionalism and Fig-leaves”, în Citizenship and Governance in the European Union. Richard Bellamy și Alex Warleigh (eds.), London, Continuum, 2001.
Eberlein, Burkard și Kerwer, Dieter, “New Governance in the European Union: a Theoretical Perspective”, în Journal of Common Market Studies, vol. 42, nr. 1, 2004.
Eberlein, Burkard și Newman, Abraham L., “Escaping the International Governance Dilemma? Incorporated Transgovernmental networks in the European Union”, în Governance, vol. 21, nr. 1, 2008.
Edelenbos, Jurian și Klijn, Erik – Hans, “Managing Stakeholder Involvement in Decision Making: A Comparative Analysis of Six Interactive Processes in The Netherlands”, în Journal of Public Administration Research and Theory, vol. 16, nr. 3, 2006.
Eder, Klaus și Giesen, Berhard (eds.), European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Edwards, Geoffrey, “National Sovereignty vs. Integration? The Council of Ministers”, în The European Union: Power and Policy Making. Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, 1996.
Egeberg, Morten, „The Institutional Architecture of the EU and the Transformation of European Politics”, în Multilevel Union Administration. The Transformation of Executive Politics in Europe. Morten Egeberg (ed.), New York, Palgrave MacMillan, 2006.
Eising, Rainier, “Interest Groups and the European Union”, în European Union Politics. Michelle Cini (ed.), Oxford, Oxford University Press, 2007.
Eising, Rainier, “Institutional Context, Organizational Resources and Strategic Choices: Explaining Interest Groups Access in the European Union”, în European Union Politics, vol. 8, 2007.
Enjolras, Bernard, „Two Hypotheses about the Emergence of a Post-national European Model of Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 12, nr. 5, 2008.
Eriksen, Erik Oddvar și Fossum, John Erik, „Post-national Integration”, în Democracy in the European Union. Integration Through Deliberation?. Erik Oddvar Eriksen și John Erik Fossum (eds.), London, Routledge, 2000.
Eriksen, Erik Oddvar și Fossum, John Erik, “Democracy through Strong Publics in the European Union?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 3, 2002.
Eriksen, Erik Oddvar, “Democracy through strong publics in the European Union?’, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 3, 2002.
Eriksen, Erik Oddvar, „An Emerging European Public Sphere”, în European Journal of Social Theory, vol. 8, nr. 3, 2005.
Everson, Michelle, “The Legacy of the Market Citizen”, în New Legal Dynamics of European Union. Jo Shaw și Gillian More (eds.), Oxford, Clarendon, 1995.
Faist, Thomas, ‘‘Social Citizenship in the European Union: Nested Membership’’, în Journal of Common Market Studies, vol. 39, nr. 1, 2001.
Falkner, Gerda, “Comparing Europeanisation Effects: From Metaphor to Operationalisation, în European Integration Online Papers, vol. 7, 2003 – http://eiop.or.at/eiop/pdf/2003-013.pdf.
Flinders, Matthew, „Distributed Public Governance in the European Union”, în Journal of European Public Policy, vol. 11, nr. 3, 2004.
Føllesdal, Andreas, “Union Citizenship: Unpacking the Beast of Burden”, în Law and Philosophy, vol. 20, nr. 3, 2001.
Follesdal, Andreas și Hix, Simon, “Why there is a Democratic Deficit in the EU: A Response to Majone and Moravcsik”, în European Governance Papers (EUROGOV), nr. C-05-02, 2005.
Føllesdal, Andreas, “EU Legitimacy and Normative Political Theory, în Palgrave Advances in European Union Studies. Michelle Cini și Angela Bourne (eds.), Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2006.
Forst, Rainer, „The Rule of Reasons: Three Models of Deliberative Democracy”, în Ratio Juris, vol. 14, nr. 4, 2001.
Gaus, Daniel, “Legitimacy through Efficiency or Democracy? A Conceptual Inquiry into the Debate on the Legitimacy of the European Union”, Lucrare prezentată la ECPR Joint Sessions, Nicosia, 25–30 aprilie 2006.
George, Stephen, „Multi-level Governance and the European Union”, în Multi-level Governance. Ian Bache și Matthew Flinders (eds.), Oxford and New York, Oxford University Press, 2004.
Giosan, Victor, “Reforma sectorului public și reforma clasei politice: este posibilă sincronizarea?”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Goldsmith, Mike, “Variable Geometry, Multi-level Governance: European Integration and Subnational Government in the New Millennium”, în The Politics of Europeanisation. Kevin Featherstone și Claudio M. Radaelli (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă, Iași, Adenium, 2014.
Gualini, Enrico, “Europeanisation in Comparative Perspective: Institutional Fit and National Adaptation”, în The Politics of Europeanisation. Kevin Featherstone și Claudio M. Radaelli (eds), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Guy Peters, Brainard, “Forms of Informality: Identifying Informal Governance in the European Union”, în Perspectives on European Politics and Society, vol. 7, nr. 1, 2006.
Haas, Ernst B., “International Integration: the European and the Universal Process”, în International Organization, vol. 15, 1961.
Habermas, Jurgen, “Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe”, în Praxis International, vol. 12, nr. 1, 1992.
Habermas, Jurgen, “Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe”, în Theorizing Citizenship. Ronald Beiner (ed.), Albany, NY, State University of New York Press, 1995.
Habermas, Jurgen, Between Facts and Norms, Cambridge, Polity Press, 1996.
Habermas, Jurgen, “Why Europe Needs a Constitution?”, în New Left Review, nr. 11, 2001.
Hanf, Kenneth și Scharpf, Fritz W., Interorganizational Policy Making: Limits to Coordination and Central Control, London, Sage, 1978.
Harcourt, Alison Jane, “European Institutions and the Media Industry. European Regulatory Politics between Pressure and Pluralism”. Ph.D. Dissertation, Department of Government, University of Manchester, 2000.
Harmes, Adam, “Neoliberalism and Multilevel Governance”, în Review of International Political Economy, vol. 13, nr. 5, 2006.
Haverland, Markus, “National Adaptation to European Integration: The Importance of Veto Points”, în Journal of Public Policy, vol. 20, nr. 1, 2000.
Hazenberg, Haye, „Is Governance Democratic?”, în Critical Review of International Social and Political Philosophy, 2013.
Healey, Patsy, “Re-enchanting Democracy as a Mode of Governance”, în Critical Policy Studies, vol. 6, nr. 1, 2012.
Héritier, Adrienne, “Policy-making by Subterfuge: Interest Accommodation, Innovation and Substitute Democratic Legitimation in Europe – Perspectives from Distinct Policy Areas”, în Journal of European Public Policy, vol. 4, 1997.
Héritier, Adrienne, “Elements of Democratic Legitimation in Europe: An Alternative Perspective”, în Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 2, 1999.
Héritier, Adrienne și Knill, Christoph, „Differential Responses to European Policies: A Comparison”, în Differential Europe. New Opportunities and Constraints for National Policy-Making. Adrienne Heritier, Dieter Kerwer, Christoph Knill, Dirk Lehmkuhl și Michael Teutsch (eds.), Lanham, Rowman and Littlefield, 2001.
Héritier, Adrienne și Rhodes, Martin (eds.), New Modes of Governance in Europe: Governing in the Shadow of Hierarchy, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2010.
Heidbreder, Eva G., “Structuring the European Administrative Space: Policy Instruments of Multi-level Administration”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 5, 2011.
Heidbreder, Eva G., “Governance in the European Union: A Policy Analysis of the Attempts to Raise Legitimacy through Civil Society Participation”, în Journal of Comparative Policy Analysis: Research and Practice, 2014.
Herrmann, Richard K. și Brewer, Marilynn B., ‘‘Identities and Institutions: Becoming European in the EU’’, în Transnational Identities: Becoming European in the EU. Richard K. Herrman, Thomas Risse și Maryilynn B. Brewer (eds.), New York, Rowman & Littlefield, 2004.
Hess, Andreas, „’The Economy of Morals and Its Applications’ – An Attempt to Understand Some Central Concepts in the Work of Albert O. Hirschman”, în Review of International Political Economy, vol. 6, nr. 3, 1999.
Hix, Simon, “The Study of the European Union II: the ‘New Governance’ Agenda and its Rival”, în Journal of European Public Policy, vol. 5, nr. 1, 1998.
Hix, Simon, The Political System of the European Union, Basingstoke, Palgrave, 1999.
Holford, John, “Hard Measures for Soft Stuff: Citizenship Indicators and Educational Policy under the Lisbon Strategy”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hooghe, Liesbet și Marks, Gary, “A Postfunctionalist Theory of European Integration: from Permissive Consensus to Constraining Dissensus”, în British Journal of Political Science, vol. 39, 2008.
Horga, Ioan, Brie, Mircea, Balașco, Anca, Brihan, Alina, Buran, Carmen, Hodorog, Ana-Maria, Marc, Bogdan Antoniu, Șaitoș, Domnica și Țâmpău, Adriana, “De la Helsinki la Nisa: sau despre imaginea integrării României în Uniunea Europeană (analiza presei centrale)”, în volumul Conferinței Rolul mass – media și al noilor tehnologii de comunicare și informare în procesul de democratizare a societăților din Europa Centrală și de Est. Ioan Horga și Renaud de la Brosse (coord.), Bruxelles, International Institute of Administrative Sciences, 2002.
Horga, Ioan, „The Multilevel Governance and the Respect of the Subsidiarity Principle”, în Cross border partnership with special regard to the Hungarian – Romanian – Ukrainian tripartite border. Horga, Ioan și Suli – Zakar, Istvan (eds.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2010.
Horga, Ioan și Florian, Gyula Laszlo, “Multilevel Governance (MLG) and Subsidiary Principle in White Paper of MLG of the Committee of the Regions (COR), în Regional and Cohesion Policy: Insights into the Role of the Partnership Principle in the New Policy Design. Horga, Ioan, Bărbulescu, Iordan, Ivan, Adrian, Palinchak, Mykolia și Suli – Zakar, Istvan (eds.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Hoskins, Bryony, “Draft Framework on Indicators for Active Citizenship”, Ispra, CRELL, 2006.
Hoskins, Bryony, “The Discourse of Social Justice within the European Education Policy Developments: the Example of Key Competences and Indicator Development towards Assuring the Continuation of Democracy”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hoskins, Bryony, D’Hombres, Beatrice și Campbell, Joann, “Does Formal Education Have an Impact on Active Citizenship Behaviour?”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hoskins, Bryony și Deakin Crick, Ruth, “Competences for Learning to Learn and Active Citizenship: Different Currencies or Two Sides of the Same Coin?”, în European Journal of Education, vol. 45, nr. 1, 2010.
Hoskins, Bryony și Deakin Crick, Ruth, „Competences for Learning to Learn and Active Citizenship: Different Currencies or Two Sides of the Same Coin”, în European Journal of Education, vol. 45, nr. 1, 2010.
Howlett, Michael și Ramesh, M., Studying Public Policy. Policy Cycles and Policy Decisions, Oxford University Press, 1995.
Hull, Robert, “Lobbying Brussels: A View from Within”, în Lobbying in the European Community. Sonia Mazey și Jeremy Richardson (eds.), Oxford, Oxford University Press, 1993.
Hurrelmann, Achim și DeBardeleben, Joan, „Democratic Dilemmas in EU Multilevel Governance: Untangling the Gordian Knot”, în European Political Science Review, vol. 1, nr. 2, 2009.
Jachtenfuchs, Markus, “Theoretical Perspectives on European Governance”, în European Law Journal, vol. 1, nr. 2, 1995.
Jachtenfuchs, Markus, “Democracy and Governance in the European Union”, în Democracy and the European Union. Andreas Føllesdal și Peter Koslowski (eds.), Berlin, Springer Verlag, 1997.
Jachtenfuchs, Markus, Diez, Thomas și Jung, Sabine, “Ideas and Integration: Conflicting Models of a Legitimate European Political Order”. Lucrare prezentată la A Cincea Conferință Bianuală a European Community Studies Association, 29 mai – 1 iunie 1997.
Jachtenfuchs, Markus, „The Governance Approach to European Integration”, în Journal of Common Market Studies, vol. 39, nr. 12, iunie 2001.
Joerges, Christian și Neyer, Jurgen, “Transforming Strategic Interaction into Deliberative Problem – Solving: European Comitology in the Foodstuffs Sector”, în Journal of European Public Policy, vol. 4, 1997.
Jordan, Andrew, „The European Union: an Evolving System of Multi-level Governance … or Government?”, în Policy & Politics, vol. 29, nr. 2, 2001.
Kaitatzi – Whitlock, Sophia, „The Missing European Public Sphere and the Absence of Imagined European Citizenship”, în European Societies, vol. 9, nr. 5, 2007.
Karolewski, Ireneusz Pawel, Citizenship and Collective Identity in Europe, New York, Routledge, 2010.
Kassim, Hussein, “Conclusion: the National Coordination of EU Policy: Confronting the Challenge”, în The National Coordination of EU Policy: The Domestic Level. Hussein Kassim, B. Guy Peters și Vincent Wright, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Kassim, Hussein, Menon, Anand, Peters, Guy B. și Wright, Vincent, The National Coordination of EU Policy: the European Level, Oxford University Press, 2006.
Katz, Richard S., “Role Orientations in Parliaments”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Katz, Richard S., “Representation, the Locus of Democratic Legitimation and the Role of the National Parliaments in the European Union”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Keating, Avril,”Educating Europe's Citizens: Moving from National to Post-national Models of Educating for European Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 13, nr. 2, 2009.
Keohane, Robert O., Macedo, Stephen și Moravcsik, Andrew, “Democracy – Enhancing Multilateralism”, în International Organization, vol. 63, 2009.
Kiiver, Philipp, “European Scutiny in National Parliaments. Individual Efforts in the Collective Interest?”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Kitschelt, Herbert P., “Political Opportunity Structures and Political Protest: Anti-Nuclear Movements in Four Democracies”, în British Journal of Political Science, vol. 16, 1986.
Klijn, Erik-Hans, „Governance and Governance Networks in Europe”, în Public Management Review, vol. 10, nr. 4, 2008.
Knill, Christoph, The Europeanisation of National Administrations. Patterns of Institutional Change and Persistence, Cambridge University Press, 2003.
Kohler – Koch, Beate, “The European Union Facing Enlargement: Still a System sui generis?”, în MZES Working Paper III, nr. 20, 1997.
Kohler – Koch, Beate, „The Commission White Paper and the Improvement of European Governance”, Lucrare prezentată la Simpozionul intitulat „Responses to the European Commission’s White Paper on Governance”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2001.
Kohler – Koch, Beate și Finke, Barbara, “The Institutional Shaping of EU – Society Relations: A contribution to Democracy via Participation?”, în Journal of Civil Society, vol. 3, nr. 3, 2007.
Kohler – Koch, Beate, “How to Put Matters Right: Assessing the Role of Civil Society in EU Accountability”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Korsgaard, Ove, Walters, Shirley și Andersen, Randi (eds.), Learning for Democratic Citizenship, Copenhagen, The National Library of Education, 2001.
Kostakopoulou, Dora, Citizenship, Immigration and Identity in the European Union, Manchester, Manchester University Press, 2001.
Kostakopoulou, Dora, „European Union Citizenship: Writing the Future”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 5, 2007.
Kostakopoulou, Theodora, “European Union Citizenship as a Model of Citizenship beyond the Nation State: Possibilities and Limits”, în Political Theory and the European Union: Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), London, Routledge, 1998.
Kuisma, Mikko, „Rights or Privileges? The Challenge of Globalization to the Values of Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 12, nr. 6, 2008.
Ladrech, Robert, “Europeanisation of Domestic Politics and Institutions: the Case of France”, în Journal of Common Market Studies, vol. 32, 1994.
Lange, Philipp, Driessen, Peter P.J., Sauer, Alexandra, Bornemann, Basil și Burger, Paul, “Governing Towards Sustainability – Conceptualizing Modes of Governance”, în Journal of Environmental Policy & Planning, vol. 15, nr. 3, 2013.
Lightfoot, Simon, “The Europeanisation of International Development Policies: The Case of Central and Eastern European States”, în Europe-Asia Studies, vol. 62, nr. 2, 2010.
Lijphart, Arend, “Democracies: Forms, Performance, and Constitutional Engineering”, în European Journal of Political Research, vol. 25, nr. 1, 1994.
Lindgren, Karl – Oskar și Persson, Thomas, “Input and Output Legitimacy: Synergy or Trade-off? Empirical Evidence from an EU Survey”, în Journal of European Public Policy, vol. 17, nr. 4, 2010.
Lord, Christopher și Magnette, Paul, “E pluribus unum? Creative Disagreement about Legitimacy in the EU”, în Journal of Common Market Studies, vol. 42, nr. 1, 2004.
Lord, Christopher, “Democracy and the European Union: Matching Means to Standards”, în Democratization, vol. 13, nr. 4, 2006.
Lord, Christopher, „Contested Meanings, Democracy Assessment and the European Union”, în Comparative European Politics, vol. 5, nr. 1, 2007.
Lowndes, Vivien, Pratchett, Lawrence și Stoker, Gerry, “Trends in Public Participation: Part 1 – Local Government Perspectives”, în Public Administration, vol. 79, nr. 1, 2001.
MacCormick, Neil, ”Democracy, Subsidiarity and Citizenship in the ‘European Commonwealth”, în Law and Philosophy, vol. 16, nr. 4, 1997.
Magnette, Paul, “European Governance and Civic Participation: Can the European Union be Politicised?”, Lucrare prezentată la Simpozionul intitulat „Responses to the European Commission’s White Paper on Governance”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2001.
Magnette, Paul, „European Governance and Civic Participation: Beyond Elitist Citizenship?”, în Political Studies, vol. 51, nr. 1, 2003.
Magnette, Paul, „How Can One be European? Reflections on the Pillars of European Civic Identity”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 5, 2007.
Majone, Giandomenico, Regulating Europe, London, Routledge, 1996.
Majone, Giandomenico, “Europe’s ‘Democratic Deficit’ The Question of Standards”, în European Law Journal, vol. 4, nr. 1, 1998.
Majone, Giandomenico, “The Politics of Regulation and European Regulatory Institutions”, în Governing Europe. Jack Hayward și Anand Menon (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Majone, Giandomenico, „The Common Sense of European Integration”, în Journal of European Public Policy, vol. 13, nr. 5, 2006.
Majone, Giandomenico, ‘The ‘Referendum Threat’, the Rationally Ignorant Voter, and the Political Culture of the EU”, în RECON Online Working Paper, vol. 4, 2009.
Marks, Gary și McAdam, Doug,”Social Movements and the Changing Structure of Political Opportunity in the European Union”, în Governance in the European Union. Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage, 1996a.
Marks, Gary, Hooghe, Liesbet și Blank, Kermit, “European Integration in the 1980s: State – centric v. Multi-level Governance”, în Journal of Common Market Studies 34, 1996b.
Marsh, David și Rhodes, Roderick A. W. (eds.), Policy Networks in British Government, Oxford, Clarendon Press, 1992.
Marshall, David, “Who to Lobby and When: Institutional Determinants of Interest Group Strategies in European Parliament Committees”, în European Union Politics, vol. 10, nr. 4, 2010.
Marshall, Thomas Humphrey, “Citizenship and Social Class”, în Class, Citizenship and Social Development. T.H. Marshall, Garden City, Doubleday & Co., 1964.
Massey, Andrew, “Modernisation as Europeanisation”, în Policy Studies, vol. 25, nr. 1, 2004.
Matiuța, Cristina și Brihan, Alina, “European Union in the Romanian Political Leaders’ Speech”, în European Identity and Free Movement of Persons. Lia Pop și Cristina Matiuța (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2005.
Matiuța, Cristina (coord.), Tătar, Marius, Brihan, Alina, Apăteanu, Dan, Ritli, Laszlo și Haragoș, Octavian, Cetățenie activă și dezvoltare democratică în Nord – Vestul României: rezultate de cercetare și recomandări de politici, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.
Mazey, Sonia și Richardson, Jeremy, „Interest Groups and EU Policy-making: Organizational Logic and Venue Shopping’, în European Union. Power and Policy-making. Jeremy Richardson (ed.), London and New York, Routledge, 2001.
McCarhaigh, Muiris, “Accountability through National Parliaments. Practice and Problems”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Metcalfe, Les, “International Policy Co-ordination and Public Management Reform”, în International Review of Administrative Sciences, nr. 60, 1994.
Metcalfe, Les, “Pregătirea națională pentru elaborarea politicii naționale. Capacități pentru administrarea coordonării politicii naționale în contextul integrării europene”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Milana, Marcella, “Is the European (Active) Citizenship Ideal Fostering Inclusion within the Union? A Critical Review”, în European Journal of Education, vol. 43, nr. 2, 2008.
Miller, David, Citizenship and National Identity, Cambridge, Polity, 2000.
Moravcsik, Andrew, “Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach”, în Journal of Common Market Studies, vol. 31, nr. 4, 1993.
Moravcsik, Andrew, “In Defence of the ‘Democratic Deficit’: Reassessing Legitimacy in the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 4, 2002.
Moravcsik, Andrew, „Is there a Democratic Deficit in World Politics? A Framework for Analysis”, în Government and Opposition, vol. 39, nr. 2, 2004.
Mouffe, Chantal, Deliberative Democracy or Agonistic Pluralism, Institute for Advanced Studies, Vienna, Political Science Series, 2000.
Moravcsik, Andrew, „The European Constitutional Compromise and the Neofunctionalist Legacy, în Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 2, 2005.
Nanz, Patrizia și Steffek, Jens, „Global Governance, Participation and the Public Sphere”, în Government and Opposition, 2004.
Nelson, Thomas E., „Public Goals, Public Rhetoric and Political Attitudes”, în The Journal of Politics, vol. 66, nr. 2, mai 2004.
Negrine, Ralph și Lilleker, Darren G., „The Professionalization of Political Communication. Continuities and Change in Media Practices”, în European Journal of Communication, vol. 17, nr. 3, 2002.
Nentwich, Michael, “Opportunity Structures for Citizens’ Participation: the Case of the European Union”, în Political Theory and the European Union. Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), Taylor & Francis, 2005.
Nicolaïdis, Kalypso, „European Demoicracy and its Crisis”, în Journal of Common Market Studies, vol. 51, nr. 2, 2013.
Nousiainen, Marko și MäKinen, Katja, „Multilevel Governance and Participation: Interpreting Democracy in EU-programmes”, în European Politics and Society, 2014.
O’Brennan, John și Raunio, Tapio, „Deparliamentarization and European Integration”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Olsen, Johan P., “European Challenges to the Nation State”, în Political Institutions and Public Policy. Bernard Steunenberg și Frans van Vught (eds.), Amsterdam, Kluwer Academic Publishers, 1997.
Olsen, Johan P., “The Many Faces of Europeanisation”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, 2002.
Olsen, Johan P., “What is a Legitimate Role for Euro Citizens?”, în Comparative European Politics, vol. 1, nr. 1, 2003.
Paletz, David L. și Lipinski, Daniel, „Political Culture and Political Communication”, în Working Paper, Issue 92, Bercelona, 1994.
Papadopoulos, Yannis, “Accountability and Multi-Level Governance: More Accountability, Less Democracy?”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Papazoglou, Manos, „Assessing Models of Citizenship in the EU: the Idea of Responsive Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 14, nr. 2, 2010.
Pech, Laurent, “The Solution to the 'Democratic Deficit: A New Type of Governance for the European Union?”, în Journal of European Integration, vol. 25, nr. 2, 2003.
Perczynski, Piotr și Maarten, Vink, ‘‘Citizenship and Democracy: A Journey to Europe’s Past’’, în Citizenship Studies, vol. 6, nr. 2, 2002.
Peters, Anne, “A Plea for a European Semi-Parliamentary and Semi-Consociational Democracy”, în European Integration online Papers (EioP), vol. 7, nr. 3, 2003.
Peters, Bernhard, „Public Discourse, Identity, and the Problem of Democratic Legitimacy”, în Making the European polity. Reflexive integration in the EU. Erik Oddvar Eriksen (ed.), London, Routledge, 2005.
Peters, Brainard Guy, ”Agenda – setting in the European Community”, în Journal of European Public Policy, nr. 1, 1994.
Peters, Brainard Guy, „Agenda – setting in the European Union”, în European Union. Power and Policy-making. Jeremy Richardson (ed.), London and New York, Routledge, 2001.
Peterson, John, “Decision – making in the European Union: Towards a Framework for Analysis”, în Journal of European Public Policy, nr. 2, 1995.
Petersone, Baiba, “Reforma politicilor publice – experiența eforturilor unui an”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Philippou, Stavroula, Keating, Avril și Hinderliter Ortloff, Debora, “Citizenship Education Curricula: Comparing the Multiple Meanings of Supra-national Citizenship in Europe and Beyond”, în Journal of Curriculum Studies, vol. 41, nr. 2, 2009.
Pollack, Mark A., “The New Institutionalism and EC Governance: the Promise and Limits of Institutional Analysis”, în Governance, vol. 9, 1996.
Pollack, Mark A., „Delegation, Agency, and Agenda Setting in the European Community”, în International Organization, vol. 51, 1997.
Potluka, Oto și Liddle, Joyce, “Managing European Union Structural Funds: Using a Multilevel Governance Framework to Examine the Application of the Partnership Principle at the Project Level”, în Regional Studies, vol. 48, nr. 8, 2014.
Preuss, Ulrich K., Everson, Michelle, Koenig – Archibugi, Mathias și Lefebvre, Edwige, “Traditions of Citizenship in the European Union”, în Citizenship Studies, vol. 7, nr. 1, 2003.
Princen, Sebastiaan, “Agenda – setting in the European Union: a Theoretical Exploration and Agenda for Research”, în Journal of European Public Policy, vol. 14, nr. 1, 2007.
Radaelli, Claudio, “Europeanisation: Solution or Problem?”, în European Integration Online Papers, vol. 8, 2004 – http://eiop.or.at/eiop/pdf/2004-016.pdf .
Rhodes, Roderick A. W., „The New Governance: Governing without Government”, în Political Studies, XLIV, 1996.
Rhodes, Roderick A. W., Understanding Governance, Buckingham, Open University Press, 1997.
Richardson, Jeremy, ”Actor – Based Models of National and EU Policy-Making”, în The European Union and National Industrial Policy. Hussein Kassim and Anand Menon (eds.), London, Routledge, 1996.
Richardson, Jeremy, „Government, Interest Groups and Policy Change”, în Political Studies, vol. 48, 2000.
Rifkin, Jeremy, The European Dream: How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream, New York, Penguin, 2004.
Risse – Kappen, Thomas, “Exploring the Nature of the Beast: International Relations Theory and Comparative Policy Analysis Meet the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol.34, nr. 1, 1996.
Rogers, David L. și Whetten, David A. (eds.), Interorganizational Coordination: Theory, Research, and Implementation, Ames, Iowa State University Press, 1982.
Rose, Richard, “Evaluating Democratic Governance: A Bottom – up Approach to European Union Enlargement”, în Democratization, vol. 15, nr. 2, 2008.
Rosenau, James N. și Czempiel, Ernst – Otto (eds.), Governance Without Government: Orderand Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992.
Rosenau, James N., Along the Domestic – Foreign Frontier: Exploring Governance in a Turbulent World, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.
Rounce, Andreea D., “Political Actor’s Perceptions of Public Opinion: Assessing the Impact of Opinion on Decision Making”, Canadian Political Science Association’s Annual Meeting, Winnipig, Manitoba, 3-5 iunie 2004.
Schall, Carly Elisabeth, “Is the Problem of European Citizenship a Problem of Social Citizenship? Social Policy, Federalism and Democracy in the EU and United States”, în Sociological Inquiry, vol. 82, nr. 1, februarie 2012.
Scharpf, Fritz W., '”Democratic Policy in Europe”, în European Law Journal, vol. 2, 1996.
Scharpf, Fritz W., Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford University Press, 1998.
Scharpf, Fritz W., „Legitimacy in the Multilevel European Polity”, în European Political Science Review, vol. 1, nr. 2, 2009.
Scharpf, Fritz W., Community and Autonomy: Institutions. Policies and Legitimacy in Multilevel Europe, New York, Campus Verlag, 2010.
Schmidt, Vivien A., “Europeanization of National Democracies: the Differential Impact on Simple and Compund Politics”, în School of Public Policies Working Paper Series, 2003.
Schmidt, Vivien, Democracy in Europe. The EU and National Polities, Oxford, Oxford University Press, 2006.
Schmitter, Philippe C., “Examining the Present Euro – Polity with the Help of Past Theories”, în Governance in the European Union. Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage, 1996.
Schmitter, Philippe C., “Governance in the European Union. A Viable Mechanism for Future Legitimation?”, în Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences. Arthur Benz și Yannis Papadopoulos (eds.), London, New York, Routledge, 2006.
Schneider, Volker, “Institutional Reform in Telecommunications: The European Union in Transnational Policy Diffusion”, în Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change. James A. Caporaso, Maria Green Cowles and Thomas Risse (eds.), Cornell University Press, 2001.
Schobben, Rob, „‘New Governance’ in the European Union: A Cross – Disciplinary Comparison, în Regional & Federal Studies, vol. 10, nr. 2, 2000.
Schout, Adriaan și Jordan, Andrew, „Coordinated European Governance: Self-organizing or Centrally Steered?”, în Public Administration, vol. 83, nr. 1, 2005.
Scott, Joanne și Trubeck, David M., „Mind the Gap: Law and New Approaches to Governance in the European Union”, în European Law Journal, nr. 8, 2002.
Scotto, Thomas J. și Singer, Matthew M., “Toward a ‘Science’ of Public Opinion: Measuring Individual Beliefs in Advanced Industrial Democracies”, în Public Opinion and Polling Around the World, John Geer, Ed. Santa Barbara ABC-CLIO, 2004.
Secretariatul General al Guvernului, Manual de metode folosite în planificarea politicilor publice și evaluarea impactului, București, 2006.
Sedelmeier, Ulrich, „Is Europeanization Through Conditionality Sustainable? Lock-in of Institutional Change after EU Accession”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Semetko, Holli, “Media, Public Opinion, and Political Action” în The Sage Handbook of Media Studies. John D.H. Downing, Denis McQuail, Philip Schlesinger și Ellen Wartella (eds.), Thousand Oaks, Sage Publications, 2004.
Sigrist, Kenneth A., “Puterea în tranziție: designul reformelor administrației publice în statele aflate în tranziție. Cazul României”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Soysal, Yasemin, “Changing Boundaries of Participation in European Public Spheres: Reflections on Citizenship and Civil Society”, în European Citizenship: between National Legacies and Postnational Projects. Klaus Eder și Bernhard Giesen (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2000.
Sorensen, Eva, „The Democratic Problems and Potentials of Network Governance”, în European Political Science, vol. 4, 2005.
Spence, David, ‘The Co-ordination of European Policy by the Member States”, în The Council of the European Union. Martin Westlake (ed.), London, Cartermill Publishing, 1995a.
Spence, David, “Negotiations, Coalitions and the Resolution of Inter-State Conflicts”, în The Council of the European Union. Martin Westlake (ed.), London, Cartermill Publishing, 1995b.
Spendzharova, Aneta și Vachudova, Milada Anna, „Catching Up? Consolidating Liberal Democracy in Bulgaria and Romania”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Staiger, Uta, “New Agendas? Culture and Citizenship in EU Policy”, în International Journal of Cultural Policy, vol. 15, nr. 1, Februarie 2009.
Steenbergen, B. Van, “Towards a Global Ecological Citizen”, în The Condition of Citizenship. B. van Steenbergen (coord.), London, Sage, 1994.
Stoker, Gerry, „Governance as Theory: Five Propositions”, în International Social Science Journal, vol. 50, nr. 155, 1998.
Syssner, Josefina, “No Space for Citizens? Conceptualisations of Citizenship in a Functional Region”, în Citizenship Studies, vol. 15, nr. 1, 2011.
Tallberg, Jonas, „The Agenda – Shaping Powers of EU Council Presidency”, în Journal of European Public Policy, vol. 10, nr. 1, 2003.
Tătar, Marius, Matiuța, Cristina și Brihan, Alina, “The participation of NGO’s in the Romanian Policy-Making Process”, în Analele Universității din Oradea, Seria Sociologie – Filosofie – Asistență Socială, Oradea, Editura Universității din Oradea, vol. V, 2006.
Trechsel, Alexander, “How to Federalize the European Union … And Why Bother”, în Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 3, 2005.
Trenz, Hans-Jorg, „Media Coverage on European Governance: Exploring the European Public Sphere in National Quality Newspapers”, în European Journal of Communication, vol. 19, 2004.
Tsakatika, Myrto, “Governance vs. Politics: the European Union's Constitutive ‘Democratic Deficit’”, în Journal of European Public Policy, vol. 14, nr. 6, 2007.
Tully, James, “A New Kind of Europe?: Democratic Integration in the European Union”, în Critical Review of International Social and Political Philosophy, vol. 10, nr. 1, 2007.
Turner, Bryan S., ‘The Erosion of Citizenship,’’ în British Journal of Sociology, vol. 52, nr. 2, 2001.
Winn, Neil, „Who Gets What, When and How? The Contested Conceptual and Disciplinary Nature of Governance and Policy-making in the European Union”, în Politics, vol. 18, nr. 2, 1998.
Zielonka, Jan, „Plurilateral Governance in the Enlarged European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 45, nr. 1, 2007.
Wallace, Helen, National Governments and the European Communities, London, Chatham House and PEP, 1973.
Wallace, Helen, “Making Multilateral Negotiations Work”, în The Dynamics of European Integration. William Wallace (ed.), London, Royal Institute of International Affairs and Routledge, Kegan, Paul, 1991.
Weerd, Marga de, Gemmeke, Mireille, Rigter, Josine și Rij, Coen van, Indicators for Monitoring Active Citizenship and Citizenship Education. Final Report, Amsterdam, Regioplan Beleidsonderzoek, 2005.
Wessels, Bernhard, “Institutional Change and the Future Political Order”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Wessels, Wolfgang, “An Ever Closer Fusion? A Dynamic Macropolitical View on Integration Processes”, în Journal of Common Market Studies, vol. 35, 1997.
Wessels, Wolfgang, Maurer, Andreas, și Mittag, Jürgen (eds.), Fifteen into One: The European Union and its Member States, Manchester, Manchester University Press, 2003.
Wildermeersch, Danny, Stroobants, Veerle și Bron, Michal (eds.), Active Citizenship and Multiple Identities in Europe: a Learning Ooutlook, Frankfurt, Peter Lang, 2005.
Williamson, Howard, Citizenship Study for the European Commission DGXXII, United Kingdom, Netherlands and Republic of Ireland. Final Report, Cardiff, School of Social and Administrative Studies, University of Wales, unpublished report, 1997 – http://ec.europa.eu/education/archive/citizen/cardiff.pdf.
Wimmel, Andreas, “Theorizing the Democratic Legitimacy of European Governance: a Labyrinth with No Exit?”, în Journal of European Integration, vol. 31, nr. 2, 2009.
Winzen, Thomas, Roederer-Rynning, Christilla și Schimmelfennig, Frank, „Parliamentary Coevolution: National Parliamentary Reactions to the Empowerment of the European Parliament”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2014.
Wonka, Arndt și Rittberger, Berthold, “Perspectives on EU Governance: an Empirical Assessment of the Political Attitudes of EU Agency Professionals”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 6, Septembrie 2011.
Woodly, Deva, „New Competencies in Democratic Communication? Blogs, Agenda – setting and Political Participation”, în Public Choice, vol. 134, 2008.
Wright, Vincent, “The National Co-ordination of European Policy-Making Negotiating the Quagmire”, în European Union: Policy and Policy-Making. Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, 1996.
Zgaga, Pavel, „Higher Education in Transition: Reconsiderations on Higher Education in Europe at the Turn of the Millennium”, în Journal of Research in Teacher Education, Umeå, Office for the Faculty Board for Teacher Education, Umeå University, 2007.
Surse web:
Agenția de Dezvoltare Regională Nord – Vest – http://www.nord-vest.ro/
Agenția de Dezvoltare Regională Nord – Vest, Planul de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020, aprilie 2015.
Barroso, Jose Manuel, Orientările politice pentru viitoarea Comisie, 3 septembrie 2009 – http://europa.eu/rapid/press-release_IP-09-1272_ro.htm.
Biroul Electoral Central – Rezultate finale alegeri pentru Camera Deputaților și Senat, 2012 – http://www.becparlamentare2012.ro/
Biroul Electoral Central – Rezultate finale alegeri pentru autoritățile administrației publice locale, 2012 – http://www.beclocale2012.ro/
Biroul Electoral Central – Rezultate finale pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, 2014 – http://www.roaep.ro/bec_europ2014/?page_id=2000
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – 2010/C 83/02 – http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF
Comisia Europeană, „Education and Active Citizenship in the European Union”, Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities, 1998, http://ec.europa.eu/education/archive/citizen/citiz_en.html
Comisia Europeană, Cartea Albă a Guvernanței Europene, COM(2001) 428 final, Bruxelles, 25.07.2001 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52001DC0428&rid=2.
Comisia Europeană, Programul de lucru pentru anul 2010, COM(2010) 135 final, Bruxelles, 31.3.2010 – http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp2010_ro.pdf
Comisia Europeană, Programul de lucru pentru anul 2015, COM(2014) 910 final, Bruxelles, 16.12.2014 – http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp_2015_ro.pdf
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, privind valoarea adăugată a strategiilor macroregionale, COM(2013) 468 final, Bruxelles, 27.06.2013.
Comisia Europeană, Strategia Europa 2020, 3.03.2010 – http://ec.europa.eu/research/era/docs/en/investing-in-research-european-commission-europe-2020-2010.pdf.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 307 – “The role and impact of local and regional authorities within the European Union”, februarie 2009 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_307_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 77 – “Opinia publică în Uniunea Europeană”, iulie 2012.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 394 – „Future of Europe”, decembrie 2012.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 379 – “Viitorul Europei”, aprilie 2012.
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 356 – „Public opinion in the EU regions”, septembrie 2012 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_356_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 364 – “Electoral rights”, martie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_364_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “European Citizenship”, toamna 2013
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “First Results”, toamna 2013.
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “Europe 2020”, toamna 2013.
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 373 – „Europeans’ engagement in participatory democracy”, martie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_373_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 384 – „Citizens’ awareness and perceptions of EU regional policy”, decembrie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_384_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 413 – „Future of Europe”, martie 2014.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 415 – „European in 2014”, iulie 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_415_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 81 – “Public opinion in the European Union”, primăvara 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb81/eb81_publ_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “Europe 2020”, toamna 2014 http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_eu20_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “Public opinion in the European Union. First Results”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_first_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “European Citizenship”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_citizen_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – „Media use in the European Union”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_media_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 416 – „The Charter of Fundamental Rights of the European Union”, mai 2015 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_416_en.pdf
Comisia Europeană, Programul de lucru al Comisiei pentru anul 2014, Bruxelles, 22.10.2013, COM (2013) 739 final.
Comisia Europeană, EU Citizenship Report 2013, COM(2013) 269 final, Bruxelles, 08.05.2013 – http://ec.europa.eu/justice/citizen/files/com_2013_269_en.pdf
Comisia Europeană, Recomandare de Recomandare a Consiliului privind Programul Național de Reformă al României pentru 2015, COM(2015) 272 final, Bruxelles, 13.05.2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/csr2015_romania_ro.pdf
Comisia Europeană, Raportul de țară al României pentru 2015, SWD(2015) 42 final, Bruxelles, 26.02.2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cr2015_romania_ro.pdf
Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, http://ec.europa.eu/citizenship/index_en.htm.
Comitetul Regiunilor, Mai multă democrație, transparență și eficiență în Uniunea Europeană, 2003.
Comitetul Regiunilor, Cartea Albă a Comitetului Regiunilor privind guvernanța pe mai multe niveluri, 89/2009 fin, 17 – 18 iunie 2009 – http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/cdr89-2009_/cdr89-2009_ro.pdf
Comitetul Regiunilor, Rezoluția Comitetului Regiunilor – Carta privind guvernanța pe mai multe niveluri în Europa, RESOL-V-012, 3 – 4 aprilie 2014 – http://cor.europa.eu/en/activities/governance/Documents/mlg-charter/ro.pdf
Comitetul Regiunilor, Delivering on the Europe 2020 Strategy . Handbook for Local and Regional Authorities, 2014.
Consiliul European, Concluziile Consiliului European din 26 – 27 iunie 2014, Bruxelles, 27 iunie 2014.
Consiliul European, Concluziile Consiliului European din 19 – 20 martie 2015, Bruxelles, 20 martie 2015 – http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-11-2015-INIT/ro/pdf
Consiliul European, “Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului din 18 dec. 2006 privind competențele cheie pentru învățarea de-a lungul vieții”, în Official Journal of the European Union, 30 dec. 2006, L 394.
Consiliul Uniunii Europene, Programul președinției italiene a Consiliului Uniunii Europene, 1 iulie – 31 decembrie 2014.
Consiliul Uniunii Europene, Programul pe 18 luni al Președințiilor italiană, letonă și luxemburgheză a Consiliului, 1 iulie 2014 – 31 decembrie 2015 -http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&f=ST%2011258%202014%20INIT
Consiliul Uniunii Europene, Programul președinției letone a Consiliului Uniunii Europene, 1 ianuarie – 30 iunie 2015 – https://eu2015.lv/images/PRES_prog_2015_EN-final.pdf
Constituția României, 2003.
COSAC – 20th Bi-annual Report of COSAC on EU Practices and Procedures. Annex, octombrie 2013.
Criteriile de la Copenhaga, 1993 – http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
Decizia Parlamentului European din 28 septembrie 2005 de adoptare a Statutului deputaților în Parlamentul European (2005/684/CE, Euratom), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L262/1 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32005Q0684&from=RO
Decizia nr. 1904/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 12 decembrie 2006, de instituire, pentru perioada 2007 – 2013, a programului „Europa pentru cetățeni” pentru promovarea cetățeniei europene active – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32006D1904&from=RO
Eurostat – http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
Grupul de reflecție privind viitorul UE, Proiectul Europa 2030. Provocări și oportunități. Raport către Consiliul European, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010 – www.consilium.europa.eu/ro/workarea/downloadasset.aspx?id=1081
Guvernul României – http://www.guv.ro/
Guvernul României, Programul de guvernare 2013 – 2016 – http://gov.ro/ro/obiective/programul-de-guvernare-2013-2016
Guvernul României, Programul național de reformă 2014, București, aprilie 2014 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2014/nrp2014_romania_ro.pdf
Guvernul României, Programul național de reformă 2015, București, aprilie 2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/nrp2015_romania_ro.pdf
Hotărârea nr. 521/2005 privind procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale la elaborarea proiectelor de acte normative – http://lege5.ro/Gratuit/gy4tsnrv/hotararea-nr-521-2005-privind-procedura-de-consultare-a-structurilor-asociative-ale-autoritatilor-administratiei-publice-locale-la-elaborarea-proiectelor-de-acte-normative
Institutul Național de Statistică – http://www.insse.ro/cms/
Institutul Național de Statistică, Repere economice și sociale regionale: Statistică teritorială, 2013 – http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Statistica%20teritoriala/Statistica%20teritoriala%202013.pdf
Junker, Jean – Claude, Un nou început pentru Europa: Agenda mea pentru locuri de muncă, creștere, echitate și schimbări democratice. Orientări politice pentru viitoarea Comisie Europeană, Strasbourg, 15 iulie 2014 – http://ec.europa.eu/priorities/docs/pg_ro.pdf.
Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Legea nr. 23/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice.
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupție.
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională.
Legea nr. 33 din 16 ian. 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European.
Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – http://www.mdrap.ro/
Parlamentul European, Codecizia și concilierea. Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, ianuarie 2012.
Parlamentul European, Regulamentul de procedură al Parlamentului European, aprilie 2015 – http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=RULE-128
Parlamentul României – Camera Deputaților – http://www.cameradeputatilor.ro/
Parlamentul României – Senat – http://www.senat.ro/
Planul de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020, aprilie 2015 – http://www.nord-vest.ro/SERVICIIPentru-Dezvoltare-Regionala/PLANIFICARE-REGIONALA/Planul-de-dezvoltare-regionala-2014-2020/PDR-2014-2020-aprobat-de-CDR-Nord-Vest–eID1724.html
Recomandarea 2006/962/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții – http://europa.eu/legislation_summaries/education_training_youth/lifelong_learning/c11090_ro.htm
Regulamentul de procedură al Parlamentului European, ianuarie 2015 – http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20150101+RULE-037+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES
Regulamentul nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului privind inițiativa cetățenească, 16.02.2011 – http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:065:0001:0022:RO:PDF
Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană – http://ue.mae.ro/node/148
Tratatul de la Maastricht, 1992/1993 – http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_on_european_union/treaty_on_european_union_en.pdf
Tratatul de la Amsterdam, 1997/1999 – http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_of_amsterdam/treaty_of_amsterdam_en.pdf
Tratatul de la Nisa, 2001/2003 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:12001C/TXT&from=EN
Tratatul de la Lisabona, 2007/2009, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 2010 – file:///C:/Users/admin/Downloads/FXAC08115ROC_002.pdf.
Tratatul de la Lisabona, Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană – file:///C:/Users/admin/Downloads/FXAC08115ROC_002.pdf.
Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR), Statut – http://www.uncjr.ro/uploads/Statutul%20UNCJR%20modificat%20(1).pdf
ANEXE
ANEXA 1
Chestionar deputați români în Parlamentul European
Mandatul 2014 – 2019
Cât considerați că influențează deputații români procesul decizional din Parlamentul European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Care apreciați a fi mijloacele cele mai potrivite care ar putea determina creșterea nivelului de influență al deputaților români în cadrul procesului decizional din Parlamentul European?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cât de importante considerați că sunt următoarele tipuri de activități, desfășurate de europarlamentari, în vederea promovării intereselor naționale? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a celor 32 europarlamentari români, cu privire la promovarea intereselor naționale și, în același timp, europene, ale României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce aspecte considerați că ar trebui să vizeze o astfel de strategie?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care considerați a fi domeniile de politici publice pe care europarlamentarii români ar trebui să le cuprindă în această strategie, în vederea promovării intereselor naționale și europene ale României?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care este strategia deputaților români din cadrul grupul politic al cărui membru sunteți, în ceea ce privește promovarea intereselor naționale și europene ale României?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun cu cele de pe agenda…?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Referitor la activitatea europarlamentară, care dintre următoarele acțiuni considerați că sunt relevante pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul procesului decizional din Parlamentul European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, privind reprezentarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Care este gradul de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, în calitatea de deputat român în Parlamentul European, referitor la temele aflate pe agenda comisiilor din care faceți parte, și care au un important impact local sau regional?
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea colaborării cu …, în vederea unei mai bune reprezentări a intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European?
Guvernul României: ………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE: ……………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Autorități publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării): …..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Reprezentanți ai agențiilor de dezvoltare regională (ADR) din România: ………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Mediul de afaceri din România: …………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Societatea civilă organizată din România: …………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că anumite activități din ceea ce reprezintă modul de organizare și funcționare al Parlamentului European ar trebui implementate și în Parlamentul României, în vederea eficientizării activității acestuia din urmă? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați care ar fi aceste activități.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În ceea ce privește participarea politică a cetățenilor români, care dintre următoarele mijloace considerați că sunt eficiente în vederea influențării procesului decizional din Uniunea Europeană? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cât de eficiente considerați a fi următoatele mijloace de comunicare cu cetățenii români? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Care este gradul de activism al următorilor actori, în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, ca europarlamentar? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce acțiuni întreprindeți pentru a crește…?
Cunoașterea drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni ……………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul European: ………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Prezența la vot la alegerile europarlamentare: ……………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor români: ……………………….
………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………….
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional european: ………………………
……………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………….
În ce măsură sunteți influențat de preferințele opiniei publice românești în acțiunile pe care le întreprindeți, în activitatea dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În conformitate cu principiile responsivității și eficacității politice, în ce acțiuni se concretizează, în activitatea dumneavoastră, opiniile cetățenilor români?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar fi măsurile necesare pentru creșterea interesului …, față de afacerile europene?
Opiniei publice din România: …………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Mass-mediei locale românești: …………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE, în anul 2019, și în ce constă aportul dumneavoastră la acest proces de pregătire?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
ANEXA 2
Chestionar deputați și senatori – Parlamentul României
Mandatul 2012 – 2016
În activitatea dumneavoastră, care dintre următoarele mijloace le considerați eficiente pentru reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun cu cele de pe agenda…?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, în reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea colaborării cu …, în vederea reprezentării intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră:
Guvernul României: …………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Autorități publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării): …..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Deputații români din Parlamentul European: ……………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest: …………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că ar fi necesar un efort comun al parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cât de oportună considerați că ar fi legiferarea activității de lobby în România? În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să menționați ce aspecte ar trebui să cuprindă o astfel de lege.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cât de eficiente considerați a fi următoarele mijloace de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ce măsură sunteți influențat, în activitatea parlamentară, de preferințele opiniei publice din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cât de important considerați a fi rolul Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce acțiuni întreprindeți, în colegiul / circumscripția dumneavoastră, pentru a crește…?
Cunoașterea drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni ……………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Încrederea cetățenilor în partidul al cărui membru sunteți: …………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul României: ………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Prezența la vot la alegerile parlamentare: …………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Interesul cetățenilor față de activitatea parlamentarilor, din partidul dumneavoastră, la nivel de circumscripție: …………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel național: ………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Gradul de informare a cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european: …………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor din partidul dumneavoastră: ………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel european: ………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că, în condițiile creșterii rolului parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene (în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona), Parlamentul României exercită în mod eficient această competență? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns negativ, vă rugăm să precizați ce măsuri ar fi necesare pentru eficientizarea exercitării acestei competențe.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a următoarelor grupuri de parlamentari români, cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Vă rugăm să precizați câteva domenii de politici publice care ar putea fi cuprinse într-o astfel de strategie.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Considerați că, în ceea ce privește modul de organizare și funcționare al Parlamentul României și în vederea eficientizării activității sale, Parlamentul României ar trebui să preia anumite elemente din modul de organizare și funcționare al Parlamentului European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați care ar fi aceste activități. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care dintre următoarele mecanisme le considerați eficiente în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Considerați a fi importantă activitatea de formulare de avize motivate, la propunerile legislative europene, din cadrul Comisiei / comisiilor din care faceți parte? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce măsuri considerați a fi necesare pentru creșterea contribuției Comisiei / comisiilor din care faceți parte, în vederea exercitării eficiente a competenței pe care Parlamentul României o are în afacerile europene?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cum evaluați activitatea Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care faceți parte, în ceea ce privește activitatea de informare a Camerei cu privire la principalele strategii și politici ale Uniunii Europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri care ar contribui la eficientizarea activității Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care faceți parte, privind relația cu celelalte comisii din cadrul Camerei, cu privire la afacerile europene:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cum definiți activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern cu privire la transmiterea, de către Guvern, a …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea activității de coordonare a afacerilor europene, în cadrul Camerei din care faceți parte, dar și în cadrul Parlamentului României.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ce elemente, domenii, etc. considerați că ar trebuie să cuprindă strategia României în ceea ce privește promovarea intereselor naționale la nivel european?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie, din punctul dumneavoastră de vedere, strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
ANEXA 3
Chestionar consilieri județeni
Mandatul 2012 – 2016
În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, cum apreciați activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, în ceea ce privește …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ceea ce privește activitatea de lobby, cât de oportună considerați a fi legiferarea acestei activități în România? În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați cum ar putea activitatea de lobby să contribuie la eficientizarea procesului de influențare a autorităților administrației publice locale de către cetățeni, organizații ale societății civile sau mediul privat.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Considerați că ar fi necesară o strategie de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Considerați că strategia de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local, ar trebui realizată …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce măsuri considerați că ar trebui luate, la nivel de Consiliu Județean, cu privire la afacerile europene, în vederea …?:
eficientizării dezbaterilor publice cu cetățenii, organizațiile societății civile și cu mediul de afaceri, pe teme europene, cu impact local: …………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
eficientizării procesului de informare a cetățenilor cu privire la impactul politicilor europene asupra vieții lor: ……………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
includerii chestiunilor europene, cu impact local, în dezbaterile locale și județene: ….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
eficientizării colaborării cu consiliile locale, în scopul formulării unei poziții județene privind propunerile legislative europene, cu impact local: ………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
dezvoltării unei colaborări cu mass – media locală, în scopul diseminării informațiilor cu privire la chestiunile europene, cu impact local: ………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Cât de importantă considerați a fi consultarea obligatorie a Comitetului Regiunilor (format din reprezentanții autorităților locale și regionale din UE) de către instituțiile europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, cu privire la legislația care afectează autoritățile locale și regionale? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cum evaluați activitatea reprezentanților României în Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cât de util / eficient considerați că este lobby-ul autorităților locale și al asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce măsuri considerați a fi necesare pentru a crește influența autorităților locale și a asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În care dintre următoarele activități a fost implicat Consiliul Județean, cu privire la legislația europeană cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați colaborarea Consiliului Județean cu …, în ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Considerați că ar fi necesar un mecanism de control al subsidiarității propunerilor legislative europene (impactul acestora la nivel local), la nivelul consiliilor județene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce elemente ar trebui să conțină un astfel de mecanism de control al subsidiarității?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, considerați că ar fi necesară o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, în ce domenii considerați că ar fi important să fiți consultați, cu privire la propunerile legislative de la nivel european, cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În vederea unei mai bune abordări, la nivel local, a procesului de integrare europeană și a impactului politicilor publice europene, precum și în vederea influențării procesului decizional european cu privire la prioritățile locale și, în același timp, europene, care dintre următoarele acțiuni considerați că ar fi mai utile / eficiente? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Din calitatea dumneavoastră de consilier județean, ce aspecte care să vizeze interesele de dezvoltare locale și regionale considerați că ar trebuie să cuprindă strategia României în Uniunea Europeană?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie, din punctul dumneavoastră de vedere, strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE și care ar putea fi aportul autorităților administrației publice locale la acest proces?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale:
Agabrian, Mircea, Analiza de conținut, Iași, Polirom, 2006.
Alexandru, Ioan, Drept administrativ european, București, Universul Juridic, 2008.
Almond, Gabriel și Verba, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice și democratice în cinci națiuni, București, Editura Du Style, 1996.
Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien și Garat, Christophe, Marile probleme europene, Iași, Editura Institutul European, 2010.
Andersen, Svein S. și Eliassen, Kjell A. (edit.), Making Policy in Europe, Sage Publications, 2001.
Armstrong, Michael, Performance Management. Key Strategies and Practical Guidelines, London, Kogan Page Limited, 2006.
Aspinuall, M. și Greenwood, J., Collective Action in the European Union, London, Routledge, 1997.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE. De la economic la politic, București, Editura Tritonic, 2005.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE. De la național la federal, București, Editura Tritonic, 2005.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, București, Tritonic, 2006.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Sistemul instituțional, București, Editura Tritonic, 2007.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Iași, Editura Polirom, 2008.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe și Răpan, Daniela, Dicționar explicativ trilingv al Uniunii Europene, Iași, Polirom, 2009.
Bennett, W. Lance, News and the Politics of Illusion, New York, Longman, 1983.
Bernays, Edward L., Cristalizarea opiniei publice, București, Editura Comunicare.ro, 2003.
Blând, Michael, Theaker, Alison și Wragg, David, Relațiile eficiente cu mass – media, București, Comunicare.ro, 2003.
Bogdan, Ciprian și Mișcoiu, Sergiu (coord.), Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică modernă și contemporană, Iași, Adenium, 2014.
Bondar, Florin (coord.), Politici publice și administrație publică, Iași, Polirom, 2007.
Boonstra, Jaap J., Dynamics of Organizational Change and Learning, Hoboken, Wiley, 2004.
Brack, Nathalie, Coman, Ramona, Rittelmeyer, Yann – Sven și Stănculescu, Cristina, Despre Parlamentul European, democratizare și democrație, Iași, Editura Institutul European, 2011.
Brezoianu, Dumitru și Oprican, Mariana, Administrația publică în România, București, Ed. CH Beck, 2008.
Brie, Mircea, Polgar, Istvan și Chirodea, Florentina (coord.), European Union. Identity, Diversity and Integration, supliment Analele Universității din Oradea, Seria Relații Internaționale și Studii Europene, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brie, Mircea, Chirodea, Florentina și Țoca, Constantin Vasile (coord.), European Public Policies. Instruments, Models and Behaviour in the Public Space, în supliment Analele Universității din Oradea, Seria Relații Internaționale și Studii Europene, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2013.
Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama, Chișinău, Ed. Cartier, 2000.
Carroll, Craig E., The strategic Use of the Past and Future in Organizational Change, Emerald Group Publishing LTD, 2002.
Cerkez, Șerban, Grupurile de interese și politicile publice, Iași, Polirom, 2010.
Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, București, Editura Comunicare.ro, 2005.
Cioculescu, Șerban Filip și Motoc, Iulia (coord.), Manual de analiză a politicii externe, Iași, Polirom, 2010.
Coman, Cristina, Relațiile publice. Tehnici și strategii, Iași, Polirom, 2001.
Coman, Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici și strategii, Iași, Polirom, 2009.
Costea, Maria și Costea, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană – Provocări și perspective, Iași, Editura Institutul European, 2007.
Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași, Polirom, 2000.
Dahl, Robert A., Democrația și criticii ei, Iași, Institutul European, 2002.
Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, București, Editura Matrix Rom, 2001.
Demetrescu, Matei și Tăut, Codrin, Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident, Iași, Adenium, 2014.
Dodescu, Anca (coord.), Barker, Albert E., Brihan, Alina – Carmen și Giurgiu, Adriana, Ghid practic Action Learning, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004.
Dobre, Ana-Maria și Coman, Ramona, România și integrarea europeană, Iași, Editura Institutul European, 2005.
Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina, Mass – media și societatea, București, Editura comunicare.ro, 2003.
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, București, Casa de Editură și Presă „Sanșa” S.R.L., 1996.
Fuchs, Dieter și Pfetsch, Barbara, The Observation of Public Opinion by the Governmental System, Berlin, Sigma, 1996.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2011.
Gherghina, Sergiu și Chiru, Mihail (coord.), Perspective românești asupra politicilor europene, Iași, Adenium, 2014.
Gherghina, Sergiu, Cine decide? Partide, reprezentanți și politici în Parlamentul României și cel European, Iași, Editura Institutul European, 2010.
Gîrleșteanu, George, Organizarea generală a administrației, București, Universul Juridic, 2011.
Horga, Ioan și Suli Zakar, Istvan (coord.), Challenges and Perspectives in the Regional and Euroregional Issues in the New, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2006.
Horga, Ioan, Bărbulescu, Iordan Gh., Ivan, Adrian, Palincsak, Mykolia și Suli-Zakar, Istvan (coord.), Regional and Cohesion Policy – Insights Into the Role of the Partnership Principle in the New Policy Design, Debrecen University Press & Oradea University Press, 2011.
Horga, Ioan și Popoviciu, Adrian C. (coord.), European Union between the Constraint of the Borders and Global Competition, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Horga, Ioan și Landuyt, Ariane (coord.), Communicating EU Policies beyond the Borders, Oradea University Press, 2013.
Howlett, Michael și Ramesh, M., Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Chișinău, Editura Epigraf, 2004.
Iacob, Dumitru și Cismaru, Diana, Relațiile publice. Eficiență prin comunicare, București, Editura comunicare.ro, 2003.
Iancu, Diana – Camelia, Uniunea Europeană și administrația publică, Iași, Polirom, 2010.
Ion, Oana – Andreea, Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Iași, Polirom, 2013.
Ispas, Gabriel Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, București, Universul Juridic, 2012.
Ivan, Adrian Liviu, Statele Unite ale Europei. Uniunea Europeană între interguvernamentalism și supranaționalism, Iași, Editura Institutul European, 2007.
Ivan, Adrian, Uniunea Europeană: proiecte, guvernanță și dezvoltări instituționale, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2007.
Ivan, Adrian Liviu, Romania and European Integration. "Nationalists" versus "Europeanists”, București, Editura Institutul Cultural Român, 2007.
Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia „Statele Unite ale Europei”: de la ideea europeană, la Comunitățile Economice Europene, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009.
Ivan, Adrian Liviu (coord.), Ghidul Parlamentului European, Cluj-Napoca, C&A Publishing, 2009.
Janda, Kenneth, Berry, Jeffrey M. și Goldman, Jerry, The Challenge of Democracy. Government in America, Boston, Houghton Mifflin, 1989.
Jolly, Mette Elise, The European Union and the People, Oxford, Oxford University Press, 2006.
Katz, Richard S., Democracy and Elections, Oxford, Oxford University Press, 1997.
Keating, Michael, Noul regionalism în Europa Occidentală. Restructurare teritorială și schimbare politică, Iași, Editura Institutul European, 2008.
King, Ronald F., Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale, Iași, Polirom, 2005.
Kjaer, Anne Mette, Guvernanța, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2010.
Langley, Gerald J. et al., The Improvement Guide: A Practical Approach to Enhancing Organizational Performance, Jossey-Bass, 2009.
Luzarraga, Francisco Aldecoa și Llorente, Mercedes Guinea, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Iași, Polirom, 2011.
Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, București, CH Beck, 2006.
Marton, Silvia, Europe in its Making, Iași, Editura Institutul European, 2006.
Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iași, Polirom, 2004.
McLean, Gary N, Organization Development. Principles, Processes, Performance, BK, 2006.
McQuail, Denis, Comunicarea, Iași, Editura Institutul European, 1999.
Mihăileanu, Liviu și Horja, Aurelian, Reglementarea activității de lobby în anticamera influenței, București, Editura CH Beck, 2009.
Miroiu, Andrei, Introducere în analiza politicilor publice, București, Editura Paideia, 2001.
Miroiu, Andrei, Ungureanu și Radu Sebastian (coord.), Manual de relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2006.
Murthy, C.S.V, Change Management, Mumbai, Global Media, 2007.
Noelle – Neumann, Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social, București, Editura Comunicare.ro, 2004.
Popescu – Birlan, Liliana, Construcția Uniunii Europene, București, Editura C.H. BECK, 2009.
Pușcaș, Vasile și Ivan, Adrian (coord.), Regiune și regionalizare în context european, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.
Pușcaș, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, vol. 1-4, București, Editura Economică, 2003.
Pușcaș, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, vol. 5-6, București, Editura Economică, 2005.
Pușcaș, Vasile, România spre Uniunea Europeană – Negocierile de aderare (2000 – 2004), Iași, Editura Institutul European, 2007.
Pușcaș, Vasile, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004), Iași, Editura Institutul European, 2007.
Pușcaș, Vasile, România: de la aderare la post-aderare, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile, Teme europene, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile, România: de la preaderare la postaderare, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008.
Pușcaș, Vasile și Sălăgean, Marcela (coord.), România și Uniunea Europeană post – Tratatul de la Lisabona, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010.
Pușcaș, Vasile, Uniunea Europeană. State – piețe – cetățeni, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011.
Rahim, M. Afzalur, Managing Conflict in Organizations, Westport, Greenwood Press, 2000.
Rotariu, Traian și Iluț, Petre, Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom, 1997.
Russu, Corneliu, Management Strategic, București, Ed. All Beck, 1999.
Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Iași, Polirom, 1999.
Sauron, Jean-Luc, Curs de instituții europene, Iași, Polirom, 2010.
Schmidt, Vivien A., Democracy in Europe: the EU and National Polities, Oxford University Press, 2006.
Shapiro, Daniel, Conflict and Communication: A Guide Through the Labyrinth of Conflict Management, International Debate Education Asociation, 2004.
Sidjanski, Dusan, Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeana de la origini până la Tratatul de la Lisabona, Iași, Polirom, 2010.
Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Iași, Polirom, 2004.
Ștefan, Tudorel și Andreșan Grigoriu, Beatrice, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007.
Tănăsescu, Dorina, Dumitru, Felicia, Petrescu, Marius și Cucui, Ion, Politici publice în spațiul euroatlantic, Cluj – Napoca, CA Publishing, 2011.
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, București, CH Beck, 2010.
Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Iași, Editura Institutul European, 2008.
Walaski, Pamela, Risk and Crisis Communications: Methods and Messages, Hoboken, Wiley, 2011.
Weimer, L. David și Vinning, R. Aidan, Analiza politicilor publice – concepte și practică, București, Editura Ard, 2004.
Wessels, Bernhard și Katz, Richard S., Introduction: European Parliament, National Parliaments, and European Integration, New York, Oxford University Press, 1999.
Wessels, Bernhard, European Parliament and Interest Groups, New York, Oxford University Press, 1999.
Youngs, Richard, The European Union and the Promotion of Democracy. Europe’s Meditteranean and Asian Policies, Oxford University Press, 2002.
Zăpârțan, Liviu-Petru, Negocierile în viața social-politică, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.
Zăpârțan, Liviu-Petru, Reflecții despre Europa Unită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
Lucrări speciale:
Abromeit, Heidrun, “How to Democratise a Multi-level, Multi-dimensional Polity”, în Political Theory and the European Union. Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), Taylor & Francis, 2005.
Agger, Annika, „Towards Tailor-Made Participation: How to Involve Different Types of Citizens in Participatory Governance”, în Town Planning Review, Liverpool University Press (UK), vol. 83, nr. 1, 2012.
Adshead, Maura, “Europeanisation and Changing Patterns of Governance in Ireland”, în Public Administration, vol. 83, 2005.
Albert, Mathias, „Governance and Democracy in European Systems: on Systems Theory and European Integration”, în Review of International Studies, Cambridge University Press, nr. 28, 2002.
Askola, Heli, “Tale of Two Citizenships? Citizenship, Migration and Care in the European Union”, în Social & Legal Studies, vol. 21, nr. 3, 2012.
Atkinson, Rob, “The White Paper on European Governance: Implications for Urban Policy”, în European Planning Studies, vol. 10, nr. 6, 2002.
Auberger, Tobias și Iszkowski, Krzysztof, “Democratic Theory and the European Union: Focusing on ‘Interest’ or ‘Reason’?”, în Journal of European Integration, vol. 29, nr. 3, 2007.
Auel, Katrin, “Introduction: The Europeanisation of Parliamentary Democracy”, în The Journal of Legislative Studies, vol. 11, nr. 3 – 4, 2005.
Bache, Ian, „The Europeanization of Higher Education: Markets, Politics and Learning?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 44, nr. 2, 2006.
Bache, Ian și Flinders, Matthew (eds.), Themes and Issues in Multi-Level Governance, Oxford, Oxford University Press, 2004.
Bailey, David J., “Governance or the Crisis of Governmentality? Applying Critical State Theory at the European Level”, în Journal of European Public Policy, vol. 13, nr. 1, 2006.
Baird, Vanessa A., “Building Institutional Legitimacy: the Role of Procedural Justice”, în Political Research Quarterly, vol. 54, nr. 2, 2001.
Barry, Brian, “Social Exclusion, Social Isolation, and the Distribution of Income”, în Understanding Social Exclusion. John Hills, Julien LeGrand și David Piachaud (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2002.
Bărbulescu, Iordan (coord.), Ion, Oana Andreea și Toderaș, Nicolae, Coordonarea afacerilor europene la nivel național: mecanisme de colaborare între Guvern și Parlament în domeniul afacerilor europene: studiu comparativ în statele membre UE, București, Institutul European din România, 2013.
Bechev, Dimitar, “From Policy-Takers to Policy-Makers? Observations on Bulgarian and Romanian Foreign Policy before and after EU Accession”, în Perspectives on European Politics and Society, vol. 10, nr. 2, 2009.
Beetz, Jan Pieter, „Stuck on the Rubicon? The Resonance of the Idea of Demoi-cracy in Media Debates on the EU’s Legitimacy”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2015.
Bellamy, Richard și Castiglione, Dario, „Legitimizing the Euro-polity and its Regime. The Normative Turn in EU Studies, în European Journal of Political Theory, vol. 2, nr. 1, 2003.
Bellamy, Richard, „The Liberty of the Post-moderns? Market and Civic Freedom within the EU”, în LSE “Europe in Question” Discussion Paper, nr. 1, 2009.
Bellamy, Richard și Castiglione, Dario, „Democracy by Delegation? Who Represents Whom and How in European Governance?”, în Government and Opposition, vol. 46, nr. 1, 2011.
Benhabib, Seyla, The Claims of Culture: Equality and Diversity in the Global Era, Princeton, Princeton University Press, 2002.
Benz, Arthur, “Policy – making and Accountability in EU Multilevel Governance”, în Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences. Arthur Benz și Yannis Papadopoulos (eds.), London, Routledge, 2006.
Benz, Arthur și Papadopoulos, Yannis (eds.), Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences, London, Routledge, 2006.
Berg-Schlosser, Dirk, „The Quality of Democracies in Europe as Measured by Current Indicators of Democratization and Good Governance”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 20, nr.1, 2004.
Bevir, Mark, “Democratic Governance: A Genealogy”, în Local Government Studies, vol. 37, nr. 1, 2011.
Biesta, Gert, “What Kind of Citizenship for European Higher Education? Beyond the Competent Active Citizen”, în European Educational Research Journal, vol. 8, nr. 2, 2009.
Blom, Tannelie, Radulova, Elissaveta și Arnold, Christine, “Theorizing Modes of Governance in the EU: Institutional Design and Informational Complexity”, în European Governance Papers, nr. C-08-04, 2008.
Böhme, Kai, Richardson, Tim, Dabinett, Gordon și Jensen, Ole B., „Values in a Vacuum? Towards an Integrated Multi‐level Analysis of the Governance of European Space”, în European Planning Studies, vol. 12, nr. 8, 2007.
Bollens, Scott A., “The City, Substate Nationalism, and European Governance, Nationalism and Ethnic Politics”, vol. 14, nr. 2, 2008.
Bolleyer, Nicole și Reh, Christine, “EU Legitimacy Revisited: the Normative Foundations of a Multilevel Polity”, în Journal of European Public Policy, vol. 19, nr. 4, 2012.
Bondar, Florin, “Două componente ale schimbării instituționale în procesul formulării politicilor publice. Cazul administrației publice românești”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Börzel, Tanja A. și Risse, Thomas, “Europeanization: The Domestic Impact of EU Politics”, în Handbook of European Union Politics. Knud Eric Jorgensen, Mark A. Pollack și Ben Rosamond (eds.), London, Sage, 2007.
Börzel, Tanja A., “European Governance – Negotiation and Competition in the Shadow of Hierarchy”, în Journal of Common Market Studies, vol. 48, nr. 2, 2010.
Börzel, Tanja A., “Networks: Reified Metaphor or Governance Panacea?”, în Public Administration, vol. 89, nr. 1, 2011.
Börzel, Tanja A. și Risse, Thomas, “From Europeanisation to Diffusion: Introduction”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Borras, Susana și Radaelli, Claudio M., „The Politics of Governance Architectures: Creation, Change and Effects of the EU Lisbon Strategy”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 4, 2011.
Bovens, Mark, “Analysing and Assessing Accountability: A Conceptual Framework”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 4, 2007.
Brihan, Alina – Carmen, “Cadru teoretic privind relația dintre economic și politic, la întretăierea naționalului cu internaționalul, în contextul relațiilor internaționale contemporane”, în Analele Universității din Oradea, Fascicula Drept, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001.
Brihan, Alina și Horga, Ioan, „Impactul presei scrise asupra informării și formării conștiinței europene a cetățenilor din Nord – Vestul României”, în volumul conferinței The Contribution of Mass Media to the Enlargement of the European Union. Ariane Landuyt, Renaud de la Brosse și Ioan Horga (eds.), Bruxelles, International Institute of Administrative Sciences, 2003.
Brihan, Alina, „Domeniul Științelor Politice – între direcțiile actuale și provocările viitoare”, în De la politicile educaționale la realitățile educației. Lia Maria Pop, Vasile Doru Fer și Simona Fer (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Brihan, Alina, [Review of the book: Reglementarea activității de lobby. În anticamera influenței by Mihăileanu, L. & A. Horja, C.H. Beck, București, 2009], în The Romanian Journal of Society and Politics, vol. VI, no. 1, Issue 11, 2011.
Brihan, Alina, [Review of the book: Europa Viitorului: Tratatul de la Lisabona by Luzarraga, F. A.& M. G. Llorente, Polirom, Iași, 2011], în The Romanian Journal of Society and Politics, vol. VI, no. 2, Issue 12, December 2011.
Brihan, Alina – Carmen (coord.), Provocările profesiunii: de la teorie, la experiență și angajament, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brihan, Alina – Carmen, ‚Pregătirea carierei în Științe Politice: așteptări, realități, perspective”, în Provocările profesiunii: de la teorie, la experiență și angajament. Alina – Carmen Brihan (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012.
Brihan, Alina – Carmen, “Citizens’ Representation and Participation in the Context of the Future Challenges of the EU’s Multi-Level Governance”, în Analele Universității din Oradea, Fascicula Relații Internaționale și Studii Europene, TOM V, 2013.
Brihan, Alina – Carmen, “Guvernanți versus guvernați – între nivelul național și cel european”, în In honorem Mihai Drecin. Profesorul Mihai Drecin la împlinirea vârstei de 70 de ani. Gabriel Moisa și Ion Zainea (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2014.
Brihan, Alina – Carmen, „European Values versus National Political Culture in the Process of Influencing the EU Decision-making Process. Challenges for Romania”, în curs de publicare în volumul conferinței „European Culture and Identity Paradiplomacy” (Oradea, 23-24 mai 2014), la editura Peter Lang, 2014.
Brihan, Alina – Carmen, „Imagining and Shaping the EU’s Future. Narratives for Europe’s 21th Century”, [Review of the book: The Mind and Body of Europe: a New Narrative, edited by Emiliano Battista and Nicola Setari. Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2014. ISBN 978-92-79-37955-0], în The Romanian Journal of International Relations and European Studies, vol. 2, nr. 1, 2013-2014.
Bulmer, Simon și Burch, Martin, “Organizing for Europe: Whitehall, the British State and the European Union”, în Public Administration, vol. 76, 1998.
Bursens, Peter și Deforche, Jana, “Europeanization of Subnational Polities: the Impact of Domestic Factors on Regional Adaptation to European Integration, în Regional and Federal Studies, vol. 18, nr. 1, 2008.
Caporaso, James A., “The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-modern?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 34, 1996.
Catney, Philip, “Democratic Dilemmas of Multilevel Governance: Legitimacy, Representation and Accountability in the European Union”, în West European Politics, vol. 31, nr. 5, 2008.
Centeno, Miguel Angel, “The New Leviathan: the Dynamics and Limits of Technocracy”, în Theory and Society, vol. 22, nr. 3, 1993.
Chalmers, Damian, Davies, Gareth și Monti, Giorgio, European Union Law. Cases and Materials, Cambridge, Cambridge University Press, 2010.
Cheneval, Francis, “Multilateral Democracy: the Original Position”, în Journal of Social Philosophy, vol. 39, nr. 1, 2008.
Cheneval, Francis și Schimmelfennig, Frank, „The Case for Demoicracy in the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 51, nr. 2, 2013.
Cheneval, Francis, Lavenex, Sandra și Schimmelfennig, Frank, “Demoi-cracy in the European Union: Principles, Institutions, Policies”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2015.
Chhotray, Vasudha și Stoker, Gerry, Governance Theory and Practice. A Cross – Disciplinary Approach, London, Palgrave Macmillan, 2009.
Chryssochoou, Dimitris N., “Europe’s Could – be Demos: Recasting the Debate”, în West European Politics, vol. 19, nr. 4, 1996.
Clark, Julian R. A. și Jones, Alun R., “Europeanisation and Its Discontents, Space and Polity”, vol. 13, nr. 3, 2009.
Closa Montero, Carlos, “Between EU Constitution and Individuals’ Self: European Citizenship”, în Law and Philosophy, vol. 20, 2001.
Cowles, Maria Green și Risse, Thomas, “Transforming Europe: Conclusions”, în Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change. James A. Caporaso, Maria Green Cowles and Thomas Risse (eds.), NY, Cornell University Press, 2001.
Crăciun, Claudiu, “Transformarea guvernării în România. Provocări pentru managementul politicilor”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
CRELL, “Active Citizenship for Democracy”, Raportul primei întâlniri a rețelei, 30 – 31 ian. 2006, European Commission Joint Research Centre, Ispra, Italia, 2006.
Crombez, Christophe, „Information, Lobbying and the Legislative Process in the European Union”, în European Union Politics, vol. 3, 2002.
Curtin, Deirdre și Egeberg, Morten, “Tradition and Innovation: Europe’s Accumulated Executive Order”, în West European Politics, vol. 31, nr. 4, 2008.
Curtin, Deirdre, Mair, Peter și Papadopoulos, Yannis, “Positioning Accountability in European Governance: An Introduction”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Dahl, Robert A., Democracy and Its Critics, New Haven, Yale University Press, 1989.
Deakin Crick, Ruth, Tew, Marilyn, Taylor, Monica, Ritchie, Susan, Durant, Keren și Samuel, Elspeth, A Systematic Review of the Impact of Citizenship Education on Learning and Achievement. Research Evidence in Education Library, London, Evidence for Policy and Practice Co-ordinating Centre, Social Science Research Unit, Institute of Education, 2005.
Deakin Crick, Ruth, „Key Competencies for Education in a European Context: Narratives of Accountability or Care”, în European Journal of Educational Research, vol. 7, nr. 3, 2008.
Decker, Frank, “Governance Beyond the Nation-State. Reflections on the Democratic Deficit of the European Union”, în Journal of European Public Policy, vol. 9, nr. 2, 2002.
Delanty, Gerard, “Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 1, nr. 3, 1997.
Delanty, Gerard, Citizenship in a Global Age. Society, Culture, Politics, Buckingham, Open University Press, 2000.
Delanty, Gerard, “European Citizenship: A Critical Assessment”, în Citizenship Studies, vol. 11, nr. 1, 2007.
Della Porta, Donatella, “Social Movements and Europeanisation”, în Comparing European Societies. Towards a Sociology of the EU. Gianfranco Bettin Lattes și Ettore Recchi, Bologna, Monduzzi, 2005.
Downes, Tony, “Market Citizenship: Functionalism and Fig-leaves”, în Citizenship and Governance in the European Union. Richard Bellamy și Alex Warleigh (eds.), London, Continuum, 2001.
Eberlein, Burkard și Kerwer, Dieter, “New Governance in the European Union: a Theoretical Perspective”, în Journal of Common Market Studies, vol. 42, nr. 1, 2004.
Eberlein, Burkard și Newman, Abraham L., “Escaping the International Governance Dilemma? Incorporated Transgovernmental networks in the European Union”, în Governance, vol. 21, nr. 1, 2008.
Edelenbos, Jurian și Klijn, Erik – Hans, “Managing Stakeholder Involvement in Decision Making: A Comparative Analysis of Six Interactive Processes in The Netherlands”, în Journal of Public Administration Research and Theory, vol. 16, nr. 3, 2006.
Eder, Klaus și Giesen, Berhard (eds.), European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Edwards, Geoffrey, “National Sovereignty vs. Integration? The Council of Ministers”, în The European Union: Power and Policy Making. Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, 1996.
Egeberg, Morten, „The Institutional Architecture of the EU and the Transformation of European Politics”, în Multilevel Union Administration. The Transformation of Executive Politics in Europe. Morten Egeberg (ed.), New York, Palgrave MacMillan, 2006.
Eising, Rainier, “Interest Groups and the European Union”, în European Union Politics. Michelle Cini (ed.), Oxford, Oxford University Press, 2007.
Eising, Rainier, “Institutional Context, Organizational Resources and Strategic Choices: Explaining Interest Groups Access in the European Union”, în European Union Politics, vol. 8, 2007.
Enjolras, Bernard, „Two Hypotheses about the Emergence of a Post-national European Model of Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 12, nr. 5, 2008.
Eriksen, Erik Oddvar și Fossum, John Erik, „Post-national Integration”, în Democracy in the European Union. Integration Through Deliberation?. Erik Oddvar Eriksen și John Erik Fossum (eds.), London, Routledge, 2000.
Eriksen, Erik Oddvar și Fossum, John Erik, “Democracy through Strong Publics in the European Union?”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 3, 2002.
Eriksen, Erik Oddvar, “Democracy through strong publics in the European Union?’, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 3, 2002.
Eriksen, Erik Oddvar, „An Emerging European Public Sphere”, în European Journal of Social Theory, vol. 8, nr. 3, 2005.
Everson, Michelle, “The Legacy of the Market Citizen”, în New Legal Dynamics of European Union. Jo Shaw și Gillian More (eds.), Oxford, Clarendon, 1995.
Faist, Thomas, ‘‘Social Citizenship in the European Union: Nested Membership’’, în Journal of Common Market Studies, vol. 39, nr. 1, 2001.
Falkner, Gerda, “Comparing Europeanisation Effects: From Metaphor to Operationalisation, în European Integration Online Papers, vol. 7, 2003 – http://eiop.or.at/eiop/pdf/2003-013.pdf.
Flinders, Matthew, „Distributed Public Governance in the European Union”, în Journal of European Public Policy, vol. 11, nr. 3, 2004.
Føllesdal, Andreas, “Union Citizenship: Unpacking the Beast of Burden”, în Law and Philosophy, vol. 20, nr. 3, 2001.
Follesdal, Andreas și Hix, Simon, “Why there is a Democratic Deficit in the EU: A Response to Majone and Moravcsik”, în European Governance Papers (EUROGOV), nr. C-05-02, 2005.
Føllesdal, Andreas, “EU Legitimacy and Normative Political Theory, în Palgrave Advances in European Union Studies. Michelle Cini și Angela Bourne (eds.), Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2006.
Forst, Rainer, „The Rule of Reasons: Three Models of Deliberative Democracy”, în Ratio Juris, vol. 14, nr. 4, 2001.
Gaus, Daniel, “Legitimacy through Efficiency or Democracy? A Conceptual Inquiry into the Debate on the Legitimacy of the European Union”, Lucrare prezentată la ECPR Joint Sessions, Nicosia, 25–30 aprilie 2006.
George, Stephen, „Multi-level Governance and the European Union”, în Multi-level Governance. Ian Bache și Matthew Flinders (eds.), Oxford and New York, Oxford University Press, 2004.
Giosan, Victor, “Reforma sectorului public și reforma clasei politice: este posibilă sincronizarea?”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Goldsmith, Mike, “Variable Geometry, Multi-level Governance: European Integration and Subnational Government in the New Millennium”, în The Politics of Europeanisation. Kevin Featherstone și Claudio M. Radaelli (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă, Iași, Adenium, 2014.
Gualini, Enrico, “Europeanisation in Comparative Perspective: Institutional Fit and National Adaptation”, în The Politics of Europeanisation. Kevin Featherstone și Claudio M. Radaelli (eds), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Guy Peters, Brainard, “Forms of Informality: Identifying Informal Governance in the European Union”, în Perspectives on European Politics and Society, vol. 7, nr. 1, 2006.
Haas, Ernst B., “International Integration: the European and the Universal Process”, în International Organization, vol. 15, 1961.
Habermas, Jurgen, “Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe”, în Praxis International, vol. 12, nr. 1, 1992.
Habermas, Jurgen, “Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe”, în Theorizing Citizenship. Ronald Beiner (ed.), Albany, NY, State University of New York Press, 1995.
Habermas, Jurgen, Between Facts and Norms, Cambridge, Polity Press, 1996.
Habermas, Jurgen, “Why Europe Needs a Constitution?”, în New Left Review, nr. 11, 2001.
Hanf, Kenneth și Scharpf, Fritz W., Interorganizational Policy Making: Limits to Coordination and Central Control, London, Sage, 1978.
Harcourt, Alison Jane, “European Institutions and the Media Industry. European Regulatory Politics between Pressure and Pluralism”. Ph.D. Dissertation, Department of Government, University of Manchester, 2000.
Harmes, Adam, “Neoliberalism and Multilevel Governance”, în Review of International Political Economy, vol. 13, nr. 5, 2006.
Haverland, Markus, “National Adaptation to European Integration: The Importance of Veto Points”, în Journal of Public Policy, vol. 20, nr. 1, 2000.
Hazenberg, Haye, „Is Governance Democratic?”, în Critical Review of International Social and Political Philosophy, 2013.
Healey, Patsy, “Re-enchanting Democracy as a Mode of Governance”, în Critical Policy Studies, vol. 6, nr. 1, 2012.
Héritier, Adrienne, “Policy-making by Subterfuge: Interest Accommodation, Innovation and Substitute Democratic Legitimation in Europe – Perspectives from Distinct Policy Areas”, în Journal of European Public Policy, vol. 4, 1997.
Héritier, Adrienne, “Elements of Democratic Legitimation in Europe: An Alternative Perspective”, în Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 2, 1999.
Héritier, Adrienne și Knill, Christoph, „Differential Responses to European Policies: A Comparison”, în Differential Europe. New Opportunities and Constraints for National Policy-Making. Adrienne Heritier, Dieter Kerwer, Christoph Knill, Dirk Lehmkuhl și Michael Teutsch (eds.), Lanham, Rowman and Littlefield, 2001.
Héritier, Adrienne și Rhodes, Martin (eds.), New Modes of Governance in Europe: Governing in the Shadow of Hierarchy, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2010.
Heidbreder, Eva G., “Structuring the European Administrative Space: Policy Instruments of Multi-level Administration”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 5, 2011.
Heidbreder, Eva G., “Governance in the European Union: A Policy Analysis of the Attempts to Raise Legitimacy through Civil Society Participation”, în Journal of Comparative Policy Analysis: Research and Practice, 2014.
Herrmann, Richard K. și Brewer, Marilynn B., ‘‘Identities and Institutions: Becoming European in the EU’’, în Transnational Identities: Becoming European in the EU. Richard K. Herrman, Thomas Risse și Maryilynn B. Brewer (eds.), New York, Rowman & Littlefield, 2004.
Hess, Andreas, „’The Economy of Morals and Its Applications’ – An Attempt to Understand Some Central Concepts in the Work of Albert O. Hirschman”, în Review of International Political Economy, vol. 6, nr. 3, 1999.
Hix, Simon, “The Study of the European Union II: the ‘New Governance’ Agenda and its Rival”, în Journal of European Public Policy, vol. 5, nr. 1, 1998.
Hix, Simon, The Political System of the European Union, Basingstoke, Palgrave, 1999.
Holford, John, “Hard Measures for Soft Stuff: Citizenship Indicators and Educational Policy under the Lisbon Strategy”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hooghe, Liesbet și Marks, Gary, “A Postfunctionalist Theory of European Integration: from Permissive Consensus to Constraining Dissensus”, în British Journal of Political Science, vol. 39, 2008.
Horga, Ioan, Brie, Mircea, Balașco, Anca, Brihan, Alina, Buran, Carmen, Hodorog, Ana-Maria, Marc, Bogdan Antoniu, Șaitoș, Domnica și Țâmpău, Adriana, “De la Helsinki la Nisa: sau despre imaginea integrării României în Uniunea Europeană (analiza presei centrale)”, în volumul Conferinței Rolul mass – media și al noilor tehnologii de comunicare și informare în procesul de democratizare a societăților din Europa Centrală și de Est. Ioan Horga și Renaud de la Brosse (coord.), Bruxelles, International Institute of Administrative Sciences, 2002.
Horga, Ioan, „The Multilevel Governance and the Respect of the Subsidiarity Principle”, în Cross border partnership with special regard to the Hungarian – Romanian – Ukrainian tripartite border. Horga, Ioan și Suli – Zakar, Istvan (eds.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2010.
Horga, Ioan și Florian, Gyula Laszlo, “Multilevel Governance (MLG) and Subsidiary Principle in White Paper of MLG of the Committee of the Regions (COR), în Regional and Cohesion Policy: Insights into the Role of the Partnership Principle in the New Policy Design. Horga, Ioan, Bărbulescu, Iordan, Ivan, Adrian, Palinchak, Mykolia și Suli – Zakar, Istvan (eds.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2011.
Hoskins, Bryony, “Draft Framework on Indicators for Active Citizenship”, Ispra, CRELL, 2006.
Hoskins, Bryony, “The Discourse of Social Justice within the European Education Policy Developments: the Example of Key Competences and Indicator Development towards Assuring the Continuation of Democracy”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hoskins, Bryony, D’Hombres, Beatrice și Campbell, Joann, “Does Formal Education Have an Impact on Active Citizenship Behaviour?”, în European Educational Research Journal, vol. 7, nr. 3, 2008.
Hoskins, Bryony și Deakin Crick, Ruth, “Competences for Learning to Learn and Active Citizenship: Different Currencies or Two Sides of the Same Coin?”, în European Journal of Education, vol. 45, nr. 1, 2010.
Hoskins, Bryony și Deakin Crick, Ruth, „Competences for Learning to Learn and Active Citizenship: Different Currencies or Two Sides of the Same Coin”, în European Journal of Education, vol. 45, nr. 1, 2010.
Howlett, Michael și Ramesh, M., Studying Public Policy. Policy Cycles and Policy Decisions, Oxford University Press, 1995.
Hull, Robert, “Lobbying Brussels: A View from Within”, în Lobbying in the European Community. Sonia Mazey și Jeremy Richardson (eds.), Oxford, Oxford University Press, 1993.
Hurrelmann, Achim și DeBardeleben, Joan, „Democratic Dilemmas in EU Multilevel Governance: Untangling the Gordian Knot”, în European Political Science Review, vol. 1, nr. 2, 2009.
Jachtenfuchs, Markus, “Theoretical Perspectives on European Governance”, în European Law Journal, vol. 1, nr. 2, 1995.
Jachtenfuchs, Markus, “Democracy and Governance in the European Union”, în Democracy and the European Union. Andreas Føllesdal și Peter Koslowski (eds.), Berlin, Springer Verlag, 1997.
Jachtenfuchs, Markus, Diez, Thomas și Jung, Sabine, “Ideas and Integration: Conflicting Models of a Legitimate European Political Order”. Lucrare prezentată la A Cincea Conferință Bianuală a European Community Studies Association, 29 mai – 1 iunie 1997.
Jachtenfuchs, Markus, „The Governance Approach to European Integration”, în Journal of Common Market Studies, vol. 39, nr. 12, iunie 2001.
Joerges, Christian și Neyer, Jurgen, “Transforming Strategic Interaction into Deliberative Problem – Solving: European Comitology in the Foodstuffs Sector”, în Journal of European Public Policy, vol. 4, 1997.
Jordan, Andrew, „The European Union: an Evolving System of Multi-level Governance … or Government?”, în Policy & Politics, vol. 29, nr. 2, 2001.
Kaitatzi – Whitlock, Sophia, „The Missing European Public Sphere and the Absence of Imagined European Citizenship”, în European Societies, vol. 9, nr. 5, 2007.
Karolewski, Ireneusz Pawel, Citizenship and Collective Identity in Europe, New York, Routledge, 2010.
Kassim, Hussein, “Conclusion: the National Coordination of EU Policy: Confronting the Challenge”, în The National Coordination of EU Policy: The Domestic Level. Hussein Kassim, B. Guy Peters și Vincent Wright, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Kassim, Hussein, Menon, Anand, Peters, Guy B. și Wright, Vincent, The National Coordination of EU Policy: the European Level, Oxford University Press, 2006.
Katz, Richard S., “Role Orientations in Parliaments”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Katz, Richard S., “Representation, the Locus of Democratic Legitimation and the Role of the National Parliaments in the European Union”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Keating, Avril,”Educating Europe's Citizens: Moving from National to Post-national Models of Educating for European Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 13, nr. 2, 2009.
Keohane, Robert O., Macedo, Stephen și Moravcsik, Andrew, “Democracy – Enhancing Multilateralism”, în International Organization, vol. 63, 2009.
Kiiver, Philipp, “European Scutiny in National Parliaments. Individual Efforts in the Collective Interest?”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Kitschelt, Herbert P., “Political Opportunity Structures and Political Protest: Anti-Nuclear Movements in Four Democracies”, în British Journal of Political Science, vol. 16, 1986.
Klijn, Erik-Hans, „Governance and Governance Networks in Europe”, în Public Management Review, vol. 10, nr. 4, 2008.
Knill, Christoph, The Europeanisation of National Administrations. Patterns of Institutional Change and Persistence, Cambridge University Press, 2003.
Kohler – Koch, Beate, “The European Union Facing Enlargement: Still a System sui generis?”, în MZES Working Paper III, nr. 20, 1997.
Kohler – Koch, Beate, „The Commission White Paper and the Improvement of European Governance”, Lucrare prezentată la Simpozionul intitulat „Responses to the European Commission’s White Paper on Governance”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2001.
Kohler – Koch, Beate și Finke, Barbara, “The Institutional Shaping of EU – Society Relations: A contribution to Democracy via Participation?”, în Journal of Civil Society, vol. 3, nr. 3, 2007.
Kohler – Koch, Beate, “How to Put Matters Right: Assessing the Role of Civil Society in EU Accountability”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Korsgaard, Ove, Walters, Shirley și Andersen, Randi (eds.), Learning for Democratic Citizenship, Copenhagen, The National Library of Education, 2001.
Kostakopoulou, Dora, Citizenship, Immigration and Identity in the European Union, Manchester, Manchester University Press, 2001.
Kostakopoulou, Dora, „European Union Citizenship: Writing the Future”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 5, 2007.
Kostakopoulou, Theodora, “European Union Citizenship as a Model of Citizenship beyond the Nation State: Possibilities and Limits”, în Political Theory and the European Union: Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), London, Routledge, 1998.
Kuisma, Mikko, „Rights or Privileges? The Challenge of Globalization to the Values of Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 12, nr. 6, 2008.
Ladrech, Robert, “Europeanisation of Domestic Politics and Institutions: the Case of France”, în Journal of Common Market Studies, vol. 32, 1994.
Lange, Philipp, Driessen, Peter P.J., Sauer, Alexandra, Bornemann, Basil și Burger, Paul, “Governing Towards Sustainability – Conceptualizing Modes of Governance”, în Journal of Environmental Policy & Planning, vol. 15, nr. 3, 2013.
Lightfoot, Simon, “The Europeanisation of International Development Policies: The Case of Central and Eastern European States”, în Europe-Asia Studies, vol. 62, nr. 2, 2010.
Lijphart, Arend, “Democracies: Forms, Performance, and Constitutional Engineering”, în European Journal of Political Research, vol. 25, nr. 1, 1994.
Lindgren, Karl – Oskar și Persson, Thomas, “Input and Output Legitimacy: Synergy or Trade-off? Empirical Evidence from an EU Survey”, în Journal of European Public Policy, vol. 17, nr. 4, 2010.
Lord, Christopher și Magnette, Paul, “E pluribus unum? Creative Disagreement about Legitimacy in the EU”, în Journal of Common Market Studies, vol. 42, nr. 1, 2004.
Lord, Christopher, “Democracy and the European Union: Matching Means to Standards”, în Democratization, vol. 13, nr. 4, 2006.
Lord, Christopher, „Contested Meanings, Democracy Assessment and the European Union”, în Comparative European Politics, vol. 5, nr. 1, 2007.
Lowndes, Vivien, Pratchett, Lawrence și Stoker, Gerry, “Trends in Public Participation: Part 1 – Local Government Perspectives”, în Public Administration, vol. 79, nr. 1, 2001.
MacCormick, Neil, ”Democracy, Subsidiarity and Citizenship in the ‘European Commonwealth”, în Law and Philosophy, vol. 16, nr. 4, 1997.
Magnette, Paul, “European Governance and Civic Participation: Can the European Union be Politicised?”, Lucrare prezentată la Simpozionul intitulat „Responses to the European Commission’s White Paper on Governance”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2001.
Magnette, Paul, „European Governance and Civic Participation: Beyond Elitist Citizenship?”, în Political Studies, vol. 51, nr. 1, 2003.
Magnette, Paul, „How Can One be European? Reflections on the Pillars of European Civic Identity”, în European Law Journal, vol. 13, nr. 5, 2007.
Majone, Giandomenico, Regulating Europe, London, Routledge, 1996.
Majone, Giandomenico, “Europe’s ‘Democratic Deficit’ The Question of Standards”, în European Law Journal, vol. 4, nr. 1, 1998.
Majone, Giandomenico, “The Politics of Regulation and European Regulatory Institutions”, în Governing Europe. Jack Hayward și Anand Menon (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2003.
Majone, Giandomenico, „The Common Sense of European Integration”, în Journal of European Public Policy, vol. 13, nr. 5, 2006.
Majone, Giandomenico, ‘The ‘Referendum Threat’, the Rationally Ignorant Voter, and the Political Culture of the EU”, în RECON Online Working Paper, vol. 4, 2009.
Marks, Gary și McAdam, Doug,”Social Movements and the Changing Structure of Political Opportunity in the European Union”, în Governance in the European Union. Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage, 1996a.
Marks, Gary, Hooghe, Liesbet și Blank, Kermit, “European Integration in the 1980s: State – centric v. Multi-level Governance”, în Journal of Common Market Studies 34, 1996b.
Marsh, David și Rhodes, Roderick A. W. (eds.), Policy Networks in British Government, Oxford, Clarendon Press, 1992.
Marshall, David, “Who to Lobby and When: Institutional Determinants of Interest Group Strategies in European Parliament Committees”, în European Union Politics, vol. 10, nr. 4, 2010.
Marshall, Thomas Humphrey, “Citizenship and Social Class”, în Class, Citizenship and Social Development. T.H. Marshall, Garden City, Doubleday & Co., 1964.
Massey, Andrew, “Modernisation as Europeanisation”, în Policy Studies, vol. 25, nr. 1, 2004.
Matiuța, Cristina și Brihan, Alina, “European Union in the Romanian Political Leaders’ Speech”, în European Identity and Free Movement of Persons. Lia Pop și Cristina Matiuța (coord.), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2005.
Matiuța, Cristina (coord.), Tătar, Marius, Brihan, Alina, Apăteanu, Dan, Ritli, Laszlo și Haragoș, Octavian, Cetățenie activă și dezvoltare democratică în Nord – Vestul României: rezultate de cercetare și recomandări de politici, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.
Mazey, Sonia și Richardson, Jeremy, „Interest Groups and EU Policy-making: Organizational Logic and Venue Shopping’, în European Union. Power and Policy-making. Jeremy Richardson (ed.), London and New York, Routledge, 2001.
McCarhaigh, Muiris, “Accountability through National Parliaments. Practice and Problems”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Metcalfe, Les, “International Policy Co-ordination and Public Management Reform”, în International Review of Administrative Sciences, nr. 60, 1994.
Metcalfe, Les, “Pregătirea națională pentru elaborarea politicii naționale. Capacități pentru administrarea coordonării politicii naționale în contextul integrării europene”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Milana, Marcella, “Is the European (Active) Citizenship Ideal Fostering Inclusion within the Union? A Critical Review”, în European Journal of Education, vol. 43, nr. 2, 2008.
Miller, David, Citizenship and National Identity, Cambridge, Polity, 2000.
Moravcsik, Andrew, “Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach”, în Journal of Common Market Studies, vol. 31, nr. 4, 1993.
Moravcsik, Andrew, “In Defence of the ‘Democratic Deficit’: Reassessing Legitimacy in the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 4, 2002.
Moravcsik, Andrew, „Is there a Democratic Deficit in World Politics? A Framework for Analysis”, în Government and Opposition, vol. 39, nr. 2, 2004.
Mouffe, Chantal, Deliberative Democracy or Agonistic Pluralism, Institute for Advanced Studies, Vienna, Political Science Series, 2000.
Moravcsik, Andrew, „The European Constitutional Compromise and the Neofunctionalist Legacy, în Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 2, 2005.
Nanz, Patrizia și Steffek, Jens, „Global Governance, Participation and the Public Sphere”, în Government and Opposition, 2004.
Nelson, Thomas E., „Public Goals, Public Rhetoric and Political Attitudes”, în The Journal of Politics, vol. 66, nr. 2, mai 2004.
Negrine, Ralph și Lilleker, Darren G., „The Professionalization of Political Communication. Continuities and Change in Media Practices”, în European Journal of Communication, vol. 17, nr. 3, 2002.
Nentwich, Michael, “Opportunity Structures for Citizens’ Participation: the Case of the European Union”, în Political Theory and the European Union. Legitimacy, Constitutional Choice and Citizenship. Albert Weale și Michael Nentwich (eds.), Taylor & Francis, 2005.
Nicolaïdis, Kalypso, „European Demoicracy and its Crisis”, în Journal of Common Market Studies, vol. 51, nr. 2, 2013.
Nousiainen, Marko și MäKinen, Katja, „Multilevel Governance and Participation: Interpreting Democracy in EU-programmes”, în European Politics and Society, 2014.
O’Brennan, John și Raunio, Tapio, „Deparliamentarization and European Integration”, în National Parliaments within the Enlarged European Union. From’Victims’ of Integration to Competitive Actors?. John O’Brennan și Tapio Raunio (eds.), New York, Routledge, 2007.
Olsen, Johan P., “European Challenges to the Nation State”, în Political Institutions and Public Policy. Bernard Steunenberg și Frans van Vught (eds.), Amsterdam, Kluwer Academic Publishers, 1997.
Olsen, Johan P., “The Many Faces of Europeanisation”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, 2002.
Olsen, Johan P., “What is a Legitimate Role for Euro Citizens?”, în Comparative European Politics, vol. 1, nr. 1, 2003.
Paletz, David L. și Lipinski, Daniel, „Political Culture and Political Communication”, în Working Paper, Issue 92, Bercelona, 1994.
Papadopoulos, Yannis, “Accountability and Multi-Level Governance: More Accountability, Less Democracy?”, în West European Politics, vol. 33, nr. 5, 2010.
Papazoglou, Manos, „Assessing Models of Citizenship in the EU: the Idea of Responsive Citizenship”, în Citizenship Studies, vol. 14, nr. 2, 2010.
Pech, Laurent, “The Solution to the 'Democratic Deficit: A New Type of Governance for the European Union?”, în Journal of European Integration, vol. 25, nr. 2, 2003.
Perczynski, Piotr și Maarten, Vink, ‘‘Citizenship and Democracy: A Journey to Europe’s Past’’, în Citizenship Studies, vol. 6, nr. 2, 2002.
Peters, Anne, “A Plea for a European Semi-Parliamentary and Semi-Consociational Democracy”, în European Integration online Papers (EioP), vol. 7, nr. 3, 2003.
Peters, Bernhard, „Public Discourse, Identity, and the Problem of Democratic Legitimacy”, în Making the European polity. Reflexive integration in the EU. Erik Oddvar Eriksen (ed.), London, Routledge, 2005.
Peters, Brainard Guy, ”Agenda – setting in the European Community”, în Journal of European Public Policy, nr. 1, 1994.
Peters, Brainard Guy, „Agenda – setting in the European Union”, în European Union. Power and Policy-making. Jeremy Richardson (ed.), London and New York, Routledge, 2001.
Peterson, John, “Decision – making in the European Union: Towards a Framework for Analysis”, în Journal of European Public Policy, nr. 2, 1995.
Petersone, Baiba, “Reforma politicilor publice – experiența eforturilor unui an”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Philippou, Stavroula, Keating, Avril și Hinderliter Ortloff, Debora, “Citizenship Education Curricula: Comparing the Multiple Meanings of Supra-national Citizenship in Europe and Beyond”, în Journal of Curriculum Studies, vol. 41, nr. 2, 2009.
Pollack, Mark A., “The New Institutionalism and EC Governance: the Promise and Limits of Institutional Analysis”, în Governance, vol. 9, 1996.
Pollack, Mark A., „Delegation, Agency, and Agenda Setting in the European Community”, în International Organization, vol. 51, 1997.
Potluka, Oto și Liddle, Joyce, “Managing European Union Structural Funds: Using a Multilevel Governance Framework to Examine the Application of the Partnership Principle at the Project Level”, în Regional Studies, vol. 48, nr. 8, 2014.
Preuss, Ulrich K., Everson, Michelle, Koenig – Archibugi, Mathias și Lefebvre, Edwige, “Traditions of Citizenship in the European Union”, în Citizenship Studies, vol. 7, nr. 1, 2003.
Princen, Sebastiaan, “Agenda – setting in the European Union: a Theoretical Exploration and Agenda for Research”, în Journal of European Public Policy, vol. 14, nr. 1, 2007.
Radaelli, Claudio, “Europeanisation: Solution or Problem?”, în European Integration Online Papers, vol. 8, 2004 – http://eiop.or.at/eiop/pdf/2004-016.pdf .
Rhodes, Roderick A. W., „The New Governance: Governing without Government”, în Political Studies, XLIV, 1996.
Rhodes, Roderick A. W., Understanding Governance, Buckingham, Open University Press, 1997.
Richardson, Jeremy, ”Actor – Based Models of National and EU Policy-Making”, în The European Union and National Industrial Policy. Hussein Kassim and Anand Menon (eds.), London, Routledge, 1996.
Richardson, Jeremy, „Government, Interest Groups and Policy Change”, în Political Studies, vol. 48, 2000.
Rifkin, Jeremy, The European Dream: How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream, New York, Penguin, 2004.
Risse – Kappen, Thomas, “Exploring the Nature of the Beast: International Relations Theory and Comparative Policy Analysis Meet the European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol.34, nr. 1, 1996.
Rogers, David L. și Whetten, David A. (eds.), Interorganizational Coordination: Theory, Research, and Implementation, Ames, Iowa State University Press, 1982.
Rose, Richard, “Evaluating Democratic Governance: A Bottom – up Approach to European Union Enlargement”, în Democratization, vol. 15, nr. 2, 2008.
Rosenau, James N. și Czempiel, Ernst – Otto (eds.), Governance Without Government: Orderand Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992.
Rosenau, James N., Along the Domestic – Foreign Frontier: Exploring Governance in a Turbulent World, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.
Rounce, Andreea D., “Political Actor’s Perceptions of Public Opinion: Assessing the Impact of Opinion on Decision Making”, Canadian Political Science Association’s Annual Meeting, Winnipig, Manitoba, 3-5 iunie 2004.
Schall, Carly Elisabeth, “Is the Problem of European Citizenship a Problem of Social Citizenship? Social Policy, Federalism and Democracy in the EU and United States”, în Sociological Inquiry, vol. 82, nr. 1, februarie 2012.
Scharpf, Fritz W., '”Democratic Policy in Europe”, în European Law Journal, vol. 2, 1996.
Scharpf, Fritz W., Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford University Press, 1998.
Scharpf, Fritz W., „Legitimacy in the Multilevel European Polity”, în European Political Science Review, vol. 1, nr. 2, 2009.
Scharpf, Fritz W., Community and Autonomy: Institutions. Policies and Legitimacy in Multilevel Europe, New York, Campus Verlag, 2010.
Schmidt, Vivien A., “Europeanization of National Democracies: the Differential Impact on Simple and Compund Politics”, în School of Public Policies Working Paper Series, 2003.
Schmidt, Vivien, Democracy in Europe. The EU and National Polities, Oxford, Oxford University Press, 2006.
Schmitter, Philippe C., “Examining the Present Euro – Polity with the Help of Past Theories”, în Governance in the European Union. Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage, 1996.
Schmitter, Philippe C., “Governance in the European Union. A Viable Mechanism for Future Legitimation?”, în Governance and Democracy. Comparing National, European and International Experiences. Arthur Benz și Yannis Papadopoulos (eds.), London, New York, Routledge, 2006.
Schneider, Volker, “Institutional Reform in Telecommunications: The European Union in Transnational Policy Diffusion”, în Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change. James A. Caporaso, Maria Green Cowles and Thomas Risse (eds.), Cornell University Press, 2001.
Schobben, Rob, „‘New Governance’ in the European Union: A Cross – Disciplinary Comparison, în Regional & Federal Studies, vol. 10, nr. 2, 2000.
Schout, Adriaan și Jordan, Andrew, „Coordinated European Governance: Self-organizing or Centrally Steered?”, în Public Administration, vol. 83, nr. 1, 2005.
Scott, Joanne și Trubeck, David M., „Mind the Gap: Law and New Approaches to Governance in the European Union”, în European Law Journal, nr. 8, 2002.
Scotto, Thomas J. și Singer, Matthew M., “Toward a ‘Science’ of Public Opinion: Measuring Individual Beliefs in Advanced Industrial Democracies”, în Public Opinion and Polling Around the World, John Geer, Ed. Santa Barbara ABC-CLIO, 2004.
Secretariatul General al Guvernului, Manual de metode folosite în planificarea politicilor publice și evaluarea impactului, București, 2006.
Sedelmeier, Ulrich, „Is Europeanization Through Conditionality Sustainable? Lock-in of Institutional Change after EU Accession”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Semetko, Holli, “Media, Public Opinion, and Political Action” în The Sage Handbook of Media Studies. John D.H. Downing, Denis McQuail, Philip Schlesinger și Ellen Wartella (eds.), Thousand Oaks, Sage Publications, 2004.
Sigrist, Kenneth A., “Puterea în tranziție: designul reformelor administrației publice în statele aflate în tranziție. Cazul României”, în Managementul politicilor publice. Transformări și perspective. Claudiu Crăciun și Paul E. Collins (coord.), Iași, Polirom, 2008.
Soysal, Yasemin, “Changing Boundaries of Participation in European Public Spheres: Reflections on Citizenship and Civil Society”, în European Citizenship: between National Legacies and Postnational Projects. Klaus Eder și Bernhard Giesen (eds.), Oxford, Oxford University Press, 2000.
Sorensen, Eva, „The Democratic Problems and Potentials of Network Governance”, în European Political Science, vol. 4, 2005.
Spence, David, ‘The Co-ordination of European Policy by the Member States”, în The Council of the European Union. Martin Westlake (ed.), London, Cartermill Publishing, 1995a.
Spence, David, “Negotiations, Coalitions and the Resolution of Inter-State Conflicts”, în The Council of the European Union. Martin Westlake (ed.), London, Cartermill Publishing, 1995b.
Spendzharova, Aneta și Vachudova, Milada Anna, „Catching Up? Consolidating Liberal Democracy in Bulgaria and Romania”, în West European Politics, vol. 35, nr. 1, 2012.
Staiger, Uta, “New Agendas? Culture and Citizenship in EU Policy”, în International Journal of Cultural Policy, vol. 15, nr. 1, Februarie 2009.
Steenbergen, B. Van, “Towards a Global Ecological Citizen”, în The Condition of Citizenship. B. van Steenbergen (coord.), London, Sage, 1994.
Stoker, Gerry, „Governance as Theory: Five Propositions”, în International Social Science Journal, vol. 50, nr. 155, 1998.
Syssner, Josefina, “No Space for Citizens? Conceptualisations of Citizenship in a Functional Region”, în Citizenship Studies, vol. 15, nr. 1, 2011.
Tallberg, Jonas, „The Agenda – Shaping Powers of EU Council Presidency”, în Journal of European Public Policy, vol. 10, nr. 1, 2003.
Tătar, Marius, Matiuța, Cristina și Brihan, Alina, “The participation of NGO’s in the Romanian Policy-Making Process”, în Analele Universității din Oradea, Seria Sociologie – Filosofie – Asistență Socială, Oradea, Editura Universității din Oradea, vol. V, 2006.
Trechsel, Alexander, “How to Federalize the European Union … And Why Bother”, în Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 3, 2005.
Trenz, Hans-Jorg, „Media Coverage on European Governance: Exploring the European Public Sphere in National Quality Newspapers”, în European Journal of Communication, vol. 19, 2004.
Tsakatika, Myrto, “Governance vs. Politics: the European Union's Constitutive ‘Democratic Deficit’”, în Journal of European Public Policy, vol. 14, nr. 6, 2007.
Tully, James, “A New Kind of Europe?: Democratic Integration in the European Union”, în Critical Review of International Social and Political Philosophy, vol. 10, nr. 1, 2007.
Turner, Bryan S., ‘The Erosion of Citizenship,’’ în British Journal of Sociology, vol. 52, nr. 2, 2001.
Winn, Neil, „Who Gets What, When and How? The Contested Conceptual and Disciplinary Nature of Governance and Policy-making in the European Union”, în Politics, vol. 18, nr. 2, 1998.
Zielonka, Jan, „Plurilateral Governance in the Enlarged European Union”, în Journal of Common Market Studies, vol. 45, nr. 1, 2007.
Wallace, Helen, National Governments and the European Communities, London, Chatham House and PEP, 1973.
Wallace, Helen, “Making Multilateral Negotiations Work”, în The Dynamics of European Integration. William Wallace (ed.), London, Royal Institute of International Affairs and Routledge, Kegan, Paul, 1991.
Weerd, Marga de, Gemmeke, Mireille, Rigter, Josine și Rij, Coen van, Indicators for Monitoring Active Citizenship and Citizenship Education. Final Report, Amsterdam, Regioplan Beleidsonderzoek, 2005.
Wessels, Bernhard, “Institutional Change and the Future Political Order”, în The European Parliament, the National Parliaments, the European Integration. Richard S. Katz și Bernhard Wessels (eds.), New York, Oxford University Press, 1999.
Wessels, Wolfgang, “An Ever Closer Fusion? A Dynamic Macropolitical View on Integration Processes”, în Journal of Common Market Studies, vol. 35, 1997.
Wessels, Wolfgang, Maurer, Andreas, și Mittag, Jürgen (eds.), Fifteen into One: The European Union and its Member States, Manchester, Manchester University Press, 2003.
Wildermeersch, Danny, Stroobants, Veerle și Bron, Michal (eds.), Active Citizenship and Multiple Identities in Europe: a Learning Ooutlook, Frankfurt, Peter Lang, 2005.
Williamson, Howard, Citizenship Study for the European Commission DGXXII, United Kingdom, Netherlands and Republic of Ireland. Final Report, Cardiff, School of Social and Administrative Studies, University of Wales, unpublished report, 1997 – http://ec.europa.eu/education/archive/citizen/cardiff.pdf.
Wimmel, Andreas, “Theorizing the Democratic Legitimacy of European Governance: a Labyrinth with No Exit?”, în Journal of European Integration, vol. 31, nr. 2, 2009.
Winzen, Thomas, Roederer-Rynning, Christilla și Schimmelfennig, Frank, „Parliamentary Coevolution: National Parliamentary Reactions to the Empowerment of the European Parliament”, în Journal of European Public Policy, vol. 22, nr. 1, 2014.
Wonka, Arndt și Rittberger, Berthold, “Perspectives on EU Governance: an Empirical Assessment of the Political Attitudes of EU Agency Professionals”, în Journal of European Public Policy, vol. 18, nr. 6, Septembrie 2011.
Woodly, Deva, „New Competencies in Democratic Communication? Blogs, Agenda – setting and Political Participation”, în Public Choice, vol. 134, 2008.
Wright, Vincent, “The National Co-ordination of European Policy-Making Negotiating the Quagmire”, în European Union: Policy and Policy-Making. Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, 1996.
Zgaga, Pavel, „Higher Education in Transition: Reconsiderations on Higher Education in Europe at the Turn of the Millennium”, în Journal of Research in Teacher Education, Umeå, Office for the Faculty Board for Teacher Education, Umeå University, 2007.
Surse web:
Agenția de Dezvoltare Regională Nord – Vest – http://www.nord-vest.ro/
Agenția de Dezvoltare Regională Nord – Vest, Planul de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020, aprilie 2015.
Barroso, Jose Manuel, Orientările politice pentru viitoarea Comisie, 3 septembrie 2009 – http://europa.eu/rapid/press-release_IP-09-1272_ro.htm.
Biroul Electoral Central – Rezultate finale alegeri pentru Camera Deputaților și Senat, 2012 – http://www.becparlamentare2012.ro/
Biroul Electoral Central – Rezultate finale alegeri pentru autoritățile administrației publice locale, 2012 – http://www.beclocale2012.ro/
Biroul Electoral Central – Rezultate finale pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, 2014 – http://www.roaep.ro/bec_europ2014/?page_id=2000
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – 2010/C 83/02 – http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF
Comisia Europeană, „Education and Active Citizenship in the European Union”, Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities, 1998, http://ec.europa.eu/education/archive/citizen/citiz_en.html
Comisia Europeană, Cartea Albă a Guvernanței Europene, COM(2001) 428 final, Bruxelles, 25.07.2001 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52001DC0428&rid=2.
Comisia Europeană, Programul de lucru pentru anul 2010, COM(2010) 135 final, Bruxelles, 31.3.2010 – http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp2010_ro.pdf
Comisia Europeană, Programul de lucru pentru anul 2015, COM(2014) 910 final, Bruxelles, 16.12.2014 – http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp_2015_ro.pdf
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, privind valoarea adăugată a strategiilor macroregionale, COM(2013) 468 final, Bruxelles, 27.06.2013.
Comisia Europeană, Strategia Europa 2020, 3.03.2010 – http://ec.europa.eu/research/era/docs/en/investing-in-research-european-commission-europe-2020-2010.pdf.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 307 – “The role and impact of local and regional authorities within the European Union”, februarie 2009 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_307_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 77 – “Opinia publică în Uniunea Europeană”, iulie 2012.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 394 – „Future of Europe”, decembrie 2012.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 379 – “Viitorul Europei”, aprilie 2012.
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 356 – „Public opinion in the EU regions”, septembrie 2012 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_356_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 364 – “Electoral rights”, martie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_364_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “European Citizenship”, toamna 2013
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “First Results”, toamna 2013.
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 80 – “Europe 2020”, toamna 2013.
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 373 – „Europeans’ engagement in participatory democracy”, martie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_373_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 384 – „Citizens’ awareness and perceptions of EU regional policy”, decembrie 2013 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_384_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 413 – „Future of Europe”, martie 2014.
Comisia Europeană, Eurobarometrul special 415 – „European in 2014”, iulie 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_415_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 81 – “Public opinion in the European Union”, primăvara 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb81/eb81_publ_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “Europe 2020”, toamna 2014 http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_eu20_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “Public opinion in the European Union. First Results”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_first_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – “European Citizenship”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_citizen_en.pdf
Comisia Europeană, Eurobarometrul standard 82 – „Media use in the European Union”, toamna 2014 – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_media_en.pdf
Comisia Europeană, Flash Eurobarometer 416 – „The Charter of Fundamental Rights of the European Union”, mai 2015 – http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_416_en.pdf
Comisia Europeană, Programul de lucru al Comisiei pentru anul 2014, Bruxelles, 22.10.2013, COM (2013) 739 final.
Comisia Europeană, EU Citizenship Report 2013, COM(2013) 269 final, Bruxelles, 08.05.2013 – http://ec.europa.eu/justice/citizen/files/com_2013_269_en.pdf
Comisia Europeană, Recomandare de Recomandare a Consiliului privind Programul Național de Reformă al României pentru 2015, COM(2015) 272 final, Bruxelles, 13.05.2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/csr2015_romania_ro.pdf
Comisia Europeană, Raportul de țară al României pentru 2015, SWD(2015) 42 final, Bruxelles, 26.02.2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cr2015_romania_ro.pdf
Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, http://ec.europa.eu/citizenship/index_en.htm.
Comitetul Regiunilor, Mai multă democrație, transparență și eficiență în Uniunea Europeană, 2003.
Comitetul Regiunilor, Cartea Albă a Comitetului Regiunilor privind guvernanța pe mai multe niveluri, 89/2009 fin, 17 – 18 iunie 2009 – http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/cdr89-2009_/cdr89-2009_ro.pdf
Comitetul Regiunilor, Rezoluția Comitetului Regiunilor – Carta privind guvernanța pe mai multe niveluri în Europa, RESOL-V-012, 3 – 4 aprilie 2014 – http://cor.europa.eu/en/activities/governance/Documents/mlg-charter/ro.pdf
Comitetul Regiunilor, Delivering on the Europe 2020 Strategy . Handbook for Local and Regional Authorities, 2014.
Consiliul European, Concluziile Consiliului European din 26 – 27 iunie 2014, Bruxelles, 27 iunie 2014.
Consiliul European, Concluziile Consiliului European din 19 – 20 martie 2015, Bruxelles, 20 martie 2015 – http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-11-2015-INIT/ro/pdf
Consiliul European, “Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului din 18 dec. 2006 privind competențele cheie pentru învățarea de-a lungul vieții”, în Official Journal of the European Union, 30 dec. 2006, L 394.
Consiliul Uniunii Europene, Programul președinției italiene a Consiliului Uniunii Europene, 1 iulie – 31 decembrie 2014.
Consiliul Uniunii Europene, Programul pe 18 luni al Președințiilor italiană, letonă și luxemburgheză a Consiliului, 1 iulie 2014 – 31 decembrie 2015 -http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&f=ST%2011258%202014%20INIT
Consiliul Uniunii Europene, Programul președinției letone a Consiliului Uniunii Europene, 1 ianuarie – 30 iunie 2015 – https://eu2015.lv/images/PRES_prog_2015_EN-final.pdf
Constituția României, 2003.
COSAC – 20th Bi-annual Report of COSAC on EU Practices and Procedures. Annex, octombrie 2013.
Criteriile de la Copenhaga, 1993 – http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
Decizia Parlamentului European din 28 septembrie 2005 de adoptare a Statutului deputaților în Parlamentul European (2005/684/CE, Euratom), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L262/1 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32005Q0684&from=RO
Decizia nr. 1904/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 12 decembrie 2006, de instituire, pentru perioada 2007 – 2013, a programului „Europa pentru cetățeni” pentru promovarea cetățeniei europene active – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32006D1904&from=RO
Eurostat – http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
Grupul de reflecție privind viitorul UE, Proiectul Europa 2030. Provocări și oportunități. Raport către Consiliul European, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010 – www.consilium.europa.eu/ro/workarea/downloadasset.aspx?id=1081
Guvernul României – http://www.guv.ro/
Guvernul României, Programul de guvernare 2013 – 2016 – http://gov.ro/ro/obiective/programul-de-guvernare-2013-2016
Guvernul României, Programul național de reformă 2014, București, aprilie 2014 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2014/nrp2014_romania_ro.pdf
Guvernul României, Programul național de reformă 2015, București, aprilie 2015 – http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/nrp2015_romania_ro.pdf
Hotărârea nr. 521/2005 privind procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale la elaborarea proiectelor de acte normative – http://lege5.ro/Gratuit/gy4tsnrv/hotararea-nr-521-2005-privind-procedura-de-consultare-a-structurilor-asociative-ale-autoritatilor-administratiei-publice-locale-la-elaborarea-proiectelor-de-acte-normative
Institutul Național de Statistică – http://www.insse.ro/cms/
Institutul Național de Statistică, Repere economice și sociale regionale: Statistică teritorială, 2013 – http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Statistica%20teritoriala/Statistica%20teritoriala%202013.pdf
Junker, Jean – Claude, Un nou început pentru Europa: Agenda mea pentru locuri de muncă, creștere, echitate și schimbări democratice. Orientări politice pentru viitoarea Comisie Europeană, Strasbourg, 15 iulie 2014 – http://ec.europa.eu/priorities/docs/pg_ro.pdf.
Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Legea nr. 23/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice.
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupție.
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională.
Legea nr. 33 din 16 ian. 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European.
Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – http://www.mdrap.ro/
Parlamentul European, Codecizia și concilierea. Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, ianuarie 2012.
Parlamentul European, Regulamentul de procedură al Parlamentului European, aprilie 2015 – http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=RULE-128
Parlamentul României – Camera Deputaților – http://www.cameradeputatilor.ro/
Parlamentul României – Senat – http://www.senat.ro/
Planul de dezvoltare al Regiunii Nord – Vest 2014 – 2020, aprilie 2015 – http://www.nord-vest.ro/SERVICIIPentru-Dezvoltare-Regionala/PLANIFICARE-REGIONALA/Planul-de-dezvoltare-regionala-2014-2020/PDR-2014-2020-aprobat-de-CDR-Nord-Vest–eID1724.html
Recomandarea 2006/962/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții – http://europa.eu/legislation_summaries/education_training_youth/lifelong_learning/c11090_ro.htm
Regulamentul de procedură al Parlamentului European, ianuarie 2015 – http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20150101+RULE-037+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES
Regulamentul nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului privind inițiativa cetățenească, 16.02.2011 – http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:065:0001:0022:RO:PDF
Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană – http://ue.mae.ro/node/148
Tratatul de la Maastricht, 1992/1993 – http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_on_european_union/treaty_on_european_union_en.pdf
Tratatul de la Amsterdam, 1997/1999 – http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_of_amsterdam/treaty_of_amsterdam_en.pdf
Tratatul de la Nisa, 2001/2003 – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:12001C/TXT&from=EN
Tratatul de la Lisabona, 2007/2009, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 2010 – file:///C:/Users/admin/Downloads/FXAC08115ROC_002.pdf.
Tratatul de la Lisabona, Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană – file:///C:/Users/admin/Downloads/FXAC08115ROC_002.pdf.
Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România (UNCJR), Statut – http://www.uncjr.ro/uploads/Statutul%20UNCJR%20modificat%20(1).pdf
ANEXE
ANEXA 1
Chestionar deputați români în Parlamentul European
Mandatul 2014 – 2019
Cât considerați că influențează deputații români procesul decizional din Parlamentul European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Care apreciați a fi mijloacele cele mai potrivite care ar putea determina creșterea nivelului de influență al deputaților români în cadrul procesului decizional din Parlamentul European?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cât de importante considerați că sunt următoarele tipuri de activități, desfășurate de europarlamentari, în vederea promovării intereselor naționale? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a celor 32 europarlamentari români, cu privire la promovarea intereselor naționale și, în același timp, europene, ale României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce aspecte considerați că ar trebui să vizeze o astfel de strategie?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care considerați a fi domeniile de politici publice pe care europarlamentarii români ar trebui să le cuprindă în această strategie, în vederea promovării intereselor naționale și europene ale României?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care este strategia deputaților români din cadrul grupul politic al cărui membru sunteți, în ceea ce privește promovarea intereselor naționale și europene ale României?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun cu cele de pe agenda…?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Referitor la activitatea europarlamentară, care dintre următoarele acțiuni considerați că sunt relevante pentru promovarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul procesului decizional din Parlamentul European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, privind reprezentarea intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Care este gradul de activism al autorităților publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării), în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, în calitatea de deputat român în Parlamentul European, referitor la temele aflate pe agenda comisiilor din care faceți parte, și care au un important impact local sau regional?
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea colaborării cu …, în vederea unei mai bune reprezentări a intereselor naționale și europene ale României, în cadrul Parlamentului European?
Guvernul României: ………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE: ……………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Autorități publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării): …..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Reprezentanți ai agențiilor de dezvoltare regională (ADR) din România: ………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Mediul de afaceri din România: …………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Societatea civilă organizată din România: …………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că anumite activități din ceea ce reprezintă modul de organizare și funcționare al Parlamentului European ar trebui implementate și în Parlamentul României, în vederea eficientizării activității acestuia din urmă? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați care ar fi aceste activități.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În ceea ce privește participarea politică a cetățenilor români, care dintre următoarele mijloace considerați că sunt eficiente în vederea influențării procesului decizional din Uniunea Europeană? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cât de eficiente considerați a fi următoatele mijloace de comunicare cu cetățenii români? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Care este gradul de activism al următorilor actori, în ceea ce privește contactarea dumneavoastră, ca europarlamentar? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce acțiuni întreprindeți pentru a crește…?
Cunoașterea drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni ……………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul European: ………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Prezența la vot la alegerile europarlamentare: ……………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor români: ……………………….
………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………….
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional european: ………………………
……………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………….
În ce măsură sunteți influențat de preferințele opiniei publice românești în acțiunile pe care le întreprindeți, în activitatea dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În conformitate cu principiile responsivității și eficacității politice, în ce acțiuni se concretizează, în activitatea dumneavoastră, opiniile cetățenilor români?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar fi măsurile necesare pentru creșterea interesului …, față de afacerile europene?
Opiniei publice din România: …………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Mass-mediei locale românești: …………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE, în anul 2019, și în ce constă aportul dumneavoastră la acest proces de pregătire?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
ANEXA 2
Chestionar deputați și senatori – Parlamentul României
Mandatul 2012 – 2016
În activitatea dumneavoastră, care dintre următoarele mijloace le considerați eficiente pentru reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ce măsură obiectivele de pe agenda dumneavoastră politică se suprapun cu cele de pe agenda…?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați, în ceea ce vă privește, activitatea de colaborare cu …, în reprezentarea intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea colaborării cu …, în vederea reprezentării intereselor cetățenilor din colegiul / circumscripția dumneavoastră:
Guvernul României: …………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Autorități publice locale din România (consilii județene, consilii locale, primării): …..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Deputații români din Parlamentul European: ……………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) Nord – Vest: …………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că ar fi necesar un efort comun al parlamentarilor din regiunea de dezvoltare Nord – Vest în vederea promovării obiectivelor de dezvoltare ale regiunii, la nivel …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cât de oportună considerați că ar fi legiferarea activității de lobby în România? În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să menționați ce aspecte ar trebui să cuprindă o astfel de lege.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cât de eficiente considerați a fi următoarele mijloace de comunicare cu cetățenii din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ce măsură sunteți influențat, în activitatea parlamentară, de preferințele opiniei publice din colegiul / circumscripția dumneavoastră? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cât de important considerați a fi rolul Parlamentului României în ceea ce privește informarea cetățenilor cu privire la mijloacele de exercitare a cetățeniei active la nivel …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce acțiuni întreprindeți, în colegiul / circumscripția dumneavoastră, pentru a crește…?
Cunoașterea drepturilor cetățenilor români, ca cetățeni europeni ……………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Încrederea cetățenilor în partidul al cărui membru sunteți: …………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de încredere a cetățenilor în Parlamentul României: ………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Prezența la vot la alegerile parlamentare: …………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Interesul cetățenilor față de activitatea parlamentarilor, din partidul dumneavoastră, la nivel de circumscripție: …………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel național: ………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Gradul de informare a cetățenilor cu privire la instituțiile europene și procesul decizional european: …………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Interesul cetățenilor față de activitatea europarlamentarilor din partidul dumneavoastră: ………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nivelul de participare a cetățenilor în procesul decizional de la nivel european: ………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Considerați că, în condițiile creșterii rolului parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene (în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona), Parlamentul României exercită în mod eficient această competență? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns negativ, vă rugăm să precizați ce măsuri ar fi necesare pentru eficientizarea exercitării acestei competențe.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Apreciați a fi necesară o abordare strategică comună, a următoarelor grupuri de parlamentari români, cu privire la promovarea intereselor locale, regionale, naționale și, în același timp, europene, ale României, la nivelul Parlamentului României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Vă rugăm să precizați câteva domenii de politici publice care ar putea fi cuprinse într-o astfel de strategie.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Considerați că, în ceea ce privește modul de organizare și funcționare al Parlamentul României și în vederea eficientizării activității sale, Parlamentul României ar trebui să preia anumite elemente din modul de organizare și funcționare al Parlamentului European? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați care ar fi aceste activități. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care dintre următoarele mecanisme le considerați eficiente în ceea ce privește implicarea Parlamentului României în procesul decizional al Uniunii Europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Considerați a fi importantă activitatea de formulare de avize motivate, la propunerile legislative europene, din cadrul Comisiei / comisiilor din care faceți parte? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce măsuri considerați a fi necesare pentru creșterea contribuției Comisiei / comisiilor din care faceți parte, în vederea exercitării eficiente a competenței pe care Parlamentul României o are în afacerile europene?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cum evaluați activitatea Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care faceți parte, în ceea ce privește activitatea de informare a Camerei cu privire la principalele strategii și politici ale Uniunii Europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri care ar contribui la eficientizarea activității Comisiei de Afaceri Europene, din cadrul Camerei din care faceți parte, privind relația cu celelalte comisii din cadrul Camerei, cu privire la afacerile europene:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cum definiți activitatea de colaborare dintre Parlamentul României și Guvern cu privire la transmiterea, de către Guvern, a …?: Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Vă rugăm să precizați câteva măsuri pe care le considerați necesare pentru eficientizarea activității de coordonare a afacerilor europene, în cadrul Camerei din care faceți parte, dar și în cadrul Parlamentului României.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ce elemente, domenii, etc. considerați că ar trebuie să cuprindă strategia României în ceea ce privește promovarea intereselor naționale la nivel european?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie, din punctul dumneavoastră de vedere, strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
ANEXA 3
Chestionar consilieri județeni
Mandatul 2012 – 2016
În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, cum apreciați activismul cetățenilor și al organizațiilor societății civile, în ceea ce privește …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În ceea ce privește activitatea de lobby, cât de oportună considerați a fi legiferarea acestei activități în România? În cazul unui răspuns afirmativ, vă rugăm să precizați cum ar putea activitatea de lobby să contribuie la eficientizarea procesului de influențare a autorităților administrației publice locale de către cetățeni, organizații ale societății civile sau mediul privat.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Considerați că ar fi necesară o strategie de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Considerați că strategia de comunicare cu cetățenii privind propunerile legislative europene cu impact local, ar trebui realizată …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Ce măsuri considerați că ar trebui luate, la nivel de Consiliu Județean, cu privire la afacerile europene, în vederea …?:
eficientizării dezbaterilor publice cu cetățenii, organizațiile societății civile și cu mediul de afaceri, pe teme europene, cu impact local: …………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
eficientizării procesului de informare a cetățenilor cu privire la impactul politicilor europene asupra vieții lor: ……………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
includerii chestiunilor europene, cu impact local, în dezbaterile locale și județene: ….
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
eficientizării colaborării cu consiliile locale, în scopul formulării unei poziții județene privind propunerile legislative europene, cu impact local: ………………………..
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
dezvoltării unei colaborări cu mass – media locală, în scopul diseminării informațiilor cu privire la chestiunile europene, cu impact local: ………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Cât de importantă considerați a fi consultarea obligatorie a Comitetului Regiunilor (format din reprezentanții autorităților locale și regionale din UE) de către instituțiile europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European), în vederea influențării procesului decizional al Uniunii Europene, cu privire la legislația care afectează autoritățile locale și regionale? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cum evaluați activitatea reprezentanților României în Comitetul Regiunilor, în ceea ce privește reprezentarea intereselor locale și, în același timp, europene, ale României? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Cât de util / eficient considerați că este lobby-ul autorităților locale și al asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce măsuri considerați a fi necesare pentru a crește influența autorităților locale și a asociațiilor autorităților locale românești pe lângă instituțiile europene, în ceea ce privește promovarea intereselor locale și, în același timp, europene?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În care dintre următoarele activități a fost implicat Consiliul Județean, cu privire la legislația europeană cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Cum apreciați colaborarea Consiliului Județean cu …, în ceea ce privește propunerile legislative europene cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Considerați că ar fi necesar un mecanism de control al subsidiarității propunerilor legislative europene (impactul acestora la nivel local), la nivelul consiliilor județene? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare:
Ce elemente ar trebui să conțină un astfel de mecanism de control al subsidiarității?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În scopul unei mai bune definiri și promovări a intereselor locale cu privire la propunerile legislative europene cu impact local, considerați că ar fi necesară o colaborare mai eficientă între Consiliul Județean și …? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În activitatea dumneavoastră din cadrul Consiliului Județean, în ce domenii considerați că ar fi important să fiți consultați, cu privire la propunerile legislative de la nivel european, cu impact local? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
În vederea unei mai bune abordări, la nivel local, a procesului de integrare europeană și a impactului politicilor publice europene, precum și în vederea influențării procesului decizional european cu privire la prioritățile locale și, în același timp, europene, care dintre următoarele acțiuni considerați că ar fi mai utile / eficiente? Vă rugăm să bifați cu un X, în căsuța corespunzătoare, de pe fiecare rând:
Din calitatea dumneavoastră de consilier județean, ce aspecte care să vizeze interesele de dezvoltare locale și regionale considerați că ar trebuie să cuprindă strategia României în Uniunea Europeană?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Care considerați că ar trebui să fie, din punctul dumneavoastră de vedere, strategia pe termen mediu a României, în perspectiva mandatului Presedinției române a UE și care ar putea fi aportul autorităților administrației publice locale la acest proces?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Date de identificare:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nord Vestul Romanesc Si Influentarea Procesului Decizional al Uniunii Europene. Prezent Si Perspective (ID: 154436)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.