Noile Valente ale Paradisurilor Fiscale
NOILE VALENȚE ALE
PARADISURILOR FISCALE
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Paradisurile fiscale – determinări conceptuale
I.1. Noțiuni generale privind paradisurile fiscale
I.1.1. Apariția și evoluția noțiunilor
I.1.2. Particularități
I.2. Tipologie
I.3. Evoluție
I.4. Companiile offshore
Capitolul II. Evaziunea fiscală și economia subterană – surse ale paradisurilor fiscale
II.1. Evaziunea fiscală
II.1.1. Politica fiscală
II.1.2. Presiunea fiscală
II.1.3. Formele evaziunii fiscale
II.1.3.1. Evaziunea fiscală licită
II.1.3.2. Evaziunea fiscală ilicită
II.1.4. Factorii de influență în evaziunea fiscală
II.1.5. Dubla impunere internațională
II.2. Economia subterană
II.2.1. Noțiuni generale privind economia subterană
II.2.2. Cauzele și implicațiile economiei subterane
II.2.3. Metode de evaluare a mărimii economiei subterane
II.2.4. Nivelul economiei subterane
Capitolul III. Paradisurile fiscale și criza actuală
Capitolul IV. Studiu de caz: Analiza mecanismelor fiscale în Monaco și Bahamas
IV.1. Factorii de influență în alegerea paradisului fiscal
IV.2. Monaco – paradis fiscal pentru persoanele fizice
IV.2.1. Considerații generale cu privire la Monaco
IV.2.2. Obținerea statutului de rezident al principatului
IV.2.3. Regimul fiscal: România vs. Monaco
IV.3. Bahamas – paradis fiscal pentru persoanele juridice
IV.3.1. Considerații generale cu privire la Bahamas
IV.3.2. Înființarea unei societăți offshore în Bahamas
IV.3.3. Regimul fiscal: România vs. Bahamas
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Actualitatea problemelor create de globalizarea economică constituie motivul pentru care am decis să analizez unul dintre aceste aspecte și anume, fenomenul paradisurilor fiscale.
Paradisurile fiscale afectează în mod negativ bugetele statelor cu un regim fiscal mai greoi, implicit duc la propagarea evaziunii fiscale, în special cea nefrauduloasă, la ieșirea licită și ilicită a capitalurilor, ce au ca rezultat instabilitatea financiară.
Problema evaziunii fiscale licite din România se datorează unei presiuni fiscale mult prea greu de suportat pentru populația țării și unui sistem legislativ interpretabil, stufos și neclar. Dar presiunea fiscală ridicată nu incită doar la modalități legale de eludare, populația are la îndemână diverse modalități de a evita obligațiile fiscale și prin modalități ilicite (economie subterană).
Astfel în prezenta lucrare, am analizat în prima parte a acesteia, aspectele teoretice cu privire la paradisurile fiscale, determinări conceptuale, caracteristici, clasificare, evoluție și societăți offshore.
După ce aspectele cu privire la centrele financiare offshore au fost tratate, am abordat problematica evaziunii fiscale și a economiei subterane (forme de manifestare, factori de influență, metode de cuantificare), precum și cea a dublei impuneri internaționale, foarte pe scurt.
În cea de-a treia parte, am realizat o cercetare cu privire la efectele pe care le-a avut criza financiară actuală asupra paradisurilor fiscale, dar și legătura de cauzalitate dintre acestea.
Ultima parte a lucrării reprezintă studiul de caz realizat prin compararea sistemului de impunere al României cu cele ale două paradisuri fiscale, unul în cazul persoanelor fizice, altul în cazul persoanelor juridice, precum și a factorilor determinați în alegerea locației offshore.
Scopul lucrării este de a prezenta, tratând atât aspectele favorabile, cât și cele nefavorabile, motivațiile ce fundamentează inclinația persoanelor fizice sau juridice pentru paradisuri fiscale.
I. Paradisurile fiscale – determinări conceptuale
„Fiecare om, atât timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin
de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine.”
Adam Smith
I.1. Noțiuni generale privind paradisurile fiscale
I.1.1. Apariția și evoluția noțiunilor
În definirea paradisurilor fiscale vom porni de la analiza termenului utilizat de anglo –saxoni, cel de „Tax haven”, cu semnificația literară de „port fiscal”. Într-un mod metaforic putem să înțelegem alegoria, considerându-l pe omul de afaceri, marinarul ce-și caută refugiul, traversând marea „legislațiilor fiscale și furtunile sale care sunt controalele și taxele asupra semnelor exterioare ale bogăției, după, poposind în paradisul fiscal, care este portul.”
Definirea termenului de „paradis fiscal” este vagă, destul de imprecisă, dată fiind absența unei definiții la nivel legislativ național sau internațional, însă în cele ce urmează, voi prezenta câteva interpretări din literatura de specialitate, și nu numai, ale acestui termen.
Definiția dată de Longman Exams Dictionary termenului „tax haven”, este următoare: „locul în care oamenii aleg să trăiască pentru a evita nivelul înalt al taxelor din propriile țări”. Dacă această definiție face referire doar la persoanele fizice, cea dată de Roger Brunet, include și persoanele juridice, după părerea acestuia „se numește paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice și societățile au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva”.
Potrivit Direcției Generale a Impozitelor franceze (DGI), termenul de „paradis fiscal” a fost utilizat decât o singură dată într-o instrucție a Ministerului de Finanțe, în 18 mai 1973, fiind definit ca „o țară ce aplică un regim fiscal special, ce conduce la un nivel de impozitare anormal de scăzut”, în vreme ce, Codul General al impozitelor franceze, articolul 238 A, preferă să le numească „țări cu un tratament fiscal privilegiat”, termenul de „paradis fiscal” neapărând în indexul alfabetic.
Într-o definiție mai elaborată din literatura de specialitate din România, se spune că paradisul fiscal „reprezintă statul sau teritoriul în care o persoană fizică sau juridică se bucură de un sistem fiscal privilegiat, fie pentru că nu primește impozite, fie pentru că impozitul se determină în cote mai mici decât în țara de origine”.
„Ceea ce identifică o zonă ca fiind un paradis fiscal, este existența unei structuri de impozitare stabilită în mod deliberat pentru a profita și a exploata cererea mondială de oportunități de angajare în evaziune fiscală”, ar fi o altă definiție a termenului, dată de Geoffrey Colin Powell, fost consilier economic.
Am putea considera a fi paradis fiscal orice țară în care impozitele se percep doar pe anumite categorii de venituri sau au valori nule, sunt caracterizate de un anumit nivel de secret bancar sau comercial, cerințele băncii centrale sunt minime, iar restricțiile asupra schimburilor valutare, inexistente. Toate acestea garantate de o stabilitate politică a respectivului stat, fac ca paradisul fiscal să reprezinte o evadare dintr-un regim fiscal împovărător și o transpunere în practică a „tentație de a păcăli, de a găsi o cale mai scurtă spre bunăstare”.
Ca unul dintre cele mai interesante subiecte pentru investitorii și întreprinzătorii internaționali, paradisurile fiscale sunt considerate de către aceștia, în mod evident, un loc în care „iarba este mai verde decât cea din propria grădină”, înțelegând un loc mult mai avantajos în ceea ce privește rentabilitatea unei activități economice.
La nivel mondial, paradisurile fiscale sunt acuzate a fi cauzatoare de efecte negative, reprezentând un factor de întreținere a inechităților sociale și a sărăciei mondiale, lipsindu-le pe acestea din urmă, de importante venituri. Puse în antiteză cu practicile etice de afaceri, caracterizate de deschidere și răspundere socială, paradisurile fiscale sunt considerate a se situa în colțul opus, ca un loc prielnic evazioniștilor ce se bucură de taxe reduse și de discreție. Se presupune că acestea „alimentează un sistem bancar tenebros, acel sistem al afacerilor ieftine și de rea – credință, ce s-au dezvoltat rapid în acest deceniu al boom-ului, prin instrumente financiare obscure”. Având această latură întunecată, paradisurile fiscale sunt considerate „o componentă semnificativă a crimei organizate, fiind folosite pentru spălarea banilor proveniți din activități ilegale: trafic de droguri de arme, contrabandă, etc.”
I.1.2. Particularități
Conform metodologiei OCDE, pentru a se încadra în categoria paradisurilor fiscale, o țară trebuie să îndeplinească patru criterii:
Nivelul de taxare este redus sau chiar zero pentru nerezidenți;
Nu există schimb de informații cu privire la impozite între Guverne;
Lipsa transparenței în ceea ce privește activitățile desfășurate și a operațiunilor bancare;
Caută să atragă investiții fără să impună condiția ca activitățile economice desfășurate să fie unele substanțiale.
Gândindu-ne la paradisuri fiscale, gândul ne zboară la o amplasare a acestora în imediata apropiere a mărilor și a oceanelor, această regulă fiind respectată în cele mai multe cazuri, dar bineînțeles există și câteva excepții notabile din Europa. Amplasarea și mărimea relativ mică a statului ce figurează ca paradis fiscal, într-o epocă a vitezei și a dezvoltării comunicațiilor, nu mai este atât de importantă; din această cauză trebuie evidențiate caracteristicile determinante ale paradisurilor fiscale, cum ar fi: impozitele reduse, secretul, importanța activității bancare, mijloace de comunicație moderne, lipsa de control asupra monedei, publicitatea și stabilitatea politică.
I. Vorbindu-se despre impozitele reduse impuse într-o asemenea jurisdicție, se are în vedere caracteristică aparte a paradisurilor, și anume lipsa unei fiscalități excesive, a unui sistem fiscal ce „taie găina cu ouăle de aur”. Sunt state care, în comparație cu țările ce nu se includ în categoria paradiselor fiscale, nu supun veniturile spre impozitare sau impun cote de impozitare foarte reduse. Există state avantajoase cu precădere persoanelor fizice, de exemplu Monaco, unde rezidenții sunt excluși de la impozitare (venit, dobânzi, dividende, regalități, avere, plus – valori), rezidența obținându-se într-un mod relativ ușor, „autorizația de rezidență este acordată cu condiția ca viitorul rezident să dovedească că situația sa financiară nu-l va plasa în cheltuiala principatului” și, state avantajoase în special persoanelor juridice, un bun exemplu ar fi dat de Nauru, o țară insulară a Pacificului de Sud, unde nu există un „control al schimburilor, reținere la sursă pe dividendele distribuite, impozite pe beneficii sau pe plus – valorile rezultate din revânzarea acțiunilor. De asemenea acest stat nu a încheiat nici un tratat de dublă impozitare”.
Evitarea taxării excesive a veniturilor, combinată cu alte beneficii, cum ar fi: protecția veniturilor, confidențialitate și investiții, asigură atragerea capitalului, societăților în expansiune sau stimularea apariției activităților necesare asigurării unui echilibru economic și social în țările respective.
II. Secretul – confidențialitatea, în privința chestiunilor financiare, reprezintă unul dintre cele mai importante puncte de atracție ale paradisurilor fiscale și face referire în mod deosebit la secretul bancar și la secretul legat de entitățile economice (informațiile despre companii, corporații, trust-uri, fundații sau alte tipuri de organizații, precum și cele referitoare la beneficiari sau la persoanele ce dețin controlul asupra activelor unei întreprinderi, nu sunt disponibile). Dezvăluirea oricărui aspect al tranzacțiilor financiare este interzisă, iar informații privind conturi bancare private se obțin doar pe bază de ordin judecătoresc.
De exemplu, un anumit grad al secretului bancar este specific chiar și țărilor care nu intră în categoria paradisurilor fiscale, însă deosebirea constă în faptul că reprezentantele jurisdicțiilor financiare asigură protecția informațiilor bancare și comerciale, refuzând să divulge secretul bancar, “chiar și atunci când este vorba de comiterea unei grave încălcări a legilor unei țări. Aceste jurisdicții oferă reguli restrictive de secret sau confidențialitate persoanelor care fac tranzacții, îndeosebi cu băncile, fiind prevăzute sancțiuni penale pentru încălcarea secretului bancar”. Un astfel de exemplu ar fi Elveția, “Legea elvețiana apară secretul bancar încă din 1934, dezvăluirea identității unui client fiind un act penal. Acest aspect a determinat crearea celui mai mare paradis fiscal”, aspect ușor de sesizat, luând în considerare că Elveția este gestionara a unei treimi a bogăției mondiale și „rămâne în continuare bancherul lumii, cu depozite în aur care depășesc 2,500 de tone”, iar la nivel mondial inexistența reglementărilor stricte sau a controalelor severe presupune, de asemenea un puternic avantaj, în special în ceea ce privește operațiunile de „spălare de bani”, ce se realizează prin intermediul băncilor înregistrate într-un paradis fiscal, „unde secretele bancare fac dificilă sau chiar imposibilă urmărirea hârtiei – bancare – martor”.
Spre deosebire de alte state, controlul ce se exercită asupra băncilor este mult mai redus, supravegherea bancară, mult mai permisivă, iar standardele de cunoaștere a clienților nu se impun.
III. Activitatea bancară desfășurată într-un paradis fiscal are o deosebită importanță, fiind urmată o politică de încurajare a acesteia prin „introducerea unor distincții între activitatea bancară a locuitorilor țării respective și aceea a cetățenilor străini; în general activitatea cetățenilor străini nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale”. Toate aceste facilități, fac posibilă nașterea în cadrul paradisului fiscal, a unui alt paradis și anume, paradisul bancar, ca o „zonă economică în care reglementarea fiscală și monetară referitoare la activitatea bancară este suplă, chiar inexistentă”.
Sectorul bancar dintr-un asemenea loc este caracterizat de diversitate (exp.: Insulele Bahamas „dispun de câte o bancă la 40 de locuitori”) și de specializare, eficacitate, de posibilitatea efectuării tuturor tipurilor de operațiuni financiare internaționale (exp.: Insulele Cayman, un alt paradis fiscal, reprezentând singurul centru financiar offshore din lume care are, în același timp, poziția de lider de piață în sectorul bancar, domeniul asigurărilor și al fondurilor”).
IV. Precum am mai spus, într-o eră a vitezei, a dezvoltării comunicațiilor și a accesului la internet, datorită căruia distanțele geografice nu mai au nici o însemnătate, mijloacele de comunicație moderne reprezintă un „must cave” pentru paradisurile fiscale, având în vedere că acestea reprezintă destinația a unor importante fonduri. Această comunicare eficientă este realizabilă datorită resurselor tehnice de nivel înalt și prin tot ceea ce înseamnă instalații de comunicații, servicii de telefonie, cablu optic, internet, telefax, transport rapid persoane și mărfuri, atât pe plan intern, cât și internațional.
V. Lipsa de control asupra monedei presupune libertatea nerezidentului de a-și alege moneda în care dorește să opereze, singura monedă ce constituie obiectul controlului monetar și valutar într-un paradis fiscal, fiind moneda națională a respectivului stat. Astfel,multe dintre acestea exercită un sistem de control cu dublă monedă ce îi diferențiază pe rezidenți de non – rezidenți, iar moneda locală de cea străină; „O companie creată într-o țară paradis financiar, care are ca proprietar un nerezident și care desfășoară activitatea comercială în afara paradisului financiar, este considerată entitate cu regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare”.
VI. Publicitatea promoțională făcută de țările paradis fiscal, se datorează avantajelor pe care le presupune atragerea investițiilor străine; de asemenea, stabilitatea activităților financiare și a veniturilor generate, motivează o promovare activă a acesteia. Trebuie ținut cont de faptul că majoritatea teritoriilor acestor state sunt reduse ca dimensiune, astfel și resursele de care ele dispun sunt cu atât mai limitate, astfel ele caută să-și asigure din exterior, ce nu poate din propriile surse. De asemenea „cercetările duse de Laurent Devazies atestă importanța existenței unei alte baze economice, rezidențiale care să permită înțelegerea dezvoltării unor anumite teritorii. Aceste activități indică faptul că adevărata cauza a dezvoltării unui teritoriu nu constă în a crea un plus de bogăție posibil (o plus valoare) ci de a-l atrage”.
De exemplu, în direcția aceasta, Insulele Bahamas au pornit o viguroasă campanie publicitară în scopul de a deveni „un centru de elită al activității bancare, de asigurări și înregistrări de nave”.
VII. Stabilitatea politică și economică, consider eu, că este o caracteristică la fel de relevantă ca toate celelalte menționate anterior, acestea fiind aplicabile doar într-un mediu ce inspiră încredere și siguranță, ceea ce un sistem politic instabil, cu măsuri și prevederi legale schimbătoare nu poate oferi. Putem spune că stabilitatea politică și economică condiționează existența paradisului fiscal.
Astfel, putem observa mai simplu parametrii determinați ai unei asemenea jurisdicții, transpuși în următoarea figură:
Fig. 1.1.
Caracteristicile paradisurilor fiscale
Sursa: Proiecție proprie folosind informații de la: http://paradisfiscal.org/2011/notiunea-si-caracteristicile-paradisurilor-financiare/ Consultat la 19.04.2012
Analizând aceste caracteristici, putem trage concluzia că „favoarea de care beneficiază paradisurile fiscale nu rezidă numai din absența impozitului sau dintr-o impozitare slabă, avantajele non – fiscale pe care le oferă sunt la fel de semnificative”.
I.2. Tipologie
Contribuabilii recurg la avantajele oferite de paradisurile fiscale, cu diverse obiective: protejarea averii, obținerea de profituri mai mari, spălare de bani sau evitarea fiscalității excesive a statului de origine. Realizarea acestor obiective nu întâmpină nici un inconvenient, toate acestea având posibilitatea de a fi realizate în mod legal prin intermediul paradisurilor fiscale ce survin ca o modalitate sigură de valorificare a intereselor.
Alegerea paradisului fiscal, în vederea înmatriculării unei entități economice și nu numai, „depinde de bunul sau de tranzacția care s-ar dori să fie sustrase impunerii”, astfel, reiese că putem identifica paradisurile fiscale după nevoile pe care acestea le satisfac.
Unii specialiști sunt de părere că paradisurile fiscale s-ar împărți în cinci categorii, în funcție de obiectivul urmărit: „stabilirea domiciliului fiscal, instalarea bazei de lucru, traiul zilnic, realizarea de profituri”. Studiind însă, literatura de specialitate, putem reda, într-o formă mai vastă, o clasificare în funcție de regimul fiscal existent în țările paradis fiscal. Așadar, în alegerea unui paradis fiscal, ținând cont obiectivele și scopul propus, putem opta pentru:
Zero – havens / Pure havens sunt țările ce nu supun veniturile sau creșterile de capital la nici un fel de impozitare: Caicos, Bermude, Insulele Cayman, etc.
Țări ce aplică cote relativ reduse de impozitare. Aceste cote pot fi stabilite de autorități, pe bază de tratate fiscale sau de comun acord prin reduceri sau scutiri: Antilele Olandeze, Cipru, Liechtenstein, etc.
Țări în care venitul este supus impozitării pe baza principiului teritorialității, ceea ce presupune neimpozitarea veniturilor obținute în urma tranzacțiilor efectuate în afara teritoriului național: Costa Rica, Liberia, Panama, etc.
Țări ce oferă tratamente fiscale preferențiale companiilor offshore de tip holding: Singapore, Luxemburg, Austria, etc.
Țări avantajoase din punct de vedere fiscal, companiilor de afaceri internaționale (IBC) – societăți orientate sau nu spre investiții, calificate drept companii financiare offshore privilegiate: Bahamas, Barbados, Bermude, etc.
Țări ce prezintă avantaje fiscale specifice societăților bancare și altor instituții financiare ce desfășoare activității offshore: Filipine, Madeira, Malaezia, etc.
Tot în literatura de specialitate găsim o delimitare între paradisurile fiscale principale și paradisurile fiscale secundare. Paradisurilor fiscale principale le sunt caracteristice țările ce au făcut obiectul clasificării anterioare – acele teritorii care îndeplinesc condițiile de a se numi paradis fiscal, în timp ce paradisurile fiscale secundare sunt țări ce se întind pe o suprafață mică și au o populație redusă, dar care nu au toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu impun anumite venituri realizate de persoanele fizice sau juridice, fie nu aplică nici o impunere fiscală. În unele cazuri, reduc mult cotele de impunere sau acordă exonerări pentru activitățile desfășurate de anumite companii.
În cadrul proiectului de combatere a competiției fiscale dăunătoare (Harmful tax competition – An Emerging Global Issue), OCDE realizează o delimitare a categoriilor de paradisuri fiscale, după cum urmează:
Paradisurile fiscale, care în general, nu impun deloc sau impun doar impozite nominale (neaplicabile în practică) pe veniturile ce provin din activități mobile din punct de vedere geografic;
Regimuri cu fiscalitate privilegiată: țări colectoare de venituri din taxe, dar cu o legislație ce permite taxarea unor anumite tipuri de venituri la un nivel scăzut sau chiar deloc;
Regimuri „normale” din punct de vedere fiscal: colectează o cantitate semnificativă de impozite dar la cote de impunere relativ scăzute.
I.3. Evoluție
Marea majoritate a paradisurilor fiscale reprezintă foste colonii britanice ce au rămas fără suportul financiar al Coroanei după destrămarea imperiului colonial britanic. Din punct de vedere geografic, fiind țări mici, cu populație nu tocmai numeroasă și, în general, nu prea bogate în resurse naturale (în vederea dezvoltării unei industrii), aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseților naturale (deosebita importanță a turismului și a serviciilor din economia lor) și închirierea suveranității fiscale. Strategia acestor țări marginalizate în privința resurselor naturale, a fost observată și analizată de-a lungul timpului de specialiști, dintre care, Serge Latouche afirmând că „în țările mai puțin avansate, se văd grupuri marginalizate care, prin creativitatea lor și prin ingeniozitatea lor, inventează, prin comparație, o altă formă de activitate economică”.
Încă de la apariția primelor forme de impunere, s-au manifestat și primele contrareacții ale celor care trebuiau să suporte dările, prin încercarea de a face uz de politicile fiscale ale altor state, în vederea reducerii sarcinii fiscale.
Se cunoaște că originile paradisurilor fiscale se regăsesc în Grecia antică, unde insulele din vecinătatea Atenei serveau pe post de depozit/refugiu comercianților, ce își stocau în aceste locuri bunurile pentru a evita taxa de 2% percepută atât pentru importuri, cât și pentru exporturi, ca mai apoi marfa să fie introdusă în cetate prin contrabandă. De asemenea, în secolele XVI – XVII, Flandra apare pe post de paradis fiscal, dat fiind numărul redus al restricțiilor la care erau supuși comercianții în porturile sale.
În literatura de specialitate, aceste prime manifestări ale paradisurilor fiscale sunt considerate, mai degrabă precursoare ale zonelor economice libere, iar adevăratele semne ale centre financiare offshore apar la sfârșitul secolului XIX în SUA, în statele New Jersey și Delaware. Nici unul dintre aceste state nu au fost și nici nu sunt stricto senso paradisuri fiscale, însă dau locul de origine a tehnicii de înregistrare rapidă, utilizată de către toate centrele moderne offshore. Tehnica înregistrării rapide merge până acolo încât o societate poate fi înregistrată și să înceapă să desfășoare activități economice în mai puțin de 24 de ore, un aspect cheie al strategiei de paradis fiscal. Conceptul a început să se dezvolte în jurul anului 1880, într-un moment în care statul New Jersey avea nevoie de fonduri, un avocat din New York convingându-l pe guvernatorul statului, Leon Abbet, de a-și mări de veniturile prin impunerea unei taxe de înmatriculare tuturor societăților cu sediul în New Jersey. În acea perioadă, când prevederile legale referitoare la înmatricularea societăților comerciale erau încă foarte restrictive în țările cu sistem legislativ anglo-saxon, New Jersey a reușit să atragă societățile comerciale, în primul rând prin legislația permisivă și prin taxele relativ reduse privind înmatricularea. Pe urmă, în 1898, statul Delaware, prin modificarea legislației cu privire la înmatriculare, a căutat să copieze și să întreacă succesul statului New Jersey, reușind să ajungă teritoriul cu numărul cel mai mare de societăți încorporate din SUA.
În secolul XIX, britanicii au adus o deosebită contribuție în evoluția paradisurilor fiscale, reușind să implementeze un fel de „rezidența virtuală”, practic s-a permis companiilor să se înmatriculeze în Regat fără să fie supuse taxării dacă nu desfășurau activități pe teritoriul acestuia. Paradisurile fiscale își au rădăcinile într-o serie de hotărâri ale instanțelor judecătorești britanice. Cel mai relevant caz, a fost cel al Egyptian Delta Land and Investment Co. Ltd. v Todd, demonstrând că în ciuda faptului de a fi înmatriculată în Londra, compania nu era subiect al impozitelor percepute de către Marea Britanie din motiv că aceasta nu desfășura activități economice pe teritoriul statului în cauză. Această portiță a legislației a făcut din Marea Britanie un paradis fiscal, noile reglementări dovedindu-se a fi de o însemnătate ridicată deoarece aplicabilitatea acestora nu s-a limitat doar la Regatul Unit, ci la întreg Imperiu Britanic, profitând de aceste reglementări jurisdicții precum Bermudele și Bahamas, iar mai apoi în anii 1970, de insulele Cayman care le-au perfecționat.
Al treilea moment marcant în istoria paradisurilor fiscale presupune dezvoltarea sistemului bancar internațional sub aspect economic și legislativ. Piatra de temelie a acestuia este, bineînțeles, sistemul bancar elvețian, care în 1934, prin legea elvețiană a secretului bancar, plasează obligativitatea păstrării secretului sub protecția legilor penale. Noua lege elvețiană cerea tăcerea absolută cu privire la secretul profesional, în semn de respect pentru conturile deschise în băncile elvețiene, „ tăcere absolută” însemnând în acest context, protecție față de oricare guvern, inclusiv cel al Elveției. Legea asigura că odată frontierele trecute, capitalul intră într-un sanctuar al legislației inviolabile garantate de Codul penal și susținută de către statul elvețian. În cazul Elveției, nu doar legea secretului bancar a creat condiții favorabile dezvoltării acestui stat în direcția paradisului fiscal. La începutul secolului XX, în anii imediat următori Primului Război Mondial, multe guverne europene au ridicat în mod drastic taxele pentru a-și putea susține eforturile de reconstrucție. Cum statul elvețian a rămas neutru în acest război, nu a fost nevoie să se impună taxe adiționale și a fost posibilă menținerea unui nivel relativ scăzut al fiscalității, ceea ce a atras un influx de capital considerabil din motive fiscale. Astfel considerăm că alături de legislația Statelor Unite și de cea a Regatului Unit, secretul băncilor elvețiene formează al treilea pilon al lumii offshore (Fig. 1.2.), ca model de urmat pentru alte jurisdicții.
Fig. 1.2.
Pilonii lumii offshore și originile lor
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://www.historyandpolicy.org/papers/policy-paper-92.html Consultat la 29.04.2012
Dezvoltarea paradisurilor fiscale moderne este asociată, de obicei, cu majorarea fiscalității din jurul anului 1960, însă aceasta este o corelație greșită. În primul rând, după cum am putut constata, paradisurile fiscale încep să se dezvolte mult mai devreme de 1960, iar în al doilea rând, anii ’60 nu s-au remarcat atât de mult datorită creșterii fiscalității ce a avut loc în țările industrial dezvoltate, cât s-au remarcat prin hotărârile adoptate de Banca Angliei, apariția Euromarket sau a pieței financiare offshore. Evoluția paradisurilor fiscale a cunoscut noi aspecte după cel de-al doilea război mondial, când importante fluxuri financiare sosite din SUA în vederea reconstrucției și redemarării economiilor naționale ale statelor europene, au rămas în Europa creând piața eurodolarilor, favorizată de Marea Britanie încă din 1957, banca centrală a acesteia considerând tranzacțiile efectuate între nerezidenți și în monedă străină ca fiind tranzacții ce nu se supun reglementărilor bancare britanice chiar dacă băncile englezești le intermedia. Astfel s-a ajuns la o creștere a numărului de schimburi financiar economice derulate între nerezidenți, mulți specialiști considerând momentul respectiv simultan cu cel al nașterii unei piețe financiare offshore, urmare a acesteia fiind un relativ vid legislativ, deoarece tranzacțiile nu erau supuse legislației bancare engleze, dar nici o altă jurisdicție legislativă nu li se putea aplica. Euromarket era o piață intermediară, un fel de piață financiară „angro”, datorită înțelegerii implicite dintre Banca Angliei și băncile comerciale ca această piață să nu fie reglementată de banca centrală. Tranzacțiile desfășurate în Londra nereglementate de către nici o autoritate bancară au lăsat loc fenomenului offshore. Dezvoltarea Euromarketului în capitala britanică, s-a dovedit a fi forța motrice din spatele unei economii integrate offshore, centrată în Londra și cu o arie de acoperire a întregului Imperiu Britanic, băncile englezești reușind să-și extindă activitățile în jurul anilor ’60 în insulele Canalului (Insula Man, Jersey și Guernsey), ca mai apoi să li se alăture trei bănci importante din SUA (Bank of America, Citibank și Chase Manhattan).
În 1966, insulele Cayman au adoptat o serie de legi, inclusiv reglementările privind băncile și societățile comerciale, Legea Trustului, reglementări privind controlul schimbului valutar, adoptând în toate aceste cazuri modelul clasic al paradisului fiscal. În această direcție, insulele Cayman au dovedit un succes uimitor, conform statisticilor BIS (The Bank of International Settlements), în 2008 erau considerate al patrulea cel mai mare centru financiar din lume. Pe la sfârșitul anilor ’60, vedem apariția Singaporeului ca și paradis fiscal, când cu ocazia războiului din Vietnam, a avut loc o creștere a cheltuielilor regiunii cu valuta și a ratei dobânzii în piața eurodolarului, soldurile în dolari ale regiunii Asia – Pacific, devenind foarte atractive pentru multe bănci, ceea ce a determinat Singaporeul să creeze stimulente în vederea deschiderii de sucursale a băncilor internaționale. În momentul de față, Singapore are cea mai rapidă creștere a sectorului bancar privat din lume. Într-adevăr, în dorința de a deveni cel mai mare centru bancar privat al lumii, Singapore se confruntă cu problema unui „deficit de talent”, lipsa de specialiști, profesionalism, a personalului calificat, în ciuda numărului de 130,000 de angajați din acest sector.
Relativul succes al paradisurilor fiscale din Europa și din Caraibe, au determinat apariția de noi pretendenți. Primul paradis fiscal din Pacific a fost constituit în 1966, Insula Norfolk, teritoriu autonom în largul coastelor australiene, după care și-au impus statutul de paradis fiscal, Vanuatu (1971), Nauru (1972), Insulele Cook (1981), Tonga (1984), Samao (1988) și Insulele Marshall (1990). Toate aceste jurisdicții financiare au introdus o legislației modelată după cea a paradisurilor de succes, favorabilă impozitării societăților comerciale nerezidente, secretului bancar în stil elvețian și cuprinde prevederi asupra trusturile și, mai recent, avantaje în scopul facilitării comerțului electronic și a pariurilor online.
În octombrie 1975, Bahrain a inițiat o politică de licențiere a unităților băncilor offshore, exemplul fiindu-i urmat în scurt timp de Dubai. Anii ’80 – ’90, au fost martorii unei mari proliferări a paradisurilor fiscale în alte regiuni, cum ar fi: Oceanul Indian, Africa și republicile post – sovietice.
La începutul anului 1990, figurau între 61 și 100 de paradisuri fiscale, în funcție de definiția aplicată fenomenului. Îngrijorător a fost faptul arătat de statisticile BIS, și anume, o jumătate din împrumuturile internaționale a fost rulate prin paradisuri fiscale, că cel puțin o treime a Investițiilor Străine Directe au fost rulate, de asemenea, tot prin centrele financiare offshore și că aceste paradisuri fiscale au devenit un instrument deosebit de important al evaziunii fiscale și constituie cea mai mare scurgere de fonduri, afectând dezvoltarea economiilor naționale.
Statisticile uimitoare cu privire la paradisurile fiscale, ne spun că au jucat un rol central în dereglarea evoluțiilor din economia mondială. În asemenea circumstanțe, ne întrebăm cum de marile țări industriale au permis acestor mici jurisdicții, să crească și să înflorească pe cheltuiala lor fiscală? De fapt, țări precum, SUA, Marea Britanie, Franța și Germania, au încercat, din timp în timp, să desființeze sau să facă presiune asupra paradisurilor fiscale să își schimbe din normele și politicile fiscale. Au existat unele încercări slabe, datând din perioada interbelică, de a dezvolta un contrarăspuns paradisurilor fiscale, dar nu prea foarte folositoare. Paradoxal, aceleași țări, cu excepția Franței și a Germaniei, au avut un rol major în dezvoltarea fenomenului de paradis fiscal, după Al Doilea Război Mondial, precum a expus și Jason Sharman, înființarea unei societăți este mult mai lesnicioasă în SUA sau în Regatul Unit, unde se cer mai puține informații personale decât se cer chiar și în Elveția.
Cu toate acestea, sentimentele țărilor dezvoltate au început să se schimbe pe la sfârșitul anilor ’90. De atunci, o serie de inițiative a campaniei OCDE „Competența fiscală dăunătoare”, au început să prindă contur. Cu toate că impactul deplin al paradisurilor fiscale asupra economiei mondiale a ajuns la maturitate într-o perioadă mai îndelungată, în momentul de față, fenomenul pare să îi îngrijoreze într-o formă mai acută pe liderii Uniunii Europene. În timp ce campania OCDE a fost bogată în dezamăgiri, UE a apărut ca un lider mai eficient de a aborda problema paradisurilor fiscale și consecințele lor economice.
În iunie 2000, OCDE a raportat progresele în identificarea și reducerea practicilor fiscale dăunătoare din interiorul, precum și exteriorul Organizației. Raportul identifica regimurile preferențiale posibil dăunătoare ale statelor membre OCDE, jurisdicțiile ce îndeplineau criteriile de a se numi paradis fiscal și oferea o actualizare în curs a economiilor din afara ariei OCDE. Acest raport a fost un prim răspuns mandatului ministerial din 1998, ce urmărea să reducă concurența fiscală dăunătoare.
După un proces de revizuire, OCDE identificase 47 de regimuri fiscale preferențiale cu potențial dăunător, din rândul statelor membre, dându-le termen până în aprilie 2003 să elimine caracteristicile dăunătoare ale politicilor fiscale duse de acestea. De asemenea, raportul a identificat 35 de jurisdicții cu caracteristice tehnice ale paradisurilor fiscale, cărora li se dăduse 12 luni, timp pentru a se hotărî să colaboreze sau nu cu OCDE în vederea eliminării acestor practici fiscale.
În prezent, o serie de paradisuri financiare și-au luat angajamentul față de OCDE de a implementa transparența și schimbul de informații pe motive fiscale, fiind următoarele 38 de jurisdicții: Andorra, Anguilla, Antigua și Barbuda, Bahamas, Bahrain, Insulele Bermude, Belize, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Cook, Cipru, Republica Dominicană, Gibraltar, Grenada, Guernsey, Insula Man, Jersey, Liberia, Liechtenstein, Malta, Insulele Marshall, Mauritius, Monaco, Montserrat, Nauru, Antilele Olandeze, Niue, Panama, Samoa, San Marino, Seychelles, Sfânta Lucia, Sfinții Kitts și Nevis, Sfântul Vincent și Grenadinele, Insulele Turks și Caicos, Insulele Virgina Americane și Vanuatu.
Pe lângă acestea, alte trei jurisdicții, Tonga, Maldive și Barbados, identificate în Raportul din 2000, ca paradisuri fiscale, conform OCDE, nu se includ pe lista paradisurile fiscale necooperante. Barbados nu se include pe această listă, datorită convențiilor de schimb de informații cu alte state ce operează într-un mod eficient. În plus, Barbados, este un stat doritor să încheie acorduri de schimb de informații fiscale și cu celelalte state membre OCDE cu care, în prezent, nu are asemenea raporturi, iar modificările recente ale legislației au sporit transparența și a normelor sale de reglementare. În privința Maldivelor și a statului Tonga, după o analiză riguroasă a legislației și a practicilor fiscale a acestora, OCDE a concis că cele două state nu îndeplinesc criteriile de a fi considerate paradisuri fiscale.
În aprilie 2009, la cererea G20, OCDE a publicat trei liste cu privire la paradisurile fiscale, denumirea acestora fiind în strânsă concordanță cu gradul de neconformitate cu regulile mondiale, în ceea ce privește problema schimbului de informații fiscale. După cum se observă mai jos în Tabelul 1.1., statele sau teritoriile ce au implementat standarde internaționale, prin semnarea a minim 12 acorduri în domeniul fiscal, se regăsesc pe Lista Albă, pe Lista Gri regăsim statele sau teritoriile ce s-au angajat doar la respectarea standardelor internaționale, semnând însă mai puțin de 12 acorduri, iar pe Lista Neagră sunt incluse statele sau teritoriile ce nu s-au angajat să respecte nici un standard internațional.
Tabel 1.1.
Listele paradisurilor fiscale după Summitul G20
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://www.wall-street.ro/articol/International/62266/Listele-cu-paradisuri-fiscale-publicate-dupa-summitul-G20.html Consultat la 13.05.2012
În urma publicării acestor liste, o serie de state au luat o serie de acțiuni pentru a nu mai fi încadrate în categoriile paradisurilor fiscale necooperante, așa cum este în cazul Elveției, un diplomat al acestui stat declarând că Elveția este pregătită să semneze cele 12 acorduri necesare. Un alt stat, Monaco, a fost scos de pe lista țărilor necooperante, după ce a semnat acorduri privind transparența fiscală cu 12 state, potrivit pragului minim stabilit de OCDE, Luxemburg și Liechtenstein procedând la fel.
Prin publicarea acestor liste OCDE a încercat să facă presiuni asupra statelor necooperante în vederea reducerii, chiar eliminării evaziunii fiscale și a economiei subterane ce au găsit un loc prielnic de dezvoltare în sânul paradisurilor fiscale. După cum am văzut, unele state au reacționat în sensul cooperării, dar nu în totalitate. Pentru a-și atinge obiectivele propuse, cooperarea internațională pentru dezvoltare trebuie să țină cont de un ansamblu de factori interdependenți. În același timp, pentru a deveni reală, cooperarea internațională pentru dezvoltare „presupune participarea activă a tuturor factorilor interesați. Angajamentele statelor, oricât de solemne ar fi ele, trebuie să fie acompaniate de măsuri operative, radicale, care să demonstreze voința reală de acțiune concretă, de cooperare”.
I.4. Companiile offshore
Companiile offshore sunt companiile înregistrate în paradisuri fiscale, desfășurând activități comerciale și obținând venituri în afara țării de rezidență, de regulă, aceste activități desfășurate, fiind din domeniul: imobiliar, bancar, asigurări, transport maritim, proprietate intelectuală, etc. Mulți specialiști, însă asociază companiile offshore cu activități dubioase, asupra cărora planează suspiciuni, ilegale, imorale. Nimeni nu neagă faptul că paradisurile fiscale reprezintă locuri unde se spală banii murdari, „se spală mai alb decât alb”, însă companiile offshore, înființate și administrate corect, pot să asigure economii fiscale substanțiale și protecția averii, de asemenea, într-o manieră perfect legală. Modalitatea prin care un paradis fiscal ajunge să fie avantajos unei persoane juridice, este ca aceasta să fie înregistrată ca o societate offshore, pe teritoriul respectivului paradis.
Offshore, în traducere liberă, înseamnă „în larg”, dincolo de țărm. Luând în considerare că majoritatea reprezentantelor paradisurilor fiscale, sunt insulițe, „probabil că, inițial, expresia offshore a fost legată de începuturile jurisdicțiilor care oferă în anumite condiții, avantaje fiscale”. De asemenea, în dicționare aflăm că offshore reprezintă „bănci/companii înființate în străinătate, într-o țară unde se plătesc mai puține taxe decât în țara de origine”.
Țările și teritoriile care au ales statutul de paradis fiscal, au avut o motivație economică puternică: companiile offshore înființate pe teritoriul lor, asigură venituri importante prin:
Taxele anuale datorate;
Noile locuri de muncă create pentru persoanele superior calificate, generatoare de salarii și impozite pe salarii mai mari.
Și dacă se iau în considerare doar taxele la care sunt supuse companiile străine, acestea au un impact favorabil asupra țării în cauză, contribuind la obținerea unui venit considerabil pe cap de locuitor. Un exemplu caz relevant ar fi cel al Insulelor Britanice Virgine, unde, în 2003, figurau, ca fiind înmatriculate, aproximativ 460,000 companii offshore la o populație de 17,000 locuitori. Luând în calcul taxa plătită anual de o companie (300 USD), rezultă că taxele încasate de la companiile offshore, aduc un venit anual de 800 USD per capita.
Companiile înregistrate într-o jurisdicție financiară pot fi de mai multe tipuri. Studiind literatura de specialitate, am regăsit următoarele forme:
Compania de Afaceri Internaționale (The International Business Company) reprezintă cea mai întâlnită formă de companie offshore, în special în Caraibe.
Compania Scutită (The Exempt Company) este acea companie căreia i s-a oferit o scutire cu condiția ca toate activitățile să le desfășoare în exteriorul paradisului fiscal în care s-a înregistrat. În acest caz, guvernul garantează netaxarea companiei pentru un anumit număr de ani (20, 30, 50).
Compania Nerezidentă (The Nonresident Company). O societate înregistrată altundeva decât paradisul fiscal în care este prezentă, reprezintă o companie nerezidentă. Pentru a evita presiunea fiscală, în cele mai multe cazuri, aceste societăți sunt înregistrate tot în jurisdicții cu fiscalitate redusă. Unele dintre acestea își stabilesc sediul onshore sau offshore în funcție de imaginea pe care doresc să o promoveze sau cu scopul de a profita de beneficiile ce le regăsesc în locul ales, fără a fi nevoie să își mai asume costuri exagerate de administrare sau de operare.
Compania Hibridă (The Hybrid Company). Acest tip de societate poate fi găsit în Insula Man, Gibraltar și în Insulele Virgine Britanice, reprezentat fiind de organizațiile caritabile. Membrii ei pot fi membrii – acționari sau membrii care nu dețin acțiuni, controlul putând fi exercitat de membrii din ambele categorii. Compania hibridă asigură investitorilor bogați o mai mare flexibilitate și mai puține restricții decât alte tipuri de companii.
Instituțiile din Liechtenstein (The Liechtenstein Anstalt – Establishment). Aceste forme de organizare sunt specifice Liechtensteinului și nu pot fi caracterizate de-a dreptul ca niște companii sau ca niște trusturi. Fondatorul acestui tip de societate poate transfera acțiunile pe care le posedă în orice moment, toate drepturile fiind transferate către un succesor. De obicei, succesorul este investitorul offshore, adevăratul beneficiar.
Societatea pe răspundere limitată (Limited Liability Company) presupune o frumoasă combinație între avantajele răspunderii limitate și ale flexibilității parteneriatului.
Parteneriatul offshore (Offshore Partnership). În oricare paradis fiscal întâlnim diverse forme de parteneriat, fiecare presupunând anumite avantaje
Obiectele de activitate ale societăților offshore sunt foarte variante. Pe lângă companiile din domeniul bancar, din paleta foarte largă, doresc să mai amintesc câteva tipuri de companii, fiind unele dintre cele mai utilizate forme ale acestora:
Companii de comerț extern
În tranzacțiile comerciale internaționale, se întâmplă destul de des ca o companie offshore să se interpună între vânzător și cumpărător, reținând cea mai mare parte a profiturilor reale ale tranzacției. Prin această modalitate se evită taxarea profiturilor într-o jurisdicție ce aplică cote mari de impozitare, profitul fiind transferat într-o zonă a cotelor de impozitare reduse sau inexistente. Interpunerea companiei offshore în relațiile comerciale o poate realiza atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, aducând avantaje pentru ambele părți implicate.
Companii de investiții
Zonele offshore prezintă un mediu propice companiilor sau fondurilor de investiții deoarece profiturile obținute în urma acestor activități sunt netaxabile, iar reglementările sunt mult mai blânde decât în țările onshore, deținătorii de astfel de fonduri fiind localizați. De asemenea câștigul adus de fondurile de investiții dintr-o zona offshore este unul însemnat, dar la fel și riscul pe care îl implică, determinând multe state să restricționeze accesul cetățenilor lor la aceste fonduri.
Compania offshore cumpără și vinde acțiuni și obligațiuni în mod liber, ceea ce a dus ca majoritatea titlurilor la nivel mondial să fie tranzacționate prin intermediul acestor companii, principalii pioni ai piețelor de capital dezvoltate.
Companii holding
Holdingul este acel tip de companie ce joacă un rol exclusiv financiar și nu „exercită activități comerciale sau industriale. Acesta se limitează la gestionarea multiplelor participații financiare pe care le posedă în diverse societăți”.
O categorie importanță a beneficiarilor avantajelor offshore, o reprezintă societățile multinaționale, forță motrice în domeniul economic, financiar, științific ți tehnologic, exercitând o notabilă influență în politica regională și mondială. Aceste entități „încorporează un complex de societăți răspândite, guvernate de o strategie managerială unitară și o putere de decizie și de control unificate”, după unii specialiști, statutul de societate multinațională fiind condiționat de trei aspecte: apartenența managerilor firmei la diferite naționalități, acționarii să fie dispersați în mai multe țări, iar strategia și planificarea activității să se elaboreze la nivel mondial. Cu scopul maximizării profitului, acestea înființează filiale în țări cu o presiune fiscală mai redusă. Către aceste centre financiare se dirijează profiturile rețelelor de producție, în vederea reducerii sarcinilor fiscale ale companiilor. Așadar, „producția este realizată într-o țară, vânzările în alta, iar impozitele sunt plătite într-o a treia, care reprezintă un paradis fiscal”. Înființând societăți tip holding în oaze fiscale, alături de înlesniri fiscale, se asigură și o finanțare mult mai avantajoasă a operațiunilor pe diverse piețe. O altă practică utilizată de societățile multinaționale presupune manevrarea prețurilor la produsele și serviciile ce constituie obiectul de schimb între filialele din diferite țări, având ca obiectiv transferul de fonduri (prețurile de transfer) între acestea, tot în vederea maximizării profitului și reducerii sarcinii fiscale.
II. Evaziunea fiscală și economia subterană –
surse ale paradisurilor fiscale
“Evitarea impozitelor este singura ambiție intelectuală
în urma căreia te mai simți răsplătit.”
J. M. Keynes
II.1. Evaziunea fiscală
II.1.1. Politica fiscală
Paradisul fiscal, ca oricare efect, este determinat de o cauză. Practic, fenomenul paradisurilor fiscale, îl putem considera efectul unei fiscalități apăsătoare, cu totul în discordanță cu interesele contribuabililor, într-o lume a economiei capitaliste, al cărei fundament, îl reprezintă „Legea profitului”.
Statul desfășoară activități ce necesită a fi finanțate de către Bugetul de Stat, resursele acestuia fiind constituite, în special, de impozitele și taxele stabilite prin lege, iar necesitatea atragerii acestor resurse financiare este evidentă, „realitatea actuală, socială și economică, nu se poate concepe fără o corelare a economiei reale cu fiscalitatea”. Toate aceste procese sunt realizate prin politica fiscală, parte integrantă a politicii economice a statului, termenul se referă la „volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora”. În analiza politicii fiscale se ține cont de starea și nivelul de dezvoltare al economiei respective, raportul dintre sectorul public și cel privat,nevoile bugetului de stat, nivelul impozitelor din celelalte state, similare ca nivel de dezvoltare, diverse acorduri și înțelegeri internaționale în domeniul fiscal încheiate de țara în cauză. Elementele enumerate se află într-o „strânsă interdependență și își pun serios amprenta asupra sistemului impozitelor dintr-o anumită țară și determină particularități ce fac din fiecare sistem fiscal un unicat”. La fel ca ansamblul politicii economice, politica fiscală se caracterizează prin dinamism, și viața economico – socială fiind într-o continua schimbare și diversificare. Caracteristica aceasta este deosebit de importantă, în special pentru fostele țări socialiste, ce se află într-un amplu proces de reformă economică.
Fig. 2.1
Integrarea politicii fiscale în politica economică a statului
Politica economică
Politica financiară
Politica fiscală
Sursa: Proiecție proprie realizată pe baza literaturii de specialitate
O coordonată majoră a politicii fiscale, o reprezintă rata fiscalității, având relevanță internațională și funcțională pentru economie în ansamblu. Putem preciza că nivelul fiscalității depinde de două categorii de factori:
Factori proprii sistemului fiscal: modul de calcul al materiei impozabile, multitudinea impozitelor și taxelor, progresivitatea impunerii, etc.
Factori independenți de sistemul fiscal: natura instituțiile publice, produsul intern brut, etc.
Sarcina fiscală este suportată mai greu sau mai ușor de fiecare contribuabil, în funcție de capacitatea contributivă și este cuantificată printr-un indicator, rata prelevărilor obligatorii sau rata presiunii fiscale, calculată la nivel macroeconomic sub două forme: rata presiunii fiscale globale și rata presiunii fiscale în sens restrâns. Prima formă a ratei prezintă raportul dintre ansamblul impozitelor și contribuțiilor sociale și produsul intern brut, în timp ce a doua arată ponderea impozitelor și taxelor totale, fără contribuții sociale,în produsul intern brut. Acest indicator este folositor în comparațiile internaționale privitoare la fiscalitate și efortul fiscal, în limitele utilizării cifrelor relative. Spre exemplu, conform mărimii relative a indicatorului, România prezintă o fiscalitate redusă, însă dacă stăm să analizăm valorile absolute, numitorul raportului este unul foarte mic în comparație cu al altor țări, ceea ce duce la îngreunarea efortului contribuabililor în condițiile de aliniere la cerințele economiilor țărilor dezvoltate și de echilibru macroeconomic.
II.1.2. Presiunea fiscală
Pe fondul unei dezvoltări economice ce diferă de la țară la țară, este dificil de stabilit nivelul optim al gradului de fiscalitate, acest optim, în opinia economistului englez Arthur Cecil Pigou, în punctul în care se întâlnește „utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale, cu inutilitatea socială a prelevărilor obligatorii marginale”.
Pornind de la ideea că într-o societate modernă, gradul de fiscalitate trebuie să fie unul redus, profesorul american, Arthur Laffer a încercat să stabilească punctul optim al curbei randamentului unui impozit, demonstrând cu ajutorul unei curbe, că orice creștere a presiunii fiscale va provoca la un anumit nivel, o scădere a valorii prelevărilor obligatorii încasate la bugetul de stat.
Fig. 2.2
Rata presiunii fiscale – Curba lui Laffer
M
Volum
impozite
și
contribuții
T
0 a b c %
Sursa: proiecție proprie folosind date de la Morar Ioan Dan, Finanțe publice, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006, p. 65
Conform demonstrației, valoarea totală a prelevărilor obligatorii este reprezentată de o funcție crescătoare a ratei fiscalității, însă doar până la un anumit prag maximal ce corespunde nivelului maxim al curbei, fiind, pe urmă, reprezentă de o funcție descrescătoare a ratei.
Curba lui Laffer este divizibilă în două zone:
Zona din stânga – zona admisibilă sau normală – reducerea asietei prelevărilor obligatorii este inferioară creșterii ratei presiunii fiscale;
Zona din dreaptă – zona inadmisibilă – orice majorare a presiunii fiscale nu este îndeajuns pentru a stopa sau a compensa diminuarea asietei pe care o provoacă, rezultând astfel o reducere a încasărilor obținute de stat.
În momentul în care pragul maxim se depășește, urmat de o scădere a presiunii fiscale, aceasta duce la mărirea randamentului prelevărilor obligatorii, redinamizând economie. Cu toate acestea, Curba lui Laffer rămâne în continuare o reprezentare pur teoretică, fără a permite identificarea exactă a pragului de impozitare M, la care presiunea fiscală să fie considerată excesivă. Pragul variază în funcție de circumstanțele teritoriale și economice, în cazul unei rate a presiunii fiscale dată, un anumit stat se va situa în stânga sau în dreapta punctului M.
Fără îndoială, fiscalitatea este un element de constrângere pentru orice contribuabil, indiferent de civismul de care acesta ar da dovadă și, cu cât presiunea fiscală este mai mare, cu atât fiscalitatea devine mai incomodă pentru contribuabili. Conform principiului „impozitul ucide impozitul”, un nou impozit sau creșterea cotei de impozitare, nu duce la nimic altceva, decât la diminuarea gradului de suportabilitate al sarcinilor fiscale, iar urmarea acestui fapt poate fi inhibarea motivației de a muncii și evadarea de sub noua constrângere fiscală. Efectul advers al impozitelor a fost remarcat și de Adam Smith, cu cca. 230 de ani în urmă, fiind de părere că „impozitul poate frâna activitatea economică a contribuabililor și-i poate descuraja de la ocupațiile lor în anumite ramuri de afaceri care asigură existența și ocupația pentru o mare parte a populației. (…) prin amenzile și penalitățile pe care le suportă acei nefericiți contribuabili, ce încearcă fără succes să se sustragă de la plată, aceștia pot fi adesea ruinați și astfel să pună capăt beneficiului pe care societatea l-ar putea obține din utilizarea capitalului acelor contribuabili”. În acest sens contribuabilul caută să se orienteze în direcția obținerii unor venituri cu caracter ilicit, pe care să le sustragă de la impozitare.
Se poate observa tendința statelor în așezarea impozitelor, urmărind ca sarcinile fiscale să apese asupra contribuabilului cât se poate de mult, în proporție cu veniturile acestuia, însă acest fenomen provoacă o contrareacție a contribuabilului, aceasta căutând să se sustragă prin orice modalitate, cât mai mult posibil. Este pur psihologic ca o persoană să încerce să nu plătească, decât ce este obligatoriu și nu i se poate sustrage, „spiritul de evaziune naște și din simplul joc al interesului, oricare ar fi cota impozitului pus în sarcină și este o formă a egoismului omenesc”. Această mentalitate se regăsește la orice individ, chiar și la cel mai cinstit; nu există vreun dubiu si este cert, că dacă ar exista posibilitatea de a se sustrage de la îndatoririle față de fisc, el ar face-o fără să ezite, „a înșela fiscul se consideră ca o probă de abilitate, nu de necinste; a plăti ceea ce fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate”.
II.1.3. Formele evaziunii fiscale
În orice stat este recunoscut dreptul contribuabilului de a acționa în sensul minimizării obligației fiscale, practic, de a desfășura acele forme de activitate care îi sunt cele mai optimale în organizarea afacerii. Ca să își susțin afirmația amintesc procesul Helvering vs. Gregory, desfășurat la Curtea Supremă a Statelor Unite, unde în dispoziția finală, judecătorul concluzionase astfel: „Fiecare cetățean are dreptul să își aranjeze în așa fel lucrurile încât să-și minimalizeze obligațiile fiscale. Nimeni nu trebuie să își planifice veniturile și cheltuielile în funcție de exigențele maxime ale Ministerului de Finanțe; nici un cetățean nu are datoria patriotică de a plăti maximum taxe”. Contribuabilul, în ciuda obligației de a plăti, va recurge la diverse metode de a-și proteja venitul, respectiv averea, din calea impozitării, ajungând chiar până la sustragerea de la plată prin încălcarea legii.
În vederea evitării plății obligațiilor fiscale și protejării într-o măsură cât mai mare a averii sau a veniturilor proprii, contribuabilul utilizează diverse modalități, mijloace, căi sau procedee, adică el eludează fiscal. Eludarea fiscală se realizează pe două „canale”, diferența dintre acestea fiind reflectată doar de efectul asupra resurselor bugetare. Primul formă de eludare o reprezintă repercusiunea (transferul sarcinii fiscale către alți contribuabili), iar a doua este evaziunea fiscală. Dată fiind temă lucrării de față, vom detalia anumite aspecte ale evaziunii fiscale.
Conform legislației române, „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extra – bugetare, de către persoanele fizice și persoanele juridice române și străine denumite contribuabili”, se numește evaziune fiscală.
După modalitatea în care este săvârșită și al raportului dintre fenomenul în cauză și legislația în vigoare, evaziunea fiscală se manifestă sub două forme:
Evaziunea fiscală licită / legală (tax avoidance).
Evaziunea fiscală ilicita / frauda fiscală (tax evasion);
Din punctul de vedere al teritorialității, identificăm:
Evaziune fiscală la nivel național;
Evaziune fiscală la nivel internațional (paradisurile fiscale).
II.1.3.1. Evaziunea fiscală licită
Valorificarea lacunelor legislației în vigoare și asigurarea unor câștiguri pe seama carențelor sau scăpărilor ei, este considerată a fi evaziune fiscală licită, produsul inadvertențelor, defectelor și a metodelor defectuoase de aplicare a unei legislații imperfecte, dar și a „neprevederii și nepriceperii legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca și cei pe care îi provoacă prin acesta la evaziune”. Evaziunea fiscala legală presupune un paradox fiscal, la care au dus raționamentele legislative fiscale în urma unor greșeli ascunse – deliberate sau nu, fiind considerată, de asemenea, „arta de a emite legi corecte pe prevederi incorecte”.
În cazul evaziunii fiscale licite nu se aplică pedepse subiectului economic, el nu poate fi sancționat pentru explorarea conform intereselor proprii a cadrului legislativ defectuos, singurul vinovat de existența acestei forme de evaziune, se consideră a fi legiuitorul.
Fenomenul este mai frecvent în perioadele în care se modifică legislația sau se introduc noi legi sau atunci când, prin impozite, statul dorește să promoveze anumite politici stimulatoare pentru unele categorii socio – profesionale.
Evaziunea fiscală legală este înlesnită de următoarele aspecte:
Interpretarea favorabilă a legii;
Facilități fiscale acordate sub formă de exonerări, deduceri, reduceri, scutiri parțiale;
Scutiri delimitate temporar, la înființarea de societăți comerciale;
Impunerea veniturilor pe categorii de persoane fizice, face ca pe baza unor norme medii de venit, contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media, să se sustragă de la plata impozitului pe respectiva diferență;
Reglementarea eficientă a cheltuielilor generale înregistrate de societățile comerciale, creează tentația de a supraevalua mărimea acestora într-un mod nejustificat, cu intenția diminuării pe cât posibil a bazei impozabile;
Scoaterea de sub incidența impunerii fiscale a veniturilor aferente depozitelor bancare, precum și celor din plasamente în obligațiunile emise de stat;
Existența paradisurilor fiscale, instrument financiar de planificare și evitare a taxelor, de creștere a rentabilității unei afaceri, în condiții de anonimat și de libertate valutară deplină.
Dacă la nivel internațional, evaziunea fiscală legală este practicată prin intermediul paradisurilor fiscale, la nivel național aceasta se manifestă prin:
Fonduri de amortizare sau de rezervă constituite într-un cuantum prea mare decât s-ar justifica din punct de vedere economic;
Asocierile de familie prin care se urmărește repartizarea venitului pe fiecare asociat, în vederea impunerii separate și implicit a reducerii sarcinii fiscale;
Sustragerea de la impozitare a unei părți a veniturilor prin utilizarea unor proceduri legale cu privire la donații filantropice;
Micșorarea bazei impozabil cu cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate, indiferent dacă sunt reale sau fictive;
II.1.3.2. Evaziunea fiscală ilicită
Încălcarea în mod expres a legislației și atragerea după sine a sancțiunilor civile sau penale, reprezintă evaziune fiscală frauduloasă. Aceasta este o formă de eludare gravă, fiind sancționată prin măsuri pecuniare și privare de libertate de fiecare dată când este depistată. Evaziunea fiscală ilicită, spre deosebire de cea licită, presupune ascunderea efectivă, parțial sau total a materiei impozabile, cu scopul de a reduce sau elimina obligațiilor fiscale.
Evaziunea frauduloasă are mai multe forme de manifestare:
Evaziunea tradițională (prin disimulare) prin sustragerea totală sau parțială de sub incidența fiscală, fie prin neîntocmirea documentelor prevăzute de legislație, fie prin întocmirea și depunerea documentelor incorecte. Procedeele de realizare a evaziunii tradiționale ar fi:
– întocmirea de declarații false sau neîntocmirea acestora;
– majorarea intenționată a cheltuielilor cu scopul diminuării profitului înregistrat de întreprindere;
– diminuarea voită a încasărilor pentru a reduce T.V.A. și profitul impozabil, prin vânzări fără factură și încasări fără chitanțe;
– reducerea valorii moștenirilor primite, precum și a tranzacțiilor cu bunuri imobiliare;
– desfășurarea de activități profesionale remunerate clandestin;
– producerea și comercializarea de bunuri și servicii în cadrul economiei subterane.
Evaziunea juridică – ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau contract pentru a evita anumite consecințe fiscale (ex.: contractele de muncă);
Evaziunea contabilă utilizează documente false și lasă impresia unei evidențe contabile corecte, manifestându-se în scopul reducerii veniturilor, astfel a profitului impozabil, iar de aici a obligației fiscale. Este dificil de identificat în practică;
Evaziunea prin evaluare presupune subevaluarea stocurilor, supraevaluarea provizioanelor și amortismentelor în vederea deplasării profitului în viitor.
Comerțul este domeniul cel mai generator de fraudă fiscală. De altfel, frauda fiscală este des întâlnită în cazul veniturilor declarate de contribuabil (impozitul pe venitul global, impozitul pe societate), în cazul celor reținute la sursă, precum și a celor stabilite de administrația locală, posibilitățile de eludare frauduloasă sunt mai reduse.
II.1.4. Factorii de influență în evaziunea fiscală
La baza fenomenului de evaziune fiscală, există o serie de factori care îl generează și favorizează, atât în forma sa nefrauduloasă, cât și în cea frauduloasă:
Factori de ordin legislativ și administrativ – legați de pornirile și convingerile interioare ale persoanei contribuabile, conduita generală, precum și de mediul social căruia îi aparține;
Factori economici – țin de percepția pe care o are contribuabilul asupra nivelului venitului rămas după stingerea obligațiilor fiscale și capacitatea de a-și satisface nevoile individuale din această resursă;
Factori psiho – sociali – în strânsă legătura cu percepția privitoare la modul de așezare a impozitelor, echitate fiscală, destinația dată sumelor colectate astfel, precum și cu privire la modul de aplicare a legislației de către organele statului și sancțiunile ce ar putea recurge din nerespectarea ei.
Acțiunea acestor factori asupra deciziei de sustragere fiscală este o acțiune conjugată, iar demarcarea acțiunii fiecăruia este mult prea greu de realizat.
Factorii de ordin legislativ și administrativ:
Prevederile legale numeroase și imperfecte favorizează evaziunea fiscală licită și ilicită, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Pe lângă acest aspect, modificarea frecventă și profundă a reglementărilor fiscale duce la necunoașterea obligațiilor fiscale atât de contribuabili, cât și de autoritățile fiscale;
Organizarea defectuoasă a administrării impozitelor – din perspectiva informațională, logistică, procedurală, etc.
Acordarea mult prea lejeră a facilităților fiscale, prin care se afectează substanțial veniturile bugetare și se stimulează indisciplina în plata obligațiilor bugetare, mai ale din partea celor mai importanți contribuabili, cărora li s-au adresat;
Dotarea insuficientă cu mijloace materiale necesare îndeplinirii atribuțiilor administrației, personal insuficient numeric și calitativ, salarizarea inadecvată a organelor de control, cu efect asupra corectitudinii raportării a neregulilor constatate.
Factori economici:
Mărimea presiunii fiscale este relevantă pentru individ dacă se analizează în strânsă legătură cu gradul în care sunt acoperite nevoile de subzistență din venitul individual după ce a fost supus impozitării;
Fiscalitatea exagerată, prin impunerea unui număr însemnat de obligații fiscale cu un cuantum ridicat, devine un important factor al evaziunii fiscale, atunci când contribuabilul nu mai poate suporta impozitarea. În condițiile lipsei de capital, s-a întâmplat ca operatorii economici să nu aibă altă variantă de ales, decât cea de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale pentru a putea să își continue afacerea și a-și câștiga mijloacele de existență;
Un alt aspect favorizant pentru comiterea evaziunii, o reprezintă intervenția statală în unele domenii. Menținerea subvențiilor pentru anumite produse (lapte, unt, carne, etc.) pentru o perioadă mai îndelungată de timp, i-a determinat pe unii agenți economici să se axeze în domeniile subvenționate de stat;
Un nivel important al prelevărilor fiscale instigă la mai puțină muncă, determinând trecerea a unei părți a activității desfășurate în zona „neoficială”.
Factorii psiho – sociali:
Persoanele care comit acest tip de infracțiuni sunt persoane raționale, superioare, cu un mod de gândire dezvoltat, cu o dorința evidentă de a-și maximiza câștigurile;
În comiterea acestor fapte nepermise, Super – eul viitorului infractor nu este învins de forța Sinelui, cum e în cazul infracțiunilor cu violență, de fapt el analizează avantajele pe care le poate dobândi în urma săvârșirii respectivului act, precum și riscurile la care se expune;
Ocuparea unei poziții sociale importante îngreunează tragerea la răspundere, „criminalii cu gulere albe” bucurându-se de un grad de imunitate la condamnarea penală, ce se datorează puterii materiale și influenței sociale;
Concurența poate și ea să determine decizia de eludare, obținând prin fraudarea legii avantaje asupra concurenților, acțiune ce îi poate determină pe cei defavorizați să apeleze la aceleași practici pentru a se putea menține pe piață;
Familia și rolul ei în formarea personalității tânărului, reprezintă factori sociali importanți ce pot determina săvârșirea de infracțiuni. Există familii în care se promovează obținerea valorilor materiale pe căi frauduloase, oferind tinerilor o educație ce îi conduce spre abandonul instruirii școlare și a-și ocupa timpul astfel încât să obțină în mod ilegal, câștiguri cât mai ridicate.
Înclinația spre evaziune este determinată de asemenea de religia, starea civilă (persoanele care poartă responsabilitatea unei familii se abțin), apartenența la o anumită zonă geografică (cei din nord sunt mai echitabili decât cei din sub), fond genetic (popoarele latine sunt mai predispuse decât poporul anglo – saxon);
Cu cât nevoile bugetare par a fi nejustificate, cu atât tendința spre sustragerea de la plata obligațiilor bugetare scade;
Corupția, un alt element esențial, prezintă o relație de intercondiționare cu evaziunea fiscală, astfel în economiile caracterizate de un grad înalt de corupție în rândul funcționarilor publici, penalizările ridicate aplicate pentru evaziunea fiscală, nu au efectul de a reduce acest fenomen, ci din contră, se ajunge la intensificarea corupției.
În condițiile unei legislații deficitare și a unei fiscalități împovărătoare, cărora se adaugă lipsa unei educații fiscale, precum și înclinația naturală spre evaziune a contribuabilului, apariția și proliferarea fenomenului evazionist nu este surprinzătoare, existând o multitudine de factori care să o întrețină.
II.1.5. Dubla impunere internațională
Dubla impunere internațională a apărut datorită diversității sistemelor fiscale naționale, particularităților politicilor fiscale, dar și datorită modului în care sunt folosite impozitele ca pârghii de stimulare sau limitare a anumitor activități economice.
Evitarea dublei impuneri internaționale reprezintă un fapt necesar pentru asigurarea dezvoltării nestânjenite a relațiilor economice internaționale, realizându-se conform a două metode:
Metoda scutirii (exonerării) – statul de rezidență a beneficiarului venitului nu mai impozitează veniturile ce au fost impuse deja în statul în care au fost realizate, conform prevederilor convențiilor fiscale. Aceasta se poate aplica total sau progresiv;
Metoda creditării (imputării) – impozitul datorat statului de rezidență este calculat pe baza venituri totale înregistrate de subiectul impozabil. Aceasta îmbracă două forme:
Creditarea totală: din cuantumul impozitului aferent totalului veniturilor impozabile ale contribuabilului este dedusă suma totală a impozitului achitat în cealaltă țară contractantă;
Creditarea ordinară: cu titlu de impozit plătit în celălalt stat contractant, statul de rezidență deduce o sumă ce poate fi egală sau mai mică decât cea achitată efectiv.
Legislația fiscală din România a consacrat procedeul creditării obișnuite sub forma creditului fiscal extern, atât pentru veniturile obținute de persoanele fizice, cât și pentru veniturile obținute de persoanele juridice. Până în prezent România a încheiat acorduri privind schimbul de informații cu următoarele state: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia.
Evaziunea fiscală, forma de „sustragerea pe diferite căi de la obligațiile fiscale, ascunderea sub diferite forme a surselor și a cuantumului de venituri impozabile” presupune implicații atât de natura economică, influențând negativ desfășurarea concurenței, cât și de natură socială, determinând majorarea obligațiilor fiscale suportate de contribuabilii cinstiți și a nemulțumirilor în rândul populației unei țări. De asemenea trebuie ținut cont de faptul că evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico – sociale de maximă importanță cu care se confruntă economia mondială, iar singurele măsurile împotriva acestui fenomen presupun limitarea la maxim, eradicarea sa fiind imposibilă de realizat.
Pe lângă frauda și evaziunea fiscală, fiscalitatea excesivă mai poate conduce la două fenomene îngrijorătoare: riscul de inflație prin fiscalitate și deteriorarea competivității internaționale.
Riscul de inflație prin fiscalitate este corelat cu orice majorare a impozitelor, taxelor sau cotizațiilor sociale și are tendința de a afecta procesul de determinare a prețurilor și salariilor, chiar și de a alimenta inflația. La fel cum întreprinderile urmăresc să practice prețuri de vânzare care să cuprindă creșterea obligațiilor bugetare pe care sunt nevoite să le suporte, tot așa și salariații încearcă, sub forma salariilor mai mari, să recupereze pierderea puterii de cumpărare ce rezultă din sporirea costului vieții sau din majorarea impozitelor.
Competivitatea internațională constituie un obiectiv major la autorităților publice, precum și un factor relevant cu repercusiuni asupra creșterii economice și a nivelului de ocupare a forței de muncă atunci când aceasta este deteriorată. Orice majorare a prelevărilor fiscale poate să aducă prejudicii competivității statului în cauză, cu efecte ce se resimt în prețurile produselor sau în capacitatea de autofinanțare, investiție.
În cele mai multe cazuri, economia subterană reprezintă răspunsul de adaptare la o fiscalitate excesivă, dezvoltându-se din instinctul de conservare al mediului economic; în momentul în care „sistemul legal, transparent, al economiei de piață se blochează, apare o redistribuire spontană și mai avantajoasă a resurselor financiare, deși pe căi oculte”.
II.2. Economia subterană
II.2.1. Noțiuni generale privind economia subterană
Economia subterană este o realitate a vieții economice cotidiene și nu poate fi suprimată integral. Într-o măsură mai mare sau mai mică, economia neoficială există în toate statele lumii, mai ales în jurisdicțiile financiare, manifestându-se în special prin fenomenul spălării de bani, componentă a economiei subterane, alături de frauda fiscală, munca la negru și alte activități criminale.
În literatura de specialitate, economia subterană este asociată cu „ansamblul activităților economice ce se realizează la limita legilor penale, sociale sau fiscale, sau care scapă (masiv) inventarierii conturilor naționale”. Sensul larg al termenului, acoperă întâi de toate acele „activități ce nu sunt declarate din motive fiscale”, desfășurate în marja sau în afara obligațiilor sociale și fiscale, respectiv munca la negru și frauda fiscală. De asemenea, în economia neagră sunt încadrate și activități necomerciale, în special munca domestică, munca benevolă, precum și schimbul gratuit de bunuri și servicii în relațiile familiale sau de prietenie, activități ce nefiind supuse nici unui impozit, eludează statisticile oficiale.
Activitățile aparținând economiei negre, se pot clasifica astfel:
Economia autonomă: activități necomerciale nereglementate public (acte de voluntariat, munca în familie). Este considerată latura pozitivă a economiei subterane;
Economia informală: activități economice desfășurate de entități de mici dimensiuni (familiale, individuale) în limitele reglementărilor;
Economia ocultă: activități legale nedeclarate (salarii plătite nedeclarate, producția întreprinderilor clandestine), delictuale (jocuri de noroc, corupție, falsificarea banilor, prostituție).
Fig. 2.3.
Modul de desfășurare a activităților economice în cadrul unei economii
Sursa: proiecția proprie folosind informații de la Bîrle Vasile , Frauda fiscală, Teora, București, 2005, p. 50
Dintre toate componentele economiei subterane, frauda fiscală este cea mai studiată de economiști. Contribuabilul, personajul central al acestor studii, este tratat ca un investitor ce își selectează portofoliul în context de incertitudine, alegerea acestuia privind acea fracțiune nedeclarată din venitul său. Dacă contribuabilului reușește să eludeze controlul fiscal, câștigul acestuia este cu atât mai important, cu cât valoarea impozitului este mai mare. Dar dacă frauda este depistată, cu cât sancțiunea este mai grea, pierderea contribuabilului va fi mai mare.
Conform raționamentului economic, „politica optimă în ceea ce privește frauda fiscală (dar și orice altă formă de criminalitate) constă în sancțiuni grele, disuasive și într-o frecvență scăzută a controalelor”. Însă nici o societate nu a reușit să suprime astfel criminalitatea, infracționalitatea nu se poate evita, iar diversele sisteme de sancționare existente nu sunt chiar atât de radicale precum le preconizează teoria economică. Însă, în orice rău există și un bine, uneori munca la negru și frauda fiscală sunt prezentate ca factori de eficacitate ce duc la creștere economică. Putem argumenta că bazându-ne pe o economie exagerat de reglementată și taxată, frauda fiscală întreține competivitatea întreprinderilor, împiedică migrația talentelor în străinătate și are propria contribuție în motivarea diverșilor actori economici. În lipsa acesteia, o întreagă serie de activități utile nu ar mai fi desfășurate din cauza costului prohibitiv al întreprinderii lor în cadrul circuitelor oficiale. În mod incontestabil, acest raționament este atrăgător , în special pentru cei ce profită de economia subterană.
Legislația americană consideră banul „spălat” ca fiind obținut prin metode necinstite, iar prin „spălarea” acestuia se urmărește pierderea oricărei legături cu proveniența. De obicei, această practică se realizează prin intermediul băncilor, cu atât mai mult dacă acestea se găsesc în jurisdicții financiare. Banii câștigați din diverse căi ilicite (furturi, crimă organizată, bancrută frauduloasa, evaziune fiscală, fraudă fiscală) sunt direcționați spre țări, unde secretul operațiunilor este garantat, ca mai apoi, în țara aleasă, să se înființeze o societate – paravan, în a cărei conturi se vor depune capitalul, la o bancă autorizată să efectueze în conturile nerezidenților. Tot prin intermediul acestei bănci, banii de la societatea – paravan vor fi transferați la sucursala unei mari bănci internaționale, capitalul astfel depus constituind garanția pentru angajarea unor împrumuturi de la respectiva bancă. În acest mod clasic, banii sunt „spălați”, având acum posibilitatea ca deținătorul lor să îi utilizeze în orice mod voiește. Prin descrierea operațiunii de spălare de bani, precum și din figura următoare (fig. 1.3), observăm rolul esențial pe care îl joacă băncile și societățile (companii offshore) înregistrate în paradisuri fiscale.
Fig. 2.4.
Spălarea banilor prin intermediul unui paradis fiscal
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la Bîrle Vasile, Frauda fiscală, Teora, București, 2005, p. 51
II.2.2. Cauzele și implicațiile economiei subterane
Se consideră apariția economiei subterane ca fiind determinată de fiscalitatea excesivă, reglementări mult prea dure pentru unele domenii de activitate, flexibilitatea prea mare în folosirea forței de muncă, frica de a nu pierde unele beneficii sociale din partea statului, crizele economice, etc., rezultând astfel că dezvoltarea acesteia depinde într-o măsură la fel de mare de deciziile individuale, cât și de deciziile politice.
Unul din principalele efecte negative pe care le implică existența economiei subterane presupune afectarea sănătății fiscale a unui stat, însă trebuie să conștientizăm că prezența economiei subterane ca însoțitor al sistemului fiscal și al reglementărilor socio – economice, este inevitabilă.
De asemenea, impactul de planul social, este unul puternic, fiind în strânsă legătură cu diversele infracțiuni, corupția, consumul de droguri, spălarea banilor, exploatarea forței de muncă ilegal, etc.
Analizând planul politic, stabilitatea și eficiența actului de guvernare depind foarte mult de calitatea informațiilor, ce fundamentează elaborarea obiectivelor politice, economice și sociale. Datorită economiei subterane, factorilor de decizie li se prezintă o realitate distorsionată, ce duce la adoptarea unor strategii macroeconomice inadecvate și deficitare.
În cadrul unui cerc vicios, cei care obțin venituri în mod oficial prezintă mai multe nemulțumiri decât cei care își oferă forța de muncă „la negru”, ceea ce îi va determina și pe aceștia să recurgă la activități clandestine, implicit ratei de participare la economia neoficială va crește.
Cu toate neajunsurile, economia subterană presupune existența și a unor caracteristice de stabilitate cu consecințe secundare pozitive:
Lubrifiant economic: economia subterană are un potențial ridicat de absorbție a șocurilor economice și politice;
Calmant social: costurile sociale ale unor politici de stabilizare sunt mai suportabile în contextul economiei negre. Astfel, impactul unei perioade de criza este atenuat, reinstaurarea stabilității prețurilor având șanse să crească;
Stabilizator încorporat: pe termen scurt, acționează ca un tampon pentru greșelile din sfera politică.
Pe lângă toate acestea, economia subterană asigură absorbția a unei părți din forța de muncă disponibilizată, de asemenea contribuie la compensarea lipsei anumitor produse de pe piață, astfel se remarcă direcția clară de acțiune în echilibrarea diverselor piețe (a bunurilor, serviciilor, forței de muncă). În plus, o foarte mare pondere a câștigurilor generate de economia subterană iau destinația sectorul oficial economiei, provocând efecte pozitive cu privirea la creșterea economică.
II.2.3. Metode de evaluare a mărimii economiei subterane
Necesitatea evaluării economiei subterane se impune datorită nevoii de cunoaștere a situațiilor reale, pentru o mai bună apreciere a libertății de decizie și pentru a adopta politici macroeconomice adecvate, fără consecințe negative pe termen lung.
Dat fiind caracterul clandestin al activităților prin care se manifestă economia paralelă, cuantificarea acesteia este greu de realizat. O direcție în determinarea mărimii fenomenului în cauză, o reprezintă estimările pe baza metodelor de evaluare, cinci la număr:
Metode bazate pe informații din sistemul conturilor naționale – presupune compararea rezultatelor înregistrate în contabilitatea națională, în determinarea PNB prin cele două abordări: metoda veniturilor, respectiv metoda cheltuielilor. De obicei, calculul PNB din perspectiva veniturilor prezintă rezultate mai mici decât cele obținute prin însumarea cheltuielilor. Diferența rezultată în urma comparării celor două agregate, poate să reprezinte baza în estimarea valorii economiei subterane.
Evaluarea pe baza datelor obținute în urma verificărilor fiscale și altor metode de control – evaluarea pornește de la datele obținute în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale cu scopul de a descoperi veniturile sustrase impozitării și nu face uz de informațiile obținute prin chestionare. Metoda permite o cunoaștere mai detaliată a situației și poate să identifice domeniile de activitate în care valoarea veniturilor nu este declarată în întregime, sau chiar deloc.
Metoda indicilor ce apar pe piața forței de muncă – pornește de la idee că rata de participare oficială a forței de muncă rămâne constantă, orice fel de modificare a acesteia datorându-se activităților clandestine. Una din variantele acestei metode presupune compararea ratei oficiale de participare activă cu cea a perioadelor / țărilor în care economia subterană înregistrează valori minime, diferența dintre rata oficială și cea reală oferind un indiciu cu privire la mărimea forței de muncă neregulate. Cel mai important avantaj al metodei este acela că permite luarea în considerare, pe lângă activitățile remunerate pecuniar, și activitățile remunerate în natură, ponderea acestora nefiind deloc de neglijat.
Metodele monetare – economia subterană se află într-o relație strânsă cu sfera monetară, tranzacțiile în numerar fiind mai greu de urmărit decât operațiunile bancare. Această metodă este abordată în trei modalități diferite:
Punerea în circulație a unei cantități în creștere de cupiuri de valori însemnate reprezintă o dovadă a extinderii activităților clandestine, încercându-se astfel determinarea mărimii acestora;
Metoda tranzacțiilor se bazează pe ecuația cantitativă formulată de Irving Fisher:
M * V = P * Q
Unde: M = masa monetară aflată în circulație
V = viteza de rotație a unității monetare
P = nivelul general al prețurilor
Q = volumul tranzacțiilor
Se consider că există o relație constant între volumul tranzacțiilor în numerar și PNB oficial și informal. În urma deducerii PNB oficial din masa monetară aflată în circulație, se obține PNB clandestin.
Metoda fondată pe raportul dintre moneda în circulație și depozitele la vedere. Modificările raportului dintre moneda în circulație și depozitele la vedere reflectă tranzacțiile ce au loc în cadrul economiei informale.
Metoda bazată pe consumul de electricitate – consumul total de energie electrică reprezintă un indicator relevant în urmărirea creșterii PIB – ului oficial și neoficial. În acest fel, diferența dintre rata creșterii consumului total de energie și rata creșterii PIB-ului oficial, se consideră că ar reveni creșterii economiei paralele.
II.2.4. Nivelul economiei subterane
În funcție de modul de definire și de activitățile incluse pe lista economiei subterane, aceasta poate oscila între 7% și 60% din venitul național.
La nivelul Uniunii Europene, media de 22,6% din 2003 a coborât în 2008 la 20,5%, ca apoi să urce iar la 21,1% in 2010. În 2009 situația economiei negre se prezenta sub următoarea formă:
Tabelul nr. 2.1.
Economia subterană în Europa (2009)
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
În tabelul anterior putem observa că ponderea economiei subterane în PIB este relativ redusă (8.5% – 14.6%), iar nivelul pe care îl înregistrează România este unul dintre cele mai ridicate la nivel european. Conform și altor surse oficiale, ponderea economiei subterane în România este estimată la o valoare 20% (INS și Ministerul Finanțelor publice) și 35 – 40% (alte statistici sau surse guvernamentale). În proiecția grafică se pot observa mai bine diferențele dintre statele europene.
Fig. 2.5.
Economia subterană din Europa în relație cu PIB
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
Dezvoltarea economiei subterane a fost favorizată în ultimii ani de apariția crizei, precum și libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar fără control vamal, ceea ce denotă carențe semnificative ale întregului sistem de administrare fiscală din România. Aceasta are un sistem de impozitare mult prea complicat, mult prea greoi pentru a da dovadă de eficiență. Acest fapt presupune un mare dezavantaj pentru stat, deoarece există posibilitatea ca sistemul de impozitare să devină „cea mai importantă pârghie în mâinile unui guvern pentru asigurarea echilibrului economic și pentru accelerarea sau temporizarea dezvoltării economice” a României.
Legislația fiscală trebuie elaborată în așa manieră încât să stimuleze munca, procesele de economisire și investiționale, să creeze un climat de legalitate, dominat de rațiune și principii de eficiență și echitate fiscală și socială.
Economia subterană găsește un loc favorabil dezvoltării pe teritoriul paradisurilor fiscale, la nivel mondial, acestea fiind blamate cum că ar întreține frauda fiscală și trec cu vederea activitățile criminale.
III. Paradisurile fiscale și criza actuală
Pe parcursul crizei, considerăm economia ca traversând o „perioadă de tensiune și de tulburări mai mult sau mai puțin vizibile, dar cu efecte ce pot deveni catastrofale pentru un individ, o familie, o comunitate, o organizație sau chiar o societate umană.
În lumea actuală, caracterizată de globalizarea financiară și de o mobilitate perfectă a capitalurilor, prin finanțe, propagarea șocurile se face într-un mod și mai rapid decât prin comerț, „fragilitatea sistemelor bancare din țările debitoare, dar și prin ricoșeu, din țările creditoare, constituie un puternic canal de propagare a șocurilor”. O dată cu globalizarea financiară, șocurile sunt susceptibile de a se transmite de la o piață financiară la alta într-un timp real.
S-a ajuns la concluzia că nivelul extraordinar al datoriilor din sistemul financiar este cauza crizei cu care ne confruntăm și astăzi. Spre surprinderea multora, acest lucru s-a întâmplat, în ciuda dezvoltării progresive a normelor bancare de adecvare a capitalului în cadrul Basel I și Basel II, acorduri ce urmăresc asigurarea stabilității financiare și monetare printr-o reglementare strictă a minimului de capital de care trebuie să dispună băncile în vederea acoperirii riscurilor, precum și prin creșterea extensivă a managementului riscului.
În criza financiară în care suntem prinși, a devenit clar că băncile au apelat la tehnici inovatoare de transfer al riscurilor de creditare pentru a elimina din activele din bilanțuri astfel încât să mai poate acorda credite în concordanța cu nivelul capitalului ce garantează. În acest sens, intra în joc Sistemul bancar subteran, una din principalele-i tehnici utilizând „societăți – conductă” de investiții structurale (Structured Investement Vehicle – SIV) sau Entitățile cu obiectiv special (Special Purpose Entities – SPE), prin care activele din bilanțul băncilor sunt transferate fictiv către alți investitori din economie, cu scopul de crește influența băncii implicate și a gradului de expunere la riscurile agregate. În tot acest joc, intră și paradisurile fiscale datorită numărului considerabil de entități cu obiectiv special și a altor forme de finanțare structurală care au fost înființate pe teritoriile lor, însă marea majoritate a economiștilor sunt de părere că rolul locațiilor offshore a fost insignifiant în exacerbarea crizei.
Declarațiile oficiale și rapoartele mass – media recente lasă impresia existenței unei legături între fenomenul paradisurilor fiscale și criza globală ai ultimilor ani, însă, din păcate, conexiunea este rareori explicată. Cu siguranță, paradisurile fiscale au o influență puternică în discreditarea sistemului financiar internațional, dar rolul negativ ce li se atribuie, tinde să fie exagerat sau interpretat greșit. Cu ocazia Summit-ului de la Londra din 2009, G20 a emis un comunicat prin care acuzau proasta reglementare și supraveghere financiară ca fiind cauza fundamentală ale crizei actuale. Ca un angajament pentru consolidarea reglementarea și supravegherea bancară, liderii G20 au convenit să ia măsuri împotriva jurisdicțiilor necooperante, inclusiv împotriva paradisurilor fiscale, fiind pe punctul de a implementa sancțiuni în vederea protejării propriilor finanțe publice și sisteme financiare. Măsurile adoptate vizează sfârșitul erei secretului bancar, în acest sens publicând lista statelor necooperante în schimbul de informații fiscal la nivel internațional. Însăși Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) vede unele legături între criza financiară și paradisurile fiscale, dar fără a fi foarte clare, afirmând că „eliminarea practicilor care favorizează evaziunea fiscală face parte dintr-o serie mai largă de măsuri ce urmăresc să curețe una dintre cele mai controversate laturi ale unei economii globalizate”. Țările dezvoltate, fiind nemulțumite în mod justificabil de fenomenul evaziunii fiscale internaționale, au căutat în numeroase rânduri, să denigreze statele care permit dezvoltarea fenomenului, incluzându-le pe listele negre ale OCDE. Comunicatul G20 se referă la ultimul raport OCDE în privința evoluției jurisdicțiilor care au făcut sau nu progrese în implementarea acordurilor internaționale. În esență, se urmărește ca statele să-și dea acordul pentru schimbul de informații fiscale, transparența fiscală internațională, în vederea combaterii cazurilor specifice de evaziune fiscală.
Pe de altă parte, Fondul Internațional Monetar (FMI) susține că exacerbarea (nu cauza) crizei financiare mondiale s-a datorat politicilor fiscale care au alimentat boomul creditelor acordate, adevăratele predecesoare ale recesiunii economice. FMI propune guvernelor să elaboreze și să adopte noi prevederi în domeniul fiscal, schimbându-le pe cele vechi care au provocat distorsionări ale comportamentului contribuabililor și mai ales, să renunțe la acordarea lesnicioasă a creditelor ipotecare persoanelor fizice pentru a evita schimbările bruște în economie.
Tot așa, o dată cu spargerea bulei imobiliare și declanșării crizei în anul 2008, nu doar economia americană a fost afectată, din contră, datorită rolului important pe care îl joacă în economia mondiala, șocurile din SUA au fost transmise și simțite de toate economiile lumii, inclusiv cele ale statelor – paradis fiscal.
Odată cu debutul crizei financiare globale, multe guverne din întreaga lume au fost forțate să crească cheltuielile într-o încercare de a preveni evoluția crizei, în același timp, confruntându-se cu epuizarea surselor de venituri, au trebuit să ia în considerare măsuri mai dure în vederea colectării impozitelor, în scopul de a-și echilibra bugetele. Cu venituri fiscale de miliarde de dolari pierdute prin evaziune fiscală încă și în cele mai bune perioade ale economiei mondiale, paradisurile fiscale au fost puse sub foc de către guverne și campaniile anti – sărăcie, care le-au văzut ca un factor de contribuție la înrăutățirea crizei financiare actuale, precum și la lărgirea prăpastiei dintre săraci și bogați. Mulți consideră că zilele paradisurilor fiscale sunt numărate: în timpul Summit-ului G20 din aprilie 2009, Gordon Brown, Prim-ministrul Marii Britanii, a anunțat începutul sfârșitului, trăgând atenția țărilor care nu sunt aliniate standardelor fiscale internaționale că vor trebui să facă față sancțiunilor în cazul în care nu se aliniază.
În condițiile în care paradisurile fiscale, aproximativ 72 de state din întreaga lume, împreună nu contribuie decât cu 3.2% la producția mondială, dar prin care tranzitează peste 53% din comerțul internațional, înregistrează 51% din împrumuturile bancare și 32% din Investițiile Străine Directe (ISD) la nivel mondial, considerăm important trecerea în revistă a câtorva efecte pe care le-a cauzat criza actuală asupra acestor centre financiare offshore.
Insulele Cayman, capitala mondială a fondurilor speculative (2,300 mld. dolari) și al cincilea centru financiar internațional se află în pragul falimentului, cotizațiile funcționarilor publici pentru pensii și asigurări sociale nemaifiind plătite, iar facturile furnizorilor statului rămânând restante. Criza financiară mondială a reușit să afecteze fondurile gestionate de respectivul paradis fiscal: băncile au dat faliment, iar încasările la buget au scăzut semnificativ, alimentate fiind în mare parte de contribuțiile angajaților numeroși ai instituțiilor financiare. Guvernul anterior alocase o sumă importantă pentru renovarea infrastructurii arhipelagului în urma devastării acestuia de uraganul Ivan în 2004, mizând pe expansiunea sectorului financiar, dar fără a lua în calcul criza subprime din SUA.
Ca teritoriu al Regatului Unit, autoritățile din Cayman au solicitat guvernului britanic autorizația de a contracta un împrumut 310 milioane dolari, însă cei de la Londra au refuzat în mod categoric această variantă și au recomandat introducerea de noi impozite.
Cu toate că PIB-ul face ca acest paradis fiscal să fie a doisprezecea cea mai bogată jurisdicție din lume, cu o populație de doar 51,900 de locuitori, veniturile din activitatea bancară și cele de pe urma fondurilor hedge s-au diminuat simțitor, iar mai grav, turiștii americani nu își mai pot permite să viziteze insulele, ceea ce determină pierderi în economie și de pe urma turismului. Pentru a acoperi aceste lipsuri, se discută introducerea impozitelor pe venitul personal, pe tranzacții financiare și pe activitatea de turism. Mai mult de atât, cel mai probabil este introducerea unei taxe pe proprietatea funciară, ceea ce presupune începutul sfârșitului unui model bazat pe competivitate fiscală.
Norii crizei actuale au ajuns și deasupra economiei Elveției, probleme pe care le-a generat criza datoriilor, punând presiune pe declararea transparentă a averilor din conturile elvețiene. În toamna anului 2011, această presiunea a crescut considerabil; pentru a aduce câți mai mulți bani la bugetele de stat, marile puteri ale lumii s-au angajat în bătălii juridice cu băncile elvețiene cu scopul eradicării evaziunii fiscale, din a cărei cauză anual se pierd din potențialele venituri fiscale până la un trilion de euro. Sector financiar al economiei elvețiene este deosebit de important, având o valoare de peste 2,000 mld. dolari. Pe fondul crizei economice globale, secretul bancar specific Elveției a fost lovit puternic; Statele Unite ale Americii au declanșat o investigație împotriva a opt bănci elvețiene pentru favorizarea evaziunii fiscale.
Un alt aspect al economiei Elveției ce a fost afectat de criză, privește managementul fondurilor hedge. În timpul crizei, reputația managerilor elvețieni a avut de suferit, iar acum FINMA (autoritatea elvețiană de supraveghere financiară) dorește să adopte noi reglementări pentru a putea oferi protecție investitorilor de pretutindeni și pentru a se alinia legislației europene, poate chiar să o depășească în privința restricțiilor. Aceste măsuri sunt bune pentru investitori, însă dezastruoase pentru manageri., aducând nemulțumiri în industria fondurilor hedge. Dacă se vor adopta măsurile restrictive, s-ar putea ca această „vale a finanțelor” să își mute locul.
Un alt aspect al crizei economice presupune declanșarea comportamentului precaut al populației. Acest comportament se explică prin reducerea resurselor față de momentul anterior crizei, ceea ce va determina scăderea consumului, apariția unei tendințe de economisire, precum și dezvoltarea economiei subterane, ultimele două aspecte, privite din perspectiva paradisurilor fiscale, vor determina o scurgere mai mare de fonduri în direcția offshore. Investițiile atrase în aceste jurisdicții, determină creștere economică, astfel paradisurile fiscale trag foloase de pe urma crizei, ce dă bătăi de cap celor mai mari puteri economice ale lumii.
IV. Studiu de caz:
Analiza mecanismelor fiscale în Monaco și Bahamas
IV.1. Factorii de influență în alegerea paradisului fiscal
După cum știm deja, în practică se recurge la utilizarea paradisurilor fiscale din diverse motive: protecția averii, asigurarea realizării unor profituri importante, fuga de fiscalitatea excesivă din țara de origine și spălarea banilor proveniți din operațiuni ilicite. În vederea atingerii acestor obiective, trebuie să se țină cont de necesitatea realizării unei analize atente a paradisurilor fiscale care ar putea satisface nevoile pentru care se face apel la ele. În respectiva analiză, se va ține cont de factorii generali, factorii particulari și de factorii specifici ce pot manifesta influențe în alegerea paradisului fiscal.
Fig. 4.1.
Factorii și motivațiile ce influențează alegerea paradisului fiscal
Factori Factori Factori
generali particulari specifici
PARADIS
FISCAL
Protejarea Dorința unor
averii profituri mari
Spălare Evitarea
de bani fiscalității excesive
Sursa: Proiecție proprie folosind informații de la Bîrle Vasile, Frauda fiscală, Teora, București, 2005, p. 60
Factorii generali se analizează prin prisma costurilor și a riscurilor implicate în atingerea obiectivului propus. Aceștia sunt:
Statutul juridic – acestea trebuie să fie bine precizat, atât dacă este vorba de un stat, cât și dacă este vorba de jurisdicție ce face parte dintr-un stat.
Situarea geografică și infrastructura – în derularea afacerilor este esențial să existe un sistem de conexiuni cu alte state. Existența unui transport rapid și comod, terestru, maritim și aerian implică o influență notabilă asupra distribuției și stocării de bunuri comerciale, precum și existenta unei infrastructuri de telecomunicații presupune importanță.
Consensul politic – are în vedere limitării libertății societății sub anumite pretexte, prin schimbările bruște ale legislației cu privire la capitalul străin. Se evită statele ale căror guverne limitează participarea capitalului străin, controlul este deținut în totalitate asupra unor domenii de activitate sau sunt stimulate prioritar investițiile naționale.
Stabilitatea politică și economică – un risc ce nu poate fi neglijat îl constituie decizia guvernelor unor state de a naționaliza sau de a expropria. Riscul politic se evaluează de organisme private specializate, fiind cuantificate prin calificative specifice. De multe ori, în urma informațiilor primite, se preferă alegerea unei jurisdicții fără avantaje fiscale deosebite, dar cu o stabilitate politică certă și neriscantă.
Structura socială – atunci când se urmărește înființarea unei societăți într-un paradis fiscal, trebuie să se ia în considerare calitatea vieții din respectiva zonă, precum și structura bancară, hotelieră și juridică. Nivelul de pregătire al personalului autohton prezintă interes pentru investitori, de asemenea și costul asigurării condițiilor de viață și de formare ale copiilor acestora.
Moneda și controlul schimburilor – transferul liber al profiturilor și capitalurilor în devize convertibile reprezintă un factor foarte important, la fel ca inflația, stabilitatea monedei și existența structurilor bancare conectate la toate centrele financiare ale lumii, având un mare impact asupra desfășurării operațiunilor economice și a rezultatelor obținute.
Volumul intern al afacerilor – existența pieței locale, ca bază sigură de derulare a afacerilor, este esențială atunci când intervine limitarea operațiunilor cu exteriorul, din cauza unor evenimente de natură politică, monetară sau socială.
Regimul fiscal – cunoscut ca cel mai important punct de atracție pentru investitori, este important ca pe lângă facilitățile fiscale acordate, să se țină cont de totalitatea impozitelor și taxelor fiscale existente. Se poate să existe scutiri de impozite sau ca unele cote să fie foarte reduse, însă pot exista altele foarte ridicate care să compenseze, nivelul taxelor fiscale anuale nefiind deloc de neglijat.
Acorduri fiscale – încheierea de acorduri cu guvernele altor state privind evitarea dublei impuneri, poate prezenta un aspect nefavorabil în ceea ce privește schimbul de informații dintre țări.
Costul și timpul necesar constituirii unei societăți – acolo unde se urmărește atragerea capitalului străin, trebuie asigurate condiții competitive și costuri rezonabile, alături de facilitatea îndeplinirii formalităților legale.
Acordarea de garanții specifice – pentru afacerile inițiale, investitorii străini solicită garanții scrise, în vederea protejării investițiilor împotriva apariției riscului unei atitudini negative față de inițiatorii acestora, ca străini. De asemenea, investitorii se asigură de menținerea regimului fiscal favorabil, iar în caz de naționalizare sau expropriere, capitalurile vor putea fi repatriate și profiturile transferate.
Factorii particulari sunt determinați de motivația și situația persoanelor fizice sau juridice și privesc următoarele aspecte:
Domiciliul sau rezidența persoanelor fizice – conceptele de rezidență și domiciliu fiscal au o interpretare fiscală diferită de la țară la țară, în unele cazuri chiar la nivelul unei țări, există diferențe între interpretarea internă și cea din tratatele internaționale, între interpretarea fiscală și cea juridică neexistând o standardizare. Veniturile persoanelor fizice sunt impozitate în funcție de domiciliu (Marea Britanie) sau în funcție de naționalitate (Filipine). Acele persoane care manifestă dorința de a-și schimba domiciliul sau rezidența, pot să întâmpine probleme fiscale atât în țara de proveniență, cât și în cea de destinație. Multe țări dezvoltate prevăd anumite obligații fiscale delimitate temporal cetățenilor care emigrează sau care își schimbă domiciliul sau rezidența.
Sediul societăților comerciale – mutarea sediului unei societăți implică riscuri legate atât de evoluțiile economice, cât și de evoluțiile politice. De exemplu, în țări precum Liechtenstein sau Canada, schimbarea sediului social trebuie aprobată de guvern, iar în Elveția necesită aprobarea persoanelor creditoare, transferul realizându-se de fapt prin dizolvarea societății.
Transferul capitalurilor – este necesară analiza reglementărilor din țara de realizare a veniturilor cu privire la transferuri. Unele state, precum Franța, nu exercită nici un fel de control asupra schimburilor realizate de societăți, însă mențin o dispoziție prin care se interzice mișcările de capital pentru persoanele fizice. În cazul Australiei, transferul capitalurilor spre paradisuri fiscale este condiționat de aprobarea administrației fiscale și de o declarație de la autorul transferului.
Accesibilitatea paradisurilor – este dată de posibilitatea obținerii vizei de intrare, posibilitatea de a închiria sau chiar a cumpăra o locuință, condițiile de viață, costul operațiunilor de stabilire, sistem de transport rapid și accesibil, limba vorbită.
Societățile releu – cunoscute și sub numele de „societăți ecran” sau „cutie de scrisori” trebuie să fie gestionate din interiorul unui paradis fiscal pentru a fi eficiente. Din punct de vedere fiscal, veniturile sau profiturile pot fi diminuate, datorită interpunerii societății releu și astfel prin reținerea impozitului la sursă sau a taxei pe societate, reținută în momentul transferului.
Asigurarea secretului operațiunilor – secretul bancar și protecția pentru anumite operațiuni și documente reprezintă, pe lângă fiscalitatea redusă, un alt punct important de atracție al paradisurilor fiscale. Majoritatea paradisurilor fiscale nu fac publice informațiile cu privire la societăți, Insulele Cayman, Liberia sau Panama nu au făcut cunoscute situații cu privire la starea financiară a vreunor societăți.
Utilizarea de reprezentanți – pentru ca identitatea proprietarilor societăților să nu fie cunoscută, se practică desemnarea unui administrator, care încheie o convenție cu proprietarul prin care se obligă să respecte instrucțiunile care le va primi.
Rezidența fictivă (sham companies) – în biroul unei bănci sau al unui jurist dintr-un paradis fiscal, pot lua naștere și societățile fictive. Ca societăți releu, acestea înregistrează beneficiile realizate în țări cu o sarcină fiscală redusă.
Existența acordurilor fiscale – tratamentele fiscale diferă de la țară la țară, având ceva din specificul fiecărui stat ce îl aplică. De exemplu, un tratat fiscal încheiate între două țări industrializate va diferi de un tratat încheiat între o țară industrializată și o țară mai puțin dezvoltată.
Factorii specifici fac referire la particularitățile sistemelor fiscale, regimurilor juridice și avantajelor acordate. Se întâmplă ca uneori, cadrul juridic să aibă o importanță mai mare decât avantajele fiscale acordate. Putem aminti avantajele demne de luat în considerare din domeniul bancar din țările paradis fiscal, acesta bucurându-se deja de un renume mondial datorită facilităților ce le implică și cel al activităților maritime, regăsind în unele state formalități de constituire la costuri reduse sub un pavilion de complezență pentru inițiatorii de societăți maritime.
Investitorul care caută varianta optimă de investire într-un paradis fiscal, din punctul de vedere ale poziției favorabile, precum și a riscurile ce le implică, trebuie să adopte o decizie fundamentată pe o analiză complexă a factorilor trecuți în revistă.
În prezentul studiu de caz, voi realiza comparație între România și două paradisuri fiscale, Monaco în cazul persoanelor fizice și Bahamas, în cazul persoanele juridice. Astfel voi analiza avantajele oferite de paradisul fiscal în cauză, în materie de fiscalitate în raport cu România. De asemenea, voi prezenta ce anume este necesar pentru a putea profita de aceste avantaje, adică cum se obține statutul de rezident într-un paradis fiscal și cum este înființată o societate offshore. Urmăresc ca în urma comparațiilor realizate, să se creeze o motivație clară de a opta pentru țara paradis fiscal, în defavoarea României.
IV.2. Monaco – paradis fiscal pentru persoanele fizice
IV.2.1. Considerații generale cu privire la Monaco
Monaco, statul cu cea mai mică suprafață din lume, după Vatican, este situat pe Coasta de Azur, la 14 km depărtare de Nisa, având o poziție geografică favorizatoare dezvoltării turismului.
Populația monegască se ridică undeva la aproximativ 35,986 de locuitori, pe lângă populația băștinașă, numărul francezilor și cel al italienilor fiind destul de însemnat. În plus, mai există numeroși rezidenți – cetățeni străini stabiliți în Monaco, din considerente fiscale.
Monaco și-a câștigat definitiv independența în 1814, iar în prezent este o monarhie constituțională, principat ereditar, cu o Constituție ce datează din 1911. Șeful statului, alături de Consiliul Național, exercită autoritatea legislativă, puterea executivă aparținându-i tot prințului și cabinetului numit de el.
Moneda de circulație în Monaco, este moneda unică europeană, adoptată din anul 2002.
Regimul fiscal este unul foarte avantajos, în special pentru persoanele fizice, nu se prevăd impozite pe venituri, avere, creșteri de capital, taxa pe valoarea adăugată este armonizată cu cea din Franța. Bineînțeles și sectorul bancar este unul foarte dezvoltat, specializat în servicii pentru persoane fizice nerezidente, se estimează că băncile principatului depozitează cca. 40 mld. USD.
IV.2.2. Obținerea statutului de rezident al principatului
Ce trebuie făcut pentru a deveni rezident în Monaco? În primul rând, pentru a obține dreptul de rezidență, trebuie depusă o cerere de rezidență la un comisariat de poliție. Însă, primirea și menținerea permisului sunt condiționate de:
Petrecerea a minimum șase luni / an în Monaco;
Bonitatea solicitantului să fie garantată printr-o garanție dată de o bancă locală (este necesară constituirea unui depozit de minim 100,000 USD);
Garanția unei locuințe în principat, fie proprietate personală, fie închiriată;
Cazier juridic „curat”.
IV.2.3. Regimul fiscal: România vs. Monaco
Pentru a scoate în evidență avantajele fiscale oferite persoanelor fizice de regimul fiscal din Monaco, voi prezenta principalele impozite la care sunt supuse persoanele fizice în România în comparație cu cele din principat.
Tabelul 4.1.
Comparație între impozitele suportate de persoanele fizice
în România și cele din Monaco
Sursa: proiecție proprie folosind informații din Codul fiscal, Ediția a XXIII-a – 8 noiembrie 2010, Best Publishing, București, 2010,p. 36, 89, 97, 104-106, 112-116, 119, 206 – 207, 338, 341, 351, http://www.monte-carlo.mc/fr/affaires-congres/fiscalite/ și http://desette.free.fr/pdf/tvafr.pdf consultat la 06.06.2012
Într-o amplă analiza a regimurilor fiscal ale celor două state, deduce că persoanele fizice ce doresc să-și protejeze averea și venitul, vor hotărî în favoarea paradisului fiscal, acesta garantându-le protecția prin avantajele ce le oferă. Pe lângă aceste avantaje, persoana fizică română ce hotărăște să obțină rezidența monacană, se bucură de faptul că Monaco nu a încheiat nici un acord privind schimbul de informații cu România, astfel veniturile înregistrate în Monaco nu vor fi deloc impozitate în statul român.
IV.3. Bahamas – paradis fiscal pentru persoanele juridice
IV.3.1. Considerații generale cu privire la Bahamas
Arhipelagul Bahamas numără aproximativ 700 de insulițe, capitala statului, Nassau, situându-se în insula New Providence, iar cel de-al doilea oraș ca mărime, Freeport, Grand Bahamas, la o distanță de aproximativ de 64 de km de Miami.
Populația arhipelagului numără în jur de 354,563 de locuitori, dintre care mai mult de 250,000 sunt concentrați în insulele New Providence și Grand Bahamas.
Începând cu 10 iulie 1973, Bahamas a devenit un stat independent în cadrul Commonwealth-ului britanic, cu un sistem politic foarte asemănător cu cel al Regatului Unit, iar moneda națională a statului o reprezintă Dolarul Bahamiam (BSD), fiind cotat, de mai mulți ani, la paritate – fixă cu dolarul american.
Bahamas reprezintă una dintre cele mai prospere țări din regiunea Caraibilor, economia sa bazându-se pe turism, sector ce asigură locuri de muncă pentru mai mult de jumătate din populația țării, precum și un procent de 60% din PIB. Pe locul secund în economia Bahamasului, se situează sectorul financiar, cu o pondere de 15% în PIB.
Bahamas este un binecunoscut paradis fiscal, în care tratatele de evitare a dublei impuneri internaționale nu prea și-ar avea rostul, dată fiind lipsa impozitelor, dar cu toate acestea, în vederea prevenirii spălării de bani, există acorduri încheiate cu SUA, Marea Britanie și Canada.
Jurisdicția este specializată în sectorul financiar – bancar, toate puterile financiare mondiale fiind prezente în insule (Barclays, Royal Bank of Canada, Chase Manhattan, Bank of Nova Scotia, Hong Kong & Shanghai Bank, etc.) și înregistrând un număr de peste 300 de bănci.
IV.3.2. Înființarea unei societăți offshore în Bahamas
Legislația permite înființarea a două tipuri mari de societăți: IBC și cele bazate pe legea companiilor din 1866.
La încorporarea unei IBC, denumirea acesteia poate fi exprimată în orice limbă, fiind urmată de termeni ca: Limited, Incorporated, Corporation, Societe Anonyme sau abrevieri: Ltd., Inc., Corp. Este exclusă utilizarea termenilor: Assurance, Bank, Chamber of Commerce, Imperial, Cooperative sau oricare alt termen ce poate sugera patronajul unui membru al familiei regale, guvernului sau altă oficialitate a insulelor.
În contractul de asociere (Memorandum of Association) trebuie menționate următoarele: denumirea societății, obiectul de activitate, adresa sediului social, tipul de companie, mărimea capitalului social, precum și moneda în care a fost subscris, tipul și numărul de acțiuni emise, numele reprezentanților. Numărul minim de acționari este de unu, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
În privința capitalului social, nu există limite minime, însă se recomandă o valoare sub 50,000 USD, pentru a plăti taxa minimă anuală, cea de 350 USD. În cazul companiilor cu un capital social ce depășește 50,000 USD, taxa anuală se ridică la 1,000 USD. În rest, sunt exceptate toate celelalte taxe pe o durată limitată de 20 de ani.
După încorporare, mai există o serie de obligații ce necesită a fi menționate:
Asigurarea unei reprezentări în Bahamas;
Numirea a minimum un director;
Păstrarea unui registru al acționarilor la sediul local al companiei.
În Bahamas, nu se cer bilanțuri sau alte declarații financiare, iar anul fiscal se întinde de la 1 iulie până la 30 iunie următorul an calendaristic.
Din punctul de vedere al procedurilor juridice, încorporarea unei societăți în Bahamas este foarte lesnicioasă în comparație cu procedurile greoaie din România, iar ca timp, obținerea certificatului de încorporare se rezumă la doar 20 de minute.
IV.3.3. Regimul fiscal: România vs. Bahamas
Pentru a evidenția avantajele fiscale de care se bucură persoanelor juridice în Bahamas, voi realiza o trecere în revistă a principalelor impozite la care sunt supuse persoanele juridice în România în comparație cu cele din jurisdicție.
Tabelul 4.2.
Comparație între impozitele la care sunt supuse persoanele juridice în
România și cele din Bahamas
Sursa: proiecție proprie folosind informații din Codul fiscal, Ediția a XXIII-a – 8 noiembrie 2010, Best Publishing, București, 2010, p. 35, 206 – 207, 341, 345, 351, http://www.lowtax.net/lowtax/html/jbapetx.html#residence consultat la 06.06.2012
În urma comparației ce am realizat-o anterior, scutirile specifice regimului fiscal din Bahamas, eclipsează cu fiscalitatea din România. Impozitele și taxele plătite anual de o persoană juridică în România depășesc cu mult taxa anuală de 350 USD ce trebuie achitată bugetului paradisului fiscal. De asemenea, nici statul Bahamas nu a încheiat cu România acorduri privind schimbul de informații.
Concluzii
În urma realizării acestei lucrări, am constatat puternicul impact al fenomenului de globalizare asupra economiilor naționale, acest fenomen fiind principalul factor de dezvoltare al paradisurilor fiscale. Globalizarea permite existența jurisdicțiilor financiare offshore, iar dezvoltarea lor este asigurată prin evaziune fiscală și fapte ce țin de economia subterană. Analizând fenomenul, am ajuns la următoarele concluzii:
Paradisurile fiscale reprezintă o portiță de scăpare din față fiscalității excesive, dar și a legii (economia subterană);
În schimbul plății doar a unei taxe anuale, impozitele și taxele pot deveni amintire, dacă se alege în favoarea regimurilor offshore;
Cele mai multe statele competitive din punct de vedere fiscal, au ajuns să adopte statutul de paradis fiscal datorită lipsei de resurse pentru a-și dezvolta propria economie;
La nivel mondial, paradisurile fiscale sunt privite ca și factori cauzatori de efecte negative și se încearcă adoptarea de diverse măsuri care să le elimine;
La nivelul individului, opțiunea de a proceda la evaziune fiscală este determinată de o serie de factori administrativi, economici și nu în ultimul rând, psihologici;
Cadrul legislativ are o deosebită importanță în determinarea comportamentului unei persoane contribuabile; este necesară elaborarea unei legislații fiscale ce să nu lase loc de interpretări, precum și organe de control capabile să țină sub control fenomenul;
Dorința de a atrage cât mai multe resurse bugetare, face ca prin presiunea fiscală resimțită, aceste resurse să fie diminuate dramatic pe căi neoficiale;
Sumele sustrase de la impozitare, revin în economia formală, propulsând-o;
Pentru a reduce scurgerea de fonduri spre paradisuri fiscale, regimul fiscal din fiecare țară ar trebui revizuit și să lase locul dezvoltării politicilor investiționale și de economisire;
În momentul de față, atât o persoană fizică, cât și una juridică, ar prefera să-și protejeze veniturile și averea într-un paradis fiscal, lăsând în urmă sistemul fiscal împovărător și deficitar din România.
Chiar dacă paradisurile fiscale ar ajunge să fie eliminate, un substitut al acestora și – ar face imediat apariția, deoarece și acestea au luat ființă ca un produs inevitabil al globalizării.
Conform proverbului japonez „În fața unei furtuni, fie fugi, fie îți faci o moară de vânt” , putem spune că paradisurile fiscale au ales cea de-a doua variantă, profitând de punctele slabe ale economiilor dezvoltate.
Bibliografie
Balaban Cosmin, Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie și practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2003
Balaciu Diana Elisabeta, Contabilitate creativă, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2012
Bîrle Vasile, Frauda fiscală, Teora, București, 2005
Bistriceanu Gh., Demetrescu C.G., Macovei E. I., Lexicon de finanțe și credit, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
Bogdan Victoria, Farcane Nicoleta, Popa Dorina Nicoleta, Boloș Marcel Ioan, Raportarea financiară la nivelul grupurilor de societăți. Repere contemporane, Editura Economică, București, 2011
Buzan Cristian George, Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore în contextul economiei mondiale, Editura C.H. Beck, București, 2011
Buziernescu Radu, Evaziune fiscală internă și internațională, Editura Universitaria, Craiova, 2007
Chirovici Eugen Ovidiu, Noua Economie: ABC pentru viitorii milionari, RAO International Publishing Company, București, 2008
Claude Jessua, Christian Labrousse, Daniel Vitry, Damien Gaumont, Dicționar de Științe Economice, Editura Arc, Chișinău, 2006
Costea Carmen, Popescu Constantin, Tașnadi Alexandru, Criza e în noi, Editura ASE, București, 2010
Craiu Nicolae , Economia subterană între „Da” și „Nu”, Editura Economică, București, 2004
Cristea Ștefania Maria, Armonizarea contabilă internațională și practicile contabile naționale. Studiu de caz pentru România și Italia, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007
Codul fiscal, Ediția a XXIII-a – 8 noiembrie 2010, Best Publishing, București, 2010
Dauphin Claude, Ghidul cu adevărat practic al paradisurilor fiscale, Grupul Editurii Tribuna, Brașov, 1999
Florea Adrian, Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
Graham Bannock, R.E. Baxter, Evan Davis, The Pinguin Dictionary of Economics, Fifth Edition, Pinguin Books, England, 1992
Hoyt Barber, Tax havens today. The benefits and pitfalls of Banking and Investing Offshore, John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2007
Inceu Adrian Mihai, Lazăr Dan Tudor, Moldovan Bogdan, Finanțe și bugete publice,Editura Acces, Cluj – Napoca, 2009
Iordache Elena, Juleanu Monica, Capotă Mihaela, Bizon Monica, Ursu Ionela, Gearbă Robert, Manualul specialistului în fiscalitate, Editura Irecson, București, 2005
Lăcrița Grigorie N., Fiscalitate. Controverse și soluții, Editura Irecson, București, 2007
Livres Group, Economie du developpement: developpement durable, commission economique pour l’Amerique latine et les Caraibes, Books LLC (French series), 2010
LONGMAN Exams Dictionary, Pearson Education Limited, England, 2006
Mănăilă Adrian, Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2004
Manolescu Gheorghe, Politici monetare și fiscale, Editura Universității Ecologice, București, 1997
Morar Ioan Dan, Finanțe publice, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006
Morar Ioan Dan, Sistemul fiscal românesc. Tradiție și capacitate de adaptare, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
Negucioiu Aurel (coord.), Drăgoescu Anton, Pop Sabin, Economie politică, Vol. II, Editura George Barițiu, Cluj – Napoca, 1998
Olah Gheorghe, Macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004
Olah Gheorghe, Florea Adrian, Macroeconomie, Editura Treira, Oradea, 1999
Pătroi Dragoș, Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infracțional, Editura Economică, București, 2006
Șaguna Dan Drosu, Drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2003
Șaguna Dan Drosu, Tutungiu Mihaela Eugenia, Evaziunea fiscală (pe înțelesul tuturor), Oscar Print, București, 1995
Yves Bernard, Jean Claude Colli, Vocabular economice și financiar: cu indice de termeni în română, engleză, franceză, germană și spaniolă, Editura Humanitas, București, 1994
*
http://www.academic-foresights.com/Tax_Havens_and_Offshore_Financial_Centres.html consultant la 01.05.2012
http://www.accountancysa.org.za/resources/ShowItemArticle.asp?ArticleId=1542&Issue=1057 consultant la 28.04.2012
http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/criza_economica-secretul_bancar-Elvetia-UE-Bruxelles-Parlamentul_European-SUA-Strasbourg-adevarul_europa_0_683331916.html# consultat la 21.05.2012
http://www.bis.org/publ/r_qt0008g.pdf consultat la 03.05.2012
http://www.business24.ro/international/elvetia/paradisuri-fiscale-ce-tari-ascund-averile-companiilor-off-shore-1508124 consultat la 17.04.2012
http://comptebancairenonresident.com/Paradis_Fiscal.html consultat la 13.04.2012
http://www.curteadeconturi.ro/sites/ccr/RO/Publicatii/Documente%20publice/Sinteza%20Raport%20audit%20performanta%20TVA.pdf consultat la 04.06.2012
http://desette.free.fr/pdf/tvafr.pdf consultat la 06.06.2012
http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8602563-evolutia-economiei-subterane-romania-2010.htm consultat la 04.06.2012
http://www.economist.com/node/13382279 consultat la 03.05.2012
http://www.ejobs.ro/cariera/sectiune-stdent/articol-TipsTricks/page-Imprietenindu-ne-cu-schimbarea consultat la 07.06.2012
http://en.wikipedia.org/wiki/Bahamas consultat la 07.06.2012
http://en.wikipedia.org/wiki/Bahamas#Government_and_politics consultat la 06.06.2012
http://en.wikipedia.org/wiki/Monaco consultat la 06.06.2012
http://en.wikipedia.org/wiki/Tax_haven consultat la 30.04.2012
http://www.financiarul.ro/2010/04/26/firmele-offshore-refugiu-sau-optimizare/ consultat la 20.04.2012
Roger Brunet citat de Buziernescu R., Antonescu M., Paradisurile fiscale internaționale, http://finante.ideaplussolutions.net/fisiere/revista/51725386828_BUZIERNESCU_RO.pdf consultat la 14.04.2012
http://fr.wikipedia.org/wiki/Paradis_fiscal consultat la 13.04.2012
http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2008/nov/29/leaders-and-reply-tax-havens consultat la 14.04.2012
http://www.guardian.co.uk/world/2009/sep/01/cayman-islands-tax-haven-bankrupt consultat la 21.05.2012
http://www.historyandpolicy.org/papers/policy-paper-92.html consultat la 29.04.2012 și 01.05.2012
http://www.iota-tax.org/component/option,com_jcalpro/Itemid,87/extmode,view/extid,152/ consultat la 01.06.2012
http://www.lowtax.net/lowtax/html/jbapetx.html#residence consultat la 06.06.2012
http://www.manager.ro/articole/analize/studiu-de-caz:-pfaffikon-paradisul-fiscal-strans-cu-menghina-18202.html consultat la 21.05.2012
http://www.mediafax.ro/economic/insulele-cayman-cunoscutul-paradis-fiscal-in-pragul-falimentului-4855972 consultat la 20.05.2012
http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
http://www.monte-carlo.mc/fr/affaires-congres/fiscalite/ consultat la 06.06.2012
http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17929:in-cautarea-unui-paradis-fiscal&catid=8:justitie&Itemid=12 consultat la 20.05.2012
http://www.newschannel.ro/stiri/conceptul-de-la-pagina-5-ce-este-un-paradis-fiscal/ consultat la 28.04.2012
http://www.oecd.org/document/19/0,3746,en_2649_33745_1903251_1_1_1_1,00.html consultat la 04.05.2012
http://www.offshoretax.ro/ro/deschidere-cont-bancar-offshore-insulele-cayman consultat la 20.04.2012
http://paradisfiscal.org/ consultat la 13.04.2012
http://paradisfiscal.org/2011/clasificarea-paradisurilor-fiscale-2/ consultat la 22.04.2012 și 24.04.2012
http://paradisfiscal.org/2011/notiunea-si-caracteristicile-paradisurilor-financiare/ consultat la 19.04.2012
http://www.pinzaru.ro/drept/drept-bancar-drept/modalitati-de-spalare-a-banilor-prin-intermediul-insitutiilor-bancare/ consultat la 17.04.2012
http://razvanpascu.ro/2009/09/07/paradisul-fiscal-insulele-cayman-aproape-de-faliment/ consultat la 21.05.2012
http://www.realitatea.net/insulele-cayman-celebru-paradis-fiscal-se-afla-in-pragul-falimentului-si-vor-sa-introduca-impozite_606937.html consultat la 21.05.2012
Richard Murphy, Fiscal paradise or tax on development? http://www.richard.murphy.dial.pipex.com/Fiscalparadise.pdf consultat la 12.04.2012
http://www.tamimi.com/en/publication/publications/section-2/law-update-november-2009/international-crackdown-on-tax-havens-the-impact-on-the-uae.html consultat la 21.05.2012
http://www.taxjustice.net/cms/upload/pdf/Identifying_Tax_Havens_Jul_07.pdf consultat la 17.04.2012
http://www.wall-street.ro/articol/International/62266/Listele-cu-paradisuri-fiscale-publicate-dupa-summitul-G20.html consultat la 13.05.2012
http://www.ziare.com/articole/lista+g20+paradis+fiscal consultat la 17.04.2012 și 13.05.2012
http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/luxemburgul-scos-de-pe-lista-gri-a-paradisurilor-fiscale-812501 consultat la 19.05.2012
http://www.zf.ro/business-international/statul-liechtenstein-renunta-la-statutul-de-paradis-fiscal-si-la-secretul-bancar-4043842/ consultat la 19.05.2012
*
*** Legea nr. 87/ 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale
*** Legea nr. 241 / 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
Anexe
Anexa nr. 1
Economia subterană în Europa (2009)
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
Anexa nr. 2
Economia subterană din Europa în relație cu PIB
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
Anexe
Anexa nr. 1
Economia subterană în Europa (2009)
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
Anexa nr. 2
Economia subterană din Europa în relație cu PIB
Sursa: proiecție proprie folosind informații de la http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-05-8-8602544-0-shadow.pdf consultat la 04.06.2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Noile Valente ale Paradisurilor Fiscale (ID: 143512)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.