Noile Orientari Privind Corelarea Normelor Pietei Nationale cu Principiile Si Cerintele Pietei Interne

CUPRINS

„Astăzi, în materie de drept comunitar al societăților comerciale, ne aflăm în prezența unei duble determinări: sediul social determină legea aplicabilă unei societăți comerciale (lex societatis) prin legătura pe care o stabilește între societatea în cauză și sistemul de drept al statului membru, dar în același timp noțiunea de sediu social este determinată de legea statului membru pe teritoriul căruia a fost declarat sediul statutar sau se află sediul real. În consecință, pornind de la această dublă determinare, în interiorul Comunității sunt împărtășite două mari concepții în funcție de care se stabilește lex societatis. O primă teorie aplicată de statele membre ale Uniunii Europene este teoria incorporațiunii – incorporation theory – potrivit căreia o societate este constituită și funcționează în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia și-a declarat sediul statutar. Potrivit celei de-a doua teorii, teoria sediului real – real seat theory, promovată în forma sa pură de Germania, legea aplicabilă unei societăți comerciale aparține statului pe teritoriul căruia se află administrația centrală.”

– R.R. Drury –

ACRONIME

Prefață

Cartea de față constituie un demers științific în domeniul dreptului comerțului internațional, având ca obiect unele concepte și mecanisme juridice care se afirmă pe fondul implementării noilor reguli și instituții în sprijinul extinderii schimburilor comerciale intra- și extra- comunitare.

Astfel, abordarea este structurată în două mari părți – una de istoric, care în general vizează problematica în discuție până la momentul aderării României la UE, și alta – consacrată tratării noilor aspecte specifice procesului integrării europene.

Încă din perioada preaderării, România a recurs la multiple schimbări legislative, care au condus la armonizarea dintre legislația Uniunii Europene și legislația națională, unul din principalele domenii vizate fiind cel comercial, mai ales sub aspectul modificărilor din legislația companiilor. În acest context, tema cărții este de o importanță aparte, propunându-și tocmai studiul impactului modificărilor legislației comerciale asupra activității societăților și, totodată, vizând identificarea anumitor pârghii legislative noi care pot veni în sprijinul firmelor, pentru a asigura dezvoltarea adecvată a acestora.

Autoarea a reușit să sintetizeze problematica legată de procesul armonizării legislației naționale, în materia societăților comerciale, cu luarea în considerare a tuturor celor 13 directive, referitoare, în special, la societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.

În analiza procesului normativ de drept societar a avut în vedere nu numai alinierea legislației societăților comerciale la directivele comunitare invocate, dar și adaptarea legislației la principiile O.E.C.D., în materia guvernării corporatiste. A făcut ample referiri la unele elemente și spețe ce rezultă din interpretarea și aplicarea acquis-ului comunitar și a normelor naționale și internaționale aplicabile sferei societare.

De asemenea, remarcăm că lucrarea cuprinde cele mai semnificative aspecte privitoare la fundamentele juridice ale constituirii societății comerciale, la noile orientări privind corelarea normelor pieței naționale cu principiile și cerințele pieței interne/ comunitare, în contextul integrării României în Uniunea Europeană, consecințe ale manifestării libertăților fundamentale pe piața internă, punând un accent deosebit pe armonizarea dreptului comercial european în materia sediului societății comerciale.

În Capitolul I al lucrării – „Evoluția cadrului social-istoric, economic și reglementativ privind entitățile societare” – prezintă cele mai importante aspecte legate de apariția și dezvoltarea conceptelor societare și a corespondentului practic al lor, având în vedere raportarea perpetuă la norma juridică.

Sinteza istorică, extrem de bine documentată, realizată de autoare cu privire la progresele înregistrate de societate în materie de comerț și afaceri, dar și la dinamica dreptului societar medieval și post-medieval, premerge subcapitolelor consacrate tratării reglementării societăților comerciale după decembrie 1989, condițiilor actuale și consecințelor acordării statutului de persoană juridică firmelor românești.

Se învederează faptul că Legea nr. 31/1990 constituie „dreptul comun” pentru societatea comercială întrucât conține dispozițiile generale ce guvernează constituirea, organizarea și funcționarea acesteia, și anume: modalitățile legale de constituire, forma și conținutul actului constitutiv, etapele de constituire, capitalul social minim necesar a fi subscris, precum și obligativitatea unor cote de vărsământ, la constituire. Tot aici își regăsesc izvor juridic statutul organelor de conducere, de administrare și de control, modul de desfășurare a activității acestora, atribuțiile și răspunderea organelor de administrare și control, atribuțiile organului suprem de conducere și modul de aducere a acestora la îndeplinire.

De asemenea, este bine clarificat – dintru început – faptul că ansamblul reglementărilor generale și speciale analizate se completează, uneori în mod necesar iar alteori cu titlu subsidiar, cu alte prevederi conținute în alte acte normative, în funcție de coliziunile dreptului societar cu alte reglementări, în primul rând de natură comercială, precum și în funcție de nevoile de întregire, pe care însăși normele dreptului societar le resimt în practica curentă.

În Capitolul II, intitulat “Regimul juridic aplicabil constituirii societăților comerciale din România, până la intrarea în vigoare a tratatului de aderare la Uniunea Europeană”, se face o amplă analiză în planul fundamentelor juridice privind constituirea societății comerciale, publicitatea actelor constituirii societăților comerciale, precum și în privința celor mai importante consecințe ale încălcării cerințelor legale de constituire a societății comerciale.

Legea nr. 31/1990 urmărește să realizeze un echilibru între nevoia de protecție a intereselor terților și imperativul respectării dispozițiilor legale privind constituirea societăților comerciale. Autoarea sesizează în mod corect că această concepție are la bază preocuparea de salvare a societății, de regularizare a acesteia, pentru a fi adusă în parametrii de legalitate în scopul asigurări protecției intereselor terților.

Referitor la soluția ce trebuie pronunțată în ipoteza societății constituite cu încălcarea cerințelor actelor normative, relevă că legea distinge în funcție de data când se constată neregularitatea: înainte sau după înregistrarea societății în registrul comerțului. Aceste neregularități sunt, totodată, și cauze de nulitate a societății, dacă se constată după înmatriculare.

Se introduce aici o tipologie privind două categorii: unele care pot fi înlăturate și altele care nu sunt susceptibile de îndreptare, incluzând în prima categorie încălcarea cerințelor formale, cum sunt: lipsa formei autentice a actului constitutiv sau nesemnarea acestuia de către fondatori, lipsa unor clauze obligatorii din actul constitutiv; lipsa dovezilor privind vărsămintele minime legale de capital social; lipsa dovezii privind capitalul social în numerar etc.

În cea de-a doua categorie au fost incluse: incapabilitatea tuturor fondatorilor la data încheierii actului constitutiv; neîndeplinirea procedurii de constituire prin subscripție publică a societății; neautorizarea capitalului social de către autoritatea competentă, atunci când autorizarea este o condiție prealabilă înmatriculării societății etc.

Evident, sunt indicate și soluțiile de înlăturare a neregularităților susceptibile de remediere, arătându-se că judecătorul, la cererea părților, poate acorda acestora un termen, până la care se va proceda la regularizarea încălcărilor vizate.

În situația în care neregularitățile au fost înlăturate, judecătorul va admite cererea de înmatriculare, luând act, în încheierea ce o pronunță, de regularizările efectuate. Dacă neregularitățile susceptibile de regularizare nu sunt înlăturate, din orice motiv, judecătorul va respinge cererea de înmatriculare.

Atunci când neregularitățile fac parte din categoria celor care nu pot fi înlăturate în nici un mod, judecătorul, fără a mai acorda termen părților, va dispune respingerea cererii de înmatriculare (cf. art. 46 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

Cu privire la consecințele neregularităților constatate post-înregistrare, se invocă art. 48, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, care prevede că în situația în care, după înmatriculare, se constată anumite neregularități, societatea este obligată să le înlăture într-un termen de cel mult 8 zile de la data constatării lor. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, să le regularizeze, aspect ce reiese din alineatul 2 al aceluiași articol.

Autoarea observă că legea nu precizează expres în ce constau aceste neregularități, arătând că singura dispoziție cu titlu general este cea regăsită în art. 46, care se referă la lipsa anumitor mențiuni prevăzute de lege în actul constitutiv sau neîndeplinirea unei cerințe legale pentru constituirea valabilă a societății.

În contextul abordării sancțiunilor pentru neîndeplinirea unor formalități de constituire și a nulității societății comerciale, demersul pleacă de la principiul că nulitatea trebuie să se pronunțe de instanțele judecătorești pentru cauze limitativ prevăzute de lege, în condiții stricte, pentru a evita efectele distructive ale nulității. Dealtfel, reglementarea în vigoare astăzi precizează, ab initio, că nulitatea privește numai societatea înmatriculată în registrul comerțului, deci cea care a parcurs întreaga procedură de constituire și a dobândit personalitate juridică (art. 56 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

Împrejurările în care este operantă nulitatea sunt aceleași pentru toate formele societăților comerciale, iar legiuitorul acordă aceeași forță cauzelor de nulitate prevăzute, fără a face deosebire, după cum astfel de cauze ar privi condiții de formă sau numai condiții de fond. Împrejurările în cauză, tratate adecvat în lucrare, sunt legate de lipsa actului constitutiv sau neîncheierea acestuia în forma autentică, incapabilitatea tuturor fondatorilor la data constituirii societății, obiect social ilicit sau contrar ordinii publice, lipsa încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a societății ori lipsa autorizării legale administrative cerută pentru constituirea societății în unele domenii de activitate specifice.

Deși mai rar întâlnite în practică, poate fi vorba și despre situația în care actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul social, aporturile asociaților sau capitalul social subscris, s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat sau nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzuți de lege.

Tratarea efectelor declarării nulității societății comerciale a inclus întărirea ideii că pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv, deci numai pentru viitor, în mod similar efectelor nulității actelor juridice cu prestații succesive.

În Capitolul al III-lea – “Cadrul instituțional privind conducerea și administrarea societăților comerciale” – autoarea se oprește, într-o primă secțiune, asupra adunării generale, din perspectiva tipologiei, atribuțiilor specifice și cvorumului legal pentru validitatea deliberărilor.

Rolul juridic al adunării generale este evidențiat prin intermediul formării și exprimării voinței sociale prin exercitarea dreptului de vot. Manifestarea voinței asociaților în vederea îndeplinirii scopului și obiectului de activitate ale societății constituie un element fundamental al oricărei forme de societate comercială indiferent de mient de mijlocul de exprimare.

Regimul juridic al adunării generale distinge trei forme: adunarea constitutivă, adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară, specifice numai societăților de capitaluri. Autoarea identifică elementele distinctive ale celor trei categorii de adunări: atribuțiile, cvorumul și periodicitatea întrunirii în conformitate cu dispozițiile legislațiilor naționale europene. Apoi susține că adunarea generală ordinară reprezintă regula, în timp ce adunarea generală extraordinară are o competență specială pentru situațiile neprevăzute de lege.

Cât privește desfășurarea adunării generale a societăților comerciale și exercitarea dreptului de vot, analiza pleacă de la primul pas procedural – convocarea, care reprezintă acel pas organizatoric necesar întrunirii adunării generale pentru desfășurarea deliberărilor.

Sunt făcute trimiterile adecvate la prevederile art. 117 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, potrivit cărora ,,adunarea generală va fi convocată de consiliul de administrație, respectiv directorat, ori de câte ori este necesar”, dar se arată și că, în subsidiar, adunarea generală poate fi convocată de către cenzori, acționari și instanța de judecată. Convocarea poate fi solicitată de către acționarii reprezentând 5% din capitalul social sau o cotă mai mică cu îndeplinirea a două condiții: existența unei clauze statutare și solicitarea acționarilor, care se referă la dispozițiile ce intră în atribuțiile adunării generale (art. 119, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990). În acest sens, un singur acționar va putea convoca adunarea generală, pentru că legea prevede posibilitatea micșorării limitei sub 5% fără a specifica un anumit prag juridic.

Importanța convocării este confirmată de jurisprudența română, care a stabilit că lipsa dovezii convocării are ca efect nulitatea hotărârii adunării generale a acționarilor prin nevalabilitatea deliberărilor.

Când se referă la exercitarea dreptului de vot, autoarea arată că exprimarea voinței sociale se poate manifesta în adunarea generală numai prin exercitarea dreptului de vot al asociaților sau acționarilor, care își pot exprima voința individuală în vederea creării voinței sociale prin următoarele modalități: prin participarea la adunarea generală, prin corespondență, prin mijloace electronice sau prin mandatar.

Pentru că în practica dreptului societar poate interveni și situația anulării hotărârilor adunărilor generale ale societăților comerciale, se fac referiri la faptul că instituția competentă să se pronunțe asupra anulării în discuție este instanța de judecată pe baza depunerii unei acțiuni de către asociați sau acționari. În cazul nulității absolute a hotărârii acțiunea poate fi intentată de către acționari, administratori, cenzori, obligatari, iar în situația invocării nulității relative acțiunea poate fi intentată doar de acționarii ale căror interese au fost prejudiciate în temeiul prevederilor art. 132 al Legii nr. 31 din 1990.

Partea finală a acestui capitol vizează tratarea statului juridic al administratorului societății comerciale și sistemele consacrate privind administrarea acesteia. O abordare distinctă a naturii juridice a contractului administratorilor este realizată din perspectiva considerării contractului de administrare, ca fiind un contract de management.

Clarificările aduse pleacă de la faptul că deși acest contract reprezintă o variantă a mandatului comercial, managerul are calitatea de comerciant pe durata contractului spre deosebire de administrator, care nu dobândește această calitate deoarece săvârșește faptele de comerț în numele societății. De asemenea, în cazul încheierii unui contract de management persoana juridică este o societate comercială, în care statul deține 50% din capitalul social, spre deosebire de contractul de administrare care se încheie și cu persoane juridice private.

Pe de altă parte, se subliniază că în jurisprudență s-a pronunțat o hotărâre conform căreia contractul de management încheiat cu o societate comercială privată este un contract de natură comercială. Ideea impusă este că acest tip de contract (de management) are natura juridică a unui contract de mandat comercial cu reprezentare, iar managerul ca și administratorul poate să fie persoană fizică sau persoană juridică.

După acordarea unui spațiu relativ larg tratării condițiilor pentru numirea administratorului, desemnarea acestuia și publicitatea numirii, se trece la abordarea sistemelor consacrate privind administrarea societăților comerciale, insistându-se asupra variantei tradiționale și soluției administrării de către directorat și consiliu de supraveghere.

În sistemul unitar, originar din dreptul francez, dar transpus în legislația majorității statelor europene, structura organizatorică a societății pe acțiuni este compusă din consiliul de administrație, directori și președinte. Consiliile unitare alătură membri cu funcții executive de cei fără funcții executive, la nivel de societate existând un singur board responsabil cu formularea și aplicarea strategiei societății. Acest board formulează obiectivele strategice ale societății, desemnează personalul cu funcții executive însărcinate cu aplicarea lor, supraveghează și controlează activitatea acestor persoane cu funcții executive, informează acționarii cu privire la modul de administrare al patrimoniului societății.

Autoarea încheie Capitolul III prin redarea soluției administrării societăților comerciale de către directorat și consiliu de supraveghere, arătând că prin actul constitutiv se poate stipula ca societatea să fie administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere. În consecință, conducerea societății revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineste actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societatii, cu excepția celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere și a adunării generale a acționarilor.

Se subliniază că organismul în cauză își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere și este alcătuit din unul sau mai mulți membri, acționari sau specialiști neacționari, numărul acestora fiind întotdeauna impar.

În Capitolul al IV-lea, intitulat „Noile orientări privind corelarea normelor pieței naționale cu principiile și cerințele pieței interne/ comunitare, în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, autoarea recurge la o divizare pe patru direcții de studiu, și anume: o privire succintă aupra procesului de integrare al României în Uniunea Europeană, piața internă a UE – deziderate, libertăți fundamentale, reglementări specifice, modificarea strategiilor de afaceri ale societăților comerciale din România, în contextul extinderii pieții interne la nivelul țării noastre și consecințele apărute în sfera concurențială ca urmare a cerințelor legislative manifestate pe planul integrării europene.

O atențe sporită este acordată concepțiilor în funcție de care se stabilește lex societatis. O primă teorie aplicată de statele membre ale Uniunii Europene este teoria incorporațiunii, potrivit căreia o societate este constituită și funcționează în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia și-a declarat sediul statutar, fiind fără relevanță locul în care își desfășoară activitatea propriu-zisă sau locul în care se află organele decizionale ale societății.

Potrivit celei de-a doua teorii, teoria sediului real, legea aplicabilă unei societăți comerciale aparține statului pe teritoriul căruia se află administrația centrală. În consecință, un stat care aplică teoria sediului real va recunoaște o societate comercială ca aparținând propriului sistem de drept dacă societatea în cauză are administrația centrală pe teritoriul său, independent de statul pe teritoriul căruia a fost declarat sediul statutar.

În același context, sunt făcute și unele referiri la Deciziile Curții de Justiție Europene în materie de sediu real, amintind mai înainte că libertatea de stabilire a societăților comerciale, componentă esențială a libertății de circulație a persoanelor în interiorul pieței interne, este reglementată de art. 43 și art. 48 din Tratatul CE, și că interpretarea de care s-a bucurat de-a lungul timpului a cunoscut o continuă evoluție, în strânsă legătură cu evoluția politică a Comunităților Europene și ulterior a Uniunii Europene.

Studiul literaturii de specialitate i-a permis autoarei să constate că una dintre problemele contemporane cele mai acute existente la nivelul funcționării dreptului comunitar referitor la libera circulație a persoanelor o constituie incapacitatea societăților comerciale formate în statele membre de a beneficia de consecințele juridice la care ar trebui să dea naștere principiul menționat.

Capitolul V abordează „Influențele directivelor Uniunii Europene asupra principalelor reguli societare naționale”. Sesizăm aici o divizare cât se poate de adecvată pe subteme de abordare, din perspectiva legii aplicabile, și anume, în mod distinct pentru: armonizarea regulilor societare aplicabile creării firmelor și modificării capitalului aferent și reglementarea situației privind societățile cu răspundere limitată având asociat unic.

În partea a doua a acestui capitol, se observă aplecarea cu insistență asupra altor două probleme importante, și anume, noul cadru normativ derivat din aplicarea acquis-ului comunitar, privind conturile și situațiile financiare ale societăților comerciale, cât și cel în legătură cu fuziunile și divizarea firmelor.

În mod logic, observațiile au pornit de la unele aspecte ale transpunerii directivelor privind crearea firmelor și modificarea capitalului aferent în cadrul normativ societar național, directiva referitoare la fuziunea societăților pe acțiuni, luând în considerare fuziunea prin absorbție, cu formarea unei noi societăți (contopire) și directiva privitoare la divizare.

Dominanta capitolului o constituie relevarea impactului directivelor Uniunii Europene asupra principalelor reguli societare naționale și implementarea acquis-ului comunitar în sistemul legislativ aplicabil societăților comerciale din România. Procesul normativ analizat are drept finalitate nu numai alinierea legislației societăților comerciale la directivele comunitare invocate, dar și adaptarea legislației la principiile O.E.C.D. în materia guvernării corporatiste.

În esență, s-a reținut în mod adecvat că, întrucât libertatea de stabilire implică recunoașterea egalitatea de tratament în ceea ce privește formalitățile, acquis-ul comunitar a impus armonizarea legislațiilor în domeniul societăților comerciale și adoptarea mai multor instrumente care să limiteze riscurile determinate de existența divergențelor legislative și având drept scop protecția acționarilor, creditorilor și a terților în general.

Punerea în aplicare a celor 13 directive privind societățile comerciale a făcut ca pe plan național, Legea nr. 31/1990 să sufere, în mod succesiv, intervenții legislative, care au avut în vedere preluarea acquis-ului în materie societară. Modalitatea de preluare a constituit-o încorporarea textelor comunitare în legea română, prin adaptarea acestora, în special prin sintetizarea normelor conținute de directive.

A fost scos în evidență faptul că cele mai relevante modificări în planul normativ intern de natură societară sunt cele aduse de Legea 441/2006 pentru modificarea și completarea Legii 31/1990 și a Legii 26/1990 și de Ordonanța de Urgență nr. 82 din 28 iunie 2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente.

În mod special, au fost avute în vedere următoarele reglementări ale Uniunii Europene: Directiva Consiliului nr. 68/151/EEC de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților; Directiva Consiliului nr. 77/91/EEC de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora; Directiva Consiliului nr. 78/855/EEC privind fuziunile societăților pe acțiuni; Directiva Consiliului nr. 82/891/EEC privind divizarea societăților pe acțiuni; Directiva Consiliului nr. 89/666/EEC privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat; Directiva Consiliului nr. 89/667/EEC din data de 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic.

Toate acestea vădesc efortul autoarei depus în studierea și asimilarea celor mai noi rezultate ale cercetării în domeniul dreptului comerțului internațional. Nu putem să nu remarcăm și faptul că autoarea se apleacă extrem de atent și asupra celor mai importante decizii ale Curții de Justiție Europene privitoare la sediul real, lucru ce conferă plus de valoare cărții.

Nu în ultimul rând, valoarea lucrării rezultă și din coerența cu care s-a realizat prezentarea influențelor directivelor Uniunii Eropene asupra principalelor reguli societare naționale, respectiv în privința creării firmelor și modificării capitalului aferent, a reglementării situației companiilor cu unic acționar, a conturilor și situațiilor financiare, dar și a armonizării cadrului normativ aplicabil fuziunii și divizării societăților comerciale.

În sinteza concluzivă, din finalul cărții, autoarea redă în mod sistematizat impactul acquis-ului în materie societară națională, cu privire la: fondatori, contractul de mandat al administratorilor și directorilor, suspendarea contractului de muncă, reglementările aplicabile societăților cu răspundere limitată și fuziunii/ divizării companiilor.

Ideile succinte privind intervențiile normative esențiale la Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale și similitudinile cu organizarea firmelor din spațiul european încheie interesantul și valorosul demers al autoarei.

CAP. I EVOLUȚIA CADRULUI SOCIAL-ISTORIC, ECONOMIC ȘI REGLEMENTATIV PRIVIND ENTITĂȚILE SOCIETARE

Cea dintâi reglementare a unei societăți comerciale aparține Franței, prin Marea Ordonanță Terestră din 1673 fiind legiferată societatea în comandită. Ordonanța prevedea sub normă imperativă necesitatea publicării unui extras a actului de societate și numele comanditarilor, dacă aceștia erau comercianți. Nu s-a prevăzut însă cerința unui nume propriu pentru societate. Cu toate acestea, prin această ordonanță „dreptul a cucerit principiul personalității juridice și acela al limitării răspunderii asociaților”.

(Marian Bratiș)

De-a lungul timpului, gradul de dezvoltare economică și-a pus amprenta, în mod hotărâtor, asupra nivelului și structurii dorințelor și trebuințelor relevate în mod practic prin cererea efectivă. Trebuințele, ca și dorința de satisfacere a acestora, constituie motorul inițial care declanșează dezvoltarea economică.

Pe masură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice și sociale au crescut, omul a conștientizat că energiile individuale, oricât de mari ar fi, nu pot fi suficiente pentru satisfacerea necesităților de factura arătată. O acțiune individuală indiferent de mărimea resurselor de muncă și financiare ale întreprinzătorului, nu mai poate face față unor activități economice de amploare. Astfel a apărut ideea cooperării între mai mulți întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activități. Această idee și-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane cu punerea în comun a unor resurse în vederea desfășurarii unei activități economice și împărțirea beneficiilor rezultate.

Pentru a-și împlini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică. La început au apărut colectivități restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile și priceperea lor, în vederea realizării unei afaceri relative limitată, însă, ulterior, prin perfecționarea tehnicii juridice, au apărut colectivități de anvergură, incluzând mii de persoane, care, prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor afaceri desosebit de extinse.

Structura și varietatea resurselor folosite în economie s-a modificat și ea esențial pe parcursul secolelor. Astfel, de la piatră sau lemn, fructe și animale sălbatice, din perioada preistorică, societatea a trecut, odată cu dezvoltarea rapidă a tehnicii și tehnologiilor, la metale, combustibili minerali transformați sau nu în energie electric și apoi la cea mai “productivă” resursă – cea informațională, resursă specifică perioadei actuale.

1.1. Construcția juridică primară a conceptului de societate comercială – persoană juridică

Primele entități societare vădind asocierea a două sau mai multe persoane fizice, prin afectarea comună a unor resurse, în vederea desfășurării de activități economice și împărțirii rezultatelor obținute, sunt cunoscute din antichitate.

Având la bază dreptul roman, erau înființate și funcționau societățile de zarafi, societățile tuturor bunurilor prezente și viitoare ale asociaților, societatea având ca obiect un singur lucru, societatea pentru venituri viitoare și societățile de arendă pentru încasarea impozitelor. Astfel de societăți s-au constituit prin încheierea unui contract între asociați, iar bunurile care formau patrimoniul social rămâneau, în continuare, în proprietatea asociaților. Societatea presupunea existența a trei elemente: un aport comun, un interes comun și intenția de a încheia un asemenea contract. Ca și în prezent, societatea comercială era, în esență, un contract și, totodată o persoană juridică, la baza constituirii aflându-se voința asociaților, manifestată în condițiile dreptului societar. Asociații se înțelegeau să pună în comun anumite bunuri, să desfașoare o activitate comercială și să împartă beneficiile. Deci fundamentul societății comerciale îl reprezenta actul constitutiv – contractul.

În executarea stipulațiilor contractuale, fiecare asociat se obliga să depună o diligență apreciată in abstracto, în dreptul roman clasic, respectiv in concreto, în dreptul lui Iustinian, întrucât asociatului i se cerea să manifeste aceeași grijă pe care o depunea în administrarea propriilor sale afaceri. Societatea era un contract ce se încheia – intuit personae, adică în temeiul încrederii reciproce, iar nerespectarea obligațiilor etice, care caracterizau astfel de convenții, atrăgea răspunderea asociatului sub forma condamnării acestuia în limitele disponibilului patrimonial, asociatul fiind declarat, totodată, infam.

În Evul mediu apare societatea constituită în temeiul contractului de commenda. Un astfel de contract a fost determinat de necesitatea resimțită de asociațiile de negustori din nordul Italiei, care pentru buna desfășurare a comerțului lor aveau nevoie de credite pe care le obțineau de la nobili, militari, funcționari, deținători de capitaluri mari, dar care nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianților, din cauza interdicțiilor impuse acestor persoane de dreptul canonic. Soluția a constat în încheierea unui contract de commeda între împrumutător, denumit comanditar (comendas) și cel care primește fondul împrumutat, denumit comandit (comendatarius).

Neagrearea de către împrumutătorii a trecerii sumelor împrumutate în patrimoniul personal al negustorilor împrumutați a condus la afectarea creditelor numai pentru realizarea unor anumite operațiuni comerciale și pe o anumită durată de timp. Astfel au intervenit două consecințe. În primul rând, capitalul împrumutat forma un patrimoniu distinct și autonom de cel al comanditarilor și comanditaților, iar în al doilea rând, acest patrimoniu a necesitat interpunerea unei a treia persoane care să îl dețină.

Date fiind cele expuse aici, remarcăm că s-a creat persoana juridică abstractă – societatea organizată sub forma comanditei, născută din voința colectivă a comanditarilor și negustorilor comanditați, având patrimoniu propriu și capacitate juridică, în temeiul căreia putea să exercite și să își asume obligații în nume propriu.

Această construcție juridică a condus la conceptul de societate comercială – persoană juridică. Doctrina modernă a evidențiat mai multe principii, comune tuturor tipurilor de companii – persoane juridice; între acestea, amintim: principiul personalității juridice, care este ferm nuanțat; principiul suportării riscurilor afacerii numai până la concurența capitalului investit; principiul publicității companiei și privilegiilor asociaților; aportul bănesc al fiecărui asociat este reprezentat pentru prima oară, de acțiuni; compania beneficiază de un organ de conducere, adunarea generală a acționarilor, și de o administrație proprie încredințată marilor acționari desemnați de adunarea generală.

1.2. Istoricul apariției și dezvoltării activității economice în spațiul românesc

În această secțiune a lucrării noastre ne vom opri, din perspectiva istoriei economice, asupra unor particularități privind evoluția contextului apariției și desfășurării activității societăților comerciale în teritoriile românești.

1.2.1. Societatea feudală românească și viața social-economică a acesteia

Perioada retragerii romane din Dacia (271-275 e.n.) marchează începutul destrămării societăților sclavagiste, formarea unor noi relații și a unui nou mod de producție – cel feudal. Această perioadă, începută în 275, se încheie la sfârșitul sec. VII, și este cunoscută în istoria națională sub numele de perioada prefeudală.

Retragerea romană și migrația popoarelor determină unele particularități ale desfășurării vieții social-economice și apariției și evoluției relațiilor feudale. Producția meșteșugărescă și agricolă a scăzut simțitor, comerțul a avut mult de suferit datorită cantităților insuficiente de mărfuri și mai ales a decăderii orașelor ce constituiau centrul schimburilor, a nesiguranței drumurilor comerciale, a insecurității persoanei. Ca o consecință, economia care avea un caracter de marfă destinată schimbului în perioada de maturizare a sclavagismului va tinde și va deveni o economie naturală, închisă.

Importante mutații au loc în forma de organizare a vieții social-economice; prăbușirea sclavagismului a însemnat și decăderea vieții sociale organizaționale. În noile condiții autohtone regăsim forma tradițională de organizare – obștea sătească. Aceasta s-a caracterizat prin dualismul proprietății, în sensul coexistenței proprietății comune asupra pământului, a pădurilor, pășunilor și izlazurilor cu cea privată asupra casei de locuit, curții, animalelor, uneltelor.

Dacă la început pământul era distribuit periodic sub formă de laturi în folosință privată, o parte rămânând la dispoziția comunității – fiind lucrat în comun în vederea satisfacerii unei nevoi generale -, treptat mai marii obștei pun stăpânire pe laturile comunității, îi aservesc pe posesorii acestora, ocupând uneori și părți din pământurile folosite în comun. Conducătorii obștei vor prelua puterea economică și apoi cea politică, transformând mai întâi demnitățile în care fuseseră aleși în demnități pe viață și apoi dându-le un caracter ereditar.

Astfel, cu timpul din interiorul obștei se vor ivi atât viitorii feudali și domniile lor cât și țărănimea aservită – viitorii iobagi. Obștea, chiar aservită de feudali, supraviețuiește până la sfârșitul feudalismului. În Țările Române, comunități obștești neaservite s-au păstrat până în sec. al XVI-lea.

Sublinierea noastră este că cea mai importantă funcție îndeplinită de obștea sătească a fost cea economică, dar înafară de aceasta ea îndeplinea și atribuțiuni judecătorești, administrative și chiar politice. Structura socială și de clasă a acestei societăți este generată de raportul față de proprietatea funciară: deținătorii acesteia formează nobilimea feudală; alături de acestea există clasa țărănimii stratificate; cei ce dețin un lot de pământ sunt țăranii liberi, iar restul lipsiți de pământ – iobagii.

Așa cum am relevat anterior, economia feudală îndeosebi în perioada feudalismului timpuriu este o economie naturală închisă, țărănimea constituind principalul productor el economiei feudale.

Însă, pe domeniul feudal sau în gospodăria țăranului se produce numai atâta cât este necesar existenței, schimbul nefiind o activitate în sine, ci de necesitate. Dealtfel și progresul tehnic al acestei orânduiri a fost cât se poate de redus, situație aflată în legătură cu caracterul natural al economiei feudale, iar evoluția sa a fost lentă până la apariția germenilor capitalismului.

Renta feudală a constituit o caracteristică importantă a economiei feudale, aceasta fiind dată de totalitatea obligațiilor în produse, muncă și bani pe care le plăteau țăranii dependenți față de feudalii laici sau ecleziastici.

Pe ansamblu, putem afirma că viața economică a feudalismului timpuriu românesc se desfășoară conform celei a feudalismului universal; agricultura este ramura de bază a economiei feudale, dar care este caracterizată de extensivitate. La aceasta se adăuga mineritul (fier) – pe ambele laturi ale Carpaților.

În schimburile de mărfuri pe teritoriul patriei noastre un rol important l-au avut negustorii străini de la gurile Dunării, în special genovezii, dar și drumurile comerciale care străbăteau teritoriu țării noastre legând Europa de Asia.

În feudalismul dezvoltat forțele de producție vor cunoaște o implusionare, aceasta fiind în strânsă legătură cu constituirea cadrului statal politic românesc. Economia se dezvoltă, deși continuă să păstreze caracterul natural; necesitatea crescândă de mărfuri destinate schimbului, impulsionarea comerțului, crearea cadrului statal ce garanta activitatea economică vor impulsiona transformarea, e adevărat lentă, a acesteia într-o economie de marfă deschisă.

Intensele schimburi și legăturile economice sociale și politice dintre cele trei țări românești generează caracterul complementar al economiei românești al acestei perioade.

Însemnătatea exploatării subsolului este dovedită de colonizarea minerilor străini în Transilvania, cărora li se acordă privilegii din partea puterii centrale. Și în Țara Românească și Moldova domnia manifesta interes pentru exploatarea aramei și mai ales a sării.

Viața economică cunoaște în această perioadă o apreciabilă dezvoltare și în sectorul meșteșugurilor, acesta fiind mult mai bine conturat în Transilvania. Aici s-a dezvoltat o intensă viață orășenească încă din secolul al XIII-lea, orașele transilvănene Sibiu, Brașov, Cluj, Sighișoara desfășur-nd o vie activitate meșteșugărească, pe fondul unei strânse legături cu viața economică din Moldova și Muntenia.

Comerțul se desfășoară în corelație cu proprietatea economică din agricultură, meșteșuguri și minerit. Țările Române, datorită străbaterii lor de drumurile comerciale ce legau Europa centrală de cea răsăriteană și Asia, Europa Apuseană de Peninsula Balcanică și Marea Neagră, devin o adevărată platformă comercială internațională. De fapt, în această perioadă, a feudalimsului dezvoltat, Țările Române intră realmente în circuitul economic european și se desăvârșește organizarea administrativ teritorială și de clasă a societății românești.

1.2.2. Apariția și evoluția economiei capitaliste în România

Apariția noului mod de producție a avut loc pe teritoriul țării noastre în acea etapă în care în țările din apusul Europei capitalismul înregistrase mari progrese; se dezvoltase puternic producția, se adâncise diviziunea socială a muncii, în Anglia avusese loc Revoluția industrială iar în Franța, Germania, Italia, Olanda industria mașinistă înregistrase pași însemnați. În S.U.A. se desăvârșea deja revoluția industrială și avea loc o puternică industrializare de tip capitalist.

În general, în evoluția capitalismului, pe plan mondial, până la primul război mondial au existat mai multe etape:

a. etapa manufacturieră, care a generat destrămarea feudalismului (sec. XVI până la începutul sec. XVIII);

b. etapa capitalismului liberei concurențe, care este legată de revoluția industrială (începutul secolului XVIII – până la mijlocul sec. XIX;

c. etapa monopolistă, care începe la sfârșitul sec. XIX și îndeosebi la începutul sec. XX pentru cele mai multe țări.

Persistența puternică și îndelungată a relațiilor feudale, în țara noastră, înlocuirea mult mai lentă a formelor de exploatare iobăgiste cu cele capitaliste au imprimat acumulării primitive un caracter slab și de volum relativ redus și întârziat.

Primul domeniu în care s-a manifestat acumularea primitivă a capitalului a fost în România agricultura. Deposedarea micilor producători de pământuri a fost făcută atât prin acoperirea terenurilor ce aparțineau țăranilor liberi (moșneni, răzeși), cât și prin limitarea pământului dat în folosință țăranilor dependenți (clăcari, vecini, șerbi).

La începutul secolului al XIX – lea se accentuează procesul transformării proprietății feudale într-o proprietate de tip capitalist, ceea ce corespunde cu accentuarea acumulării primitive a capitalului. Principalele surse care au contribuit la înfăptuirea acumulării primitive a capitalului sunt legate de:

– profiturile obținute de moșieri, negustori, arendași, mănăstiri din comerțul intern sau din comerțul exterior, îndeosebi cu cereale și vite;

– capitalul cămătăresc, acumulat (de zarafi) în urma schimbului monedelor în condiții fluctuante de curs sau a acordării de împrumuturi cu dobânzi ridicate;

– luarea în arendă de la stat a vămilor și a strângerii impozitelor a adus mari surse financiare arendașilor. Realizarea averilor se obținea din diferența dintre suma încasată și cea vărsată statului, dar și din abuzuri săvârșite și bacșișuri și sume ilegale însușite.

– acordarea de către domnie a unor privilegii pentru crearea și funcționarea unor manufacturi a constituit, deasemenea, o sursă importantă pentru acumularea capitalului. Beneficiile se obțineau prin scutiri de impozite și taxe pentru mașini și utilaje importate, sau din terenurile primite pentru instalarea stabilimentelor industriale.

O sursă importantă pentru acumularea capitalului, atât pentru burghezia autohtonă dar mai ales pentru cea străină, a constituit-o exploatarea cărbunelui, petrolului, lemnului, fierului la prețuri extrem de reduse, datorită prețului scăzut plătit forței de muncă și a prelucrării acestor bogății ca materii prime. Acest fapt a impus în 1887 în România adoptarea unui pachet de legi protecționiste pentru industria națională.

Un alt proces cu consecințe pentru evoluția activității industriale – petrecut de la începutul sec. XIX și imediat după 1850 – este decăderea breslelor. Breslele, cu reglementările lor în organizarea producției și desfacerea mărfurilor, deveniseră o frână în calea progresului. Ieșirea din cadrul breslelor a unor meseriași și primirea lor la adăpostul jurisdicției consulare străine, apariția unor ateliere capitaliste de tipul cooperației simple și manufacturiere precum și pătrunderea nestingherită a mărfurilor străine au generat concurența breslelor și decăderea lor. Rolul și importanța lor în economie a scăzut continuu și, în consecință, în 1873, prin lege au fost desființate.

Locul lor este luat de formele bazate pe cooperația capitalistă simplă: atelierele și manufacturile. Atelierul reprezintă primul stadiu al dezvoltării capitaliste în industrie, o formă de producție de mărfuri bazată pe proprietatea privată asupra uneltelor de muncă, a materiei prime și pe forța de muncă salariată (maiștri, lucrători sau calfe).

Asemenea ateliere au apărut în Țara Românească și Moldova în urma destrămării breslelor sau prin unirea lor de către unii negustori și meșteri. În cele două Țări Române aceste ateliere erau mici, având 2-3 angajați, în schimb în Transilvania numărul angajaților ajungând și la 20.

Manufacturile constituie cel de-al doilea stadiu de dezvoltare a producției capitaliste bazate pe diviziunea socială a muncii și pe dominația muncii manuale, asigurând trecerea la marea industrie mașinistă. Cele mai multe manufacturi apar în Transilvania – de textile la Sibiu, Cisnădie, Brașov, Sebeș, Sighișoara sau de pielărie Orșova, Moldova Nouă, Timișoara, Orăștie, hârtie – Sebeș, Timișoara, Făgăraș. La acestea se adaugă cele mai vechi, de extracția și prelucrarea fierului ori aurului; și în Moldova și Țara Românească apar numeroase manufacturi îndeosebi în ramurile textile și de producție alimentară.

Mașinismul, în raport cu cel din țările apusene, a apărut ceva mai târziu. O oarecare excepție face Transilvania, unde mașinismul a apărut mai devreme decât în Țara Românească și Moldova, în ramuri de bază, cum ar fi extractivă și metalurgică. Acum apar și se vor afirma centrele metalurgice Hunedoara, Reșița, Cugir, Nădrag, Oravița.

Caracteristica principală a circulației mărfurilor din această perioadă a constituit-o trecerea treptată la formele capitaliste de desfășurare a comerțului. Comerțul permanent s-a dezvoltat în legătură cu apariția și evoluția vieții orășenești. Circulația mărfurilor impunea ca o cerință majoră îndepărtarea unor obstacole ce stăteau în calea comerțului. Regulamentul organic a deființat diversele vămi interne din fiecare țară, iar în 1835 s-a încheiat o convenție vamală între Moldova și Țara Românească.

La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o nouă convenție economică, care a desființat complet taxele vamale dintre cele două țări instituindu-se un sistem vamal unic, reprezentând un act important în formarea pieței naționale unice. Comerțul transilvănean păstrează, în mare, caracteristicile comerțului din cele două țări românești, dar acesta încearcă să adopte mai repede cerințele moderne.

Din 1850 în orașele mari – Cluj, Brașov, Sibiu – încep să fie create Camere de Comerț și Industrie, care grupau reprezentanți ai negustorilor și industriașilor dintr-o anumită zonă, țineau evidența activităților economice și înaintau guvernului propuneri privind politica economică.

Defințarea monopolului turcesc asupra comerțului exterior al Țărilor Române, prin Tratatul de la Adrianopol (1829), a impulsionat schimburile comerciale atât cu Turcia, dar mai ales cu țările europene: Austria, Anglia, Franța, Prusia. Exportul românesc consta în cereale, animale, sare, cânepă, iar importul în textile, încălțăminte, produse coloniale, bijuterii, mobilă etc.

Amintim că Țările Române nu au făcut parte din sistemul vamal otoman, tratatele încheiate de Turcia cu alte state, pe baza principiului liberului schimb, afectau și relațiile cu acestea, întrucât mărfurile acestor state (Anglia, Franța, Prusia) intrau pe teritoriul țării noastre cu o taxă vamală infimă.

În legătură cu circulația monetară, finanțele și creditul, relevăm că neexistând o monedă națională pe teritoriul Țării Românești și Moldovei, leul fiind doar o monedă de socoteală și nu o monedă reală, circulau aproape 70 de monede străine, fiecare cu mai multe cursuri. Această situație îngreuna derularea tranzacțiilor comerciale în epocă.

Regulamentul organic a încercat să pună ordine în circulația monetară, stabilind ca un galben de aur să fie schimbat pe 33 de lei, raport care nu s-a putut menține. Deasemenea Regulamentul organic a ordonat și sistemul de dări și impozite din cele două țări române. În Transilvania circula moneda Imperiului Austriac, numită gulden sau florin.

Creditul era asigurat de capitalul cămătăresc, împrumuturile fiind date pe termene scurte cu dobânzi mari, pe bază de ipoteci. În deceniul al VI-lea, tot cu capital străin, au apărut primele societăți de asigurări (Unirea, Concordia).

Unirea din 1859, reformele în spirit burghezo-liberal ale lui A.I.Cuza și câștigarea independenței de stat în 1877 au constituit premise deosebit de importante pentru evoluția ulterioară a economiei românești. După cucerirea independenței de stat, condițiile de dezvoltare a industriei, a celorlalte domenii ale vieții economice, au devenit mai favorabile.

Ca stat independent, România nu mai era obligată să respecte tratatele și convențiile economice încheiate de Imperiul Otoman cu statele apusene, căpătând astfel libertatea de a promova o politică economică în conformitate cu interesele sale naționale, inclusiv o politică economică protecționistă.

Unirea și independența au adus și alți factori favorabili dezvoltării economice:

– crearea pieței naționale independente, reformele economice și în special reforma agrară din 1864, întreprinse de A.I. Cuza, au lărgit piața internă, iar desființarea și împroprietărirea clăcașilor a creat și lărgit considerabil forța de muncă;

– crearea sistemului monetar național, formarea sistemului bancar capitalist, extinderea rețelei de căi ferate și măsurile de protecție economică luate pe linie de stat.

Totuși, persista un important factor de frânare a evoluției economiei românești, ce a durat până în deceniul al X-lea, ținând de politica economică a liberului schimb. O asemenea politică s-a concretizat în încheierea cu o serie de state apusene a unor convenții comerciale.

Prima din suita convențiilor liberului schimb a fost încheiată pe durata a 10 ani în 1875 cu Austria-Ungaria. Ea prevedea pentru România dreptul de a-și plasa pe piața austro-ungară produsele agricole. În reciprocitate, Austria-Ungaria plasa pe piața românească produsele sale industriale beneficiind de scutiri și reduceri însemnate de taxe vamale.

Livrând la prețuri scăzute, într-un mare volum și o mare diversitate de sortimente, industria românească nu a putut rezista concurenței mărfurilor austro-ungare și, ca urmare, un mare număr de întreprinderi au dat faliment.

Rezultatele convenției au fost dezastruoase pentru economia românească, creând un puternic curent de opinie, în special în rândul burgheziei, pentru o politică economică protecționistă. Industrializarea era considerată singura soluție pentru scoaterea țării din înapoierea economică, iar politica liberului schimb, o “moarte” a dezvoltării industriale.

Sub presiunea curentului protecționist industrial au început să fie luate măsuri pentru diminuarea efectelor dezastruoase ale convenției cu Austro-Ungaria. Începând din 1881 au început a fi luate măsuri pentru sprijinirea industriei zahărului, hârtiei, țesăturilor statelor, a pielăriei etc., prin reducerea taxelor de import pentru materii prime, pentru utilaje, prime pentru export etc.

În anul 1886, guvernul român a denunțat Convenția, adaptând un tarif vamal protecționist, vizând să contribuie într-o măsură mai mare la dezvoltarea economiei naționale, a industriei în special. În acest context, în anul 1887 s-a votat o lege de cuprinzând măsuri de susținere a industriei naționale. Aceasta stabilea că orice persoană – fără a se preciza că din țară sau străinătate – putea să înființeze o întreprindere industrială, care să beneficieze de avantajele create de lege, cu condiția să depună un capital de 50000 lei sau să întrebuințeze 25 lucrători pe zi, cel puțin 5 luni pe an, și să folosească forța de muncă calificată, specialiști și mijloace tehnice și mecanice avansate. Legea mai stabilea ca în timp de 5 ani 2/3 din lucrători să fie cetățeni români.

Este de menționat că această lege a impulsionat vizibil dezvoltarea mașinismului în România, creându-se numeroase fabrici.

În 1906 s-a adoptat o lege de încurajare a industriei textile prin scutirea de taxe pentru firele de in și cânepă importate; în fiecare an impozitul urma să fie redus cu 10%, iar în 10 ani firmele trebuia să-și asigure din producția internă materia primă. Prin aceeași lege se scuteau de la import instalațiile, mașinile și accesoriile pentru industria berii, alcoolului și morărit.

În același an – 1906 – se adoptă Legea asupra brevetelor de investiție, prin care toate brevetele de investiție neaplicate în practică în 4 ani erau anulate.

În 1912 a fost adoptată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naționale, care acorda avantaje în mod diferențiat în funcție de importanța întreprinderilor, de folosirea materiilor prime, indigene sau străine. Cei ce foloseau materia primă autohtonă beneficiau de avantaje 30 de ani, iar cei ce foloseau materie primă de import doar pe o perioadă de 21 de ani.

Avantajele acordate de această lege constau în:

a) vânzarea de către stat a unei suprafețe de până la 5 ha pentru construcția fabricilor;

b) folosirea gratuită în perimetrul celor 5 ha a căderilor de apă și a morilor;

c) scutiri de taxe pentru importul de mașini, accesorii, materie primă;

d) scutiri de impozite către stat în condițiile când beneficiul este mai mic de 4,5% ; peste această cotă impozitul era, pentru întreprinderile autohtone, cuprins între 3 și 5%, iar pentru cele ce foloseau materie primă importată era cuprins între 4 și 6%.

Întreprinderile erau obligate, pentru a beneficia de aceste avantaje, ca din totalul personalului 75% să fie cetățeni români. În esență, legea stimula întreprinderile ce foloseau materie primă autohtonă și investițiile în întreprinderi de importanță economică.

Politica protecționistă aplicată din 1877 până în 1914 a avut efecte favorabile pentru dezvoltarea economiei românești. Dacă în anul 1886 – când s-a pus în aplicare efective politica protecționistă – existau 236 de întreprinderi prelucrătoare, în anul 1914 industria mare prelucrătoare număra 851 de întreprinderi încurajate de stat.

1.3. Evoluția sistemului de legiferare a societăților comerciale

1.3.1. Dreptul medieval aplicabil comercianților

În Evul mediu apare un drept al târgurilor (sau al corporațiilor) cu norme aplicabile numai comercianților – lex mercatoria, considerați membri ai corporației. Acest sistem de drept a creat societatea în nume colectiv și cea în comandită simplă, dar a pus și bazele societății pe acțiuni.

Normele instituite de sistemul corporațiilor au fost preluate de primele legiferări:

• Reglementările din spațiul italian utilizează conceptul de personalitate juridică, având în vedere deosebirea dintre patrimoniul social și patrimoniul asociațiilor.

• În dreptul englez perioada evului mediu reprezintă legiferarea primei forme de societate reglementată în dreptul roman, în condițiile în care societatea în comandită simplă nu era utilizată de către comercianții britanici în desfășurarea operațiunilor de comerț.

În secolul al XV-lea sunt constituite companiile comerciale privilegiate, care exercitau un drept de monopol referitor la desfășurarea operațiunilor comerciale doar cu anumite state. Dacă prima companie privilegiată a fost compania engleză a „negustorilor aventurieri” privind comerțul cu țesături din lână, înființarea în a doua jumătate a secolului XV, la sfârșitul secolului XVII în Europa erau constituite aproximativ 60 de companii comerciale privilegiate.

• Cea dintâi reglementare a unei societăți comerciale aparține Franței. Astfel, prin Marea Ordonanță Terestră din 1673 este legiferată societatea în comandită, ordonanța prevăzând, sub normă imperativă necesitatea publicării unui extras a actului de societate și numele comanditarilor, dacă aceștia erau comercianți (art. 2-6). Nu s-a prevăzut însă cerința unui nume propriu pentru societate”.

Pentru comerțul francez, secolul al XVI-lea are o importanță deosebită, deoarece a fost înființată prima Cameră de Comerț la Marsilia în 1599, având rolul de a oferi asistență societăților comerciale în desfășurarea operațiunilor de afaceri. Înființarea primei camere de comerț accentuează ideea că, în Franța, numărul societăților comerciale era vast, astfel încât asociații au consimțit la crearea unui colegiu al comercianților asemănător breselelor.

Normele de drept corporativ aplicabile pe teritoriul unui oraș au fost schimbate, ulterior, cu normele scrise ale organizației de stat, iar treptat, întregul drept consuetudinar este înlocuit de dreptul scris, emis de autoritatea statală.

Ulterior, pe fondul constituirii mai multor forme de societăți comerciale, se evidențiază trăsăturile esențiale, ce au rolul de a prefigura două mari categorii: societățile de persoane, care includ societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea în participațiune, și societățile de capitaluri, ce încadrează societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Dacă la societățile de persoane a fost instituit principiul răspunderii nelimitate și solidare, la societățile de capitaluri s-a reglementat răspunderea limitată a acționarilor și posibilitatea de cesionare rapidă a acțiunilor.

1.3.2. Conturarea unui sistem românesc de legiferare a societăților comerciale

Prima societate comercială reglementată a fost „tovărășia” în textul Codului Caragea din Muntenia și a Codului Calimah din Moldova (1817). Tovărășia se individualizează prin elementele caracteristice ale unei societăți comerciale, precum asocierea mai multor persoane, formarea unui capital social în vederea realizării unui scop comun și răspunderea solidară a asociațiilor pentru obligațiile societății.

În temeiul dispozițiilor Codului Calimach, societățile comerciale erau reglementate atât de dispozițiile privind societățile civile, cât și de „legile neguțătorești”. Codul Calimach adoptat în Moldova marchează saltul de la orientarea bizantină la cea occidentală, modernă, constituind primul cod de ramură (condica țivilă) inspirat în mare parte din Codul civil austriac din 1811.

„Legiuirea Caragea” (1818) adoptată în Țara Românească, conținea patru coduri (civil, penal, procedură civilă și procedură penală) precum și o parte comercială integrată reglementării de drept civil.

Codul recunoștea persoanele juridice sub denumirea de societăți, care se împărțeau în mari și mici. Astfel de societăți se puteau forma între bresle sau orice obști, însă cu încuviințarea autorității statului, care avea drept de supraveghere și control asupra statutelor (așezările) lor. Modalitățile de asociere erau prevăzute cu termen și fără termen, cu egalitate de aport sau fără, cu aport în bani sau în natură, cu participarea egală sau inegală la câștig.

O distribuție asemănătoare a tovărășiilor negustorești face și Codul Calimach, după cum participanții la tovărășie vor pune la mijloc, în mod deosebit „câte un lucru sau sume de bani sau un întreg soi de lucruri, adică toate mărfurile, toate rodurile, toate lucrurile nemișcătoare sau în sfârșit întregile lor averi, așa și felurile tovărășiei sunt deosebite și driturile ei se întind mai mult sau mai puțin (XXX, par. 1564)”.

Legiferarea societăților comerciale a fost continuată prin introducerea unor dispoziții speciale în cadrul Regulamentelor organice din țara Românească și Moldova. Acestea pun baza codificării comerciale, prevăzându-se prin art. 241 al Regulamentului din Țara Românească că „în principatul Valahiei pricinile de comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea țării” tradus în românește.

Codul comercial francez, cu modificările lui din 1838, devine, la 1840, cel dintâi cod comercial din Muntenia, fiind extins apoi la 10 decembrie 1863 și în Moldova. Deosebit de importante sunt reglementările regăsite aici, întrucât se definesc expressis legis categoriile de societăți comerciale, iar printre acestea și pe cea pe acțiuni: „Pravila cunoaște trei feluri de tovărășii negustorești: tovărășia în nume cuprinzător, tovărășia în comandită și tovărășia anonimă” (art. 189). „Tovărășia anonimă (fără nume) nu este sub nume tovărășesc, adică nu se arată prin numele nici unui din tovarăși” (art. 28).

După unirea celor două Țări Românești (1859), această traducere a Codului comercial francez devine „Condica de comerț a Principatelor Unite”. Aceasta reglementează sub denumirea de „întovărășiri neguțătorești de împărtășire” asociațiile în participațiune. Ulterior, respectiva formă de societate a fost preluată de prevederile Codului comercial de la 1887 până în prezent, sub denumirea de asociațiune în participațiune, în cuprinsul art. 251-256 Cod comercial.

Regimul juridic al societăților pe acțiuni a fost reglementat printr-o lege specială – Regulamentul întocmit pentru societățile anonime, din 1868, ce a schimbat vechea denumire de tovărășii neguțătorești în cea actuală de societăți comerciale.

În anul 1887 intră în vigoare Codul comercial român de inspirație italiană. Inițial, prevederile acestuia au reglementat societățile comerciale; în temeiul dispozițiilor art. 77 puteau fi înființate trei forme de societăți comerciale: societatea în nume colectiv, societatea în comandită și societatea anonimă. De asemenea, instituia două principii conform cărora societățile comerciale dobândesc atât personalitate juridică, cât și calitatea de comerciant.

Sfârșitul secolul al XIX-lea reprezintă momentul de creație a unei noi forme de societate comercială și anume societatea cu capital variabil. Aceasta este cunoscută în practică sub forma cooperativelor și a asociațiilor mutuale căror capital social nu are caracter imuabil, ca efect al creșterii numărului asociaților.

Codul comercial din 1938 a fost modificat și republicat în Monitorul Oficial nr. 194 din 23 august 1940 după care punerea sa în aplicare a suferit amânări succesive (15 septembrie 1940, 1 ianuarie 1941), iar prin Legea nr. 95 din 31 decembrie 1940 amânarea intrării sale în vigoare s-a făcut în termen. Regimul comunist și economia planificată (1948) au încetat să mai aplice aceste reglementări în raporturile juridice dintre „unitățile economice de stat”, adoptând în schimb legislația economică specifică unei asemenea organizări de stat, situație ce a durat până la Revoluția din 2 decembrie 1989.

1.4. Reglementarea societăților comerciale după decembrie 1989

În anul 1990 dreptul societar român cunoaște adoptarea Legii nr. 31/1990. Conturând un nou regim juridic al societăților comerciale ce se pot constitui în România, nou alege abrogă, expressis legis, prin art. 225, dispozițiile Codului comercial ce guvernau până atunci această materie (art. 77-220 și 236), mai puțin dispozițiile relative la filialele și sucursalele din România ale societăților comerciale străine (art. 249-250) și la asociația în participațiune (art. 251-256), care au rămas în vigoare.

Având în vedere noile reglementări în materie comercială, cât și amploarea pe care a luat-o aplicarea dispozițiilor Codului comercial prezentăm pe scurt cele mai importante probleme pe care le ridică aplicarea legislației comerciale. Cadrul general de desfășurare a activităților comerciale în România este stabilit prin Constituție. Aceasta precizează expres că economia României este o economie de piață. Conform constituției statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concurenței loiale. In economia României acționează așadar legea cererii și a ofertei. La baza acesteia se află proprietatea privată care este protejată și GARANTATA. In acest cadru general acționează legi specifice care reglementează aspecte diferite cum ar fi modul de inființare, autorizare și funcționare a societăților comerciale, impozite și taxe, protecția consumatorilor etc. Toate aceste legi specifice respectă principiile înscrise în Constituție. Formele de societăți comerciale în România sunt reglementate de Legea 31/1990 modificată și republicată: societate în nume colectiv (SNC), societate în comandită simplă (SCS), societate pe acțiuni (SA), societate în comandită pe acțiuni (SCA) și societate cu răspundere limitată (SRL). Fiecare din formele enumerate mai sus are caracteristici specifice. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste forme de societăți este determinată de factori diferiți cum ar fi: modul in de organizare și dezvoltare ulterioară a afacerii, numărul de asociați, capitalul social etc. Trebuie diferențiat deci între societăți în nume personal (de ex. SNC, SCS și parțial SCA) și societăți comerciale propriu zise (SRL și SA). In mod deosebit, în cazul societăților în nume personal, în care găsim de cele mai multe ori relații strânse între asociați, apar neînțelegeri legate de răspunderea în cadrul asociației și de împărțirea afacerii. In cazul societăților comerciale se pune mai mult problema optimizării acestora din punct de vedere fiscal precum și din cel al drepturilor asociaților. Mai trebuie, de asemenea, avute în vedere obligațiile legale ale societăților comerciale, de exemplu obligația de publicitate. Societatea în nume colectiv. Este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților.

Societatea în comandită simplă. Este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii răspund numai până la concurența aportului lor. (Comanditarul este acela care oferă fondurile și se asociază cu cel care va exercita comerțul – comanditatul, primul limitându-și răspunderea la suma ce reprezintă aportul său, dar, totodată, neavând dreptul să se amestece în gestiunea societății).

Societatea în comandită pe acțiuni. Este societatea al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor.

Societatea pe actiuni. Este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor.

Societatea cu raspundere limitată. Este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociații fiind obligați numai la plata părților sociale.

Legea societară română constituie reglementarea generală a societății pe acțiuni, întrucât conține principiile comune, aplicabile oricărei societăți care se constituie sub această formă juridică, și anume: principiul răspunderii limitate a acționarilor pentru obligațiile sociale, până la concurența capitalului social subscris; principiul obligativității încheierii unui act constitutiv al societății pe acțiuni; principiul obligativității acționarilor de a constitui un capital social comun prin aporturi individuale; principiul organizării societății comerciale ca subiect de drept distinct de persoana acționarilor, având patrimoniu propriu, organe proprii de conducere, administrare și control, precum și un obiect de activitate determinat; principiul democratismului în organizarea societății pe acțiuni; principiul egalitarismului în participarea acționarilor la beneficii și pierderi; principiul subordonării ierarhice a organelor de conducere ale societății comerciale; principiul lichidării societății pe acțiuni în interesul acționarilor.

Reputatul specialist în Drept comercial, Stanciu D. Cărpenaru, remarcă faptul că Legea nr. 31/1990 constituie dreptul comun pentru societatea pe acțiuni întrucât conține dispozițiile generale ce guvernează constituirea, organizarea și funcționarea unei astfel de societăți, și anume: modalitățile legale de constituire (art. 9 și 18); forma și conținutul actului constitutiv (art. 5 și 8); etapele de constituire; capitalul social minim necesar a fi subscris, precum și obligativitatea unor cote de vărsământ, la constituire (art. 8, 10 și 21); organele de conducere (art. 110-136), de administrare (art. 137-155) și de control (art. 159-166), precum și modul de desfășurare a activității acestora; atribuțiile și răspunderea organelor de administrare și control; atribuțiile organului suprem de conducere și modul de aducere a acestora la îndeplinire.

Ansamblul reglementărilor generale și speciale analizate se completează, uneori în mod necesar iar alteori cu titlu subsidiar, cu alte prevederi conținute în alte acte normative, în funcție de coliziunile dreptului societar cu alte reglementări, în primul rând de natură comercială, precum și în funcție de nevoile de întregire pe care însăși normele dreptului societar le resimte în cursul nenumăratelor aplicații practice ale problematicii societare.

Avem în vedere Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, care statuează, printr-o reglementare unitară, asupra acelor formalități ce conduc la recunoaștere societății pe acțiuni ca subiect de drept, având personalitate juridică, față de autoritatea statală și față de terți.

De asemenea, este vorba și despre Codului Comercial român, deoarece, potrivit art. 291 din legea nr. 31/1990, prevederile din această lege se completează cu dispozițiile Codului comercial.

Prevederile art. 72 din Legea societăților comerciale statuează că „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de această lege”. În mod identic, art. 166 alin. 1 din legea nr. 31/1990 dispune că: „Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului” și, adăugăm noi, de cele speciale aplicabile administratorilor, potrivit Legii societare. Referirile la mandat au în vedere mandatul comercial, a cărui reglementare este oferită, cu titlu special, de Codul comercial în cuprinsul art. 374-401.

Dispozițiile Codului comercial se pot aplica asupra societăților comerciale pe acțiuni ori de câte ori prevederile Legii nr. 31/1990 nu sunt suficiente sau necesită armonizarea cu principiile și spiritul dreptului comun comercial. Această aplicație a Codului comercial urmează a primi concretizarea numai de la caz la caz, în funcție de problematica ce se cere a fi soluționată cu sprijinul normelor comerciale generale.

O altă reglementare cu caracter complementar, care se alătură dispozițiilor legii nr. 31/1990 este cea referitoare la procedura gajului asupra acțiunilor emise de societatea pe acțiuni, conținută de Legea nr. 31/1990 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Potrivit art. 6 alin. 5 din Titlul VI, Cap. I, se consideră cuprinse în domeniul de aplicare al acestei legi acțiunile din societățile pe acțiuni, relativ la regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare ce pot fi instituite asupra unor asemenea titluri (art. 1).

Odată cu declanșarea procedurii falimentului, societatea pe acțiuni se supune dispozițiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, atât cu privire la conducerea și administrarea societății comerciale, cât și cu privire la activitățile de lichidare a patrimoniului acesteia.

1.5. Premise, condiții actuale și consecințe ale acordării statutului de persoană juridică societăților comerciale românești

Crearea de noi societăți comerciale este un fenomen “natural” al oricărei economii funcționale în care există libertatea inițiativei economice private.

În genere, o societate comercială poate fi înființată de către:

o persoană fizică sau mai multe persoane fizice;

una sau mai multe persoane juridice (de obicei alte societăți comerciale);

persoane fizice și juridice în asociere.

În anumite condiții, societățile comerciale pot fi înființate de către stat prin instituțiile acestuia. Cele mai multe societăți comerciale apar ca urmare a inițiativei unei persoane fizice; rezultă, în general, firme mici care satisfac anumite nevoi și aspirații ale întemeietorului.

Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condițiilor de fond și de formă stabilite, dobândește personalitate juridică. De la data înregistrării în registrul comerțului, societatea comercială este persoană juridică. Organizarea de sine stătătoare se caracterizează prin existența unei structuri interne, care asigură funcționarea societății comerciale.

1.5.1. Aspecte juridice privind firma și sediul

Societatea comercială trebuie să se identifice în mod obligatoriu prin anumite elemente, sens în care beneficiază de un nume propriu, ce se menționează pe firma socială. Numele comercial corespunde noțiunii germane de firmă care desemnează denumirea convențională sub care funcționează o întreprindere.

Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, firma este denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Deducem că, în concepția legiuitorului român, firma și denumirea societății au aceeași semnificație, respectiv de a individualiza sau determina identitatea comerciantului.

Firma reprezintă o cerință esențială a exercitării legale a comerțului. Fiind un element important al fondului de comerț, firma este un indicator al activității economice desfășurate de societatea comercială. Denumirea/ firma societății se menționează în actul constitutiv și se înregistrează obligatoriu la registrul comerțului (art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și art. 14 și 15 din Legea nr. 29/1990 privind registrul comerțului).

Compunerea firmei depinde de natura și forma societății comerciale, asociații trebuind să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, care reglementează conținutul firmei, diferențiat după forma juridică a societății; la societățile de persoane ea constând într-un nume, iar la societățile de capitaluri constând într-o denumire.

Sediul societății

Sediul este un element de identificare a persoanei juridice, de localizare în spațiu, element distinct de domiciliul sau sediul asociatului sau acționarului. Sediul are funcțiile pe care domiciliul le are pentru o persoană fizică, considerându-se că dispozițiile referitoare la domiciliu sunt aplicabile și sediului dacă nu sunt incompatibile cu natura persoanei juridice.

Sediul social privește locul în care își desfășoară activitatea principală organele de conducere și de administrație ale societății, indiferent că la același sediu se desfășoară sau nu activități comerciale adoptate prin obiectul social al societății. Acesta este prevăzut în actele constitutive (art. 8 lit. b din Legea nr. 31/1990), se înregistrează în registrul comerțului și se menționează pe orice document emanând de la societate (art. 74 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 29 din Legea nr. 26/1990).

Problematica sediului social este reglementată și în legislația română prin art. 40 alin. 1 al Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, care prevede că „Persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv sediul social” și art. 1 alin. 2 al Legii nr. 31/1990, care stipulează că „Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. În temeiul prevederilor legislației române pot apărea dificultăți în momentul în care sediul adunării asociaților este într-o țară, iar cel al consiliului de administrație pe teritoriul altui stat. În acest sens, în literatura juridică se afirmă că se poate acorda prioritate sediului organului superior al persoanei juridice, adică sediul adunării generale a asociaților.

După ponderea sa, sediul a fost clasificat în sediu principal și sediu secundar, clasificare regăsită și în dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Astfel, art. 7 din această lege prevede indicarea sediului (lipsa acestuia conducând la importante consecințe practice) și a „sediilor secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică – atunci când se înființează o dată cu societatea sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare”.

Importanța sediului este dată de următoarele considerente:

a) este un element important al identificării societății (trebuie să apară pe actele emise de aceasta, potrivit art. 74);

b) determină legea aplicabilă societății; societăților înmatriculate în România le sunt aplicabile legile române;

c) în cazul executării contractelor (sediul societății este locul unde, în lipsa de stipulație contrarie, urmează să se execute contractul când societatea este „cel obligat” – art. 59 C.com);

d) determinarea legii aplicabile, atunci când se aplică norma conflictuală „lex actus”;

e) stabilirea instanței competente sau comunicarea actelor de procedură (în cazul litigiilor);

f) în cazul începerii insolvenței; Legea prevede că procedurile referitoare la insolvență (cu unele excepții) sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului, astfel cum figurează acesta în registrul comerțului;

g) consacră naționalitatea societății. „Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”, conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Naționalitatea unei societăți pe acțiuni ce funcționează în România nu se determină după naționalitatea acționarilor sau a capitalurilor acelora, ci după locul unde societatea s-a constituit, locul unde își are sediul social.

h) adunările generale (ordinare sau extraordinare) se țin la sediul societății „când actul constitutiv nu dispune altfel în localul ce se va indica în convocare”;

i) determină Registrul comerțului în care trebuie realizate mențiunile de modificare a actului constitutiv.

1.5.2. Naționalitatea societății; patrimoniul

Societatea comercială are o naționalitate proprie, care nu se identifică cu cetățenia asociaților. Spre deosebire de persoana fizică, societatea comercială are întotdeauna naționalitate. Noțiunea de naționalitate exprimă apartenența societății la un anumit stat și sistem de drept. Naționalitatea determină legea aplicabilă societății comerciale, sub aspectul constituirii, funcționării, modificării reorganizării, transformării, anulării, dizolvării și lichidării acesteia.

Apartenența societății comerciale se poate stabili utilizând mai multe criterii, între care: voința fondatorilor, sediul social, înregistrarea sau înmatricularea, principala exploatare și controlul.

În dreptul național, pentru determinarea naționalității societății comerciale se folosește criteriul sediului social. Societatea comercială cu sediul în țara noastră are naționalitatea română, fiind supusă legii române; acest criteriu este aplicabil și societăților comerciale cu participare străină. Naționalitatea persoanei juridice în materie societară are ca principal efect identificarea sistemului de drept aplicabil, reprezentat de: lex societatis, referitor la formalitățile de constituire și funcționare a societății; lex fori, relativ la regimul de înregistrare a societății în registrul comerțului și la regimul fiscal al acesteia; lex executionis contractus, pentru a stabili locul în care se va executa contractul, în lipsa altor elemente.

Sistemul de drept societar comunitar, trasat de Uniunea Europeană prin Tratatul de la Roma (1957) și Tratatele, ulterioare, de la Maastricht (1992), Amsterdam (1999) și Nisa (2001), care prevăd libertatea de stabilire în țările membre ale Uniunii, are ca efect suprimarea diferențelor de naționalitate între societățile statelor membre.

Patrimoniul societății

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaților sau acționarilor și care nu se confundă cu capitalul social. Patrimoniul social este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică care aparțin societății, cuprinzând activul social și pasivul social.

În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanță, asupra bunurilor aduse de asociați ca aport la constituirea societății, a bunurilor dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfășurării activității, precum și beneficiile nedistribuite.

În pasivul social sunt cuprinse obligațiile patrimoniale ale societății contractuale și extracontractuale. Autonomia patrimoniului societății, față de patrimoniile proprii ale asociaților, determină anumite consecințe juridice.

Bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul acestora intrând în patrimoniul societății. În consecință, asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societății, care au fost aduse de el ca aport, dreptul său real transformându-se într-un drept de creanță cu caracter social împotriva societății, cuprinzând dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală, dreptul la beneficii și dreptul asupra părții cuvenite din activul social net, în caz de lichidare.

Creditorii personali ai asociaților nu pot urmări patrimoniul social, indiferent dacă titlul lor de creanță are o dată anterioară sau posterioară constituirii societății. Pe durata societății, creditorii personali pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile care se cuvin asociaților, după cum rezultă din situația financiară anuală. După dizolvarea societății, drepturile se vor exercita asupra părții cuvenită asociatului prin lichidare.

Creditorii asociaților pot popri părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidarea societății. Prin poprirea efectuată în condițiile Codului de procedură civilă, suma de bani ce s-ar cuveni asociatului debitor prin lichidarea societății va fi indisponibilizată în favoarea creditorului asociatului.

Aplicarea procedurii insolvenței față de societate privește numai patrimoniul societății care a încetat plățile, nu și patrimoniile asociaților.

1.5.3. Voința și capacitatea juridică a societății

Societatea comercială are propria sa voință care se deosebește de voințele asociaților. Prin manifestarea în adunarea generală, voințele individuale ale asociaților devin o voință colectivă, atribuită societății comerciale. Pentru a produce efecte juridice, voința socială trebuie să fie exprimată în condițiile legii și actului constitutiv. În acest context, hotărârile luate de adunarea generală devin obligatorii chiar și pentru asociații care nu au luat parte la adunare ori au votat contra.

Este important de scos în evidență faptul că voința socială se exprimă prin intermediul anumitor persoane, care reprezintă societatea, iar dreptul de reprezentare este prevăzut în toate cazurile în actul constitutiv al societății comerciale.

Concepția libertății de stabilire și de înființare a sediului secundar este susținută de jurisprudența comunitară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că dispozițiile art. 43 și 48 din Tratatul de la Roma nu pot fi îngrădite de prevederile legislației naționale ale unui alt stat membru comunitar.

În doctrină a fost susținut și principiul unicității naționalității unei societăți comerciale, dar practica infirmă această teorie și demonstrează că voința socială poate să influențeze constituirea de societăți internaționale sau multinaționale, care au mai multe naționalități.

Prin asocierea naturii contractuale a societății comerciale cu ideea existenței mai multor naționalități, se ajunge la crearea unei antinomii. Clauzele unui contract cu element de extraneitate pot fi reglementate de mai multe legi naționale, dar teoria contractului multinațional este inadmisibilă, deoarece contractul este un act juridic în timp ce naționalitatea este atribuită persoanei fizice.

În acest caz, trebuie să luăm în considerare personalitatea juridică a societății comerciale și ideea că persoana juridică are un statut adiacent persoanei fizice.

Noul curent modern al dreptului comunitar susține teza societăților comerciale comunitare, cărora li s-a creat un cadru juridic unitar la nivel european. Dacă în cazul persoanelor fizice s-a menționat mențiunea de cetățenie europeană, considerăm că acest concept ar trebui să fie extins și în materia societăților comerciale prin legiferarea noii forme de societate pe acțiuni europeană, Societas Europaea.

Capacitatea juridică a societății

În calitate de subiect distinct de drepturi, societatea comercială are capacitate juridică proprie, respectiv are aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi și de a-și asuma obligații.

Capacitatea juridică a societății comerciale este formată din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. În absența unor dispoziții legale speciale, capacitatea juridică a societății comerciale este guvernată de regulile generale privind capacitatea persoanelor juridice, stabilite de Decretul nr. 31/1954, cu luarea în considerare a specificului societății comerciale.

Societatea comercială are capacitate de folosință, adică aptitudinea de a avea drepturi și obligații, care se dobândește de la data înmatriculării societății în registrul comerțului (art. 41 din Legea nr. 30/1990).

Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, considerându-se că actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

1.5.4. Participarea societății în nume propriu la raporturile juridice și răspunderea pentru obligațiile sociale

Societatea comercială având personalitate juridică are dreptul de a participa în nume propriu la raporturi juridice. O atare participare a societății la viața juridică nu este limitată decât de normele imperative ale legii privind specialitatea capacității sale de folosință, de clauzele actului constitutiv care îi statornicesc dimensiunea obiectului social și, după caz, de dispozițiile hotărârilor adunării generale, în măsura în care se referă la astfel de angajamente.

Participând la raporturi juridice, societatea exercită drepturi și își asumă obligații, iar prin aceasta își etalează capacitatea de exercițiu în raport cu diferiți subiecți ai ordinii juridice comune.

Pentru a exercita drepturi și asuma obligații, societatea încheie acte juridice necesare realizării obiectului său de activitate, care, în marea lor majoritate, au caracter comercial și, deci, sunt supuse legii comerciale.

Pentru obligațiile sociale asumate în raporturile cu terții, răspunde numai societatea comercială; calitatea acesteia de debitor principal, face ca societatea să răspundă cu patrimoniul propriu, care constituie gajul general al creditorilor sociali.

CAP. II REGIMUL JURIDIC APLICABIL CONSTITUIRII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE DIN ROMÂNIA, PÂNĂ LA INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATULUI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Societatea comercială este, în esență, un contract și, de asemenea, o persoană juridică. La baza constituirii oricărei societăți comerciale se află voința asociaților, manifestată în condițiile legii. Asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfășoare o activitate comercială și să împartă beneficiile. Fundamentul societății comerciale îl reprezintă actul constitutiv, dobândirea personalității juridice presupunând îndeplinirea unor formalități cerute de lege.

(Stanciu D. Cărpenaru)

2.1. Fundamente juridice privind constituirea societății comerciale

2.1.1. Concepte, elemente de bază și clauze specifice privind actul constitutiv

Noțiunea de act constitutiv al societății se referă la actul juridic comercial, încheiat de două sau mai multe persoane în calitate de asociați sau acționari, prin care se pun bazele constituirii, organizării și funcționării societății comerciale, conform prevederilor legale și a clauzelor statutare, în vederea desfășurării de către societatea comercială a unor activități comerciale expres determinate și participării acționarilor la împărțirea beneficiilor rezultate.

Indiferent de modalitatea sub care se prezintă, actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă. Între acestea, avem în vedere semnarea actului constitutiv de către toți acționarii sau numai de fondatori, în cazul constituirii prin subscripție publică (art. 5 alin. 1), încheierea sa în scris, sub semnătură privată cu dare de dată certă (art. 5 alin. 1 și art. 16 alin. 1) sau în formă autentică (art. 5 alin. 6 lit. a și c).

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în anul 2007, nu cuprinde o definiție a societății comerciale, ceea ce impune trimiterea la dispozițiile Codului civil care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziții legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 permit definirea societății comerciale. De subliniat este faptul că în dreptul nostru Codul civil definește prin art. 1491  societatea civilă în sensul de contract de societate. Contractul de societate are următoarele elemente esențiale care îl deosebesc de alte contracte: fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport); asociații se obligă să desfășoare împreună o activitate care constituie obiectul societății; toți asociații participă la realizarea și împărțirea beneficiilor. Pornind de la definiția dată societății de art. 1491 C. civ., majoritatea autorilor de specialitate definesc societatea civilă ca fiind contractul prin care două sau mai multe persoane „se obligă, fiecare față de celelalte, să pună în comun aportul lor material și/sau de muncă spre a constitui un fond și să desfășoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind împărțite între ele”. Pe de altă parte, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitatea juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate. Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1900, în vederea efectuării de acte de comerț, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți comerciale, cu respectarea dispozițiilor legii. Potrivit legii, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.  Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul. Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. În cuprinsul legii, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate si/sau statutul societății. În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaților și clauze reglementând organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică. Actul constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.

Actul constitutiv se analizează ca document de naștere a societății comerciale și, totodată, ca manifestare a unor acorduri de voință ale asociaților, acesta fiind mai cuprinzător decât contractul de societate sau statutul societății, considerate ut singuli, întrucât conține ambele documente. Apoi, trebuie să remarcăm că actul constitutiv face parte din categoria generică a actelor juridice comerciale, în timp ce contractul de societate și statutul sunt înscrisuri speciale sau numai părți componente ce concretizează conținutul celui dintâi.

În literatura juridică s-a apreciat că alături de elementele generale, comune oricărui act juridic (capacitatea părților, consimțământul părților, o cauză licită și un obiect determinat), actul constitutiv al societății comerciale trebuie să conțină, în esență, anumite elemente care îi sunt specifice.

a) Aportul social al acționarilor la constituirea capitalului social

Din punct de vedere juridic, prin aport se înțelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operațiunea este analizată astfel, ca un contract încheiat între acționari/asociați și viitoarea societate comercială.

Obligația de aport la capitalul social al societății presupune parcurgerea a două etape: subscrierea aportului, respectiv vărsarea acestuia. Sunt admise următoarele tipuri de aport la capitalul social: aportul în numerar, aportul în natură și aportul în creanțe.

Aportul în natură poate consta în bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, precum: clădiri, terenuri, construcții speciale, mașini, utilaje, fonduri de comerț, drepturi de proprietate industrială etc. Obiectul aportului în natură în discuție îl formează orice bun care prezintă interes economic pentru societate, sfera acestor bunuri fiind limitată doar de următoarele deziderate:

– bunul constituit aport să aparțină acționarului, aceasta întrucât aporturile se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă către societate a bunurilor;

– bunul să se afle în stare de utilizare;

– bunul să se afle în circuitul civil și să nu fie grevat de sarcini.

Bunurile ce formează aporturile în natură sunt supuse evaluării. Această necesitate decurge din dispozițiile art. 26 alin. (1), art. 27 și art. 38 alin. 1 din Legea societăților comerciale care sunt pe deplin sincronizate cu prevederile art. 10 din Directiva 77/91/CEE, indiferent dacă bunurile sunt noi sau folosite, și fără deosebire de modalitatea de constituire a capitalului social. Evaluarea se efectuează de către experți numiți de judecătorul delegat pe lângă oficiul registrului comerțului, după înregistrarea cererii de înmatriculare a societății.

Aportul în creanțe este admis de Legea nr. 31/1990 numai pentru societatea pe acțiuni ce se constituie prin subscrierea integrală și simultană a capitalului social [art. 16 alin. (3)]. Aceste aporturi trebuie însă liberate, astfel încât societatea să poată obține plata sumei pentru care au fost aduse.

Obiectul aporturilor în creanțe poate consta în: titluri de credit, cum ar fi biletul la ordin sau cambia; în instrumente de credit, precum certificatul de depozit pentru economii bănești; în titluri societare (acțiuni, obligațiuni, părți sociale).

Obligativitatea efectuării vărsământului la capitalul social privește atât pe acționarul care a subscris aportul, cât și pe scriitorii și cesionarii ulteriori, aceștia fiind răspunzători solidar de plata acțiunilor timp de 3 ani, socotiți de la data când s-a făcut mențiunea de transmitere în registrul acționarilor [art. 98 alin. (3)].

Capitalul social al societăților românești este diferențiat in funcție de răspunderea asociaților; dacă la societățile cu raspundere nelimitată (societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă), legea nu prevede o limită minimă, pentru societățile cu răspundere limitată legea prevede o limită minimă fixată în 1997, respectiv 200 RON. Această sumă, ridicolă în multe alte țări, are totuși echivalent; societățile cu răspundere limitată fiind considerate societăți cu o importanță redusă, care funcționează mai mult în micul comerț ori în afaceri care nu solicită efectuarea de operațiuni financiare complicate… Societățile pe acțiuni au avut, din 1997, un capital social minim de 2500 RON; întrucat era necesară armonizarea legislației, în 2003, a fost introdusă o dispoziție din care reieșea că “Guvernul va putea modifica, anual, prin hotărâre, valoarea minimă a capitalului social, ținând seama de rata inflației, astfel încât, până la data de 31 decembrie 2005, pentru societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, capitalul social să nu fie mai mic decât echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Hotărârea Guvernului va cuprinde și termenul pentru completarea capitalului social.” (Guvernul nu trebuie să țină seama de rata inflației, ci de cursul de schimb…). Printr-o lege, în 2005, s-a trecut la fapte, (dar nu printr-o Hotărâre de Guvern) stabilindu-se capitalul social minim la 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data subscrierii. Termenul de majorare a capitalului – care în practică nu trebuie modificat decât pe hârtie până la 25.000 de euro – a fost stabilit până la 27 octombrie 2006. La data limită societățile care nu-și modificau capitalul puteau fi desființate; dar, printro interpretare interesantă, Directorul Registrului Comertului afirma că “in opinia noastră, termenul legal pentru efectuarea majorării capitalului social la valoarea de minimum 25.000 euro nu este unul de decădere, în sensul că societățile – pot solicita efectuarea acestei operațiuni sau schimbarea formei și după 30 octombrie 2006, până la data când hotărârea tribunalului de dizolvare va ramâne irevocabilă”. In termenul legal mai mult de jumătate din societățile pe acțiuni înregistrate în România nu și-au modificat capitalul social la nivelul prevăzut de condițiile europene, riscând, în orice moment, dizolvarea.

Răspunderea pentru realitatea vărsămintelor revine, în primul rând, acționarilor, începând cu etapa constitutivă și continuând pe întreaga durată a termenului convenit prin actul constitutiv. Aceeași răspundere o au și dobânditorii ulteriori de acțiuni neliberate.

În cazul aportului în creanțe, acționarul rămâne debitor al societății atât timp cât aceasta nu a obținut plata sumei pentru care au fost subscrise astfel de creanțe. Acțiunea în justiție se exercită de fondatori până în momentul înmatriculării societății, iar ulterior de societatea comercială însăși.

b) Affectio societatis

Affectio societatis constă în colaborarea tuturor asociaților de o manieră activă, interesată. Activitatea comună se desfășoară în condiții de egalitate indiferent de poziția asociaților în organizarea societății.

Affectio societatis exprimă intenția care îi animă pe asociați de a colabora la desfășurarea activităților comerciale ce fac obiectul societății, de a lucra în comun. suportând toate riscurile unui asemenea demers.

Eventuala dispariție a elementului în discuție, cauzată de neparticiparea asociaților la viața societății comerciale sau ca urmare a unor grave animozități între asociați, paralizează funcționarea societății și poate conduce la dizolvarea acesteia.

c) Participarea tuturor acționarilor la beneficii și pierderi

Art. 8 lit. k) din Legea nr. 31/1990 menționează printre clauzele necesare pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al societății pe acțiuni, „modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a pierderilor”.

Studiul nostru ne-a permis observația că s-a impus obligativitatea prevederii în actul constitutiv a unor clauze care să reglementeze „partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi” (art. 7 lit. f)) sau „modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a pierderilor” (art. 8 lit. k) din Legea nr. 31/1990).

Dispoziția legii referitoare la includerea în actul constitutiv al societății pe acțiuni a clauzei referitoare la modul în care acționarii vor participa la beneficii și vor suporta pierderile societății este imperativă.

Structura actului constitutiv

a) Clauze de identificare a fondatorilor

Aceste clauze trebuie să prevadă: numele și prenumele, codul numeric personal, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia fondatorilor, persoane fizice; denumirea, sediul și naționalitatea fondatorilor persoane juridice, numărul de înregistrare în registrul comerțului sau codul unic de înregistrare potrivit legii naționale (art. 8 lit. a) și art. 81).

b) Clauze de identificare a societății comerciale ce se constituie

Societatea se individualizează prin anumite atribute de identificare, astfel că prin actul constitutiv se va statua asupra formei juridice, denumirii și sediul societății (art. 8 lit.b).

Denumirea sau firma semnifică numele comercial sub care societatea își va desfășura activitatea comercială. Legea impune ca firma unei societăți să se deosebească de firma altor societăți. În acest sens fondatorii sau acționarii vor solicita oficiului registrului comerțului, înainte de redactarea actului constitutiv sau, după caz, a prospectului de emisiune, eliberarea unei dovezi privind disponibilitatea firmei (art. 17 alin. 1 din Legea nr. 31/1990). Nerespectarea regimului juridic privind unicitatea firmei este sancționată cu respingerea cererii de înmatriculare a societății în registrul comerțului (art. 39 din Legea 26/1990).

Sediul societății sau sediul social desemnează locul pe care acționarii l-au stabilit pentru desfășurarea activității organelor de conducere, administrare și control. Acest loc poate servi și pentru desfășurarea, în întregime sau în parte, a activităților comerciale ale societății pe acțiuni.

Omisiunea mențiunii sediului societății atrage nevalabilitatea actului constitutiv al societății deoarece „acest sediu este esențial pentru funcționarea societății ca persoană juridică”.

Forma juridică a societății desemnează atât forma de organizare a societății comerciale, cât și regimul juridic ce o caracterizează.

Clauze referitoare la caracteristicile societății

● Clauze referitoare la obiectul de activitate

Legea nr. 31/1990 prevede că nu este suficientă doar determinarea obiectului de activitate, ci este necesar să se precizeze atât domeniul, cât și activitatea principală (art. 8 lit.c)). Statuarea activității principale și acelor secundare trebuie să respecte două coordonate stabilite de legiuitor: enunțarea conformă și legalitatea activităților.

● Clauze privind capitalul social sunt acele stipulații prin care acționarii convin asupra capitalului social subscris și vărsat al societății comerciale, respectiv asupra capitalului social subscris și vărsat de fiecare acționar, în condițiile prevăzute de lege. În cazul în care societatea are un capital social, autorizat se va preciza cuantumul acestuia [art. 8 lit.d)]

● Clauze privind durata societății pe acțiuni. Printre mențiunile obligatorii ale actului constitutiv se situează și durata societății. Astfel, acționarii vor menționa în actul constitutiv durata de timp pentru care se constituie societatea comercială. Această durată poate fi limitată la un anumit interval de timp sau până la un anumit termen, după cum se poate stipula că societatea pe acțiuni se constituie pe o durată nedeterminată [art. 8 lit. j)].

d) Clauze vizând conducerea, administrarea, controlul gestiunii și funcționarea societății.

Astfel de clauze au menirea de a reglementa raporturile juridice ce se nasc și se desfășoară între acționari, respectiv între aceștia, pe de o parte și administratori, cenzori sau societatea comercială, pe de altă parte.

Obiectul acestor clauze îl constituie desemnarea administratorilor și cenzorilor societății, respectiv, modul de conducere și administrare a societății pe acțiuni și de control a gestiunii acesteia de către organele statutare și acționari.

● Clauze vizând desemnarea administratorilor și cenzorilor sau auditorilor financiari ai societății.

Datele de identificare ale administratorilor se referă la: numele, prenumele, codul numeric personal, data și locul nașterii, domiciliul și cetățenia primilor administratori, respectiv primilor membri ai consiliului de supraveghere, persoane fizice; denumirea, sediul și naționalitatea primilor administratori, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere, persoane juridice, precum și numărul de înregistrare în registrul comerțului sau codul lor unic de înregistrare potrivit legii naționale (art. 81); numărul membrilor consiliului de administrație, atunci când sunt mai mulți, și modul de stabilire a acestui număr [art. 8 lit. i)]; puterile conferite administratorilor și, după caz, directorilor, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat [art. 8 lit. gl)].

Organele de control a gestiunii societății vor conține mențiuni vizând: numele, codul numeric personal, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia primilor cenzori/auditori, persoane fizice; denumirea, sediul social și naționalitatea primilor cenzori/auditori, persoane juridice, precum și numărul de înregistrare în registrul comerțului sau codul lor unic de înregistrare, prin legile naționale [art. 8 lit. h) și art. 81].

Cenzorii societății pe acțiuni trebuie să fie în număr de cel puțin 3 și tot atâția supleanți, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. In toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.

● Clauzele privind organizarea activității de conducere, administrare, controlul gestiunii și funcționării societății comerciale cuprind reguli relative la: adunările generale, ordinare și extraordinare, ale acționarilor; puterile conferite administratorilor și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare și de administrare acordate unora dintre ei; exercitarea mandatului de cenzor sau auditor financiar.

e) Clauze privind modul de distribuire a beneficiilor și suportare a pierderilor

● Clauzele privind modul de distribuire a beneficiilor trebuie să statueze asupra condițiilor de participare a acționarilor la beneficiile realizate de societatea comercială, a modalității de fixare a dividendului supus repartiției către acționariat, avantajele acordate fondatorilor sau unor categorii de acționari, referitor la prelevarea dividendelor, cazurile de reducere a profitului distribuibil, organele statutare competente să stabilească dividendul și să asigure repartiția acestuia către acționari.

● Clauzele privind suportarea pierderilor sunt acele stipulații prin care acționarii convin asupra regulilor după care se vor obliga și vor participa la pasivul înregistrat de societate.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 3l/1990: „Obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social”. Acționarii nu răspund pentru aceste obligații deoarece o asemenea răspundere aparține societății comerciale în calitatea sa de subiect de drept – titular al obligațiilor contractate cu terții.

Clauza participării la pierderi se aplică tuturor acționarilor, fără excepție. Modalitatea de suportare a pierderilor și determinarea întinderii unei asemenea obligații poate fi stipulată prin actul constitutiv printr-un act adițional încheiat ulterior constituirii societății comerciale sau prin hotărâre a adunării generale, în toate cazurile însă principiul participării tuturor acționarilor la pierderile societății trebuind să se regăsească în conținutul actului constitutiv.

f) Clauze privind sedii secundare – sucursale, agenții reprezentate. În funcție de specificul și complexitatea obiectului de activitate al societății comerciale, acționarii pot conveni la înființarea unor unități fără personalitate juridică, cum sunt sucursalele, agențiile, reprezentanțele sau alte stabilimente comerciale având regimul juridic de sedii secundare.

Sediile secundare nu se confundă cu punctele de lucru, pe care societatea comercială le poate deschide oricând în timpul funcționării sale, în funcție de necesitatea concretă pe care o relevă desfășurarea obiectului de activitate. Acestea nu necesită prevederea în actul constitutiv, dar trebuie menționate în registrul comerțului.

2.1.2. Actele juridice încheiate în cursul constituirii societății comerciale

2.1.2.1. Preluarea de către societate a obligațiilor asumate

Aducem în dezbatere această problemă, pentru că există acte juridice încheiate, în contul societății, înainte de a interveni încheierea actului constitutiv sau după încheierea acestuia, dar anterior înmatriculării. Acestea, fiind încheiate în perioada preînregistrării de către asociați, obligă fondatorii până la înregistrare, întrucât aceștia sunt părți ale actului juridic respectiv.

Legea nr. 31 din 1990 reglementează necesitatea aprobării clauzei actului constitutiv care menționează operațiunile încheiate în contul societății sau a actelor efectuate fie de către asociați, fie de către reprezentanții personali ai asociaților sau ai societății. După dobândirea personalității juridice, actele respective sunt preluate de către societate, mecanismul juridic al preluării explicându-se fie printr-o aprobare din partea tuturor asociaților prin clauze statutare exprese în acest sens (art. 8 lit. o) din Legea nr. 31/1990 impune o astfel de clauză), fie, în lipsă, prin natura dublă a actului constitutiv, de contract între asociați (înainte de înregistrare) și de contract între societate și fiecare dintre asociați (după înregistrare).

Neaprobarea de această manieră a operațiunilor încheiate în contul societății este echivalentă cu lipsa preluării de către societate a obligațiilor asumate, riscându-se validarea constituirii societății. Consecința firească este că fondatorii vor răspunde solidar și nelimitat pentru aceasta, în temeiul art. 7 din prima directivă (art. 53 Legea nr. 31 din 1990).

Dacă actele în contul societății au fost încheiate după semnarea actului constitutiv, dar înainte ca societatea să dobândească personalitatea juridică prin efectul înmatriculării în registrul comerțului, atunci angajamentele vor fi preluate de societatea în curs de constituire.

În legătură cu preluarea de către societate a obligațiilor asumate înainte de dobândirea personalității juridice amintim că, dacă preluarea unor angajamente asumate nu se face în baza Legii nr. 31 din 1990, societatea va putea executa obligațiile respective în temeiul dispoziției art. 33, alin. 3 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, actul normativ respectiv prevede o capacitate de folosință restrânsă pentru actele necesare constituirii ei, preluarea angajamentelor asumate făcându-se prin efectul legii, având titlu retroactiv.

Efectele – în cazul ivirii situației descrise – se produc doar din momentul semnării actului constitutiv, iar pentru actele încheiate înainte de semnarea actului constitutiv, pe fondul inexistenței aprobării asociaților, responsabilitatea pentru executarea angajamentelor asumate va reveni în totalitate fondatori1or.

2.1.2.2. Responsabilitatea solidară și nelimitată a fondatori1or față de terți pentru nepreluarea obligațiilor asumate

În contextul analizat de noi, este important să amintim că persoanele care sunt responsabile în mod solidar și nelimitat față de terți sunt numai asociații care au participat personal la încheierea actelor în contul societății, nu și aceia care s-au limitat doar la semnarea actului constitutiv .

Legiuitorul a prevăzut că răspunderea revine nu doar fondatorilor și reprezentanților societății, dar și persoanelor care au lucrat în numele societății în curs de constituire. Răspunderea acestor din urmă persoane intervine întrucât s-au comportat, cel puțin temporar,ca reprezentanți de fapt ai societății în curs de constituire.

În situația în care a fost dat un mandat special pentru îndeplinirea unor asemenea operațiuni, răspunderea pentru îndeplinirea obligațiilor asumate va reveni asociaților care au dat un asemenea mandat, indiferent dacă mandatarul are, la rândul său, calitatea de asociat sau, dimpotrivă, este o persoană străină de societate, care își execută mandatul încredințat.

Răspunderea solidară și nelimitată a fondatorilor intervine numai în cazul în care aceștia nu au stipulat clauze contractuale contrare, care să limiteze sau să desființeze această modalitate de executare în cazul în care societatea nu va prelua angajamentele astfel asumate.

Reglementările și practica în materie reflectă posibilitatea recurgerii la înserarea în contractele încheiate a unor clauze prin care fondatorii își rezervă dreptul de a nu răspunde de executarea obligațiilor în cazul în care societatea nu va dobândi personalitatea juridică, fie prin neînmatricularea acesteia în registrul comerțului, fie prin simplul fapt că aceasta nu va dori să preia angajamentele asumate.

Cât privește acordarea de despăgubiri, în cazul nepreluării obligațiilor asumate de către fondatori prin actele încheiate în contul societății, în conformitate cu principiile dreptului comun, societatea va fi obligată la plata cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni (art. 987 și urm. C.civ.).

2.2. Publicitatea actelor necesare dobândirii statului de persoană juridică a societății comerciale

Publicitatea prin registrul comerțului este reglementată prin Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului. În vederea facilitării formalităților de înregistrare și autorizare a funcționării societăților comerciale a fost adoptată Legea nr. 359/2004 referitoare la simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, a asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice.

În concordanță cu actuala reglementare, comercianții sunt obligați să se înregistreze în registrul comerțului și, concomitent să solicite înregistrarea în același registru a unor mențiuni vizând actele și faptele prevăzute de lege.

Scopul înregistrărilor impuse de lege este acela de a asigura prin intermediul Registrului comerțului o evidență privind existența și activitatea comercianților. Evidența are un caracter strict profesional și este instituită în vederea ocrotirii intereselor generale ale societății, ale terțelor persoane și intereselor comercianților înșiși.

2.2.1. Registrul comerțului și controlul exercitat de judecătorul delegat

În conformitate cu dispozițiile art. 2 și 9 din Legea nr. 26/1990, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 129/2002, registrul comerțului se ține de Oficiul registrului comerțului organizat la nivel central, în fiecare județ și în municipiul București.

Registrul central al comerțului este ținut de Oficiul Național al Registrului Comerțului, care este instituție publică, cu personalitate juridică, organizată în subordinea Ministerului Justiției. Conducerea Oficiului Național al Registrului Comerțului este realizată de un director general numit de ministrul justiției.

În ceea ce privește competența la nivel teritorial, registrul comerțului este ținut de Oficiile registrului comerțului, organizate în subordinea Oficiului Național al Registrului Comerțului și care funcționează pe lângă fiecare tribunal. Conducerea oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale este asigurată de directori numiți de ministrul justiției. Oficiilor registrului comerțului de pe lîngă tribunale le incumbă îndatorirea de a organiza birouri unice, prin intermediul cărora să realizeze procedura de autorizare a funcționării persoanelor juridice înmatriculate în registrul comerțului.

Înregistrările în registrul comerțului de fac de către oficiile teritoriale ale registrului comerțului, însă orice înmatriculare sau mențiune operată urmează a fi comunicată, în termen de cel mult 15 zile de la efectuare, către Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Înregistrările în registrul comerțului sunt supuse unui control de legalitate, care este exercitat prin intermediul judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului (art. 37 din Legea nr. 31/1990).

În ceea ce privește controlul exercitat de judecătorul delegat la registrul comerțului, acesta poate fi control jurisdicțional, exercitat fie în cadrul unei jurisdicții grațioase (necontencioase), fie în cadrul unei jurisdicții contencioase, și control de tip nejurisdicțional.

2.2.2. Proceduri de realizare a publicității

Transparența informațiilor cu o anumită valoare pentru terți se realizează prin obligativitatea depunerii de către societăți la oficiul registrului comerțului a mențiunilor cerute în mod imperativ de lege, constituindu-se în acest sens un dosar, și prin publicarea principalelor documente depuse în acest dosar în Monitorul oficial al statului.

A. Constituirea dosarului

În conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 26/1990 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2005, registrul comerțului este alcătuit dintr-un registru pentru înregistrarea comercianților persoane fizice și asociații familiale, un registru pentru înregistrarea societăților cooperative și un altul pentru înregistrarea celorlalți comercianți persoane juridice. Aceste registre se țin în regim computerizat, iar anual se deschide un registru nou. Separat oficiul registrului comerțului ține și dosare pentru fiecare comerciant cu actele depuse cu ocazia înregistrării în registrul comerțului.

Potrivit art. 95, alin. 1 din aceleași Norme metodologice, cererea de eliberare de acte se întocmește pentru eliberarea de copii certificate de pe actele aflate la dosarul comerciantului sau de certificate constatatoare, dacă un anumit act este sau nu înscris în registrul comerțului, această solicitare putând fi făcută și prin corespondentă.

Datele supuse consultării trebuie să fie disponibile pe tot teritoriul comunitar, Internet-ul constituind principala modalitate de realizare a transparenței.

B. Publicarea în Monitorul oficial

Caracterul public al registrului comerțului este prevăzut expres în art. 4 din Legea nr. 26/1990. În aceste condiții, orice persoană interesată poate lua cunoștință de înregistrările efectuate în acest registru. În acest scop legiuitorul a prevăzut că oficiul registrului comerțului este obligat să elibereze pe cheltuiala solicitantului, copii certificate de pe înregistrările efectuate în registrul comerțului, dar și de pe actele prezentate în momentul efectuării înregistrărilor. În aceeași ordine de idei, oficiului registrului comerțului îi revine obligația de a elibera certificate care să ateste neînregistrarea sau înregistrarea unui anumit act sau fapt.

Publicarea în Monitorul oficial oferă avantajul unei accesibilități mai largi a publicului la informațiile pertinente cu privire la societate și evită procedura, uneori anevoioasă, a comunicării acestora prin intermediul oficiului registrului comerțului. Existența și a altor publicații în afara buletinului național oficial nu este, în principiu, interzisă, dar aceasta nu va putea produce efectele specifice.

În cursul existenței persoanei juridice înmatriculată în registrul comerțului dovada privind starea acesteia referitoare la funcționare, dizolvare, reorganizare, lichidare, faliment sau suspendare temporară a activității se realizează cu extrasul de registru emis de oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal.

Publicarea în Monitorul oficial apare drept o condiție indispensabilă pentru asigurarea unei opozabilități eficace a actelor și faptelor societății față de terți. Sistemul legii române corelează momentul de la care se manifestă opozabilitatea față de terți a mențiunilor înregistrate și depuse la dosar cu activitatea judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului și concretizată în încheierea prin care va autoriza constituirea societății și care se va comunica, din oficiu, Monitorului Oficial spre publicare, după cum va fi comunicat și actul constitutiv, vizat de către acesta, la cererea și pe cheltuiala părților, în întregime sau în extras.

C. Opozabilitatea față de terți în lipsa publicității legale

În practică există și posibilitatea ca societatea comercială să poată opune terților mențiunile înscrise în registrul comerțului, chiar dacă publicarea acestora nu s-a efectuat în buletinul național (Monitorul Oficial), dacă face dovada că aceștia aveau cunoștință despre actele și faptele menționate. Pentru a-și produce efectele, această “informare” a terților trebuie să provină în mod exclusiv din textul depus la oficiul registrului comerțului (art. 52, teza a II-a, Legea nr. 31 din 1990).

Legea română pune în sarcina societății comerciale obligația verificării identității textelor depuse, în situația contrară terții putându-se prevala de fiecare dintre acestea (art. 52, teza I, Legea nr. 31 din 1990).

D. Persoanele responsabile cu îndeplinirea formalităților de publicitate.

Cererea de înmatriculare în registrul comerțului a unei societăți comerciale va fi semnată fie cel puțin de un administrator sau, după caz, de reprezentantul acestuia ori de oricare asociat.

Pentru regiile autonome, companiile naționale, societățile comerciale sau organizațiile cooperatiste, cererea se semnează de către persoanele împuternicite să le reprezinte (director general, manager general, președinte etc.).

Normele metodologice nr. P/608-773/1998 prevăd, în plus, că cererile de înregistrare în registrul comerțului a actelor și faptelor prevăzute de lege se pot-face și de către fondatorii societăților comerciale sau chiar de către orice persoană interesată (art. 8, alin. 1).

2.2.3. Obiectul publicității legale

2.2.3.1. Publicitatea legată de aspecte privind organizarea și funcționarea societății

A. Structura societății – actul constitutiv

Mențiuni cuprinse în actul constitutiv. În sistemul legislației române, noțiunea de „act constitutiv” este definită în art. 5 din Legea nr. 31 din 1990. Astfel, contractul de societate și statutul pot fi încheiate fie sub forma unui înscris unic, care va purta această denumire, fie separat, când se încheie numai contractul de societate (în cazul societății și nume colectiv și a societății în comandită simplă) sau numai statutul (în cazul societății cu răspundere limitată cu un singur asociat), când fiecare dintre aceste acte juridice poartă denumirea de act constitutiv.

Potrivit art. 7 si 8 din lege, actul constitutiv trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, anumite mențiuni ce țin de identificarea societății, identificarea asociaților și a organelor sociale, de modul de organizare, de mărimea capitalului social, de modul de distribuire a beneficiilor și de împărțire a pierderilor, de existenta filialelor sau sucursalelor etc.

Actul constitutiv trebuie încheiat obligatoriu în formă autentică (art. 5, alin. 5) și, în termen de 15 zile de la data autentificării, persoanele desemnate pentru îndeplinirea formalităților privind publicitatea vor cere înmatricularea societății în registrul comerțului, cerere ce este însoțită, în primul rând, de actul constitutiv.

Mențiuni induse de modificarea actului constitutiv. Modificarea actului constitutiv este rezultatul necesității societății de a se adapta mediului în care își desfășoară activitatea. În marea majoritate a cazurilor, modificarea are ca obiect mărirea sau reducerea capitalului social, aspecte de ce constituie obiect de analiză a unui alt capitol de care ne vom ocupa însă ulterior.

Aspectele analizate aici se referă la publicitatea operațiunilor ce afectează structura societății, fiind vorba de fuziunea sau divizarea societății ori de crearea de entități noi, ca filiala sau sucursala.

Îndeplinirea acestor formalități este necesară, deoarece oricare creditor social poate face opoziție împotriva fuziunii sau divizării, dacă are o creanță anterioară publicării proiectului operațiunii.

Mențiuni generate de crearea sucursalelor. Dacă în privința creării unei filiale nu se pune nu se pun probleme deosebite, deoarece aceasta urmează regimul juridic al constituirii societății comerciale, sucursala se supune unor reguli distincte, întrucât nu dispune de personalitate juridică, spre deosebire de societatea care o constituie sau de filială, ea nefiind decât un „dezmembrământ” al acesteia, dar care dispune de o anumită autonomie în activitatea pe care o desfășoară.

Art. 43 din Legea nr. 31 din 1990 prevede că sucursalele se vor înmatricula înainte de începerea activității în registrul comerțului din locul unde vor funcționa, urmând ca în situația în care se vor înființa în aceeași localitate sau în același județ cu societatea fondatoare, înmatricularea ei să se facă în același registru al comerțului, independent însă de cea a societății.

Mențiuni generate de operațiunile vizând dizolvarea, lichidarea și anularea societății comerciale. Printre mențiunile ce trebuie înscrise în registrul comerțului, o importanță deosebită prezintă cele care constată încetarea existenței societății. Este vorba fie de cazurile generale de dizolvare (prevăzute în art. 227 din Legea nr. 31 din 1990), fie de dizolvarea anticipată pentru anumite cazuri speciale (art. 237 din aceeași lege), pronunțată printr-o hotărâre a tribunalului, fie, în situația cea mai gravă, de declararea nulității societății, care intra astfel în mod automat în lichidare.

Reglementarea națională acordă importanța cuvenită acestor evenimente, prevăzând în amănunt atât cauzele obișnuite de dizolvare, cât și pe cele ce privesc dizolvarea pronunțată prin hotărâre judecătorească (în care un loc special îl ocupă cea determinată de nulitatea societății). Toate mențiunile vor fi înscrise la registrul comerțului și publicate, conform art. 232 alin. 1 din Legea nr. 31 din 1990, în Monitorul Oficial.

Întrucât dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii lichidării, conform art. 233 alin. 1 din Legea nr. 31 din 1990 (cu excepția fuziunii sau a divizării), publicitatea va cuprinde și numirea lichidatorilor și întinderea puterilor acestora conform art. 252 alin. 1 lit. b din legea susmenționată. Publicitatea va avea ca efect suspendarea oricărei acțiuni pentru societate sau împotriva acesteia, acțiuni în numele lichidatorilor sau împotriva lor (art. 252 alin. 3 din aceeași lege).

Din punctul de vedere al formalităților de publicitate, terminarea lichidării se manifestă în două planuri. În primul rând, în cazul societăților pe acțiuni și a celor în comandită pe acțiuni, registrele prevăzute de art. 177 alin. 1 lit. a-f ce sunt necesare acționarilor vor fi depuse la registrul comerțului, pentru ca orice parte interesată să poată lua cunoștință de ele, numai cu autorizarea judecătorului delegat, iar restul actelor vor fi depuse la Arhivele Naționale (art. 261 alin. 2 din Legea nr. 31 din 1990).

În al doilea rând, lichidarea are ca efect radierea societății din registrul comerțului, aceasta fiind cerută de lichidatori după terminarea operațiunilor de lichidare, dar se poate face și din oficiu (art. 237 alin. 8 și 9, Legea nr. 31 din 1990).

B. Organele de reprezentare și control – administratorii și cenzorii

Administratorul este cel care îndeplinește exercițiul „dreptului de proprietate socială”, putând face orice act sau operațiune necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății. În baza acestor atribuții, administratorul poate săvârși atât acte și fapte juridice sau materiale ce țin de gestiunea internă a societății, cât și acte juridice care angajează societatea în raporturile cu terții.

În vederea asigurării opozabilității depline față de terți a puterilor de reprezentare ce le sunt conferite, administratorii au obligația să depună la registrul comerțului semnăturile lor în termen de 15 zile care va curge, după caz, de la data cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv sau de la alegere, dacă au fost aleși în timpul funcționării societății comerciale (art. 45 din Legea nr. 31 din 1990).

Lichidatorii. Ca și administratorii, lichidatorii „au aceeași răspundere” (art. 252 alin. 2, Legea nr. 31 din 1990) și, în consecință regulile de publicitate referitoare la întinderile puterilor conferite funcționează în mod asemănător cu cele prevăzute pentru administratori.

Lichidatorii sunt numiți prin hotărârea adunării generale a asociațiilor, cu excepția situației în care numirea acestora se realizează prin hotărâre judecătorească de declarare a nulității societății. Indiferent de natura actului de numire, acesta trebuie să fie înscris la registrul comerțului și publicat în Monitorul Oficial, Partea a IV-a.

Cenzorii. Potrivit legii, cenzorii sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă bilanțul și contul de profit și pierderi sunt întocmite și în concordanță cu registrele și dacă acestea sunt regulat ținute. În plus, cenzorii trebuie să se asigure dacă evaluarea patrimoniului social s-a făcut în conformitate cu regulile stabilite pentru întocmirea bilanțului contabil.

Ei îndeplinesc și alte sarcini, de pildă convocarea adunării generale ordinare sau extraordinare, atunci nu a fost convocată de administratori, precum și unele atribuții în domeniul gestiunii societății, prin participarea la adunările acesteia, fără a avea însă drept de vot (art. 159, Legea nr. 31 din 1990).

2.2.3.2. Publicitatea actelor și operațiunilor financiar-contabile

Aspecte legate de subscrierea și vărsarea capitalului social

În momentul constituirii societății, asociații sunt obligați să insereze în actul constitutiv clauze cu privire la capitalul social subscris și la cel efectiv vărsat, valoarea aportului fiecărui asociat, valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, precum și numărul acțiunilor/ părților sociale și valoarea nominală a acestora (art. 7 și 8, Legea nr. 31 din 1990).

Trebuie avut în vedere valoarea minimă obligatorie a capitalului social. În mod normal, în cazul unei subscrieri integrale și simultane a capitalului social de către toți semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituirea societății nu va putea fi mai mic decât 30% din cel subscris.

Diferența de capital social subscris va fi vărsată în termene diferite: pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societății; pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în cel mult 2 ani de la data înmatriculării (art. 9 din Legea nr. 31 din 1990).

Bilanțul contabil

Bilanțul contabil reprezintă o modalitate modernă de evaluare a rezultatelor economice, exprimând situația activului și a pasivului unui patrimoniu comercial. El se întocmește anual în mod obligatoriu și se compune din bilanț, contul de profit și pierderi, anexe și raportul de gestiune. Din punct de vedere juridic, rolul acestuia constă în oferirea unei garanții terților în ceea ce privește existența patrimoniului social (care determină, de fapt, gajul general „real” al creditorilor sociali), precum și eventualele sale variații.

Potrivit art. 237 lit. B din Legea nr. 31 din 1990, nedepunerea timp de 3 ani consecutivi a bilanțului contabil la oficiul registrului comerțului poate fi sancționată, la cererea Camerei de comerț și industrie teritorială, cu dizolvarea societății prin hotărâre a tribunalului. Din examinarea textului legal și a coroborării acestuia cu prevederile corespunzătoare din Normele metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor (art. 93), rezultă că depunerea bilanțului contabil (vizat de administrația financiară) este încadrată la „alte operațiuni”, neavând rolul unei publicități legale.

Îndeplinirea formalităților de publicitate nu trebuie confundată nici cu depunerea obligatorie a bilanțului contabil, însoțit de raportul administratorilor, raportul cenzorilor și procesul-verbal al adunării generale a acționarilor de aprobare a acestuia, la administrația financiară.

2.3. Consecințele încălcării cerințelor legale de constituire a societății comerciale

Legea nr. 31/1990 – în forma actuală, dată prin O.U.G. nr. 32/1997 – urmărește să realizeze un echilibru între nevoia de protecție a intereselor terților și imperativul respectării dispozițiilor legale privind constituirea societăților comerciale. Această concepție are la bază preocuparea de salvare a societății, de regularizare a acesteia, pentru a fi adusă în parametrii de legalitate în scopul asigurări protecției intereselor terților.

Referitor la soluția ce trebuie pronunțată în ipoteza societății constituite cu încălcarea cerințelor actelor normative, legea distinge în funcție de data când se constată neregularitatea, înainte sau după înregistrarea societății în registrul comerțului.

2.3.1. Consecințe ale neregularităților constatate anterior înregistrării

Aceste nereguli sunt desemnate de Legea nr. 31/1990 în conținutul dispozițiilor art. 46-51 și art. 57. Unele dintre acestea privesc cerințele legale de constituire, iar altele se referă la obligația de înmatriculare.

A. Neregularități referitoare la cerințele legale de constituire.

a) Sediul materiei

Legea consideră că aceste neregularități sunt următoarele:

actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege;

actul constitutiv cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii;

nu s-a îndeplinit o cerință legală pentru constituirea societății (art. 46).

În literatura de specialitate s-a arătat că au natura unor neregularități ce pot fi considerate înainte de înmatriculare, și încălcarea următoarelor cerințe legale:

lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică atunci când legea prevede această exigență;

toți fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili. Opinăm că acestei ipoteze i se alătură și aceea în care toți fondatorii se află sub decăderea prevăzută de art. 6 alin. 2 din legea nr. 31/1990;

obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;

lipsește din orice motiv autorizarea legală administrativă de constituire a societății;

actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților și capitalul social subscris;

s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;

nu s-a respectat numărul minim de acționari (art. 56).

Aceste neregularități sunt, totodată, și cauze de nulitate a societății, dacă se constată după înmatriculare. Putem introduce aici o tipologie privind două categorii: unele care pot fi înlăturate și altele care nu sunt susceptibile de îndreptare. Includem în prima categorie încălcarea cerințelor formale, cum sunt: lipsa formei autentice a actului constitutiv sau nesemnarea acestuia de către fondatori, lipsa unor clauze obligatorii din actul constitutiv; lipsa dovezilor privind vărsămintele minime legale de capital social; lipsa dovezii privind capitalul social în numerar etc.

Cuprindem în cea de-a doua categorie: incapabilitatea, potrivit legii, a tuturor fondatorilor la data încheierii actului constitutiv; neîndeplinirea procedurii de constituire prin subscripție publică a societății; neautorizarea capitalului social de către autoritatea competentă, atunci când autorizarea este o condiție prealabilă înmatriculării societății etc.

Pentru înlăturarea neregularităților susceptibile de remediere, judecătorul, la cererea părților, poate acorda acestora un termen, până la care se va proceda la regularizarea încălcărilor vizate.

În situația în care neregularitățile au fost înlăturate, judecătorul va admite cererea de înmatriculare, luând act, în încheierea ce o pronunța, de regularizările efectuate. Dacă neregularitățile susceptibile de regularizare nu sunt înlăturate, din orice motiv, judecătorul va respinge cererea de înmatriculare.

De asemenea, dacă neregularitățile fac parte din categoria celor care nu pot fi înlăturate în nici un mod, judecătorul, fără a mai acorda termen părților, va dispune respingerea cererii de înmatriculare (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

În situația în care s-au formulat cereri de intervenție, încuviințate în principiu, judecătorul va dispune și asupra acestora (art. 46 alin. 2 din Legea 31/1990). Judecătorul se pronunță, în toate cazurile prin încheiere, care este executorie de drept și este supusă numai recursului (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).

Termenul de recurs este de 15 zile de la pronunțare pentru părți (fondatori, reprezentanți ai societății, intervenienți sau procuror), respectiv de la publicarea încheierii în Monitorul Oficial, pentru oricare persoane interesate [art. 6 alin. (3) din Legea nr. 26/1990].

Declarația de recurs se depune la oficiul registrului comerțului pe lângă tribunalul de la care a fost delegat judecătorul ce a pronunțat încheierea. Oficiul registrului comerțului înregistrează cererea și o înaintează curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul social al societății.

Curtea de apel judecă cererea de recurs potrivit dispozițiilor dreptului comun (act. 299-312 C. pr. civ). Decizia curții de apel este irevocabilă. Dacă prin această decizie se casează încheierea pronunțată de judecătorul – delegat și, totodată, se admite cererea de înmatriculare, decizia se comunică oficiului registrului comerțului și se publică în Monitorul Oficial.

Efectele constatării neregularităților de constituire a societății comerciale

Ca urmare a săvârșirii neregularităților prevăzute de lege cu ocazia desfășurării activităților specifice pentru constituirea societății comerciale se produc anumite consecințe juridice. Neregularitățile constatate cu prilejul exercitării controlului de legalitate au conținut juridic diferit, după cum se îndreaptă asupra societății, a persoanelor prejudiciate sau a fondatorilor, reprezentanților societății, primilor membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății. În esență, posibilitatea activării acestor consecințe este prevăzută de art. 46, art. 49 și art. 53 din Legea nr. 31/1990.

– Față de societate, efectul constatării neregularităților de constituire se concretizează în lipsirea societății de recunoașterea sa ca subiect de drept distinct de persoana fondatorilor și acționarilor. Societatea nu va fi înzestrată cu personalitate juridică, nu va avea regimul juridic al societății civile și nu va putea fi considerată o societate comercială de fapt. Societatea civilă nu are încuviințarea legală de a săvârși fapte de comerț. Prin consecință, faptele de comerț săvârșite nu vor fi ale societății, ci ale persoanelor prevăzute de art. 49 și art. 53 din Legea nr. 31/1990.

– Față de persoanele prejudiciate, efectul constatării neregularităților de constituire a societății se materializează în activarea dreptului de a fi despăgubite, în măsura în care prin săvârșirea acelor neregularități li s-a cauzat un prejudiciu.

Persoanele responsabile pentru aceste prejudicii sunt, potrivit legii, fondatorii, reprezentanții societății, precum și primii membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății, dar și alte persoane care au lucrat în numele societății (art. 49 și art. 53), adică persoanele cărora legea le impută săvârșirea neregularităților referitoare la constituirea societății sau în legătură cu operațiunile efectuate în timpul constituirii acesteia. Prin consecință, acțiunea în dezdăunare, aparținând persoanelor prejudiciate, se va îndrepta împotriva acestora.

Răspunderea persoanelor desemnate de lege este solidară și nelimitată, indiferent că la săvârșirea unei neregularități a participat numai una dintre aceste persoane. Solidaritatea pasivă a persoanelor la care ne referim rezultă ex lege.

Fac parte din categoria persoanelor prejudiciate orice persoană care a încercat un prejudiciu, material sau moral, aflat în legătură de cauzalitate cu una sau mai multe neregularități de constituire. Se cuvine să îi cuprindem aici pe acționarii nefondatori și pe subscriitori, precum și pe terții față de care s-a săvârșit neregularitatea, indiferent că o atare neregularitate se va califica delict sau act juridic invalid.

2.3.2. Consecințe ale neregularităților constatate post-înregistrare

A. Sediul materiei

Art. 48, alin. 1 – Legea nr. 31 din 1990 – prevede că în situația în care, după înmatriculare, se constată anumite neregularități, societatea este obligată să le înlăture într-un termen de cel mult 8 zile de la data constatării lor. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, să le regularizeze, aspect ce reiese din alineatul 2 al aceluiași articol. Legea nu precizează expres în ce constau aceste neregularități, singura dispoziție cu titlu general fiind aceea a art. 46, care se referă la lipsa anumitor mențiuni prevăzute de lege în actul constitutiv sau neîndeplinirea unei cerințe legale pentru constituirea valabilă a societății.

Considerăm că aceste neregularități sunt tocmai încălcări ale unor cerințe legale de constituire, prevăzute de art. 46 care pot fi constatate cu prilejul exercitării controlului de legalitate la înmatriculare. În consecință, neregularitățile pot privi atât condiții de formă, cât și condiții de fond. Persoanele obligate să procedeze la înlăturarea neregularităților sunt, în ordine, societatea în calitate de subiect de drept autonom, și organele de conducere ale acesteia. În prima ipoteză, obligația este oficioasă, iar în a doua are caracter judiciar, membrii organelor de conducere putând fi obligați la sancțiuni civile.

Față de prevederile art. 56, cazurile de nulitate susceptibile de a fi înlăturate prin acțiunea în regularizare sunt următoarele:

1) Lipsa unor mențiuni în actul constitutiv. Printre cazurile de nulitate a societății comerciale, cele care privesc lipa unor mențiuni specifice actului constitutiv (denumirea societății, obiectul social, aporturile asociaților și valoarea capitalului subscris) sunt îndepărtate relativ ușor, ele putând fi inserate de către asociați în orice moment, fie înainte de înmatriculare, fie înainte de punerea concluziilor în fond la tribunal.

2) Nerespectarea dispozițiilor legale privind capitalul social minim. Instituirea unui minim legal privind capitalul social al anumitor societăți traduce intenția legiuitorului de a asigura o protecție adecvată pentru terții care contractează cu acestea, ținând seama de complexitatea operațiunilor angajate.

Neîndeplinirea acestor condiții atrage nulitatea societății, dar aceasta poate fi evitată, fie prin modificările operate în actul constitutiv cu privire la capitalul subscris, fie prin vărsarea efectivă a capitalului până la acoperirea fracțiunii de lege, formalități care în practică nu ridică probleme deosebite.

3) Nerespectarea condiției privind numărul minim de asociați. Dacă din forma inițială a Legii nr. 31/1990 rezultă că societatea cu răspundere limitată cu asociat unic putea lua ființă indirect, doar prin reunirea tuturor părților sociale în mâinile unei singure persoane, iar nu prin constituirea sub această formă, OUG nr. 32/1997 a introdus posibilitatea ca o asemenea societate să poată fi constituită și înmatriculată astfel încă de la început, prin voința asociatului unic, parcurgându-se aceleași formalități ca și cele ce sunt necesare pentru constituirea unei societăți cu mai mulți asociați.

Art. 5, alin. 2 din legea susmenționată prevede că „Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul”. Fostul art. 210 este reluat în aceeași formulare în art. 13, iar în art. 14 se aduc unele precizări cu privire la calitatea de asociat unic: astfel, o persoană fizică sau o persoană juridică poate fi asociat unic numai într-o singură societate de acest gen, specificându-se că o asemenea societate nu poate fi asociat unic al unei alte societăți cu răspundere limitată.

Potrivit art. 56, lit. h, nerespectarea numărului minim de asociați va atrage nulitatea societății.

B. Cadrul reglementar de înlăturare a neregularităților

Soluțiile reglementate în plan legislativ variază după cum mijloacele de regularizare revin societății sau oricărei persoane interesate.

– Cererea de regularizare aparține societății vizată de constatarea unor neregularități și se derulează în fața judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului după procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 26/1990, însă trebuie remarcată incidența și a altor norme imperative.

În măsura în care neregularitățile privesc conținutul intrinsec al actului constitutiv, va fi necesară convocarea adunării generale ordinare sau, după caz, extraordinare a acționarilor, pentru a decide asupra înlăturării neregularităților ce vizează actul constitutiv, împrejurare ce implică modificarea actului constitutiv, fiind așadar incidente dispozițiile art. 204 alin. 1 din Legea 31/1990.

Dacă neregularitatea privește neîndeplinirea unor condiții stipulate de legea specială, societatea va efectua demersurile dictate de aceasta, împrejurare în care organele de administrare vor obține actele și dovezile necesare.

După înlăturarea neregularităților constatate astfel, societatea deja înmatriculată, va înregistra o cerere de regularizare la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de la când a luat cunoștință de existența neregularităților, așa cum stipulează art. 21 și 22 din Legea nr. 26/1990.

Competența de soluționare a cererii aparține judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului unde s-a efectuat înmatricularea societății. Controlul de legalitate este inerent, iar asupra înlăturării neregularităților vizate și îndeplinirii cerințelor de legalitate, judecătorul se pronunță prin încheiere, în condițiile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 31/1990.

În situația în care, cererea de regularizare este admisă, societatea este prezumată, din nou, că îndeplinește condițiile legale de constituire.

Cu toate acestea, în măsura constatării unor alte neregularități, este posibilă o nouă cerere de regularizare din partea societății.

– Acțiunea în regularizare poate fi exercitată de orice persoană interesată și are ca obiect obligarea organelor de conducere ale societății la înlăturarea neregularităților de constituire, constatate după înmatricularea acesteia.

Legea condiționează, formal, introducerea acestei acțiuni de neconformarea societății și a organelor sale reprezentative de a proceda din oficiu la regularizare. Acțiunea în regularizare este de competența tribunalului secția comercială, iar nu de competența judecătorului delegat la registrul comerțului.

Prin acțiunea în regularizare nu se urmărește exercitarea controlului de legalitate asupra neregularităților invocate, ci doar obligarea organelor de conducere de a lua măsuri de regularizare a încălcărilor relative la constituirea societății. Aici se înscriu demersurile ce pot fi efectuate, de la cele de competența organelor statutare ale societăților, până la introducerea cererii de regularizare la oficiul comerțului.

Calitate procesuală activă în ceea ce privește introducerea acțiunii în regularizare are orice persoană interesată, iar nu doar societatea sau organele statutare ale acesteia. Așadar vor putea exercita dreptul la o astfel de acțiune: acționarii, creditorii societății, terții, cocontractanți și instituțiile publice ale statului. Tribunalul examinează acțiunea în regularizare în condițiile de procedură prevăzute de dreptul comun. Tribunalul va cita, alături de titularul acțiunii, societatea pârâtă, precum și membrii organelor de conducere, nominal, astfel încât hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă tuturor.

Actul procedural prin care se pronunță tribunalul este sentința, ce poate fi atacată cu apel și recurs, conform prevederilor art. 255 C. proc. civ.2 În ipoteza în care ar admite acțiunea în regularizare, tribunalul va obliga societatea și membrii organelor sale de conducere la înlăturarea neregularităților referitoare la cerințele de constituire ale societății, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii determinate.

2.3.3. Sancțiuni pentru neîndeplinirea unor formalități de constituire. Nulitatea societății comerciale

Atât Codul comercial român din 1887, cât și Legea nr. 31/1990, în forma sa inițială, nu au cuprins dispoziții exprese cu privire la nulitatea societăților comerciale. Conceptul de nulitate a societății comerciale a fost introdus prin O.G. nr. 32/1997, act normativ care a modificat și completat Legea societăților comerciale.

Anterior acestui moment, regimul juridic al nulităților societății comerciale a fost guvernat prin apel la dispozițiile dreptului comun și jurisprudența creată în aplicarea acestora. Sub acest regim juridic, prin acceptarea existenței societății comerciale aparente, s-a considerat că problema nulităților tratează în mod egal societatea neregulat constituită și societatea înmatriculată.

Nulitatea trebuie să se pronunțe de instanțele judecătorești pentru cauze limitativ prevăzute de lege în condiții stricte pentru a evita efectele distructive ale nulității.

Reglementarea în vigoare astăzi precizează, ab initio, că nulitatea privește numai societatea înmatriculată în registrul comerțului, deci cea care a parcurs întreaga procedură de constituire și a dobândit personalitate juridică (art. 56 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

Împrejurările în care este operantă nulitatea sunt aceleași pentru toate formele societăților comerciale, iar legiuitorul acordă aceeași forță cauzelor de nulitate prevăzute, fără a face deosebire, după cum astfel de cauze ar privi condiții de formă sau numai condiții de fond.

A. Sediul materiei. Nulitatea societăților comerciale beneficiază de o reglementare proprie și unitară, cuprinsă în prevederile art. 56-59 din Legea nr. 31/1990. Reglementarea are un scop bine definit centrat pe ideea constituirii unui regim juridic special al nulității în materia societăților comerciale.

Remarcăm faptul că acest regim juridic are un caracter particular, întrucât: se aplică numai societății comerciale înmatriculate; nulitatea societății nu poate fi dispusă decât în cazurile expres prevăzute de lege; în totalitate, cazurile de nulitatea privesc încălcări ale cerințelor legale de constituire a societății comerciale; sancțiunea nulității poate fi evitată prin remediile cunoscute de acțiunea în regularizare; dacă totuși, este declarată, sancțiunea nulității invalidează societatea comercială ca subiect de drept, iar nu și actele sau faptele juridice ale acesteia; declararea nulității atrage dizolvarea și lichidarea societății comerciale.

B. Cazurile de nulitate.

În cuprinsul art. 56 din Legea nr. 31 din 1990 sunt prevăzute, în mod limitativ, următoarele cazuri de nulitate:

lipsește actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în forma autentică;

toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;

obiectul social este ilicit sau contrar ordinii publice;

lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății;

lipsește autorizarea legală administrativă cerută pentru constituirea societății în unele domenii de activitate specifice;

actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul social, aporturile asociaților sau capitalul social subscris;

s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;

nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzuți de lege.

Iată cum se prezintă cazurile de nulitate, în funcție de posibilitatea concretă de regularizare a societății.

a) Lipsa actului constitutiv sau neîncheierea acestuia în forma autentică în situațiile prevăzute de art. 5 alin. 6 din Legea 31/1990.

Ipoteza vizată cuprinde două cazuri: lipsa actului constitutiv și lipsa formei autentice a actului constitutiv. Întocmirea actului constitutiv reprezintă etapa primară a formării oricărei societăți, fără de care nu se poate concepe existența însăși a societății. Noțiunea de „act constitutiv” se confundă cu aceea a contractului de societate prin care viitorii asociați convin să înființeze o entitate patrimonială distinctă de patrimoniile persona1e, care să corespundă scopului lor de a împărți beneficiile rezultate din activitatea acesteia.

Cu toate acestea, contractul de societate comercială are rolul unui act constitutiv, deoarece depășește cadrul unui simplu contract de societate civilă instituind un subiect colectiv de drept, care va dobândi, în condițiile legii personalitatea juridică.

Legea nr. 31/1990, fără a conține o definiție legală a actului constitutiv, prevede posibilitatea ca societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă să poată fi constituite numai prin contract de societate, în timp ce societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată se vor constitui în mod obligatoriu prin contractul de societate și statut (cu excepția societății cu răspundere limitată cu asociat unic, când se va întocmi numai statutul). Mai mult chiar, denumirea de act constitutiv este permisă atât în situațiile în care se încheie numai contractul de societate sau numai statutul, cât și atunci când le reunește pe amândouă (art. 5, alin. 1-4 din Legea nr. 31/1990).

Normele comunitare fac însă distincție între actul constitutiv și statut, ceea ce în fond reprezintă soluția corectă. Într-adevăr, actul constitutiv în sensul arătat, respectiv acela de contract de societate va constitui „suportul juridic al statutului care este nucleul juridic pentru regulamentul de organizare și funcționare, fără a prelua elemente din contractul de societate – cu excepția, bineînțeles, a celor de identificare a asociaților și a noului subiect colectiv de drept”.

Un argument în plus adus opiniei exprimate mai înainte poate fi dedus și din interpretarea dispozițiilor Decretului nr. 31/1954. Astfel, potrivit art. 28, lit. c, persoana juridică poate lua ființă și „prin actul de înființare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii sau administrației de stat, competent a aprecia oportunitatea înființării ei”. Dar, art. 34 alin. 1 din același act normativ prevede că „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”. În consecință, legea face distincție între actul de înființare – care, în situația de față corespunde actului constitutiv/ contractului de societate – și statut, care prezintă, cel puțin teoretic, alte funcții.

În aceste condiții, formularea cuprinsă în art. 56, lit. a, deși se înscrie, din punct de vedere formal, în cadrul exigențelor comunitare, pe fond conține totuși o oarecare neconcordanță terminologică, în sensul celor arătate. Cu toate acestea, ținând cont de împrejurarea că prin adoptarea sub această formă a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 s-a încetățenit o anumită practică, actualmente este dificil a se încerca delimitarea strictă între contractul de societate și statut, și, prin urmare, numai absența primului să conducă la pronunțarea sancțiunii nulității.

Relativ la lipsa actului constitutiv, în doctrină s-a remarcat că formularea legiuitorului național este neconformă cu sintagma folosită de legiuitorul comunitar (no instrument of constitution was executed) din Prima Directivă, astfel că în dreptul național nulitatea societății nu s-ar putea declara pentru lipsa consimțământului la încheierea actului constitutiv și „doar o interpretare mai flexibilă, cu trimitere la lipsa actului în sens de negotium, ca acord de voință, poate salva nulitatea societății din dreptul român de o anomalie ușor vizibilă”.

În jurisprudență s-a statuat că încheierea numai a statutului societății, deși legea prevede imperativ încheierea și a contractului de societate, încalcă dispozițiile legale privind asocierea în vederea constituirii societății comerciale, în condițiile în care acordul de voință se materializează într-un contract de societate.

b) Nerespectarea formalități1or de exercitare a controlului preventiv

Potrivit formei actuale a legii române, controlul de legalitate a constituirii societăților comerciale este exercitat de justiție prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului (art. 37, alin. 1). În cazul în care cerințele legale au fost respectate, judecătorul delegat se va pronunța printr-o încheiere, în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestora, asupra constituirii societății și va autoriza înmatricularea acesteia în registrul comerțului, înmatriculare ce se va efectua în termen de 24 de ore de la data când încheierea a devenit irevocabilă.

Controlul de legalitate exercitat de către judecătorul delegat nu exclude, în anumite situații ce țin de obiectul specific de activitate al unor societăți comerciale, necesitatea efectuării unui control suplimentar de către autoritățile administrative, care vor acorda, după caz, avize sau acte de autorizare. Potrivit art. 36, alin. 2 lit. g – Legea nr. 31 din 1990, aceste avize sau acte de autorizare vor fi atașate cererii prin care se solicită înmatricularea societății.

Nerespectarea procedurilor efectuate cu ocazia controlului preventiv se sancționează cu nulitatea societății comerciale. În reglementarea națională, nulitatea este operantă fie atunci când lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății (art. 56 lit. d – Legea nr. 31 din 1990), fie atunci când lipsește autorizarea legală administrativă de constituire a societății (art. 56 lit. e), în condițiile menționate în art. 36 alin. 2 lit. g, din aceeași lege.

c) Caracterul ilicit sau contrar ordinii publice a obiectului de activitate (art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b din Prima Directivă)

Cauza de nulitate expresă nu ridică probleme particulare, ea fiind una de drept comun (art. 5 C.civ.), având menirea de a invalida orice act juridic pentru încălcarea unei condiții de fond: licitatea obiectului și conformitatea acestuia cu ordinea publică.

Obiectul de activitate al societății comerciale nu reprezintă obiectul propriu-zis al contractului de societate (reprezentat de aporturile asociaților), ci unul derivat, care va fi menționat printr-o clauză specială a actului constitutiv (art. 7 lit. c) și, respectiv, art. 8 lit. c) – Legea nr. 31 din 1990, fiind obligatorie înscrierea sa în sfera actelor și faptelor de comerț, arătate în art. 3-4 C.com.

Reglementarea societară prevede, în art. 287, că activitățile care nu pot face obiectul unei societăți comerciale se stabilesc prin hotărâre a guvernului. Caracterul ilicit al obiectului de activitate desemnează neconcordanța acestuia cu legea, respectiv cu acele norme ce reglementează activitățile care pot face obiectul actelor și faptelor de comerț pentru societatea comercială. Caracterul contrar ordinii publice a obiectului de activitate se circumscrie încălcării acelorași exigențe legale.

Absența în actul constitutiv sau în statut a indicațiilor cu privire la denumirea societății, aporturi, valoarea totală a capitalului subscris sau a obiectului social

Articolele 7 și 8 din Legea nr. 31 din 1990 prevăd mențiunile pe care actul constitutiv al societății comerciale trebuie să le cuprindă, printre care se află datele de identificare ale asociaților, forma juridică, denumirea și sediul societății comerciale, obiectul de activitate, capitalul social subscris și vărsat, valoarea bunurilor aduse ca aport și modul lor de evaluare, datele personale ale administratorilor, partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi, modul de dizolvare și lichidare a societății comerciale.

Dintre toate aceste mențiuni, sunt esențiale numai cele reglementate în art. 56 – Legea nr. 31 din 1990, întrucât sancțiunea nulității societății operează doar în cazul lipsei acestora. Denumirea sau firma societății este unul dintre atributele de identificare a acesteia ca persoană juridică. Legiuitorul acordă denumirii societății o importanță juridică majoră, din moment ce consideră că aceasta este un element de legitimare a societății, fără de care se impune declararea nulității sale.

Necesitatea declinării denumirii societății comerciale rezultă și din alte dispoziții legale cuprinse, fie în Legea nr. 31/1990, fie în Legea registrului comerțului, fie în legislația specială.

Neindicarea obiectului de activitate în actul constitutiv presupune lipsa oricăror date relative la actele și faptele de comerț pe care le-ar putea operaționa societatea comercială. Prin urmare, indicarea greșită sau neconformă codificării prevăzute de Ordinul Președintelui Institutului Național de Statistică privind Clasificarea activităților din economia națională (C.A.E.N.), nu atrage sancțiunea nulității societății.

Neprevederea aporturilor acționarilor în actul constitutiv, semnifică neindicarea, în totul sau în parte, a acestor aporturi, indiferent că sunt aporturi în numerar, în natură sau, după caz, în creanțe. Opinăm astfel, întrucât legiuitorul nu restrânge sfera nulității doar la cazul neindicării totale a aporturilor și pentru toți acționarii, or ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Neindicarea capitalului social subscris conduce la imposibilitatea constatării că, raportat la această condiție, societatea s-a constituit legal, prin stabilirea capitalului social minim prevăzut de lege a fi subscris la constituire.

Nerespectarea dispozițiilor legii naționale cu privire la liberarea minimă a capitalului social

Potrivit art. 56 lit.g din Legea nr. 31 din 1990, nulitatea societății comerciale intervine când s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat. Asemenea dispoziții vizează numai societățile cu răspundere limitată și societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, al căror capital minim este prevăzut de lege, cu rolul de a constitui limita minimă a răspunderii societății în raporturile cu terții.

Nerespectarea acestor condiții minime de capital reprezintă o încălcare gravă a legii, introducând un element de incertitudine asupra răspunderii societății pentru obligațiile asumate.

Așa cum s-a afirmat în doctrină, nulitatea societății vizează nu numai nerespectarea nivelului minim al capitalului vărsat, ci și încălcarea acelor dispoziții care obligă la prestarea unor anumite aporturi, cum sunt cele în numerar. Prin consecință, în ipoteza în care capitalul social minim vărsat are ca obiect numai aporturi în natură, chiar legal fiind acest minim de vărsământ, cauza de nulitate examinată nu va fi înlăturată.

f) Incapacitatea tuturor asociaților fondatori

Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, prin fondatori se înțeleg semnatarii actului constitutiv sau acele persoane care au un rol determinant în constituirea societății, chiar dacă nu s-au numărat printre semnatarii inițiali ai actului constitutiv, devenind asociați ai societății comerciale, ulterior constituirii acesteia.

Alin. 2 al aceluiași text statuează că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile. Persoanele fizice incapabile, potrivit legii comerciale, sunt minorii, fără a se face distincție după cum au sau nu capacitate de exercițiu restrânsă, precum și persoanele puse sub interdicție, potrivit dreptului comun (art. 142 C. fam. și 950 C. civ.). Ambele situații de incapabilitate se referă la aceeași cauză: situația psiho-fizică a persoanei incapabile, datorită vârstei, în cazul minorului, sau afecțiunilor de care suferă, în cazul interzișilor.

Aporturile în numerar sau în natură reprezintă acte de dispoziție, iar pentru a fi încheiate în mod valabil, asociații trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

În condițiile în care un singur fondator are capacitate deplină de exercițiu, iar ceilalți nu, societatea nu poate face obiectul unei cereri de anulare. Pe de altă parte, dacă numai un singur asociat-fondator devine major după ce o asemenea cerere a fost introdusă la tribunal, aceasta își va pierde, de asemenea, obiectul, însă, doar în condițiile în care tribunalul va constata regularitatea produsă, care este de drept, iar nu prin voința asociaților.

În situația în care până la data când se vor pune concluzii pe fondul cauzei, nici unul din asociații fondatori nu a dobândi capacitate legală, societatea va fi iremediabil lichidată.

Tot în categoria fondatorilor incapabili intră și acele persoane condamnate anterior pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru infracțiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr.85 din 2006 privind procedura insolvenței, pentru cele prevăzute de Legea nr.656 din 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism sau pentru alte infracțiuni prevăzute de Legea nr. 31 din 1990, sub condiția de a nu fi fost reabilitați până la momentul constituirii societății în cauză.

Aici vorbim de o incapacitate specială, generată de prevederile art. 6 alin. 2 din aceeași lege, spre deosebire de incapacitatea trasă prin raportarea la normele dreptului comun, care vizează exclusiv minorii și interzișii judecătorești.

Cauza de nulitate operează numai dacă toți fondatorii au fost incapabili, incapacitate care se apreciază în raport cu momentul constituirii societăți, deci trebuie să fie preexistentă sau concomitentă. Dacă starea de incapacitate a intervenit ulterior, nu este incidentă sancțiunea nulității.

g) Faptul că, în mod contrar legii naționale cu privire la societate, numărul asociaților fondatori este mai mic de doi

Potrivit dispozițiilor de principiu înserate în art. 4 din Legea nr. 31 din 1990, societatea comercială va avea cel puțin doi asociați, în afară de cazurile în care legea prevede altfel. Art. 210 prevede posibilitatea ca părțile sociale ale unei societăți cu răspundere limitată să revină unei singure persoane (asociatul unic), care va avea, în consecință, drepturile și obligațiile care revin adunării generale.

Art. 5, alin. 2 prevede că „Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul”. Fostul art. 210 este reluat în aceeași formulare în art. 13, iar în art. 14 se aduc unele precizări cu privire la calitatea de asociat unic: astfel, o persoană fizică sau o persoană juridică poate fi asociat unic numai într-o singură societate de acest gen, specificându-se că o asemenea societate nu poate fi asociat unic al unei alte societăți cu răspundere limitată .

În aceste condiții, numărul minim de asociați este de doi pentru societățile în nume colectiv și cele în comandită simplă (art. 4, Legea nr. 31 din 1990). În schimb, societatea cu răspundere limitată nu are un număr minim de asociați, ea putând fi constituită, așa cum am văzut, prin actul de voință al unei singure persoane.

În societatea pe acțiuni numărul acționarilor nu poate fi mai mic de cinci, conform art. 10 alin. (2) din legea susmenționată, cu excepția reglementată în art. 283 alin. 4, potrivit căreia societățile cu capital integral sau majoritar de stat pot funcționa cu orice număr de asociați.

Această nulitate a societății pe acțiuni are în vedere modalitatea constituirii simultane a societății, fiind greu de admis că ar primi incidență în ipoteza constituirii prin subscripție publică a societății pe acțiuni.

Reducerea numărului la un singur acționar după înmatricularea societății, nu este de natură a atrage nulitatea societății, ci dizolvarea acesteia, dacă în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acționari sub minimul legal, acest număr nu este completat, conform art. 228 alin. 4) din Legea nr. 31/1990.

C. Forma juridică a nulității societății comerciale

În România, doctrina societară afirmă la unison caracterul absolut al tuturor cazurilor de nulitate a societății comerciale prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990. În afirmarea acestui punct de vedere, autorii opiniei argumentează astfel: nulitatea societății comerciale este de ordine publică, întrucât poate fi invocată de orice persoană și în toate cazurile prescrise de art. 56; nulitatea nu poate fi acoperită prin confirmare; acțiunea în declararea nulității este imprescriptibilă, întrucât este menită să protejeze un interes generat; instanța este obligată să declare nulitatea societății, în măsura în care a constatat cauza de nulitate și aceasta nu a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond.

Legiuitorul român a adoptat, prin art. 56 din Legea nr. 31/1990, alternativa declarării nulității societății, expresie care nu ar fi dat naștere la confuzii dacă nu s-ar fi prevăzut că o atare nulitate poate fi declarată de tribunal.

Așadar, făcând trimitere la aceste dispoziții, dar și la teoria nulității actului juridic în dreptul național, ne aflăm în fața unui paradox juridic: nulitatea examinată, deși apare calificată ca fiind absolută are, totuși, caracter facultativ; aceeași nulitate absolută poate fi acoperită prin înlăturarea neregularităților ce se constituie drept cauze de nulitate; deși este o nulitate absolută, efectele sale se produc doar pentru viitor (ex nunc), și nu pentru trecut (ex tunc); actele juridice încheiate de societate, până în momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de declarare a nulității societății, rămân valabil încheiate; mai mult, nici actul constitutiv antamat de astfel de cauze nu se desființează cu titlu retroactiv, ceea ce are importante consecințe pentru drepturile și obligațiile acționarilor, fondatorilor și primilor membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății.

D. Efectele declarării nulității societății comerciale

Conform art. 58 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv. Începând cu această dată, societatea, privită atât ca act juridic cât și ca ființă juridică încetează să își mai producă efectele, însă numai pentru viitor, în mod similar efectelor nulității actelor juridice cu prestații succesive. Dispozițiile legale privind lichidarea societății comerciale ca urmare a dizolvării se aplică în mod corespunzător.

Neretroactivitatea nulității societății se manifestă, înainte de toate, prin consacrarea teoriei societății devenită de fapt, care va permite asociaților de a rezolva diferendele apărute în baza dreptului societăților. Responsabilitatea persoanelor care se fac vinovate de neregularitățile comise și care au dus la pronunțarea sancțiunii, este, de asemenea, determinată de dispoziții specifice.

a) Efectele nulității față de asociați

– menținerea obligațiilor sociale

Alin. 4 al art. 58 din Legea nr. 31 din 1990 dispune că asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu art. 3, adică în cazul acționarilor din societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și al asociaților din societatea cu răspundere limitată, o atare răspundere se întinde până la concurența capitalului social subscris (art. 3 alin. 3).

Concluzia care se desprinde este aceea că în cazul declarării nulității societății, acționarii nu sunt liberați de obligațiile rezultate din actele de subscriere a capitalului social și, tot astfel, nu sunt exonerați de răspundere pentru obligațiile sociale angajate de societate în raporturile sale cu terții, până în momentul declarării judiciare a nulității societății.

Așadar, dacă nu s-au efectuat vărsămintele de capital în conformitate cu subscrierile angajate, acționarii sunt obligați să onoreze vărsămintele restante.

Prevederile art. 58 alin. 4 sunt de natură a reglementa în principal raporturile dintre societatea nelegal constituită și asociați și de o manieră indirectă ar asigura protejarea intereselor creditorilor sociali, întrucât prin constituirea capitalului social se asigură gajul lor general.

Asociații nu vor putea fi exonerați de liberarea capitalului subscris invocând nulitatea față de terții de bună-credință (art. 59 alin. 2, Legea nr. 31 din 1990). În atare condiții, personalitatea juridică a societății va subzista atâta vreme cât se realizează aporturile asociaților și se execută obligațiile sociale.

– raporturile dintre asociați

Reglementarea națională statuează că lichidarea se va face în conformitate cu prevederile actului constitutiv (art. 58 alin. 1 raportat la art. 7 lit. i) și la art. 8 lit. p) – Legea nr. 31 din 1990).

Sunt incidente și două situații de excepție. Prima vizează ipoteza în care nulitatea a fost pronunțată pentru lipsa actului constitutiv. Aici nu există un acord al asociaților cu privire la constituirea societății, nici cu privire la împărțirea beneficiilor și suportarea pierderilor, împrejurare în care instanța va decide partajarea activului în proporția aporturilor aduse de fiecare asociat. A doua excepție se referă la situația în care nulitatea societății comerciale a fost pronunțată deoarece obiectul social a fost ilicit sau contrar ordinii publice.

Astfel, în cazul în care societatea avea ca obiect anumite activități care constituie infracțiuni sau fabricarea și valorificarea drogurilor în alte scopuri decât cele medicale, tribunalul nu poate fi ținut de clauzele actului constitutiv și va elabora, dacă este cazul, un plan de lichidare.

b) Efectele nulității față de terți

– ocrotirea terților de bună credință

Declararea nulității societății pentru neregularitățile prevăzute de art. 56 lit. a) – h), din Legea nr. 31 din 1990 antrenează, pe de o parte, răspunderea societății pentru actele juridice încheiate în numele său, iar pe de altă parte, răspunderea pentru prejudiciile cauzate terților de bună-credință ca urmare a încheierii unor astfel de acte juridice cu o societate neregulat constituită.

Alin. 3 al art. 58 din Legea nr. 31 din 1990 prevede că ,,Tribunalul va comunica dispozitivul acestei hotărâri oficiului registrului comerțului care, după menționare, îl va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare”. Pentru terții de bună credință, această opozabilitate se realizează numai de la data publicării hotărârii respective în Monitorul Oficial.

Această concluzie are la bază dispozițiile art. 5 alin.1 din Legea nr. 26/1990, potrivit cărora, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

Procedând în această manieră, legiuitorul român a consacrat terților o măsură specială de protecție a intereselor acestora, având în vedere rațiuni ce țin de securitatea circuitului juridic și comercial.

Invocarea nulității societății de către terți

Actele juridice încheiate în numele societății rămân valabile, indiferent că validitatea este utilă societății sau terților de bună-credință. Legea statuează că declararea nulității societății nu aduce nici o atingere acestor acte juridice. În caz contrar, oricare dintre părți ar putea opune nulitatea pentru a se sustrage de la obligațiile asumate.

Chiar dacă societatea sau asociații nu pot opune față de terți nulitatea societății (art. 59, alin. 2, Legea nr. 31 din 1990), printr-o interpretare per a contrario, se deduce că aceștia ar avea totuși posibilitatea legală de a o invoca, ținând cont de faptul că interesele lor ar fi valorificate într-un mod mai eficient prin lichidarea societății.

CAP. III CADRUL INSTITUȚIONAL PRIVIND CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În sistemele de drept europene, principiul majorității reprezintă un sistem flexibil de formare a voinței sociale, în temeiul căruia sunt adoptate marea majoritate a hotărârilor societății. Legiuitorul prevede atât votul majoritar, cât și posibilitatea asociaților de a decide asupra formei de manifestare a voinței sociale. Această mobilitate în formarea voinței sociale va fi augmentată prin creșterea libertății contractuale a asociaților în încheierea actului constitutiv al viitoarei societăți cu răspundere limitată europeană.

(European Company Statute for SMes)

3.1. Adunarea generală – tipologie, atribuții specifice și cvorumul legal pentru validitatea deliberărilor

Societatea comercială, privită ca ființă, este organizată și funcționează pe modelul întreprinderii, care, dinamic, reprezintă o activitate metodic organizată, reunind riscul și inițiativa întreprinzătorului cu forțele de producție și de muncă aflate la dispoziția acestuia, iar static reprezintă o structură născută și întreținută pentru a fixa un tipar în care să evolueze aceste forțe.

Adunarea generală „organul suprem de conducere al societății comerciale”, care, în același timp, poate fi văzută drept elementul primordial și comun al structurii interne a companiilor, deoarece simbolizează entitatea, în cadrul căreia se exercită voința individuală a fiecărui asociat în privința dezbaterii problemelor înscrise pe ordinea de zi, adoptării hotărârilor și modificării clauzelor actului constitutiv.

Rolul juridic al adunării generale este evidențiat prin intermediul formării și exprimării voinței sociale prin exercitarea dreptului de vot. Manifestarea voinței asociaților în vederea îndeplinirii scopului și obiectului de activitate ale societății constituie un element fundamental al oricărei forme de societate comercială indiferent de mijlocul de exprimare.

Regimul juridic al adunării generale distinge trei forme: adunarea constitutivă, adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară, specifice numai societăților de capitaluri. Elementele distinctive ale celor trei categorii de adunări sunt atribuțiile, cvorumul și periodicitatea întrunirii în conformitate cu dispozițiile legislațiilor naționale europene. În literatura juridică, se susține că adunarea generală ordinară reprezintă regula, în timp ce adunarea generală extraordinară are o competență specială pentru situațiile neprevăzute de lege.

3.1.1. Formarea și exprimarea voinței sociale

Principalul obiectiv al înființării adunării generale a asociaților, indiferent de forma de societate, constă în modalitatea de exprimare a voinței asociaților și a voinței sociale, care reprezintă două elemente abstracte. Actul de voință al fiecărui asociat, privind înființarea unei societăți comerciale, reprezintă primul pas spre nașterea voinței sociale, mai ales că actul constitutiv simbolizează primul document societar în care se exprimă voința asociaților. În acest sens, putem afirma că motorul voinței sociale este ilustrat de cumulul voințelor fiecărui asociat. Dacă cumulul asociaților, ca persoane fizice, alcătuiește adunarea generala a asociaților înseamnă că adunarea voințelor individuale ale asociaților ar putea să formeze voința socială.

Voința socială ia naștere în cadrul adunărilor generale ale societăților comerciale fie în temeiul principiului unanimității, fie în conformitate cu principiul majorității. Dacă adoptarea hotărârilor cu unanimitate de voturi reprezintă regula în materia societăților de persoane, principiul majorității este specific societăților de capitaluri.

La societățile de capitaluri, principiul majorității capitalului social are un rol fundamental în formarea voinței sociale, iar criteriile de modelare și exprimare a voinței sociale sunt diferite în conformitate cu dispozițiile legii referitoare la adunarea generală ordinară și extraordinară. În această privință, ar putea să existe o voință socială ordinară și extraordinară în funcție de cele două categorii de adunări generale, ce ar putea genera un conflict intern.

Adunarea mixtă este aceea care se întrunește pentru a se pronunța asupra unor probleme pe de o parte de competența adunării generale ordinare, iar pe de altă parte, de competența adunării generale extraordinare. În această manieră se evită convocarea și întrunirea a două adunări succesive pentru a aproba, spre exemplu, situațiile financiare anuale și să decidă majorarea capitalului social.

În prezent, Legea nr. 31 din 1990 reglementează atât principiul majorității în temeiul art. 77, cât și principiul unanimității pentru hotărârile referitoare la modificarea actului constitutiv. Mai mult, art. 77 prevede că părțile pot deroga prin actul constitutiv de la majoritatea absolută impusă de lege, astfel încât principiul unanimității ar putea să dobândească întâietate în elaborarea voinței sociale în societățile de persoane.

Considerăm că neinstituirea adunării generale nu este de natură să afecteze formarea voinței sociale, deoarece prin juxtapunerea caracterului intuitu personae al asocierii și al principiului unanimității se instituie cadrul juridic necesar constituirii acesteia. Întrucât principiul unanimității presupune exprimarea voinței individuale a fiecărui asociat, vorbim de un proces dificil în crearea voinței sociale, datorită „egoismului” propriu fiecărei persoane fizice.

Principiul unanimității este facil de utilizat în cazul societăților înființate cu un număr mic de asociați. Dacă la societățile pe acțiuni principiul majorității absolute este aplicat prin instituirea unei adunări generale a asociaților, la societățile de persoane devine imperativă constituirea unei adunări a asociaților în vederea aplicării principiului majorității absolute.

Voința socială poate avea ca efect dizolvarea societății numai atunci când se manifestă în cadrul adunării generale extraordinare la societățile pe acțiuni sau în temeiul unui cvorum special la celelalte forme de societăți comerciale. Art. 227 alin. 1 lit. d al Legii nr. 31 din 1990 prevede că societatea comerciala se poate dizolva prin hotărârea adunării generale. În literatura juridică, se consideră că este normal ca voința asociaților, care a stat la baza constituirii societății, să determine încetarea activității comerciale.

Totuși, dizolvarea societății este decisă prin voința socială, spre deosebire de constituirea acesteia care are la bază acordul voințelor individuale ale asociaților.

Dizolvarea societății este considerată o modificare a actului constitutiv fiind în competența adunării generale extraordinare, pentru ca art. 113 lit. i al Legii nr. 31 din 1990 prevede dizolvarea anticipată a societății în competența adunării generale extraordinare.

3.1.2. Tipologia adunărilor generale

3.1.2.1. Adunarea generală a acționarilor la societățile de capitaluri

Societățile de capitaluri sunt societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni. Adunarea generală apare ca fiind organul suprem de conducere al societății, având o plenitudine de competențe și atribuții.

Din perspectivă organizatorică, în cadrul societății pe acțiuni pot fi convocate trei categorii de adunări generale, precum: adunarea constitutivă, adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară.

Adunarea constitutivă

Adunarea constitutivă este – așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 31/1190 – singura structură organizatorică pe care trebuie să o realizeze acceptanții, din inițiativa fondatorilor, care va putea lua cele mai importante decizii privind viitorul societății pe acțiuni a cărei constituire au inițiat-o aceștia. Prima adunare generală a subscriitorilor, care sunt viitorii acționari ai societății, reprezintă o condiție sinequa non a organizării și funcționării unei societăți pe acțiuni constituită prin subscripție publică.

Adunarea constitutivă nu are natura juridică a unui organ al societății care se dorește a fi înființată, asemănător adunării generale ordinare ori extraordinare a acționarilor întrucât, la momentul luării hotărârilor cu privire la problemele propuse de fondatori pe ordinea de zi, societatea nu are existență ca ființă juridică, cu toate implicațiile pe care le-ar genera o atare situație.

Prin competențele care îi sunt conferite prin art. 28 din Legea nr. 31/1990, adunarea constitutivă îndeplinește funcții asemănătoare și/sau simetric inverse cu cele ale adunării generale extraordinare a acționarilor. În acest sens, observăm că aprobarea actului constitutiv este de competența adunării constitutive, în schimb, modificarea și completarea acestuia este dată de lege în competența adunării generale extraordinare a acționarilor, cu cvorumurile și majoritățile decise de acceptanți prin actul constitutiv și premise de lege.

Principalele atribuții? ale adunării constitutive reglementate în cadrul legislațiilor naționale sunt referitoare la discutarea și aprobarea actului constitutiv al societății pe acțiuni, numirea administratorilor, a membrilor consiliului de supraveghere și cenzorilor dacă nu s-a realizat prin statut, precum și aprobarea valorii aporturilor în natură.

Adunarea generală ordinară

Dispozițiile art. 111 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 prevăd că ,,Adunarea ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar.”, iar textul art. 156, alin. 2 din Codul comercial român de la 1887 prevedea că ,,Adunarea ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an, în cele șase luni de la închiderea exercițiului social; […]”. Termenul prevăzut de lege a variat, dar în literatura juridică se consideră că acest termen este de ordine publică, ceea ce înseamnă că nu se poate deroga de la prevederile legislative, în caz contrar sancțiunea fiind atragerea răspunderii administratorilor pentru neconvocarea și organizarea lor într-un astfel de interval. Putem afirma că legea reglementează un prag limită, dar adunarea ordinară ar putea fi convocată într-un termen mai scurt, deoarece textul de lege stipulează „cel mult 5 luni”.

În reglementarea actuală alin. 2 art. 111 din Legea nr. 31/1990 a enumerat o serie de atribuții ale adunării generale ordinare, atribuții pe care acest tip de organisme ale acționarilor sunt obligate să le exercite, ori de câte ori situația societății o va impune întrucât au caracter de ordine publică. Considerăm că enumerarea are caracter enunțiativ, deoarece acționarii pot stipula în actul constitutiv alte atribuții, iar adunarea ordinară poate să menționeze pe ordinea de zi orice alte probleme, privind viața societății, altele decât cele pe care legea le dă în mod expres în competența adunării generale extraordinare, ce nu au fost prevăzute în lege sau în actul constitutiv, chiar atribuții ce revin de drept administratorilor.

Putem afirma că adunările generale ordinare au plenitudine de competență, cu limitările și derogările inserate în Legea nr. 31/1990, cât și ale altor acte normative incidente în această materie.

În temeiul art. 111, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 atribuțiile adunării generale ordinare sunt:

“a. să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze dividendul;

b. să aleagă și să re voce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, și cenzorii;

b1. în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, precum și să revoce auditorul financiar;

c. să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;

să se pronunțe asupra gestiunii administratorilor;

să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate, pe exercițiul financiar următor;

f. să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății.”

Ca regulă, atribuțiile adunării generale ordinare referitoare la aprobarea bilanțului contabil, alegerea și revocarea administratorilor, numirea cenzorilor, stabilirea dividendelor sunt comune prevederilor legislative naționale.

Principala atribuție a adunării generale ordinare constă în discutarea și aprobarea bilanțului contabil. În acest sens, legiuitorul atribuie o competență exclusivă adunării ordinare, care nu poate fi înlăturată prin intermediul instanței de judecată.

Se coroborează referitor la atribuțiile adunării generale ordinare dispozițiile art. 111 alin. 2, lit. a și d ale Legii nr. 31 din 1990, deoarece se discută și se aprobă bilanțul contabil luând în considerare și rapoartele administratorilor societății respective. Totuși, jurisprudența s-a pronunțat că această aprobare a bilanțului contabil nu va acorda descărcare colectivă administratorilor pentru operațiunile neevidențiate corect în scriptele bilanțului contabil.

O altă atribuție comună, reglementată în legislațiile naționale, se referă la numirea și revocarea administratorilor, precum și la alegerea cenzorilor; adunarea generală, care numește administratorii și cenzorii trebuie să stabilească remunerația acestora pentru că aceștia să poată decide în cunoștință de cauză și pentru a se evita eventualele conflicte de interese.

În privința administratorilor, observăm că se aplică principiul simetriei spre deosebire de cenzori. Astfel, deși alegerea cenzorilor intră în competența adunării ordinare, revocarea acestora este atribuită de lege în competența altor instituții, precum adunarea generală extraordinară și instanța de judecată. Procedând în această manieră, legiuitorul a relevat importanța acestui organism în structura societății pe acțiuni dorind să protejeze această instituție printr-o rigiditate a revocării, pentru ca aceasta să intervină numai pentru motive întemeiate.

Competența exclusivă a adunării generale ordinare are ca obiect fixarea cuantumului dividendelor și periodicitatea plății, atât în sistemul unitar, cât și în sistemul dualist, pe baza situațiilor financiare aprobate de adunarea generală a acționarilor.

Decizia de a distribui dividende este de competența adunării generale ordinare, fiind o componentă a atribuției acesteia de a decide cu privire la profitul realizat. Astfel, ținând cont și de politica managerială a organelor societății, adunările generale ordinare pot să opteze fie în sensul reinvestirii profitului în societate, fie să distribuie dividendul.

Plata dividendului este condiționată de realizarea de către societate a unui profit în exercițiul financiar anterior. Realizarea ori nerealizarea de profit este evidențiată prin întocmirea situației financiare anuale, numai la sfârșitul exercițiului financiar.

Art. 67 alin. 3 din Legea 31/1990 statuează asupra distribuirii dividendelor numai din profitul determinat potrivit legii. Pentru a opera distribuirea, profitul trebuie să fie real în sensul înregistrării unui excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social; pe de altă parte, profitul trebuie să fie real în sensul că reprezintă beneficiul rămas după întregirea capitalului social când activul patrimonial s-a micșorat în cursul exercițiului financiar.

Literatura de specialitate și practica judiciară au consacrat și posibilitatea distribuirii dividendelor în cursul exercițiului financiar (și nu doar la fine de an), pe baza balanței semestriale și a balanței de verificare lunară, cu păstrarea unei părți din profitul distribuibil pentru acoperirea eventualelor pierderi ce s-ar înregistra până la încheierea exercițiului financiar. Distribuirea de dividende din avans trebuie hotărâtă de adunarea generală ordinară a acționarilor cu aplicarea dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Mai adăugăm că art. 111, lit. f al Legii nr. 31 din 1990 prevede și altă atribuție a adunării generale ordinare, și anume, adoptarea hotărârilor privind gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale societății.

Cvorumul legal pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare

În temeiul prevederilor art. 112, alin. 1 al Legii nr. 31 din1990 „Pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile adunării generale ordinare se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Actul constitutiv poate prevedea cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate”.

În ceea ce privește cvorumul legal, textul în discuție statuează necesitatea prezenței la prima convocare, fie personal, fie prin reprezentare, a activelor care dețin cel puțin 25% din totalul drepturilor de vot pe care le au acționarii de la respectiva societate. În ceea ce privește problema majorității necesare pentru a lua hotărâri conforme cu legea sau actul constitutiv, art. 112 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate, însă teza ultimă a textului autorizează societatea ca, prin actul constitutiv, să stabilească cerințe mai mari de cvorum și majoritate.

Cerințele de majoritate necesară evidențiate în lege sunt minimale, iar acționarii nu au dreptul să prevadă derogări prin actele constitutive.

Art. 112, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 prevede “Dacă adunarea generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condițiilor de la alin. 1, adunarea ce se va întruni, după o a doua convocare, poate să delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru adunarea generală întrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată.”

Prin amendarea textului de lege, legiuitorul a dorit să reglementeze expres majoritatea simplă. Totuși, considerăm că în temeiul textului actual al normei juridice nu s-ar putea înțelege o majoritate calificată, pentru că aceasta este caracteristică adunării generale extraordinare și nu ar fi corect ca la a doua convocare hotărârile să fie adoptate cu o majoritate superioară.

Potrivit reglementării în vigoare, dacă la a doua convocare s-ar prezenta un singur acționar, care ar fi posesorul unei singure acțiuni, deliberarea adunării ar fi legală. Într-o atare ipoteză apreciem că nu ar putea fi întrunite caracteristicile unei adunări generale ordinare în vederea constituirii voinței sociale.

Mai mult, legiuitorul ar trebui să modifice textul de lege prin adoptarea unei reglementări cel puțin similare celei engleze, care reglementează obligativitatea prezenței a cel puțin doi acționari. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care ar putea fi înființate societăți comerciale pe acțiuni cu un singur acționar, dacă la cea de a doua convocare a adunării ordinare, aceasta ar fi valabil întrunită în prezența unui singur acționar.

De asemenea, în textul art. 112, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 se prevede că adunarea generală “ … poate să delibereze asupra problemelor “. Termenul “a delibera” înseamnă a analiza, a examina și a discuta pe marginea chestiunilor de pe ordinea de zi pentru ca în final să se ajungă la adoptarea unei hotărâri.

Din punct de vedere lingvistic, credem că legiuitorul a luat în considerare prezența a cel puțin minim doi acționari pentru a putea avea loc dezbateri în vederea adoptării unei hotărâri. De lege ferenda, pentru a se evita eventualele confuzii, legiuitorul ar trebui să impună o limită minimă în mod expres.

Adunarea generală extraordinară

Adunarea generală extraordinară este acea adunare care are drept obiect sau materie supusă deliberării chestiuni excepționale, neprevăzute precum și aspecte care sunt stabilite prin actele constitutive.

Principala atribuție a adunării generale extraordinare este de a modifica clauzele actului constitutiv, iar art. 113 al Legii nr. 31 din 1990 prevede că „adunarea generală extraordinară se convoacă ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru:

a. schimbarea formei juridice a societății;

mutarea sediului societății;

schimbarea obiectului de activitate al societății;

înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

prelungirea duratei societății;

majorarea capitalului social;

reducerea capitalului social sau re întregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;

fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;

dizolvarea anticipată a societății;

conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a acțiunilor la purtător în acțiuni nominative

conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;

conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni;

emisiunea de obligațiuni;

m. oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare.”

Dispozițiile art. 113 al Legii nr. 31 din 1990 constituie fundamentul reglementărilor legale în materia adunărilor generale extraordinare, iar din cuprinsul său reiese că în competența acestui tip de adunări generale extraordinare sunt incluse toate hotărârile, ce au ca obiect modificarea clauzelor actului constitutiv. În conținutul dispozițiilor de la art. 113, lit. m sunt incluse celelalte atribuții ce intră în competența acestei adunări și care nu au fost enumerate, dar ar putea fi subînțelese la lit. m și atribuțiile determinate de clauzele actului constitutiv.

Potrivit art. 114, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 „Exercițiul atribuțiilor menționate la art. 113 lit. b), c), f), g) și j) va putea fi delegat consiliului de administrație, […]”. Prin modificările aduse de Legea nr. 441 din 2006, au fost eliminate de la delegare atribuțiile prevăzute la lit. g și j, dar s-a reglementat posibilitatea transmiterii atribuțiilor de la lit. d, art. 113 al Legii nr. 31 din 1900 privind înființarea sau desființarea sediilor secundare.

De asemenea, a fost reglementată posibilitatea de delegare a atribuțiilor către directorat, în sistemul dualist. Ulterior, prin modificările Ordonanței de Urgență nr. 82/2007 referitoare la textul art. 114, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, a fost eliminată de la delegare atribuția de la lit. d, art. 113.

Majorarea capitalului social intră în sfera de atribuții a adunării generale extraordinare. În reglementarea dată de art. 16 din Legea 31/1990 la majorarea capitalului social sunt admise doar aporturile în numerar și în natură fiind interzise expres aporturile în creanțe cât și prestațiile în muncă sau servicii, acestea din urmă neputând constitui aport nici la formarea capitalului social.

Atribuția adunării generale extraordinare referitoare la majorarea capitalului social poate fi delegată în limitele cuantumului stabilit prin statut, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale către organul societății abilitate în acest sens, conform prevederilor art. 114 alin. 2 din Legea 31/1990, care fac la rândul lor trimitere la dispozițiile art. 220 ind. 1 din același act normativ.

Adunarea generală extraordinară are competența și de a aproba fuziunea societăților comerciale, conform art. 7 din Directiva nr. 78/855/CEE dar și divizarea unei societăți comerciale, conform art. 5 din Directiva nr. 82/ 891/CEE.

În esență, izvorul comunitar recomandă, în privința aprobării acestei operațiuni, folosirea regulilor care guvernează modificarea actelor constitutive. Societățile care fuzionează vor fi înțelese ca societățile care divizează, societatea absorbită înseamnă societatea care se divizează, societatea absorbantă înseamnă fiecare dintre societățile beneficiare, proiect de fuziune înseamnă proiect de divizare.

Având în vedere complexitatea, diversitatea și amplitudinea efectelor pe care le poate induce o operațiune de fuziune sau divizare a unei societăți comerciale, acestea sunt reglementate, la art. 239 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 ca modificări ale actului constitutiv ale societăților implicate.

Etapa finală a realizării operațiunii de fuziune sau divizare este reprezentată de adoptarea hotărârii de adunarea generală a fiecăreia din societățile implicate, în condițiile de cvorum și majoritate cerute de lege pentru adunările extraordinare. Prin excepție, pentru protejarea acționarilor/ asociaților, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi, indiferent de forma juridică a societății, atunci când fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea obligațiilor pentru acționarii/asociații uneia din societățile participante (art. 247 din Legea nr. 31/1990).

Cvorumul legal pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare

Legea societăților comerciale reglementează cvorumul și majoritatea necesare pentru desfășurarea întrunirilor adunării generale extraordinare cât și adoptarea hotărârilor în astfel de adunări.

În temeiul prevederilor act. 115 al Legii nr. 31 din 1990 pentru validitatea deliberărilor este necesară „[…] la prima convocare, prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din numărul total de drepturi de vot.”

Alin. 3 al articolului în discuție permite acționarilor ca prin actul constitutiv să prevadă atât condiții de cvorum, cât și de majoritate mai ridicate decât cele legale, reglementarea fiind asemănătoare, sub acest aspect, cu cea a adunărilor ordinare.

Ca regulă generală, hotărârile adunării extraordinare se adoptă cu votul majorității acționarilor “prezenți sau reprezentați”. Totuși, legiuitorul a dorit să prevadă expres o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot, în privința adoptării hotărârilor referitoare la modificarea obiectului principal de activitate al societății, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, de divizare și dizolvare a societății (art. 115, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990).

3.1.2.2. Particularități privind societățile cu răspundere limitată având asociat unic

Conform art. 2 din Directiva XII nr. 89/667/CEE, o societate cu răspundere limitată poate avea un asociat unic din momentul constituirii sau poate deveni o astfel de societate în momentul în care părțile sale sociale ajung în posesia unui singur asociat.

Societatea cu răspundere limitată este singura formă de societate comercială română care se poate înființa cu un singur asociat. Directiva prevede că acest asociat unic exercită competențele adunării generale a asociaților.

Acest aspect al reglementării comunitare a fost transpus în legislația națională prin dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 31/1990, potrivit căruia „în cazul în care, într-o societate cu răspundere limitată, părțile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile și obligațiile ce revin, potrivit prezentei legi, adunării generale a asociaților”. Din dorința de a sublinia rolul asociatului unic de suplinitor al adunării generale, Legea 31/1990 reia aceeași idee în art. 196 ind. 1 alin. 1 care stabilește că aceasta va exercita atribuțiile adunării generale a asociaților societății.

În aplicarea directivei, sub aspectul în discuție, legislația națională prevede expres la art. 196 ind. 1 alin. 2 din Legea 31/1990, obligația asociatului unic de a consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată în conformitate cu alin. 1.

Având în vedere că acest asociat unic exprimă, de unul singur, atât voința socială, cât și voința proprie, norma comunitară impune prin art. 5 alin. 1 ca orice contract încheiat între asociatul unic și societatea cu răspundere limitată să fie redactat în scris sau consemnat într-un proces verbal. Legea română prevede sancțiunea nulității absolute a contractului încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 15 din Legea 31/1990

3.2. Procedura desfășurării adunării generale a societăților comerciale. Exercitarea dreptului de vot

Convocarea reprezintă un prim pas organizatoric în vederea întrunirii adunării generale pentru desfășurarea deliberărilor. În conformitate cu prevederile art. 117 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 ,,Adunarea generală va fi convocată de consiliul de administrație, respectiv directorat, ori de câte ori este necesar”.

În subsidiar, adunarea generală poate fi convocată de către cenzori, acționari și instanța de judecată. Convocarea poate fi solicitată de către acționarii reprezentând 5% din capitalul social sau o cotă mai mică cu îndeplinirea a două condiții: existența unei clauze statutare și solicitarea acționarilor, care se referă la dispozițiile ce intră în atribuțiile adunării generale (art. 119, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990). În acest sens, un singur acționar va putea convoca adunarea generală, pentru că legea prevede posibilitatea micșorării limitei sub 5% fără a specifica un anumit prag juridic.

Deși legea română a societăților comerciale a reglementat sistemul dualist de organizare a societății pe acțiuni, consiliul de supraveghere nu are dreptul de a convoca adunarea generală a acționari lor. Totuși, art. 1537, alin. 3 al Legii nr. 31 din 1990 prevede că atunci când directoratul nu convoacă adunarea generală în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol “… orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acționarilor“. Per a contrario, ar putea fi chiar membrii consiliului de supraveghere.

În art. 119, alin. 3 al Legii nr. 31 din 1990 se prevede posibilitatea convocării adunării generale de către instanța de judecată de la sediul societății cu citarea consiliului de administrație ori a directoratului. Apreciem că acționarii ar trebui să se adreseze justiției numai dacă cererea de convocare a fost refuzată de către organele societare. De asemenea, se poate solicita convocarea adunării generale la instanța de judecată în absența organelor de conducere ale societății, iar instanța de judecată va trebui să numească dintre acționari persoana care va prezida respectiva adunare generală.

Astfel, membrii consiliului de supraveghere pot convoca în mod indirect adunarea generală a acționarilor prin depunerea unei cereri la instanța de judecată prin coroborarea dispozițiilor art. 119 alin. 3 și 1537, alin. 3 ale Legii nr. 31 din 1990.

Convocarea trebuie să fie publicată în Monitorul Oficial sau într-un ziar de largă răspândire, iar titularii acțiunilor nominative pot fi convocați prin scrisoare recomandată sau scrisoare simplă, în temeiul dispozițiilor actului constitutiv cu cel puțin 15 zile înainte de data susținerii adunării (art. 117 alin. 3, 4 al Legii nr. 31 din 1990). De asemenea, convocatorul trebuie înregistrat și semnat de către acționari.

Termenul de 15 zile este considerat ca fiind un termen de decădere, care se calculează luând în considerare doar zilele libere, prin eliminarea zilei de început și a celei în care se ține adunarea generală. Termenul de 15 zile are un caracter imperativ de la care nu se poate deroga prin clauzele actului constitutiv. În jurisprudența română s-a considerat că încălcarea termenului de 15 zile nu poate fi acoperită prin neproducerea unui prejudiciu părților interesate, ca efect al publicării convocării fără respectarea termenului prevăzut de Legea nr. 31 din 1990 și Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006.

În reglementarea inițială a Legii nr. 31 din 1990, art. 78, alin. 1 prevedea că „În înștiințarea pentru prima adunare generală se va putea fixa ziua și ora pentru cea de a doua adunare, când cea dintâi nu s-ar putea ține”, cu mențiunea potrivit alin. 2 că cea de a doua adunare nu se poate ține în ziua fixată pentru prima adunare. În reglementarea actuală, legiuitorul nu prevede posibilitatea de convocare a acționarilor pentru cea de a doua adunare prin textul primei convocări. Mai mult, art. 112, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 menționează că adunarea se va întruni la cea de a doua convocare, ceea ce înseamnă că trebuie transmisă o a doua convocare acționarilor.

Dacă adunarea generală a acționarilor nu este convocată cu îndeplinirea tuturor formalităților legale poate să delibereze numai cu îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 121 al Legii 31 din 1990, fiind supranumită adunare totalitară. De asemenea, mai este supranumită adunarea spontană dovedindu-și utilitate a în cazul societăților cu un număr mic de acționari, mai ales pentru că poate adopta hotărâri privind probleme ce sunt în competența adunării generale ordinare și extraordinare.

La societatea cu răspundere limitată competența convocării adunării asociaților revine administratorilor, iar în subsidiar unui grup de asociați care reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social (art. 195, alin. 1 și 2 din Legea 31 din 1990). Convocarea adunării asociaților nu trebuie să îndeplinească condițiile de publicitate impuse de lege pentru societatea pe acțiuni. Convocarea se realizează în temeiul clauzelor actului constitutiv ori, dacă nu există dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată „… cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se și ordinea de zi”, în conformitate cu art. 195, alin. 3 al Legii nr. 31 din 1990.

Dispozițiile legii societăților comerciale nu reglementează posibilitatea convocării adunării asociaților de către instanța de judecată pentru societățile cu răspundere limitată. Cu toate acestea, a fost enunțată ideea convocării adunării generale a asociaților de către instanța de judecată, în vederea protejării intereselor asociaților cu menționarea scopului convocării.

Neconvocarea adunării generale a acționarilor are drept efect nulitatea acesteia, cu excepția situațiilor ce se încadrează la dispozițiile art. 121 al Legii nr. 31 din 1990 ,,Acționarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să țină o adunare generală și să ia orice hotărâre de competența adunării, fără respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei”.

Importanța convocării este confirmată de jurisprudența română, care a stabilit că lipsa dovezii convocării are ca efect nulitatea hotărârii adunării generale a acționarilor prin nevalabilitatea deliberărilor.

Exercitarea dreptului de vot

Exprimarea voinței sociale se poate manifesta în adunarea generală numai prin exercitarea dreptului de vot al asociaților sau acționarilor. Asociații sau acționarii își pot exprima voința individuală în vederea creării voinței sociale prin următoarele modalități: prin participarea la adunarea generală, prin corespondență, prin mijloace electronice sau prin mandatar.

În general, dreptul de vot se exercită prin participarea asociatului la deliberări, deoarece hotărârile se adoptă în urma dezbaterilor dintre asociați. Dovada calității de asociat și acționar se efectuează prin prezentarea acțiunilor, părților sociale ori a unui certificat care să ateste deținerea unui procent din capitalul social.

Legislația română reglementează la art. 125 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 posibilitatea acționarilor de participa și vota în cadrul adunărilor generale prin reprezentare pe baza unei împuterniciri acordate. Astfel, în deplină concordanță cu libertatea contractuală, în prezent orice acționar poate fi reprezentat prin orice altă persoană fizică sau juridică, acționar sau non-acționar, sub condiția de a avea capacitate deplină de exercițiu.

În temeiul art. 101 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 “Orice acțiune dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut alțfel.” În acest sens, dreptul de vot este instituit prin lege, cu titlu de normă imperativă. De la regula enunțată de dispozițiile art. 101 alin. 2 există unele excepții în legislațiile naționale europene în sensul că pot fi emise acțiuni cu vot plural, acțiuni cu drept de vot restrâns, acțiuni fără drept de vot și acțiuni cu drept de veto.

În cazul acțiunilor cu vot plural, unii acționari au posibilitatea de a exercita o influență majoră în formarea voinței sociale și adoptarea hotărârilor societății comerciale. Votul limitat este legiferat prin dispozițiile art. 101, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990, ce prevăd că “Actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune.” În acest sens, acționează principiul libertății convențiilor care trasează anumite limite fără a afecta exercitarea dreptului de vot.

3.3. Anularea hotărârilor adunărilor generale ale societăților comerciale

Instituția competentă să se pronunțe asupra anulării hotărârilor adunării generale este instanța de judecată pe baza depunerii unei acțiuni de către asociați sau acționari. În reglementarea actuală a legii societăților comerciale din România se prevăd detaliat condițiile în care poate fi intentată acțiunea în anulare împotriva unei hotărâri a adunării generale a asociaților.

În cazul nulității absolute a hotărârii acțiunea poate fi intentată de către acționari, administratori, cenzori, obligatari, iar în situația invocării nulității relative acțiunea poate fi intentată doar de acționarii ale căror interese au fost prejudiciate în temeiul prevederilor art. 132 al Legii nr. 31 din 1990.

În literatura juridică, se susține că acțiunea în anulare are un caracter social, deoarece este opozabilă tuturor acționarilor, chiar și acelora care au votat favorabil. În art. 132, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 se prevede că hotărârile adunării generale pot fi atacate într-un termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial de către acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței, dacă sunt contrare legii sau actului constitutiv.

În temeiul textului de lege, acțiunea în anulare ar putea fi introdusă de un singur acționar numai cu respectarea dispozițiilor articolului de lege enunțat. Termenul de 15 zile este considerat ca fiind un termen de prescripție.

În conformitate cu art. 131, alin. 4 al Legii nr. 31 din 1990, hotărârile adunării generale trebuie să îndeplinească două condiții pentru a fi opozabile terților, condiții ce se referă la depunerea hotărârilor în termen de 15 zile la Oficiul registrului comerțului în vederea înregistrării și publicarea în Monitorul Oficial.

În conformitate cu art. 132 alin. 3 al Legii nr. 31 din 1990 acțiunea în instanță este imprescriptibilă numai în cazul în care se invocă cauze de nulitate absolută, precum neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru convocarea adunării generale și chiar neindicarea în convocare a locului susținerii adunării, a datei și orei la care va avea loc adunarea.

Competența soluționării acțiunii în anulare revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul societatea, iar un acționar poate solicita suspendarea executării hotărârii respective. Acțiunea în anulare va fi judecată în camera de consiliu și nu în ședință publică (art. 132, alin. 9 al Legii nr. 31 din 1990). De asemenea, hotărârea irevocabilă de anulare trebuie să fie publicată în Monitorul Oficial și înregistrată în registrul comerțului (art. 132, alin. 10 al Legii nr. 31 din 1990).

Pe de altă parte, reclamantul poate cere instanței de judecată pe cale de ordonanță președințială suspendarea executării hotărârii atacate cu acțiune în anulare (art. 158 C.pr.civ.).

Jurisprudența apreciază că adunarea generală care deliberează în mai multe zile, cu încheierea procesului verbal înaintea adoptării hotărârii, este lovită de nulitate absolută.

În temeiul art. 61 alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, “Creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaților privitoare la modificare actului constitutiv pot formula o cerere de opoziție […]”.

Din interpretarea textului art. 61, alin. 2 reiese că cererea de opoziție poate fi intentată în cazul tuturor formelor de societăți comerciale reglementate de legea societăților comerciale. Termenul de prescripție în care poate fi introdusă opoziția este de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al hotărârii respective. De asemenea, depunerea cererii de opoziție are ca efect suspendarea aplicării hotărârii adunării generale a asociaților.

3.4. Reglementarea statutului administratorului

Prin noțiunea de administrator al unei societăți comerciale se înțelege ,,[…] persoana fizică sau persoana juridică prin reprezentantul său permanent, asociată sau din afara societății, care în baza împuternicirilor rezultate din mandatul încredințat și din normele specifice ale legii societății comerciale, transpune în practică voința societății prin exercitarea oricăror operațiuni cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate și a voinței sociale cu excepția restricțiilor menționate de lege sau în actul constitutiv”.

În sistemul de drept român, instituția administratorului în cadrul societăților comerciale a fost legiferată de la data intrării în vigoare a Codului comercial român din 1887, iar, în prezent, Legea nr. 31 din 1990 reglementează statutul juridic al funcției de administrator în cadrul unei societăți comerciale.

Principala atribuție a administratorilor o constituie exercitarea operațiunilor de gestiune în domeniul societăților comerciale. În conformitate cu art. 70, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 ,,[…] pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv”.

Administratorii reprezintă interesele societății comerciale în relațiile cu terții, dar și cu acționarii societății, mai ales că evoluția acestei instituții a demonstrat o metamorfozare în organismul de conducere și control al societății comerciale. Societățile de persoane, societățile de capitaluri și societățile intermediare pot fi gestionate de unul sau mai mulți administratori.

A. Natura juridică a statutului administratorilor

Administratorii sunt numiți fie prin actul constitutiv, fie sunt aleși de către adunarea generală a asociaților în temeiul voinței sociale. Mandatul acestora este acordat atât în temeiul prevederilor Legii nr. 31 din 1990, cât și în baza dispozițiilor actului constitutiv. Unicul articol care ne indică natura contractuală a raporturilor administratorilor cu societatea este art. 72 din Legea nr. 31/1990.

De fapt, avem de-a face cu o împuternicire care constă în încheierea unui contract, pentru că administratorul trebuie să-și manifeste expres consimțământul în vederea acceptării acestei funcții în temeiul art. 15312, alin. 3 al Legii nr. 31/1990.

Principalele teorii evidențiate în doctrină privind natura juridică a raporturilor dintre administrator și societatea comercială sunt teoria mandatului, conform căreia administratorul este un simplu mandatar, și teoria reprezentării legale, în baza căreia administratorul acționează în temeiul legii reprezentând voința socială.

O abordare distinctă a naturii juridice a contractului administratorilor se poate realiza din perspectiva considerării contractului de administrare, ca fiind un contract de management. Deși acest contract reprezintă o variantă a mandatului comercial, managerul are calitatea de comerciant pe durata contractului spre deosebire de administrator, care nu dobândește această calitate deoarece săvârșește faptele de comerț în numele societății. De asemenea, în cazul încheierii unui contract de management persoana juridică este o societate comercială, în care statul deține 50% din capitalul social, spre deosebire de contractul de administrare care se încheie și cu persoane juridice private. Pe de altă parte, în jurisprudență s-a pronunțat o hotărâre conform căreia contractul de management încheiat cu o societate comercială privată este un contract de natură comercială.

În literatura juridică română, contractul de management are natura juridică a unui contract de mandat comercial cu reprezentare, iar managerul ca și administratorul poate să fie persoană fizică sau persoană juridică. În jurisprudență s-au pronunțat hotărâri, în sensul că normele juridice referitoare la mandatul civil și comercial pot să nu se aplice contractului de management, dacă părțile contractante derogă de la dreptul comun.

Legea nr. 31 din 1990 reglementează posibilitatea ca societatea pe acțiuni să opteze între două sisteme distincte de administrație a societății: sistemul unitar și sistemul dualist. Sistemul unitar pentru care a optat această lege nu este, în realitate un sistem monist, ci este un sistem dualist atenuat. El este structurat pe dualitatea consiliu de administrație – directori, în care primul îndeplinește atribuții de supraveghere, în timp ce celorlalți le revin competențele de conducere a societății.

Sistemul unitar este reglementat prin art. 137-1521 din legea susmenționată, în timp ce sistemului dualist îi sunt dedicate art. 153-15312. De asemenea, legea în cauză conține și un corp masiv de prevederi care se aplică ambelor sisteme de administrare a societății pe acțiuni.

În doctrină, a fost analizată teoria cumulării calității de administrator cu cea de salariat în cadrul aceleiași societăți comerciale, astfel încât ne punem problema dacă administratorul ar putea să fie împuternicit în temeiul încheierii unui contract de muncă.

La societatea pe acțiuni, de naționalitate română, efectuarea operativă a hotărârilor consiliului de administrație revenea directorilor executivi, care erau funcționari ai societății și își desfășurau activitatea în temeiul unui contract de muncă. Rezultă că directorii executivi erau simpli funcționari ai societății, fără a avea și calitatea de administratori. În temeiul ultimelor modificări ale Legii nr. 31/1990 a fost abrogată această funcție.

În sistemul dualist din dreptul român, legiuitorul dispune imposibilitatea cumulării calității de salariat cu cea de membru al consiliului de supraveghere în conformitate cu art. 1538 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Per a contrario, membrii directoratului ar putea să încheie un contract de mandat, dar și un contract de muncă în vederea desfășurării activității, mai ales că sunt persoane cu funcții executive.

Noua reglementare dată statutului profesional al administratorilor interzice acestora, pe durata îndeplinirii mandatului, să încheie cu societatea un contract de muncă. Din formularea imperativă, cu caracter general, reiese că această interdicție privește orice contract de muncă; astfel, Legea nr. 31 din 1990 nu numai că interzice administratorului să încheie un contract de muncă pentru exercitarea calității sale de administrator, ci chiar să intre într-un raport de muncă cu societatea, indiferent de funcția pe care ar putea să o îndeplinească în cadrul acesteia. Deci, administratorii nu pot cumula această calitate cu aceea de salariat și nu pot primi nici un salariu din partea societății.

La societatea pe acțiuni administratorii pot fi aleși dintre acționari cât și dintre cei care nu au această calitate. Mai mult, nici o dispoziție legală nu se opune ca ei să fie desemnați dintre salariații societății. Dar, în această din urmă ipoteză, pentru a evita ca pe această cale să se eludeze dispozițiile care interzic administratorilor să încheie cu societatea un contract de muncă, Legea nr. 31 din 1990 dispune ca, în cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă al acestora să fie suspendat, pe perioada mandatului.

Sfera de aplicare a acestei dispoziții a art. 1371 alin. 3 s-a restrâns, în bună măsură, ca efect al prevederilor art. V din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2007, care reglementează încetarea de drept a contractelor individuale de muncă încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator sau director, înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe (iulie 2007).

Din redactarea textului alin 3 al acestui articol din Legea nr. 31 din 1990 și din prevederile art. V din O.U.G. nr. 82/2007 rezultă că suspendarea, respectiv încetarea contractului de muncă, intervine de drept, fără a mai necesita o decizie administrativă, societatea urmând doar să ia notă de această suspendare sau încetarea legală și să o opereze în cartea de muncă a salariatului.

Suspendarea prevăzută de art. 1371 alin. 3 din Legea nr. 31 din 1990 se întinde pe durata mandatului administratorilor aflați în raporturi de muncă cu societatea.

În literatura juridică română, se susține teoria conform căreia administratorii care au putere de reprezentare a societății au încheiat un contract de mandat comercial, care are o dublă natură juridică atât contractuală, cât și legală. De asemenea, sunt criticate dispozițiile legii conform cărora administratorii care nu au putere de reprezentare sunt considerați ca având calitatea de mandatari ai societății, mai ales că au rolul de simpli administratori care își desfășoară activitatea prin încheierea unui contract de administrare.

B. Condiții pentru numirea administratorului

Prima condiție esențială este capacitatea de exercițiu a administratorului. Potrivt Legii nr. 31 din 1990, prin coroborarea prevederilor art. 15314 și art. 6, alin. 2, nu pot fi administratori, persoanele care sunt „incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru infracțiunile prevăzute la art. 143 – 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței sau pentru cele prevăzute de prezenta lege”.

Ulterior, prin modificările aduse Legii nr. 31 din 1990, dispozițiile art. 15314 au fost abrogate și înlocuite cu art. 731 care face referire expresă la stipulațiile art. 6, alin. 2 modificate prin adăugarea infracțiunilor din Legea nr. 656 din 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.

Sub aspectul onorabilității, trebuie să adăugăm că administratorul reprezintă „imaginea societății comerciale” în raporturile cu celelalte persoane, mai ales că în calitate de mandatar încheie actele juridice în numele și pe răspunderea societății comerciale. Aceasta justifică susținerea că administratorul reprezintă ,,[ … ] un barometru de încredere al companiei”.

Cât privește cetățenia administratorului, în această calitate, de regulă, nu poate fi desemnat decât un cetățean român. Excepția: această calitate o poate dobândi și o persoană de cetățenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicții.

O condiție importantă se referă la calitatea de persoană fizică sau persoană juridică a administratorului societății comerciale. Legea nr. 31 din 1990 reglementează în principal calitatea de persoană fizică a administratorului societății comerciale, dar în temeiul voinței asociaților poate fi desemnată și o persoană juridică.

În ceea ce privește persoana juridică desemnată în această funcție este obligatorie numirea ca reprezentant a unei persoane fizice, care va îndeplini funcția de administrator (art. 15313, alin.2 al Legii nr. 31 din 1990).

Calitatea de asociat sau acționar al administratorului reprezintă o altă condiție demnă de luat în considerare. În societatea în nume colectiv, în temeiul dispozițiilor art. 77, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, administratorii pot fi aleși dintre asociați sau persoane din afara societății. Pentru că societatea în nume colectiv reprezintă dreptul comun în materie, această regulă va fi aplicată și la celelalte forme de societăți comerciale. În conformitate cu legislația română, administratorul poate fi asociat sau o terță persoană, chiar și la societățile în comandită, la care această funcție revine numai asociaților comanditați.

Dacă la societățile de persoane există, în principiu, legătura intrinsecă dintre calitatea de asociat și administrator, la societățile de capitaluri Legea nr. 441 din 2006 introduce noțiunea de administrator independent. În art. 1382, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 se prevede modalitatea de investire în funcție a acestuia, iar la alin. 2 se enumeră situațiile care contravin statutului juridic de administrator independent. În reglementarea anterioară, alin. 2 prevedea că „Un administrator nu este considerat independent în special dacă […]”, iar în reglementarea actuală se stipulează că ,,La desemnarea administratorului independent, adunarea generală a acționarilor va avea în vedere următoarele criterii […]”. Per a contrario, reiese că la numirea administratorilor independenți în sistemul dualist de către consiliul de supraveghere nu se impune obligativitatea luării în considerarea a acestor criterii.

Legea română nu definește noțiunea de administrator independent – a cărui numire nu este imperativă pentru societate -, însă deducem că trebuie să fie o persoană din afara societății, care nu a avut nici o legătură cu persoanele fizice sau juridice din conducerea societății o anumită perioadă de timp.

Cu privire la cumulul calității de administrator cu alte funcții, Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite interdicții și limitări. Art. 1371 alin. 3 din lege prevede că pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Art. 15316, alin. 1 din Legea nr. 31 din 1990 stipulează că ,,o persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator și/sau membru al consiliului de supraveghere în societăți pe acțiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. […]”. Această dispoziție este valabilă atât pentru sistemul unitar, cât și pentru sistemul dualist al societăților pe acțiuni.

C. Desemnarea administratorului

Administratorii sunt mandatați de către adunarea generală a asociaților, prin exercitarea voinței sociale, să desfășoare activitatea de administrare a societății fie prin actul constitutiv, fie în temeiul unei hotărâri a adunării generale a asociaților.

La societățile de persoane se prevede, în textul art. 77, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, că administratorii pot fi aleși cu votul majorității absolute a capitalului social. Astfel, legiuitorul nu mai impune principiul unanimității și conferă asociaților libertatea de a deroga de la prevederile normei juridice prin clauze statutare. Asociații pot să desemneze unul sau mai mulți administratori.

La societățile de capitaluri, administratorii sunt aleși de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În privința societății pe acțiuni, Legea nr. 31 din 1990 reglementează două sisteme de administrare: sistemului unitar, în care administratorii se constituie sub forma consiliului de administrație și sistemul dualist, în cadrul căruia sunt grupați în directorat. În materia societății în comandită pe acțiuni, art. 187 al Legii nr. 31 din 1990 prevede că se aplică dispozițiile referitoare la societatea pe acțiuni, cu excepția articolelor ce reglementează sistemul dualist de administrare. Astfel, societatea în comandită pe acțiuni se poate înființa numai prin adoptarea sistemului unitar de administrare.

În sistemul unitar, în temeiul art. 1371, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, administratorii sunt aleși de către adunarea generală ordinară, cu excepția primilor administratori ce sunt numiți prin actul constitutiv. În alin. 2 al aceluiași articol propunerile pentru numirea administratorilor sunt făcute de către acționari sau membrii consiliului de administrație.

În societățile pe acțiuni închise, o modalitate specifică de exercitare a dreptului de vot, și implicit de alegere a administratorilor, este votul prin corespondență, mai ales că nu se emit acțiuni la purtător.

În reglementarea actuală – Legea nr. 31 din 1990 – art. 1372, alin. 5 prevede o excepție în sensul că „În caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcției de administrator unic, numirea provizorie se va face de către cenzori […]” cu convocarea de urgență a adunării generale ordinare. Astfel, numirea administratorului interimar de către cenzori este acoperită prin validarea alegerii de către adunarea generală ce va fi convocată de urgență.

Societatea cu răspundere limitată poate fi administrată de una sau mai multe persoane, care pot fi asociați sau neasociați. În conformitate cu art. 197, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990, administratorii societății pot fi numiți prin actul constitutiv sau aleși de adunarea asociaților din rândul asociaților ori a terților. Prin actul constitutiv pot fi desemnați doar primii administratori.

În privința vacanței postului de administrator al societății cu răspundere limitată, legea română nu conține nici o prevedere, ceea ce înseamnă că se poate aplica principiul conform căruia toți asociații au calitatea de administrator, dacă nu au fost desemnate una sau mai multe persoane în acest scop ori pot decide asociații prin actul constitutiv. În absența clauzelor statutare, se pot aplica prevederile art. 1372 al Legii nr. 31 din 1990 specifice societății pe acțiuni, pentru că societatea cu răspundere limitată are o structură organizatorică asemănătoare.

D. Numirea directorilor

Structura administrativă a societății pe acțiuni în sistemul unitar implică și numirea directorilor. Statutul juridic al directorilor este reglementat prin dispozițiile art. 143, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 conform căruia „Consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general”.

Apoi, art. 143, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990 prevede că „Directorii pot fi numiți dintre administratori sau din afara consiliului de administrație.”

E. Limitarea în timp a funcției de administrator. Formalități de publicitate

Pentru cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, Legea nr. 31 din 1990 prevede că durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăși 4 ani. În privința primilor membri ai consiliului de administrație, durata mandatului nu poate depăși 2 ani (art. 15312).

În societățile de persoane, asociații sunt liberi să stabilească durata mandatului administratorilor, atât în cazul numirii prin actul constitutiv, cât și al alegerii ulterioare de către adunarea asociaților. Soluția este aceeași și în cazul societății cu răspundere limitată. În societățile de capitaluri, primii administratori numiți prin actul constitutiv pot îndeplini această funcție pe durata stabilită de asociați, fără să poată depăși 2 ani.

În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit durata mandatului, legea prezumă că durata este de 4 ani. Această durată trebuie avută în vedere și în cazul alegerii ulterioare a administratorilor, de către adunarea generală a acționarilor.

La expirarea duratei mandatului, administratorii pot fi realeși, dacă prin contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel (art. 15312 din lege). Legea consacră această soluție pentru societățile de capitaluri, dar ea poate fi extinsă și la celelalte forme juridice ale societății comerciale.

F. Publicitatea numirii

În scopul cunoașterii de către terți a persoanelor care administrează și reprezintă societatea, legea instituie anumite formalități de publicitate.

Astfel cum stipulează expres dispozițiile art. 14 din Legea nr. 26/1990, cererea de înmatriculare a unei societăți comerciale trebuie să arate administratorii societății și puterile acestora, sens în care este imperios necesar a se menționa care dintre ei au puterea să reprezinte societatea.

Ulterior înmatriculării societății, administratorilor împuterniciți cu dreptul de a reprezenta societatea, le revine obligația de a depune la registrul comerțului semnăturile lor, în baza art. 45 din Legea 31/1990.

În Legea nr. 26/1990 art. 19 stipulează că această obligație revine administratorilor și, după caz, reprezentanților societății comerciale; dispoziția normativă având în vedere situația în care unicul administrator are și puterea de a reprezenta societatea, cât și ipoteza în care, deși au fost desemnați mai mulți administratori, doar unora li s-a conferit dreptul de a reprezenta societatea.

Despre sancțiuni:

• Se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care:

1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoș tință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;

2. folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;

3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează, suma împrumutată fiind superioară limitei prevăzute la art. 144 alin. (3) lit. a), sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii;

• Se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care:

1. răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca effect mărirea ori scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;

2. încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din profituri fictive ori care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară sau contrarii celor rezultate din aceasta.

Folosirea, cu știință, a actelor unei societăți radiate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege sau a actelor unei societăți create în modalitatea prevăzută la art. 280, în scopul producerii de efecte juridice, constituie infracțiune ș i se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani.

3.5. Sisteme consacrate privind administrarea societăților comerciale

3.5.1. Varianta tradițională

În temeiul mandatului acordat administratorii pot să exercite numai operațiuni de gestiune internă ori să reprezinte societatea comercială în relațiile cu terții. În principiu, prima atribuție se referă la acțiunea de a reprezenta societatea comercială, în sensul că se efectuează operațiuni de administrare externă și reprezentare în justiție, iar a doua atribuție cuprinde împuternicirea de a desfășura operațiuni de administrare internă a societății comerciale.

În sistemul unitar, structura organizatorică a societății pe acțiuni este compusă din consiliul de administrație, directori și președinte. Consiliile unitare alătură membri cu funcții executive de cei fără funcții executive, la nivel de societate existând un singur board responsabil cu formularea și aplicarea strategiei societății. Acest board formulează obiectivele strategice ale societății, desemnează personalul cu funcții executive însărcinate cu aplicarea lor, supraveghează și controlează activitatea acestor persoane cu funcții executive, informează acționarii cu privire la modul de administrare al patrimoniului societății.

În prezent, Legea nr. 31 din 1990 reglementează sistemul unitar de administrare al societății pe acțiuni în cuprinsul art. 137 – 1521. Sistemul unitar este originar din dreptul francez, dar a fost transpus în legislația majorității statelor europene.

Consiliul de administrație

Societatea pe acțiuni poate fi administrată de un administrator unic sau de un organ colegial – consiliul de administrație. Acesta poate realiza toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile prevăzute de lege sau actele constitutive, în conformitate cu dispozițiile art. 70, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990.

Prin art. 142, alin. 1 al Legii nr. 31 din 1990 se stabilesc limitele mandatului general acordat administratorilor, astfel încât „Consiliul de administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acționarilor”.

Rolul consiliului de administrație este de a crea voința corporativă de gestiune a societății comerciale. Membrii consiliului de administrație sunt numiți prin actul constitutiv sau aleși prin hotărârea adunării generale a acționarilor, ceea ce înseamnă că voința socială constituie voința de gestiune a societății anonime.

Sistemul unitar presupune administrarea societății comerciale prin intermediul administratorilor ale căror prerogative pot fi continuate, în anumite limite legale și în baza unui mandat, de către directori.

Atribuțiile speciale ale consiliului de administrație sunt reglementate în art. 142, alin. 2 al Legii nr. 31 din 1990: „stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății; stabilirea sistemului contabil și de control financiar și aprobarea planificării financiare; numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor; supravegherea activității directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și implementarea hotărârilor acesteia; introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit Legii nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenței.”

Legiuitorul român a enumerat expres: ,,[…] competențele de bază, care nu pot fi delega te directorilor”, mai ales că textul anterior al Legii nr. 31/1990 nu reglementa în cuprinsul unui singur articol atribuțiile exprese ale consiliului de administrație. Gruparea îndatoririlor administratorilor se poate realiza în funcție de izvorul acestora în atribuții legale, statutare și convenționale.

Legiuitorul român a reglementat posibilitatea efectuării activității administrative în echipă, prin conferirea pârghiilor necesare consiliului, care stabilește direcțiile planului de afaceri și numește directorii.

Legea nr. 441/2006 a îmbunătățit regimul juridic al administratorilor sociali și prin prevederea expresă în sarcina acestora, a obligației de diligență-prudență, coroborată cu adoptarea regulii „judecății în afaceri” (business judgment rule).

Obligația de prudență și de diligență semnifică îndatorirea administratorului de a se îngriji de afacerile societății cu pricepere și competență, ca și cum ar fi afacerea sa proprie, ca și cum ar gestiona propriul său patrimoniu.

Excepția regulii judecății de afaceri

Art. 1441 din Legea nr. 31 din 1990 prevede că administratorul nu încalcă obligația de diligență, „dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății, pe baza unor informații adecvate”.

În lipsa dovezii aduse de societate (acționari) în sensul răsturnării prezumției, justiția ar urma să respingă cererea de angajare a răspunderii administratorilor, indiferent de constatarea unui prejudiciu suferit de societate sau de acționari.

Condiții de aplicabilitate:

Să existe o decizie de afaceri, constând în adoptarea sau omisiunea de a adopta anumite măsuri ținând de administrarea afacerilor;

Să existe o judecată, respectiv administratorul să aprecieze în mod rațional, că decizia de afaceri este luată în interesul societății;

Să existe o informare adecvată a administratorului, anterior adoptării deciziei.

Odată întrunite cele trei condiții, aplicarea regulii conduce la aplicarea prezumției legale de nerăspundere a administratorului, decizia de afaceri neputând conduce la angajarea răspunderii acestuia, chiar dacă s-ar dovedi că aceasta a fost în concret prejudiciabilă pentru societate.

3.5.2. Soluția administrării de către directorat și consiliu de supraveghere

Prin actul constitutiv se poate stipula ca societatea pe acțiuni este administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere. Conducerea societății pe acțiuni revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineste actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societatii, cu excepția celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere și a adunării generale a acționarilor.

Organismul în cauză își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere și este alcătuit din unul (director general unic) sau mai mulți membri, acționari sau specialiști neacționari, numărul acestora fiind totdeauna impar.

Directoratul

Directoratul înregistrează la registrul comertului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea, menționând dacă ele acționează împreună sau separate. Cel puțin o dată la trei luni, prezintă un raport scris consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societății, cu privire la activitatea acesteia și la posibila sa evoluție.

Directoratul înaintează consiliului de supraveghere situatiile financiare anuale si raportul sau anual, imediat dupa elaborarea acestora, ca și propunerile cu privire la distribuirea profitului rezultat din bilanțul exercițiului fmanciar, pe care intenționează să le prezinte adunării generale.

Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei funcția de președinte al directoratului; actul constitutiv determină durata mandatului directoratului, în limitele prevăzute pentru administratori (4 ani, respectiv, pentru primul mandat, 2 ani). Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere, existând posibilitatea ca aceștia să fie revocați oricând de către consiliul de supraveghere. În lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv, membrii directoratului reprezintă societatea doar acționând împreună, însă, prin acordul lor unanim, aceștia pot imputernici pe unul dintre ei să încheie anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni.

Consiliul de supraveghere

Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de către adunarea generală a actionarilor, cu exceptia primilor membri, care sunt numiți prin actul constitutiv (trebuind să îndeplinească aceleași condiții generale ca și administratorii). Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, dar nu poate fi mai mic de 3 și nici mai mare de 11, unul dintre aceștia fiind ales președinte al consiliului.

In cazul vacanței unui post de membru, consiliul de supraveghere poate proceda la numirea unui membru provizoriu până la întrunirea adunării generale. Membrii respectivi nu pot fi concomitent și membri ai directoratului și nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al societății.

Consiliul de supraveghere se întrunește cel puțin o dată la trei luni, președintele fiind cel care convoacă consiliul de supraveghere și prezidează întrunirea. Principalele sale atribuții privesc problemele de munca ale societății, pentru aceasta exercitând controlul permanent al conducerii societății de către directorat, de a numi și revoca membrii directoratului, dar și de a verifica existența conformității cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării generale a operațiunilor de conducere a societății.

Subliniem că nici într-o situație consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuții de conducere a societății. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operațiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul consiliului.

CAP. IV NOILE ORIENTĂRI PRIVIND CORELAREA NORMELOR PIEȚEI NAȚIONALE CU PRINCIPIILE ȘI CERINȚELE PIEȚEI INTERNE/ COMUNITARE, ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Prin efectul aderării, piața internă a României a devenit componentă efectivă a Pieței Unice a Uniunii Europene, piață pe care se aplică similar, pentru toții actorii acesteia, un set de reguli și de reglementări necesar pentru a putea opera în spațiul comercial comunitar. Mai mult, este o piață reprezentată de 27 de țări cu diferite sisteme de cerere și de ofertă, cu diferite tradiții și cu diferite produse, dar la care se aplică un set unitar de reguli. În astfel de condiții, fluctuațiile pe piața noastră sunt puternic determinate de către organizații din exteriorul țării care vin cu oferta proprie să concureze pentru cererea internă de pe piața României…

(G. Drăgan)

Integrarea României în Uniunea Europeană a implicat, prin necesitatea adoptării acquis-ului comunitar, ample schimbări la nivel economic și social, schimbări care și-au pus amprenta la nivelul întregii țări antrenând consecințe în toate sectoarele de activitate.

Realizarea concordanței legislative dar și economice între România și Uniunea Europeană este mai mult decât o cerință politică pentru buna funcționare a Uniunii și pentru existența pârghiilor juridice de comunicare. Este o necesitate dictată direct de către cerințele economice ale unei economii de piață funcționale, economie de piață care va influența direct economia națională a României.

4.1. Procesul de integrare al României în Uniunea Europeană, privire succintă

Integrarea Europeană reprezintă unul din cele mai complexe procese, realizate prin acordurile de vointa ale statelor continentului. Fiecare pas în acest proces complex a fost făcut pe baza unui Tratat, prin care statele și-au asumat drepturi și obligatii, în dorinta lor de a coopera pentru progresul și dezvoltarea popoarelor europene.

Odată finalizate negocierile de aderare, începând cu luna decembrie a anului 2004, România a declanșat formalitățile pentru redactarea Tratatului de aderare.

Efectul Tratatului de aderare este departe de a se limita la impactul pe care îl are un tratat oarecare asupra legislației naționale a statelor părti, întrucât participarea la Uniunea Europeană implică transferul unor atribute de suveranitate de la statele membre la Uniune,iar regulile din dreptul comunitar, aplicându-se cu titlu propriu,iau locul celor din legislația română.

Prin intrarea sa în vigoare, Tratatul de aderare, care înglobează întreaga structură conventională a Uniunii Europene și toate reglementările comunitare, le transpune pe acestea în ordinea juridică internă, deoarece Uniunea Europeană impune o aliniere a legislatiei nationale a membrilor ei, in măsura în care este necesară pentru funcționarea corespunzătoare a Pieței Unice.

Prin efectul integrării, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene iar piața economică a României a devenit componentă a Pieței Unice a Uniunii Europene, fapt ce implică anumite consecințe directe dictate de către piață, pe de o parte, și de către cadrul legislativ general al Uniunii Europene, pe de altă parte. Vom analiza în continuare aceste consecințe precum și modul în care procesul de integrare va afecta piața economică din România și în principal resursele umane, întrucât este imposibil pentru un agent economic să își planifice strategia de dezvoltare organizațională fără a le lua în considerare.

Prevederi din Constituția României, incidente societăților comerciale

Dreptul de proprietate în România este garantat. Conținutul și limitele acestui drept sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

– Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

– Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

– Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Despăgubirile prevăzute în Constituție se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.

– Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

– Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

– Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate

numai în condițiile legii.

Despre libertatea economică – art. 45

Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate în România.

Despre exercitarea drepturilor și a libertăților – art. 57

Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Despre Economia României – art. 135

– Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. În acest context statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;

b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

c) stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, a artei și protecția dreptului de

autor;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național;

e) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;

f) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele Uniunii Europene.

Despre proprietate – art. 136

– Proprietatea este publică sau privată.

– Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

– Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

– Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.

Efectul integrării în Uniunea Europeană a Româ niei asupra legislației interne – art. 148

Aderarea Româ niei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.

– Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

– Prevederile din Constituție se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

– Parlamentul, Președintele Româ niei, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

4.2. Piața internă a UE – deziderate, libertăți fundamentale, reglementări specifice

Piața comunitară reprezintă elementul central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene și una din principalele realizări ale Comunității Europene. Scopul principal al instituirii acesteia este de a stimula concurența la nivelul piețelor naționale, accelerând creșterea economică europeană și îmbunătățind astfel gradul de competitivitate și nivelul de viață în spațiul comunitar.

4.2.1. Concepte. Istoric

Conceptul de piață comună nu-și regăsește o definire legală prin dispozițiile Tratatului. Noțiunea în cauză, pe care s-a bazat inițial strategia de integrare a activităților economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune în domeniul economic, cuprinzând în același timp și stabilirea liniilor politice directoare, precum și a modalităților de aplicare a acestor obiective.

În acest sens, noțiunea de piață comună dobândește implicații juridice (care presupun adoptarea unor reglementări imperative pentru buna funcționare a pieței) și politice (care presupun fie stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea altor politici între statele membre și Comunitate). Din această perspectivă, realizarea pieței comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga și o integrare politico-juridică.

În încercările de definire a acestui concept, în literatura de specialitate au fost propuse criterii statice și dinamice. În sens restrâns, pe baza unor criterii statice, piața comună reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe baza unor principii de concurență reală, presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state. În sens larg, având în vedere criteriile dinamice, piața comună ar putea fi definită ca o piață unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere și să vândă, să furnizeze și să obțină servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având în vedere condițiile economice cele mai favorabile (ceea ce ar echivala cu o piață internă unică și unitară dintr-un stat considerat individual).

Piața comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziție ce urma să expire la 31 decembrie 1969. Barierele comerciale indicau menținerea frontierelor fie de natură fizică (controlul bunurilor și persoanelor la frontierele interne), fie de natură tehnică (un ansamblu de reguli procedurale naționale aplicabile), fie legate de sistemul de taxare (menținerea taxelor indirecte la cote diferite, ceea ce determina formalități costisitoare de trecere a frontierelor).

Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de mici în raport cu obiectivele comunitare, Comunitatea a hotărât să utilizeze o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică și a propus realizarea unei piețe interne.

4.2.2. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internă, în spațiul comunitar

Realizarea pieței interne a UE presupune, în principal, libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, la nivelul teritoriului comunitar. Înlăturarea obstacolelor pe acest plan nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de realizare a obiectivelor comunitare.

Mijloacele concrete de realizare a dezideratelor comunitare, așa cum rezultă din prevederile Tratatului, sunt instituirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare și punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în art. 3 și 4 din Tratat.

Realizarea unei piețe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piață comună și ajungând în prezent la piața internă. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare, având la bază noțiunea de integrare. Relația dintre piața internă și piața comună este controversată. S-a exprimat o opinie conform căreia piața comună este doar o etapă in realizarea pieței interne.

Într-o altă opinie, piața comună ar fi mai cuprinzătoare decât piața internă, prima incluzând,în afară de cele patru libertăți fundamentale, și comunitarizarea unor politici sectoriale, cum ar fi politica economică, politica agrară, politica de mediu și politica comercială comună, urmărind deci un mai mare grad de integrare.

Piața comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri și servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale (constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal comun), eliminarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Așadar, putem afirma că realizarea pieței comune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.

Trecerea la piața internă a fost stabilită prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985 și a fost încorporată în tratatele comunitare prin intermediul Actului Unic European (1986).

Piața internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.

Ideea de piață internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985 Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acestei sfârșitul anului 1992 și a solicitat Comisiei Europene să pregătească un program și un calendar al implementării pieței interne.

În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care a fost aprobată de Consiliul European în iunie 1985 și conținea 300 măsuri legislative grupate pe trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice și eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe. Trecerea de la conceptul „piață comună” menționată în tratatele inițiale, la conceptul „piață internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond, presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.

Actul unic european – semnat în 1986 și intrat în vigoare în 1987 – a încorporat conceptul de piață internă în Tratat și a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992. În plus, prin Actul Unic European s-a stabilit și un mecanism eficient de decizie, prin introducerea în Consiliu a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, pentru majoritatea aspectelor legate de realizarea pieței interne, creându-se astfel un ansamblu de facilități în sprijinul realizării pieței interne.

Până la sfârșitul anului 1992 au fost adoptate majoritatea covârșitoare a proiectelor legislative menționate în Cartea Albă din 1985, în special datorită aplicării procedurii votului cu majoritate calificată. Astfel, a fost liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor, s-au înregistrat progrese în privința libertății de stabilire și prestării de servicii.

După 1992 Comisia Europeană a depus eforturi susținute pentru finalizarea completă a pieței interne. În acest scop au fost întocmite rapoarte anuale care relevau rezultatele obținute și lansau programe de acțiune pentru realizarea proiectelor care nu erau încă finalizate.

În Cartea Albă pentru pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene au fost prevăzute trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene:

abordarea clasică – se referă la parcurgerea etapelor de armonizare, integrare și convergență – aplicată țărilor care au aderat la Comunități înainte de apariția Cărții Albe;

noua abordare (New Approach) – presupune renunțarea la reglementarea unitară a inițiativei legislative comunitare (prin directive) și acceptarea existenței mai multor izvoare de drept comunitar (tratate, drept derivat);

abordarea globală (Global Approach) presupune „saltul peste etape” al țărilor asociate, în condițiile în care prin măsuri de reformă legislativă economică, socială reușesc să ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare.

Tendințele integrării europene contemporane sugerează ideea că piața internă ar trebui să evolueze, culminând cu realizarea unei piețe integrate ce ar putea fi denumită piața europeană autohtonă, caracterizată prin moneda unică, sistem de taxe armonizat, existența unei infrastructuri integrate, realizarea completă a celor patru libertăți comunitare și existența unui sistem de instrumente legale menite să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe această piață.

4.2.3. Consecințe ale manifestării libertăților fundamentale pe piața internă

4.2.3.1. Interzicerea restricțiilor privind stabilirea societăților comerciale

Conform Capitolului 2 din Titlului III al Tratatului, sunt interzise restricțiile asupra libertății de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru; interdicția se aplică și în cazul înființării de agentii, filiale sau sucursale de către cetățenii oricărui stat membru stabilit pe teritoriul oricărui stat membru.

Subliniem că expresia „stabilirii pe teritoriul oricărui stat membru” se aplică și în cazul întreprinderilor, aceasta făcând referire la cerința exprimată în Tratat potrivit căreia, cităm: „în vederea tratării în aceeași manieră a persoanelor fizice care sunt cetățeni ai statelor membre”. O societate comercială sau o firmă urmează să îndeplinească următoarele două condiții: în primul rând, trebuie să se fi constituit în conformitate cu legea unuia dintre statele membre, iar în al doilea rând, trebuie să-și fi înregistrat sediul central, administrația centrală sau principalul loc de desfășurare a activității în interiorul Comunitătii, adică să se fi stabilit pe teritoriul oricărui stat membru.

Tratatul solicită doar „stabilirea” într-unul din statele membre, nefiind impusă condiția ca respectiva societate comercială sau firmă să aibă „naționalitatea” unuia dintre statele membre pentru a se putea bucura de libertatea de stabilire. Oricum acest lucru ar fi foarte dificil, daca nu chiar imposibil, de determinat; așadar, este suficientă îndeplinirea celor două condiții menționate anterior.

Tratatul definește libertatea de stabilire ca incluzând dreptul de a demara și de a desfăsura activități în calitate de liber-profesionist și de a înființa și a administra întreprinderi – în special societăți comerciale și firme într-un alt stat membru, în condițiile stabilite pentru cetățenii acestuia. Societățile comerciale și firmele sunt definite ca entități „constituite conform dreptului civil sau comercial, inclusiv societăți cooperative, precum și ca alte persoane juridice guvernate de dreptul public sau privat, cu excepția celor nonprofit.

Este de subliniat faptul că libertățile asigurate prin Tratat nu conferă drepturi absolute (nici un drept nu este absolut), ci drepturi limitate sau „reglementate” în aceeași manieră cu cele ale cetățenilor statului respectiv. Sau, după cum afirmă Tratatul în acest caz, „în condițiile stabilite pentru proprii cetățeni de dreptul tarii în care se efectuează stabilirea”. De fapt, stabilirea într-o altă țara poate însemna faptul că persoană în cauză își păstrează principalele interese într-un stat membru și își deschide o agenție, o filială sau o sucursală în alt stat membru.

Așa cum se întamplă în cazul liberei circulații a lucrătorilor, Tratatul prevede în mod explicit faptul că, pe lângă dreptul de a fi tratat fără discriminare în statul membru în care se face stabilirea, beneficiarii libertății se bucură de anumite drepturi specifice, cum ar fi cel de a rămâne pe teritoriul statului gazdă dupa desfasurarea activitatilor și de a achizitiona și de a utiliza terenurile și clădirile situate pe teritoriul unui alt stat membru (cu câteva posibile rezerve în cazul terenurilor agricole). În acest sens, există o legătura evidentă cu libera circulație a capitalului necesar achiziționării proprietăților imobiliare.

În vederea atingerii libertații de stabilire, Tratatul impune diverse obligații Consiliului și Comisiei, precum și statelor membre. Obligația Consiliului și a Comisiei constă în emiterea de directive și, după cum am menționat mai sus, Consiliul a adoptat două programe legislative în domeniu. Primul se referă la recunoașterea diplomelor și la coordonarea conditiilor de acces la anumite profesii, iar celălalt a stabilit reglementările armonizate aplicabile în cazul firmelor și societăților comerciale.

Principala obligație a statelor membre privește abolirea acelor proceduri și practici administrative a căror păstrare ar constitui un obstacol pentru libertatea de stabilire. Se face referire atât la condițiile de înființare a agențiilor, filialelor și sucursalelor, cât și la condițiile ce guvernează accesul personalului aparținând structurii principale la posturile administrative și de supervizare din aceste agentii, filiale si sucursale.

De-a lungul anilor, directivele menționate au fost adoptate în cadrul implementării programelor generale prevăzute anterior în Tratat; aceste programe au dispărut din Tratat, odată cu Tratatul de la Amsterdam, deoarece au fost implementate în marea lor majoritate.

Calificări cerute persoanelor juridice. Directivele dreptului societăților comerciale

Dreptul de stabilire al „persoanelor juridice” este „exercitat în general prin înființarea de agenții, filiale și sucursale”, așa cum prevede explicit Tratatul. Această liberă circulație a societăților comerciale și firmelor necesită, în mod evident, echivalența la nivel comunitar a garanțiilor solicitate de către statele membre în vederea protejării intereselor membrilor și publicului.

Astfel că Tratatul încredințează Consiliului și Comisiei acțiunile necesare, Consiliul trebuind să emită directive în acest sens. Instituțiile au dat o interpretare destul de largă acestor prevederi, rezultatul fiind programul ambițios de armonizare a legislațiilor naționale cu privire la întreprinderi, cunoscut sub denumirea de „directivele dreptului societăților comerciale”.

Prima directivă privește coordonarea garanțiilor în cazul societăților comerciale cu răspundere limitată. Ea prevede protejarea intereselor terțelor părti prin publicarea informației referitoare la astfel de societăți comerciale, date ale persoanelor autorizate să angajeze societatea, restricțiile în baza cărora obligațiile nu mai sunt valide și limitări care conduc la nulitate.

Cea de a doua directivă reglementează constituirea societăților comerciale pe acțiuni, precum și păstrarea și modificarea capitalului acestora; directiva restricționează dreptul societăților comerciale de a-și dobândi propriile acțiuni. Restricția a fost extinsă și asupra dobândirii acțiunilor de către societăți comerciale asupra cărora se poate exercita o influență dominantă

Cea de a treia directivă privește fuziunile societăților comerciale cu răspundere limitată în sens larg și impune prezentarea planului de fuziune și a rapoartelor contabile și generale către acționari.

Cea de a patra directivă prevede cerințe juridice similare cu privire la informațiile financiare ce trebuie publicate, de exemplu rapoartele contabile anuale. Se extinde asupra băncilor și altor instituții financiare și asupra filialelor instituțiilor de credit sau financiare din cadrul Comunității care își au sediul central în terțe țări.

Cea de a cincea directivă nu a reușit să treacă de etapa de propunere a Comisiei. Ea se referă la structura societăților comerciale cu răspundere limitată și la puterile și obligațiile organelor lor.

Cea de a șasea directivă abordează aspectele referitoare la divizarea operațiunilor societăților comerciale pe acțiuni fie prin achiziție, fie prin constituirea unor noi societăți comerciale, sau prin ambele metode.

Cea de a șaptea directivă privește rapoartele contabile ale grupurilor și a fost extinsă la bănci și la alte instituții financiare.

Cea de a opta directivă reglementează aprobarea persoanelor responsabile cu auditul contabil autorizat.

Cea de a noua directivă nu există, iar cea de zecea nu a trecut niciodata de etapa de proiect: ea ar fi trebuit să reglementeze fuziunile transfrontaliere ale societăților comerciale pe actiuni.

Cea de a unsprezecea directivă privește cerințele de informare publica asupra filialelor deschise într-un stat membru de către anumite tipuri de societăți comerciale guvernate de dreptul unui alt stat.

Cea de a douăsprezecea directivă privește societățile comerciale private cu acționar unic. Mai trebuie menționate încă trei directive referitoare la admiterea acțiunilor pe lista bursei oficiale, la cerințele de proiectare, monitorizare și distribuție a detaliilor care trebuie publicate în vederea acestei admiteri și la informația ce va trebui publicată în mod regulat de către societățile comerciale ale căror acțiuni au fost admise la bursă.

Amintim că există și o serie de directive referitoare la taxele aplicate în cazul fuziunilor, divizărilor, transferului de resurse și schimbului de acțiuni specifice societăților comerciale din state membre diferite și la societățile comerciale mamă și sucursalele din diferite state membre.

În trecut, în mai multe rânduri, Comisia a făcut propuneri referitoare la statutul societații comerciale europene care să permită înființarea de societăți comerciale conform dreptului comunitar și recunoscute în toate statele membre. Principala dificultate întâmpinată a fost reprezentarea lucrătorilor într-o astfel de societate comercială, aspect încă inacceptabil pentru anumite state membre. Amintim că în anul 1997 s-a înregistrat un progres substanțial, făcându-se posibilă înființarea unei societăți comerciale europene.

În acest context, evidențiem precedentul reprezentat de Grupările Europene de Interese Economice, o formă mai simplă de asociere între entitățile economice în baza dreptului comunitar. În momentul înregistrării într-unul din statele membre, entitatea este recunoscută juridic în toate celelalte, singura cerință fiind proiectarea și înregistrarea regulamentelor de ordine interioară; dacă statul membru în care se face înregistrarea este de acord, entitatea dobândește personalitate juridică.

Dezavantajul constă în faptul că toți membrii unei EEIG sunt responsabili în mod individual pentru propriile datorii. Întrucât se bazează pe dreptul național, pot apărea probleme cu clasificarea acestor grupări.

4.2.3.2. Armonizarea dreptului comercial european în materia referitoare la sediul societății comerciale

4.2.3.2.1. Sediul, ca element de identificare și localizare în spațiu a persoanei juridice

Sediul este un element de identificare a persoanei juridice, de localizare în spațiu, element distinct de domiciliul sau sediul asociatului sau acționarului. Sediul are funcțiile pe care domiciliul le are pentru o persoană fizică, considerându-se că dispozițiile referitoare la domiciliu sunt aplicabile și sediului dacă nu sunt incompatibile cu natura persoanei juridice.

Funcțiile sediului sunt: siguranța circuitului civil, garanția creditorilor societății, și publicitatea. După ponderea sa sediul a fost clasificat în: a) sediu principal și b) sediul secundar, clasificare regasită și în dispozițiile Legii nr. 31/1900. Astfel, potrivit art. 7 prevede indicarea sediului (lipsa acestuia conducând la importante consecințe practice) și a „sediilor secundare – sucursale, agenții, reprezentante sau alte asemenea unități fără personalitate juridică -, atunci când se înființează o dată cu societatea, sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare”.

Chiar dacă sediile secundare nu sunt enumerate în actul constitutiv la constituire, asociații, prin modificare, pot înființa sedii secundare.

Dispozițiile referitoare la sediile secundare au un caracter facultativ în actul constitutiv. Importanța sediului este dată de următoarele considerente:

a) este un element important al identificării societății (trebuie să apară pe actele emise de aceasta, potrivit art. 74);

determină legea aplicabilă societății -societăților înmatriculate în România le sunt aplicabile legile române;

în cazul executării contractelor (sediul societății este locul unde, în lipsa de stipulate contrarie, urmează să se execute contractul când societatea este „cel ce s-a obligat” – art. 59 C. com.);

d) determinarea legii aplicabile, atunci când se aplică norma conflictuală „lex actus”;

stabilirea instanței competente sau comunicarea actelor de procedură (în cazul litigiilor);

în cazul începerii procedurii insolvenței;

Legea prevede că procedurile referitoare la insolvență (cu unele excepții) sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului, astfel cum figurează acesta în registrul comerțului.

g) consacră naționalitatea societății. Societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române (art. 1 alin. 2); Naționalitatea unei societăți anonime (pe acțiuni) ce funcționează în România nu se determină după naționalitatea acționarilor sau a capitalurilor acelora, ci după locul unde societatea s-a constituit, locul unde își are sediul social;

h) adunările generale (ordinare sau extraordinare) se țin la sediul societății „când actul constitutiv nu dispune altfel în localul ce se va indica în convocare”;

i) determină Registrul comerțului în care trebuie realizate mențiunile de modificare a actului constitutiv.

În dreptul internațional privat, noțiunea de sediu este definită în art. 40 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat: „prin sediu se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitdfii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați altor state”.

4.2.3.2.2. Concepții în funcție de care se stabilește lex societatis în spațiul comunitar

Este unanim acceptat că sediul unei societăți comerciale poate fi determinat din punct de vedere formal sau din punct de vedere structural. Astfel, din punct de vedere formal, sediul unei societăți comerciale numit și sediul statutar este locul declarat în actul constitutiv al persoanei juridice respective și care va apărea în toate actele oficiale ale societății. Din punct de vedere structural, sediul societății este numit sediu real și este reprezentat de locul efectiv în care se află administrația centrală a unei societăți comerciale și organele sale decizionale, indiferent de locul stabilit ca sediu prin intermediul actului constitutiv.

Sediul real, ca loc unde sunt adoptate deciziile fundamentale pentru funcționarea societăți, își justifică utilitatea prin ideea că centrul decizional al oricărei societăți trebuie să fie cât mai aproape de activitatea de producție a societății în cauză. Sediul social prezintă relevanță la nivel comunitar putând juca diverse roluri (factor de legătură între o societate comercială și sistemul de drept al unui stat membru, domiciliul societății în scopul aplicării dispozițiilor legale de drept material, criteriu de determinare a jurisdicției competente). În realitate, suntem în prezența unei duble determinări: sediul social determină legea aplicabilă unei societăți comerciale (lex societatis) prin legătura pe care o stabilește între societatea în cauză și sistemul de drept al statului membru, dar în același timp noțiunea de sediu social este determinată de legea statului membru pe teritoriul căruia a fost declarat sediul statutar sau se află sediul real.

În consecință, pornind de la această dublă determinare, în interiorul Comunității sunt împărtășite două mari concepții în funcție de care se stabilește lex societatis. O primă teorie aplicată de statele membre ale Uniunii Europene este teoria incorporațiunii – incorporation theory – potrivit căreia o societate este constituită și funcționează în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia și-a declarat sediul statutar, fiind fără relevanță locul în care își desfășoară activitatea propriu-zisă sau locul în care se află organele decizionale ale societății. Această teorie este împărtășită în spațiul comunitar, printre alte state, de Anglia, Olanda și Irlanda.

Potrivit celei de-a doua teorii, teoria sediului real – real seat theory, head office theory sau siege réel, respectiv sitztheorie în dreptul german – promovată în forma sa pură de Germania, legea aplicabilă unei societăți comerciale aparține statului pe teritoriul căruia se află administrația centrală. În consecință, un stat care aplică teoria sediului real va recunoaște o societate comercială ca aparținând propriului sistem de drept dacă societatea în cauză are administrația centrală pe teritoriul său, independent de statul pe teritoriul căruia a fost declarat sediul statutar.

După cum vom vedea, teoria sediului real constituie o formă de limitare excesivă a libertății de stabilire a societăților comerciale în interiorul pieței interne.

4.2.3.2.3. Decizii ale Curții de Justiție Europene în materie

Libertatea de stabilire a societăților comerciale, componentă esențială a libertății de circulație a persoanelor în interiorul pieței interne, este reglementată de art. 43 (fostul art. 52) și art. 48 (fostul art. 58) din Tratatul CE, iar interpretarea de care s-a bucurat de-a lungul timpului a cunoscut o continuă evoluție, în strânsă legătură cu evoluția politică a Comunităților Europene și ulterior a Uniunii Europene.

Una dintre problemele contemporane cele mai acute existente la nivelul funcționării dreptului comunitar referitor la libera circulație a persoanelor o constituie incapacitatea societăților comerciale formate în statele membre de a beneficia de consecințele juridice la care ar trebui să dea naștere principiul menționat.

4.2.3.2.3.1. Libertatea de stabilire cu caracter principal. Imposibilitatea societății comerciale de a-și transfera sediul real dintr-un stat membru în alt stat membru

Circumstanțele cauzei

Curtea de Justiție Europeană a fost sesizată în temeiul art. 177 din Tratatul CEE la dat de 19 martie 1987 de către High Court of Justice, Queen’s Bench Division printr-o hotărâre prin care se solicita răspunsul Curții cu privire la patru întrebări referitoare la interpretarea în principal a art. 52 și art. 58 din Tratatul CEE. Procedura inițială în cadrul căreia s-a impus necesitatea verificării compatibilității dreptului englez cu dreptul comunitar i-a opus pe reclamanta Daily Mail and General Trust PLC, societate comercială constituită în conformitate cu legislația Regatului Unit, care avea la momentul declanșării procedurilor judiciare atât sediul social, cât și administrația centrală pe teritoriul englez, și pe pârâta Trezoreria Regatului Unit.

Prevederile legislative care au determinat apariția litigiului se referă la faptul că legislația fiscală britanică se aplică numai societăților comerciale care sunt rezidente pe teritoriul britanic în „scop fiscal”, această trăsătură fiind determinată de locul unde de afla administrația centrală a societății respective.

Odată obținut acest statut de rezident în scopuri fiscale ca urmare a faptului că administrația centrală a societății se afla pe teritoriul britanic, nu se putea renunța la el decât cu acordul Trezoreriei. Este evident că modalitatea cea mai la îndemână pentru a pierde acest statut era transferul administrației centrale într-un alt stat membru.

În consecință, societatea comercială de naționalitate engleză a formulat o cerere pentru a obține acordul necesar transferului administrației sale centrale în Olanda. Înainte de a obține acest acord, a deschis un birou în Olanda prin intermediul căruia își desfășura activitatea administrația societății comerciale.

Motivul determinant care a făcut ca acest transfer să fie atât de necesar era faptul că societatea britanică dorea să vândă o parte din bunurile aflate în patrimoniu și să folosească sumele astfel obținute pentru a-și cumpăra propriile acțiuni. Or, această procedură urma să fie supusă legislației fiscale britanice, fiind vizat în principal profitul pe care l-ar fi obținut din vânzarea bunurilor respective. O dată mutată administrația centrală în Olanda, legislația fiscală a acestei țări ar fi devenit aplicabilă. Este adevărat că aceleași reguli de impozitare se regăseau și în legislația olandeză ca și în cea britanică, însă în Olanda ar fi putut fi impozitată numai creșterea de valoare a bunurilor ce urmau să fie vândute, intervenită între momentul în care legea olandeză a devenit aplicabilă și momentul în care bunurile erau vândute, ceea ce făcea ca profitul ce urma să fie impozitat era redus ca valoare.

Deși s-au purtat negocieri între societatea vizată și Trezoreria britanică, acestea nu au ajuns la nici un rezultat, motiv pentru care au fost declanșate procedurile judiciare în fața instanțelor naționale, în acest context al împrejurărilor de fapt, instanța britanică a dorit să știe în principal dacă prevederile art. 52 și art. 58 din Tratatul CEE garantează unei societăți comerciale constituită în conformitate cu legislația britanică dreptul de a-și transfera administrația centrală pe teritoriul unui alt stat membru ca efect al exercitării libertății de stabilire.

Aspecte relevante

Speța ridică numeroase probleme în privința libertății de stabilire a societăților comerciale prin prisma lipsei de armonizare la nivelul statelor membre cu privire la normele care guvernează tratamentul juridic al unei societăți comerciale de naționalitate străină, atât în ceea ce privește recunoașterea acesteia, cât și în ceea ce privește limitele în acre o astfel de societate comercială se poate bucura de libertatea de stabilire. De altfel, Curtea a avut pentru prima dată ocazia, prin soluționarea prezentei cauze, să se pronunțe în mod direct asupra libertății de stabilire cu titlu principal a unei societăți comerciale.

În cadrul acțiunii preliminare cu care a fost sesizată, Curții i-a fost adus în atenție demersul unei societăți comerciale din Regatul Unit, care era constituită în conformitate cu legislația britanică și care avea sediul social pe teritoriul acestui stat membru, de a-și transfera administrația centrală pe teritoriul Olandei, rămânând în continuare o societate comercială de naționalitate britanică.

Deși societatea comercială în discuție, Daily Mail, urmărea ca prin acest transfer să evite plata unor obligații fiscale impuse de legislația britanică, Curtea nu s-a limitat la a analiza situația doar din această perspectivă, ci s-a pronunțat asupra problemei de fond, respectiv posibilitatea unei societăți comerciale de a-și transfera administrația centrală dintr-un stat membru pe teritoriul altui stat membru fără ca această operațiune să implice pierderea personalității juridice sau schimbarea sistemului legal căruia îi aparține.

O astfel de situație, pe de o parte, punea problema coliziunii a două sisteme de drept diferite (cel al statului de plecare și cel al statului de destinație), altfel spus făcea necesară rezolvarea conflictului de legi care apărea pe această cale, iar pe de altă parte presupunea evaluarea impactului avut de libertatea de stabilire a societăților comerciale asupra acestui conflict.

Soluția jurisprudențială propusă de Curtea de Justiție Europeană în cadrul acestei spețe și care a rămas nemodificată mai bine de 10 ani, a fost în sensul trasării unei distincții între libertatea de stabilire cu titlu secundar și libertatea de stabilire cu titlu principal.

Dacă în legătura cu prima formă, Curtea s-a pronunțat și a apreciat că este garantată prin art. 52 și art. 58 din Tratatul CE, situația este mai delicată în ceea ce privește cea de-a doua formă, aceasta nefiind garantată prin prevederile Tratatului CE. Libertatea de stabilire cu titlu principal presupune ca societățile comerciale să aibă posibilitatea de a-și transfera sediul dintr-un stat membru într-alt stat membru fără ca în urma acestei operațiuni să înceteze personalitatea juridică a societății comerciale respective.

Argumentele juridice care au stat la baza acestei soluții

Pentru că la nivel comunitar să funcționeze transferul transfrontalier al sediului unei societăți comerciale, s-a considerat necesară în prealabil o armonizare legislativă între statele membre. Că nu este întrutotul adevărată această susținere o dovedește însuși faptul că după mai mult de 10 ani, deși nu s-a produs armonizarea legislativă mult așteptată, Curtea a decis că cel puțin parțial și în anumite condiții un astfel de transfer este realizabil.

Pentru a putea însă analiza soluția propusă de către Curtea de Justiție Europeană cu privire la posibilitatea societății comerciale Daily Mail de a-și transfera administrația centrală în Olanda, se impune a se releva ce se înțelege prin noțiunea de sediu al unei societăți comerciale la nivel comunitar, ce sisteme de drept au adoptat statele membre și care sunt conflictele de lege care pot apărea între aceste sisteme de drept, cât și soluțiile la acestea.

Jurisprudența Curții de Justiție Europene arată faptul că între cele două categorii de state ce aplică teorii diferite (privind lex societatis – la care ne-am referit mai sus) există un conflict jurisdicțional și în același timp o competiție între dispozițiile legale incidente în fiecare dintre aceste state, toate având drept scop atragerea unui număr cât mai mare de investitori de către statul membru în cauză. Incompatibilitatea evidentă dintre cele două sisteme juridice nu permite unei societăți comerciale să aibă sediul statutar pe teritoriul unui stat adept al teoriei incorporațiunii și sediul real pe teritoriul unui stat adept al teoriei sediului real, după cum nici situați inversă nu este posibilă, în condițiile în care lex societatis este o necesitate și în același timp o constantă pe parcursul existenței unei societății comerciale.

Deși Tratatul CE consacră în art. 43 și art. 48 libertatea de stabilire și de circulație a societăților comerciale în cadrul pieței interne, în realitate societățile comerciale nu beneficiază de această libertate cât privește posibilitatea transferului sediului dintr-un stat membru într-un alt stat membru. Totuși, teoria incorporațiunii oferă un remediu intermediar în sensul că această teorie, prin chiar structura ei încurajează ca sediul real să fie situat într-un alt loc decât cel în acre se află sediul statutar.

Prin urmare, cel puțin sediul real, în cadrul acestei teorii poate fi transferat dintr-un stat în altul, fără ca prin aceasta societatea comercială în cauză să fie nevoită să se desființeze și să reînființeze într-un alt stat membru. Acest lucru se datorează faptului că potrivit teoriei incorporațiunii sediul statutar nu trebuie să corespundă cu locul de activitate al administrației centrale.

Jurisprudența comunitară privind libertatea societăților comerciale de a-și transfera sediul real (administrația centrală) dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru rămâne marcată de afacerea Daily Mail, nu numai pentru faptul că în această speță Curtea a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni preliminare care avea drept obiect principal transferul sediului unei societăți dintr-un stat membru într-altul, dar în principal pentru că argumentarea Curții, bazată pe situația legislativă la nivel comunitar, situație care până în prezent nu a cunoscut schimbări fundamentale, ar trebui să fie aplicabilă și în prezent.

Problema juridică esențială a speței rămâne aceea că instanța comunitară a fost chemată să verifice dacă o societate comercială engleză, înființată potrivit sistemului incorporațiunii, poate să își transfere numai sediul real în Olanda, țară de asemenea adeptă a teoriei incorporațiunii. Alături de această problemă de drept comunitar și de drept internațional privat, subsecvent s-a pus întrebarea dacă în acest scop era necesară autorizarea Trezoreriei britanice. Chiar dacă din punct de vedere economic scopul transferului administrației centrale în Olanda avea la bază motive de ordin fiscal, Curtea s-a văzut pusă în situația de a analiza în mod fundamental posibilitatea de transfer al sediului unei societăți comerciale în interiorul pieței comune.

În cadrul acestei afaceri nu a avut loc o reală coliziune a celor două sisteme de drept prezentate mai sus (cel al incorporațiunii și cel al sediului real), în condițiile în care atât Regatul Unit, statul pe teritoriul căruia a fost înființată societatea Daily Mail (statul de plecare), cât și Olanda, statul pe teritoriul căruia se dorea transferul administrației centrale (statul de destinație) aplică teoria incorporațiunii. Cel puțin la nivel teoretic, transferul sediului real între două astfel de sisteme de drept este posibilă fără a da naștere unui conflict de legi, câtă vreme sistemul de drept al statului de destinație recunoaște că legea care guvernează societatea comercială în cauză rămâne legea statului de plecare.

După cum rezultă din cea mai mare partea a argumentării Curții de Justiție Europene, Curtea nu a recunoscut la acel moment dreptul de stabilire și de transfer al sediului real, considerând că, pe de o parte Tratatul CE recunoaște numai dreptul de liberă stabilire cu titlu secundar (înființarea unei sucursale sau filiale pe teritoriul unui alt stat membru), în timp ce pentru recunoașterea dreptului de stabilire cu titlu principal (transferul sediului, fie și numai a celui real) sunt necesare măsuri legislative de armonizare.

Curtea de Justiție Europeană consacra pe cale jurisprudențială o soluție care exista la nivel legislativ: imposibilitatea unei societăți comerciale de a-și transfera sediul real dintr-un stat în altul. Acest punct de vedere nu a fost împărtășit în totalitate în doctrină, mai ales în cea germană, susținându-se că în realitatea cauza Daily Mail, deși privește libertatea de stabilire a societăților comerciale, nu exprimă poziția Curții referitor la conflictul d legi între sistemele de drept ale statelor membre.

Un aspect mai trebuie amintit și anume faptul că în cadrul respectivei spețe Curtea s-a referit și la incidența normelor legale britanice de drept fiscal cărora pentru a fi posibil transferul administrației centrale de pe teritoriul britanic era necesar acordul Trezoreriei, acord care în speță a fost refuzat. Prima întrebare pe care Curtea trebuia să o soluționeze încearcă să stabilească dacă acest refuz, determinat de intenția autorităților fiscale de a împiedica societatea în cauză să se sustragă de la plata unor impozite, aduce atingere libertății de stabilire.

Așa cum s-a arătat în doctrină, Curtea a recunoscut implicit normelor fiscale britanice caracterul de norme juridice de ordine publică care prevalează asupra normelor uniforme de drept comunitar.

4.2.3.2.3.2. Libertatea de stabilire cu caracter secundar

Circumstanțele cauzei

Printr-o acțiune introdusă în temeiul art. 169 din Tratatul CEE (actualul art. 226 din Tratatul CE), Comisia a solicitat Curții să constate că Franța nu și-a respectat obligațiile asumate prin Tratatul CEE, în special art. 52, prin aceea că nu a acordat creditele fiscale cuvenite acționarilor pentru sucursalele și agențiile din Franța ale companiilor de asigurare stabilite într-un alt stat membru, în aceleași condiții de care se bucură companiile franceze.

Potrivit legislației fiscale franceze, societățile datorează impozit pe profit indiferent de locul unde este situat sediul lor statuar.

Aspecte relevante

Cauza C-270/83 a reprezentat pentru Curtea Europeană de Justiție ocazia de a-și exprima punctul de vedere cu privire la libertatea de stabilire cu titlu secundar a societăților comerciale, jurisprudența sa asupra acestui aspect rămânând neschimbată până în prezent. Dincolo de importanța în sine a acestei hotărâri, reluarea argumentelor prezentate pentru prima dată de Curte în acest cadru și cu ocazia pronunțării altor hotărâri referitoare la principiul libertății de stabilire a societăților comerciale dovedește dorința Curții Europene de Justiție de a impune o interpretare cât mai generoasă a prevederilor Tratatului CE.

Cadrul de fapt, respectiv tratamentul fiscal discriminatoriu al filialelor înființate pe teritoriul Franței aparținând unor societăți comerciale de naționalitate străină în raport cu sucursalele sau reprezentanțele din Franța ale unor societăți comerciale de naționalitate străină, a ridicat problema modului de interpretare și aplicare a art. 43 (fostul art. 52) din Tratatul CE.

Potrivit par. 1 al acestui articol, în interiorul pieței interne sunt interzise restricțiile la libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru, iar conform par. 2, aceiași resortisanți au libertatea de a alege dacă doresc să înființeze pe teritoriul unui alt stat membru o reprezentanță, o sucursală sau o filială. Potrivit art. 48 (fostul art. 52) din Tratatul CE, aceleași dispoziții se aplică și persoanelor juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care au sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității Europene.

În acest cadru legal trebuie să se asigure societăților comerciale care îndeplinesc toate criteriile menționate dreptul de a crea și de a coordona mai multe centre de activitate pe teritoriul Comunității, cu menținerea sediului principal într-un singur stat membru. Prin urmare, statele membre pot îngrădi dreptul unei societăți comerciale care relevă din dreptul altui stat membru de a-și constitui o sucursală sau orice altă formă de organizare a activității (restricții din partea statului de destinație), la fel cum statul pe teritoriul căruia își are sediul o societate comercială nu îi poate interzice acesteia să pună bazele unei sucursale într-un alt stat membru (restricții din partea statului de plecare).

În speța de față, răspunsul tranșant al Curții Europene de Justiție a fost în sensul că o astfel de legislație în realitate privează societățile comerciale interesate de dreptul lor de alegere, constrângându-le indirect să opteze pentru înființarea unei filiale.

Aspectele juridice pe care Curtea Europeană de Justiție le-a luat în discuție în soluționarea acestei cauze din perspectiva aplicării art. 43 (fostul art. 52) din Tratatul CE privesc drepturile pe care le conferă aceste prevederi ale Tratatului.

Este vorba, în primul rând, despre recunoașterea personalității juridice a societății comerciale care dorește să înființeze pe teritoriul unui alt stat membru o filială, o sucursală sau o reprezentanță. Pentru a putea iniția o astfel de procedură care se va desfășura în conformitate cu legislația statului membru pe teritoriul căruia va funcționa stabilimentul secundar, este necesar ca societatea comercială inițiatoare să fie recunoscută ca având o existență valabilă. Însuși textul tratatului stabilește că dreptul de a alege forma de organizare a stabilimentului secundar aparține numai unei societăți comerciale constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care are sediul statuar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității Europene.

În speța de față, Curtea nu dezvoltă acest aspect, ci îl abordează ca fiind dovedit prin chiar ipoteza de fapt care a ocazionat pronunțarea hotărârii. În al doilea rând, Curtea subliniază importanța faptului că dreptul unei societăți comerciale de a înființa o filială, o sucursală sau o reprezentanță pe teritoriul unui alt stat membru și dreptul de a alege forma cea mai potrivită pentru stabilimentul secundar pe care dorește să îl înființeze sunt două drepturi distincte, or, pornind de la această împrejurare, Curtea arată că, faptul că Franța a recunoscut dreptul societăților comerciale de naționalitate străină de a înființa pe teritoriul său un stabiliment secundar, nu înseamnă că și-a îndeplinit toate obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea Tratatului de la Roma, cât vreme societatea comercială respectivă este influențată în alegerea formei stabilimentului secundar.

Altfel spus, prin această hotărâre, Curtea statuează cu caracter definitiv în jurisprudența sa faptul că libertatea de alegere a formei de organizare a unui stabiliment cu titlu secundar, indiferent dacă este o filială, sucursală sau reprezentanță nu poate fi îngrădită nici direct, nici indirect, cum s-a întâmplat în speța de față, prevederile fiscale reprezentând un mijloc de presiune în sensul constituirii unei filiale.

Curtea soluționează această controversă la nivel conceptual în sensul că nu analizează motivele de ordin economic sau juridic ce ar putea determina un stat membru să încerce, indirect, să orienteze societățile comerciale de naționalitate străină spre înființarea unei filiale și nu doar a unei simple sucursale pe teritoriul său. Formele de organizare a unui stabiliment secundar, respectiv filiala, în opoziție cu sucursala și reprezentanța, conduc la implicații politice și juridice distincte la nivelul pieței interne.

În timp ce înființarea unei filiale va permite statului membru gazdă să își exercite jurisdicția totală asupra acesteia, fiind vorba despre o persoană juridică nouă, sucursala scapă acestui control total (este adevărat că funcționarea propriu-zisă pe teritoriul acelui stat membru se va face în conformitate cu legislația statului respectiv, dar sucursala își va desfășura activitatea în virtutea unor decizii statutare adoptate în conformitate cu legislația unui alt stat membru). În timp ce tendința statelor membre a fost aceea de a păstra un control cât mai complet asupra entităților care își desfășoară activitatea pe teritoriul lor, Curtea Europeană de Justiție trebuia să se asigure că libertățile conferite de Tratatul CE, cu limitările lor, sunt respectate de statele membre.

Pentru a se da eficiență în totalitate prevederilor art. 43 și art. 48 din Tratatul CE, era necesară o activitate de coordonare legislativă între statele membre, astfel încât sistemele naționale privitoare la constituirea și recunoașterea societăților comerciale să se raporteze la aceleiași criterii. Or, la momentul pronunțării hotărârii de către Curtea Europeană de Justiție, această problemă fusese deja rezolvată prin intermediul directivelor.

Această formulă, mai suplă și mai adaptată nevoii de flexibilitate din partea statelor membre, trebuia dublată de interpretarea jurisprudențială a Curții, care, așa cum s-a afirmat în doctrină, era singura în măsură să ofere o interpretare unitară și astfel să reducă din diferențele sistemelor legale ale statelor membre.

Jurisprudența Curții s-a dorit în același timp și un instrument pentru a se asigura echilibrul între interesele comunitare și interesele statelor membre. Activitatea legislativă a autorităților de la Bruxelles nu poate substitui activitatea Curții Europene de Justiție. Prezenta hotărâre constituie un element de referință în ce privește definirea libertății de stabilire cu titlu secundar a societăților comerciale.

4.3. Modificarea strategiilor de afaceri ale societăților comerciale din România, în contextul extinderii pieții interne la nivelul țării noastre

Strategia desemnează ansamblul deciziilor administratorilor societăților comerciale privind stabilirea obiectivelor pe termen lung, precum și conturarea și alegerea căilor de urmat pentru atingerea acestora, ținând cont de oportunitățile, restricțiile și amenințările mediului, iar pe de altă parte de potențialul intern al organizației, de mijloacele și resursele pe care le poate aloca și/sau modifica pentru a se adapta la diferite situații și a-și realiza misiunea în condiții de profitabilitate.

Avantaje nefinanciare ale strategiei:

oferă o imagine de ansamblu coerentă asupra viitorului societăților comerciale;

oferă un cadru unitar de decizie și acțiune la toate nivelurile de conducere;

asigură conștientizarea sporită a amenințărilor și oportunităților mediului în care acționează societăților comerciale, determină o atitudine ofensivă și anticipativă față de schimbări prin fructificarea oportunităților și reducerea riscurilor;

contribuie la înțelegerea strategiilor concurenților și luarea măsurilor ce se impun pentru contracararea impactului acestora și dezvoltarea avantajelor competitive;

asigură coerența deciziilor strategice cu cele curente și tactice și coordonarea mai bună a unităților operaționale și funcționale din firmă.

Slaba eficiență a administrării societăților comerciale sau lipsa utilizării unei administrări strategice poate duce la situații de piață critice în care compania nu mai este pregătită sau capabilă să facă față, situații care duc la pierderea resurselor și implicit la dispariția acesteia.

Schimbarea pieței sau a condițiilor generale de pe piață implică mari fluctuații care determină anumite consecințe ce trebuie luate în calcul de către administratorii societăților comerciale.

Analiza influențelor determinate de către integrarea României în Uniunea Europeană capătă importanță aparte, acest proces implicând o schimbare puternică a pieței, care va avea rezonanțe în toate domeniile de activitate ale societăților comerciale, inclusiv asupra performanțelor în plan patrimonial.

În cazul României, o strategie pe termen mediu și lung pentru o societate comercială presupune luarea în considerare tocmai a factorilor legislativi și de altă natură care vor modifica piața în perspectiva integrării, a condițiilor de piață pentru domeniul și sectorul în care respectiva societate comercială își are activitatea. Existența acesteia evidențiază efortul de adaptare depus de către societatea comercială, faptul că a luat în calcul schimbările care vor interveni pe piață precum și faptul că s-a luat în considerare o modalitate de a depăși problemele și de a continua activitatea în noii parametri impuși de către piață.

Lipsa unei astfel de strategii presupune o activitate puțin coordonată în timp și un management care nu ia în calcul modificarea pieței. Pentru o astfel de organizație există riscul efectiv de a fi surprinși de către modificările pieței, de a nu face față acestor schimbări și de a dispare efectiv.

4.4. Consecințe în sfera concurențială ale cerințelor legislative manifestate pe planul integrării europene

4.4.1. Extinderea sferei pieței de desfacere

Integrarea României și a Bulgariei în Uniunea Europeană a determinat, alături de ultimul val de zece țări care au aderat, atingerea unei piețe de peste 500 mil locuitori ceea ce reprezintă cea mai puternica piață concentrată la nivel mondial. Pentru societățile comerciale din Uniune creșterea Pieței Unice prin aderarea României și a Bulgariei este importantă întrucât reprezintă noi piețe de cerere care au statutul conferit de UE sub aspectul regimului și sistemului de realizare al unei afaceri.

Pentru societățile comerciale din România aderarea oferă accesul la o piață imensă de desfacere pe care, atât timp cât se produce în condițiile și standardele impuse și se poate comercializa sub un anumit nivel al prețului, se pot obține anumite avantaje competitive rezultate din libertatea de mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor.

Pentru a putea comercializa producția proprie pe piața Uniunii, societățile comerciale românești vor trebuie să îndeplinească cerințele impuse de către aceasta. Important de luat în calcul este faptul că Piața Unică impune aplicarea acelorași reguli și în România, și implicit pentru a putea comercializa în România o firmă va trebui să îndeplinească aceste condiții.

Practic o societate comercială nu își va mai putea dezvolta o strategie pe termen mediu sau lung fără a ține cont de aceste realități. Iar odată realizați acești parametri, societatea comercială va putea comercializa efectiv pe orice piață la nivelul Uniunii, evident în condițiile generale și cu respectarea anumitor particularități legislative aferente fiecărui Stat Membru.

Deci piața de desfacere este în creștere pronunțată, oferind oportunități pentru ambele categorii de societăți comerciale – din România sau din Țările Membre.

4.4.2. Intensificarea concurenței dintre societățile comerciale

Procesul de creștere a concurenței este o consecință nemijlocită a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană. Ca efect al aderării România a căpătat statutul de Stat Membru, ceea ce implică drept rezultantă economică directă extinderea la nivelul economiei naționale a Pieței Unice cu avantajele și provocările acesteia. Una dintre acestea, după cum aminteam o reprezintă creșterea puternică a concurenței la nivelul economiei naționale.

Firmele care sunt înregistrate în prezent, pentru realizarea activității în unul din Statele Membre ale Uniunii vor fi interesate să intre pe piața României întrucât este o piață potențială în creștere cu o cerere reprezentată de cca. 22 mil. de locuitori. Deși piața din România este mai precară în prezent, ca și capacitate a cererii globale, cererea pentru anumite produse este mai ridicată decât media la nivelul Uniunii, ceea ce va determina implicit orientarea acelor producători către piața română.

Acești producători vor veni pe piața României beneficiind practic de anumite avantaje comparative pe care firmele din România nu le au încă, precum un nume, o marcă, o identitate creată, o anumită imagine de produs, costuri mici rezultate din producția de serie mare.

Alt avantaj competitiv al concurenței externe îl constituie existența certificărilor necesare comercializării pe piața Uniunii, certificări pe care firmele din România trebuie să le obțină și care presupun la rândul lor costuri adiționale.

Așa cum am arătat anterior, aderarea României la structurile Uniunii Europene a fost un proces complex, de durată care a presupus ample modificări sociale, juridice și economice. Referindu-ne la latură economic, aderarea României a presupus îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de către Piața Unică a Uniunii Europene pentru existența unei economii de piață funcțională în România.

Economia din România va trebui să aibă însă, după îndeplinirea criteriilor juridice, capacitatea efectivă de a face față presiunilor concurențiale exercitate de către Piața Unică. Odată cu aderarea, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene, ceea ce presupune aplicarea acelorași condiții economice de piață pentru toți agenții economici, indiferent de naționalitatea acestora.

Intrarea pe piața națională a competitorilor străini, ca urmare a deschiderii acesteia și a aplicării reglementărilor Uniunii Europene, este de natură să determine un puternic șoc de piață, menit să favorizeze dispariția unor agenți economici care nu vor face față concurenței. În acest context, restructurările și reorganizările de societăți comerciale capătă imperativitate, necesară supraviețuirii pe piață.

Creșterea concurenței este, considerăm noi, cel mai important din factorii care va determina eliminarea societăților comerciale necompetitive sau va impune reorganizarea acestora. Datorită necesității adaptării la noile cerințe ale pieței, societățile comerciale vor lua măsuri diverse, precum scăderea prețurilor de comercializare, ceea ce va duce implicit la scăderea salariilor.

Pe de altă parte, creșterea calității va duce la creșterea costurilor de producție, în condițiile menținerii unei cifre de afaceri constante. În același timp concurența va oferi locuri de muncă mai atractive salariaților din cadrul acestor companii, ceea ce îi va determina pe aceștia să ia în calcul posibilitatea schimbării locului de muncă.

Politicile salariale și de personal practicate de către companiile de pe Piață Unică, politicile comerciale, strategiile de acaparare a unor noi piețe de desfacere în România prin eliminarea competitorilor sunt parte din totalul factorilor care vor juca un rol important în modificarea pieței.

Toți acești factori cumulați vor crea o presiune deosebită asupra societăților comerciale din România, care se vor confrunta cu: necesitatea creșterii calității produselor și serviciilor, necesitatea producerii în condițiile de calitate a produselor impuse de către standardele Uniunii Europene, necesitatea certificării firmelor sub aspectul standardelor impuse de către managementul calității și managementul mediului, necesitatea creșterii nivelului salariilor acordate personalului pentru a menține angajații în firmă.

Toate aceste vor exercita o presiune sporită asupra societăților comerciale, presiune la care unele vor face față, în timp ce altele vor fi nevoite să renunțe la activitatea desfășurată.

4.4.3. Necesitatea implementării normelor legate de standardele de calitate

Certificarea este un concept mai amplu care, deși vechi pe piață noastră a capătat noi valențe în cadrul procesului de aderare al României întrucât a fost tot mai mult influențat și definit de către cerințele pieței Uniuni Europene. Certificarea reprezintă, în esența sa, o activitate distinctă realizată de către o organizație, în cooperare sau sub coordonarea unui anumit organism de certificare, pentru ca, la finele acestei proceduri, activitatea organizației sau produsele acesteia să fie în deplină conformitate cu anumite cerințe ale pieței.

Certificările pot fi la rândul lor diferite și pentru diferite domenii sau activități în cadrul aceleiași organizații. Concret putem avea certificare de produs, certificare de standarde de calitate, certificare de mediu.

Indiferent de tipul sau de forma acestor certificări, important pentru o societate comercială este faptul că ele sunt cerute pentru a putea activa pe piața Uniunii Europene și fără acestea, firma nu va putea practic să realizeze nici un fel de activitate. Mai mult, realizarea unei activități fără astfel de certificări poate atrage consecințe deosebit de grave pentru societatea comercială și pentru administratorul său.

Prin urmare este absolut imperativ, pentru orice societate comercială, să verifice piața pe care va opera în cadrul Uniunii Europene, mai exact segmentul de piață în care își va derula activitatea proprie, să analizeze din timp cerințele acesteia, să identifice exact care sunt certificările de care are nevoie pentru a putea exista și opera pe această piață, și care sunt costurile și procedurile necesare obținerii unor astfel de certificări.

4.4.4. Apariția companiilor multinaționale

Fenomenul pus în discuție reprezintă o realitate a perioadei de tranziție către economia Uniunii Europene. Companii multinaționale devin tot mai interesate de piața României din anumite motive precum:

este o piață potențială cu o cerere demnă de luat în considerare;

este o economie stabilă, caracterizată în principal de legile cererii și ale ofertei economice;

are o legislație armonizată cu cea a Uniunii Europene;

este situată la frontiera comunitară de Est, constituind „o poartă” de afaceri către Rusia.

Pentru aceste considerente România a devenit interesantă pentru companiile multinaționale. Poziția geo-strategică joacă un rol la fel de important, întrucât o regiune de graniță a Uniunii atrage anumite fonduri și anumite facilități care pot fi speculate de către astfel de companii.

Companiile multinaționale sunt puternice exponente ale ofertei pentru anumite categorii de servicii și de produse funcție de piața specifică pe care o reprezintă. Odată intrate pe piață dețin un avantaj competitiv determinat de marca sub care comercializează și își desfășoară activitatea, de posibilitatea de a vinde sub anumite prețuri, posibilitatea determinată de economiile realizate la nivelul întregii corporații, pentru a susține strategiile de penetrare ale unor noi piețe de desfacere.

În opinia noastră, astfel de companii vor influența puternic piața tradițională iar agenții economici din România vor trebui să își găsească noi avantaje comparative pentru ca oferta lor să fie, în anumite condiții, superioară celei a companiilor multinaționale.

CAP. V INFLUENȚE ALE DIRECTIVELOR UNIUNII EUROPENE ASUPRA PRINCIPALELOR REGULI SOCIETARE NAȚIONALE

Operațiunile comerciale, presupuse de dreptul integrării au consecințe dintre cele mai diverse. Totuși, impactul cel mai important este cel manifestat asupra operatorilor. Astfel, s-a făcut un salt de la operațiunile comerciale (actul de comerț) la instrumentul care făcea posibile aceste operațiuni (societățile). În România, modificările suferite de Legea societăților comerciale au avut în vedere preluarea acquis-ului în această materie. Ca modalitate de tehnică legislativă, legiuitorul a preferat încorporarea textelor menționate în legea română prin adaptarea acestora, mai ales prin sintetizarea normelor cuprinse în directive. Obiectivul armonizării legislațiilor poate fi atins fără ca normele privind societățile comerciale să devină identice; formulările pot fi diferite, soluțiile trebuie să fie echivalente…

(D. M. Șandru)

În privința regimului comunitar vizând societățile comerciale, aplicarea Tratatului CE s-a realizat, la început, prin armonizarea anumitor instituții din domeniul dreptului material societar. Această operă legislativă, care se regăsește într-un set special de directive, deși eficientă în anumite puncte, a lăsat posibilitatea dezvoltării unor entități noi, proprii sistemului pieței unice. Societățile comerciale – în special societățile pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată – au fost supuse unui proces continuu de armonizare.

A doua etapă de integrare a entităților comerciale în cadrul Comunităților Europene a fost propunerea pentru adoptare, a unei reglementări privind statutul societății europene. Acest proiect s-a dezvoltat mai tarziu și în direcția societății cooperative europene, care a urmat un drum sinuos, o primă acțiune fiind aceea a adoptării unei reglementari referitoare la grupul european de interes economic (1985).

În privința metodelor de reglementare, există două categorii: armonizate și uniforme. Prima categorie se referă la armonizarea anumitor aspecte din legislațiile naționale, în care societățile comerciale trebuie să îndeplinească anumite condții comune tuturor statelor membre; armonizarea dreptului societăților comerciale s-a realizat prin directive – lăsând la latitudinea statelor anumite aspecte, obligația acestora fiind teleologică. În multe din cele 12 directive statele nu au avut o marjă de interpretare prea largă, dat fiind caracterul strict al acestui domeniu.

A doua categorie de reglementări se referă la o legislație europeană uniformă, care, în cazul grupului de interes economic are o sorginte națională – franceză, dar care, în forma ultimă – societatea europeană – se constituie într-o soluție novatoare din punct de vedere juridic. Reglementarea acestor entități s-a realizat prin regulamente – acestea aplicându-se direct – fără a fi transpuse de către state.

Deși sub aspect tehnic regulile comunitare sunt uniforme, totuși regulamentele lasă posibilitatea statelor de a interpreta sau de a institui condiții suplimentare pentru entitățile la care facem referire (GEIE, SE, SEC) sau de a aplica legislația națională.

5.1. Armonizarea regulilor societare aplicabile creării firmelor și modificării capitalului aferent

În această materie, cadrul normativ comunitar îl constituie Directiva a II-a a Consiliului, 77/91/CEE, din 13.12.1976, privind coordonarea măsurilor privind echivalarea garanțiilor impuse societăților în statele membre, pentru protecția intereselor asociaților și terților, în ceea ce privește constituirea societăților pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului lor.

Directiva urmărește asigurarea unui nivel minim de protecție pentru acționari și creditori – în societățile de tip societăți pe acțiuni – privitor la formarea societății, majorarea sau reducerea capitalului social. Pe o poziție centrală este așezată protecția juridică a capitalului social al societății ca expresie patrimonială a garanției generale recunoscute creditorilor societății, prin îngrădirea reducerii acestuia ca urmare a distribuirilor către acționari, dacă aceștia nu sunt îndreptățiți la acest lucru, și prin limitarea dreptului societății de a-și achiziționa propriile acțiuni.

Preluarea acquis-ului în materia societăților comerciale

La nivel european, preocupările privind armonizarea legislației în materia societăților comerciale au debutat în anul 1959, inițiativa având ca promotori profesorul olandez P. Sanders și notarul francez M. Thibierge. După numeroase discuții la nivel comunitar, o concepție unitară s-a coagulat prin Regulamentul nr. 2157/08.12.2001 privind Statutul societății comerciale europene (SE), reciprocă în toate statele membre, precum și egalitatea de tratament în ceea ce privește formalitățile, acquis-ul comunitar dezvoltat ulterior a impus armonizarea legislațiilor în domeniul societăților comerciale și adoptarea mai multor instrumente care să limiteze riscurile determinate de existența divergențelor legislative și având drept scop protecția acționarilor, creditorilor și a terților în general. În acest context, a fost adoptată în anul 1968 prima directivă care stabilea cerințele de publicitate pentru înființarea societăților de capitaluri, puterile de reprezentare a organelor de conducere, precum și formalitățile de anulare a acestora (Directiva 68/151/CE7). Cea de a doua directivă (Directiva 77/91/CEE8), care a armonizat reglementările în domeniul procedurilor de constituire a societăților comerciale pe acțiuni și a celor de menținere sau de modificare a capitalului acestora a fost adoptată după o analiză care a durat 8 ani, fiind impusă de necesitatea asigurării unei protecții unitare membrilor societăților comerciale în tot spațiul comunitar și fiind elaborată în respectul art. 58 din Tratat care vizează libera circulație a capitalului. În perioada 1976-1984 s-a constituit un adevărat nucleu legislativ în domeniu, prin intermediul următoarelor acte: – directivele a treia (Directiva 78/855/CEE9) și a șasea (Directiva 82/891/CEE10), care reglementează procedurile privind fuziunea și divizarea societăților; – directiva a patra (Directiva 78/660/CEE11), a șaptea (Directiva 83/349/CEE12) și a opta (Directiva 84/253/CEE13) care armonizează informațiile financiare publicate (conturile anuale), conturile consolidate, precum și procedura auditului; a unsprezecea directivă (Directiva 89/666/CEE14), privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat, prin care se facilitează exercitarea libertății de stabilire a societăților menționate de art. 58 din Tratat. Punerea în aplicare directivelor a cincea și a zecea s-a dovedit un eșec, fiind retrase de Comisia Europeana în 2001. Acest fapt a determinat adoptarea celei de-a douăsprezecea directive (Directiva 89/667/CEE15), ce poate fi considerată directiva-cadru în ceea ce privește reglementarea generală a societăților cu răspundere limitată și care lasă statelor membre competența definirii regimului lor juridic. Succesiv, în anii 1997, 1999, 2003 și 2005, Legea nr. 31/1990 a suferit intervenții legislative, care au avut în vedere preluarea acquis-ului în materia societăților comerciale. Modalitatea de preluare a constituit-o încorporarea textelor comunitare în legea română, prin adaptarea acestora, în special prin sintetizarea normelor conținute de directive. În timp, s-a dovedit că mai sunt aspecte care nu au fost preluate în legislația română, iar actualele modificări și completări ale Legii nr. 31/1990 asigură coerent și real compatibilizarea cu regulile fundamentale ale dreptului comunitar.

Adaptarea la principiile O.E.C.D.

Legea are drept finalitate nu numai alinierea legislației societăților comerciale la directivele comunitare invocate, dar și adaptarea legislației la principiile O.E.C.D. în material guvernării corporatiste. Principiile guvernării corporatiste aduc indicații specifice de natură să amelioreze reglementările juridice și formulează propuneri practice în atenția autorităților bursiere, a investitorilor și a altor pioni care intervin la nivelul conducerii societăților comerciale. Aceste principii pot fi structurate pe cinci puncte care au drept finalitate realizarea unui cadru care să asigure: protecția drepturilor acționarilor precum și verificarea respectării lor; tratament echitabil tuturor acționarilor, inclusiv cei străini sau minoritari; recunoașterea drepturilor acționarilor majoritari, care să încurajeze cooperarea activă dintre societăți și acționarii majoritari pentru a crea venituri și locuri de muncă; transparența, oportunitatea și acuratețea tuturor documentelor ce vizează situația societății, inclusiv situațiile financiare, performanțele, patrimoniul și conducerea societății; orientarea strategică a societății, monitorizarea efectivă a managementului de către conducere și răspunderile acesteia față de societate și față de acționari. Principiile guvernării corporatiste au fost adoptate în anul 1999, revizuite în 2003 în cadrul unui vast proces de consultări regionale și aprobate de guvernele țărilor OECD în aprilie 2004.

5.1.1. Informațiile minimale supuse înregistrării și publicității

Conținutul actului constitutiv se stabilește legislativ ca o expresie a informării terților asupra caracteristicilor esențiale ale societății. Actul constitutiv al societății va conține în mod obligatoriu: forma și denumirea societății, obiectul, valoarea capitalului social subscrisă la momentul înregistrării sau autorizării de a începe activitatea comercială și valoarea vărsată.

Acestora li se vor asocia regulile care guvernează numărul și procedurile de numire a membrilor organelor responsabile pentru reprezentarea în fața terților, elemente privind administrarea, managementul, supervizarea sau controlul societății, alocarea competențelor acestor organe și durata societății. Informațiile minimale supuse înregistrării și publicității (prin actul constitutiv, instrumentul de înregistrare sau un document separat publicat) în baza mijloacelor fixate de Directiva nr. 68/151/CEE (art. 3) sunt: sediul, valoarea nominală a acțiunilor subscrise și cel puțin o dată pe an numărul lor, numărul acțiunilor fără valoare nominală subscrise, dacă asemenea acțiuni sunt permise de legea națională, condiții speciale privind limitarea transferului acțiunilor, dacă acțiunile sunt nominative sau la purtător.

Tot aici se încadrează și valoarea vărsată a capitalului social la momentul înregistrării, valoarea nominală a acțiunilor sau, dacă nu există, numărul de acțiuni emise în schimbul unor aporturi altele decât în numerar, împreună cu natura aportului și numele persoanei care realizează aportul, identitatea persoanelor – fizice și juridice – care, personal sau prin mandatar, au semnat actele constitutive, cheltuielile estimate – ocazionate de constituire, orice avantaj special acordat în timpul constituirii, până la primirea autorizării de a efectua comerț, de către fondatori.

Dacă dreptul unui stat prevede că o societate nu poate începe comerțul fără o autorizație administrativă sau judiciară, acesta trebuie să prevadă norme privind răspunderea pentru obligațiile asumate de societate înainte de autorizare.

5.1.2. Problematica acțiunilor firmei și a modificărilor privind capitalul

Capitalul social și aporturile specifice

Directiva comunitară impune un set minim de reguli care privesc societățile vizate la nivel comunitar. Astfel, capitalul social minim legal permis pentru autorizarea societății trebuie să fie de 25.000 euro. Capitalul trebuie format doar prin aporturi reprezentate de active capabile de evaluare economică.

Acțiunile nu pot fi emise la o valoare mai mică decât valoarea nominală, iar unde aceasta nu există, mai mică decât valoarea contabilă. Dacă aportul este în natură, acesta trebuie transferat în termen de cinci ani către societatea înființată – creditoare.

În cazul majorărilor cu aporturi, altele decât în numerar, trebuie întocmit un raport de evaluare de către unul sau mai mulți experți independenți numiți sau aprobați de o autoritate administrativă sau un organ judiciar. Raportul trebuie publicat în condițiile de publicitate edictate de Prima Directivă (art. 3 din Directiva nr. 68/151/CEE).

Dacă înainte de expirarea perioadei stabilită de legea națională – dar nu mai puțin de doi ani după constituirea societății — societatea dobândește active de la fondatori de o valoare de peste 10% din capitalul subscris, tranzacția va fi examinată și va fi supusă dezbaterii și aprobării adunării generale a acționarilor.

Distribuții de capital

Incidența unei reduceri de capital social nu exonerează acționarii de obligația plății aporturilor conform subscrierilor făcute. Exceptând reducerea de capital social, nici o distribuție nu va putea fi făcută acționarilor dacă în reflectarea contabilă a anului financiar trecut activul net al societății – așa cum apare în situațiile financiare – este, sau devine în urma unei asemenea distribuții, mai mic decât suma capitalului subscris și a rezervelor care nu pot fi distribuite.

Suma supusă distribuirii nu poate să depășească valoarea profitului de la sfârșitul anului plus orice beneficiu realizat și sumele provenite din rezerve disponibile în acest scop, minus pierderile și sumele plasate în rezerve conform legii și statutelor. Distribuirile invocate privesc în special dividendele și orice drept privitor la acțiuni.

Dacă legea națională permite dividendele anticipate (interim dividends) trebuie respectate cel puțin condițiile: situațiile contabile trebuie întocmite, evidențiind că fondurile disponibile sunt suficiente; suma de distribuit să nu depășească profitul prezent (de la începutul anului) plus eventualele rezerve distribuibile.

Dividendele distribuite contrar dispozițiilor relevate sunt supuse repetițiunii, dacă societatea probează că acționarii beneficiari cunoșteau iregularitatea sau nu puteau – în circumstanțele date – să nu o cunoască.

Interzicerea dobândirii propriilor acțiuni

Societatea comercială nu poate să-și dobândească propriile acțiuni. Reglementarea comunitară acordă o anumită libertate statelor membre în a crea un regim derogatoriu de la această interdicție. Dacă legea statului permite unei societăți achiziționarea propriilor acțiuni – direct sau prin persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății – regimul derogatoriu este reconturat de izvorul comunitar pentru a nu anula total propria interdicție.

Condițiile speciale impuse privesc: autorizarea achiziționării, care va trebui dată de adunarea generală, împreună cu termenele și condițiile achizițiilor, numărul maxim de acțiuni dobândite, durata autorizării – nu mai mult de 18 luni – valoarea maximă și minimă de plătit per acțiune; valoarea totală a acțiunilor – inclusiv cele aflate deja în portofoliu – nu poate depăși 10% din capitalul subscris; sursele de plată a acțiunilor, care se poate face similar evidențierii dividendelor19, din profitul evidențiat și rezerve distribuibile; și tipul de acțiuni, respectiv doar acțiunile integral liberate (plătite) pot fi dobândite.

Statele pot decide să nu aplice interdicția în cazul acțiunilor dobândite: în scopul reducerii de capital social; ca rezultat al unei succesiuni (transmitere universală), cu titlu gratuit; ca obligație legală rezultată dintr-o hotărâre privind protecția acționarilor minoritari în caz de fuziune, schimbarea obiectului sau formei de activitate, schimbarea sediului (peste hotare) sau introducerea de restricții în privința transferului acțiunilor; de la un acționar care nu le-a achitat; în scopul despăgubirii acționarilor minoritari în societăți din același grup; prin executarea unui debitor (acționar) al societății; în situația societăților de investiții cu capital fix ca urmare a unei cereri de răscumpărare a acțiunilor deținute, adresată de un investitor.

Încălcarea derogărilor posibile și a excepțiilor arătate obligă la înstrăinarea acțiunilor în termen de un an de la dobândire, în caz contrar fiind incidență anularea acțiunilor și reducerea capitalului social.

Acțiuni asimilate acțiunilor proprii

Deținerea de acțiuni într-o societate comercială de către o altă societate comercială care este deținută în majoritate – direct sau indirect – de către prima societate, sau în care această primă societate deține o influență dominantă, va fi tratată ca reprezentând o deținere a acțiunilor proprii.

Asimilarea în cauză a acțiunilor deținute indirect cu deținerea propriilor acțiuni poate fi evitată de legea națională dacă aceasta prevede suspendarea drepturilor de vot aferente acțiunilor deținute de societate indirect.

În lipsa reglementării grupurilor de societăți, statele membre vor defini influența dominantă, noțiune necesară în asimilarea acțiunilor deținute indirect cu propriile dețineri. Deținerea de titluri de participare de către o societate care are calitatea de dealer în valori mobiliare, acreditată, nu va intra sub imperiul normelor privind achiziționarea propriilor acțiuni.

Majorarea de capital social

Majorarea de capital social este o atribuție a adunării generale a acționarilor. Atât această hotărâre, cât și majorarea capitalului subscris, trebuie publicată în condițiile de publicitate edictate de Prima Directivă.

Dacă aportul este de altă natură decât numerarul, obligația de aportare trebuie executată într-o perioadă maximă de cinci ani de la subscriere. În situația în care o majorare de capital social nu este subscrisă integral, capitalul va fi majorat cu valoarea subscrisă doar dacă emisiunea a fost lansată în aceste condiții.

In cazul majorărilor cu aport în numerar, acțiunile vor fi oferite cu respectarea dreptului de preemțiune al vechilor acționari, proporțional cu deținerile prezente. Acest drept poate fi suspendat în cazul în care acțiunile nou emise – speciale – poartă un drept limitat de a participa la distribuții sau/și asupra părții rămase în caz de lichidare.

Dreptul de preemțiune poate suferi limitări în cazul în care capitalul social – constând în clase diferite de acțiuni, purtând drepturi diferite în privința votului, participării la distribuiri sau în privința părții rămase în caz de lichidare – este majorat prin emiterea de acțiuni dintr-o singură clasă. In acest caz dreptul de preemțiune al acționarilor din celelalte clase poate fi exercitat doar după exercitarea acestuia de către acționarii din clasa în care se emit noi acțiuni.

Orice oferte de emisiune supuse exercitării drepturilor de preemțiune al acționarilor, împreună cu perioada în care drepturile pot fi exercitate, sunt supuse obligațiilor de publicitate în publicația oficială națională.

Reducerea capitalului social

Reducerea capitalului social – mai puțin în cazul unei hotărâri judecătorești – trebuie să facă obiectul unei hotărâri a adunării generale în condiții speciale de cvorum și majoritate (prevăzute de Directiva a II-a, art. 40) și în condiții de publicitate specificate (Prima Directivă, art. 3). Scutirea totală sau parțială de plată, în contul aporturilor asumate de acționari prin subscriere, având ca efect reducerea capitalului subscris, impune norme speciale de protecție a creditorilor ca urmare a reducerii gajului lor general, patrimoniul social. Protecția datorată creditorilor trebuie să se raporteze la data apariției raporturilor juridice obligaționale la care creditorii au consfințit.

În cazul unei astfel de reduceri a capitalului subscris, cel puțin creditorilor care posedă creanțe anterioare publicării hotărârii de reducere a capitalului trebuie să li se recunoască (cel puțin) dreptul de a obține garanții pentru creanțele care nu erau încă exigibile la data publicării.

Legea trebuie să prevadă cel puțin nulitatea operațiunii de reducere de capital sau a oricărei plăți în folosul acționarilor până când creditorii nu au obținut compensări adecvate sau până când instanța nu se pronunță asupra cererii și decide că este nefondată.

Statele membre au libertatea de a înlătura regimul de protecție conferit terților subsecvent reducerii de capital social dacă această reducere are drept scop compensarea pierderilor survenite sau includerea sumelor de bani în rezerve dacă asemenea rezerve nu depășesc prin această operațiune 10% din capitalul social subscris redus.

În toate situațiile reducerea de capital social nu poate avea ca efect coborârea valorii capitalului sub limita minimă de capital social admisă pentru tipul respectiv de societate.

Răscumpărarea capitalului subscris

Legea națională poate să reglementeze răscumpărarea capitalului subscris, fără reducerea acestuia, cu finalitatea recuperării investiției făcute de acționari. Operațiunea are nevoie de girul adunării generale în condiții normale de deliberare. În lipsa mențiunilor respective din actele constitutive, operațiunea are nevoie de deliberarea adunării generale în condiții speciale de adoptare: cvorum și majorități calificate de adoptare, cerințe de publicitate în modul indicat de normele comune în materie, art. 3 din Prima Directivă.

Retragerea obligatorie de acțiuni

Legea națională poate permite reducerea capitalului social prin retragerea obligatorie de acțiuni, o asemenea procedură reprezentând o facultate lăsată la îndemâna societății. Aceasta, însă, trebuie decisă de adunarea generală (sau de unanimitatea acționarilor implicați); hotărârea în cauză va prevedea termenii și modul de retragere, dacă elementele nu sunt prevăzute în actul constitutiv, aceasta fiind supusă publicării în publicația oficială.

5.1.3. Regimul minimal legat de deliberări

Majoritatea calificată de adoptare a hotărârilor în adunarea generală – pentru restricționarea statutară a exercitării dreptului de preemțiune, delegarea de competențe către organul de gestiune și reprezentare, reducerea de capital, răscumpărarea parțială a acțiunilor și retragerea obligatorie a acțiunilor – este de cel puțin două treimi din drepturile de vot atașate valorilor mobiliare sau din capitalul social subscris reprezentat în adunare.

Textul comunitar nu impune un cvorum minimal, astfel încât în termeni absoluți (raportat la întregul capital social sau totalitatea voturilor) nu se poate preciza un prag minim. Legile naționale pot dispune că o majoritate simplă este suficientă ca regulă de deliberare, când cel puțin jumătate din capitalul subscris este reprezentat.

Referirea la adunările generale este atrasă în reglementare de necesitățile de supraveghere și autorizare a modificărilor de capital social; formarea voinței și funcționarea societății este plasată în mod cvasitotal în competența dreptului național.

Remarca noastră este că, la nivel de principiu, directiva impune sistemelor naționale asigurarea egalității de tratament a tuturor acționarilor care se află în aceeași situație juridică.

Cadrul deliberativ extins (privind deciziile majore): condițiile de cvorum și majoritate pentru adunările generale

Adunarea generală ordinară. Tendința actuală la nivel european este de a elimina orice condiție de cvorum impusă prin lege, deoarece aceasta poate duce la blocarea procesului decizional prin absența unuia sau mai multor asociați. Cât timp acționarii sunt informați în mod corespunzător cu privire la întrunirea adunării generale și cu privire la ordinea de zi a acesteia, este în sarcina lor de a face demersurile necesare pentru a-și exercita dreptul de vot, fie în mod direct, fie printr-un reprezentant. Se poate considera că acționarul care, deși primește toate informațiile necesare, nu își exercită dreptul de a participa la adunarea generală și de a vota, acceptă tacit votul acționarilor care își exercită acest drept. Semnalăm că, prin noua reglementare, este posibilă introducerea prin actul constitutiv a unor condiții de cvorum sau majoritate mai ridicate. Membrii consiliului de administrație, directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere ori funcționarii societății nu pot reprezenta pe acționari, sub sancțiunea nulității hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută. De asemenea, acționarii care au calitatea de membri ai consiliului de administrație, directoratului sau consiliului de supraveghere nu pot vota, în baza acțiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi în discuție. Persoanele respective pot vota însă situația financiară anuală dacă nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutiv. Cvorumul necesar pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare este de 25% din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile adunării generale ordinare se iau cu majoritatea voturilor exprimate.

Adunarea generală extraordinară. Potrivit prevederilor art. 115, este necesară realizarea unui cvorum de 25% din numărul total de drepturi de vot pentru prima convocare, respectiv un cvorum de 20% din numărul total de drepturi de vot pentru convocările următoare ale adunării generale extraordinare. În ambele cazuri, pentru adoptarea hotărârilor este necesară o majoritate de două treimi din drepturile de vot ale acționarilor prezenți. Legiuitorul stipulează anumite cazuri pentru care condițiile de cvorum sunt mai stricte decât pentru deciziile obișnuite. Astfel, art. 115 alin.(2) prevede că „Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societății, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau dizolvare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.” Prin actul constitutiv se pot stipula oricând condiții de cvorum și majoritate mai ridicate. Recent, Comisia Europeană a propus un termen de întrunire a adunării generale de minim 30 de zile. Acest termen a fost preluat și de noua formă a art. 117 alin.(2). Dacă toate acțiunile societății sunt nominative, convocarea poate fi făcută și numai prin scrisoare recomandată expediată cu cel puțin 30 zile înainte de data ținerii adunării, la adresa acționarului, înscrisă în registrul acționarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societății, dacă nu i-a fost comunicată în scris de acționar. O noutate o constituie posibilitatea convocării, dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică extinsă. În cazul în care pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. Convocarea adunării generale la cererea acționarilor minoritari este facilitată, deoarece în forma anterioară a legii, convocarea nu putea fi cerută decât de acționarii reprezentând 10% din capitalul social subscris; această limită a fost coborâtă prin art. 119 alin. (1) la o cotă de 5% din capitalul social. Adunarea generală convocată la cererea acționarilor minoritari va avea loc, de acum înainte, în cel mult 45 de zile de la cerere. În conformitate cu fostul art.125 alin. (1), acționarii pot fi reprezentați în adunarea general doar de către alți acționari, în lipsa unei dispoziții contrare în actul constitutiv. Prin actuala reglementare, această restricție este eliminată, reprezentarea putând avea loc prin orice persoană, facilitându-se astfel votul în absență al acționarilor. Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul alin.(7) al art. 129 prevede că adunarea generală nu poate adopta o hotărâre asupra unui punct de pe ordinea de zi care nu a fost publicat în mod corespunzător. Această regulă nu se aplică dacă toți acționarii sunt prezenți și dacă nici unul dintre ei nu se opune sau nu contest această hotărâre. Votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administrație, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere și a cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor și pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere și de control ale societății. Rezultatele votului trebuie să fie ușor accesibile tuturor acționarilor. Art. 131 alin. (5), în noua reglementare, recunoaște acționarului dreptul de a solicita societății informații cu privire la rezultatele votului asupra diferitelor rezoluții dezbătute în adunarea generală. Aceste informații trebuie publicate și pe pagina de Internet a societății, în termen de cel mult 15 zile de la data adunării generale.

5.1.4. Unele aspecte ale transpunerii Directivelor privind crearea firmelor și modificarea capitalului aferent în cadrul normativ societar național

Date fiind cele la care am făcut referire anterior, arătăm că au fost instituite condițiile minime ce trebuie îndeplinite odată cu încheierea actului constitutiv și cu formalitățile de înmatriculare. Acestea sunt reglementate expres de Legea societăților comerciale nr. 31/1990, cu modificările și completările aduse prin Legea 441/2006 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2007.

În privința capitalului social, conform art. 10 din lege, s-a statuat regula potrivit căreia capitalul social al societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni nu poate fi mai mic de 90000 lei, el putând fi modificat de Guvern, cel puțin o dată la doi ani, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25000 euro.

Datorită rolului său de limită a gajului general al creditorilor societății, capitalul social este fix pe toată durata societății. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micșorării sale, numai în condițiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv, în baza art. 100 din Legea 31/990.

Repartizarea profitului presupune, potrivit art. 67 alin. 3 din Legea 31/1990, că dividendele pot fi distribuite doar din profituri determinate potrivit legii.

Profitul trebuie să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent (o sumă mai mare decât capitalul social). Dividendele plătite contrar legii sunt supuse restituirii dacă societatea dovedește că asociații au cunoscut sau trebuiau să cunoască neregularitatea distribuirii, conform art. 67 alin. 4.

De asemenea, s-a reglementat, prin modificarea Legii nr. 31 din 1990, că societatea nu poate subscrie propriile acțiuni. Dacă acțiunile unei societăți sunt subscrise de o persoană acționând în nume propriu, dar în contul societății în cauză, se consideră că subscriitorul a subscris acțiunile pentru sine, fiind obligat să achite contravaloarea acestora, conform art. 103 alin. 2 din aceeași lege.

5.2. Reglementarea situației privind societățile întreprinzătorilor individuali

În această materie opereză Directiva a XII-a, 89/667/CEE privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic. Această dispoziție este necesară în vederea echivalării anumitor garanții impuse în statele membre societăților, pentru protejarea intereselor asociaților și terților.

Directiva în cauză a plecat de la o realitate practică imposibil de ignorat: adoptarea de mai multe state membre a noțiunii de societate cu răspundere limitată cu acționar/ întreprinzător individual.

Existența acestui tip de societate în perimetrul Uniunii impunea o reglementare de esență. Răspunderea limitată a asociatului, privită din perspectiva societății de acest tip, intra în conflict cu concepția încetățenită în unele state care reclama răspunderea nelimitată a întreprinzătorului pentru raporturile juridice în care acesta este parte. De aceea, această forma juridică de societate cu acționar unic avea nevoie de o recunoaștere expresă.

O societate cu răspundere limitată poate avea un asociat unic în momentul constituirii sau poate deveni o astfel de societate atunci când toate acțiunile sale ajung să fie deținute de un singur asociat. Până la coordonarea dispozițiilor naționale în materie de drept al grupurilor, statele membre pot să prevadă anumite dispoziții speciale sau sancțiuni pentru cazurile în care o persoană fizică este asociatul unic al mai multor societăți sau în care o societate unipersonală sau orice altă persoană juridică este asociat unic al unei societăți.

Interdicții și condiții speciale

Această formă de societate este acceptată doar dacă legea națională nu reglementează deja posibilitatea recunoașterii unei răspunderi, pentru întreprinzătorul individual, limitată la o sumă afectată de la început efectuării unei activități economice. Caracterul de excepție rezultă și din limitarea numărului de astfel de societăți care pot fi constituite/ deținute de un singur membru.

Conform directivei, statul membru poate edicta dispoziții speciale sau sancțiuni pentru cazurile când aceeași persoană fizică este membru unic în mai multe societăți sau când o astfel de societate particulară sau altă persoană juridică este membru unic al unei asemenea societăți.

Faptul că toate părțile sociale sunt deținute la un moment dat de către un singur asociat cât și identitatea asociatului unic trebuie făcute publice prin menționarea într-un registru accesibil publicului. Altă cerință este aceea a formei scrise a actelor juridice încheiate de membru/ asociat cu propria societate și a deciziilor „adunării generale” reprezentată de membrul unic.

Legislația societăților comerciale din România conține transpunerea prevederilor acestei directive. Articolul 13 din Legea 31/1990 prevede că în cazul în care într-o societate cu răspundere limitată, părțile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta în calitate de asociat unic are drepturile și obligațiile ce revin, potrivit prezentei legi,adunării generale a asociatilor.

Dacă asociatul unic este administrator îi revin și obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate. Asociatul unic nu poate avea calitatea de salariat al societății la care este asociat dacă el are calitatea de singur administrator al unei societăți comerciale.

O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin1 din Legea 31/1990), iar pe de altă parte, societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

5.3. Reguli privind conturile și situațiile financiare

Texte de importanță aparte, din sfera societară europeană, sunt cele reprezentate de materia conturilor firmei și a situațiilor financiare ale societăților reglementate la nivel comunitar, care includ directiva privind forma situațiilor financiare anuale, directiva privind consolidarea situațiilor financiare anuale și cea privind autorizarea persoanelor chemate să auditeze aceste situații financiare.

A. Directiva privind conturile anuale ale societății comerciale (Directiva a IV-a, 78/660/CEE, din 25 iulie 1978)

Directivele contabile comunitare urmăresc realizarea unor raportări contabile în forme similare în privința situațiilor contabile ale societăților pe tot cuprinsul Uniunii. Procesul de uniformizare este unul în continuă fixare normativă, urmărind evoluțiile globale ale standardelor de raportare contabilă.

Din cauza acestei continue reașezări a poziției comunitare în domeniul exprimării situațiilor financiare ale societăților textul comunitar în cauză a suferit probabil cele mai multe amendamente de-a lungul timpului.

În mod transparent raportarea comunitară echivalentă face ușor comprehensibilă informația contabilă pentru consumatorii ei de pe tot cuprinsul Uniunii, după cum poate realiza și comparația facilă a poziției economice a societăților comunitare.

Efectul principal al directivei este uniformizarea raportărilor contabile. Pornind de la una din țintele reglementării – oferirea unei imagini fidele a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor societății – textul normativ comunitar impune structuri cu caracter obligatoriu pentru forma de prezentare și conținutul bilanțului, al contului de profit și pierderi și conținutul minim al anexei, precum și al raportului de gestiune. Pentru anumite societăți de importanță economică redusă, directiva permite anumite derogări de la regimul uniform creat, ca o acceptare a faptului că în numeroase cazuri regimul de raportare este prea detaliat și complex.

Conform directivei situațiile financiare anuale vor include bilanțul, contul de profit și pierderi, notele contabile, anexe la situații; toate aceste documente vor fi privite ca un întreg. Alături de acest întreg contabil trebuie să se afle și raportul de gestiune, cu un conținut predefinit.

Situațiile financiare anuale trebuie întocmite clar și în conformitate cu dispozițiile textului comunitar, astfel încât să ofere o imagine fidelă a activelor și obligațiilor asumate, a situației financiare în general, precum și a rezultatelor societății. Alături de acest principiu general al imaginii fidele trebuie amintit și principiul prudenței în evaluarea datelor din posturile bilanțiere.

Textul comunitar prescrie două tipuri de formate pentru prezentarea situațiilor financiare, statele putând adopta unul dintre ele sau pe amândouă. Odată cu impunerea celor două forme textul trasează și un domeniu de excludere, cel al societăților de o anvergură care nu face necesară relevarea tuturor datelor și se pretează la forme de raportare simplificate.

Pentru forma contului de profit și pierderi textul comunitar redă mai multe alternative de prezentare pe care statele membre sunt libere să le adopte parțial sau în totalitate. Și aici forma de prezentare poate să fie mai puțin riguroasă în cazul societăților care nu ating parametrii economici prestabiliți.

Textul directivei impune, alături de șabloanele pentru bilanț și contul de profit și pierderi, și norme materiale în privința reflectării corecte a posturilor din bilanț și contul de profit și pierderi cât și norme de evaluare a posturilor din contul de profit și pierderi. Directiva redă și conținutul minim al notelor contabile (anexele) la bilanț și al raportului de gestiune.

Cerințele de publicitate ale situațiilor financiare, însoțite de raportul de gestiune și opinia de audit, sunt cele prezente în legislația națională, armonizate prin efectul Primei Directive comunitare de drept societar (art. 3 din Directiva 68/151/CEE), cu posibilitatea ca legea națională să admită publicarea, în condiții prestabilite, a unor situații financiare prescurtate. Conform textului comunitar societățile trebuie să asigure auditarea situațiilor lor anuale de către una sau mai multe persoane autorizate de legislația națională în acest scop, conform Directivei a VIII-a, nr. 84/253/CEE din 10 aprilie 1984.

Implementarea în legislația societăților comerciale din România

Documentele contabile conțin informații care reflectă în mod fidel capacitatea societății comerciale de a fi capabilă să-și exercite obligațiile pe care și le asumă. Controlul intangibilității capitalului social și, implicit, a operațiunilor patrimoniale se efectuează asupra datelor înscrise în registrele comerciale și se concretizează prin întocmirea bilanțului contabil la sfârșitul fiecărui an financiar.

Reiese că efectuarea publicității mențiunilor financiar-contabile capătă o importanță deosebită, principalii beneficiari fiind terții care întrețin relații de afaceri cu societatea și care sunt interesați să cunoască capacitatea sa financiară de a se angaja într-o anumită operațiune.

Art. 237 din Legea 31/1990 impune sancțiune dizolvării societății – la cererea oricărei persoane interesate, precum si a Oficiului Național al Registrului Comerțului – dacă aceasta nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situațiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului.

B. Directiva privind conturile consolidate ale societății comerciale (Directiva a Vll-a, 83/349/CEE, din 13 iunie 1983, emisă în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratatul CEE, privind conturile consolidate)

Directiva trasează un domeniu de aplicare folosind două coordonate: perimetrul de consolidare, pe care îl definește expres și tipul de societăți implicate. Pentru a fi incidentă directiva, societatea-mamă sau una sau mai multe dintre filiale trebuie organizate într-una dintre următoarele tipuri de societăți: societate de tip societate pe acțiuni (inclusiv comandită pe acțiuni) și societate de tip societate cu răspundere limitată.

Și în acest caz lipsa de anvergură sau alte situații particulare ale societăților pot să le situeze, prin excepție, în afara domeniului de aplicare a normelor privind consolidarea conturilor.

Structura directivei urmărește normele privind armonizarea situațiilor financiare din directiva anterioară. Tratarea se ocupă de întocmirea situațiilor financiare consolidate: bilanțul consolidat, contul de profit și pierdere consolidat și notele contabile consolidate, de raportul de gestiune consolidat, auditul consolidat și publicitatea documentelor consolidate.

Tratarea utilizează directiva privind situațiile financiare anuale ca un corpus de drept comun față de care indică normele speciale specifice materiei consolidării conturilor.

C. Directiva privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile (Directiva a VIII-a, 84/253/CEE, din 10 aprilie 1984)

Directiva urmărește o armonizare în privința constituirii acestui corp profesional național de control. Aceasta recunoaște statelor membre competența de a autoriza persoanele care posedă cunoștințele teoretice și experiență suficientă în domeniile financiar, juridic și contabil pentru certificarea legalității și conformității situațiilor financiare ale societăților. De asemenea, directiva prevede exigențe legitime de onorabilitate, de independență, de conștiință profesională și de incompatibilitate.

Domeniul de aplicare a normelor de armonizare în privința competenței persoanelor vizate privește atribuții trasate de directivele anterioare: stabilirea conformității situațiilor financiare anuale ale societăților și a rapoartelor de gestiune cu conturile anuale respective, în măsura în care controlul și verificarea sunt impuse de dreptul comunitar; efectuarea controlului de conformitate a situațiilor financiare ale grupurilor de societăți și verificarea conformității rapoartelor de gestiune consolidate cu aceste situații în măsura în care controlul și verificarea în cauză sunt impuse de dreptul comunitar.

Autorizarea persoanelor însărcinate cu misiuni de audit dincolo de cerințele comunitare excede sfera de reglementare a directivei studiate. Sfera persoanelor autorizate pentru misiuni de audit privește atât persoanele fizice cât și persoanele juridice.

Textul comunitar obligă la susținerea unui examen de competență profesională la nivelul de finalizare a studiilor universitare, organizat sau recunoscut de statul național, stipulând și cerințele de independență și integritate profesională impuse auditorilor.

Amintim că reglementarea legii române privind cenzorii se aliniază prevederilor Directivei a opta privind persoanele însărcinate cu controlul legal al documentelor contabile.

În societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată, unde activitatea este complexă, controlul se face prin organe specializate care sunt cenzorii societății și auditorul financiar; în timp ce la societățile în nume colectiv și în comandită simplă controlul gestiunii se realizează de către asociați.

Situațiile financiare anuale ale societăților comerciale supuse obligației legale de auditare-cele stabilite prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 – vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice, în conditiile art. 160 alin. 1 din Legea 31/1990.

Societățile pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse obligatoriu auditului financiar. În cazul societăților comerciale ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală a asociaților va hotărâ contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor (art. 160 alin. 3).

Societățile comerciale ale căror situații financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau hotărârii adunării asociaților, vor organiza auditului intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.

*

* *

În același context, în care abordăm aceste elemente, trebuie adăugat că prezintă importanță aparte Comunicarea Comisiei C.E. privind simplificarea mediului de afaceri pentru societăți în domeniul Dreptului societăților comerciale, al contabilității și al auditului, redată în Anexă.

5.4. Armonizarea cadrului normativ aplicabil fuziunii și divizării

5.4.1. Directiva referitoare la fuziunea societăților pe acțiuni (Directiva a III-a nr. 78/855/CEE, din 9 octombrie 1978)

Vocația fuziunii ca modalitate de încetare a societăților comerciale impune cerințe sporite de protecție a creditorilor și de reglementare a succesiunii în privința raporturilor juridice la care societățile participante au fost parte. Domeniul de aplicare este reprezentat de societățile tip societăți pe acțiuni.

Fuziunea reglementată de dreptul comunitar, urmărind modele cvasisimilare din dreptul național, va distinge între fuziunea prin absorbție și fuziunea prin contopire?.

5.4.1.1. Fuziunea prin absorbție

Fuziunea este o operațiune realizată în mod transparent, în baza proiectului de fuziune. Acesta reprezintă, de fapt, planul inițial al operațiunii care va permite părților interesate să evalueze legalitatea operațiunii și impactul asupra drepturilor lor. Tot pe baza lui acționarii vor fi chemați să-și exprime voința, momentul după care efectele juridice preconizate încep să se producă.

Hotărârile adunărilor generale ale societăților implicate, cu privire la fuziune

Proiectul de fuziune va fi publicat de fiecare societate implicată, cu cel puțin o lună înaintea adunării generale care va hotărî în privința operațiunii. O fuziune va necesita aprobarea fiecărei adunări generale a societăților implicate, în condițiile unor majorități calificate.

Directiva impune ca hotărârile să se poată lua cu o majoritate de cel puțin două treimi din voturile atașate acțiunilor sau din capitalul subscris reprezentat în adunare. Impunerea unor condiții de cvorum este privită ca o modalitate de protecție suficientă care permite adoptarea majorității simple ca mecanism de deliberare: dreptul național poate prevedea că o majoritate simplă este suficientă când cel puțin jumătate din capitalul subscris este reprezentat. Condițiile de deliberare sunt practic translatate din Directiva a II-a antetratată.

Dreptul național al statului membru poate să exonereze de aprobarea fuziunii de către adunarea generală a societății absorbante doar în situații strict reglementate juridic.

Consiliul de administrație sau consiliul director al fiecărei societăți implicate în fuziune trebuie să întocmească un raport detaliat explicând termenii proiectului de fuziune și stabilind baza economică și legală pentru aceasta (în special pentru raportul de schimb).

Raportul cu privire la fuziune

Unul sau mai mulți experți, acționând în numele fiecărei societăți implicate în operațiune, dar independent de acestea, numiți sau aprobați de o autoritate administrativă sau judiciară, trebuie să examineze proiectul de fuziune și să întocmească un raport către acționari.

Dreptul statului membru poate prevedea ca numirea experților independenți – persoane fizice sau juridice – să fie realizată pentru toate societățile implicate, dacă o asemenea numire este efectuată de către o autoritate administrativă sau judiciară la cererea comună a acestor societăți.

In raport experții trebuie în principal să stabilească dacă, în opinia lor, raportul de schimb al acțiunilor este corect și rezonabil.

Drepturile acționarilor cu privire la fuziune

Toți acționarii trebuie să aibă dreptul să inspecteze la sediul social cel puțin următoarele documente (cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale care va decide asupra proiectului de fuziune): proiectul de fuziune, situațiile financiare anuale ale societăților implicate pentru cei trei ani anteriori, rapoartele administratorilor sau directorilor societăților și rapoartele experților.

Textul se interesează în mod special de reflectarea patrimonială corectă, la zi, a realității în situațiile financiare. în acest sens va fi necesară și o situație financiară întocmită la o dată care nu poate fi mai devreme de trei luni de data proiectului de fuziune (mai veche de trei luni), dacă ultimele situații financiare privesc un an încheiat cu mai mult de șase luni în urmă. Rapoartele în cauză trebuie întocmite folosind aceleași metode și formă ca ultimele situații financiare anuale.

Protecția creditorilor și a titularilor de obligațiuni

Dreptul național trebuie să prevadă o protecție adecvată în privința creditorilor societăților implicate în fuziune ale căror creanțe premerg publicarea proiectului și nu au devenit exigibile la data acestei publicări. Dreptul național trebuie să se asigure că acești creditori sunt în drept să obțină garanții dacă situațiile financiare ale societăților care fuzionează fac asemenea măsură necesară. Protecția acordată poate să difere pentru creditorii societății absorbante față cei ai societății absorbite. In mod transparent, creditorii societății absorbite sunt cei aflați într-o poziție care necesită un grad ridicat de protecție.

Protecția acordată va privi și creditorii obligatari. Legea prevede în acest caz o adunare a creditorilor pentru aprobarea fuziunii sau aprobarea de către fiecare creditor în mod individual dacă acest lucru este posibil.

Deținătorii de valori mobiliare – altele decât acțiuni – la care sunt atașate drepturi speciale, trebuie să primească în societatea absorbantă cel puțin echivalentul drepturilor posedate în societatea absorbită.

5.4.1.2. Fuziunea prin formarea unei noi societăți (contopire)

În cazul acestui tip de fuziune, legiuitorul comunitar asimilează, pentru scopurile reglementării, societatea absorbantă cu societatea nou născută prin contopire, iar societățile absorbite cu societățile care își încetează existența în cazul contopirii.

Cu aceste echivalări – limitate la scopul reglementarii – normele din materia fuziunii prin absorbție sunt aplicabile și pentru fuziunea prin contopire: normele privind proiectul de fuziune, publicitatea acestuia, rapoartele administrației și nulitatea operațiunii.

Proiectul de fuziune și proiectul de act constitutiv al noii societăți vor fi aprobate în adunările generale ale fiecărei societăți care își încetează existența.

5.4.1.3. Implementarea acquis-ului comunitar privind fuziunile în legislația societăților comerciale din România

Legislația societăților comerciale din România conține transpunerea prevederilor acestei directive. Directiva nu are aplicabilitate decât pentru societățiile comerciale pe acțiuni, dar totuși legislațiile naționale extind aplicarea regulilor privind fuziunea și celorlalte societăți comerciale.

Este și situația Legii 31/1990, care se referă la fuziune fără a se ține cont de forma societății, precizările corespunzătoare unui tip sau altul de societate fiind făcute doar acolo unde este cazul.

Articolul 238 din Legea 31/1990 defineste fuziunea de aceeasi manieră cu dispozițiile cuprinse în directivă. Articolele 239-251 din același act normativ sunt consacrate tratării condițiilor fuziunii (art. 239), etapelor realizării operațiunii de fuziune (întocmirea proiectului de fuziune – art. 241 -, avizarea și publicarea proiectului de fuziune – art. 242 -, opoziția asupra proiectului de fuziune – art. 243 -, informarea asociaților asupra fiziunii, art. 244, 245, hotărârea adunării generale asupra fuziunii – art. 246), efectele fuziunii (art. 250) și nulitatea fuziunii (art. 251).

5.4.2. Directiva referitoare la divizare (Directiva a VI-a a Consiliului, 82/891/CEE, din 17.12.1982)

5.4.2.1. Divizarea prin achiziții (absorbție)

Divizarea prin absorbție reprezintă operațiunea prin care o societate, după dizolvare neurmată de lichidare, transferă toate activele și obligațiile sale către mai mult de o societate în schimbul distribuirii către acționarii săi de acțiuni ale societăților beneficiare (receptoare) plus o eventuala sultă care nu poate depăși 10% din valoarea acțiunilor alocate.

Legiuitorul păstrează dihotomia divizare prin contopire (formare de societăți) prin absorbție. În realitate, divizarea prin absorbție, așa cum este definită la nivel comunitar, reprezintă o dublă fuziune prin absorbție dacă privim din perspectiva societăților care își continuă existența. Respectiv societatea care își încetează existența este absorbită de către două societăți (dublă fuziune) care își continuă existența.

Este esențială în definirea divizării prin absorbție precizarea transferului patrimonial, al societății care se divide/ dizolvă, către cel puțin două societăți beneficiare. In cazul unei singure societăți beneficiare operațiunea se suprapune perfect pe o fuziune.

Și în cazul divizărilor operațiunea în sine începe cu întocmirea unui plan al operațiunii, o schiță care să facă întreaga operațiune comprehensibilă pentru acționari și terți, care să le permită să-și vizualizeze noua configurație a drepturilor lor.

Dacă un activ nu este alocat prin proiectul de divizare sau interpretarea acestuia nu permite o asemenea alocare, activul sau valoarea sa va fi alocată tuturor societăților proporțional cu partea din activele nete alocate fiecărei societăți prin proiectul de divizare. Alocarea se va face deci în cote ideale de drept.

Modul de stingere sau preluare a obligațiilor este o componentă importantă a proiectului. O obligație nealocată va ține răspunzătoare în mod solidar fiecare societate rezultată.

Norma legală poate prevedea că răspunderea fiecărei societăți este limitată la activul net primit. Divizarea trebuie aprobată de fiecare adunare generală a societăților implicate (art. 7 din Directiva a IlI-a privind fuziunile, relativ la majoritățile de adoptare, se aplică prin trimitere și în această materie).

În cazul în care există o dispută în privința drepturilor cuvenite acționarilor care se retrag, contravaloarea acțiunilor poate fi stabilită de o instanță de judecată.

Hotărârea adunării generale asupra divizării

Legea națională poate să exonereze societățile beneficiare (rezultate) de aprobarea divizării în adunarea generală simultan cu îndeplinirea unor condiții exprese. Acestea sunt impuse de directivă: publicarea impusă legal este efectuată pentru fiecare societate cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale pentru societatea care se divizează; cu cel puțin o lună înainte de data arătată anterior, toți acționani societății rezultate sunt îndreptățiți să ia la cunoștință de documentele prevăzute (art. 9), la sediul societății și unul sau mai mulți acționari deținând peste pragul minim (stabilit normativ la cel puțin 5%) sunt îndreptățiți să solicite convocarea unei adunări generale care să hotărască asupra divizării.

Raportul organului administrativ al fiecărei societăți implicate

Documentul în cauză trebuie să explice termenii proiectului de divizare și să releve baza economică și legală a acestuia, în principal raportul de schimb și criteriile de alocare a acțiunilor.

Raportul trebuie să prevadă și orice dificultate de evaluare întâmpinată. Organul administrativ trebuie să informeze adunarea generală a acelei societăți și organul administrativ al societăților rezultate – pentru ca el să informeze propria adunare generală – despre orice modificare substanțială în privința activelor și obligațiilor dintre data întocmirii proiectului de divizare și data adunării generale a societății care se divizează pe baza acelui proiect.

Opinia experților independenți

Instituția experților independenți chemați să exprime o opinie profesională, neutră, asupra legalității și echității operațiunii, existentă în materia fuziunilor, este implementată și în materia divizărilor.

Unul sau mai mulți experți, în numele fiecăreia dintre societățile implicate în diviziune, dar independent de acestea, numiți sau aprobați de către o autoritate administrativă sau judiciară, trebuie să examineze proiectul de divizare și să întocmească un raport către acționari.

Legea poate prevedea că raportul în privința aporturilor — altele decât cele în bani – prevăzut de Directiva nr. 77/91/CEE art. 27 al. 2 și raportul în cauză să fie întocmit de același expert/experți.

Dreptul acționarilor de a fi informați

Obligațiilor de publicitate și raportare ale societăților implicate în operațiune le corespund drepturi corelative ale acționarilor. Toate proiectele, rapoartele și informările au ca țintă principală acționarii societății.

Acționarii sunt îndreptățiți să consulte, la sediul societății cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale toate documentele relevante pentru operațiune, din care nu pot să lipsească: proiectul de divizare; situațiile financiare anuale și rapoartele anuale ale societăților implicate în divizare, pentru trei ani financiari anteriori; dacă ultimele situații financiare privesc un an financiar încheiat cu mai mult de șase luni față de data proiectului este obligatorie o situația financiară „la zi” (întocmită la o dată ce nu poate fi mai devreme de prima zi a celei de-a treia luni anterioară datei proiectului de divizare); rapoartele organelor administrative ale societăților implicate în divizare; rapoartele experților.

Pentru situațiile financiare anterioare – inclusiv cea „la zi” – este prescrisă întocmirea folosind aceleași metode și formă, pentru obținerea cu ușurința a unei situații sinoptice.

Protecția creditorilor

Implementarea protecției creditorilor este lăsată la latitudinea statelor membre prin trasarea foarte generală a scopurilor fixate de atins. Atât timp cât un creditor al societății, către care obligația a fost transferată conform proiectului, nu a obținut satisfacerea creanței sale, societățile rezultate vor fi ținute răspunzătoare în solidar pentru această obligație.

Modul de repartizare a obligațiilor între societățile rezultate nu este opozabil creditorilor. Legea statului membru poate limita această răspundere la nivelul activului net alocat fiecăreia dintre societăți, altele decât societatea căreia i s-a transferat obligația (care, în mod natural, răspunde cu întregul patrimoniu pentru conținutul raportului juridic obligațional în care a devenit parte).

Protecția rezervată creditorilor se aplică și obligatarilor societăților implicate, dacă operațiunea nu a fost aprobată de o adunare generală a acestora sau de către fiecare deținător de obligațiuni individual.

Textul comunitar fixează și o modalitate de implementare simplă, dar mai severă. Legea statelor membre poate prevedea că societățile rezultate vor fi ținute răspunzătoare solidar pentru obligațiile societății care se divide. In acest caz dispozițiile anterioare de protecție a creditorilor, mai nuanțate, sunt absorbite în acest cadru lărgit de protecție iar legiferarea lor separată nu se mai justifică.

Efectele divizării

Efectele minime uniforme ale divizării – indiferent de sistemul național – simultane și ipsojure sunt: transferul, atât între societățile care se divizează și cele rezultante, cât și față de terți, către fiecare companie rezultată a tuturor activelor și obligațiilor societății ce se divizează; acționarii societății care se divide devin acționari ai uneia sau mai multor societăți beneficiare (rezultante), conform datelor specifice prevăzute în proiect; societatea care se divizează încetează să existe.

Limitările în privința schimbului acțiunilor deținute în mod direct sau indirect de societatea însăși, sau de societățile beneficiare, își găsesc locul și în această materie, în consonanță cu normele corespunzătoare din materia fuziunii, dar și din materia generală a societăților comerciale.

Dispozițiile legale naționale care prevăd formalități speciale pentru transferul unor active, drepturi și obligații, de către societatea ce se divizează, pentru opozabilitate față de terți, vor rămâne în continuare aplicabile conform dreptului național.

Răspunderea administratorilor și regimul nulităților

Legea națională trebuie să prevadă norme privind răspunderea civilă a membrilor organelor de gestiune ale societăților ce se divid față de acționarii acestei societăți, răspundere derivată din conduita imputabilă a acestora privind întocmirea și executarea divizării; de asemenea răspunderea civilă a experților responsabili pentru întocmirea pentru societate a raportului asupra operațiunii, răspundere derivată din fapta culpabilă a acestor experți în privința îndeplinini obligațiilor lor.

Răspunderea persoanelor implicate este angajată în condițiile dreptului comun, în prezența vinovăției în săvârșirea unei fapte ilicite. Cu toate implicațiile majore asupra drepturilor părților implicate legiuitorul nu admite o răspundere obiectivă – dincolo de orice culpă.

Reglementarea regimului nulităților este în sensul adoptat în toată materia societară, de limitare drastică a efectelor specifice, în scopul protejării status quo-lui juridic, a terților care cu bună credință intră în relații juridice cu entitățile nou formate. Tendința de renunțare specială la efectele retroactive ale nulității este manifestă și aici.

Regulile trasate dreptului național în domeniul nulității divizării privesc caracterul judiciar al nulității și indicarea expresă a cazurilor de nulitate. Legea națională poate prevedea totuși și ordonarea nulității de o autoritate administrativă dacă apelarea acestei decizii este de competența instanțelor de judecată. In acest fel caracterul judiciar al nulității este măcar în parte salvat.

Divizarea poate fi declarată nulă doar dacă legalitatea sa nu a fost supusă! supervizării unui organ administrativ sau judiciar, dacă în lipsa acestui organî și în prezența unor condiții de formă în privința actelor divizării acestea nu au fost întocmite și certificate în conformitate cu legea sau dacă hotărârea adunării generale de aprobare a operațiunii este nulă sau anulabilă după legea națională.

Procedura de nulitate poate fi inițiată exclusiv în interiorul unei perioade de șase luni de la data efectuării operațiunii față de parte reclamantă, cu condiția ca situația să nu fi fost rectificată.

5.4.2.2. Implementarea normelor europene privind divizarea în legislația societăților comerciale din România

Legea 31/1990, în forma sa actuală, a ales soluția reglementării comune a celor două varietăți de restructurare, arătând, acolo unde se impune, diferențele specifice. Articolul 238, alin. 2, defineste divizarea de aceeasi manieră cu dispozițiile cuprinse în directivă.

Articolele 239-251 din același act normativ sunt consacrate tratării condițiilor divizării (art. 239), etapelor realizării operațiunii de divizare (întocmirea proiectului de divizare – art. 241, avizarea și publicarea proiectului de divizare – art. 242-, opoziția asupra proiectului de divizare – art. 243), informarea asociaților asupra divizarii – art. 244, 245, hotărârea adunării generale asupra divizarii – art. 246, efectele divizarii (art. 250) și nulitatea divizarii (art. 251).

*

* *

În esență, considerăm că toate intervențiile legislative la Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sunt de natură să asigure un spor de funcționalitate firmelor românești.

În ce ne privește, pe parcursul lucrării, am relevat similitudinile cu organizarea societăților comerciale din spațiul european. Însă, dat fiind că legislația societăților comerciale este în continuare atomizată, existând reglementări în numeroase acte normative, apreciem – din rațiunea unei mai bune sistematizări – că se impune unificarea legislației societăților comerciale, printr-o operațiune de codificare, astfel încât aspecte precum înființarea, înmatricularea în Registrul comerțului, funcționarea și organizarea societăților comerciale, grupurile de interes economice sau insolvența societăților comerciale să fie reglementate într-un singur act normativ.

IDEI ÎN SINTEZĂ

Dificilul proces privind armonizarea legislației cu reglementările comunitare are ca temei Tratatul de aderare, ratificat de România prin Legea 157/2005. Evident, nici după aderare, procesul de armonizare a legislației române cu cea comunitară nu este lipsit de dificultăți, însă deținem avantajul că, de această dată, participăm direct la elaborarea și adoptarea instrumentelor comunitare.

(Andrei Popescu)

Asocierea statelor europene în cadrul Uniunii Europene reprezintă temeiul care a determinat începerea procesului de armonizare a legislațiilor naționale a statelor membre. La rândul lor, societățile comerciale au reprezentat un domeniu de armonizare a legislațiilor naționale prin elaborarea unui număr de 13 directive referitoare, în special, la societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.

*

* *

Procesul normativ vizat aici are drept finalitate nu numai alinierea legislației societăților comerciale la directivele comunitare invocate, dar și adaptarea legislației la principiile O.E.C.D. în materia guvernării corporatiste.

• La nivel european, preocupările privind armonizarea legislației în materia societăților comerciale au debutat în anul 1959, dar o concepție unitară s-a coagulat abia prin Regulamentul nr. 2157/08.12.2001 privind Statutul societății comerciale europene (SE). Prin Tratatul de la Amsterdam, regimul juridic al societăților comerciale este reglementat indirect în art. 43 și 48, care stipulează dreptul de stabilire. Se garantează, astfel, dreptul societăților comerciale de a se stabili oriunde pe teritoriul comunitar, dacă sunt constituite conform legislației din statul membru de înmatriculare și au sediul înregistrat pe teritoriul comunitar.

Întrucât libertatea de stabilire implică recunoașterea și egalitatea de tratament în ceea ce privește formalitățile, acquis-ul comunitar dezvoltat ulterior a impus armonizarea legislațiilor în domeniul societăților comerciale și adoptarea mai multor instrumente care să limiteze riscurile determinate de existența divergențelor legislative și având drept scop protecția acționarilor, creditorilor și a terților în general.

În acest context, a fost adoptată în anul 1968 prima directivă care stabilea cerințele de publicitate pentru înființarea societăților de capitaluri, puterile de reprezentare a organelor de conducere, precum și formalitățile de anulare a acestora (Directiva 68/151/CE).

Cea de a doua directivă (Directiva 77/91/CEE8), care a armonizat reglementările în domeniul procedurilor de constituire a societăților comerciale pe acțiuni și a celor de menținere sau de modificare a capitalului acestora a fost adoptată după o analiză care a durat 8 ani, a fost impusă de necesitatea asigurării unei protecții unitare membrilor societăților comerciale în tot spațiul comunitar, fiind elaborată cu respectarea art. 58 din Tratat care vizează libera circulație a capitalului.

În perioada 1976-1984 s-a constituit un adevărat “nucleu legislativ” în domeniu, prin intermediul următoarelor acte:

– directivele a treia (Directiva 78/855/CEE) și a șasea (Directiva 82/891/CEE), care reglementează procedurile privind fuziunea și divizarea societăților;

– directiva a patra (Directiva 78/660/CEE), a șaptea (Directiva 83/349/CEE) și a opta (Directiva 84/253/CEE) care armonizează informațiile financiare publicate (conturile anuale), conturile consolidate, precum și procedura auditului;

– a unsprezecea directivă (Directiva 89/666/CEE), privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat, prin care se facilitează exercitarea libertății de stabilire a societăților menționate de art. 58 din Tratat.

Punerea în aplicare a directivelor a cincea și a zecea s-a dovedit un eșec, fiind retrase de Comisia Europeana în 2001. Acest fapt a determinat adoptarea celei de-a douăsprezecea directive (Directiva 89/667/CEE), ce poate fi considerată directiva-cadru în ceea ce privește reglementarea generală a societăților cu răspundere limitată și care lasă statelor membre competența definirii regimului lor juridic.

Pe plan național, Legea nr. 31/1990 a suferit, în mod succesiv, intervenții legislative, care au avut în vedere preluarea acquis-ului în materia societăților comerciale. Modalitatea de preluare a constituit-o încorporarea textelor comunitare în legea română, prin adaptarea acestora, în special prin sintetizarea normelor conținute de directive.

În timp, s-a dovedit că mai sunt aspecte care nu au fost preluate în legislația română, însă actualele modificări și completări ale Legii nr. 31/1990 sunt de natură să asigure, coerent și real, compatibilizarea cu regulile fundamentale ale dreptului comunitar.

• Adaptarea la principiile O.E.C.D. Principiile guvernării corporatiste aduc indicații specifice menite să amelioreze reglementările juridice și formulează propuneri practice în atenția autorităților bursiere, a investitorilor și a altor pioni care intervin la nivelul conducerii societăților comerciale.

Aceste principii pot fi structurate pe cinci puncte care au drept finalitate realizarea unui cadru care să garanteze:

– protecția drepturilor acționarilor precum și verificarea respectării lor;

– tratament echitabil tuturor acționarilor, inclusiv celor străini sau minoritari;

– recunoașterea drepturilor acționarilor majoritari, care să încurajeze cooperarea activă dintre societăți și acționarii majoritari pentru a crea venituri și locuri de muncă;

– transparența, oportunitatea și acuratețea tuturor documentelor ce vizează situația societății, inclusiv situațiile financiare, performanțele, patrimoniul și conducerea societății;

– orientarea strategică a societății, monitorizarea efectivă a managementului de către conducere și răspunderile acesteia față de societate și față de acționari.

Principiile guvernării corporatiste au fost adoptate în anul 1999, revizuite în 2003 în cadrul unui vast proces de consultări regionale și aprobate de guvernele țărilor OECD în aprilie 2004.

*

* *

Armonizarea legislativă la nivelul UE a fost una dintre cerințele importante, care s-a manifestat la nivelul țării noastre prin schimbări legislative de mare amploare, atât la nivelul legislației comerciale cât și la nivelul normelor complementare/ adiacente.

În baza Acordului de asociere din 1993 și până la momentul aderării la 1 ianuarie 2007, s-a desfășurat acest proces extrem de complex – de armonizare a legislației românești cu acquis-ul comunitar.

În cea mai mare parte, procesul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația română a fost finalizat încă din anul 2006, fiind astfel definitivat cadrul legislativ, compatibilizat semnificativ cu normele europene.

Însă, procesul armonizării legislației naționale cu cea comunitară, ca de altfel și procesul integrării în Uniunea Europeană, este un proces complex și îndelungat. Armonizarea legislației naționale este, totodată, un proces continuu care evoluează o dată cu evoluția dreptului comunitar, pe măsura adâncirii integrării europene propriu-zise.

*

* *

Strict în privința acquis-ului din materia societăților comerciale, concluzionăm că au avut loc mai multe modificări ale Legii nr. 31/1990. Așa cum am arătat anterior, o parte din intervențiile legislative au fost impuse de necesitatea preluării unor reglementări de bază din directivele europene, iar o altă categorie de modificări au vizat adaptarea și includerea principiilor O.E.C.D. privind guvernarea corporatistă în cadrul general oferit de legislația internă deja armonizată.

Dintre schimbările operate asupra textului Legii 31/1990 privind societățile comerciale, cele mai relevante sunt cele aduse de:

• Legea 441/2006 pentru modificarea și completarea Legii 31/1990 și a Legii 26/1990;

• Ordonanța de Urgență nr. 82 din 28 iunie 2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente.

Prevederile semnificative se referă la:

• Cu privire la fondatori

Ordonanța stipulează că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, pentru infracțiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței sau pentru cele prevăzute de legea anterior indicată.

• Contractul de mandat al Administratorilor și Directorilor. Suspendarea contractului de muncă

OUG 82/2007 vizează întărirea prevederilor Legii 441/2006, mai ales în privința regimului raporturilor juridice ale administratorilor/ directorilor cu societatea pe care o administrează. Atât Legea nr. 441/2006, cât și OUG 82/2007, prevăd în privința administratorilor și directorilor societăților pe acțiuni că:

• Aceștia vor încheia, în vederea îndeplinirii atribuțiilor lor de administrare/ management, un contract de mandat;

• Pe perioada exercitării mandatului de administrator/ director contractul de muncă se suspendă.

Însă, aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce decurg din noua reglementare presupune respectarea unor pași procedurali (convocarea adunării generale a acționarilor pentru a fixa remunerația administratorilor/ directorilor în baza contractului de mandat și, dacă administratorii/ directorii actuali nu doresc să continue exercitarea atribuțiile în condițiile noului statut, pentru a desemna alte persoane pentru ocuparea pozițiilor arătate; întrunirea adunării generale; efectuarea formalităților de publicitate a hotarârii adoptate). Astfel, prin OUG s-a dorit fixarea unui termen în care să fie aduse la îndeplinire aceste prevederi.

Se mai prevede de asemenea că:

• directorii sunt răspunzatori pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor;

• condițiile din art. 1371 alin. (3), ale art. 1441, 1443, 1444, 150 și ale art. 15312 alin. (4) se aplică directorilor în aceleași condiții ca și administratorilor;

• remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat, este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează potrivit legislației în materie;

• prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, remunerația directorilor obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societatea comercială din legislația privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, legislația privind sistemul asigurărilor pentru somaj și stimularea ocuparii forței de muncă, precum și din legislația privind asigurările de sănătate;

• prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, care prevede cazurile în care contractele individuale de muncă pot înceta de drept, ordonanța mai adaugă o nouă situație, și anume aceea a contractelor de muncă ale administratorilor/ directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/ director înainte de intrarea în vigoare a OUG 82/2007, încetează de drept la intrarea în vigoare a ordonanței (sau la data acceptării mandatului, în cazul în care acesta a fost acceptat ulterior).

• Reglementări aplicabile societăților cu răspundere limitată

Ordonanța prevede în mod expres că dispozițiile privitoare la administrarea societăților pe acțiuni nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligației de auditare. Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societății cu răspundere limitată al cărui asociat unic este, indiferent dacă acesta deține sau nu calitatea de administrator unic sau membru al consiliului de administrație al societății.

*

* *

În esență, toate intervențiile legislative la Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sunt de natură să asigure un spor de funcționalitate firmelor românești.

Pe parcursul lucrării am relevat similitudinile cu organizarea societăților comerciale din spațiul european. Însă, dat fiind că legislația societăților comerciale este în continuare atomizată, existând reglementări în numeroase acte normative, apreciem – din rațiunea unei mai bune sistematizări – că se impune unificarea legislației societăților comerciale, printr-o operațiune de codificare, astfel încât aspecte precum înființarea, înmatricularea în Registrul comerțului, funcționarea și organizarea societăților comerciale, grupurile de interes economice sau insolvența societăților comerciale să fie reglementate într-un singur act normativ.

*

* *

Doar cu titlul de a aminti alte elemente legate de perspectivele temei noastre de cercetare, arătăm că pentru a încuraja spiritul întreprinzătorilor din Comunitate, au fost create noi forme de entități juridice de drept european: Societatea europeană, Gruparea europeană de interes economic și Societatea Cooperativă Europeană.

Regulamentul 2.157/ 2001 privind Societatea Europeană, în vigoare încă din 2004, își propune stabilirea unui cadru juridic care să permită societăților comerciale constituite în state membre diferite ale Uniunii Europene să fuzioneze sau să formeze holdinguri ori filiale comune într-un mod mai rapid, evitându-se obstacolele inerente diferitelor sisteme juridice naționale.

Avantajele societății europene sunt legate de implicarea angajaților în societate. Reprezentanții Societăților Europene cu sediul social în România trebuie să-și informeze și să-și consulte angajații români și sunt obligați să înființeze un grup special de negociere care să reprezinte angajații. Cu toate acestea, acest fapt poate fi privit ca un avantaj din punctul de vedere al angajaților, însă nu neaparat și din punctul de vedere al angajatorului.

Apoi, trebuie luată în considerare și posibilitatea transferului sediului social al unei Societăți Europene dintr-un stat membru în alt stat în conformitate cu procedura prevăzută în Regulament, asigurându-se un anumit nivel de uniformitate a regulilor administrative, contabile și de implicare a personalului.

O societate europeană se poate constitui pe teritoriul comunitar sub forma unei societăți anonime europene (Societas Europae) în conformitate cu prevederile Regulamentului sus-indicat. Societatea Europeană are personalitate juridică, iar capitalul acesteia se imparte în acțiuni.

Constituirea unei societăți europene se face în conformitate cu legea societăților comerciale din statul în care aceasta are stabilit sediul social și dobândește personalitate juridică la momentul înmatriculării; capitalul social minim pentru această societate trebuie să fie de cel puțin 120.000 de euro.

Organul suprem de conducere este Adunarea Generală a Acționarilor, iar specificul celorlalte organe de administrare ale Societății Europene diferă după cum această adoptă un sistem dualist sau un sistem monist de administrare.

Așa cum am arătat în lucrare, sistemul dualist de administrare – adoptat și în legislația română – prevede un organ de conducere și un grup de supraveghere al organului de conducere.

Specificul sistemului dualist presupune numirea membrilor organului de conducere de către grupul de supraveghere al societății. La rândul lor, membrii grupului de supraveghere sunt numiți de către Adunarea Generală a Acționarilor, existând posibilitatea delegării anumitor atribuții privind conducerea societății, detaliate de noi – sub aspectul naturii lor și a condițiilor concrete – în paginile cărții.

Anexă

COMUNICAREA COMISIEI C.E.

privind simplificarea mediului de afaceri pentru societăți în domeniul dreptului societăților comerciale, al contabilității și al auditului

Consiliul European din 8-9 martie 2007 a subliniat că reducerea dificultăților administrative este importantă pentru stimularea economiei Europei, având în vedere în special posibilele avantaje create astfel pentru IMM-uri. Acesta a insistat asupra necesității unei acțiuni comune intense a Uniunii Europene și a statelor membre în vederea reducerii dificultăților administrative în cadrul UE.

Comisia a evidențiat modalitatea de realizare a acesteia prin adoptarea, la 14 noiembrie 2006, a unui program de simplificare actualizat și a principalelor elemente de evaluare a costurilor administrative și de reducere a dificultăților administrative. Aceste documente au fost completate de un program de acțiune adoptat la 24 ianuarie 2007.

Ambele programe accentuează necesitatea obținerii unor avantaje economice tangibile. În cadrul acestei inițiative au fost identificate drept domenii prioritare dreptul societăților comerciale, contabilitatea și auditul la nivel european. Primele analize efectuate de o serie de state membre au arătat existența unui nivel deosebit de ridicat al costurilor administrative determinate de normele europene din aceste domenii.

În paralel, Comisia a început să evalueze dificultățile administrative reprezentate de domeniul dreptului societăților comerciale și al contabilității, în întreaga Uniune Europeană, astfel cum a anunțat în noiembrie 2006.

O revizuire de amploare a acquis-ului comunitar în aceste domenii este indispensabilă pentru a permite întreprinderilor europene să fie mai competitive și să înregistreze mai multe succese într-un cadru global de înaltă competitivitate.

Exercițiul va contribui la revizuirea continuă a pieței unice inițiate de Comisie în cadrul agendei cetățenilor din mai 2006. În special, aceasta va sprijini eforturile în vederea unei bune reglementări europene, care implică o evaluare critică a modului de îmbunătățire a legilor existente și de reducere a dificultăților administrative.

1. DE CE ESTE NECESARĂ O SIMPLIFICARE A DREPTULUI EUROPEAN AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE?

Ca elemente centrale pentru realizarea pieței comune, dreptul societăților comerciale și contabilitatea au fost printre primele domenii de reglementare armonizate la nivel european. Domeniul auditului a urmat la scurt timp (prima versiune a celei de-a opta directive privind auditul legal datând de la începutul anilor 1980). Din acest moment, directivele și regulamentele aferente au fost actualizate de mai multe ori pentru a le adapta la noile evoluții.

O parte din aceste revizuiri sunt recente și încă necesită timp înainte de a le putea evalua și stabili efectele. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste măsuri de modernizare nu a vizat domeniul de aplicare sau conținutul esențial al directivelor în cauză. Acestea au rămas în fond neschimbate din momentul adoptării.

În ultimii douăzeci – treizeci de ani, mediul de afaceri pentru societățile comerciale europene s-a schimbat foarte mult, odată cu globalizarea economiilor și evoluțiile tehnologice radicale. Și cadrul juridic a evoluat odată cu adoptarea unor standarde internaționale în domeniul contabil și cu dezvoltarea jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În ultimii ani, această jurisprudență a contribuit la clarificarea domeniului de aplicare a libertăților fundamentale din tratat, deschizând calea unei mobilități sporite a întreprinderilor în cadrul Uniunii Europene.

Având în vedere aceste evoluții, este necesară o revizuire a directivelor europene existente pentru a evalua în ce măsură rămân relevante. Această evaluare trebuie să ia în considerare principiile unei mai bune reglementări, precum și principiul subsidiarității și al proporționalității.

2. CALEA DE URMAT

În esență, există două opțiuni în ceea ce privește anumite directive în materie de drept al societăților comerciale care vizează în principal situații naționale:

– Prima opțiune constă în a întreba dacă toate directivele existente în prezent sunt în continuare necesare sau dacă acquis-ul comunitar în domeniul dreptului societăților comerciale ar trebui redus la acele acte juridice care vizează în mod special problemele transfrontaliere.

– A doua opțiune, mult mai limitată constă în concentrarea numai asupra măsurilor de simplificare concrete și specifice în vederea sprijinirii societăților europene. În ceea ce privește restul acquis-ului în materie de drept al societăților comerciale care vizează probleme transfrontaliere specifice, precum și domeniile contabilității și auditului, măsurile de simplificare specifice par să fie răspunsul corect.

În domeniul contabilității și al auditului, ar trebui să se pună accent pe reducerea costurilor administrative pentru IMM-uri, pentru care aceste costuri sunt deosebit de ridicate, în timp ce toate societățile comerciale ar trebui să beneficieze de măsuri de simplificare în materie de drept al societăților comerciale.

Prin prezenta comunicare, Comisia dorește să își expună primele puncte de vedere pe această temă și să declanșeze o discuție cu statele membre, Parlamentul European și părțile interesate în vederea identificării celor mai potrivite măsuri în domeniul dreptului societăților comerciale, al contabilității și al auditului pentru a face societățile comerciale europene nu doar mai adaptate la piața internă, ci și mai competitive pe plan mondial.

Obiectivul este acela de a obține un consens la nivel politic privind calea de urmat astfel încât la începutul anului 2008 să poată fi prezentate propuneri legislative corespunzătoare.

Părțile interesate sunt invitate să depună observații privind aspectele discutate și privind propunerile avansate în prezentul document. În plus, părțile interesate sunt, de asemenea, invitate să depună și alte propuneri privind măsuri de simplificare suplimentare.

Acest exercițiu trebuie să se bazeze pe principiul, subliniat de Consiliul European din 8-9 martie 2007, conform căruia măsurile de simplificare la nivel european pot fi eficiente numai dacă sunt aprobate pe deplin de statele membre la nivel național și dacă statele membre folosesc posibilitățile de reducere a împovărării societăților comerciale din UE, deja existente în prezent în temeiul dreptului comunitar.

Numai o strategie combinată le va permite societăților comerciale să beneficieze de îmbunătățiri substanțiale ale mediului de afaceri.

3. DE CE NIVEL DE REGLEMENTARE ARE NEVOIE EUROPA ÎN DOMENIUL DREPTULUI SOCIETĂȚILOR COMERCIALE?

3.1. Abordarea generală a dreptului european al societăților comerciale

În domeniul dreptului societăților comerciale, mobilitatea sporită a întreprinderilor actuale, nu numai la nivel european, ci și la nivel internațional, necesită răspunsuri flexibile într-un mediu aflat în continuă schimbare.

Aceste schimbări pot fi abordate numai dacă statele membre sunt capabile să reacționeze rapid la aceste noi evoluții. În acest caz, un cadru european armonizat, dar rigid ar putea părea uneori mai mult un impediment în calea inovației decât un avantaj pentru piața internă. Mai mult decât atât, competitivitatea societăților comerciale depinde, de asemenea, de nivelul costurilor administrative legate direct sau indirect de activitatea acestora.

Unele dintre aceste costuri provin din normele europene. Se pune întrebarea dacă avantajele acestor norme depășesc în toate situațiile costurile pe care le implică. În același timp, armonizarea are, de asemenea, efecte pozitive privind competitivitatea societăților comerciale.

Armonizarea este un punct forte pentru piețele transfrontaliere și poate clarifica relația dintre două sau mai multe sisteme juridice naționale vizate. De asemenea, sporește certitudinea juridică.

Același lucru este valabil și în cazul în care sunt adoptate standarde minime de transparență pentru protejarea terților de pericolele pe care le poate reprezenta pentru ei mobilitatea crescută a societăților comerciale. În acest caz, normele comune prevăd stabilirea unui climat de încredere necesar pentru funcționarea pieței interne.

Cu toate acestea, situația poate fi diferită pentru anumite directive, precum a treia, a șasea, a doua și a douăsprezecea directivă în materie de drept al societăților comerciale.

Aceste directive vizează în special situațiile naționale și nu au ca obiectiv soluționarea anumitor probleme transfrontaliere.

3.1.1. Opțiunea 1: Punerea accentului pe problemele transfrontaliere

A treia și a șasea directivă în materie de drept al societăților comerciale reglementează fuziunile și divizările societăților comerciale pe acțiuni din cadrul aceluiași stat membru. În momentul adoptării acestor norme, cu câteva decenii în urmă, ele au contribuit la deschiderea de noi posibilități pentru societățile comerciale și la promovarea pieței interne.

În prezent, acestea garantează un nivel minim de protecție pentru acționarii și creditorii societăților comerciale pe acțiuni în întreaga Uniune Europeană. Cu toate acestea, întrucât nu prevăd o armonizare completă, aceste directive nu creează condiții de egalitate; în schimb, unele norme continuă să difere între statele membre. În același timp, existența unor cerințe minime în dreptul comunitar împiedică statele membre să își adapteze legislațiile naționale la necesitățile înschimbare.

Acest fapt determină întrebarea dacă avantajele care rezultă din aceste directive justifică restricțiile pe care acestea le impun întreprinderilor.

Considerații similare se aplică în cazul celei de-a doua directive în materie de drept al societăților comerciale care se referă la capitalul societăților pe acțiuni. Sistemul de menținere a capitalului prevăzut de această directivă a fost pus în discuție mult timp, astfel încât ar trebui luată în considerare cel puțin o revizuire a sistemului pentru a oferi societăților comerciale mai multă flexibilitate în domeniul distribuțiilor către acționarii lor.

În unele state membre au fost create noi forme juridice naționale care nu intră în domeniul de aplicare a celei de-a doua directive în materie de drept al societăților comerciale, pentru a beneficia de flexibilitatea pe care directiva nu o oferă, mai ales în privința cerințelor minime referitoare la capital.

A douăsprezecea directivă este, în principiu, de natură permisivă, întrucât a oferit persoanelor fizice posibilitatea de a crea societăți comercial e cu răspundere limitată în statele membre în care, înainte de transpunerea directivei, erau necesare mai multe persoane pentru formarea unei societăți de acest tip.

Cu toate acestea, directiva stabilește în același timp o serie de cerințe minime privind procedurile interne ale unei asemenea societăți comerciale. Întrebarea este dacă trebuie stabilite astfel de restricții la nivel comunitar. În toate aceste cazuri, Comisia consideră drept o opțiune viabilă abrogarea normelor europene și creșterea flexibilității lăsând în responsabilitatea statelor membre stabilirea condițiilor în domeniile în cauză.

În fapt, Comisia consideră că o asemenea abordare ar corespunde cel mai bine principiilor unei mai bune reglementări și necesității de a oferi Uniunii Europene un acquis raționalizat în domeniul dreptului societăților comerciale pentru secolul al XXI-lea.

Prin urmare, părțile interesate sunt invitate să își exprime punctele de vedere pentru a afla dacă – normele privind fuziunile și divizările naționale prevăzute de a treia și a șasea directivă,

– normele privind capitalul societăților comerciale pe acțiuni sau cel puțin sistemul de menținere a capitalului din a doua directivă și/sau

– nomele privind societățile comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic din a douăsprezecea directivă ar trebui abrogate integral sau parțial.

În cazul în care o asemenea abrogare nu este considerată oportună, ar trebui explicate avantajele acestor norme la nivel european și motivele pentru care aceste avantaje depășesc costurile aferente.

3.1.2. Opțiunea 2: O reglementare bazată mai mult pe principii și mai puțin exhaustivă

Abrogarea totală a directivelor menționate anterior ar putea părea excesivă pentru unii. În acest caz, ar trebui simplificate cel puțin parțial a treia, a șasea și probabil și a doua directivă în materie de drept al societăților comerciale. În forma lor actuală, aceste directive conțin norme atât de detaliate încât statele membre dispun de un grad redus de flexibilitate pentru adaptarea sistemelor lor naționale la necesitățile în continuă evoluție ale întreprinderilor și ale părților interesate, în general.

O primă propunere de simplificare a celei de-a treia și a celei de-a șasea directive a fost depusă de Comisie la 7 martie 2007, fiind una dintre măsurile cuprinse în programul de acțiune al Comisiei de reducere a dificultăților administrative și a fost aprobată de Consiliul European din 8-9 martie 2007.

Cu toate acestea, pe lângă această modificare, există altele mai substanțiale care ar trebui abordate. În special, o serie de cerințe de raportare incluse în a treia și a șasea directivă par excesive din perspectiva actuală.

Cadranul 2 cuprinde propuneri detaliate care vizează rezolvarea problemelor din cadrul acestei opțiuni. În plus, ar putea fi propuse, de asemenea, măsuri de simplificare suplimentară a celei de-a doua directive după evaluarea studiului comandat de Comisie.

În cazul în care niciuna din măsurile propuse nu este considerată oportună, ar trebui explicate avantajele menținerii normelor în vigoare.

3.2. Măsuri de simplificare suplimentare în domeniul dreptului societăților comerciale

Conform explicațiilor anterioare, pentru simplificarea altor părți ale acquis-ului în domeniul dreptului societăților comerciale sunt necesare măsuri suplimentare față de cele prevăzute la secțiunea precedentă. În primul rând se are în vedere prima și a unsprezecea directivă în materie de drept al societăților comerciale.

Modalitățile de publicare a informațiilor privind societățile comerciale prevăzute de aceste directive încă nu exploatează toate posibilitățile oferite de tehnologia actuală.

În conformitate cu normele din prima directivă în materie de drept al societăților comerciale, anumite informații care trebuie introduse în registrele comerciale ale statelor membre trebuie, de asemenea, publicate în buletinele naționale. În majoritatea cazurilor, această publicare generează costuri suplimentare inutile pentru societățile comerciale. Aceste costuri ar putea fi evitate pe viitor, având în vedere că în prezent toate aceste informații sunt disponibile on-line prin intermediul registrelor electronice ale societăților comerciale.

În ceea ce privește sucursalele, a unsprezecea directivă în materie de drept al societăților comerciale prevede cerințe speciale de publicitate.

Aceste cerințe generează, de asemenea, costuri considerabile pentru numeroase societăți comerciale, datorită normelor naționale privind traducerile și certificările aferente obligației de informare. Sunt necesare eforturi pentru reducerea la minimum a acestor costuri prin limitarea cerințelor formale pe care statele membre le pot impune societăților comerciale în acest context.

Cadranul 3 cuprinde propuneri în acest sens. În plus, conține o propunere de adaptare a statutului societății europene în conformitate cu jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție, care s-ar putea realiza cu ocazia măsurilor de modernizare și simplificare propuse în prezenta comunicare.

În cazul în care niciuna din măsurile propuse nu este considerată oportună, ar trebui explicate avantajele menținerii normelor în vigoare.

4. SIMPLIFICAREA NORMELOR ÎN DOMENIUL CONTABILITĂȚII ȘI AL AUDITULUI PENTRU IMM-URI

O simplificare suplimentară a directivelor în materie de contabilitate și audit ar fi utilă pentru întreprinderile mici și mijlocii.

A patra, a șaptea și a opta directivă au armonizat cerințele în materie de contabilitate și audit, ceea ce a permis o îmbunătățire substanțială a calității raportării financiare și a auditului în UE. În timp ce obiectivul general urmărit de aceste directive, acela de a menține și de a îmbunătăți calitatea contabilității și a auditului în UE, ar trebui păstrat, cerințele existente prevăzute de aceste directive generează activități administrative pe care societățile comerciale, în special întreprinderile mici și mijlocii, le dezaprobă, considerându-le drept inutil de împovărătoare.

Cu toate acestea, o reducere eficientă a dificultăților administrative cu care se confruntă IMM-urile nu poate fi realizată decât deopotrivă la nivel european și la nivel național. Este de o importanță crucială combinarea raportării în diverse scopuri (de exemplu, raportarea fiscală, statistică, în materie de asigurări sociale sau ocuparea forței de muncă) la nivel de stat membru în vederea reducerii dificultății generale reprezentate de menținerea unor sisteme diferite de contabilitate și raportare. Acest fapt ar putea conduce, de asemenea, la facilitarea utilizării formatelor electronice de raportare, precum XBRL.

Proiectul actual de simplificare pentru IMM-uri coincide cu publicarea de către Consiliul pentru standarde internaționale de contabilitate (IASB) a unui proiect de expunere a unui IFRS propus pentru întreprinderile mici și mijlocii.

Cu toate acestea, după o primă analiză, Comisia consideră că activitatea actuală a IASB în domeniul contabilității IMM-urilor nu va putea oferi suficiente elemente pentru simplificarea cadrului pentru IMM-urile europene. În schimb, Comisia a identificat o serie de alte măsuri care ar putea conduce la o simplificare tangibilă pentru IMM-uri.

În acest context, prima măsură este aceea de a scuti „microîntreprinderile” de la aplicarea directivelor în materie de contabilitate. Pentru aceste întreprinderi foarte mici, dificultățile legate de stabilirea conturilor anuale sunt extrem de împovărătoare. În același timp nu există o cerere fermă în ceea ce privește declarațiile financiare ale acestor întreprinderi.

O derogare în cadrul directivelor în materie de contabilitate ar lăsa la latitudinea statelor membre stabilirea normelor pe care trebuie să le îndeplinească aceste microîntreprinderi. Trebuie menționat în acest context faptul că în multe state membre s-a introdus deja categoria „microîntreprindere”.

Prin urmare, părțile interesate sunt invitate să își exprime punctele de vedere pentru a ști dacă sunt de acord cu excluderea microîntreprinderilor din domeniul de aplicare a celei de-a patra directive și în ceea ce privește următoarele definiții posibile pentru aceste microîntreprinderi:

– mai puțin de zece angajați,

– totalul bilanțului mai mic de 500 000 EUR și

– o cifră de afaceri mai mică de 1 000 000 EUR.

În plus, sunt propuse următoarele măsuri de simplificare în favoarea IMM-urilor:

– prelungirea perioadei tranzitorii pentru IMM-urile care depășesc pragurile de la doi la cinci ani. Societățile comerciale aflate în faza de constituire vor beneficia în mod deosebit de o perioadă tranzitorie mai lungă înainte de obligația pregătirii unor conturi mai detaliate;

– scutirea întreprinderilor mici de la obligația publicării conturilor;

– posibilitatea pentru anumite întreprinderi mijlocii de a se folosi de derogările disponibile în prezent numai pentru întreprinderile mici.

Această măsură va viza în special societățile comerciale în a căror structură de membri nu există necesități speciale din partea unor utilizatori externi, precum și societățile cu răspundere nelimitată.

Ar putea fi adoptate măsuri suplimentare privind procedura pentru adaptările periodice ale pragurilor pentru IMM-uri, în domeniul cerințelor de consolidare, privind contabilitatea impozitelor amânate și eliminarea anumitor cerințe de publicitate.

Măsurile propuse în prezenta secțiune sunt prezentate în detaliu în Cadranul 4.

În cazul în care niciuna din măsurile propuse nu este considerată oportună, ar trebui explicate avantajele menținerii normelor în vigoare.

5. ETAPELE URMĂTOARE

Statele membre, Parlamentul European și alte părți interesate sunt invitate să își prezinte punctele de vedere cu privire la propunerile incluse în prezenta comunicare pentru a obține un consens larg referitor la modificările care ar trebui avute în vedere. Dat fiind intervalul de timp pentru exercițiul de simplificare, contribuțiile sunt așteptate până la jumătatea lunii octombrie 2007.

În urma prezentei comunicări și pe baza răspunsurilor primite, Comisia va elabora studii de impact complete și exhaustive care vor ține seama de rezultatele evaluării costurilor administrative, care este în curs de desfășurare în prezent.

CADRANUL 1

Prima directivă: Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților [JO L 65, 14.3.1968, p. 8; astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2003/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2003 (JO L 221, 4.9.2003, p. 13)]

A doua directivă: A doua Directivă 77/91/CEE a Consiliului din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora [JO L 26, 31.1.1977, p. 1, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2006/68/CE din 6 septembrie 2006 (JO L 264, 25.9.2006, p. 32)]

A treia directivă: A treia Directivă 78/855/CEE a Consiliului din 9 octombrie 1978 privind fuziunile societăților comerciale pe acțiuni (JO L 295, 20.10.1978, p. 36)

A patra directivă: A patra Directivă 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale (JO L 222, 14.8.1978, p. 11; astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2006/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006, JO L 224, 16.8.2006, p. 1)

A șasea directivă: A șasea Directivă 82/891/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1982 privind divizarea societăților comerciale pe acțiuni (JO L 378, 31.12.1982, p. 47)

A șaptea directivă: A șaptea Directivă 83/349/CEE a Consiliului din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate [JO L 193, 18.7.1993; astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2006/46/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006, (JO L 224, 16.8.2006, p. 1)]

A opta directivă: Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 mai 2006 privind auditul legal al conturilor anuale și al conturilor consolidate, de modificare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului și de abrogare a Directivei 84/253/CEE a Consiliului (JO L 157, 9.6.2006, p. 87)

A zecea directivă: Directiva 2005/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind fuziunile transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni (JO L 310, 25.11.2005, p. 1)

A unsprezecea directivă: A unsprezecea Directivă 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat (JO L 395, 30.12.1989, p. 36)

A douăsprezecea directivă: A douăsprezecea Directivă 89/667/CEE în materie de drept al societăților comerciale a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind societățile comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic (JO L 395, 30.12.1989, p. 40)

Directiva privind ofertele publice de cumpărare: Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare (JO L 142, 30.4.2004, p. 12)

Statutul societății europene: Regulamentul (CE) nr. 2001/2157 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene (SE) (JO L 294, 10.11.2001, p. 1)

Regulamentul privind IAS: Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate (JO L 243, 11.9.2002, p. 1)

CADRANUL 2

Măsuri de simplificare specifice privind a treia și a șasea directivă în materie de drept al societăților comerciale (secțiunea 3.1.2 din Comunicare)

1. CERINȚELE DE RAPORTARE PREVĂZUTE DE A TREIA ȘI A ȘASEA DIRECTIVĂ ÎN MATERIE DE DREPT AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În temeiul celei de-a treia și al celei de-a șasea directive în materie de drept al societăților comerciale, în contextul pregătirii unei fuziuni sau a unei divizări, societățile comerciale trebuie să îndeplinească o serie de cerințe de raportare. Prin urmare, organele administrative sau de conducere ale societăților comerciale în cauză trebuie să întocmească un raport scris, detaliat explicând proiectul de funcționare și precizând temeiul juridic și economic ale acestuia. Mai mult decât atât, pentru a evalua în special dacă rata de schimb propusă a acțiunilor este corectă și rezonabilă, este necesar raportul unui expert independent.

În plus, trebuie întocmită o declarație contabilă, dacă cele mai recente conturi anuale au fost întocmite pentru un exercițiu financiar încheiat cu mai mult de șase luni înainte de data proiectului de fuziune sau divizare. În cele din urmă, dacă în cazul unei divizări trebuie întocmite atât un raport de expertiză în temeiul celei de-a doua directive în materie de drept al societăților comerciale, cât și un raport asupra proiectului de divizare, normele din cea de-a șasea directivă permit numai statelor membre să prevadă ca ambele rapoarte să fie întocmite de același expert; nu se poate acorda o derogare de la niciuna dintre cerințele de raportare.

Ultima cerința pare să fie un exemplu tipic de dificultate administrativă. Într-un mediu de afaceri modern, dubla raportare ar trebui evitată pe cât posibil, întrucât creează costuri suplimentare pentru societățile comerciale fără a oferi un plus de valoare real pentru acționari și creditori. Însă și celelalte trei cerințe par să fie foarte împovărătoare și să nu ofere decât un grad scăzut de flexibilitate atunci când societățile comerciale sunt constituite la nivel european.

Pentru a simplifica procesul de fuziune și divizare, ar fi oportun să se lase la latitudinea statelor membre posibilitatea de a decide dacă doresc să acorde o mai mare flexibilitate pentru răspunderea directorilor, eventual pe baza unei decizii specifice a adunării generale, sau să solicite furnizarea datelor financiare relevante în fiecare situație.

Nu pare să existe niciun motiv pentru a prefera la nivel european una dintre aceste două soluții. În plus, pentru a beneficia pe deplin de măsurile recente de modernizare, mecanismele privind evaluarea ratei de schimb a acțiunilor ar trebui să ia în considerare flexibilitatea introdusă în anul 2006 în cea de-a doua directivă în materie de drept al societăților comerciale, cu privire la o situație similară referitoare la evaluarea aportului în natură.

2. PROTECȚIA ACȚIONARILOR ȘI A CREDITORILOR ÎN TEMEIUL CELEI DE-A TREIA ȘI AL CELEI DE-A ȘASEA DIRECTIVE ÎN MATERIE DE DREPT AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Directiva 2006/68/CE de modificare a celei de-a doua directive a modernizat normele privind protecția creditorilor aplicabile în cazul unei reduceri a capitalului.

Procedura de protecție a creditorilor ale căror creanțe sunt anterioare datei publicării deciziei de reducere a fost specificată mai detaliat. De asemenea, s-a precizat clar că, în cazul în care doresc să obțină garanții, acești creditori trebuie să dovedească, în mod credibil, că prin reducerea capitalului creanțele lor sunt puse în pericol. Prima etapă a modernizării normelor de protecție a creditorilor prevăzute de cea de-a treia și de cea de-a șasea directivă ar trebui să o reprezinte alinierea dispozițiilor aferente din aceste directive la noul sistem.

Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă este oportun ca, în general, societatea absorbantă să fie supusă aceleiași proceduri ca societatea absorbită, deși există situații în care efectul unei fuziuni asupra acționarilor și creditorilor societății absorbante nu diferă de tranzacțiile comerciale normale.

În acest context, ar trebui menționat faptul că și normele prevăzute de cea de-a doua directivă protejează interesele acționarilor. Deseori, fuziunile necesită majorări de capital care prin articolul 29 alineatul (1) din a doua directivă conduc la acordarea unor drepturi de preempțiune acționarilor existenți. În același timp, articolul 19 din cea de-a doua directivă limitează domeniul de aplicare a fuziunilor prin achiziție fără o majorare de capital. Creditorii sunt protejați prin alte norme, conform celor expuse anterior.

Cu condiția ca acționarii și creditorii să continue să dispună de acces la documentele relevante cu cel puțin o lună înainte de adunarea generală a societăților absorbite, s-ar putea lua în considerare posibilitatea de a lăsa statele membre să decidă dacă și în ce situații este necesară aprobarea adunării generale a societății absorbante.

Totuși, această flexibilitate ar trebui să existe cel puțin în cazul transferului de active ale unei filiale deținute în întregime și al achiziției unei filiale a cărei societate-mamă deține 90% din acțiunile sale, care sunt în prezent reglementate prin norme specifice (articolele 24 și 25 din a treia directivă).

CADRANUL 3

Măsuri de simplificare suplimentare în domeniul dreptului societăților comerciale (secțiunea 3.2 din prezenta comunicare)

1. OBLIGAȚIILE DE PUBLICARE ÎN TEMEIUL PRIMEI ȘI AL CELEI DE-A UNSPREZECEA DIRECTIVE ÎN MATERIE DE DREPT AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În special prima directivă în materie de drept al societăților comerciale impune societăților să publice anumite informații care trebuie introduse în registrul comercial alstatului membru în cauză în plus față de cele din buletinele naționale.

În majoritatea cazurilor, această publicare generează costuri suplimentare pentru societățile comerciale. Începând din ianuarie 2007, statele membre trebuie să permită societăților comerciale să transmită pe cale electronică actele și informațiile respective [articolul 3 alineatul (2) din prima directivă].

Prin intermediul registrelor electronice, aceste informații sunt accesibile terților din toate statele membre, iar Registrul European al Comerțului facilitează și mai mult accesul la registrele naționale. Prin urmare, obligația de a publica datele înregistrate în buletinul național a devenit inutilă, cu atât mai mult cu cât deseori buletinele naționale nu reproduc informațiile în totalitate, ci conțin numai o referință la registrul respectiv.

În consecință, funcția buletinelor naționale poate fi ușor înlocuită printr-un simplu serviciu al registrului care furnizează informațiile privind ultimele modificări ale acestuia. Prin urmare, pentru a permite societăților comerciale să realizeze economii, cerința de publicare în buletinul național prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din prima directivă ar trebui abrogată.

În plus, nu ar trebui să se permită statelor membre să solicite, pe lângă publicarea în conformitate cu articolul 3 alineatul (2), publicarea în buletinul național în măsura în care aceasta ar genera costuri suplimentare pentru societățile comerciale. În special pentru sucursale, a unsprezecea directivă în materie de drept al societăților comerciale prevede cerințe speciale de publicitate.

Aceste norme implică un cost dublu pentru societățile comerciale: ele trebuie să asigure traducerea anumitor documente privind societatea în cauză în limba națională a statului membru în care se află sucursala și trebuie să înregistreze aceste documente și informațiile respective, împreună cu informațiile privind sucursala, în registrul sucursalei. Mai mult decât atât, normele naționale ale statelor membre care stabilesc detaliile privind traducerea certificată generează deseori cerințe excesive (legalizarea notarială etc.), ceea ce conduce la o creștere suplimentară a costurilor.

Pentru a reduce aceste costuri la un nivel acceptabil, este esențial ca statul membru al sucursalei să accepte traducerea legalizată realizată într-un alt stat membru. Această obligație ar trebui să se aplice cel puțin în cazul în care certificatul care a fost eliberat este acceptat de autoritățile juridice sau administrative ale celuilalt stat membru. Prin urmare, articolul 4 din cea de-a unsprezecea directivă ar trebui adaptat în consecință.

Cu toate acestea, există posibilități suplimentare de simplificare în ceea ce privește înființarea de sucursale. Existența registrelor electronice în toată Europa permite comunicarea între acestea.

Așa-numitul proiect BRITE care oferă o interfață multilingvă comună pentru accesarea registrelor din Registrul European al Comerțului (EBR – European Business Register) are ca obiectiv să permită cetățenilor și societăților comerciale europene să profite la maximum de avantajele acestei tehnologii.

Comisia va continua să încurajeze aceste activități pentru a deschide calea pentru o viitoare revizuire a celei de-a unsprezecea directive care ar permite reducerea dificultăților administrative privind înființarea unei sucursale într-un alt stat membru, în special acordând posibilitatea de a depune informațiile respective ale sucursalei în statul membru în care este înregistrată societatea-mamă.

2. SEDIUL SOCIAL AL SOCIETĂȚII EUROPENE

Comisia va depune un raport privind statutul societății europene, în conformitate cu articolul 69 din statut. O revizuire generală a statutului și în special a aspectelor enumerate la articolul 69 pare realistă numai pe baza unui asemenea raport.

Cu toate acestea, articolul 7 din statutul SE prevede, printre altele, că sediul social al unei SE este situat în același stat membru ca și administrația centrală și permite statului membru să impună SE înregistrate pe teritoriul său obligația de a-și amplasa administrația centrală și sediul social în același loc.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene de Justiție, de exemplu hotărârea în cauza C-208/00 („Überseering”, hotărârea din 5 noiembrie 2002), poate fi luată în considerare o modificare a articolului 7 din statutul SE.

CADRANUL 4

Măsurile de simplificare a contabilității și a auditului pentru IMM-uri (secțiunea 4 din prezenta comunicare)

Scopul invocate este de a evidenția și de a descrie mai detaliat măsurile individuale, precum și modul în care întreprinderile mici și mijlocii pot beneficia de acestea. Măsurile vor fi explicate în ordinea următoare:

1. Introducerea „microîntreprinderilor”

2. Pragurile pentru IMM-uri

3. Derogarea de la cerințele de publicare pentru întreprinderile mici

4. Extinderea scutirilor pentru întreprinderile mijlocii fără un anumit utilizator extern

5. Simplificarea pentru toate societățile comerciale

1. INTRODUCEREA „MICROÎNTREPRINDERILOR”

Pentru a permite o simplificare semnificativă pentru cele mai mici societăți comerciale cu răspundere limitată, Comisia consideră necesară introducerea în cea de-a patra directivă a categoriei „microîntreprindere”.

O astfel de categorie a fost deja introdusă în multe state membre. Definiția din recomandarea Comisiei din 2003 ar putea fi utilizată ca sursă de inspirație. Aceasta definește microîntreprinderile drept societăți comerciale cu mai puțin de zece angajați, iar cifra de afaceri și totalul bilanțului nu depășesc două milioane de euro.

Cu toate acestea, consultările anterioare cu statele membre au indicat că pragurile din recomandarea Comisiei din 2003 ar putea fi prea ridicate în ceea ce privește contabilitatea și auditul. Pragurile definite în recomandarea privind întreprinderile mici și mijlocii sunt mult mai ridicate decât cele din cea de-a patra directivă.

În consecință, aplicarea deplină a acestor derogări ar putea conduce practic la o abrogare a directivei respective pentru întreprinderile mici. Acest rezultat nu pare de dorit întrucât pentru investițiile transfrontaliere și activitățile societăților comerciale, inclusiv pentru numeroase întreprinderi mici, sunt necesare cerințe contabile armonizate. Prin urmare, definiția microîntreprinderilor din cea de-a patra directivă ar trebui să se bazeze pe praguri mai mici decât cele din recomandarea din 2003.

Comisia ar dori să se consulte cu privire la următoarea propunere de definiție pentru microîntreprinderi:

– mai puțin de zece angajați,

– totalul bilanțului mai mic de 500 000 EUR și

– o cifră de afaceri mai mică de 1 000 000 EUR.

Statele membre ar fi autorizate să excludă integral aceste microîntreprinderi din directivele în materie de contabilitate și ar putea exista o derogare pentru microîntreprinderi de la cerințele directivelor în ceea ce privește auditul legal.

În consecință, autoritățile naționale ar putea permite microîntreprinderilor să folosească un sistem contabil mai simplu la nivel național (în mod normal, există cerințe naționale privind contabilitatea în vederea raportării fiscale), astfel încât modificarea celei de-a patra directive ar putea conduce la o diminuare substanțială a dificultăților administrative pentru microîntreprinderi.

2. DEPĂȘIREA PRAGURILOR PENTRU IMM-URI

În prezent, în cazul în care depășește pragul timp de două ani consecutivi, o întreprindere mică trebuie să aplice deja cerințele contabile și de audit referitoare la întreprinderile mijlocii. Cu toate acestea, perioada de doi ani prevăzută la articolul 12 din a patra directivă este prea puțin adaptată la ciclurile economice actuale ale IMM-urilor.

Deseori este necesară o perioadă mai mare de doi ani pentru ca o întreprindere mică să își consolideze creșterea activității. Șansele ca o societate comercială de succes să depășească definitiv pragurile sunt mai mari după cinci ani.

Totuși, în cazul în care o întreprindere depășește pragurile și dintr-un motiv oarecare (de exemplu, dificultăți economice, majorarea pragurilor prevăzute de lege etc.) se încadrează apoi din nou sub praguri, directiva impune societății (redevenită mică) să aplice timp de cel puțin doi ani dispozițiile referitoare la întreprinderile mijlocii.

O mai mare flexibilitate, cu o perioadă de cinci ani pentru societățile comerciale care depășesc pragurile și o perioadă de un an pentru cele care încetează să depășească pragurile, ar conduce, fără îndoială, la reducerea potențialului de dificultăți administrative generate de norma actuală privind cei doi ani. Directivele în materie de contabilitate definesc întreprinderile „mici” și „mijlocii” drept societăți comerciale care îndeplinesc două din următoarele trei criterii (praguri, conform modificărilor Directivei 2006/46/CE):

„Întreprindere mică” (articolul 11)

„Întreprindere mijlocie” (articolul 27)

Cifră de afaceri 8 800 000 EUR 35 000 000 EUR

Totalul bilanțului (active brute) 4 400 000 EUR 17 500 000 EUR

Numărul de salariați 50 250

Pragurile au fost majorate recent cu aproximativ 20% prin directiva menționată anterior. Astfel, statele membre vor putea să ofere întreprinderilor mici și mijlocii posibilitatea de a beneficia de o simplificare suplimentară prin intermediul derogărilor. Cu toate acestea, procedura pentru adaptarea pragurilor ar trebui simplificată.

În prezent, articolul 53 prevede că pragurile sunt adaptate de către Consiliu, la propunerea Comisiei; Parlamentul European nu este implicat în această procedură. În plus, în temeiul articolul 52 se instituie un comitet de contact.

Pe viitor, ar putea fi luată în considerare posibilitatea de a lăsa adaptarea pragurilor în responsabilitatea Comisiei care ar fi asistată de Comitetul de reglementare contabilă instituit în temeiul regulamentului privind IAS în cadrul noii proceduri de reglementare, Consiliul și Parlamentul European dispunând de un drept de control.

O asemenea procedură nouă ar permite, de asemenea, o adaptare mai lină și mai rapidă apragurilor, în comparație cu procedura actuală de adoptare de către Consiliu, care este destul de greoaie.

3. DEROGAREA DE LA CERINȚELE DE PUBLICARE PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI

Cerințele de publicare pentru întreprinderile mici creează dificultăți administrative majore. Prin urmare, Comisia sugerează eliminarea acestor cerințe pentru categoria în cauză.

Este mai important pentru întreprinderile mici să publice declarațiile financiare, deoarece acestea sunt utilizate de un număr limitat de părți interesate, precum instituțiile de credit și furnizorii, care au posibilitatea de a solicita informații financiare direct din partea societății comerciale.

În consecință, o derogare completă de la cerințele de publicare pentru întreprinderile mici ar reprezenta un avantaj considerabil pentru aceste societăți comerciale fără a genera un impact negativ major.

4. EXTINDEREA SCUTIRILOR PENTRU SOCIETĂȚILE COMERCIALE FĂRĂ UN ANUMIT UTILIZATOR EXTERN

Ar trebui să existe mai puține cerințe pentru acele societăți comerciale care nu au o gamă variată de utilizatori externi ai declarațiilor financiare.

În consecință, pentru a reduce dificultățile administrative pentru aceste societăți, Comisia propune adoptarea unei metode de abordare bazată pe risc.

Aceasta ar permite următoarelor întreprinderi mijlocii să folosească sistemul aplicabil întreprinderilor mici:

– societățile comerciale ai căror directori sunt și proprietari; de exemplu, un director general este acționarul sau membrul principal (cu condiția ca niciun alt membru să nu dețină peste 5%).

– societățile comerciale cu răspundere nelimitată care intră sub incidența articolului 1 al doilea paragraf și a articolului 47 alineatul (1a) din a patra directivă.

5. SIMPLIFICAREA PENTRU TOATE SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Consolidare

Articolul 57 din a patra directivă scutește statele membre de la depunerea de declarații financiare auditate pentru anumite filiale ale grupurilor, în anumite condiții. Trebuie încurajată aplicarea extinsă a articolului 57, în special în cazul în care aceste filiale sunt întreprinderi mici sau mijlocii. Scutirea ar fi obligatorie pentru întreprinderile mici.

O opțiune suplimentară oferită statelor membre ar fi aceea de a scuti întreprinderile mijlocii aflate în această situație de la examinarea auditului legal. Principalul motiv este acela că articolul 27 litera (a) din directiva privind auditul legal prevede responsabilitatea auditorului grupului. O simplificare suplimentară ar putea fi realizată printr-o clarificare a relației dintre Regulamentul nr. 1606/2002 privind IAS și cea de-a șaptea directivă.

Este necesar să se stabilească dacă societățile-mamă cu filiale care nu prezintă o importanță semnificativă (articolul 13 din a șaptea directivă) sunt reglementate de regulamentul privind IAS și, prin urmare, au obligația de a întocmi declarații financiare IFRS. Eliminarea cerințelor de consolidare sau a cerințelor de a furniza declarații financiare IFRS în cazul în care există numai asemenea filiale ar putea fi considerată o simplificare substanțială.

În plus, cerințele de a furniza conturi consolidate pentru acțiunile deținute cu titlu personal (în cazul în care deținătorul principal al grupului este o persoană fizică) sunt împovărătoare și ar putea fi eliminate.

Contabilitatea impozitelor amânate

Informațiile furnizate de autori confirmă caracterul foarte împovărător al impozitelor amânate pentru societățile comerciale în general [articolul 43 alineatul (1) punctul 11 din a patra directivă]. În plus, autorii și utilizatorii, de exemplu instituțiile de credit și agențiile de rating, au confirmat că, deseori, informațiile privind impozitele amânate (indiferent dacă sunt recunoscute în bilanț sau sunt furnizate în note) nu sunt considerate semnificative pentru luarea deciziilor. În cazul în care autorii și utilizatorii sunt de acord asupra lipsei de importanță a acestor informații, Comisia propune reducerea substanțială a dificultăților administrative pentru IMM-uri prin eliminarea acestei cerințe.

Furnizarea informațiilor

Directivele în materie de contabilitate conțin un număr mare de cerințe de publicitate. Acest număr a crescut odată cu fiecare modificare a directivelor.

Acumularea acestor cerințe de publicitate ar putea fi considerată împovărătoare, în special pentru IMM-uri, deși acestea trebuie analizate în raport cu importanța lor pentru utilizatorii declarațiilor financiare.

Întreprinderile mici beneficiază deja de derogări semnificative care le permit să furnizeze informații simplificate. Prin urmare, Comisia se pregătește să ia în considerare posibilități suplimentare de eliminare a unor cerințe.

Conform unei prime analize, ar putea fi luată în considerare eliminarea obligației de a furniza următoarele informații:

– publicarea de informații privind elementele înregistrate la postul „Cheltuieli de constituire” [articolul 34 alineatul (2)],

– publicarea defalcării cuantumului net al cifrei de afaceri pe categorii de activități și pe piețe geografice [articolul 43 alineatul (1) punctul 8].

BIBLIOGRAFIE

K. Abbott, N. Pendleburry, Business Law, Ed. DP Publications, London, 1993.

Ion M. Anghel, „Intrarea în vigoare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană și efectele acesteia”, Revista Dreptul, Nr. 1/2006, p. 9.

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediția a IV-a, Editura CH Beck, București, 2008.

N. I. Anghelescu, Tovărășii de negustori, București, 1933.

E. Antonescu, Codul comercial adnotat, Vol. III – Societățile comerciale, Tipografiile Române Unite, București, 1928.

H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive, LGDJ, Paris, 1970.

V. Băcanu, Firma și emblema comercială, Editura Lumina Lex, București, 1998.

V. Băcanu, „Firma și emblema societății”, Revista Comercială de Drept nr. 2/1998, p. 86 și nr. 3/1998, p. 22.

V. Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Becker S. Gary, Capitalul uman – o analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, București, Editura ALL, 1997.

Gh. Beleiu, “Capacitatea juridică a societăților comerciale în România“, în Revista de drept comercial nr. 1/1991.

Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă Șansa, București, 1995.

M.V. Benedettelli, „Conflicts of jurisdiction and conflicts of law in company law matters within the EU market for corporate models: Brussels I and Rome I after Centros”, in European Business Law Review, 2005, pp. 55-81.

Șt. Gr. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, vol. I, Editura Tipografia Nouă „C. Chiriac”, Vaslui, 1937.

Ionel Bostan, Drept financiar-fiscal, Ed. UAIC, Iași, 2000.

Ionel Bostan, Regimul juridic financiar aplicabil schimburilor intracomunitare, Ed. Artpress, Timișoara, 2008.

Marian Bratiș, Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Ed. Hamangiu, 2008

R. N. Catană, Rolul justiției în funcționarea societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2003.

O. Căpățână, Regimul persoanelor juridice străine în România, Editura Academiei, București, 1969.

O. Căpățână, „Evoluția dreptului comercial“, în Revista Tribuna economică, Supliment nr. 29/1990, pp. 6-8.

O. Căpățînă, „Caracteristicile generale ale societăților comerciale”, în Revista Dreptul nr. 9 -12/1990, p. 20-28.

O. Căpățână, Societăți comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1996.

O. Căpățînă, Societățile comerciale, ed. a 2-a actualizată și întregită, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

O. Căpățână, „Societățile comerciale în interpretarea jurisprudenței (II)”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1999, p. 16.

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, București, 1998.

S.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura All Beck, București, Ediția a II-a, 2002.

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2004.

St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, Ediția a 3-a, Editura CH Beck, București, 2006.

St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediția a 7-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

E. Cârcei, Societățile comerciale pe acțiuni, Editura All Beck, București, 1999.

E. Cârcei, „Reglementarea formalităților legale de constituire a societăților pe acțiuni în forma modificată a Legii nr. 31/1990”, în RDC nr. 7-8/1999, p. 99.

I.G. Cohen „Condițiunea juridică a societăților comerciale în România”, în Revista societăților și dreptului comercial nr. 17-18/1925, pp. 1529.

W.R. Cornish, G. de N. Clark, Law and society in England 1750-1950, Editura Sweet & Maxwell, London, 1989.

A. Costaglio1a, Compendio di diritto commerciale, Ed. Simone, Napoli, 2004.

M.N. Costin, Dreptul comerțului internațional, Fascico1a 1, Societăți comerciale, Universitatea din Cluj Napoca, 1983, p. 43.

Mircea N. Costin, „Dicționar de drept internațional al afacerilor”, D-O, Editura Lumina Lex, București, 1996.

M.N. Costin, C.A. Jeflea, Societățile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, 1999, București.

M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional, Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1994.

I. Coteanu, L. Seche, M. Seche și colectiv, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.

M. Cozian, A. Viandier, Fl. Deboissy, Droit des sociétés, Litec, Paris, 2000.

D. Ciobanu, „Societățile comerciale cu asociat unic”, în Dreptul nr. 9/1993, pp. 14-26.

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I-II, Editura Național, București, 1997.

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Natura juridică a contractului de management”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1994, pp. 44 – 47.

D.A. Crăciunescu, „Dreptul societăților comerciale în sistemul dreptului comunitar”, în R.D.C. nr. 3/2004, pp. 139-143.

R.M. Crișan, Pagini de istorie economică, http://www.docshare.com/doc/201895

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo- Sat, Arad, 2000.

P. Didier, Droit commercial. Les entreprises en société. Les groupes des sociétés, PUF, Thème, 1999.

Nicoleta Rodica Dominte, Organizarea și funcționarea societăților comerciale, Ed. CH Beck, București, 2008.

Emeric Domokos-Hâncu, “Constituirea unei societăți comerciale europene”, Schoenherr & Co., http://www.jura.ro/a/163/constituirea-unei-societati-comerciale-europene

Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană – intre federalism și interguvernamentalism. Politici Comune ale UE, Editura ASE, București, 2005.

R.R. Drury, Migrating companies, in European Law Review, 1999.

S. Dumitrache, Persoana juridică în dreptul internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Gheorghe Durac, Judecata in prima instanta in procesul civil. Practica judiciara, Editura Hamangiu, 2006.

Gheorghe Durac, Ionel Bostan et al., “EU Legal Instruments that Ensure Environmental Health”, RRB, vol. 6, nr. 3.

M. Duțu, Dicționar de drept privat, Editura Mondan, București, 2002.

P. Dyberg, „Free movement of companies in the European Comunity at last?”, în European Law Review 2003, pp. 531-536.

W.F. Ebke, “The European conflict of corporate laws revoluțion: Uberseering, Inspire Art and Beyond”, in European Business Law Review 2005, pp.10-13.

Yolanda Eminescu, „Subiectele colective de drept în România”, Editura Academiei, București, 1981.

G. Fabian, Drept comunitar instituțional, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004.

I.P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Actami, București, 1999.

I.P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul juridic, București, 2007.

I.N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. 1, București, 1929.

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2006.

D. Gălășescu-Pyk, Registrul comerțului. Studiu critic legislativ, București, 1931.

F. Gârbaci, „Limitele delegării exercițiului atribuțiilor adunării generale extraordinare către administratori în cadrul societăților pe acțiuni”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2001.

I.L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. Soccec, București, 1929.

I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Editura All Beck, 2002, București.

D.D. Gerota, Curs de societăți comerciale, Ed. Lumina, București, 1928.

D.D. Gerota, „Istoricul legislației comerciale de la origini până la Codul din 1887”, vol. IV, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 337-340, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8, pp. 217-224.

C. Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială, Editura All Beck, București, 2003.

C. Gheorghe, „Adunările generale ale societăților comerciale. Competențe și principii”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/2003, pp. 63 – 66.

C. Gheorghe, „Voința asociaților și voința socială în funcționarea societăților comerciale” (I), în Revista de Drept Comercial nr. 10/2001, p. 118.

C. Gheorghe, Drept comercial Comunitar. Instituții de drept comunitar din perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, București, 2005.

Gh. Gheorghiu, M. Oproiu, „Considerații asupra corelației dintre emblemă, firmă și marcă”, în Revista de drept comercial nr. 2/1997.

G. Gornig, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006.

S. Grundman, „The structure of European Company Law: from crisis to boom in European”, Business Law Review nr. 5/ 2004, pp. 601-633.

Y. Guyon, Droit des affaires, vol. I, ed. a 8-a, Ed. Economica, Paris, 1994.

Y. Guyon, Affectio societatis, Ed. Juris-Classeur, 2000.

M. Hacman, Drept comercial comparat. Dreptul societăților comerciale. Dreptul titlurilor de valoare, Ed. Curierul judiciar, București, 1932.

V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, 1989, Cluj Napoca.

Lord Hoffman, „Duties of Companies Directors”, in European Business Law Review, march-april 1999, p. 79.

C. Huidumac, A. Rogojanu, Introducere în studiul economiei de piață, Ed. ALL, București, 1998.

L. Imre, “Dreptul de liberă stabilire a societăților comerciale în dreptul comunitar”, R.D.C. nr. 1/2005, pp. 148-162.

T. Ionașcu et al., Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1967.

G.T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara, Codul comercial adnotat, București, Ed. Ancora, 1927.

N.D. Ivănuș, Sibiul de altădată, Bibliotheca Brukhental, Sibiu, 2006, http://www.brukenthalmuseum.ro/pdf/Biblioteca_Brukenthal/II/ivanus.pdf

M. Jakotă, Dreptul internațional privat, Vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997.

C. Jora, „Probleme de interes practice referitoare la suspendarea hotărârii adunării generale a societăților comerciale”, în Revista de Drept Comercial nr. 11/2006, p. 27 – 28.

M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, Tome II, Editions Montchrestien, Paris, 1978.

C. Leaua, „Prezentarea generală a modificărilor aduse în materia societăților comerciale prin Legea nr. 161/2003”, Revista Dreptul nr. 10/2003, pp. 50 și urm.

C. Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Lenoir, La «societas europaea» ou SE. Pour une citoyenneté européenne de l’entreprise. La documentation français, Paris, 2007.

D. Lupașcu, „Obiectul de activitate al societății comerciale”, în Revista Dreptul nr. 7/1993, p. 23.

I. Macovei, G. Lupșan, „Reglementarea actuală privind registrul comerțului”, Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza“ din Iași, Seria: Științe juridice, 1991.

I. Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Editura CH Beck, București, 2010.

I. Macovei, R. N. Dominte, “Considerații privind rolul voinței sociale în determinarea naționalității societăților comerciale“, în Curierul judiciar nr. 9/2006, p. 60.

I. Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

V. Madgearu, Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994.

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, ediția a III-a, 2001.

V. Marcu, N. Diaconu, Drept Comunitar (Partea specială), Editura Lumina Lex, 2003.

Meadows, Donella H., Meadows, H.D., Randers, J., Behrens, W.W., The Limits of Growth, London, 1972.

Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Ed. Dalloz, Paris, 2001.

M. Menjucq, Droit international et europeen des societes, Ed. Montchrestien, Paris, 2001.

C. Micu, „Organizarea administrației societății comerciale pe acțiuni. Sistemul unitar”, în Revista română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2007, p. 60.

V. Mircea, „Distribuirea dividendelor, aspecte teoretice și practice”, în Revista de drept comercial nr. 2/1999, pp. 108-110.

R. Motica, V. Pop, Drept comercial român și drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 1992.

R. Motica, L. Bercea, Drept comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2005.

E. Munteanu, “Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăților comerciale II”, în R.D.C. nr. 4/1997, pp. 76-78.

E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor în societățile comerciale, Editura All Beck, București, 2000.

Roxana Munteanu, Drept european, Editura Oscar Print, București, 1996.

S. Neculaescu, M. Daniil, „Contractul de societate”, în Dreptul nr. 5-6/1994, pp. 29 și urm.

Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creștere, Ed. Economică, București, 1999.

M. Pascu, L. N. Pârvu, „Convocarea adunării generale a asociaților de către instanță”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2005, p. 65.

V. Pătulea, C. Turianu, Instituții de drept economic și commercial. Practică jurisdicțională, Ed. Continent XXI Universul, București, 1994.

V. Pătulea, C. Turianu, Drept comercial, Practică judiciară adnotată, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2003.

Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode și analiză economică, Editia a II-a, Ed. Institutul European din România, București, 2003.

R. Petrescu, Constitiurea și modificarea societății comerciale, Ed. Oscar Print, București,1998.

Gh. Piperea, Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed. All Beck, 1998.

Gh. Piperea, “Natura juridică a societății comerciale unipersoanle“, în RDC nr. 4/2000, pp. 74-79.

Gh. Piperea, Societăți comerciale, piață de capital. Acquis comunitar, Editura All Beck, București, 2005.

Aurel Pițurcă, Istoria Economiei Naționale, Tipo Universitatea din Craiova, Colegiul universitar Drobeta Turnu Severin, 2007.

L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Andrei Popescu, “Rolul Consiliului Legislativ în procesul armonizării legislației române cu acquis-ul comunitar. Realități și perspective”, în „Buletin de informare legislativă”, nr. 1/2006, pp. 13-26.

C.L. Popescu, “Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului societăților comerciale cu răspundere limitată constituite de o singură persoană”, în Revista de drept comercial nr. 11/ 1997, pp. 86-88.

D.A. Popescu, „Legea aplicabilă societăților comerciale”, în R.D.C. nr. 3/1995, p. 78.

D.A. Popescu, „Itinerarii și evoluții în dreptul internațional privat. Spre un drept internațional privat European”, în RRDP, nr. 1/2007.

G. Ripet, R. Roblot, Droit comercial, Septiéme edition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1972.

G. Ripet, R. Roblot, Traite elementaire de droit commercial, Tome I, LGDJ, Paris, 1986.

G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, vol. 1, 13eme edition, 1988.

Claudia Eugenia Roșu, „Natura juridică a încheierii pronunțate de către judecătorul–delegat la oficiul registrului comerțului și calea de atac împotriva acesteia”, în Revista Dreptul nr. 5/1999, (în colaborare cu Viorel Pașca), pp. 64-73.

C. Roșu, „Natura juridică a raporturilor dintre administrator și societatea comercială”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2001, pp. 80 – 90.

C. Rotaru, „Inițiativa europeană pentru simplificarea primelor două directive ale comisiei europene referitoare la legislația societăților comerciale”, R.D.C. nr. 3/2000, pp. 42-46.

E. Safta-Romano, Contracte civile, volumul II, Editura Graphix, Iași, 1995.

Bernard Saintoures, L’entreprise en société responsabilité limitée, Dalloz, Paris, 1994.

Tiberiu Gabriel Savu, Societățiile comerciale și acquis-ul comunitar, Editura Tribuna economică, București 2001.

Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004.

Edmund Schreiber, Die volkswirtschaftlichen Anschauungen der Scholastik seit Thomas von Aquin, Jena, 1913.

M. Siems, „Converge, competițion”, Centros and conflicts of law: European company law in the 21st century, European Law Review 2002, pp. 47-59.

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vo1umul I, Editura Actami, București, 1996.

J.P. Sortais, Société anonyme, Dalloz, Paris, 1990.

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București 1994.

Heyman Steinthal, Allgemeine Ethik, Berlin, 1885.

C.I. Stoica, „Exercitarea funcției de administrator al unei societăți comerciale de către o persoană juridică”, în Revista de Drept Comercial nr. 1/1995, pp. 89 – 91.

Claudia Antoanela Susanu, „Situația generală a pieței, a agenților economici și comportamentul organizațional al angajatorilor și angajaților în contextul procesului de integrare al României în Uniunea Europeană”, articol publicat în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” Iași – Științe juridice, Tom LIII, 2007, Editura Universității „Al.I. Cuza” Iași, pp. 237-232.

Claudia Antoanela Susanu, „Sediul societății comerciale: aspecte relevante în jurisprudența Curții Europene de Justiție”, articol publicat în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” Iași – Științe juridice, Tom LV, 2009, Editura Universității „Al.I. Cuza” Iași, pp. 89-109.

Claudia Antoanela Susanu et al., Procedura insolvenței. Practică judiciară 2006-2009, Ed. Hamagiu, București, 2009.

N. Sută, S. Sută-Selejan, Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale, Editura ALL, București, 1997.

D.D. Șaguna, M.R. Nicolescu, Societăți comerciale europene, Ed. Oscar Print, București, 1996.

D.M. Șandru, “Societățile comerciale românești în Uniunea Europeană”, în Sfera politicii”, Nr. 25/2006, pp. 24-30, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/125/art05-sandru.html

Daniel Șandru, Societățile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară, București 2006.

I. Șcheau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2007.

I. Șcheau, Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Editura Rosetti, București, ediția a 2-a, 2002.

I. Șcheau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Editura Hamangiu, 2007.

I. Șcheau, Curs de drept comercial, Editura Rosetti, București, 2004.

M. Șcheaua, „Unele probleme legate de obiectul de activitate al societății comerciale”, Revista Dreptul nr. 9/1994, p. 8.

M. Șcheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Editura Rosetti, București, 2002.

I. Turcu, Teoria și practica dreptului comercial roman, vo1umu1 I, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Vasilescu Benonica, „Înregistrarea comercianților în registrul comerțului”, în RDC nr. 9/2007, p. 23.

M. Villary, La pensee juridique, LDGJ, Paris, 1960.

C. Vivante, Traité de Droit Commercial, Tome II, Les sociétés commerciales, Editura V. Giard & E. Brière, Paris, 1911.

C.Vivante, Instituțiuni de drept comercial, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1927.

Ileana Voica, „Constituirea societății cu răspundere limitată cu asociat unic în țările membre ale Uniunii Europene”, în RRDC, nr. 2/2005.

Liviu-Marian Vitcă, “Considerații privind principalele modificări și completări ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, aduse prin Legea nr. 441/2006”, în Buletin de informare legislativã nr. 4/2006, pp. 10 și urm., http://www.clr.ro/eBuletin/4_2006/Buletin_4_2006.pdf

R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000.

M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, (ed. trad. Al. Diaconovici): http://www.scribd.com/doc/12438592/max-weber-etica-protestanta-si-spiritul-capitalismului

***Dictionnaire Hachette Résidant, Dicționar explicativ, Ed. Hachette Livre Paris, 1999.

***Comisia Europeană, Raportul: „Impactul și eficacitatea pieței unice”, 1996.

***Directiva 2006/99/CEE a Consiliului de adoptare a anumitor directive în domeniul dreptului societăților comerciale, ca urmare a aderării Bulgariei și României, J. Oficial L 363, 20.12.2006.

***Directiva 73/148 asupra abolirii restricțiilor asupra circulației și rezidenței în interiorul Comunității pentru cetățenii statelor membre cu privire la stabilire și la prestarea de servicii.

***Directiva 75/34 referitoare la dreptul cetățenilor statelor membre de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după ce au desfășurat o activitate în calitate de liber-profesioniști.

***Directiva nr. 84/253/CEE/din 10 aprilie 1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile.

***Directiva nr. 89/666/din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat.

***Directiva nr. 89/885/CEE/ din 21 decembrie 1989, în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată.

***Directiva 77/91/CEE, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 26 din 31.01.1977, p. 1 – modificată prin Directiva 92/101/CEE și prin actele de aderare ale Greciei (1979), Spaniei și Portugaliei (1985), Austriei, Finlandiei și Suediei (1994).

***Directiva 89/667/CEE, publicată în Jurnalul Oficial L 395, 30.12.1989, p. 40, modificată prin Actul de Aderare al Austriei, Suediei, Finlandei (1995).

***Directiva nr. 76/660/CEE, publicată în Jurnalul Oficial nr.222 din 14.08.1978, p. 11.

***Directiva 83/349/CEE privind consolidarea conturilor, art. 1-3.

***Directiva nr. 78/855/CEE, publicată în J.O. nr. L 295 din 20.10.1978, p. 0036-0043; amendată prin actele de aderare a Greciei (1979), Spaniei și Portugaliei (1985), Austriei, Suediei și Finlandei (1994).

***Directiva nr. 82/891/CEE, publicată în J.O. nr. L 378 din 31.12.1982.

***Directiva 2001/86 a Consiliului European de completare a statutului Societății Europene, în ceea ce privește implicarea lucrătorilor în deciziile Societății Europene.

***Legea 31/1990 Legea societăților comerciale, actualizată în urma modificărilor realizate de Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr. 52/2008 (publicată în MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicată în MOF nr. 778 din 20/11/2008), precum și de Legea 88/2009 (publicată în MOF nr. 246 din 14/04/2009).

***Curtea Europeană de Justiție, Cauza C-255/1-01, Panagiotis Markopoulos și alții, v. Ypourgos Anaptyxis și Soma Orkoton Elegkton.

***Codul comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 și a intrat în vigoare la data de 10 septembrie 1887.

***Curtea de Casație, dec. nr. 740/1947.

***Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 169/15 februarie 1996, RDC, nr. 7-8/1999, p. 163.

***Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 84/14 aprilie 1992, banca de date SIJROM.

***Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 122/1994 în Revista Dreptul nr. 12/1994, p. 75.

*** C.S.J., decizia nr. 128/1993, publicată în Dreptul nr. 8/1994, p. 94.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 1035 din 14 februarie 1992, în Revista de Drept Comercial nr. 7 – 8/2002, p. 343.

***Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 157 din 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 155.

*** Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 798 din 28 mai 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 12/1997, pp. 129 – 130.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 866 din 3 martie 1998.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 380 din 3 februarie 1998, în Revista de Drept Comercial nr. 3/1999, p. 134.

***Curtea Supremă de Justitie, Sectia comercială, dec.nr. 476 din 29 ianuarie 2002 în Revista de Drept Comercial nr. 1/2004, p. 212.

***Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 169 din 15 februarie 1996, R.D.C., nr. 7-8/1999, p. 163.

***Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, dec. nr. 757 din 7 mai 2003, RRDA, nr. 5-6/2004, p. 126.

***Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 328/R din 30 mai 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1998, p. 110.

***Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 60 din 30.05.1996, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1998, p. 131.

***Curtea de Apel Constanta, Secția comercială, decizia nr. 419/COM/2004.

***Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrative și fiscal, decizia nr. 24 din 2 februarie 2007, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2007, pp. 73 – 77.

***Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 757 din7 mai 2003, RRDA nr. 5-6/2004, p. 126.

***Decizia nr. 89/Ap din 22 iunie 2006 – D.G., în Revista de Drept Comercial nr. 5/2007, pp. 132-137.

***Hotărârea CJCE din 23 martie 1961 pronunțată în cauzele conexate 42 și 49/1959, S.N.U.P.A.T. contra Înaltei Autorități a CECA, Rec. nr. 103.

***Hotărârea CJCE din 13 iulie 1962 pronunțată în cauza 19/1961, Mannesmann AG contra Înaltei Autorități a CECA, Rec. nr. 675.

***Hotărârea CJE din 28 ianuarie 1986, cauza C-270/1983, Comisia c. Franța.

***Hotărârea CJE din 27 septembrie 1988, cauza C-81/1987, the Qeen c. HM Treasury and Commisioners of Inland Revenue, ex parte Daily Mail and General Trust PLC.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 2690 din 28 septembrie 2006.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 3504 din 9 iunie 2005.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 476 din 29 ianuarie 2002.

***Legea nr. 29/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, publicată în M.Of., Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.

***Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în M.Of., Partea I nr. 245 din 01.10.1992.

***Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681 din 29 iulie 2004.

***Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

***Ministerul Justiției, Codul comercial adnotat, București, 1944.

***Normele metodologice nr. P/608/773/1998 privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor aprobate de Camera de Comerț și Industrie a României și Ministerul Justiției (M.Of. Partea I nr. 176 din 15.05.1998).

***Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a Oficiului de pe lângă tribunale aprobat prin Ordinul 1591/C/2005 al ministrului justiției (M.Of.Partea I nr. 410 bis/16.05.2005).

***Regulamentul Consiliului Europei (CE) nr. 2157/2001 privind Statutul Societății Europene pe Acțiuni – Societas Europaea (SE).

***Regulamentul 2.157/2001 privind Societatea Europeană („Regulamentul“), în vigoare din 2004.

***Tribunalul Buzău, decizia din 18 decembrie 1924, PJMC, II, 124.

***Tribunalul Municipiului București, Secția comercială, decizia civilă nr. 576 din 10 iunie 1992.

http://www.hamangiu.ro/upload/files/constituirea%20sc%20pe%20actiuni %20-%20bratis-extras.pdf

http://www.europa.eu.int/comm/internal_market/company/index_en.htm

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

http://www.oecd.org/topic/0,2686,en_2649_37439_1_1_1_1_37439,00.html

http://www.svedu.ro/curs/istec_apiturca.pdf

http://www.cse.uaic.ro/Fisiere/Documentare/SuporturidEcurs/Dr.europ.alconc.pdf

http://www.scribd.com/doc/6810621/Istoria-Economiei-Nationale

BIBLIOGRAFIE

K. Abbott, N. Pendleburry, Business Law, Ed. DP Publications, London, 1993.

Ion M. Anghel, „Intrarea în vigoare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană și efectele acesteia”, Revista Dreptul, Nr. 1/2006, p. 9.

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediția a IV-a, Editura CH Beck, București, 2008.

N. I. Anghelescu, Tovărășii de negustori, București, 1933.

E. Antonescu, Codul comercial adnotat, Vol. III – Societățile comerciale, Tipografiile Române Unite, București, 1928.

H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive, LGDJ, Paris, 1970.

V. Băcanu, Firma și emblema comercială, Editura Lumina Lex, București, 1998.

V. Băcanu, „Firma și emblema societății”, Revista Comercială de Drept nr. 2/1998, p. 86 și nr. 3/1998, p. 22.

V. Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Becker S. Gary, Capitalul uman – o analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, București, Editura ALL, 1997.

Gh. Beleiu, “Capacitatea juridică a societăților comerciale în România“, în Revista de drept comercial nr. 1/1991.

Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă Șansa, București, 1995.

M.V. Benedettelli, „Conflicts of jurisdiction and conflicts of law in company law matters within the EU market for corporate models: Brussels I and Rome I after Centros”, in European Business Law Review, 2005, pp. 55-81.

Șt. Gr. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, vol. I, Editura Tipografia Nouă „C. Chiriac”, Vaslui, 1937.

Ionel Bostan, Drept financiar-fiscal, Ed. UAIC, Iași, 2000.

Ionel Bostan, Regimul juridic financiar aplicabil schimburilor intracomunitare, Ed. Artpress, Timișoara, 2008.

Marian Bratiș, Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Ed. Hamangiu, 2008

R. N. Catană, Rolul justiției în funcționarea societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2003.

O. Căpățână, Regimul persoanelor juridice străine în România, Editura Academiei, București, 1969.

O. Căpățână, „Evoluția dreptului comercial“, în Revista Tribuna economică, Supliment nr. 29/1990, pp. 6-8.

O. Căpățînă, „Caracteristicile generale ale societăților comerciale”, în Revista Dreptul nr. 9 -12/1990, p. 20-28.

O. Căpățână, Societăți comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1996.

O. Căpățînă, Societățile comerciale, ed. a 2-a actualizată și întregită, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

O. Căpățână, „Societățile comerciale în interpretarea jurisprudenței (II)”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1999, p. 16.

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, București, 1998.

S.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura All Beck, București, Ediția a II-a, 2002.

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2004.

St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, Ediția a 3-a, Editura CH Beck, București, 2006.

St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediția a 7-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

E. Cârcei, Societățile comerciale pe acțiuni, Editura All Beck, București, 1999.

E. Cârcei, „Reglementarea formalităților legale de constituire a societăților pe acțiuni în forma modificată a Legii nr. 31/1990”, în RDC nr. 7-8/1999, p. 99.

I.G. Cohen „Condițiunea juridică a societăților comerciale în România”, în Revista societăților și dreptului comercial nr. 17-18/1925, pp. 1529.

W.R. Cornish, G. de N. Clark, Law and society in England 1750-1950, Editura Sweet & Maxwell, London, 1989.

A. Costaglio1a, Compendio di diritto commerciale, Ed. Simone, Napoli, 2004.

M.N. Costin, Dreptul comerțului internațional, Fascico1a 1, Societăți comerciale, Universitatea din Cluj Napoca, 1983, p. 43.

Mircea N. Costin, „Dicționar de drept internațional al afacerilor”, D-O, Editura Lumina Lex, București, 1996.

M.N. Costin, C.A. Jeflea, Societățile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, 1999, București.

M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional, Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1994.

I. Coteanu, L. Seche, M. Seche și colectiv, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.

M. Cozian, A. Viandier, Fl. Deboissy, Droit des sociétés, Litec, Paris, 2000.

D. Ciobanu, „Societățile comerciale cu asociat unic”, în Dreptul nr. 9/1993, pp. 14-26.

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I-II, Editura Național, București, 1997.

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Natura juridică a contractului de management”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1994, pp. 44 – 47.

D.A. Crăciunescu, „Dreptul societăților comerciale în sistemul dreptului comunitar”, în R.D.C. nr. 3/2004, pp. 139-143.

R.M. Crișan, Pagini de istorie economică, http://www.docshare.com/doc/201895

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo- Sat, Arad, 2000.

P. Didier, Droit commercial. Les entreprises en société. Les groupes des sociétés, PUF, Thème, 1999.

Nicoleta Rodica Dominte, Organizarea și funcționarea societăților comerciale, Ed. CH Beck, București, 2008.

Emeric Domokos-Hâncu, “Constituirea unei societăți comerciale europene”, Schoenherr & Co., http://www.jura.ro/a/163/constituirea-unei-societati-comerciale-europene

Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană – intre federalism și interguvernamentalism. Politici Comune ale UE, Editura ASE, București, 2005.

R.R. Drury, Migrating companies, in European Law Review, 1999.

S. Dumitrache, Persoana juridică în dreptul internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Gheorghe Durac, Judecata in prima instanta in procesul civil. Practica judiciara, Editura Hamangiu, 2006.

Gheorghe Durac, Ionel Bostan et al., “EU Legal Instruments that Ensure Environmental Health”, RRB, vol. 6, nr. 3.

M. Duțu, Dicționar de drept privat, Editura Mondan, București, 2002.

P. Dyberg, „Free movement of companies in the European Comunity at last?”, în European Law Review 2003, pp. 531-536.

W.F. Ebke, “The European conflict of corporate laws revoluțion: Uberseering, Inspire Art and Beyond”, in European Business Law Review 2005, pp.10-13.

Yolanda Eminescu, „Subiectele colective de drept în România”, Editura Academiei, București, 1981.

G. Fabian, Drept comunitar instituțional, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004.

I.P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Actami, București, 1999.

I.P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul juridic, București, 2007.

I.N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. 1, București, 1929.

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2006.

D. Gălășescu-Pyk, Registrul comerțului. Studiu critic legislativ, București, 1931.

F. Gârbaci, „Limitele delegării exercițiului atribuțiilor adunării generale extraordinare către administratori în cadrul societăților pe acțiuni”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2001.

I.L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. Soccec, București, 1929.

I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Editura All Beck, 2002, București.

D.D. Gerota, Curs de societăți comerciale, Ed. Lumina, București, 1928.

D.D. Gerota, „Istoricul legislației comerciale de la origini până la Codul din 1887”, vol. IV, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 337-340, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8, pp. 217-224.

C. Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială, Editura All Beck, București, 2003.

C. Gheorghe, „Adunările generale ale societăților comerciale. Competențe și principii”, în Revista de Drept Comercial nr. 2/2003, pp. 63 – 66.

C. Gheorghe, „Voința asociaților și voința socială în funcționarea societăților comerciale” (I), în Revista de Drept Comercial nr. 10/2001, p. 118.

C. Gheorghe, Drept comercial Comunitar. Instituții de drept comunitar din perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, București, 2005.

Gh. Gheorghiu, M. Oproiu, „Considerații asupra corelației dintre emblemă, firmă și marcă”, în Revista de drept comercial nr. 2/1997.

G. Gornig, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006.

S. Grundman, „The structure of European Company Law: from crisis to boom in European”, Business Law Review nr. 5/ 2004, pp. 601-633.

Y. Guyon, Droit des affaires, vol. I, ed. a 8-a, Ed. Economica, Paris, 1994.

Y. Guyon, Affectio societatis, Ed. Juris-Classeur, 2000.

M. Hacman, Drept comercial comparat. Dreptul societăților comerciale. Dreptul titlurilor de valoare, Ed. Curierul judiciar, București, 1932.

V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, 1989, Cluj Napoca.

Lord Hoffman, „Duties of Companies Directors”, in European Business Law Review, march-april 1999, p. 79.

C. Huidumac, A. Rogojanu, Introducere în studiul economiei de piață, Ed. ALL, București, 1998.

L. Imre, “Dreptul de liberă stabilire a societăților comerciale în dreptul comunitar”, R.D.C. nr. 1/2005, pp. 148-162.

T. Ionașcu et al., Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1967.

G.T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara, Codul comercial adnotat, București, Ed. Ancora, 1927.

N.D. Ivănuș, Sibiul de altădată, Bibliotheca Brukhental, Sibiu, 2006, http://www.brukenthalmuseum.ro/pdf/Biblioteca_Brukenthal/II/ivanus.pdf

M. Jakotă, Dreptul internațional privat, Vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997.

C. Jora, „Probleme de interes practice referitoare la suspendarea hotărârii adunării generale a societăților comerciale”, în Revista de Drept Comercial nr. 11/2006, p. 27 – 28.

M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, Tome II, Editions Montchrestien, Paris, 1978.

C. Leaua, „Prezentarea generală a modificărilor aduse în materia societăților comerciale prin Legea nr. 161/2003”, Revista Dreptul nr. 10/2003, pp. 50 și urm.

C. Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Lenoir, La «societas europaea» ou SE. Pour une citoyenneté européenne de l’entreprise. La documentation français, Paris, 2007.

D. Lupașcu, „Obiectul de activitate al societății comerciale”, în Revista Dreptul nr. 7/1993, p. 23.

I. Macovei, G. Lupșan, „Reglementarea actuală privind registrul comerțului”, Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza“ din Iași, Seria: Științe juridice, 1991.

I. Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Editura CH Beck, București, 2010.

I. Macovei, R. N. Dominte, “Considerații privind rolul voinței sociale în determinarea naționalității societăților comerciale“, în Curierul judiciar nr. 9/2006, p. 60.

I. Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

V. Madgearu, Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994.

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, ediția a III-a, 2001.

V. Marcu, N. Diaconu, Drept Comunitar (Partea specială), Editura Lumina Lex, 2003.

Meadows, Donella H., Meadows, H.D., Randers, J., Behrens, W.W., The Limits of Growth, London, 1972.

Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Ed. Dalloz, Paris, 2001.

M. Menjucq, Droit international et europeen des societes, Ed. Montchrestien, Paris, 2001.

C. Micu, „Organizarea administrației societății comerciale pe acțiuni. Sistemul unitar”, în Revista română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2007, p. 60.

V. Mircea, „Distribuirea dividendelor, aspecte teoretice și practice”, în Revista de drept comercial nr. 2/1999, pp. 108-110.

R. Motica, V. Pop, Drept comercial român și drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 1992.

R. Motica, L. Bercea, Drept comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2005.

E. Munteanu, “Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăților comerciale II”, în R.D.C. nr. 4/1997, pp. 76-78.

E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor în societățile comerciale, Editura All Beck, București, 2000.

Roxana Munteanu, Drept european, Editura Oscar Print, București, 1996.

S. Neculaescu, M. Daniil, „Contractul de societate”, în Dreptul nr. 5-6/1994, pp. 29 și urm.

Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creștere, Ed. Economică, București, 1999.

M. Pascu, L. N. Pârvu, „Convocarea adunării generale a asociaților de către instanță”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2005, p. 65.

V. Pătulea, C. Turianu, Instituții de drept economic și commercial. Practică jurisdicțională, Ed. Continent XXI Universul, București, 1994.

V. Pătulea, C. Turianu, Drept comercial, Practică judiciară adnotată, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2003.

Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode și analiză economică, Editia a II-a, Ed. Institutul European din România, București, 2003.

R. Petrescu, Constitiurea și modificarea societății comerciale, Ed. Oscar Print, București,1998.

Gh. Piperea, Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed. All Beck, 1998.

Gh. Piperea, “Natura juridică a societății comerciale unipersoanle“, în RDC nr. 4/2000, pp. 74-79.

Gh. Piperea, Societăți comerciale, piață de capital. Acquis comunitar, Editura All Beck, București, 2005.

Aurel Pițurcă, Istoria Economiei Naționale, Tipo Universitatea din Craiova, Colegiul universitar Drobeta Turnu Severin, 2007.

L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Andrei Popescu, “Rolul Consiliului Legislativ în procesul armonizării legislației române cu acquis-ul comunitar. Realități și perspective”, în „Buletin de informare legislativă”, nr. 1/2006, pp. 13-26.

C.L. Popescu, “Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului societăților comerciale cu răspundere limitată constituite de o singură persoană”, în Revista de drept comercial nr. 11/ 1997, pp. 86-88.

D.A. Popescu, „Legea aplicabilă societăților comerciale”, în R.D.C. nr. 3/1995, p. 78.

D.A. Popescu, „Itinerarii și evoluții în dreptul internațional privat. Spre un drept internațional privat European”, în RRDP, nr. 1/2007.

G. Ripet, R. Roblot, Droit comercial, Septiéme edition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1972.

G. Ripet, R. Roblot, Traite elementaire de droit commercial, Tome I, LGDJ, Paris, 1986.

G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, vol. 1, 13eme edition, 1988.

Claudia Eugenia Roșu, „Natura juridică a încheierii pronunțate de către judecătorul–delegat la oficiul registrului comerțului și calea de atac împotriva acesteia”, în Revista Dreptul nr. 5/1999, (în colaborare cu Viorel Pașca), pp. 64-73.

C. Roșu, „Natura juridică a raporturilor dintre administrator și societatea comercială”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2001, pp. 80 – 90.

C. Rotaru, „Inițiativa europeană pentru simplificarea primelor două directive ale comisiei europene referitoare la legislația societăților comerciale”, R.D.C. nr. 3/2000, pp. 42-46.

E. Safta-Romano, Contracte civile, volumul II, Editura Graphix, Iași, 1995.

Bernard Saintoures, L’entreprise en société responsabilité limitée, Dalloz, Paris, 1994.

Tiberiu Gabriel Savu, Societățiile comerciale și acquis-ul comunitar, Editura Tribuna economică, București 2001.

Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004.

Edmund Schreiber, Die volkswirtschaftlichen Anschauungen der Scholastik seit Thomas von Aquin, Jena, 1913.

M. Siems, „Converge, competițion”, Centros and conflicts of law: European company law in the 21st century, European Law Review 2002, pp. 47-59.

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vo1umul I, Editura Actami, București, 1996.

J.P. Sortais, Société anonyme, Dalloz, Paris, 1990.

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București 1994.

Heyman Steinthal, Allgemeine Ethik, Berlin, 1885.

C.I. Stoica, „Exercitarea funcției de administrator al unei societăți comerciale de către o persoană juridică”, în Revista de Drept Comercial nr. 1/1995, pp. 89 – 91.

Claudia Antoanela Susanu, „Situația generală a pieței, a agenților economici și comportamentul organizațional al angajatorilor și angajaților în contextul procesului de integrare al României în Uniunea Europeană”, articol publicat în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” Iași – Științe juridice, Tom LIII, 2007, Editura Universității „Al.I. Cuza” Iași, pp. 237-232.

Claudia Antoanela Susanu, „Sediul societății comerciale: aspecte relevante în jurisprudența Curții Europene de Justiție”, articol publicat în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” Iași – Științe juridice, Tom LV, 2009, Editura Universității „Al.I. Cuza” Iași, pp. 89-109.

Claudia Antoanela Susanu et al., Procedura insolvenței. Practică judiciară 2006-2009, Ed. Hamagiu, București, 2009.

N. Sută, S. Sută-Selejan, Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale, Editura ALL, București, 1997.

D.D. Șaguna, M.R. Nicolescu, Societăți comerciale europene, Ed. Oscar Print, București, 1996.

D.M. Șandru, “Societățile comerciale românești în Uniunea Europeană”, în Sfera politicii”, Nr. 25/2006, pp. 24-30, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/125/art05-sandru.html

Daniel Șandru, Societățile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară, București 2006.

I. Șcheau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2007.

I. Șcheau, Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Editura Rosetti, București, ediția a 2-a, 2002.

I. Șcheau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Editura Hamangiu, 2007.

I. Șcheau, Curs de drept comercial, Editura Rosetti, București, 2004.

M. Șcheaua, „Unele probleme legate de obiectul de activitate al societății comerciale”, Revista Dreptul nr. 9/1994, p. 8.

M. Șcheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Editura Rosetti, București, 2002.

I. Turcu, Teoria și practica dreptului comercial roman, vo1umu1 I, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Vasilescu Benonica, „Înregistrarea comercianților în registrul comerțului”, în RDC nr. 9/2007, p. 23.

M. Villary, La pensee juridique, LDGJ, Paris, 1960.

C. Vivante, Traité de Droit Commercial, Tome II, Les sociétés commerciales, Editura V. Giard & E. Brière, Paris, 1911.

C.Vivante, Instituțiuni de drept comercial, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1927.

Ileana Voica, „Constituirea societății cu răspundere limitată cu asociat unic în țările membre ale Uniunii Europene”, în RRDC, nr. 2/2005.

Liviu-Marian Vitcă, “Considerații privind principalele modificări și completări ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, aduse prin Legea nr. 441/2006”, în Buletin de informare legislativã nr. 4/2006, pp. 10 și urm., http://www.clr.ro/eBuletin/4_2006/Buletin_4_2006.pdf

R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000.

M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, (ed. trad. Al. Diaconovici): http://www.scribd.com/doc/12438592/max-weber-etica-protestanta-si-spiritul-capitalismului

***Dictionnaire Hachette Résidant, Dicționar explicativ, Ed. Hachette Livre Paris, 1999.

***Comisia Europeană, Raportul: „Impactul și eficacitatea pieței unice”, 1996.

***Directiva 2006/99/CEE a Consiliului de adoptare a anumitor directive în domeniul dreptului societăților comerciale, ca urmare a aderării Bulgariei și României, J. Oficial L 363, 20.12.2006.

***Directiva 73/148 asupra abolirii restricțiilor asupra circulației și rezidenței în interiorul Comunității pentru cetățenii statelor membre cu privire la stabilire și la prestarea de servicii.

***Directiva 75/34 referitoare la dreptul cetățenilor statelor membre de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după ce au desfășurat o activitate în calitate de liber-profesioniști.

***Directiva nr. 84/253/CEE/din 10 aprilie 1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile.

***Directiva nr. 89/666/din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat.

***Directiva nr. 89/885/CEE/ din 21 decembrie 1989, în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată.

***Directiva 77/91/CEE, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 26 din 31.01.1977, p. 1 – modificată prin Directiva 92/101/CEE și prin actele de aderare ale Greciei (1979), Spaniei și Portugaliei (1985), Austriei, Finlandiei și Suediei (1994).

***Directiva 89/667/CEE, publicată în Jurnalul Oficial L 395, 30.12.1989, p. 40, modificată prin Actul de Aderare al Austriei, Suediei, Finlandei (1995).

***Directiva nr. 76/660/CEE, publicată în Jurnalul Oficial nr.222 din 14.08.1978, p. 11.

***Directiva 83/349/CEE privind consolidarea conturilor, art. 1-3.

***Directiva nr. 78/855/CEE, publicată în J.O. nr. L 295 din 20.10.1978, p. 0036-0043; amendată prin actele de aderare a Greciei (1979), Spaniei și Portugaliei (1985), Austriei, Suediei și Finlandei (1994).

***Directiva nr. 82/891/CEE, publicată în J.O. nr. L 378 din 31.12.1982.

***Directiva 2001/86 a Consiliului European de completare a statutului Societății Europene, în ceea ce privește implicarea lucrătorilor în deciziile Societății Europene.

***Legea 31/1990 Legea societăților comerciale, actualizată în urma modificărilor realizate de Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr. 52/2008 (publicată în MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicată în MOF nr. 778 din 20/11/2008), precum și de Legea 88/2009 (publicată în MOF nr. 246 din 14/04/2009).

***Curtea Europeană de Justiție, Cauza C-255/1-01, Panagiotis Markopoulos și alții, v. Ypourgos Anaptyxis și Soma Orkoton Elegkton.

***Codul comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 și a intrat în vigoare la data de 10 septembrie 1887.

***Curtea de Casație, dec. nr. 740/1947.

***Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 169/15 februarie 1996, RDC, nr. 7-8/1999, p. 163.

***Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 84/14 aprilie 1992, banca de date SIJROM.

***Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 122/1994 în Revista Dreptul nr. 12/1994, p. 75.

*** C.S.J., decizia nr. 128/1993, publicată în Dreptul nr. 8/1994, p. 94.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 1035 din 14 februarie 1992, în Revista de Drept Comercial nr. 7 – 8/2002, p. 343.

***Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 157 din 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 155.

*** Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 798 din 28 mai 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 12/1997, pp. 129 – 130.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 866 din 3 martie 1998.

***Curtea Supremă de Justiție Secția comercială, decizia nr. 380 din 3 februarie 1998, în Revista de Drept Comercial nr. 3/1999, p. 134.

***Curtea Supremă de Justitie, Sectia comercială, dec.nr. 476 din 29 ianuarie 2002 în Revista de Drept Comercial nr. 1/2004, p. 212.

***Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 169 din 15 februarie 1996, R.D.C., nr. 7-8/1999, p. 163.

***Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, dec. nr. 757 din 7 mai 2003, RRDA, nr. 5-6/2004, p. 126.

***Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 328/R din 30 mai 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1998, p. 110.

***Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 60 din 30.05.1996, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1998, p. 131.

***Curtea de Apel Constanta, Secția comercială, decizia nr. 419/COM/2004.

***Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrative și fiscal, decizia nr. 24 din 2 februarie 2007, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2007, pp. 73 – 77.

***Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 757 din7 mai 2003, RRDA nr. 5-6/2004, p. 126.

***Decizia nr. 89/Ap din 22 iunie 2006 – D.G., în Revista de Drept Comercial nr. 5/2007, pp. 132-137.

***Hotărârea CJCE din 23 martie 1961 pronunțată în cauzele conexate 42 și 49/1959, S.N.U.P.A.T. contra Înaltei Autorități a CECA, Rec. nr. 103.

***Hotărârea CJCE din 13 iulie 1962 pronunțată în cauza 19/1961, Mannesmann AG contra Înaltei Autorități a CECA, Rec. nr. 675.

***Hotărârea CJE din 28 ianuarie 1986, cauza C-270/1983, Comisia c. Franța.

***Hotărârea CJE din 27 septembrie 1988, cauza C-81/1987, the Qeen c. HM Treasury and Commisioners of Inland Revenue, ex parte Daily Mail and General Trust PLC.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 2690 din 28 septembrie 2006.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 3504 din 9 iunie 2005.

***Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 476 din 29 ianuarie 2002.

***Legea nr. 29/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, publicată în M.Of., Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.

***Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în M.Of., Partea I nr. 245 din 01.10.1992.

***Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681 din 29 iulie 2004.

***Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

***Ministerul Justiției, Codul comercial adnotat, București, 1944.

***Normele metodologice nr. P/608/773/1998 privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor aprobate de Camera de Comerț și Industrie a României și Ministerul Justiției (M.Of. Partea I nr. 176 din 15.05.1998).

***Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a Oficiului de pe lângă tribunale aprobat prin Ordinul 1591/C/2005 al ministrului justiției (M.Of.Partea I nr. 410 bis/16.05.2005).

***Regulamentul Consiliului Europei (CE) nr. 2157/2001 privind Statutul Societății Europene pe Acțiuni – Societas Europaea (SE).

***Regulamentul 2.157/2001 privind Societatea Europeană („Regulamentul“), în vigoare din 2004.

***Tribunalul Buzău, decizia din 18 decembrie 1924, PJMC, II, 124.

***Tribunalul Municipiului București, Secția comercială, decizia civilă nr. 576 din 10 iunie 1992.

http://www.hamangiu.ro/upload/files/constituirea%20sc%20pe%20actiuni %20-%20bratis-extras.pdf

http://www.europa.eu.int/comm/internal_market/company/index_en.htm

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

http://www.oecd.org/topic/0,2686,en_2649_37439_1_1_1_1_37439,00.html

http://www.svedu.ro/curs/istec_apiturca.pdf

http://www.cse.uaic.ro/Fisiere/Documentare/SuporturidEcurs/Dr.europ.alconc.pdf

http://www.scribd.com/doc/6810621/Istoria-Economiei-Nationale