Noi Tendinte In Dezvoltarea Turismului Etnofolcloric In Tara Fagarasului

NOI TENDINȚE ÎN DEZVOLTAREA TURISMULUI ETNOFOLCLORIC ÎN ȚARA FĂGĂRAȘULUI

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Istoricul cercetărilor în domeniu

Capitolul 2. Așezarea geografică, limite

Capitolul 3. Personalitate fizico-geografică

3.1. Elemente de relief

3.1.1. Munții Făgărașului

3.1.2. Depresiunea Făgărașului

3.1.3. Relieful colinar

3.1.4. Relieful de câmpie piemontană

3.2. Elemente de climatologie

3.3. Elemente de hidrologie

3.4. Elemente de vegetație și faună

3.4.1. Elemente de vegetație și floră

3.4.2. Elemente de faună

3.5. Elemente de pedologie

Capitolul 4. Tipuri de construcții

4.1. Generalități

4.2. Tipuri de casă

4.3. Construcțiile anexe din gospodărie

4.4. Forma satului Grid

4.5. Forma satului Drăguș

4.6. Instalații tradiționale

4.6.1. Morile țărănești

4.6.2. Joagărele

4.6.3. Piua de ulei

4.6.4.Cazanele de țuică

Capitolul 5. Portul popular

5.1. Portul femeiesc

5.2. Portul bărbătesc

5.3. Portul popular din zona Avrigului

5.3.1. Portul femeiesc din zona Avrig

5.3.2.Portul bărbătesc din zona Avrig

5.3.3. Valoarea artistică a portului popular din zona Avrig

Capitolul 6. Tradiții și obiceiuri

6.1. Obiceiuri calendaristice

6.1.1. Obiceiuri calendaristice de primăvară și vară

6.1.1.1. Plugarul

6.1.1.2. „Roata în Flăcări” din Șinca Nouă

6.1.1.3. Furatul manei holdelor și laptelui de vite în noaptea de Sf. Gheorghe

6.1.1.4. Nedeile

6.1.1.5. Sărbătorile câmpești

6.1.1.6. Dealul Mohului

6.1.2. Obiceiuri calendaristice de toamnă și iarnă

6.1.2.1. Ceata de feciori

6.1.2.2. Grupul „stelarilor”

6.1.2.3. Grupul „Irozilor”

6.1.2.4. Șezători de fete și femei

6.1.2.5. Obiceiuri de Anul Nou

6.2. Obiceiuri familiale sau individuale

6.2.1. Botezul

6.2.1. Nunta – căsătoria

6.2.2. Orația de nuntă

6.2.3. Înmormântarea

6.2.4.„Mărul mortului”

Capitolul 7. Tradiții meșteșugărești

7.1. Agricultura

7.2. Creșterea animalelor

7.3. Albinăritul

7.4. Olăritul

7.5. Glăjeriile

7.6. Cărămidăritul

7.7. Rotăritul

7.8. Cojocăritul și croitoria

7.9. Țesăturile populare

Capitolul 8. Gastronomia Țării Făgărașului

Capitolul 9. Analiza SWOT

Capitolul 10. Strategii de promovare

Concluzii

Anexa 1. Dicționar

Bibliografie Introducere

Turismul s-a dezvoltat în relație directă cu mediul geografic natural, care a influențat în timp dezvoltarea societății. Pentru ca o anumită zonă să determinte un flux de turiști aceasta trebuie să beneficieze de valențe turistice cu o însemnată valoare atât calitativă cât și cantitativă.

Țara Făgărașului, datorită faptului că prezintă un peisaj complex, valoare calitativă dar și cantitativă a resurselor turistice naturale și antropice, spațiu favorabil pentru implementarea strategiilor de dezvoltare a turismului etnofolcloric, dar și prin unicitatea sa, asigură formarea și dezvoltarea sa ca și destinație și produs turistic.

Lucrarea de licență cu titlul „Noi tendințe în dezvoltarea turismului etnofolcloric în Țara Făgărașului” prezintă o analiză a fondului turistic, în special a celui antropic, a resurselor etnografice precum obiceiuri, tradiții, cântece și jocuri populare, ocupațiile meșteșugărești, arhitectura locuinței dar și a instalațiilor specifice zonei și prezintă o analiză a strategiilor de promovare a turismului etnofolcloric de aici. Lucrarea cuprinde 10 capitole, în cadrul cărora au fost introduse tabele, hărți, poze și anexe. În primul capitol este prezentat un istoric al cercetărilor în domeniu, unde sunt prezentate primele lucrări importante realizate de personalități și profesori asupra Țării Făgărașului. Cel de-al doilea capitol surprinde așezarea geografică și limitele arealului analizat, iar în cel de-al treilea capitol sunt prezente elementele ce țin de relief, climatologie, hidrologie, vegetație și faună, dar și elemenete de pedologie. Capitolele ce vor urma vor prezenta tipuri de construcții din Țara Făgărașului: case, anexele gospodărești, instalații tradiționale, portul popular, obiceiuri calendaristice de primăvară și iarnă, obiceiuri familiale sau individuale, tradiții meșteșugărești precum agricultura, creșterea animalelor, olăritul, glăjeriile, cojocăritul. În capitolul 8 este prezentată bucătăria tradițională din Țara Făgărașului. Capitolele 9 și 10 conțin analiza SWOT și strategiile de dezvoltare durabilă a turismului etnofolcloric de aici. De asemenea în încheiere este prezentată o concluzie și bibliografia folosită în realizarea lucrării.

Studiul nu s-ar fi putut realiza fără o studiere a literaturii geografice, istorice, sociologice, de artă și arhitectură, împreună cu identificarea pe teren a elementelor ce au apărut în structura spațială a regiunii din ultimul timp. De asemenea au fost necesare vizite de documentare pentru a obține informații, documente și poze.

Capitolul 1. Istoricul cercetărilor în domeniu

Țara Făgărașului, prin portul popular, tradițiile și obiceiurile deosebite, de asemenea prin bogăția folclorului lirico-epic, este considerată o importantă zonă etnografico-folclorică distinctă.

Cea mai importantă lucrare despre etnografie și folclor asupra Țării Făgărașului, este cea realizată de Dimitrie Gusti. Această mare personalitate a fost un important profesor și inițiatorul cercetărilor sociologice. În perioada interbelică Dimitrie Gusti a cercetat împreună cu echipa sa, satul Drăguș.

Cercetările în domeniu, având ca obiect de studiu etnografia și folclorul, sunt numeroase, câteva dintre acestea sunt următoarele: Traian Hersenie – „Drăguș, un sat din Țara Oltului”, București 1944; Constantin Brăiloiu – „Despre bocetul de la Drăguș” în „Arhiva pentru știință și reformă socială”, București, 10, nr. 1-4, 1932, pag. 280-359; Ernest Bernea – „Nunta în Țara Oltului” în „Studii de folclor și literatură”, E.P.L, București, 1967, pag. 51-135; Mariana Cahane și Lucia Georgescu au scris „Repertoriul de șezătoare, specie ceremonială distinctă” în „Revista de etnografie și folclor”, București, 13, nr. 4, 1968, pag. 317-330; Andrei Bucșan – „Dansul popular în satul Drăguș” în „Revista de etnografie și folclor”, București, 16, nr. 1, 1971, pag. 3-28; Traian Herseni a scris „Forme străvechi de cultură populară românească, studiu de paleografie a cetelor de feciori din Țara Oltului”, București, 1978; Cornel Irimie – „Portul popular din Țara Făgărașului”, București, 1958; G.I. Pitiș a scris în „Revista Nouă” – „Țurca din Perșani”, București, nr. 8-9, 1894, pag 344-346, iar Ion Funariu a scris „Nunta de la Copăcel” în „Și iar verde frunzulița”, Brașov, 1968.

Poezia obiceiurilor, folclor liric și epic, a fost publicată în diverse reviste și culegeri cu caracter general, neexistând o culegere separată destinată folclorului din Țara Făgărașului. Personalități importante, care au fost culegători de folclor din Țara Oltului, au fost în deosebi profesori sau învățători: profesorul Alexiu Viciu, învățătorul Gheorghe Cernea din Grid, profesorii făgărășeni Valer Literat, Ion Funariu, Alexandru Bușilă, Constantin Catrina, Ion Bogdan. Multe dintre lucrări realizate de acești profesori sau învățători nu au fost însă publicate nici până în prezent, însă mulți alți profesori au comentat poezia populară din Țara Făgărașului și au inclus culegeri de folclor în lucrările pentru cadrul didactic. O parte dintre aceștia sunt: Viorica Pop, Ion Mihali, Lucia Urdea, Valeriu Vătafu, Virgil Manta, Domnica Dumitrescu, Maria Motoc, Rodica Chira, Viorica Stoica, Gheorghe Buhoară, Ilie Munteanu, Pârvu Nicolae, Aurelia Bogdan, Elena Bicheru, Ion Motoc, Virginiea Biteanu.

Prima carte care a însumat cele mai reprezentative colinde din această zonă, a fost intitulată „Colinzi din Țara Făgărașului”, scrisă de Ion Funariu și de profesorii colaboratori G. Angelescu, A. Bușilă, I. Munteanu, I. Mihali, V. Pop, F. Vărzaru, M. Voila, la Brașov, 1994, Editura Orientul Latin. Această carte a fost prima culegere în care sunt numai producții folclorice de poezie cu caracter ritualic, reprezentative pentru o anumită „țară” și anume Țara Făgărașului.

Țara Făgărașului a fost de asemenea cercetată și de specialiști din diferite domenii. Pentru cunoaștere evoluției morfologice a masivului Făgăraș, o contribuție deosebită a avut-o N. Popescu – „Țara Făgărașului. Studiu geomorofologic”, Editura Academiei, București, 1990. Studiile climatice realizate pentru spațiul Munților Făgăraș și Depresiunii Făgărăsului au fost relativ puține, cei care au făcut cercetări în acest domeniu sunt Octavia Bogdna, Elena Mihai, Elena Dumitrescu, Gh. Neamu și Elena Teodoreanu. În ceea ce privește elementele de vegetășie și pedologie din această zonă, acestea au fost studiate încă din secolul al XVII-lea de personalități importante. Numeroase studii abordând arealele ocupate de specii relicte precum zâmbrul sau jneapănul, au fost realizate de Haralamb (1944-1945), Georgescu, Ciucă (1949).

În ceea ce privește domeniul geografiei turismului, cercetările despre Țara Făgărașului au fost puține la început și au fost realizate începând abia cu prima jumătate a secolului al XX-lea.

Capitolul 2. Așezarea geografică, limite

Țara Făgărașului, denumită și Țara Oltului, este cea mai întinsă depresiune de contact a Transilvaniei. Acest ținut este situat în centrul Romaniei, în partea de sud a podișului Transilvaniei, marginit de munții Făgăraș și Perșani, desfășurându-se de o parte si de alta a cursului Oltului, pe direcția est-vest. În ceea ce privește localizarea teritorial-administrativă, se desfășoară pe aria celor două județe Brașov și Sibiu.

Ținutul Făgărașului se întinde sub forma unei fâșii, cu o lungime de 82 km, dispusă pe axa est-vest, și cu o lățime de la nord la sud ce variază între 12 și 19 km.

Fig. 1. Delimitarea Țării Făgărașului în cadrul hărții României

Limitele Țării Făgărașului sunt urmatoarele:

În partea de nord, către Podișul Hârtibaciului, limita depresiunii este evidențiată de frontul de cuestă de pe partea dreaptă a versantului Oltului.

Spre sud, limita corespunde crestei alpine a Munților Făgăraș, astfel creasta alpină și întreg versantul nordic al acestor munți aparțin Țării Făgărașului.

În partea de vest, limita este realizată prin trecerea transversală carpatică a Oltului în defileul de la Turnu Roșu. Această limită separă o parte a Țării Făgărașului de Munții Lotrului.

La est, Țara Făgărașului este limitată de unitățile montane precum Munții Țaga și Munții Perșani, iar în partea de nord-est de aria depresionară Hoghiz-Veneția.

După cum spune Nicolae Popescu: „Așezarea ei se află imediat sub frontul montan carpatic…și urmărește spre sud în general curba de nivel de 600 metri altitudine, șirul de dealuri submontane, neuniforme ca întindere, sculptate în depozitele miocenului inferior ce aparțin depresiunii…”

Din punct de vedere al portului tradițional românesc și al unității etnoistorice și etnografice Țara Făgărașului este împărțită în trei zone: zona Avrigului, zona Făgărașului și zona de est ce se desfășoară începând de la Părău până la Mateiaș.

Depresiunea Țării Făgărașului dispune de un peisaj diversificat, este caracteristic peisajul de dealuri și terenuri agricole, cu o densitate mare a satelor, dar și peisajul cu vârfuri înalte, coline ce cad în formă de amfiteatru către nord spre lunca Oltului,o zonă depresionară ce are un complex potențial turistic natural, dar și antropic.

Capitolul 3. Personalitate fizico-geografică

3.1. Elemente de relief

Teritoriul actual al Țării Făgărașului este rezultatul de-a lungul timpului a interacțiunii factorilor morfogenetici atât interni cât și externi. Din punct de vedere morfostructural și morfometric, acest teritoriu este împărțit în trei categorii de unități: munți, dealuri și depresiuni.

În Țara Făgărașului relieful muntos ocupă aproximativ 35% din suprafața zonei, iar cel depresionar și deluros reprezintă 65%. Datorită contrastelor altimetrice ce se realizează atunci cand masivul muntos este asociat cu șesul depresionar al Făgărașului, acești munți fiind astfel scoși în evidență și afirmanPodișul Hârtibaciului, limita depresiunii este evidențiată de frontul de cuestă de pe partea dreaptă a versantului Oltului.

Spre sud, limita corespunde crestei alpine a Munților Făgăraș, astfel creasta alpină și întreg versantul nordic al acestor munți aparțin Țării Făgărașului.

În partea de vest, limita este realizată prin trecerea transversală carpatică a Oltului în defileul de la Turnu Roșu. Această limită separă o parte a Țării Făgărașului de Munții Lotrului.

La est, Țara Făgărașului este limitată de unitățile montane precum Munții Țaga și Munții Perșani, iar în partea de nord-est de aria depresionară Hoghiz-Veneția.

După cum spune Nicolae Popescu: „Așezarea ei se află imediat sub frontul montan carpatic…și urmărește spre sud în general curba de nivel de 600 metri altitudine, șirul de dealuri submontane, neuniforme ca întindere, sculptate în depozitele miocenului inferior ce aparțin depresiunii…”

Din punct de vedere al portului tradițional românesc și al unității etnoistorice și etnografice Țara Făgărașului este împărțită în trei zone: zona Avrigului, zona Făgărașului și zona de est ce se desfășoară începând de la Părău până la Mateiaș.

Depresiunea Țării Făgărașului dispune de un peisaj diversificat, este caracteristic peisajul de dealuri și terenuri agricole, cu o densitate mare a satelor, dar și peisajul cu vârfuri înalte, coline ce cad în formă de amfiteatru către nord spre lunca Oltului,o zonă depresionară ce are un complex potențial turistic natural, dar și antropic.

Capitolul 3. Personalitate fizico-geografică

3.1. Elemente de relief

Teritoriul actual al Țării Făgărașului este rezultatul de-a lungul timpului a interacțiunii factorilor morfogenetici atât interni cât și externi. Din punct de vedere morfostructural și morfometric, acest teritoriu este împărțit în trei categorii de unități: munți, dealuri și depresiuni.

În Țara Făgărașului relieful muntos ocupă aproximativ 35% din suprafața zonei, iar cel depresionar și deluros reprezintă 65%. Datorită contrastelor altimetrice ce se realizează atunci cand masivul muntos este asociat cu șesul depresionar al Făgărașului, acești munți fiind astfel scoși în evidență și afirmandu-se în peisaj, geograful francez Emmanuel de Martonne i-a denumit „Alpii Transilvaniei”. Diferența de nivel este considerabilă, prezentând altitudini de 2544 m în Vârful Moldoveanu și o altitudine de 360 m la Turnu Roșu, la intrarea în defileul Oltului.

Fig. 2. Harta fizico-geografică a Țării Făgărașului

3.1.1. Munții Făgărașului

Masivul Făgăraș se impune în peisaj prin relief, condiționând celelalte componente și elemente. Acești munți sunt printre cei mai înalți munți din țară și fac parte din Carparții Meridionali.

Munții Făgăraș sunt delimitați în partea de vest de valea Oltului și în partea de est de curmătura Tămașu, se desfășoară pe o lungime de 70 km, iar pe direcția nord-sud reprezintă aproximativ 45 km. În partea de nord sunt încadrați de Depresiunea Făgărașului, unde limita este formată dintr-un abrupt cu o denivelare de aproximativ 800 m, sub care se găsește o fâșie piemontană. În partea de nord culmile sunt caracterizate ca fiind scurte și mai abrupte decât cele din partea de sud care sunt foarte lungi și mai domoale.

În ceea ce privește alcătuirea geologică acești munți prezintă roci cristaline cu un grad diferit de metamorfozare, dacă în partea centrală dominante sunt cele mezometamorfice, în partea de nord și sud sunt prezente cele epimetamorfice. În vestul acestor munți apar calcarele cristalizate și dolomitele. În partea de nord și de sud rocile sedimentare îmbracă partea de jos a culmilor cristaline. Datorită mișcărilor tectonice de la finele pliocenului și din cuaternar de ridicare a acestor munți cu 1000 m, aici s-au dezvoltat ghețarii.

Structura orografică evidențiază aspecte importante în ceea ce privește succesiunea peisajelor și a elementelor cu caracter turistic:

Axul orografic desfășurat de la est la vest prezintă vârfuri cu altitudini de peste 2000 m, dintre care unele depășesc 2500 m: Moldoveanu (2544 m), Negoiu (2535 m), Viștea Mare (2527 m), Vânătoarea lui Buteanu (2507 m), Dara (2500 m), iar alte 33 de vârfuri depășesc 2400 m, cu creste înguste și versanți prăpăstioși. Reprezentând cea mai întinsă creastă alpină carpatică, de 70 km lungime, atrage un numar mare de turiști atât români cât și străini. Pe o parte și pe alta a acestei creste se desfășoară interfluvii ce sunt orientate spre despresiunea Făgărașului și depresiunea Loviștea. Cele nordice sunt scurte și cad rapid în mai multe trepte, pe când cele sudice au o lungime mai mare, iar treptele sunt mult mai extinse, fapt ce demonstrează asimetria desfășurări reliefului.

Fig. 3. Munții Făgărașului

Sistemul de văi se caracterizează prin căderea dublă a reliefului spre nord și sud, acestea au obârșiile situate la altitudini între 1800 și 2000 m, ce se prezintă ca niște culoare largi și adânci, scurte spre nord, între 10 și 15 km și mai lungi spre sud, peste 15 km. Apar astfel cele doua sectoare: sectorul superior ce este modelat glaciar și sectorul mijlociu caracterizat de modelările fluviatile. Între acestea apar praguri cu diferențe de nivel de peste 100 m în partea de nord și în partea de sud sub 60 m. Pe aceste praguri apar numeroase obiective turistice, cum ar fi cascadele Bâlea, Șerbota, Zârnei, Urlei.

Relieful ruiniform este rezultatul acțiunii zăpezii prin avalanșe, al vântului dar și al dezagregarii. Acesta se caracterizează prin prezența turnurilor, colților, șeilor înguste, acelor și crestelor care se desfăsoară la altitudini de peste 2100 m.

Relieful glaciar este reprezentat de diverse forme cu dimensiuni deosebite precum circuri suspendate, văi glaciare, praguri glaciare, custuri, morene, microdepresiuni cu lacuri glaciare. Acestea sunt dispuse de o parte și de alta a crestei principale, dar sunt prezente și pe culmile sudice la altitudini ce depășesc 1850 m. Complexele cele mai extinse se desfășoară în jurul vârfurilor Negoiu, Moldoveanu, Arpaș, Podragu, Viștea, Urlea, Șerbota.

Munții Făgăraș au o importanță valență turistică, aceștia fiind căutați pentru practicarea sporturilor de iarnă, alpinism, pescuit.

3.1.2. Depresiunea Făgărașului

Această depresiune se desfășoară pe direcția est-vest, fiind încadrată de cele doua defilee create de Olt, de la Racoș și respectiv de la Turnu Roșu. Aceasta separă podișul Hârtibaciului de unitățile carpatice. Morfogeneza depresiunii Făgărașului a fost condiționată de poziționarea despresiunii la contactul cu cele două unități structurale diferite și anume Bazinul Transilvaniei și munții ce o mărginesc cu înălțimi peste 2000 m, dar și existența Oltului cu numeroși afluenți. Depresiunea poate fi caracterizată din punct de vedere al poziționării, morfostructurii și genezei ca o depresiune submontană, de contact, dar și eroziv-acumulativă.

Depresiunea Făgărașului are o altitudine medie de 550 m, prezintă un relief domol asemănător cu cel de câmpie piemontană, cu o panta medie de aproximativ 2˚30’.

Principalul caracter geomorfologic care individualizează depresiunea este impus de tendința de acumulare și eroziune. Acțiunea de eroziune intensivă a fost realizată în special de Olt ajutat de râurile făgărășene. Acest caracter eroziv-acumulativ a fost dat de eroziunea laterală, de oscilațiile râurilor în spațiul montan și Olt, dar și de colmatarea cu aluviuni realizată treptat pentru unele paturi fluviatile.

Complexul geografic al mediului natural a fost influențat de gruparea formelor de relief în fâșii paralele, de dispunerea longitudinală, după cum urmează: în partea de sud sunt prezente dealurile submontane, câmpia piemontană este prezentă în partea centrală, iar lunca Oltului este delimitată în partea de nord de povârnișul frontului de cuestă. Acesta reprezintă un caracter important al depresiunii în ceea ce privește capacitatea de utilizare si calitatea reliefului, dar și reacțiile față de activitățile antropice desfășurate de-a lungul timpului.

3.1.3. Relieful colinar

Este situat la contactul cu munții în partea de sud și cu unitățile de podiș în partea de nord, constituie partea cea mai accidentată a depresiunii Făgărașului și este dezvoltat pe trei aliniamente:

Dealurile submontane perșano-făgărășene care se desfășoară la periferia munților Făgăraș și Perșani pe o lungime de 1-5 km. Datorita fragmentarii de către râurile montane acestea au fost împărțite în subunități: Dealurile Perșanilor, Dealurile Șercăiței, Dealurile central-făgărășene, Dealurile Măguricei, Dealurile Blidăriei (sau Dealurile Mârșei).

Frontul cuestic nord-făgărășan reprezintă zona de întâlnire dintre depresiunea Făgărașului și podișul Hârtibaciului, are o mobilitate relativ mare, procesele actuale de modelare fiind caracterizate de alunecări de teren și torențialitate.

Măgurile încorporate depresiunii, ce au caracterul unor martori de eroziune, se alcătuiesc din Dealul Măgurei, Dealul Secuiesc și Dealurile Dumbrăviței.

3.1.4. Relieful de câmpie piemontană

Acest relief ocupa aproximativ 83% din cadrul depresiunii, se prezintă ca o asociere de conuri și glacisuri piemontane, terase și lunci din lungul Oltului și a râurilor făgărășene. Acest tip de relief este cel mai folosit în domeniul agriculturii și construcțiilor, alături de dealurile submontane datorită extinderii mari și a prezenței numeroaselor obiective turistice atât naturale cât și antropice.

3.2. Elemente de climatologie

Țara Făgărașului este caracterizată de un climat temperat continental moderat unde își fac prezența masele de aer continental din vestul europei, dar și cele din est. Pe o suprafață de aproximativ 65% se evidențiază climatul de depresiune și dealuri, iar pe o porțiune de 35% este carcateristic climatul montan.

Relieful constituie principalul element în diferențierea regimului climatic, astfel în zona de munte verile sunt răcoroase cu precipitații, iar iernile sunt reci, cu ninsori și cu o durată mai îndelungată a stratului de zăpadă, în timp ce în zona de deal este prezent un climat mai blând, cu veri calde de unde nu lipsesc precipitațiile, cu ierni reci unde stratul de zapadă este prezent, cu anumite intervale de încălzire.

Carcateristicile climei sunt date de poziționarea depresiunii astfel că aici sunt prezente amplitudini termice mari, înghețul este târziu și timpuriu, regimul eolian este moderat, iar cel pluviometric este unul de tip continental. Datorită prezenței munților Făgărașului, masele de aer rece care trec spre sud sunt împiedicate, rămânând în această zonă. Radiația solară globală are o valoare de 115-117 kcal/cm²/an în depresiune, în timp ce în etajul montan are o valoare de 110,0 kcal/cm²/an.

În funcție de etajarea reliefului, sunt prezente mai multe etaje climatice:

Etajul climatic depresionar este prezent în treapta inferioară a reliefului, din care face parte lunca Oltului, câmpia piemontană, zonele de deal și podiș, unde altitudinea este cuprinsă între 400 și 560 m. Acest etaj se caracterizează prin amplitudini termice relativ mari, prin înghețurile târzii și timpurii, regim eolian moderat și un regim pluviometric de tip continental, afectat de prezența munților.

Etajul climatic premontan reprezintă un climat de tranziție între climatul depresionar și cel montan, corespunde suprafeței de pădure, unde scade pericolul înghețului târziu.

Etajul climatic montan se desfășoară la altitudini de peste 800-1000 m, caracterizează relieful muntos și variază în funcție de expoziția și orientarea versanților. Acesta cuprinde:

Subetajul montan inferior unde sunt favorabile activitățile de turism și a sporturilor de iarnă, aici se întâlnesc pădurile de fag, uneori în amestec cu rășinoase și zona cabanelor montane.

Subetajul montan superior este caracterizat de prezența pădurilor de molid, de un climat rece cu ierni friguroase și lungi favorabile sporturilor de iarnă și a activităților de turism specifice. Sezonul estival se poate prelungii pe durata a patru luni, din iulie până în octombrie datorită faptului că lunile de vară și toamnă sunt ospitaliere. Stratul de zăpadă stabil durează aproximativ cinci luni, astfel oferind posibilitatea practicării sporturilor de iarnă în perioada decembrie-aprilie.

Etajul climatic alpin este situat la altitudini peste 1800 m, ocupând sectorul cel mai înalt al munților Făgărașului. Este caracterizat ca fiind un climat cu ierni aspre și veri reci și umede, unde vânturile sunt puternice și stratul de zăpadă persistă aproximativ 200 de zile pe an. Din cauza acestor condiții și a ceței practicarea sporturilor de iarna este aproape imposibilă.

Temperatura medie anuală, conform etajării altitudinale, are o valoare de 8,3˚C în depresiune, valoare ce scade la 6˚C la poalele munților, în zona montană înaltă fiind de 0˚C, iar pe creasta Făgărașului ajungând la valori de -2˚C.

Regimul precipitațiilor variază, având 700-800 mm/an în depresiune, crescând la 1200 mm/an în etajul montan și ajungând la peste 1400 mm/an în etajul alpin. Calitatea și repartiția precipitațiilor este determinată de așezarea geografică față de circulația maselor de aer. Cantitatea de precipitații crește odată cu altitudinea. Din totalul zilelor cu precipitatii care variază de la 100 de zile în zona de depresiune, la peste 170 de zile în zona muntoasă, în 20-30 zile precipitații se înregistrează sub formă de ninsoare în părțile joase ale depresiunii, cu o menținere a stratului de zăpadă de la 50 până la 100 zile/an, iar în zona montană și alpină ninsorile sunt prezente în aproximativ 50-60 zile/an, aici stratul de zăpadă menținându-se mai mult, aproximativ 150-220 zile/an.

3.3. Elemente de hidrologie

În Țara Făgărașului, din alcătuirea potețialul turistic al resurselor de apă, fac parte apele subterane-freatice, de adâncime, apele de suprafață – rețeaua de râuri.

În depresiunea Făgărașului apele subterane sunt acumulate în depozite relativ recente din paleogen-neogen și din cuaternar, în zona montană sunt acumulate pe falii și în scoarța de alterare.

Apele de suprafață aparțin bazinului hidrografic al Oltului, rețea hidrografică ce drenează depresiunea Făgărașului. Densitatea rețelei hidrografice este de 1,4 km/km² pe versantul nordic al Munților Făgărașului, fiind una dintre cele mai mari din țară, ce ajunge la 0,6-0,7 km/km² în câmpia depresionară, scădere ce se datorează altitudinilor mai mici și a precipitațiilor mai puține. Alimentarea acestei rețele hidrografice este de tipul pluvio-nival. O creștere mare se înregistrează în lunile aprilie-iunie pe fondul topirii zăpezilor montane.

Cel mai mare râu al Țării Făgărașului este Oltul care străbate întreaga zonă de la est la vest. Debitul mediu anual al Oltului este de aproximativ 48 m³/s la intrarea acestuia în Țara Făgărașului, volum ce crește semnificativ datorită afluenților, având o valoare de 105 m³/s, la intrarea în defileu.

Afluenții Oltului sunt mai numeroși pe partea stângă, sunt râuri scurte, paralele, ce au cursuri rapide, nedezvoltând bazine hidrografice mari: Râul Sebeșului, Berivoiului, Brezei, Sâmbetei, Viștea Mare, Șincăi, Arpășelul, Porumbacul, Avrig, Moașa, Cârțișoara, Mândra. Afluenții de pe partea dreaptă sunt mai puțini și izvorăsc din Podișul Hârtibaciului: Cincu, Ticuș, Săsăușul, Felmer, Pârâul Nou.

Cele mai multe lacuri din Țara Făgărașului sunt antropice, lacuri de baraj hidroenergetic: Lacul Arpaș, Olteț, Mândra, Avrig, Scorei, Viștea. În această zona sunt prezente și lacurile glaciare de creastă: Lacul Bâlea, care este cel mai întins, având 4,65 ha și o adâncime de 11,3 m, Lacul Urlea, Podragu, Viștișoara, Doamnei, Avrig, toate acestea aflându-se pe versantul nordic al munților Făgărașului.

De-a lungul râurilor și a lacurilor, dar și a cascadelor glaciare (Bâlea), turismul de agrement, pescuitul sportiv sau agrementul lacustru, se pot practica cu succes în această zonă.

3.4. Elemente de vegetație și faună

3.4.1. Elemente de vegetație și floră

În Țara Făgărașului vegetația este puternic influențată de climă și de contițiile geomorfologice, de formele de relief: muntele și depresiunea, care stau la baza contrastelor de vegetație, acest fapt determinând o etajare în partea de sud și o zonare altitudinală în partea centrală și de nord.

Țara Făgărașului cuprinde mai multe rezervații floristice importante, cea mai cunoscută din zonă este rezervația naturală „Poiana Narciselor” de la Șercaia-Vad, o rezervație ce se caracterizează prin prezență unui număr foarte mare de narcise în perioada mai-iunie, fapt ce se datorează în mare parte umbririi slabe și a unui sol podzolic. În această rezervație, pe lângă narcise mai sunt protejate și alte specii rare precum tămâioara, bulbucii de munte și stânjenelul siberian.

Fig. 4. Poiana narciselor

Pe culmile muntoase se dezvoltă o vegetație ierboasă, dar și cea lemnoasă reprezentată prin coniferele pitice. Dintre plantele endemice întâlnite aici fac parte floarea de colț, sângele voinicului, bujorul de munte, campanulele, jnepeni, viorele alpine. Odată cu scăderea în altitudine apar pădurile de rășinoase, predominante sunt cele de molid, treptat pădurile de foioase iau locul celor de conifere și cel mai des întâlnit este fagul.

Zona de pădure de aici este reprezentată începând cu poalele muntelui până la cele mai înalte înălțimi ale acestuia de toate etajele de vegetație din spațiul montan din țara noastră:

Etajul pădurilor de gorun și stejar, odată fiind foarte extins, în prezent are o desfășurare mai restrânsă, și anume pe malul drept al Oltului și în Dumbrava Vadului, pe versanții însoriți și pe dealurile Hârtibaciului. Aici, în amestec cu cele două specii, de stejar și gorun se găsesc și: arțarul, ulmul, carpenul, iarba bărboasă, firuța.

Etajul padurilor de fag este cel mai extins areal, se desfășoară la înălțimi între 600 și 1300 m pe versantul nordic al munților Făgărașului. În amestec cu acesta se întâlnește mesteacănul, aninul negru, zada.

Etajul pădurilor de molid se găsește până la 1700 m. Pajiștile sunt în acest areal mai dese și sunt caracterizate de specii precum: campanulele, cimbrișorul, paiușul-roșu, afinul.

Etajul subalpin se continuă până la o altitudine de aproximativ de 2200 m, se caracterizează prin prezența tufișurilor de jnepeni, aninul de munte, afinul, iar deasupra acestora evidențiindu-se zâmbrul. Pajiștile cuprind păiușu-roșu, brândușele, garofița pitică, florile de rușuliță.

Etajul pajiștilor alpine se întâlnește la peste 2200 m, pe crestele cele mai înalte, pașunile sunt alcătuite din sălcii pletoase pitice, degetăruții, campanule alpine, mărțișorul, azalee, toporași galbeni, floarea de colț, bujorul de mute.

Vegetația intrazonală se găsește pe malurile Oltului, iar ca specii caracteristice sunt plopii, salciile, trestia, izma broaștei, rogozul.

Țara Făgărașului cuprinde numeroase specii importante din punct de vedere turistic dar și economic, reprezentând astfel un cadru potrivit atât pentru turism cât și pentru activitățiile de recreere.

3.4.2. Elemente de faună

La fel ca și în cazul vegetației, funa se caracterizează prin diversitate și se repartizează altitudinal.

În zona colinară a depresiunii se întalnesc specii precum vulpea, căprioara, mistețul, iepurele, ciocârlia, șoimul, mierla, gaița.

În padurile montane se întalnesc în funcție de altitudine veverițele, jderul, râsul, pisica sălbatică, lupul, ursul, cerbul, capra neagră (specie ocrotită, cu un numar mare de exemplare din țara noastră), marmota, iar în ceea ce privește păsările, aici întalnim cocoșul de munte, acvila de munte, vulturul bărbos, pițigoiul moțat.

Fauna acvatică este diversificată, în lacurile de acumulare de pe Olt, în zona depresionară cele mai prezente specii sunt mreana vărgată, somnul și cleanul, pe când în apele de munte specific este păstrăvul: indigen, fântânel și curcubeu.

În Țara Făgărașului cele mai cunoscute șopârle sunt șopârla de câmp, șopârla de munte, iar în rândul șerpilor: vipera comună, vipera neagră și șarpele de alun. Aici sunt prezente peste 800 de specii de fluturi, unele fiind specifice Făgărașului.

Țara Făgărașului dispunde de o faună cu o valoare economică importnată, datorită faunei de tip central-european, cu numeroase endemisme, aici dezvoltându-se și numeroase specii de vânat pe baza fondului forestier bogat, iar râurile reprezintă și ele un spațiu propice pentru creșterea speciilor de păstrăvi.

3.5. Elemente de pedologie

Solul s-a format prin interacțiunea factorilor fizico-geografici de-a lungul timpului, acești factori sunt: relieful, clima, vegetația, roca, apa și timpul de acțiune a acestora.

În Țara Făgărașului în distribuția solurilor, un rol important l-au avut condițiile climatice, relieful dezvoltat pe verticală, activitățile umane, gradul de umiditate diferit și diferențieri regionale ale rocii, factori ce au permis dezvoltarea solurilor argiluviale, cambrisolurilor, spodosolurilor și solurilor intrazonale.

Clasa argiluvisolurilor cuprinde soluri brune argiloiluviale, luvisoluri albice, ce sunt utilizate pentru cultivarea plantelor tehnice, a cerealelor. Favorabile pentru plantarea pomilor fructiferi și dezvoltarea pajiștilor secundare și a pădurii sunt solurile din clasa cambrisolurilor. Solurile cu o fertilitate redusă, soluri sărace, întâlnite sub pădurile de fag și conifere sau sub pășunile alpine sunt spodosolurile.

Solurile reprezintă spațiul de dezvoltare a rădăcinilor, dar el reprezintă un rol important pentru amenajările turistice din cadrul unor zone montane, influențând pozitiv sau negativ dezvoltarea activitătilor în acel spațiu.

În zona pajiștilor alpine și subalpine, roca nu influențează sau influențează foarte puțin procesele de pedogeneză, în zona masivului montan sunt prezente solurile brune acide, brune podzolice, soluri ce se găsesc în special sub vegetația forestieră. Etajul alpin superior este caracterizat de o răspândire relativ mare a litosolurilor, acestea însă nu prezintă areale compacte, prezente sunt și solurile neevoluate.

Zonele cu permeabilitate ridicată sunt reprezentate: de lunca Oltului și zona depresionară unde se dezvoltă cele mai multe așezări și culturi agricole, de dealurile piemontane unde se construiesc majoritatea caselor de vacanță, de culoarele și luncile principalelor artere hidrografice, de sectorul glaciar al văilor unde sunt dezvoltate cabane și stâne, de circurile glaciare care și ele sunt favorabile construcțiilor, însă acestea sunt expuse avalanșelor. De asemenea suprafețele de eroziune conferă la rândul lor posibilitatea construcțiilor turistice, fiind condiționate de existența resurselor de apă în apropiere.

În Țara Făgărașului solurile dau caracterul agricol al regiunii, astfel aici sunt favorabile activitățile desfășurate în creșterea animalelor, cultivarea plantelor, plantarea pomilor fructiferi, desfășurare pădurilor. Odată cu caracterul agricol, acestea permit și dezvoltarea turismului în această zonă.

Capitolul 4. Tipuri de construcții

4.1. Generalități

Datorită faptului că toate satele din Țara Făgărașului au o condiție social-economică asemănătoare, s-a realizat o dezvoltare unitară din punct de vedere etnografic, spațiu ce poate fi împărțit în zona apuseană, ce se desfășoară între munții Făgărăși și Olt și ce-a de-a doua zonă, zona răsăriteană care se întinde de la defileul Racoșului până la Valea Șercaia.

În zona apuseană satele sunt așezate în două rânduri, unul spre Olt, iar celălalt spre munte, aici fiind prezente satele surori, unul așezat în josul râului, iar celalalt sat în partea de sus a râului, al cărui nume îl poartă: Viștea de Sus, Viștea de Jos; Arpașul de Sus, Arpașul de Jos, sau grupate, poziționate față în față, pe același râu: Prea Cârțișoara, Streaza Cârțișoara sau Vaida Recea, Telechi Recea. Teritoriul fiecărui sat din această zonă are o caracteristică principală și anume forma geometrică rectangulară, sub forma unei fâșii alungite, care pleacă de la munte spre Olt.

Zona răsăriteană este caracterizată de sate ce urmăresc modificarea reliefului, ele nu mai au o formă rectangulară, aici forma este diferită și nu mai sunt dispuse pe două șiruri, ele fiind mai mult concentrate în jurul Făgărașului.

În satele din Țara Făgărașului în alcătuirea vetrelor satelor s-a luat în considereare distribuirea cailor de acces, spre munte dar și spre câmp, iar condiția principală era ca vatra sa fie cât mai compactă și să nu se întindă și să intre în suprafața rezervată câmpului. Satul se împărțea în ulițe sau zecii.

În structura internă a satului intrau vatra satului cu heiurile și anume locurile din jurul casei și grădinile, dar și hotarele.

Locul cel mai important, de maximă concentrare în cadrul fiecarui sat, este acela unde se găsesc biserica, primăria, școala, băncile, căminul cultural.

Tipul de gospodărie întâlnit în Țara Făgărașului este reprezentat de curtea închisă și întarită, rolul principal fiind de apărare a oamenilor dar și a avuției acestora. În această zonă se întâlnesc anumite particularități: casele sunt înlănțuite, de cele mai multe ori peretele casei vecinului ține loc de zid, iar forma principală este de patrulater, casa este așezată cu fața spre stradă, porțile (una mică pe unde intrau oamenii și una mai mare, pe unde se realiza accesul animaelelor) sunt alături de casă iar anexele sunt dispuse perpendicular pe direcția casei, orientate spre curte.

Arhitectura țărănească era în principal realizată în lemn, însă din secolul al XIX-lea a suferit schimbări majore și s-a transformat într-o arhitectură de cărămidă, iar motivul principal al acestei schimbări a fost cel economic. Această îmbunătățire economică a satelor s-a realizat datorită fenomenului emigraționist, capitalurile aduse din țările străine au fost folosite pentru cumpărarea de pământ și modernizarea gospodăriei.

4.2. Tipuri de casă

Casele din Țara Făgărașului sunt de mai multe tipuri în funcție de numărul și dispunerea camerelor. Acestea pot fi case cu o cameră de locuit, tindă și celar; case cu cameră de locuit, tindă și cămară; case cu două camere: una de dinainte și una de locuit, tindă, celar și cămară și case în unghi formată din trei camere și bucătărie. Toate acestea prezintă pridvor iar planul este de cele mai multe ori dreptunghiular, excepție făcând ultimul timp de casă.

Primul tip de casă este unul dintre cele mai vechi, casa prezintă o arhitectură de lemn, acoperișul este din paie, grâu sau secară sau din țiglă, iar de cele mai multe ori aceste casele sunt așezate cu spatele la drum sau în mijlocul curții. Acest tip de casă este caracterizat printr-o asimetrie, tinda, cât și intrarea sunt deplasate spre stânga. Din pridvor, spațiul semideschis, se intră în tindă, unde la ușă există o portiță din șipci care avea un rol important, deoarece ferestrele lipseau aici, ușa ține locul ferestrelor, iar portița avea rolul de a proteja tinda.

În tindă exista cuportul pentru copt painea și vatra, scăunele mici, un blidar pentru vase iar de aici se intra în camera de locuit.

Fig. 5. Planul casei tradiționale din lemn din Țara Făgărașului

La acest tip de casă, camera era simplă, aici se găsea cuptorul construit pe un postament înalt sub care se afla vatra de foc, un pat, scaune cu trei picioare, iar ca și decorații erau folosite icoane, blidare sau cuiere pentru vasele decorative. Din această cameră se trecea în celar, unde în multe sate reprezinta un spațiu exclusiv al femeilor, unde singura mobilă era tronul de haine și o culme pe care de asemenea erau puse hainele.

Mobilierul era realizat din scândură nevopsită, singurele care erau ornamentate frumos erau lăzile de zestre deoarece acestea erau duse în casă nouă.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în lumea satului va pătrunde mobilierul pictat, iar interiorul până acum lipsit de mobilier se va transforma într-unul complex.

În cel de-al doilea tip de casă apare cămara, din tindă se intră în cămară, aceasta nu comunică cu odaia de locuit, izolarea se realizează pentru a nu se degrada atmosfera camerei de locuit.

Cel de-al treilea tip de casă este caracterizat prin introducerea odăii de dinainte, cameră care era împodobită în funcție de starea socială dar și de simțul estetic. Ca și caracteristică esențială a locuințelor din Țara Făgărașului, spațiul este folosit aproape în totalitate, toate cele patru laturi ale încăperii sunt folosite, mobilierul și țesăturile contribuind la elementul de volum.

Pentru împodobirea interiorului sunt folosite piesele de mobilier: două laițe, un pat, masă, cuiere, ladă de zestre, scaune, toate acestea fiind confecționate din lemn, decoarate de cele mai multe ori cu motive floarale.

Patul era așezat în partea opusă intrării, realizat din lemn, acoperit de obicei cu un strai alb sau de diferite culori, fiind suportul principal al țesăturilor din casă. Deasupra patului se așezau perne și pe culmea de deasupra patului se așezau ștergare, numărul lor fiind variat de la sat la sat. În fața patului erau așezate masa și laițele iar în partea superioară a pereților erau poziționate cuiere.

Ornamentele principale erau chindeele, așezate pe pereți fie în jurul icoanelor, fie în jurul ferestrelor. Covorul de culme, bogat ornamentat și confecționat din lână era nelipsit în decorarea interiorului, de asemenea pe pereți erau fixate ștergare de culme sau țesături din bumbac, dar și icoane pe sticlă. Țesăturile cu caracter decorativ apar grupate și foarte bine echilibrate din punct de vedere al ornamentării lor și nu dau interiorului un aspect încărcat și inestetic, iar icoanele pe sticlă au rolul de a da sobrieate încăperii prin coloristica puternică.

Fig. 6. Interiorul casei sătești din Țara Făgărașului

Ceramica de interior împreună cu țesăturile, mobilierul realizează un echilibru compozițional și o armonie a culorilor în casele din Țara Făgărașului.

Ultimul tip de casă, cel în unghi, este cel mai nou contruit, mai înalt, mai aerisit și mai luminos. Acest tip de casă este construit din cărămidă și acoperit cu țiglă, structura este compusă din bucătărie și trei camere și au dispărut tinda, celarul și cămara. De asemenea interiorul nu mai respectă aceleași reguli ca în cazul primelor tipuri de case, se renunță treptat la folosirea textilelor cu rol decorativ, cele care au individualizat interiorul specific acestei zone.

În perioada interbelică apare o nouă construcție, de dimensiuni mai mici, care preia din funcțiile de locuit ale casei, printre care și cuptorul de pâine. Aceasta este construită fie din lemn, fie din zid, cu două camere și o unică cameră la nivelul solului, este de obicei îndreptată spre stradă și este poziționată vis-a-vis de casă. Căsuța realizează repartizarea spațiului de locuit, cuprinzând cele necesare preparării și serivirii mesei.

4.3. Construcțiile anexe din gospodărie

Perimetrul gospodăriei se împarte în zona în care sunt plasate casa, căsuța, grădina, fântâna, zona unde sunt plasate șura, groapa de gunoi, cotețul de porci și găini, un mic grajd pentru oi, magazia pentru lemnele de foc și zona pomilor fructiferi.

În urmă cu mulți ani, fântânile erau în numar mic și erau săpate pe ultiță pentru a putea fi folosită de cât mai multe familii, de obicei erau amplasate în fața unei case unde ulița era mai lată sau la unele intersecții. Apa era adusă de la fântâni în anumite vase speciale. Apa de băut era adusă într-un vas de lemn numit „botă”, iar pentru vite apa era transportată cu ajutorul unor „ciubere” de două persoane. În prezent, în fiecare gospodărie există câte o fântână cu roată și acoperită. Aceasta este de cele mai multe ori amplasată lângă căsuță, se sapă în pământ la diferite adâncimi în funcție de pânza freatică din zona respectivă, având o adâncime până la izvor ce poate ajunge până la 10 m.

Construcția pivniței sub casă a început să fie realizată relativ recent și se află în concordanță cu evoluția populației satului. În ceea ce privește casele mai noi, pivnița este construită cu boltă curbată, din cărămidă, iar intrarea în aceasta se realizează pe sub pridvor, intrare denumită de localnici „gârlici”.

Construit la început în tinda casei, cuptorul a ajuns de-a lungul timpului sa fie construit în curtea gospodăriei, lângă căsuță. În prezent, în mai multe sate făgărășene s-au dezvoltat mai multe brutării care realizează produse precum pâine, chifle, cozonaci, colaci.

Fig. 7. Șura specifică satelor din Țara Făgărașului

Șură este construită pe aproximativ 8-10 stâlpi de stejar și înaltă de 5-6 m, planul acesteia fiind dreptunghiular. Șura era fie acoperită cu paie, fie din lemn și acoperită cu țiglă, fie din lemn și cărămidă. Aceasta cuprindea șușopul, grajdul, aria și feldera.

Șușopul era spațiul de trecere spre grajd cu magazine pentru cereale, însă în unele sate acesta era destinat cotețelor pentru porci și găini.

Grajdul era construit din bârne groase de brad ce formau suportul pentru șop, un pod unde se depozita fănul, accesul spre acesta făcându-se prin aria șurii, unde era o scară. Grajdul era construit cu pereți din zid de piatră, unde puteau fi ținute atât animale mari, dar și viței sau oi.

Aria era locul special amenajat pentru descărcatul fânului în șop și a grâului în felderă până ce trebuia treierat. Acesta era locul unde se pregătea fânul pentru vite care mai apoi se introducea prin ferestrele grajdului. Tot aici, în aria șurii se depozitau uneltele agricole precum greble, furci, coase și de asemenea carele, plugul, căruța.

Fig. 8. Aria din cadrul șurii, satul Drăguș

Feldera era spațiul unde se depozita fânul și paiele pentru a fi așternute în grajd, tot aici se amenaja un spațiu special pe timp de iarnă pentru animalele fătătoare.

Cotețul pentru porci era construit din lemn sau zid, era realizat din două încăperi și situat de obicei în apropierea platformei de gunoi. Platforma de gunoi era o groapă de aproximativ 1-2 m adâncime, de formă pătrată cu pereți din beton.

4.4. Forma satului Grid

Forma satului este relativ restrânsă, însă în componența fiecărei gospodării intră casa, șura, grajdul de vite, cotețele, șoproanele și grădina. În urmă cu aproximativ 90 de ani în urmă casele, grajdurile, șurile și șoproanele erau alcătuite din lemn și acoperite cu paie, ca dupa această perioadă, acestea să dispară și sa fie înlocuite cu casele construite din piatră și cărămidă, acoperite cu țiglă. Șurile și șoproanele se păstrează din lemn, dar sunt acoperite cu țiglă. Dacă cele vechi erau lipite de pământ, cele noi sunt tencuite de var. Casele erau construite să fie spațioase și lungi, iar multe dintre acestea aveau câte o singură cameră cu geamurile către curte.

Mobilierul dintr-o astfel de casă țărănească era compus dintr-o laiță (ladă), așezată în fundul casei și o alta în partea de răsărit, în care se păstrau hainele. În partea de est a camerei era așezată o masă, iar în partea de vest un pat. Pe peretele din fundul casei era un cuier, pe care se așezau farfurii sau ulcioare. De asemenea în casă mai era un dulăpior numit popular „parsechiu”, poziționat în zidul casei, în care se puneau ceșcuțele, paharele sau sticlele. Pe pereți se puneau numeroase icoane pe sticlă, iar la fiecare icoană exista câte un „chindeu”, țesătură decorată cu numeroase figuri geometrice, care avea și denumirea de ștergar, țesută la război de către gospodina casei și era așezat fie deasupra icoanei sub formă de fundă, fie sub aceasta, prins de perete. În casă se mai găseau numeroase scaune și scăunele, realizate de tâmplari, o sobă și de asemenea un bufet, denumit „blidar”, care avea rolul să depoziteze vasele de bucătărie. În unele case se mai găsește și în prezent patul acoperit cu țesături groase, pături din lână cu flori alese la război, pat a cărui denumire mai este și aceea de „cotârlău”.

În prezent, casa țărănească a avut de suferit numeroase schimbări, mai ales în ceea ce privește decorul interior. Mobila este acum una modernă, pereții sunt zugrăviți, numărul icoanelor este redus semnificativ, multe fiind înlocuite cu fotografii și peisaje. Satul se află într-un proces de urbanizare, deomnstrat și de tendințele și aspirațiile populației către viața modernă. Odată cu interiorul casei, și exteriorul acesteia, a suferit modificări.

Șura, este o clădire însemnată din gospodărie, este compusă din trei compartimente: fața șurii, unde se depozitează carul și alte două despărțituri, denumite „ferdele”, unde se păsrează furajele pentru vite: fân, paie, coceni de porumb, cereale. În trecut, grajdul se făcea sub șură, într-una din ferdele, deasupra căruia era un pod, denumit „șop”, unde se țineau furajele pentru vită. De-a lungul timpului grajdul a fost scos de sub șură, construit din piatră și acoperit cu țiglă.

În gospodării se mai găsesc cotețe pentru animale, dar și un șopron unde se adăpostesc uneltele agricole. Curțile din acestă zonă sunt închise către stadă cu zid de piatră sau din cărămidă, iar grădinile au gard din nuiele împletite.

4.5. Forma satului Drăguș

Satul Drăguș este un sat de tip adunat iar aici s-au întâlnit de-a lungul timpului case de lemn, case din lemn și piatră, dar și cele din cărămidă.

Casele din lemn aveau în general doua camere, acestea erau tinda și camera dinainte, se intra prin tinda și nu exista pivniță. Se intra în casă prin tindă iar camera dinainte era folosită la ocazii sau sărbători importante. Tinda era folosită tot timpul, iarna se dormea aici pentru a se face economie la lemne, iar la unele case în spatele tindei era un celar de dimensiuni reduse. Tot aici se afla cuptorul pentru pâine, iar în fața acestuia se afla vatra. Acolo unde cuptorul lipsea, tinda era camera de locuit iar încălzirea se facea prin intermediul unei sobe din cărămidă pe care se prepara mâncarea pe plită. În camera dinainte, denumită și camera mare locuia întreaga familie.

Casa din lemn era construită pe un loc mai ridicat decât restul curții pentru a fi ferită de inundații, iar în loc de podea exista pământ galben bătut: argilă. Ferestrele caselor erau mici, la fel și ușa astfel încât atunci când intrau în casă oamenii erau obligați sa se aplece. Casele erau acoperite cu paie sau în ultima perioadă cu șindrilă, pereții erau atât în exterior cât și în interior tencuiți din lut, iar mai apoi văruiți în interior cu alb iar în exterior cu un alb-albăsturi. În jurul casei se realiza o ridicătură de pământ bătătorită numită „pomol”, care înconjura ca un brâu protector casa împotriva apei de ploaie.

Casa din lemn și piatră este o formă mai evoluată, apare ce-a de-a treia cameră, ce avea intrarea din tindă, iar în ea locuiau copiii, în general feciorii și tot aici se găsea și războiul de țesut. Camerele sunt mai mari și mai înalte, apare pivnița poziționată sub una din camere, casa este astfel mai înălțată, intrarea se face pe trepte, se construiește pridvorul, iar pereții sunt din lemn, tencuiți cu lut și văruiți. De asemenea ferestrele sunt mai mari, podeaua este de această dată realizată din scândură, iar țigla înlocuiește acoperișul din paie și este mai puțin înclinat.

Casa din cărămidă apare pe fondul dezvoltării economice și a creșterii gradului de civilizație. Începând cu anul 1938 casele au forma literi „L”, având două camere la stradă, un coridor prin mijloc, o a treia cameră care este folosită ca și bucătărie unde este prezent și cuptorul de pâine. Podeaua acestor case era construită din scândură de brad iar acoperișul era din țiglă.

Fig. 9. Casa din secolul al XIX-lea din satul Drăguș

Decorațiile interioare erau reprezentate de patul acoperit cu diferite perne și cearceafuri late cu dantele, laiță, lada de zestre, masa pentru mâncare, mobilier fixat pe pereți: polițe – scânduri din lemn pe care se sprijineau diverse obiecte, cuiere, blidare, bota – găleata pentru apă din lemn, scaune, iar icoanele și chindeele împodobeau pereții.

4.6. Instalații tradiționale

O serie de tehnologii folosite pentru prelucrarea unor materii prime sau a unor produse, utilizând fie forța fizică umană, fie fortă animală sau chiar forța naturală a apei sau a vântului, au avut o răspândire largă în lumea satului.

4.6.1. Morile țărănești

Morile au fost amintite în lucrări încă din anul 1821-1822 în ceea ce privește satul Drăguș. Acestea erau în număr de patru și aparțineau boierilor și preoților și au rămas până la sfărșitul secolului al XIX-lea. În prezent doar trei dintre acestea mai sunt funcționale: Moara din Sus, Moara de la Șipot și Moara din Jos. Acestea aparțin românilor născuți de părinți morari, astfel încât acest meșteșug a fost moștenit.

Fig. 10. Moară tradițională Țara Făgărașului

În acest sat morile se folosesc mai puțin deoarece iarna intervine înghețul și vara seceta. Măcinatul este mai puțin datorită faptului ca la moară funcționează doar o roată care antrenează o singură pereche de roți, dar și faptului că drăgușenii au râu cu debit mic și fiind lipsite de apă suficientă, morile nu au putut progresa la fel ca și în alte sate unde funcționeau câtre trei roți. Din cauza cheltuielilor și a profitului destul de mic obținut din urma măcinatului, morarii din Drăguș se mai ocupă și cu tâmplăria, îngrășarea animalelor destinate comercializării la târg sau cu alte astfel de meserii.

În satul Lisa toate instalațiile importante au fost amplasate pe cursul pârâului Lisa. O instalație importantă o constituie Moara lui Mihai Pop care inițial a aparținut unei asociații de propietari. Moara a suferit mai multe schimbări de-a lungul timpului, moștenitorul lui Mihai Pop a înlocuit construcția veche din lemn cu actuala construcție realizată din cărămida și din piatră, însă instalația originală a fost integrată în noua construcție. Moara era acționată de o singură roată de dimensiuni mari, ce a fost dezafectată cu timpul și din această cauză construcția morii s-a pierdut.

4.6.2. Joagărele

Joagărele au apărut în Țara Făgărașului fiind favorizate de zona de pădure și de cursurile râurilor de munte. Acestea sunt reprezentate de clădiri care conțin fierăstraul și mecanismele sale care sunt concentrate pe două nivele: la etaj se află instalația de tăiat lemne și suportul mobil pe care sunt cărați buștenii, iar la parter, care este săpat în pământ, sunt adăpostite roata de apă și roata de transmisie. În prezent multe dintre acestea au dispărut sau au fost înlocuite cu instalații moderne.

În Drăguș au existat două joagăre: Joagărul din Sus și Joagărul lui Serghe, înca din anii 1903, respectiv 1926. Joagărele funcționează pe tot parcusul anului, iarna din cauza înghețului și vara din cauza secetei funcționând mai puțin sau chiar deloc.

În satul Lisa au fost prezente mai multe joagăre, însa multe au dispărut odată cu trecerea anilor, Joagărul lui Paler Gheorghe dispărând încă din anul 1942. Toate aceste instalații au fost amplasate pe cursul Râului, afluent al Lisei, care avea un debit de apă bogat.

Fig. 11. Joagărul din satul Lisa

4.6.3. Piua de ulei

Există o singură piuă de ulei în Drăguș, unde se prepară ulei din semințe de lubeniță. Aceasta este compusă din ciocane si berbeci. Ciocanele au rolul de a zdrobi semințele și sunt puse în funcțiune de o roată de apă iar berbecii au rolul de a stoarce semințele. Acest ulei este produs mai ales în perioada din apropierea Paștelui.

În Gura Văii, la fel ca și în alte sate aceste prese de ulei, erau în trecut nu foarte numeroase, în număr de două-trei, ca odată cu trecerea timpului acestea să dispară sau să fie înlocuite cu alte tehnici mai moderne.

În Gura Văii aceste prese au existat până în anul 1935, presele preparau ulei din semințe de dovleac. Ciocanele erau puse în funcțiune de o roată de apă, sâmburii fiind zdrobiți astfel , cernuți și apoi puși într-un teasc și presați de 2 berbeci din lemn.

4.6.4.Cazanele de țuică

Sunt foarte folosite în Drăguș datorită faptului ca prepararea rachiului în cazane este o activitate de mult cunoscută în această zonă. Din cele patru cazane, în prezent trei mai sunt funcționale, în care înainte se prepara rachiu din secară și din porumb. Acum se prepară cel de fructe: mere, pere, prune și reprezintă o sursă importantă de venit pentru săteni.

Satul Lisa dispunea de trei cazane funcționale, în prezent există unul singur, cel al lui Paler Gheorghe. Cazanul a funcționat fără întrerupere până în anul 1925, iar în anul 1969 a suferit câteva modificări, s-a instalat un al doiea cazan de distilare. Instalația a constat într-un cazan de cupru care era montat într-un zid de cărămidă și care era folosit pentru fierbere. Acesta era format din capac și cazanul propriu-zis. Capacul cazanului se scotea în situația în care cazanul era curățat sau se repara agitatorul din interior. Agitatorul consta într-un ax orizontal ce pătrundea în cazan prin partea superioară și deținea în capăt o roată de manivelă, acesta împiedicând astfel depunerea și afumarea conținutului din cazan. Prin instalarea celui de-al doilea cazan de distilare în anul 1969 s-a realizat un progres semnificativ deoarece odata fiert conținutul în primul cazan, acesta este introdus imediat în cel de-al doilea cazan iar cele două funcționând astfel în paralel, productivitatea a fost mult mai mare.

Fig. 12. Cazan de țuică din satul Lisa

Capitolul 5. Portul popular

Țara Făgărășului este o zona etnografică, cu o evoluție unitară, atât a meșteșugurilor tradiționale cât și a portului popular. Costumul popular din această zonă este caracterizat prin simplitate, trăsături date de liniile drepte ale costumului, de tipul materialuli gros, dar și de culoare, costum ce a fost supus unor transformări lente și unuor fluctuații continue de-a lungul timpului.

Din punct de vedere al portului tradițional românesc, Țara Făgărașului prezintă trei zone: zona Avrigului care cuprinde localitățile Porcești, Avrig, Sebeșul de Jos și de Sus, Porumbacul de Sus și de Jos și Racoviță; zona Făgărașului care cuprinde 51 de localități de la Cârțișoara până la Șinca Nouă și Șercaia și zona Perșani, este zona de est în a cărei componență intră 12 localități de la Părău până la Mateiaș.

În zona Avrigului elementele caracteristice ale portului sunt văltioarea albă sau păstura cu flori roșii pentru cap, șorțurile de culoare albastru închis din două sau trei foi, crătințele roșii, iile cu pumnași întorși, pieptarul cu flori mari roșii și cu ciucurei, buboul negru purtat atât de femei cât și de bărbați în trecut. În componența portului bărbătesc caracteristice sunt cămașa cu mânecă largă, în picioare călțuni de pănură sau din piele.

În zona Făgărașului portul este mai sobru, materialele sunt mai groase, pomeselnecele albe la femei, buboul, cămășile cu pumnași la bărbați, recălele, opincile cu curelușe realizate din păr de cal sau capră.

Zona Perșanilor este caracterizată de coloritul pestriț al portului, unde se resimt unele influențe ale portului săsesc dar și al celui unguresc, atât în croi, materiale și ornamentică.

Portul popular a fost purtat în toate împrejurimile și de toată populația, fieacare nivel de vârstă având propriul cod de simboluri reprezentat prin culori, câmp ornamental, croire, însemne vestimentare ca îi confereau un anumit statut în societate sau o recunoaștere în respectiva comunitate. Portul popular a refelectat gustul estetic al purtătorului.

Fig. 13. Portul popular din Țara Făgărașului

5.1. Portul femeiesc

Până la primul război mondial, elementele de port noi au fost integrate, iar înnoirile au fost continue. Începând cu deceniile trei – patru, noi materiale și datorită influenței orașului apar noi piese sau modele, astfel în componența costumului femeiesc au intrat ia cu fodori, pieptarul, de asemenea tot prin influența orașului apar laibărele monocrome din pănură sau postav, cretința, șorțul, iar pe cap femeile își puneau căița cu pomeselnicul.

La ia cu fodori, ciupagul era din bumbac, iar poalele erau din pânză pregătită cu un fir de bumbac și unul de cânepă și se compunea din două foi, una în față, una în spate și de asemenea patru clini. Aceste piese de vestimentație erau elegante și ornate simplu, elementele decorative fiind poziționate la gura iei și pe mâneci. Pe piept ornamentele se reprezentau vertical, de o parte și de alta a iei, elementele predominante erau cele geometrice. Mânecile se terminau în fodori prinși cu o brățară sau o punticică.

Mânecile s-au prins de ciupag și aveau „zbârciogi” (încrețituri realizate prin cusătură) pe care se puneau elemente decorative. Motivele geometrice sau florare erau realizate într-o singură culoare, fiind alese în război sau cusute de mână. De foarte multe ori pe mâneci erau cusute inițialele purtătoarei sau anul în care au fost realizate obiectele de vestimentație. Peste poalele iilor se punea o cretință dreptunghiulară din lână, peste care se punea șorțul țesut la război, ce conținea culori precum roșul, albastru, albastru închis sau negru și care se purta într-o parte. Șortul era țesut în două ițe, era din bumbac iar băteala din arnici colorat, de asemenea conținea ornamente verticale colorate alternativ cu motive geometrice alese în război. În primele decenii ale secolului trecut femeiele tinere adugau fodori șorțului, iar către sfârșitul primei jumătăți a secolului trecut ornamentele de pe șort se modifică, apărând ornamentele florale mari, ce aveau o cromatică puternică, contrar elementelor ornamentale din timpul trecut.

Femeile purtau, peste ie, pieptare confecționate din piele de cele mai multe ori de miel, acestea erau purtate atât la lucru cât și în zilele de sărbătoare. Acestea erau despicate într-o parte și pe umăr cu o decorație destul de redusă și erau purtate de femeile mai în vârstă, iar femeile tinere purtau cele de tip laibăr cu două buzunare. Elemenetele decorative erau realizate pe vericală sub forma unor benzi, iar croiul pieptarelor permitea vizualizarea mânecilor și gulerul iei sau cămășii împreună cu motivele decorative. Treptat, paralel cu pieptarele din piele de miel au început sa fie purtate și laibărele confecționate din pănură sau material fabricat. Laibărele au urmărit o perioadă croiul pieptarelor, având o despicătură într-o parte sub braț, ca în timp croiul acestora să se schimbe și materialul din care erau confecționate să fie înlocuit cu stofa de cumpărat.

În toate satele din Țara Făgărașului cea mai interesantă piesă din cadrul vechiului costum femeiesc a fost pomeselnicul, țesut în război, din trei ițe, din bumbac, cu puține elemente decorative, care se purta atât vara cât și iarna. Pomeselnicul se purta peste căița cu urechi și fruntar, ce înconjura obrazul într-un cadru negru și alb de formă trapezoidală. Căița cu urechi era confecționată dintr-un material negru înflorat, fruntarul era o bentiță lată de aproximativ 7-8 cm decorată cu mărgele, iar cele doua urechi prinse lateral de căiță erau din material negru încrețit manual. Pomeselnicul se păstrează o buna perioadă de timp și rămâne o piesă de ceremonie la nuntă, care marchează intrarea în rândul femeilor căsătorite, fiind purtat de către mireasă. La femeile mai în vârstă pomeselnicul se trecea pe sub bărbie, iar la spate capătul de deasupra se întindea pentru a se observa motivele decorative cât mai bine. De-a lungul timpului pomeselnicul este mai puțin folosit, locul acestuia fiind luat de către cârpa neagră de cap, care se găsește de cumpărat. Acesta a dispărut dupa primul război mondial, iar în prezent pomeselnicul se mai păstrează la câteva femei, însă nu mai este purtat.

Perioada de după primul război mondial este caracterizată de numeroase tendințe de înnoire, iar anumite piese ale portului popular s-au pierdut odată cu generația femeilor în vârstă.

Începând prima parte a secolului al XX-lea, iile cu poale au început să fie înlocuite cu brâul de ie, brâu ce era confecționat la început din pânză țesută în război, ca mai apoi să fie înlocuită de cea de cumpărat. De asemenea mânecile și pieptul au început să fie tot mai încărcate cu diferite ornamente, iar peste poalele din pânză fabricată, femeile purtau cretințe din postav și foarte rar din pănură, ce aveau o broderie realizată din fir negru de mătase. Acest costum, folosit și în cadrul ceremoniilor, cu timpul se va generaliza, el găsindu-se și în prezent, caracteristică pentru întreaga zonă a Țării Făgărașului.

Costumul popular femeiesc compus din cretință, brâu de ie cu motive monocrome, culoarea neagră predominând, laibăr brodat cu arnici sau mătase este o formă a costumului care în perioada celui de-al doilea război mondial a manifestat o expansiune crescândă. Această expansiune se poate realiza și datorită faptului că materialele puteau fi luate de la fabrică, iar timpul de prelucrare era mult mai mic comparativ cu cel vechi, acest model de costum răspândindu-se cu repeziciune. Acest curent a avut un impact negativ asupra vechilor costume tradiționale locale care cu timpul vor fi abandonate.

5.2. Portul bărbătesc

Portul bărbătesc, a avut de suferit mai puține schimbări, decât cel femeiesc, din Țara Făgărașului. Costumul este în general compus din cămașă, ciorapi sau pantaloni țesuți din bumbac, pieptar și șerpar, costum ce mai este purtat și în ziua de azi cu ocazia diferitelor obiceiuri sau ceremonii.

În anul 1638, românilor li s-a interzis să poarte haine de postav, pantaloni, cizme sau cămașă cu guler, prin edictul dat de către principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi. Acest lucru a avut și o latură pozitivă, deoarece prin acesta s-a ajutat dezvoltarea industriei csnice țărănești și anume cultivarea cânepii și a dus la păstrarea portului popular o bună perioadă de timp, până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Unele piese vor avea în denimirea lor și termenul de „rumânească”, datorită reglementărilor de acest fel.

Cămașa bărbătească veche, era confecționată din bumbac și cânepă, nu avea guler și nici manșete la mâneci, acestea din urmă erau drepte și largi. Motivele decorative erau puține, acestea erau cusături din arnici negru sau roșu de o parte și de alta a gurii cămășii. Acest model de cămașă a fost înlocuit cu unul nou la care cămașă avea pumnași, pe umeri avea încrețituri mari realizate printr-o cusătură peste muchie și anume „zbârciogi”, iar gulerul era lat și de cele mai multe ori era brodat cu alb.

Fig. 14. Cămașă bărbătească cu fodori

Pantalonii erau strânși pe picior și se numeau cioareci, erau confecționați de croitorii din sat, iar cămașa se purta peste aceștia. De asemenea, bărbații purtau la mijloc șerpare, brâuri late din piele, confecționate cu aplicații de țesătură de lână, care aveau un mic buzunăraș.

Pieptarele erau purtate în orice împrejurare, aveau o mică despicătură în față și de asemenea avea patru buzunare, iar ornamentele erau dispuse sub tăietură, sub forma unui triunghi ce atârna ca un pandantiv, buzunarele fiind așezate pe de o parte și alta a acetui ornament cate doua, unul deasupra celuilalt. La fel ca și în cazul costumelor femeiești și pe cele bărbătești se treceau anul și numele cojocarului, la costumul bărbătesc acestea erau trecute pe marginea de sus a buzunarelor de jos a pieptarelor. Ornamentele de la aceste piese vestimentare s-au dezvoltat în stransă legătură cu liniile croiului și cu vârsta purtătorului. Diferențele la pieptare erau indicate prin ornamente, acestea fiind mai puține cu cât purtătorul înainta în vârstă.

Motivele decorative difereau de la cojocar la cojocar, unele erau mai ample pe pieptar sau la nivelul buzunarelor, acest lucru variind și de priceperea cojocarului sau de cerințele purtătorului.

Fig. 15. Cojoc din Țara Făgărașului

Până la primul război mondial, atât femeile cât și bărbații purtau iarna frijuri, piesă din pănură ce avea un croi drept fără guler, buzunare sau nasturi. Această piesă a fost înlocuită încă dinaintea primului război mondial, datorită tendințelor de înnoire cu racălul cusut de croitorii din sat din pănură, acesta avea guler și ornamente aplicate dar și buzunare exterioare pe care se aplicau diferite bentițe de culori închise precum negru sau albastru.

Pe timp de iarnă până în prima jumătate a secolului trecut, se purta buboul și sarica, care se țeseau în casă din lână și date după cu mărăcini pentru a li se scoate părul, pentru ca mai apoi să fie purtate ca piese de ceremonii.

În deceniile trei-patru, schimbările portului femeiesc vor fi semnificative, însă cel bărbătesc nu va suferii modificări majore, el rămânând acelăși în linii generale până în ziua de azi. Diferențele dintre costumul de fiecare zi și cel de sărbătoare au fost calitatea materialuli și bogăția ornamentelor, costumul de sărbătoare ținând cont de normele frumosului și nu de criteriile utilului.

5.3. Portul popular din zona Avrigului

În zona Avrigului portul poluar reflectă modul de viață al oamenilor, iar condițiile istorice, economice și sociale, au avut un rol hotărâtor în determinarea unui port carcateristic. Această zonă, atât prin așezare cât și prin complexul de condiții ce au determinat viața comună a oamenilor, s-a conturat ca o unitate cu caracteristici proprii. Închisă între Olt și munții Carpați, brăzdată de râuri scurte, zona Avrigului stă sub administrarea muntelui Suru.

Portul popular din acestă zonă, atât cel vechi cât și cel mai recent, este caracterizat prin simplitate, eleganță, zveltețe. Prin croiul pieselor de port și folosirea materialelor mai fine, populația de aici a dorit să evidențieze bogăție și varietate. Ornamentele joacă un rol important, de foarte multe ori trecând pe planul întai, iar culori de bază sunt negrul, albastrul și roșul care realizau elemente sobre, dar care încălzeau și înviorau suprafața albă.

În structura generală a portului, mai ales la cel bătrânesc se poate observa și astăzi unele deosebiri între satele de la est de Avrig (Porumbacu și Sărata) și cele de la vest, bătrânele de la Porumbacu purtând și în prezent pomeselnicul făgărășean. Pe lângă asemănările generale, există diferențe numeroase și de la sat la sat și de asemenea schimbări importante pe tot parcursul anilor.

5.3.1. Portul femeiesc din zona Avrig

Portul femeiesc este și aici mai bogat decât cel al bărbaților. Pe cap femeile își puneau o năframă alba, fină, cumpărată, iar sub acesta sau pomeselnic purtau uneori căiță. La femeile căsătorite năframa pusă pe cap era neagră cu flori roșii cusute sau imprimate, după primul război mondial introducându-se broboada de lână neagră sau gălbuie. Femeile căsătorite din această zonă au purtat până în anul 1940 pălării negre cu borul lat. Năframele negre de mătase cu ciucuri intră în componența portului popular prin intermediul costumelor confecționate la Sibiu. În trecut, fetele purtau năframe albe, iar de sărbători aveau capul descoperit și își puneau în păr cununi de flori numite „peșchine”, iar la urechi pene de păun.

Fig. 16. Ia cu pumnași, zona Avrig

Iile cele mai vechi se caracterizează prin bogăția croiului, mâneca era largă cu guler și cu pumnaș, iar din anul 1900 ia cu fodori la mâneci a început să se răspândească. Peste poale se purta șorțul sau cretința neagră, țesută în casă din două foi, având două sau trei dungi roșii sau colorate. În trecut la spate se purta cretința într-o foaie, țesută în două ițe cu dungi roșii. Cu timpul aceasta nu s-a mai purtat, rămânând o perioadă purtate doar la ceremonii sau la nunți de către surorile miresei. Fetele peste poalele albe, la spate nu purtau nimic.

Fig. 17. Ia cu fodori, zona Avrig

Femeile se încingeau cu brâie late de aproximativ 20 cm de culoare roșie sau albastră, brâie care mai sunt purtate dar și acum foarte rar de bătrâne dar îngustate până la 10 cm. De asemenea fetele purtau „berte”, brodături din lână, purtate pe umeri sau cap, lungi cu ciucuri mari, pe care le lăsau să atârne pe spate, în prezent acestea nu se mai poarta în nicio zonă.

Pieptarele din piele de miel erau bogat înflorate cu motive roșii. Laibărele de postav și catifea, intră dupa anul 1944, în componența costumului popular femeiesc, împreună cu fustele plisate și cretințele cu broderie. Peste ie și pieptare, bătrânele purtau iarna, racăl de pănură croit fărăguler, iar fetele tinere purtau bunde sau frijuri din pănură sau postav. De asemenea o buna perioadă de timp a fost purtat și buboul, în prezent acesta s-a pierdut în urma transformărilor care au avut loc pe parcursul anilor, multe din elementele portului popular suferind schimbări sau chiar pierzându-se.

Fig. 18. Pieptar femeiesc, zona Avrig

5.3.2.Portul bărbătesc din zona Avrig

În ceea ce privește portul bărbătesc, acesta este mult mai unitar, prezentând asemănari mari între diferitele sate și modificări mai puține de-a lungul timpului. Portul de la sfârșitul secoluli al XIX-lea se compunea din pălărie neagră, mică, iarna căciulă ascuțită sau rotundă, cămașă din pânză de fuior cu mâneca largă, izmene de cânepă, șerpar de piele, și pieptar cu flori mai puține decât la femei, iar recălul și buboul negru este asemănător cu cel al femeilor. Aici ca și elemente noi sunt cojocul și gluga avrigenească, țesută din lână în patru ițe, lungă cât înălțimea omului și croită din două foi.

Portul bărbătesc se păstrează în linii mari și astăzi. Pălăriile feciorilor sunt foarte împodobite, fie cu ciucuri, fie cu mărgele. Copiii au portul asemănător cu cel al feciorilor, fiind însă mai simplu în ceea ce privește ornamentația.

Fig. 19. Cămașă bărbătească cu pumnași, zona Avrig

5.3.3. Valoarea artistică a portului popular din zona Avrig

Compoziția portului din zona Avrig, ordinea și mărimea pieselor femeiești și bărbătești, condiționate de diferitele obiceiuri, ocazii sau anotimp îi dau acestuia un stil aparte și posibilitatea de dezvoltare.

Se constată că piesele groase de lană, cânepă sau bumbac, lucrare în casă, unele identice la bărbați și femei, au rolul de apărare împotriva temperaturilor nefavorabile. Cu acest rol sunt bobul, recălul, gluga, pieptarul, ciorapii sau opincile. Unele dintre ele au dispărut sau au suferit transformări datorită influențelor venite de la oraș începând cu secolul al XIX-lea, când numeroase instalații industriale textile dispar, la fel ca și cojocarii care rămân foarte puțini.

Costumul apare mult timp ca și port sărbătoresc național specific datorită atitudinii ostile față de influențele orășenești. Avrigenii au cultivat portul popular cu mândrie, ca un port național.

În cazul de înlocuire a materialelor de casă cu cele de fabrică, culoarea și aspectul pieselor vechi s-au păstrat. Ocupațiile populației au fost răsfrânte în portul popular, un exemplu concrect este reprezentat de gluga avrigenească evidențiază vechea ocupație a păstoritului. Față de zona Făgărașului aici stările sociale vechi au fost mai puțin transportate în portul popular, datorită condițiilor social-economice diferite. Există însă o stratificare socială care apare în întreg costumul popular evidențiată prin ornamente și material, deosebire ce se face între omul sărac și cel bogat.

În ceea ce privește diferențierile pe generații și sexe, acestea sunt numeroase și normale. Tinerii își impodobesc pălăriile negre cu diverse ornamente, uneori acoperindu-le aproape în întregime cu șiruri de mărgele, ca după căsătorie această pălărie să fie înlocuită cu una neagră simplă. Fetele înainte de a adopta cretințele obișnuite, ele nu purtau nimic peste poalele albe, folosind cretința roșie numai ca neveste tinere.

Costumul de sărbăroare se deosebește de cel de lucrătoare prin faptul că conține mai multe elemente decorative și podoabe. Frumusețea portului popular din zona Avrig este o calitate de bază a acestuia. Originea motivelor în broderie sunt aproape realiste, inspirate din natură, iar categoria motivelor fitomorfe: plante, flori, este cea mai variată și cel mai frecvent întâlnite sunt florile ochiul boului, trandafirii, macul, crinii, boboceii, vârful bradului, trifoiul sau frunza viei. Tot aici întâlnim și elemente zoomorfe ce sunt reprezentate de capră, gândac, melc, fluture, dar de asemenea numeroase și variate sunt și obiectele materiale: buzduganul, cârligele, foarfeca, ciocanul, grebla, căruța, gardul, sania. Simbolurile sunt reprezentate sărăcăcios, câteva elemente sunt steaua, crucea.

În zona Avrigului portul popular reflectă modul de viață al poporului din această parte a țării și reprezintă o mărturile a calității artistice, îndemând spre cunoaștere și valorificarea acestei creații.

Capitolul 6. Tradiții și obiceiuri

Obiceiul este un act solemn, o manifestare a spiritualității rurale, reprezintă momentele culturale tradiționale, iar diferitele evenimente din viața individului fiind prezentate la nivel de simbol. În Țara Făgărașului, regiune care este preponderent rurală, la fel ca și în alte zone, obiceiurile sunt fie calendaristice, de primăvară și vară sau toamnă și iarnă, fie evenimente care apar, de regulă, o singură dată în viața indiviului, aceste fiind reprezentate de obiceiuri de naștere, de nuntă sau de înmormântare.

Prin faptul ca oamenii au pus rezistență la diferitele acțiuni de oprimare la care a fost supusă zona de-a lungul timpului, Țara Făgărașului se remarcă prin păstrarea și respectarea obiceiurilor, foarte multe dintre acestea având o tentă de originalitate.

6.1. Obiceiuri calendaristice

6.1.1. Obiceiuri calendaristice de primăvară și vară

6.1.1.1. Plugarul

Acestea se practică și în prezent, este considerat un spectacol de primăvară, iar în Țara Oltului, Făgărașului sau sub zona Perșani, este important sub trei aspecte:

Plugarul, văzut ca un rit agrar de primăvară, având funcție similară cu cea a „Plugarului”, fiind un obicei tradițional de anul nou.

Plugarul, văzut ca și un obicei prin care este sărbătorit cel care a ieșit primul cu plugul primăvara.

Plugarul, din prezent care este degradat ca și ritual, acum existând ca ritual de primăvară, iar rolul principal nu mai era al aceluia care ieșea cu plugul la arat, ci al celui mai harnic și voinic fecior din sat.

Ceremonia „Plugarului” în satul Vad începe foarte devreme, cel care urma să fie „Plugar” fiind ales încă de la Craciun din ceata feciorilor, astfel era ales cel mai chipeș și voinic tânăr. După stabilirea acestuia, tinerii ieșeau la câmp cu plugul în data de 1 sau 2 martie, având la ei o pâine și un litru de rachiu. La jug se prindeau 4 sau 6 boi, primul din partea dreaptă fiind împodobit cu ciucuri și clopot la gât. „Plugarul” era și el îmbrăcat în haine de sărbătoare, urmat de ceata de feciori, care și ei la rândul lor erau îmbrăcați cu costume de sărbătoare.

Sătenii ieșeau la poartă pentru a-i stropii pe tinerii feciori cu apă, din cap până în picioare, pentru a fi anul îmbelșugat. Deplasarea alaiului spre ogor se făcea pe cântec, doine de sărbătoare.

În alte sate precum Grid, Veneția, Comăna, Cuciulata, alegerea se făcea din rândul oamenilor căsătoriți, iar condiția principală era ca cel ales să fie primul care a ieșit la arat în anul respectiv. Ieșirea la arat nu era urmărită precum se întâmpla la Vad, iar cele mai importante zile erau cele de Sf. Gheorghe sau a doua zi de Paști.

Înainte de serbarea „Plugarului” cu o zi, fetele mergeau la camp și culegeau fire verzi de grâu pentru a împleti nuiele. De asemenea tot în aceasi zi erau aleși patru feciori sau tineri căsătoriți, denumiți „chezași” care trebuiau să ducă grapa pe umeri, ca mai apoi sa poarte plugarul prin sat pe ea. Acestia erau diferențiați de ceilalți prin punerea peste brâu de legături de paie cu fire de grâu, iar peste căciulă purtau cununi de verdeață.

În continuarea ceremoniei, „plugarul” trebuia ascuns în gospodăria lui. În Comăna de Jos, pe lângă plugar mai trebuie ascunsă și grapa. Cei patru chezași trebuie sa caute „plugarul” și sa-l gasească, în timp ce în curtea acestuia se desfășoară dansuri și strigăte despre istețimea celui ascuns. Chezașii trebuie sa-l găsească până când se trag clopotele bisericii, dacă acesta nu este găsit el iese singur cu o pâine și un colac ce semnifică istețimea și rodnicia pământului.

În cazul în care a fost găsit „plugarul” trebuie să-i cinstească pe toți cu rachiu și cu colac. De asemenea el este urcat pe grapa de lemn și dus la râul din localitate pentru a fi udat. În urma tinerilor merg fetele și sătenii îmbrăcați în haine de sărbătoare. „Plugarul” trebuie și el la rândul său să stropească pe sătenii așezați de o parte și a alta a râului, astfel cei stropiți vor avea parte de gospodării și căsnicii rodnice și îmbelșugate.

Fig. 20. Plugarul urcat pe grapa de lemn

Lupta între „plugar” și chezași ce se dă în apă se dă pentru a înveseli spectatorii, în același timp constituie o probă de vitejie pe care „plugarul” trebuie să o îndeplinească, de asemenea această luptă simbolizează supunerea de către om a elementelor naturii precum frigul, apa și întunericul.

În prezent aceasta sărbătoare și-a pierdut din semnificații și a suferit anumite modificări, fiind păstrate în special elementele exterioare, de spectacol și petrecere populară de primăvară.

Acest obicei complex se află transpuns scenic în cadrul mai multor ansambluri folclorice precum Comăna de Jos sau Săcele. De asemenea la Dăișoara în cadrul unor spectacole populare s-a valorificat acest obicei „Plugarul”, care a primit numeroase trofee.

6.1.1.2. „Roata în Flăcări” din Șinca Nouă

Acesta este un obicei stravechi, care se desfășoară în fiecare an de Lăsata Secului, la cumpăna dintre iarnă și primăvară.

Elementele rituale simbolice, roata și focul sunt elemnetele centrale ale acestui obicei nocturn. Roata reprezintă reînceputurile, reînnoirile, fiind în același timp și un simbol solar, pe când focul reprezintă purificare, pasiune, dar și distrugere, el având ca și prim scop alungarea puterilor malefice.

Acest obicei a căpătat de-a lungul timpului un caracter spectacular, acesta înlocuind tradiționalul, marcat de conotațiile educative. Sătenii participă cu drag la acest ritual al tinerilor flăcăi, iar bătrânii satului iși aduc aminte cu drag și nostalgie de vremurile trecute, de tinerețea odată trecută și de faptul că odinioară ei erau cei care participau direct la această sărbătoare.

În comunitatea sătească acest ritual era respectat cu strictețe și orice încălcare a acestor principii tradiționale erau sancționate de opinia publică. Acest obicei punea în plan principal feciorul și fata care trebuiau să-și întemeieze o familie, să dea astfel naștere unei noi generații. Tinerii alegeau locuri diferite pentru a da drumul la roți, în funcție de locul în care locuiau fetele, în special cele bătrâne, care depășeau vârsta căsătoriei. Feciorii trebuiau să strige cu o intonație specială, realizând un dialog între două grupuri de băieți, unii dintre ei spuneau primul vers iar ceilalți răspundeau. Acest dialog era ascultat cu atenție de către întreg colectivul, în special de fetele de mărtitat și familiile acestora, cuvinte care erau uneori dure și indecente la adresa fetelor.

„Roata în Flăcări”, obicei ce se realiza de ceata de fecior în toiul nopții, pe ascuns, se mai păstrează și astăzi, elementele de bază menținându-se cu strictețe. Astăzi reprezintă o zi de sărbătoare, iar odată cu lăsarea serii tinerii îmbrăcați în costume populare, împreună cu doi călărași, lăutari ai satului, batrâni, fete și copii se străng pentru a pregătii roțile de car, pe care le învelesc în paie și le dau drumu pe deal. Feciorii se împart în doua grupuri, iar strigătele învățate de la bătrânii din sat care au dat roata ultima oară, încep să se audă, urmate de roțile în flăcări, pe care le lasă să se rostogolească de pe deal.

Fig. 21. Roata în flăcări

Obiceiul, deși și-a pierdut anumite valețe ale ritualului, cele artistice au fost accentuate, iar acesta este în continuare specific locului și trebuie păstrat și făcut cunoscut oamenilor, atât localnicilor cât și vizitatorilor.

6.1.1.3. Furatul manei holdelor și laptelui de vite în noaptea de Sf. Gheorghe

În cadrul obiceiurilor de primăvară, în noaptea de Sf. Gheorghe, sunt cunoscute numeroase acțiuni magice. Numele popular „Sângiorz” a fost asociat anului nou agro-pastoral.

În dimineața de 23 aprilie, fetele obișnuiesc să meargă în pădure, dis de dimineață pentru a căuta mătrăgună și năvalnic, ce urmează să le agațe de strașinea casei sau chiar la icoană pentru a avea noroc și a se mărita cât mai repede.

În satele din sudul Transilvaniei se considera ca duhurile rele sunt numeroase în noaptea de Sf. Gheorghe, iar pentru a preveni invazia acestora în grajduri, cele din urmă erau astupate cu crengi de măceaș sau chiar de mărăcini.

În zona etnofolclorică a Făgărașului oamenii pun atât la ușile grajdului cât și la poartă mărăcini, sau amestecuri de hrean, busuioc, salcă, luate din zone de unde nu se aude cocoșul cântând, pentru a fi protejați de spiritele rele de afară. În această noapte se luau diferite măsuri de precauție, pentru ca spiritele sa nu fure holdele sau laptele vitelor. De asemenea copiii erau avertizați de cei mai în vârstă să nu iasă în stradă deoarece spiritele erau puternice și rele.

6.1.1.4. Nedeile

Nedeile sunt manifestări populare, organizate cu ocazia sărbătorilor religioase, de obicei vara, în special pe culmile munților. Acestea erau de asemenea prilej pentru târguri, unde oamenii se întâlneau și stabileau înțelegeri, cele mai multe erau cu caracter comercial, însă existau și cele caracter prematrimonial.

La Șinca Nouă, se organizează un astfel de nedei cu caracter comercial, cu ocazia Sf. Ilie.

La această sărbătoare participau pe lângă localnici și oameni veniți din zonele vecine. Această nedeie datează încă din secolul XVII – XVIII, dovadă stând faptul că zona unde se desfășura această nedeie, inițial nu era nicio așezare, pentru ca în anul 1789, pe hartă este atestată așezarea Șinca Nouă.

Tot în Țara Făgărașului o altă nedeie era ținută tot de Sf. Ilie dar într-un sat numit Ileni, sat atestat încă de la 1509.

6.1.1.5. Sărbătorile câmpești

Se organizau în Țara Făgărașului pentru a sărbătorii puținii muncitori făgărășeni. Aceste sărbători trebuiesc a fi considerate ca fiind unele mai vechi decât serbarea zilei de 1 Mai, unele cu caracter religios și anume, ziua Sf. Prorooc Ieremia, zi ce era sarbătorită cu mult timp înainte de a deveni ziua internațională a celor care munces.

6.1.1.6. Dealul Mohului

În luna iulie se sărbătorește munca secerișului, care în Țara Oltului se sărbătorește la perioade diferite, pot exista și intervale de câte o săptămână, cele mai târzii sunt cele dinspre munte unde este mai rece. Secerișul durează doua săptămâni, iar dupa prima săptămână, fie la o sărbătoare, fie într-o zi obișnuită sătenii se opresc din munca lor și merg la holdele părintelui unde sunt gătiți în haine de sărbătoare și muncesc cu drag întreaga zi ca mai apoi seara să joace și sa mănânce la părinte acasă. La sfârșitul secerișului se confecționează o cununa din cele mai frumoase spice.

În Țara Oltului în patea de E de Făgăraș acest obicei poarta numele de „cunună”, iar în partea de V poartă denumirea de „buzdugan”.

Obiectul ritualului poartă forme diferite astfel că în Drăguș acesta apare sub forma de cruce dublă, aceasta cruce de spice fiind legată pe un schelet de lemn.

La Pojorta este prezent tot sub formă de cruce dublă, însă aici apare cu cu bara de sus mai mică decât cealaltă.

În Olteț întâlnim un buzdugan cu doua brațe.

La Viștea de Sus apare ca un buzdugan ca steagul de nuntă reprezentat printr-o cruce cu doua brațe, fiecare având la capăt alte doua cruciulițe.

La Ucea de Jos buzduganul este alcatuit dintr-o cruce, bratele acestuia fiind și ele niște cruci.

La Șinca Nouă și Șinca Veche cununa este de fapt o cruce simplă.

La Vad cununa este o cruce dublă.

La Părău este reprezentat de crucea dublă ce are cruci la fiecare capăt.

Fig. 22. Obiectul ritualului „Dealul Mohului”

În Țara Făgărașului regula acestor forme este una oarecare, însă singura formă esențială este dată de cruce. Materialul este reprezentat de grâu, deoarece cununa reprezintă cinstea recoltei. În unele zone unde recolta este slabă, pe lângă grâu se mai poate aduga ovăz sau diferite cereale. Odată terminat acesta este împodobit cu flori de câmp ce semnifică forța vegetației câmpului.

Semnificațiile acestui obiect al ritualului, sunt multiple și nu se grupează pe zone teritoriale. Unele dintre acestea sunt : motiv de petrecere în ceea ce privește bunăstarea recoltei, încheierea secerișului, valoare magică a buzduganului, el apărând ca un simbol al abundenței, cununa este privită ca un prinos adus divinității pentru recolta deosebita din acel an sau poate reprezenta un obiect ce se transmite din generație în generație.

Pe lânga obiect se mai evidențiază cântecul ritual care poartă denumirea de „Dealul Mohului”, iar regional poate fi denumti „Cântecul buzduganului” sau „Cântecul cununii”, în care este înfățișată disputa dintre Sora Soarelui și Sora Vântului, de asemenea sunt prezente îndemnuri pentru ca recolta să fie bogată și secerișul ralizat.

De asemenea există o succesiune a ritualuli agrar. Acesta începe cu purtarea cununii, cunună ce în Țara Făgărașului în funcție de regiune aceasta este purtată fie de un fecior, fie de ucenicul preotului, fie de o femeie. Buzduganul sau cununa trebuiesc purtate în mâna dreaptă la întălțimea brațului. Tot aici există un moment unic, în care cel care poartă obiectul, în special tânărul fecior trebuie sa iasă învingător dintr-o luptă în care ceilalți feciori vor sa-i fure buzduganul. De asemenea feciorul fuge prin sat și trebuie sa evite sa fie udat de către sătenii, care îl așteaptă cu căldări cu apă după gard. Momentul aducerii buzduganului are un carcater de solemnitate, cel care în care se află de obicei în fața alaiului și se menține așa până începe momentul luptei, urmat de fuga feciorului.

Jocul buzduganului este o etapa, care în prezent s-a pierdut, jocul făcea parte din cadrul petrecerii și nu avea un rol ritual. Jocul era prezent în deosebi în clacă, mai ales la preot și se desfășurau ca să puncteze etapele alaiului. Primul joc se desfășura în locul de plecare, urmat de cel de pe holda secerată, la capătul satului și de cele mai multe ori la casa stăpânului clăcii.

Udarea buzduganului este momentul cel mai spectaculos, constă în aruncarea apei asupra buzduganului și posesorului acestuia, de către săteni. Purtătorul buzduganului încearcă mereu să se ferească și să fugă, iar de cele mai multe ori se apără cu buzduganul. Acest moment este asociat cu bunul mers al recoltei.

Prezentarea cununii gazdei este ultima etapă a ritualului prin care buzduganul este adus din câmp acasă. Acest moment este caracterizat prin intrarea alaiului în curte, intrarea în casă a purtătorului cântând, ocolul unei mese pe care se află pâine și băutură, iar ultima etapă este reprezentată de predarea buzduganului gazdei.

Obiceiul acesta se încheie cu cina care este precedată în unele zone de jocuri. Această cină este organizată pentru a mulțumii secerătorii care aduc cununa, iar mâncărurile oferite reprezintă belșugul din gospodăria gazdei.

Această sărbătoare este prezentată ca o sărbătoare a întregii comunități, realizată la sfârșitul secerișului, care în același timp prevestește viitorul noului an agrar.

6.1.2. Obiceiuri calendaristice de toamnă și iarnă

Sărbătorile de iarnă se bucură de cea mai mare popularitate și bogăție, colindatul și colindele transmit idei emoționante de care oamenii se bucură și le așteaptă cu drag de fiecare data.

6.1.2.1. Ceata de feciori

Este o sărbătoare ce se desfășoară în perioada Crăciunului și sărbătorii de Sf. Ion. Cetele de feciori erau alcătuite din tineri necăsătoriți, care aveau rolul să organizeze dansurile și petrecerile în sărbătorile de iarnă, de a colinda de Crăciun și de a desfășura diferite ritualuri sau ceremonii.

Ceata de feciori reprezintă mândria satului, în toate părțile, în perioada Crăciunului se constituie două cete de feciori, una este denumită ceata „zăblăilor”, unde vor fi doar bărbați cu vârsta între 15-18 ani și ceata feciorilor, unde vor fi tineri cu vârsta după 18 ani.

Fig. 23. Ceata de feciori din Țara Făgărașului, 1953

Prima obligație a cetelor de feciori era de a găsi „gazda”, unde aveau să se întâlnească pentru a petrece sau pentru diferite ceremonii din perioada sărbătorilor de iarnă. Aceasta se găsea și se stabilea în seara de Sf. Nicolae. Gazda era plătită cu un car cu lemne și tot aici se aducea și vinul care se păstra într-un butoi, vin adus de la fiecare fecior.

Cetei de feciori îi revenea și obligația de a strange lăutari, în satul Boholț era obiceiul să fie un singur muzicant, care îi însoțea pe fecior la colindat și care cânta și serile la gazdă acasă. Acesta ales, era plătit de către toate fetele.

De Sf. Nicolae se alegeau doi „arândași”, aceștia primeau banii de la colindat. În Boholț erau aleși în Ajunul Crăciunului doi conducători numiți „crâjmari”, aceștia erau considerați a fi cei mai înțelepți ca să păstreze ordinea și buna înțelegere.

În alte sate din Țara Făgărașului, sarcinile erau mai mult împărțite și mult mai precise. Mai exista funcția de administrator al banilor, care în Drăguș, Viștea de Jos sau Voivodenii Mari se numea „casier”, în Berivoii Mari, Berivoii Mici sau Dejani se numea „sameș”. O altă funcție necesita coordonarea aprovizionării cu băutură și mâncare , funcție ce purta denumirea de „crâșmar” sau „colcer”, în funcție de fiecare sat. Cel care se ocupa cu organizarea jocului se numea fie „pristav”, fie „fetelar”, fie „armaș”, iar dacă ceata avea steag, cel care îl purta se numea „stegar”. Steagul de la ceată avea ca suport furca de tors pe care erau prinse o cârpă de culoarea neagră cu flori și o alta albă. Acest steag era același cu cel de la nuntă, de această dată el era luat și purtat de feciorii din ceată.

În ziua de Crăciun feciroii se adunau la gazdă, iar la colindat mergerau toți tinerii, înafară de „crâjmari”. Colindătorii, care erau considerați oaspeți ce aveau puterea de a aduce în fiecare casă fericirea și sănătate, primeau diferite daruri care aveu diferite semnificații, de exemplu colacul, reprezenta belșugul și era simbolul fertilității și al speranței.

În a doua zi de Crăciun, dar și în a treia și după în toate duminicile ce urmau până la Sf. Ion, ceata de feciori „scotea jocul”, unde se aduna tot satul. „Scoaterea jocului” era de fapt o petrecere unde se cânta sau se dansa și unde toate fetele trebuiau să participe.

„Zoritul” reprezintă o altă activitate a cetei de fericori și este caracterizat prin colindatul de Anul Nou și de Sf. Ion.

Cetele de feciori în toată această perioadă de sărbătoare mergeau serile la fete în șezătoare. În Boholț erau doua astfel de șezători, aici se cânta, se dansa și mereu era voie bună. Cetele de feciori petreceau ultima dată la gazdă în seara de Sf. Ion, unde se bea tot vinul adunat pe parcusul acestei perioade de sărbătoare.

Fig. 24. Ceata de feciori din Țara Făgărașului, 2014

Cea de-a doua ceată de colindat a „zăblăilor” avea aceași organizare și se constituia în aceeași perioadă cu cea a cetei de feciori. Ceata „zăblăilor” mergea în urma feciorilor colindând și ei.

Un aspect important al acestui obicei îl constituie costumul de sărbătoare al colindătorilor. Tinerii purtau pe cap o căciulă neagră, pe care erau puse, în partea dreaptă flori, cămașa era din pânză țesută de război, la mijloc erau incinși cu un șerpar din piele. Feciorii purtau ciorapi din lână albă, iar peste cămașă aveau pieptarul de piele.

Fig. 25. Ceata zălblăilor

Acest obicei mult îndrăgit în perioada trecută, în prezent nu mai păstrează elementele esențiale ale ceremoniei. Ceata de feciori reprezintă în prezent un eveniment la care sunt prezente toate cetele de feciori din diferite sate, prin care portul popular este prezentat și se organizează dansuri și cântece. Ceata de feciori a avut o însemnătate deosebită în viața satelor, era o modalitate de păstrare a tradiției din generație în generație, de transmitere a obiceiului în special, dar și a costumației, cântecelor și poeziei. Ceata de feciori reprezintă viitorul și speranța că satul va rămâne și nu se va pierde. Obiceiul este greu de reluat deoarce tot mai mulți tineri părăsesc satul pentru a se duce la oraș.

În Țara Făgărașului, pe lângă cetele de feciori, se mai organizează două grupuri de colindători:

6.1.2.2. Grupul „stelarilor”

Acest grup este format din 4-5 copii ce merg la școală, ei sunt îmbrăcați în haine de sărbătoare, iar la brâu țin săbii de lemn cu ajutorul cărora bat în ritmul cântecelor. Copii merg pe la casele oamenilor și cântă colinde, având cu ei „steaua” frumos împodibită, în centrul căreia este pusă icoana Nașterii Domnului.

6.1.2.3. Grupul „Irozilor”

Cel de-al doilea grup este format din 6-7 copii cu vârste între 14 și 15 ani. Fiecare copil este costumat în funcție de rolul pe care îl îndeplinește, astfel vor fi trei crai, Irod, un preot, un cioban, un militar și un cărăuș. Acest grup interpreteaza scene biblice legate de sărbătoarea Nașterii Domnului.

Colindele din Țara Făgărașului se clasifică în colinde laice, care sunt cele mai vechi colinde, multe fiind poezii ce conțin regionalisme, în multe dintre aceste colinde păstrându-se simbolurile cosmice sau zoomorfe. Cea de-a doua categorie este reprezentată de colindele laico-religioase în care apar personaje și motive caracteristice atât mitologiei păgâne cât și celei creștine, iar ultima categorie este constituită de colindele religioase în care se deosebește o atitudine moralizatoare, dar și o tonalitate mai profundă, acestea grupându-se și ele în două categorii: colinde religioase vechi și colinde religioase mai recente.

6.1.2.4. Șezători de fete și femei

În anotimpul de iarnă femeile și fetele din sat se adunau în șezători, păstrând obiceiuri din bătrâni precum torusul cânepii și a lânii. Șezătorile se realizat de la începutul lunii noiembrie și țineau până la începutul lunii martie. Aceasta se organiza la casa unui gospodar căruia îi plăteau o chirie fie în bani, fie în zile de muncă. Cu acazia acestui obicei se puneau în valoare cântece, strigături, vorbe din bătrâni sau proverbe și zicători. Pentru această sărbătoare femeile se pregăteau cu lână proaspătă legată de furcă, cu câteva fuse și lână de rezervă. De asemenea acestea pregăteau cozonaci și aduceau și puțină băutură, se cânta și se făceau glume.

Șezătorile fetelor tinere erau mai puține însă erau mai pline de veselie deoarece accentul nu cădea pe tors și pe voia bună, aici practicându-se și jocuri precum „Sărutatul fetelor” sau „Clocotitul”.

„Sărutatul fetelor” era un joc în care fetele erau sărutate de feciori în mijlocul camerei sau într-un colț unde erau îmbrăcați în cojocul ciobănesc. Acest joc se realiza prin cântec și prin învârtirea unei sticle goale pe dușumea, gâtul sticlei indicând feciorului pe ce fată să pupe.

„Clocotitul” este un vechi obicei în care fetele își încearcă norocul la mărtiat, obicei care a dispărut odată cu trecerea timpului.

6.1.2.5. Obiceiuri de Anul Nou

În ajun de Anul Nou fiecare gospodină face mâncărurile tradiționale precum gogoși denumite și „scoverzi” iar în seara cumpenei dintre ani fetele se adună la șezătoare pentru a participa la un obicei denumit „vraja blidelor” și la „scoverzile cu râvașe”.

Pentru vrajă blidelor se pun pe masă cinci farfurii sau blide sub care se pune: pâine, sare, cărbune, inele sau pieptane, fiecare având câte o semnificație: bogăție, sărăcie, urâțenie, frumusețe și răutate. Fiecare fata alege pe rând o farfurie și în funcție de ce va găsi sub aceasta se spune că asa va fi cel ales.

Tot de Anul Nou fetele tinere ies în curte și fiecare dintre ele așează pe războiul de țesut o felie de slănină, apoi chemau pisica și o lăsau pe aceasta să mănânce. Prima felie mâncată indica fata ce se mărita prima în acel an.

Un alt obicei era de a tăia câteva ceve pe jumătate, în număr de 12, puse mai apoi în coajă de nucă sau de ou, denumite după de cele 12 luni și presărate cu sare, astfel încât a doua zi, în funcție de cantitatea de apă strânsă în fiecare recipient să indice luna care va fi cea mai puțin ploioasă sau cea care va fi secetoasă.

6.2. Obiceiuri familiale sau individuale

6.2.1. Botezul

Femeile însărcinate nășteau în trecut asistate de moașe, acum nașterile se realizează la spitale, supravegheate de medici și de persoanal calificat. Moașa tăia buricul copilului, dacă era băiat cu coasa pentru a ieși „cosaci”, iar la fete cu secera pentru a ieși „secerătoare”, acum însă nu se mai practică acest obicei, buricul fiind tăiat cu foarfeca. Partea care cădea de la buricul copilului era păstrată și pusă la grindă, pentru ca atunci când copiii creșteau, acea porțiune să fie udată și pusă pe fus, iar copiii să se uite prin el, să fie sănătoși și apărați de spiritele rele.

Copilul urma să fie îmbăiat, într-o apă în care se puneau câteva picături de apă sfințită, iar acest proces se repeta timp de șase săptămâni. După prima baie realizată, moașa închina copilul la icoane, de obicei la icoana Maicii Domnului, iar după această ceremonie copilul era așezat lângă mamă, în pat. Timp de opt zile copilului îi făcea baie moașa și de asemenea făcea masaj atât seara cât și seara mamei copilului care se numea popular în această perioadă „lehuză” sau „chendelă”. După cele opt zile copilul era spălat de către mamă.

Odată cunoscută nașterea, rudele mai apropiate, aduceau copilului „plocon” care consta într-un colac mare, scoverzi și o sticlă de rachiu.

Botezul se întemeia după 8-15 zile de la naștere. În cazul în care copilul era în pericol de moarte, acesta se boteza mai repede, în unele cazuri imediat după naștere. Odată ce se fixa data botezului, nașa aducea un al doilea plocon, dar și un costum de haine și o bucată din pânză din care urma să se coase prima cămașă a copilului. De asemenea nașa punea sub perna copilului bani.

În ziua botezului nașa mai aducea un ulcior cu apă în care era pus busuioc și o lumânare de ceară împodobită cu panglici fie albastre daca era baiat, fie de culoare roz dacă era fetiță. Dacă lumânarea se stingea în timpul ceremoniei, femeile spuneau că acel copil nu va trăi. Copilul era dus la botez de către nașă și moașă, împreună cu rudele apropiate. Botezul propriu zis se realiza de către preot.

Numele copilului era dat după numele tatălui, bunicului sau străbunicului, iar dacă era fată după numele mamei, bunicii sau străbunicii. După o perioadă de timp numele copilului se dădea în funcție de sfinții din calendar care erau în apropierea zilei de naștere a copilului.

După botez nașa aducea copilul acasă și punea o masă la care luau parte nașii și rudele apropiate ale copilului. După această petrecere, cei invitați dădeau un dar, de cele mai multe ori în bani, obicei ce se păstrează și în prezent. Nașii vor avea rolul de părinți spirituali și vor supraveghea buna creștere a finului lor, asistând la momentele importante din viața copilului.

6.2.1. Nunta – căsătoria

Căsătoria reprezintă un moment deosebit în viața omului, se realizează prin manifestări folclorice deosebite și se îmbină cu elemente cu caracter economic, ritual și juridic și trebuie să i se acorde o mare importanță. În cadrul nunții din Țara Făgărașului momentele principale sunt pețitul, logodna, cununia religioasă și o mulțime de obiceiuri cu caracter festiv legate de acest eveniment.

Pețitul reprezintă o etapă importantă. Feciorul își caută o rudă apropiată care să îl ajute, pe care o trimite la părinții fetei să-i întrebe dacă sunt de acord să primească pețitori. Într-una din zilele considerate norocoase: marți, joi, sâmbătă sau duminică feciorul mergea împreună cu ruda sa apropiată la casa viitorilor socrii. Discuțiile se țineau între părinții fetei și ruda care îl reprezenta pe tânăr. După ce se dezvăluie motivul pentru care s-a realizat vizita, discuția se îndreaptă către problema înzestrării tinerilor, însă nu se ajunge la o înțelegere definitivă. După ce are loc ce-a de-a doua pețire, la care participă de această dată și unul din părinții tânărului și se ajunge la o întelegere, se realizează actul de zestre, se servește o gustare însoțită de un vin sau rachiu și se fixează data în care tinerii merg la preotul satului și la primărie. De asemenea tânărul trebuie sa angajeze muzicanții.

Fig. 26. Mire și mireasă din Țara Făgărașului

La croit reprezintă un alt obicei practicat în această zonă. Mama mirelui este invitată la mama miresei și la fel și nașa. Mama mirelui ducea ca cinste rachiu și scoverzi. Se scot pe masă valurile de pânză țesute de mireasă și de mama ei, iar mama mirelui alegea dintre acestea pe cea pe care o considera cea mai potrivită. Aceasta era măsurată, taiată si mai apoi dusă la croit deoarece din ea se realizau cămașa mirelui, cămașa socrului și ia soacrei. Mama mirelui trebuia să cinstească pe mama miresei cu o pereche de ghete sau cizme și de asemenea trebuia să se stabilească meniul pentru nuntă, data nunții și cele necesare de cumpărat.

În ziua de vineri mirele mergea la mireasă cu căruța împodobită, tinerii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare și împreună cu nașii și alte persoane mergeu să facă târguielile, cei de la sate mergeau de obicei la Făgăraș pentru acest lucru.

Chemarea nuntașilor se raliza urmând mai multe etape. Socru mare, socru mic și nașul invitau separat oamenii. Prima invitație se realiza în ziua de joi dimineață când fiecare dintre cei trei trimiteau câte un om de încredere la oamenii pe care doreau sa-i invite la nuntă. Cea de-a doua invitație se realiza sâmbăta, când două fetițe îmbrăcate în haine de sărbătoare și cu buchete de flori împodobite cu panglici colorate, treceau din casă în casă și invitau sătenii la nuntă printr-un cântec specific. Cea de-a treia invitație era făcută de mire și mireasă, aceștia erau îmbrăcați în haine de sărbătoare și intrau numai în casele unde erau tineri necăsătoriți pe care îi invitau la nuntă împreună cu părinții acestora.

Sâmbăta seara se ținea turta, la casa mirelui veneau prietenii și era adus nașul, împreună plecau la casa fetei unde tânărul dădea miresei turta specială pentru acest eveniment. Tinerii ajutau mirele sa dezbrace haina îmbrăcată special pentru acest obicei și i-a dadeau miresei spunându-i să o păstreze cu grijă, însă aceștia când mireasa nu este atentă schimbă haina cu una uzată. În acest moment intervine o nevastă isteața și ia din mâna feciorului haina cea bună. Mireasa ia haina și se întoarce cu o farfurie pe care se află turta și o servește musafirilor. Tânăra se retrage pentru a coase pe haina mirelui o floare asemănătoare cu cea pe care o va purta ea la costumul de mireasă. După mai multe jocuri și voie bună tinerii se pregătesc să plece. Mirele se duce și cere haina miresei, însă din casă iese o bătrână îmbrăcată cu un bubou vechi de care se dezbracă și i-l da mirelui. Tinerii se bucură iar după aceasta iese mireasa cu haina mirelui frumos împodobită. Haina este examinată și va fi găsită de către tineri cu găuri pe care le vor acoperi cu hârtii de cate 10 lei primite de la mireasă.

Căsătoria civilă se realiza în cursul săptămânii, cand tinerii se duceau însoțiți de 2-3 persoane la Primărie unde se oficia căsătoria civilă, după care se împărțeau colaci, prăjituri și rachiu. Colacii, pâinea și cozonacii erau făcuți în ziua de joi.

Un al obicei întâlnit în Țara Făgărașului era dusul cinstei, cei invitați să ia parte la nuntă ajutau familiile mirelui și miresei cu diferite mâncăruri în ziua de sâmbătă. Cinstea adusă era răsplătită cu un pahar de rachiu și un colac.

Tinerii se pregăteau de căsătorie prin spovedanie în ziua de sâmbătă și împărtășanie în dimineața zilei de duminică.

Gătitul miresei se realiza de către o femeie pricepută care era invitată la casa miresei unde femeile din jur îi dadeau sfaturi tinerei ce urma să se căsătorească despre cum ar trebui să procedeze când va pleca din casa părintească și tot atunci fetei i se cânta cântecul miresei.

Fig. 27. Gătitul miresei

Mirele trimitea muzicanți la nași acasă, ca mai apoi nașii să vină la mire însoțiți de invitații lor. Plecau la casa miresei în cântec și voie bună, în fața alaiului mergeau două fetițe îmbrăcate în port popular, având cu ele flori și panglici colorate. Odată ajunși la mireasă, pentru ca ușa casei să se deschidă nașul trebuia să dea o sumă de bani, însă mireasa nu ieșea din casă, în locul ei era scoasă o bătrână, iar nașul trebuia să mai plătească o sumă de bani pentru ca adevărata mireasă să iasă.

Despărțirea miresei de părinți și frați este un alt moment imporant și emoționant, mireasa trebuia să îi îmbrățișeze pe cei dragi iar nașa îi punea fetei voalul pe față și se pleca spre biserică.

La biserică fetițele cu lumânări se așezau în partea draptă și în partea stângă a altarului, nașa în partea stângă a miresei, mirele în partea dreaptă a miresei, iar lângă acesta statea nașul. După ceremonia realizată în biserică mirii și nașii mergeau la socrii mari acasa unde înconjurau masa de trei ori și se așezau la masă, însă mireasa era dusă pentru a i se face anumite jocuri.

De obicei jocurile se realizat în apropierea pârului, iar alteori în fața casei, pe uliță. În mijlocul jocului era așezat un ulcior cu apă împodobit cu flori, pe care mireasa trebuia sa îl răstoarne pentru a avea o viață îmbelșugată. Acest obicei a fost modificat cu timpul sau chiar pierdut. A apărut astfel jocul batistelor, unde mireasa era invitată la joc de către băieții necăsătoriți și primeau fiecare de la aceasta câte o batistă. În ceea ce privește ulciorul, acesta era pus în mijlocul horei miresei și răsturnat de două ori, iar a treia oară era spart de către mire.

Un alt obicei din Țara Făgărașului care astăzi nu se mai păstrează este momentul în care este dusă lada cu zestre. Lada este făcută din timp, special pentru tineri, era un dulap încăpător unde erau strânse lucrurile miresei. Lada era dusă de un car tras de boi, însoțiți de muzicanți și femei care strigau diverse poezii prin care lăudau mireasa.

Fig. 28. Primirea zestrei

Mirii se așezau la masă lângă nași în capătul mesei, iar de-a lungul acesteia se așezau invitații. Mesele erau aranjate fie în grădină, fie în curte. Cu timpul nunțile s-au realizat la căminele culturale sau la restaurantele noi apărute.

La sfărșitul mesei era un obicei ca nașii să aducă la masă un colac mare, deasupra căruia era așezată o găină împodobită. Un mesean spunea povestea găinii și toți mesenii sunt invitați la mâncarea găinii.

Pentru a-și arăta simpatia nașa dăruia miresei o cârpă de cap, iar mireasa îi dăruia acesteia la fel o cârpă de cap aleasă de nașă. De asemenea surorile mirelui cinsteau mireasa cu diferite obicete de care avea nevoie în căsnicie, iar părinții mirelui dăruiau părinților miresei câte o cămașă și o ie de bumbac.

Darul reprezenta un al obicei prin care neamurile apropiate ofereau tinerilor căsătoriți haine, vase sau bani, iar ceilalți invitați ofereau doar bani. Darul era strâns de o persoană de incredere și tot acesta striga de la cine s-a primit și ce anume s-a primit.

Mireasa urma să fie îmbrăcată în haine de nevastă, părul îi era strans și capul era acoperit cu o basma. Dupa acest moment tinerii ieșeau la horă, urmați fiind de cei căsătoriți.

Invitații plecau rând pe rând și le urau fericire tinerilor căsătoriți. Nașii și invitații acestora erau însoțiți de miri până aproape de casă acestora, unde sărbătoarea continua până noaptea târziu.

După plecarea nașilor petrecerea continua la casa socrilor mari, unde se mai așeza o masă pentru a servi oamenii cu bucate, iar după aceasta începeau jocurile, cântecele și dansurile. Unul dintre jocuri se numea „jocul ițelor și al jugului” și consta în faptul că socrului mare i se atârna de gât un jug iar soacrei i se atârna de gât ițele cu care dansau așa până erau luate de către tinerii miri.

„Jocul miresei” consta în faptul că mireasa era luată la dans pe rând de feciori, fete, femei și bărbați, fiind furată pe rând de cele patru grupuri. După ce mireasa dispărea, aceasta trebuia să fie răscumpărată, iar mirele trebuia să plătească de regulă un litru de rachiu, colac și prăjituri.

Un obicei care se păstrează era mersul la nași în a doua zi după nuntă, unde invitații erau serviți cu mâncare și băutură. De asemenea nuntașii erau așteptați la casa tinerilor la „Zeama acră” sau „Ciorba de potroace”. O parte dintre aceștia mergeau cu mirele la spălat, tinerii îl alergau pe mire și acesta era legat de o roată pe care o duceau la vale. Mireasa îl însoțea pe mire, împreună cu mai multe fete și femei ducând platouri cu prăjituri. Mirele era dezlegat odată ajuns la vale, unde era udat și spălat de către feciori, ca mai apoi să fie șters de către mireasă. Petrecerea continua până seara târziu la tineri acasă.

Dupa o săptămână de la nuntă tinerii mergeau la socrii mici cu daruri, unde veneau și socrii mari și petreceau împreună. De asemenea în primăvara primilor trei ani, obiceiul era ca tânăra căsătorită să meargă la nașă la țesut, unde vorbeau, mâncau și petreceau odată cu venirea finului după nevastă.

6.2.2. Orația de nuntă

Orația de nuntă este un text folcloric ce face parte din obiceiurile de nuntă din Țara Făgărașului, care se mai păstrează foarte puțin în acestă zonă, cu precădere în două sate diferite ca și așezare: Hurez și Părău.

Multe din obiceriule ce se practicau în cadrul unui asemenea moment unic din viată individului și anume nunta, nu se mai păstrează și sunt ușor uitate, principala problemă fiind aceea că cei mai mulți tineri pleacă în orașele mari în diferite scopuri. Aceste obiceiuri și tradiții din cultura locală nu mai sunt astfel transmise de la o generație la alta, unele ritualuri sunt excluse, iar totul depinde de gradul de dezvoltare al comunității respective.

În Țara Făgărașului, în unele sate, obiceiurile de nuntă tradiționale sunt respectate până la un anumit punct. Au mai rămas momentul adunării tinerilor la mire, mersul la mireasă, mersul la biserică, dar unele ritualuri, printre acestea și orația de nuntă au dispărut din circuitul folcloric al zonei.

Orația de nuntă reprezintă o secvență importantă ce conține mai multe ritualuri care de asemenea prezintă așteptarea dinaintea trecerii către căsătorie. Orația rostită marchează momente emoționante ale ceremonialului, în special în planul general al trecerii.

În centrul atenției acestui obicei sunt alaiul mirelui care se îndreaptă către casa miresei, obstacolele întalnite în parcurgera acetui drum, dar și căutările pentru a ajunge la scopul simbolic urmărit și anume cererea miresei.

În prezent orația de nuntă exprima într-o formă poetică întregul ceremonial de nuntă, aceasta întâlnindu-se doar în Hurez și Părău. Cele patru momente principale care se întâlnesc în orația de nuntă transpuse în plan alegoric și metaforic sunt pregătirea pentru vânătoare, vânătoarea și găsirea căprioarei, prezentarea alaiului mirelui, informarea celor doua oști și formularea cererii în căsătorie.

Transformările suferite de-a lungul timpului au făcut și mai grea păstrarea acestor obiceiuri și a folclorului din aceste zone, de asemenea și legătura dintre generații care este întreruptă prin plecarea tinerilor la muncă sau studiu, face ca moștenirea culturala a satului să se piardă treptat.

6.2.3. Înmormântarea

În funcție de credința fiecărui sătean, există unele semne care prevestesc moartea, cele mai întâlnite sunt cântatul cucuvelei pe casa omului, lătratul câinelui la fereastră, dacă se obsearvă apariția unei pete galbene pe vreun deget sau în casă, de asemenea și dacă se visează prune coapte sau acțiunea de a scoate o măsea, semnifică moarte unei rude sau a unei persoane apropiate.

Sătenii consideră că cel care moare în apropierea Paștelui sau de Rusalii, are un suflet bun și fericit și va avea o odihnă ușoară. De asemenea cine moare ziua, sufletul lui va fi fericit, iar cel care va muri noaptea va fi nefericit.

După moartea bolnavului, familia acestuia își schimbă portul obișnuit, astfel că bărbatul văduv va umbla cu capul descoperit și netuns, cu hainele cele mai simple și de culoare închisă. Femeia văduvă își va acoperi capul cu o basma neagră și va purta cele mai simple haine și închise la culoare. Fetele poartă părul despletit vara, dar adunat la un loc cu panglică neagră, iar în timpul iernii acesta va fi acoperit cu o cârpă neagră. Doliul se va ține timp de un an, iar oglinzile și tablouri din casa mortului vor fi acoperite cu o pânză neagră.

Lumânarea aprinsă, în credința țăranului când moare cineva, semnifică protejarea mortului împotriva forțelor rele și lumină călăuzitoare pentru lumea cealaltă.

„Scăldatul mortului” se făcea de rude apropiate, de persoane de același sex. Mortul era spălat cu săpun și tuns în cazul bărbaților. Obiecte folosite erau puse în coșciug, deoarece se considera ca la Marea Judecată să se prezinte curat sufletește și trupește. După spălare, mortul era îmbrăcat cu cele mai frumoase și curate haine, apoi era dus în casă și așezat pe o scândură sau pe un scaun lung.

Coșciugul era realizat de un tâmplar din sat. Pe fundul acestuita se așeza o pânză albă și la un capăt era pusă o pernă, ca mai apoi sa fie așezat mortul cu picioarele spre ușă, pe care îl acopereau cu o pânză subțire. Coșciugul și mortul se împodobeau cu flori, iar la capătul coșciugului se punea o oală cu grâu în care erau așezat lumânările aprinse.

„Ghiersul mortului” este un cântec cântat în prima noapte după moartea unei femei sau fete. Prieteni sau rude se adunau și cântau la fereastra mortului.

Datorită fapului că se credea că mortul nu trebuia să rămână nesupravegheat, pentru a nu se apropia de el vreo forța rea, se realiza priveghiul. Veneau la mort rude sau vecini care aduceau câte o lumânare și o așezau pe masă. Cei veniți se așezau pe scaune și povesteau întâmplări fie despre mort, fie despre familia mortului.

Măcinatul și coptul pâinii și al bucatelor era un obicei care se făcea fără întrerupere atât ziua cât și noapteea. Se realizau diferiți colaci pentru a fi împărțiți. Se realizau cumpărături necesare pentru împărțit și de asemenea se obișnuia să se cumpere un scaun, o lingură, o furculiță, o farfurie, un ulcior pentru a pregăti mâncarea pentru pomană.

Clopotele bisericii se trăgeau de dimineața și la amiază, pentru mortul tânăr sau adult se trăgeau cele două clopote ale bisericii, iar când mortul era copil se trăgea doar clopotul mic. Preotul era anunțat și de asemenea i se înmâna certificatul de deces eliberat de Primărie.

În a doua seară la casa mortului venea preotul împreună cu dascălii și realizau slujba denumită „săracustă”. În ziua înmormântării, de obicei după orele 14, coșciugul era scos în curte, în timp ce o femeie bătrână lua blidul cu jar și tămâie și îl lovea de pământ să se spargă.

În curte se realizau mai multe rugăciuni de către preot pentru iertarea păcatelor, iar în mâinile mortului se punea o lumânare la capătul căreia se lipea o monedă de argit ce semnifica cinstea celui care urma să deschidă porțile raiului.

Oamenii însărcinați cu ducerea mortului băteau cuiele pe jumătate în coșciug. În față mergea un bărbat care ținea crucea, urmând dupa el alți trei bărbați care duceau câte o icoană și steagul, urmați de preot și dascăli, ca în urma acestora să fie dus mortul, iar după acesta membrii familiei, rudele apropiate și ceilalți participanți.

Clopotarul bisericii stătea în turlă și în momentul când mortul era scos din curte se trăgeau clopotele. În drumul spre cimitir preotul cânta în timpul deplasării și de asemenea un grup de femei cântau după mort. În anumite momente toți oamenii se opreau, se citea evanghelia și se înghenunchea.

Ajunși la cimitir mortul era așezat în apropierea gropii, familia și cei prezenți treceau pe rând pe lângă coșciug pentru a-l privi pentru ultima dată, sărutau crucea si primeau pomană un pahar de rachiu, o franzelă și o lumânare. Coșciugul era așezat în gropă, preotul stropea cu vin în formă de cruce și se arunca în cele patru părți ale gropii, pământ. Cei din jur aruncau și ei câte o mână de pământ și spuneau „Dumnezeu să-l ierte”.

În curtea mortului sau la cimitir după lăsarea mortului în groapă o creangă de măr era încărcată cu turte, mere și colaci. Prin acest obicei sătenii credeau că ajută sufletul mortului să se ridice la ceruri.

Fig. 29. Împodobirea mărului cu colaci

După înmorântare se realizează pomana, când toți cei care au participat sunt chemați la casa mortului și așezati la mese aranjate în curte sau în casă. Aceștia erau serviți cu rachiu, cirobă cu carne și orez cu lapte, preotul spunea rugăciunea și toti mâncau. După masă invitații plecau rând pe rând, înainte spunând familiei mortului cuvinte încurajatoare.

Obiceiul era ca în mai multe zile o femeie din casa mortului, să se ducă dis de dimineață la mormânt cu o ulcică de jar și cu o franzelă. Franzela era împărțită primului om ieșit în cale, iar odată sosită la mormânt spunea o rugăciune și arunca jarul pe pământ. La ultima întămâiere ulcica se lăsa lângă crucea mortului.

După realizarea înmormântarii, la o perioadă de 6 săptămâni, în prima duminică se realizează o a doua pomană, când la biserica se duc jertfe și se dă un rând de haine. După ce preotul sfințește jertfa și spune rugăciuni, la ieșirea din biserică un membru din familie servește toți credincioșii care au fost la slujbă cu câte un pahar de rachiu și un colac. La masă sunt chemate 7 văduve, nașii și alte rude, unde sunt serviți cu două feluri de mâncare. Masa de pomană are un rol solemn, început cu o profundă tristețe, prin care se evocă personalitatea celui decedat, ca mai apoi să se încheie într-o atmosferă destinsă, chiar de veselie.

Pomenile se repetă la o jumate de an, la un an și la 7 ani.

6.2.4.„Mărul mortului”

Acesta este un obicei ritual de înmormântare în Țara Făgărașului. Obiectul ritual este pomul, fiind numit în această zonă „mărul mortului”, care rămâne un elemnt important în desfășurarea obiceiului.

Dintre pomnii fructiferi, mărul este văzut ca un simbol ce deține mai multe sensuri, el este fruct al cunoașterii, dar și al libertății. În alte tradiții el este fructul științei, al magiei, mărul devenind simbol al veșniciei și al prospețimii.

Simion Florea Marian prezintă mai multe semnificații ale pomului printre care și cele legate de moarte. Pomul, în opinia lui, semnifică trecerea din lumea aceasta în cealaltă, semnifică umbrirea și în aceași timp odihnirea sufletului după ce a parcurs toate etapele, de asemenea în viziunea sa pomul reprezintă raiul însuși.

În Țara Făgărașului apar pomi cu încărcare deosebită, aceștia fiind mărul și bradul, ambii folosiți în ceremonialul de înmormântare. În cadrul acestui ceremonial există diferențieri pe criterii de vârstă, astfel că pentru oamenii bătrâni și cei căsătoriți, obiectul ritual este mărul, iar la tinerii necăsătoriți acesta este bradul. Faptul că elementele religiei populare se îmbină cu cele creștine, demonstrează că în zona aceasta există sincretismul și în prezent.

Nu în toate satele preoții acceptă prelucrarea obiectelor rituale. În legătură cu simbolistica pomului, el este considerat rodul pământului dat de pomană la 40 de zile de la înmormântare. În toate satele din Țara Făgărașului se păstrează pomul numit „mărul mortului” fapt ce demonstrează relația care se stabilește între om și natură dincolo de moarte.

În satul Drăguș, pomul se împodobea în ziua înmormântarii, iar în unele sate colacii care se făceau pentru preot se numeau „de-ale mărului”. În vremurile trecute, colacii erau copți de femei văduve de cel puțin 5 ani, acestea aveau denumiri diferite în funcție de satul din care făceau parte. În Veneția de Sus și Părău era numită „babă”, în Săvăstreni „cocătoare” sau „prescuriță”, iar în Drăguș și Recea era denumită „socăcioaie”. În prezent în cele mai multe sate din Țara Făgărașului colacii pentru mort sunt făcute la oraș, chiar de femei tinere căsătorite.

Mărul se împodobește după reguli bine stabilite, pomul trebuie sa fie cel din curte, fie cel din curtea bisericii, de lângă o cruce. Modul de așezare a bucatelor, numărul colacilor, semnificația crengilor de măr și apa care de mult era văzută ca având calități magice de vindecare, nu mai sunt cunoscute în prezent de toți sătenii, cei mai bătrâni abia reamintindu-și astfel de ritualuri, explicația fiind aceea că aceste ritualuri erau făcute de femei specializate.

Apa folosită pentru mort era dusă la groapă unde oamenii se spălau pe maini, deoarece în mentalitatea populară contrar doctrinei creștine, apa era considerată ca având puteri magice.

Importanța colacilor este diferită în funcție de sat și poartă denumiri diferite. În Viștea de Jos în măr se pun 12 „struți” ce reprezinta cei 12 apostoli, sau 9 „stolnici” ce reprezintă cetele cerești. „Sturuții” și „stolnicii” sunt denumiri populare ale colacilor, realizați pentru această ceremonie, unii dintre ei fiind făcuți în forma crucii.

În unele sate există un obicei de a se da ie și cămași, preotului și nașei. De asemenea apa este prezentă în aproape toate momentele de desfășurare ale ceremonialului de înmormântare. Apa este asociată cu credința oamenilor în înviere și viața de apoi.

În satele din Țara Făgărașului la tinerii necăsătoriți „mărul mortului” ca obiect ritual este înlocuit de steagul care are similitudini cu cel de nuntă. Acest steag este format dintr-un băț cu trei cruci care sunt îmbrăcate în trei culori și pe care este așezată o năframă de păr, iar pe cele trei cruci se așeaza câte un măr.

Datorită faptului că ritualul de înmormântare a fost preluat de Biserică, este normal ca el să fie mentinut aproape în totalitate, cu excepția semnificațiilor care sunt înlocuite cu cele din doctrina creștină. În prezent, steagul, folosit atât în ceremonialul de nuntă cât și de înmormântare, a fost înlocuit cu acte rituale impuse de biserică. De asemenea multe obiceiuri sau ritualuri populare au fost uitate sau pierdute cu timpul, în prezent fiind respectate doar cele bisericești.

Capitolul 7. Tradiții meșteșugărești

În Țara Făgărașului, populația s-a ocupat, pe lângă activitatea agro-pastorală și cu meșteșugurile, activitățile tradiționale sau cele comerciale, în funcție de materiile prime existente în zonă, de tradițiile moștenite, dar și de necesitatea de a-și realiza veniturile.

Cele mai tradiționale ocupații și meșteșuguri din Țara Făgărașului sunt reprezentate de cultura plantelor și creșterea animalelor, exploatarea și prelucrarea lemnului, pescuitul, vânătoarea, albinăritul, olăritul, cojocăritul, pictura icoanelor pe sticlă, țesutul, pescuitul sau chiar culesul fructelor de pădure.

Onomastica făgărășeană se reflectă în activitățile meșteșugărești din trecut. Obținerea cărbunilor din lemn este atestată de toponimele de la Porumbacul de Jos, Porumbacul de Sus, Vad, Sărata, Boița. Prelucrarea lemnului este atestata la Sâmbăta de Jos, Porumbacul de Sus, Avrig și Racovița, piatra la Pojorta, Fântâna, Porumbacul de Sus sau Avrig, creta se valorifica la Racovița, varul se obținea la Porumbacul de Sus iar sticla se producea la Ucea de Jos, Arpașul de Sus, Cârțișoara. De asemenea șindrila se obținea tot la Cârțișoara, cărămida la Vad, Făgăraș, Cârțișoara, iar țigla la Lisa, Viștea de Jos sau la Voievodeni. Olăritul se întâlnea cu precădere la Avrig, Hârseni sau Turnu Roșu.

În Țara Făgărașului morile de apă au fost foarte răspândite în trecut iar toponimele ce le atestă existența sunt la Cuciulata, Comăna de Jos, Mândra, Făgăraș, Pojorta, Cârța, Avrig, Gura Văii, dar și altele.

7.1. Agricultura

În Țara Făgărașului, agricultura se practica pe suprafețe relativ reduse, ca mai apoi să fie folosite și terenurile de la Olt spre munte. În zonele mai joase, unde era mai cald, se cultiva grâul, iar spre munte se cultivau secara și ovăzul. În prezent, au o pondere ridicată culturile de porumb și cartof. În trecut se mai cultivau cânepa și inul pentru confecționarea hainelor. Cultura cânepii pentru fuior era în atenția femeilor, aceasta era atent semănată și pregătită, obținându-se fuiorul de cânepă ce era tors și mai apoi folosit la țesut. Astăzi nu se mai cultivă aproape deloc în Țara Făgărașului iar războaiele pentru țesut au devenit importante piese de muzeu.

În satul Grid, datorită faptului că pământul s-a parcelat în suprafețe tot mai mici, de la an la an, până în anul 1944, a dăunat agriculturii deoarece din această împarcelare rezultau foarte multe răzoare, „haturi” care îngreunau munca țăranilor. De asemenea un alt inconvenient în lucrul pământului îl constituiau drumurile care îngreunau transportul căruțelor cu fân de la pădure.

Până în prezent s-au cultivat cereale: grâu, ovăz, orz, porumb și plante alimentare precum cartoful, fasolea sau dovleacul, iar pe suprafețe mai mici s-au cultivat inul și cânepa. În urmă cu aproximativ 60 de ani secara era cea mai cultivată însă în prezent aproape că a dispărut. Ovăzul și cartoful erau în Grid cele mai recomandate să se cultive deoarece dădeau randament mare și nu necesitau o foarte mare îngrijire.

La fel ca și în Grid, și în toate satele din Țara Făgărașului și drăgușenii se confruntau cu problema parcelării intensive a pământului însă aici mai apare și problema înstrăinării pământului în favoarea altor localități. Acest lucru s-a datorat în principal prin căsătorii ale drăgușenilor în alte sate, dar și a faptului că unele propietăți au intrat în stăpânirea statului Român.

La începutul secolului al XX-lea terenul arabil era cultivat cu secară, proumb, ovăz, cartofi, dovleac, fasole și pe suprafețe mici cu plante textile precum cânepa și inul. Terenurile se cultivau prin rotație în fiecare an pe cele trei hotare ale satului : Bunget, Hotarul de Jos și Hotarul de Sus. Unul dintre cele trei hotare era lăsat ogor, în anul următor se semănau plante cerealiere, în al treilea an se cultivau cartoful și proumbul, iar pe o parte din hotarul lăsat ogor se cultiva ovăzul protejat de ciobani ca nu cumva vitele pășunate pe ogor să intre în lanurile de ovăz. Oamenii aveau grijă de pregătirea ogorului pentru ca producția din anul următor să fie semnificativă. Aceștia pregăteau cu grijă pământul astfel că prin octombrie animalele erau lăsate să pască pe terenurile de unde au fost recoltate producțiile de porumb și cartof. Primăvara se ara pământul, iar pe ogorul arat creștea iarba și din nou animalele erau lăsate la păscut. O a doua arătură se făcea în luna august, iar în luna septembrie se ara din nou pentru ca mai apoi în anotimul de toamnă, ogorul să fie pregătit pentru plantele cerealiere, grâu și secară. În același an, hotarele care nu erau ogoare erau pregătite pentru însămânțarea cu porumb și cartofi primăvara și întreținerea și recoltarea grâului, secarei și ovazului. (Tabel Nr. 1)

(Tabel Nr. 1)

În ultimii 10 ani s-au practicat aceleași culturi: grâu, cartofi, secarcă și porumb. De asemenea se aplică rotația culturilor însă de această dată aceasta este bienală și nu trienală și se alternează de la an la an cultura plantelor cerealiere cu cele prășitoare: cartof și porumb.

7.2. Creșterea animalelor

Această ocupație a rămas una dintre ocupațiile de bază ale locuitorilor din Țara Făgărașului, chiar dacă suprafețele cu pășuni și fânețe au fost reduse în ultimul timp în detrimentul terenului agricol. Aceasta ocupație se mai păstrează în special în satele localizate sub munte. Deși efectivele de animale s-au redus, creșterea oilor s-a mai păstrat, obicei tradițional din această zonă care se practică după obiceiul transumanței.

În satele din Țara Făgărașului cele mai reprezentative animale mari sunt bivolii, acestea au fost introduse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea prin înființarea fermei de bivoli de la Șercaia. Bivolul era crescut ușor deoarece hrana era ușor de procurat și se împăca bine cu sărăcia gospodarilor, de asemenea aceste animale erau ținute pentru îngrășământul natural necesar în gospodării. Majoritatea gospodarilor dețineau patru bivolițe dintre care două erau importante pentru laptele din care se făcea cașul. De asemenea bivolițele reprezentau sursa de venit deoarece puteau fi vândute în târguri contra unor sume importante de bani. Acestea erau ținute în grajd pe timp de iarnă, iar vara erau scoase la pășunat.

Fig. 30. Creșterea animalelor în Țara Făgărașului

Creșterea oilor este o tradiție veche în satele din Țara Făgărașului. Țăranii creșteau oi din rasa „țurcana”, oi cu firul de lână groasă și aspră, ca mai apoi să apară oi din rasa „țigăi” cu firul de lână mai subțire. După o perioadă au apărut oile „stogoșe” care reprezentau amestecul oilor țurcana cu cele țigăi. Toți sătenii aveau oi pe care le duceau în timpul verii la munte, la stână. Acestea erau însemnate fiecarui propietar cu un semn specific pentru a nu fi confundate și erau înapoiate la șes pe timp de iarnă.

În ceea ce privește creșterea păsărilor de curte aceasta se realizează în mod neprevăzut. Sătenii nu conștientizează valoarea sau randamentul păsărilor de curte, acestea nu sunt crescute în cotețe speciale, cele mai multe fiind crescute în grajduri cu alte animale. Din cauza bolilor ce au apărut în rândul găinilor dar și faptul că acestea erau mâncate de uliu, dihor sau vulpe sătenii au început să crească gâște și rațe care nu se îmbolnăveau, a căror carne era mai bună și erau și mai ușor de crescut.

7.3. Albinăritul

Albinăritul este o activitate încă prezentă în Țara Făgărașului. Dacă în trecut se practica în stupi primitivi, aceștia au fost înlocuiți în prezent de cei moderni, sistematici, dar care au un coeficient mai redus de atractivitate.

7.4. Olăritul

Considerat un adevărat meșteșug păstrător al tradiției, olăritul este atestat în Țara Făgărașului începând cu secolul al XVII-lea, în unele documente se vorbește despre olari din Făgăraș, Porumbacu, Breaza, Arpaș, Bucium și Comăna. Într-un alt document, din secolul al XVII-lea, se vorbește despre faptul că olarii din Porumbacu de Sus au produs numeroase piese de ceramică smălțuită pentru curtea princiară de la Alba Iulia, fapt ce demonstrează că la Porumbacu exista un centru important care producea o ceramică de calitate.

Fig. 31. Olăritul în Țara Făgărașului

La sfârșitul secolului al XVIII-lea se disting câteva centre importante de olari, acestea fiind la Făgărăș, Cârța și Noul Român. Olarii fie că erau români, sași sau unguri, realizau lucrări, nu doar pentru ei, ci și pentru alte grupuri etnice, respectând tradițiile. În prezent majoritatea centrelor de olărit au disparut.

La centrul din satul Noul Român lucrarea caracteristică era strachina cu pereți curbați și margini verticale. Decorul era caracterizat de elemente florale dispuse în centrul piesei, circular, dispuse în forma unei ghirlande sau în buchet. Linia ondulată și crenguța de brad apar pe marginea piesei lucrate, iar culoarea predominantă era albastrul de cobalt pe un fundal de culoare alb-gălbui.

La Făgăraș motivele ornamental sunt asemănătoare cu cele de la Noul Român, dar culoare diferă, predominante sunt culorile maronii și verdele, albastru fiind mai puțin folosit.

Centrul de la Cârța a rezistat până la începutul secolului al XX-lea. Aici se întâlnesc forme precum ulcioare, cănițe, farfurii, iar culorile folosite sunt verde, cafeniu și galben, decorul fiind realizat cu o linie incizată.

Ceramica din aceste zone, realizată fie de români, unguri sau sași, este una dintre cele mai frumoase din țara noastră, fiind de asemenea bine individualizată.

Fig. 32. Ceramica în Țara Făgărașului

7.5. Glăjeriile

Glăjeriile, atelierele de sticlă cele mai importante sunt la Arpașul de Sus și Cârțișoara, primul fiind înființat la Porumbacul de Sus. Aici se produceau la început geamurile pentru ferestre și sticlă, pe care se pictau icoanele, ca după secolul al XIX-lea producția de obiecte de sticlă să crească și să se diversifice.

Icoanele pictate pe sticlă, au luat ființă și au început să se dezvolte începând cu secolul al XIX-lea, iar centrele principale din Țara Făgărașului, unde s-au realizat astfel de lucrări, au fost la Făgăraș, Arpașu de Sus și Cârțișoara.

7.6. Cărămidăritul

Acest meșteșug a început să fie practicat după anul 1900 datorită faptului că lemnul a fost înlocuit de construcțiile din cărămidă. În decursul unei veri, o familie reușea să strângă cele necesare pentru construcția dorită: nisip, paie, lemne pentru ars, apă. Pământul lutos era ușor de procurat oamenii încercau să găsească un loc pentru producerea cărămizii cât mai aproape de casă. Se lucra de obicei doar în perioada de vară, în anii ploioși practicarea acestui meșteșug se realiza cu dificultate deoarece ploile distrugeau cărămizile puse la uscat. Se lucra pe familii, bărbatul casei făcând lucrurile mai grele precum frământatul lutlui iar copiii și femeia realizau forma finală. Când comanda era foarte mare, familiile chemau rude în ajutor. Plata se realiza la 1000 de cărămizi arse în cuptor.

7.7. Rotăritul

Rotăritul este un meșteșug specific satelor din Țara Făgărașului. Mult timp atelierele erau în cadrul gospodăriilor sătenilor care practicau acest meșteșug. Cei mai mulți care au învățat rotăritul, au învățat de la rotarii bătrâni ai satului, ca mai apoi să învețe de la „Școala de Arte și Meserii”.

Lucrările se fac pe comandă și de cele mai multe ori acestea sunt dricuri de car, roată de car sau alte părți ale carului. Timpul și prețul difereau în funcție de ce se dorea să se lucreze. Cel mai mult se lucra iarna, primăvara și toamna când se realiza păduritul.

Meșterii au început să lucreze pentru nevoile persoanale, iar cu timpul acest meșteșug s-a pierdut.

7.8. Cojocăritul și croitoria

În satele din Țara Făgărașului acest meșeșug se practică tot mai puțin, în Drăguș cojocăritul este reprezentat de doar trei meșteri cojocari. Odată cu trecere timpului meșterii au început să lucreze mai mult cu articole de croitorie decât de cojocărie. Realizarea obiectelor se desfășura pe tot parcursul anului, însă erau mult mai cerute în apropierea sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou sau Paște. Plata lucrării se realiza în bani însă se obișnuia ca meșterul să primească și bucate în cazul în care cumpărătorul nu avea bani.

Se obișnuia ca meșterii să fie căutați pentru arta pe care aceștia o realizau în decorarea cu flori a lucrărilor. Croitoresele au învățat meseria singure iar lucrurile realizate se făceau numai pe comandă, cusutul devenind tot mai pretențios odată cu trecerea timpului.

Procesul pregătirii acestor produse avea un rol important, meșterul cojocar lucrând cu grijă pentru a obține produsul final. Pielea folosită era supusă unor procese: odată obținută de la animal în gospodăria săteanului, pielea era presărată cu sare, se făcea sul și lăsată asa timp de aproximativ 12 zile, ca mai apoi să fie întinsă și lăsată la uscat la umbră. Aceasta se poate lăsa luni de zile la aerisit, ca mai apoi să se realizeze procesul de argăsit și anume preparată din nou cu sare și tărâțe de grâu. Pielea astfel preparată va fi din nou lăsată la uscat și după aceea lucrată într-un război de tras piei pentru a fi curățată. Următoarea etapă este caracterizată prin presărarea cu ipsos ca să rămână albă și curățată din nou în războiul de tras piei. Odată aerisită și uscată pielea astfel obținută se poate da la croit.

Croitul se realizează după forme făcute din hârtie, urmat de realizarea contururilor fiecărei flori făcute cu penița și cu degetarul pentru realizarea motivului decorativ numit „ochi” și de realizarea prin cusătură a broderiilor.

Cojocăritul și croitoria au fost foarte apreciate în Țara Făgărașului datorită locului important pe care aceste produse meșteșugărești îl aveau în realizarea portului popular.

7.9. Țesăturile populare

În Țara Făgărașului, țesăturile populare reprezintă una dintre cele mai bogate categorii de piese, ele întâlnindu-se în fiecare casă din această zonă, având diverse întrebuințări gospodărești, sau reprezentând un element principal al împodobirii interioarelor țărănești. Aceste țesuturi se caracterizeaza din punct de vedere al funcționalității în țesuturi de uz gospodăresc, țesuturi ce se folosesc în decorarea interiorului țărănesc și mai pot fi țesuturi ce au legătură cu diferitele obiceiuri sau ceremonii. Cele mai multe și cu o valoare artistică deosebită sunt țesuturile decorative pentru organizarea interiorului țărănesc, de asemenea modalitatea de organizare și împodobire a interiorului este subordonat de tipul de arhitectură al casei și în același timp de mobilierul specific acestei zone.

Majoritatea țesuturilor se obțineau în propria gospodărie, erau confecționate din diferite materiale precum cânepa, bumbacul sau lâna și confereau interiorului o frumusețe aparte.

În Țara Făgărașului, tehnica de obținere a țesăturilor cuprinde două etape importante: prima este constituită din realizarea țesăturior propriu-zise și cea de-a doua etapă o constituie ornamentarea țesăturilor, iar în funcție de materia primă folosită se realizează țesătura de fond. În ceea ce privește realizarea fețelor de pernă, de masă sau cârpe de podoabă țesătura se realizează în două ițe, în schimb pentru textilele din lână, se folosesc patru ițe, conferindu-i astfel piesei mult mai multă rezistență, prin prelucrarea la piuă și vâltoare ea să capete noi proprietăți.

Fig. 33. Chindee din Țara Făgărașului

Motivelor ornamentale se realizau prin diferite tehnici, cea mai folosită în Țara Făgărașului era alesul în război, iar cea de-a doua tehnică era brodatul, însă aceasta din urmă era foarte rar folosită sau chiar deloc. Broderii se întâlnesc la fețele de masă din două foi, unde dantela unea foile sau ciucurii. Tehnicile principale erau alesul printre fire și alesul peste fire, de cele mai multe ori aceste două tehnici îmbinându-se în realizarea aceeași piese. În Țara Făgărașului, țesăturile realizate prin alesul peste firea a început să predomine în timp, motivul fiind acela că prin această tehnică conturul decorului era mai bine delimitat, iar suprafețele cromatice erau mai intense. Executarea acestor motive a depins atât de tehnicile utilizate cât și de uneltele și materialele folosite în vederea decorării. Pentru țesuturile decorative din această zonă, cele mai utilizate motive sunt cele lucrate în stil geometric, caracterizate prin faptul că se încearcă o îmbinare de linii și forme, iar redarea nu este exclusiv abstractă, ci este mai degrabă „o transpunere a elementelor surprinse, în realitate, într-o formă geometrică”.

Stilul geometric al decorului de pe țesăturile din Țara Făgărașului s-a datorat tehnicilor de țesut și alesătură, iar direcțiile perpendiculare ale urzelii au determinat un sistem ornamental de linii frânte, unghiuri sau figuri, în care predominant a fost rombul. Deși motivele au fost folosite într-un număr foarte mic, stilizarea lor geometrică dau decorului un caracter unitar și cele mai întâlnite dintre acestea sunt coarnele de berbec.

Ornamentele au fost realizate pe suprafețe albe, cele mai multe fiind realizate pe fețele de masă, de pernă sau pe ștergare, iar tendința de a împodobi, din ultimul timp întreaga suprafață a piesei, s-a arătat numai în ceea ce privește fețele de masă și ștergarele. Fiecare piesă a fost ornamentată în funcție de rolul decorativ al piesei respective. În ultima perioadă au apărut și motivele cu caracter simbolic, creștin reprezentat prin cruce, iar ornamentele de pe țesăturile din bumbac îndeplinesc legea simetriei și alternanței.

Fig. 34. Ștergare din Țara Făgărașului

Capitolul 8. Gastronomia Țării Făgărașului

România este o țară cu o bogată tradiție culinară. Chiar dacă felurile principale precum sarmalele, cozonacul, ciorba sau mămăliga sunt comune în întreaga țară, fiecare regiune își aduce contribuția la diferitele bucate românești.

Modul de alimentație a populației satului s-a modificat de-a lungul timpului, modificare determinată de cauze social-economice, schimbări survenite în stilul de viață al sătenilor după cel de-al doilea război mondial. Modul de a se hrăni a cunoscut o diversitate în funcție de anotimpuri, posturi religioase din decursul unui an, sărbători sau evenimente apărute în cadrul familiei.

În perioada caracteristică muncilor de vară erau cunoscute patru mese: micul dejun servit cât mai de dimineață ce consta într-un singur fel de mâncare; amiaza când hrana era transportată la câmp și conținea slănină, ceapă, ardei, ouă; ojina, masă servită pe la orele 16-17 conținea bucate rămase de la masa de amiază, masa aceasta nu era obligatorie, se ținea în condițiile în care programul de lucru era prelungit iar lucrătorul se afla departe de casă. Cina era masa servită la lăsarea întunericului și era constituită din două feluri de mâncare: lapte dulce cu mămăligă și o mâncare preparată cu carne de porc păstrată în borcan.

Fig. 35. Gastronomia Țării Făgărașului

Primăvara și toamna când zilele sunt mai scurte mesele erau în număr de trei, sătenii sărind astfel peste ojină, iar iarna în unele cazuri erau doar două mese, prânzul și cina.

Perioadele de post erau ținute cu sfințenie de către populația sătească, mai ales zilele de miercuri și vineri. Gospodinele obișnuiau să schimbe și oalele în care găteau mâncarea de dulce cu altele speciale în care găteau mâncarea de post. Alimentele de bază în aceste perioade erau cartoful, fasolea, varza, ceapa, usturoiul și de asemenea nu lipseau nici magiunul, sau plăcinta coaptă în ulei. Mult timp se considera faptul că țăranii consumau carnea de porc doar în perioada de iarnă, ca mai apoi vara, în zilele de sărbătoare, acestia să consume carne de pui, găină, vițel sau oaie.

Mămăliga se constată a fi alimentul de bază al țărănimii, deaorece prepararea ei este simplă și de scurtă durată și se consumă în fiecare zi, împreună cu alte alimente precum lapte, fasole, brânză, tocană, sarmale, varză.

Pâinea se consuma la câmp cu slănină și legume, prepararea și coacerea ei se realiza doar o dată pe săptămână, iar uneori chiar la două săptămâni. Coacerea pâinii a constituit un episod important în viața sătenilor din Țara Făgărașului. Aceasta conținea făină, sare, cartofi și drojdie, însă drojdia se punea doar în anotimpul de iarnă deoarece se considera că vara pâinea va mucigăi. De asemenea aici „pita de cartofi” este preferată de localnici dar și de cei ce vizitează zona pentru că se poate păstra săptămâni întregi fără a se usca. Aceasta este o pâine dulceagă, cu un gust bogat. După cel de-al Doilea Război Mondial, pâinea a devenit alimentul de bază în hrana populației satului și mămăliga a fost asftel înlocuită.

Fig. 36. Mămăliga și brânzeturile specifice Țarii Făgărașului

În alimentație carnea era de asemenea foarte importantă, tăierea porcului de Crăciun fiind una dintre obiceiurile oamenilor din această zonă. Carnea se păstra până în lunile de vară prin afumare. Pe lângă carnea de porcu, în alimentația sătenilor intră și carnea de oaie, găină, vițel, capră sau miel.

Alte produse importante, des folosite erau laptele și ouăle, nelipsite în prepararea mâncărurilor, de asemenea din alimentație nu lipseau fasolea, varza, ceapa, usturoiul, roșiile și cartoful care are și el un rol important în gospodăria țărănească, ca hrană pentru om, dar și pentru unele animale.

Specifice Țării Făgărașului sunt de asemenea și brânzeturile, această zonă fiind adesea denumită „Țara Brânzei” unde laptele, telemeaua, cașul și smântâna au un gust aparte.

„Balmoșul” este întâlnit în special în zona montană, este făcut din mălai, smântână, lapte, brânză, dar de asemenea poate cuprinde slănină, cârnați afumați, ouă sau ciuperci.

Băuturile cele mai des întâlnite sunt rachiul de mere de la Șinca, țuica de prune de la Ucea și Avrig și vinul de la Făgăraș. În zonele de sub munte, sătenii au făcut vinuri din diferite fructe, altele decât strugurii. Perele galbene, merele albe, prunele, zmeura, murele și afinele sunt dintre cele mai importante fructe din care se fac băuturi gustoase și înmiresmate.

Capitolul 9. Analiza SWOT

Pentru a se putea realiza o strategie de promovare a turismului etnofolcloric în Țara Făgărașului, este necesară realizarea unei analize asupra situației actuale a regiunii, ca destinație turistică pentru a putea fi identificate posibilele problemele care trebuiesc soluționate pentru a se obține rezultatele dorite. Analiza SWOT este metoda specifică de indentificare a punctelor forte, a punctelor slabe, a oportunităților și a riscurilor care pot apărea în procesul dezvoltării pe piață a unei destinații turistice. Astfel se va face o analiza din punct de vedere al dezvoltării turismului etnofolcloric în Țara Făgărașului unde vor fi prezentate punctele tari și cele slabe, oportunitățile și riscurile.

Punctele tari:

Localizarea favorabilă în centrul țării, în apropiera unor importante centre urbane și culturale: Brașov și Sibiu;

Potențial turistic atât natural cât și antropic cu dezvoltarea pe tot parcusul anului;

Pondere mare a turiștilor străini din totalul celor care vizitează anual țara;

Posibilitatea practicării și a altor forme de turism înafara celui etnofolcloric: cultural, religios, de pelerinaj, de afaceri;

Capacitatea de cazare în diverse structuri de primire pe tot parcursul anului: pensiuni rurale, vile, hoteluri;

Stil de viață atractiv, aproape de natură;

Infrastructuri disponibile pentru modificări în vederea dezvoltării unui turism durabil;

Păstrarea tradițiilor culturale și gastronomice ale zonei;

Obiective turistice numeroase cuprinzând case tradiționale, situri etnografice, ateliere tradiționale, obiceiuri;

Obiective turistice cu caracter economic;

Climat favorabil și un mediu aproape nepoluat;

Populație caracterizată de ospitalitatea tradițională;

Habitat rulal bine conservat.

Puncte slabe:

Valorificarea insuficientă și necorespunzătoare a obiectivelor turistice atât naturale cât și antropice;

Insuficiența materialelor și a mijloacelor de promovare turistică în zonă;

Politica de marketing nu este corespunzător și suficient promovată;

Lipsa materialelor de documentare, a plăcuțelor sau a unor ghiduri audio în mai multe limbi la obiectivele turistice importante;

Degradarea unor obiective turistice din cauza presiunii umane;

Declin demografic;

Lipsa locurilor de muncă si a oportunităților de dezvoltare profesională;

Pregătirea insuficientă privind managementul turistic al zonei în cadrul capacităților de cazare;

Dificultatea în realizarea unor proiecte complexe datorită capitatului financiar;

Accesibilitatea îngreunată de lipsa drumurilor asfaltate;

Nerespectarea normelor de construcție astfel încât cu timpul se pot pierde elementele particulare ale zonei;

Zone vulnerabile din cauza sărăciei sau alimentării cu apă deficitară în unele regiuni.

Oportunități:

Susținerea și promovrea evenimentelor care au caracter de unicitate din Țara Făgărașului;

Programe care permit conservarea identității și specificul regiunii;

Promovarea atât a resurselor turistice antropice cât și a celor naturale;

Îmbunătățirea elementelor de informare turistică astfel încât să corespundă nevoilor turiștilor;

Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii de acces împreună cu panourile de informare turistică către obiectivele importantate;

Realizarea unui program pentru dezvoltarea turismului și a promovării unor trasee reprezentative;

Investiții în ceea ce privește structurile de cazare în special în ceea ce privește pensiunile;

Atragerea de investitori străini în realizarea unor proiecte de dezvoltare și promovare a turismului etnofolcloric din Țara Făgărașului;

Dezvoltarea cererii de turism în România;

Implicarea compunităților locale în dezvoltarea turismului durabil.

Riscuri:

Pierderea identității culturale în zonele cu caracter etnografic semnificativ din cauza modificărilor suferite din prezent;

Supraaglomerarea zonelor turistice importante și acordarea unei atenții scăzute celor mai puțin cunoscute;

Impactul negativ al desfășurării unui turism necontrolat atât asupra resurselor naturale cât și a celor antropice;

Lipsa forței de muncă calificată pentru a lucra în domeniul turismului;

Orientarea investitorilor spre orașe mai mari cu o forță de muncă mai activă;

Concurența internațională precum și a orașelor mari din apropiere: Brașov, Sibiu;

Evenimente importate preferate în locul celor tradițiionale.

Capitolul 10. Strategii de promovare

Crearea strategiilor de promovare s-a realizat din dorința de valorificare corespunzătoare a potețialului turistic din Țara Făgărașului astfel încât activitățile din domeniul turismului să fie adaptate satisfacerii cererilor turistice.

Pentru o promovarea corespunzătoare și pentru protejarea potențialului din această zonă în ultimii ani au fost puse în aplicare sau discutate diverse proiecte.

În decembrie 2004 s-au pus bazele unui proiect intitulat „Femeile-promotoare ale dezvoltării locale”. Proiectul a fost susținut și finanțat de Uniunea Europeană prin Programul de Coeziune Economică și Socială – Dezvoltarea Resurselor Umane, iar fondurile au fost primite de la Fundația pentru o Societate Deschisă.

Prin acest proiect s-a dorit promovarea tradițiilor și meșteșugurilor locale, promovarea potențialului turistic și integrarea femeilor în domeniul turistic, inițierea lor în domeniul afacerilor prin deschiderea unor pesiuni agroturistice. Din cauza lipsei locurilor de muncă la acest proiect au participat femei cu vârsta cuprinsă între 25 și 59 de ani, femei venite din aproximativ 30 de sate din jurul Făgărașului. Acestea au fost informate cu privire la obiectivele acestui proiect și au participat gratuit la cursurile organizate de membrii fondatori ai proiectului.

În cadrul cursurilor au fost prezentați pașii necesari pentru deschidearea unei pensiuni. Aceștia pași constau în detalii referitoare la cum ar trebui să arate și ce ar trebui să ofere pensiunea pentru a putea primi turiști, condițiile necesare omologării pensiunilor agroturistice, ce legi trebuiesc cunoscute pentru a începe și dezvolta o afacere în acest domeniu, realizarea planului de afaceri, contabilizarea și declararea cheltuielilor dar și a veniturilor în mod corect în fața legii, cum să presteze cele mai bune servicii în agroturism și realizarea unor politici de promovare a noilor pensiuni înființate.

După parcurgerea acestor cursuri, în funcție de nevoile fiecărei femei, acestea au primit consiliere juridică gratuită pentru a-și depune actele necesare în ceea ce privește înregistrarea legală a afacerii.

O echipă a proiectului a fost delegată cu vizitarea localităților în care femeile au deschis pensiuni, în vederea realizării unei evaluări a condițiile de cazare și masă și în realizarea unei consultanțe cu privire la starea locuinței, posibilitatea realizării unor îmbunătățiri acolo unde acestea erau necesare și întemeierea unor spații cât mai prietenoase pentru turiști.

Promovarea acestor pensiuni și informații despre ofertele de turism din această zonă s-a realizat prin deschiderea unui Centru de Promovare Agroturistică în orașulul Făgăraș. De asemenea, aici, femeile care si-au deschis pensiuni puteau veni pentru schimbul de informații sau experiențe.

Proiectu a vizat și realizarea unui pachet de servicii turistice denumit: „Revelion în Țara Făgărașului” și realizarea unui site unde vor fi prezentate satele din Țara Făgărașului, pensiunile făgărășene și ofertele turistice.

În luna decembrie a anului 2005 proiectul a fost finalizat. În urma acestuia au fost realizate următoarele: 75 de femei au participat la cursurile organziate în vederea realizării acestui proiect. O parte dintre aceste femei au primit sprijin financiar pentru plătirea taxelor necesare în vederea înregistrării afacerii în domeniul turismului. De asemenea multe femei au primit autorizație pentru desfășurarea activității în domeniul agroturismului și 18 noi pensiuni au fost deschise în satele din Țara Făgărașului. În urma proiectului au fost deschise un Centru de Promovare Agroturistică și un site, cu ajutorul cătrora informațiile erau mai ușor de accesat pentru turiști. De asemenea primul produs agroturistic „Revelion în Țara Făgărașului” a fost pus în aplicare în satele făgărășene: Sâmbăta de Sus, Gura Vaii, Bucium, Șinca Nouă, Beclean, Drăguș, Lisa.

Un alt proiect important dezvoltat în Țara Făgărașului, intitulat „Promovarea potențialului turistic, antropic și natural în Țara Făgărașului” a fost organizat de Asociația Centrul Regional pentru Dezvoltarea Durabilă și Promovarea Turismului Țara Făgărașului, organism din care fac parte consilii locale și primării.

Proiectul vizează promovarea la nivel național și internațional a tuturor obiectivelor turistice și istorice din zonă, tradițiile și obiceiurile locale și principalele evenimente din decursul unui an de aici.

Proiectul a fost selectat pentru finanțare în cadrul Proiectului Operațional Regional și a primit astfel o sumă în valoare de 1 milion de lei din fonduri europene pentru implementare. Durata de realizare a obiectivelor dorite este de 24 de luni. În cadrul proiectului se deorește dezvoltarea turismului în Țara Făgărașului prin realizarea unei pagini web, realizarea unui CD de prezentare a zonei prin care vor fi prezentate informații și descrise obiectivele turistice, CD ce va include și o prezentare audio a acestora. De asemenea se dorește tipărirea unor trasee turistice din cadrul Țării Făgărașului și o broșură ce va conține ghidul turistic al zonei. Materialele realizate vor fi puse la dispoziția turiștilor prin intermediul Centrelor de Informare, al agențiilor de turism și al admininstrațiilor publice locale.

Obiectivele au fost realizate în decursul a patru etape. În prima etapă s-au montat panouri cu informare la acest proiect în fiecare localitate și s-a realizat un portofoliu de fotografii cu obiectivele turistice naturale și antropice din cadrul tuturor comunităților. În cadrul celei de-a doua etape s-a realizat site-ul de prezentare a Țării Făgărașului care a fost lansat în luna noiembrie a anului 2012. Etapa următoare a urmărit realizarea ghidului audio în trei limbi: engleză, germană și engleză iar în ultima etapă s-a realizat DVD-ul de prezentare ce conținea ghidul turistic în cele trei limbi, harta turistică, ghidul turistic si portofoliul de fotografii.

Proiectul a fost finalizat cu succes pe data de 27 septembrie 2013, în cadrul unei conferințe organizate în comuna Sâmbăta de Sus.

Asocierea dintre Municipiul Făgăraș și Asociația Oamenilor de Afaceri Țara Făgărașului, Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Țării Făgărașului și Centrul Regional pentru Dezvoltarea Durabilă și Promovarea Turismului Țara Făgărașului s-a realizat în anul 2013 pentru organizarea unui târg de produse tradiționale ce va avea loc în perioada Sărbătorilor de Paște. Scopul acestui proiect este de a cunoaște și conștientiza în rândul populației valorile tradiționale specifice din această zonă, transmiterea tradițiilor culturale și gatronomice, dar și stimularea utilizării produselor autohtone.

Târgul de produse tradiționale se organizează în centrul orașului Făgăraș, iar locuitorii precum și turiștii vor putea achiziționa produse locale precum pită de casă, ceapă roșie de Făgăraș, slănină, rachiu, gemuri, plăcinte pe vatră, dar și verdețuri tradiționale.

În luna ianuarie din 2015 s-a adoptat proiectul „Dotarea asociației Centrul Regional pentru Dezvoltarea Durabilă și Promovarea Turismului, Țara Făgărașului cu costume populare”. Prin acest proiect se dorește renovarea și dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și în același timp punerea în valoare a moștenirii rurale. Proiectul se va organiza pe o perioadă de 5 ani de la data încheierii contractului. Proiectul constă în festivaluri realizate în scoplul păstrării identității zonei și conștientizării populuației cu privire la importanța moștenirii culturale. Prin intermediul acestui proiect se vor achiziționa costume populare pentru dansatorii care vor participa la eveniment.

Pentru perioada 2015-2020 s-a propus dezvoltarea unor proiecte ce au la bază promovarea turistică în Țara Făgărașului. Unul dintre proiecte vizează inițierea unui târg de ONG-uri intitulat „Duminica Civică, Țara Făgărașului”, care are ca și obiective atragerea capitalului uman, stimularea identității făgărășene și apartenentă la zonă și comunitate prin promovarea tradițiilor, artei, culturii și istoriei specifice locului. Se dorește de asemenea stimularea activității de voluntariat și susținerea societății civile.

Potențiali parteneri ai acestui proiect sunt Primăria Făgăraș și Fundația Comunitară Țara Făgărașului. Bugetul este de aproximativ 5000 euro, iar proiectul va fi finanțat din bugetele locale sau fonduri proprii.

Prin realizarea acestui proiect se dorește organizarea anuală a unui eveniment cu rolul de prezentare a oportunităților de voluntariat din Țara Făgărașului și implicările comunităților locale în această activitate. Proiectul se dorește a fi implementat în perioada 2015-2020.

În perioada 2015-2017 se dorește elaborarea unui brand turistic pentru Făgărăș și sprijinirea unei campanii de promovare a Țării Făgărașului. Bugetul propus este de 100 000 euro și are ca obiective dezvoltarea turismului la nivelul Țării Făgărașului dar și a Municipiului Făgăraș pentru turiștii din țară dar și din străinătate.

Obiectivele proiectului sunt de a elabora un brand turistic, crearea de elemente de marketing, elaborarea strategiei de marketing și implementarea campaniei de promovare dar și conectarea proiectelor ce țin de domeniul turismului practicat în Țara Făgărașului cu brandul nou realizat.

Un proiect asemănător a fost dezvoltat de Centrul Regional De Dezvoltare Durabiă și Promovare a Turismului „Țara Făgărașului”.

Un alt proiect ce ține de dezvoltarea turismului se axează pe amenajarea traseelor turistice. Se dorește astfel conceperea unor trasee turistice pietonale, realizarea și montarea panourilor de informare și amenajarea zonelor care sunt nefuncționale. De asemenea se are în vedere realizarea unor trasee cu rute ce acoperă Țara Făgărașului, unde sunt incluse toate obiectivele turistice importante și nu numai. Perioada de implementare a acestui proiect este cuprinsă între anii 2016 și 2020, iar bugetul estimat este de 30 000 euro.

„Sprijinirea târgurilor gastronimice în Țara Făgărașului” este un proiect care are ca și obiectiv principal dezvoltarea turismului. Proiectul se dorește a fi implementat în perioada 2014-2020. Scopul acestui proiect este de a promova produsele locale și tradițiile culinare din Țara Făgărașului prin activități precum continuarea târgurilor de produse locale, comercializarea produselor tradiționale spre marile orașe, activități de informare pentru creșterea competitivității produselor, campanie de promovare în târgurile desfășurate în marile orașe din vecinătate: Brașov, Sibiu, București.

Proiectul este în curs de dezvoltare, s-au organizat periodic târguri de produse locale în centrul orașului Făgăraș și asociația producătorilor locali „Produs în Țara Făgărașului” este în curs de dezvoltare.

Concluzii

În urma realizării lucrării de lincență cu titlul „Noi tendințe în dezvoltarea turismului etnofolcloric în Țara Făgărașului” s-a putut realiza o analiză a potențialului turistic din această zonă, potențial turistic atât natural cât și antropic. Analiza s-a desfășurat prin parcurgerea literaturii de specialitate în domeniul geografiei turismului, dar și în domeniile apropiate: istorie, sociologie, artă și arhitectură, dar și prin cercetarea de teren.

Prin intermediul acestei lucrări s-au putut prezenta resursele turistice importante din Țara Făgărașului aparținând cadrului natural, dar mai ales a caselor tradiționale, obiceiurile și tradițiile. Acestea au fost protejate, conservate și practicate de-a lungul timpului atât de localnici cât și de turiștii care au venit în această zonă pentru a participa la evenimente importante, evenimente ce posedă o încărcătură spirituală impresionantă.

În cadrul lucrării s-a realizat corelarea spațiului natural cu cel antropic și imporanța acestuia în dezvoltarea turismului. De asemenea au fost prezentate obiceiurile, tradițiile, satul și construcțiile specifice, portul popular, gastronomia și evidențiată importanța acestora în dezvoltarea comunităților sătești de-a lungul timpului în spațiul analizat precum și gradul de atractivitate al turiștilor. S-a realizat o analiză importantă a situației actuale a regiunii, ca destinație turistică și s-au indentificat problemele ce trebuiesc soluționate în vederea obținerii rezultatului dorit. Strategia de promovare turistică a fost prezentată în detaliu și a fost indentificată importanța practicării unui astfel de turism, protejarea și conservarea tradițiilor locale în vederea păstrarii specificității zonei.

Țara Făgărașului, prezintă un peisaj complex cu o valoare calitativă și cantitativă deosebită a resurselor turistice naturale și antropice și reprezintă un spațiu favorabil pentru implementarea strategiilor de dezvoltare a turismului etnofolcloric, iar unicitatea asigură formarea și dezvoltarea sa ca și destinație și produs turistic.

Anexa 1. Dicționar

ARENDAȘ = Persoană care ia în arendă un bun agricol

ARGĂSI = A prelucra pieile și blănurile cu un amestec de substanțe, pentru a le face trainice, impermeabile, flexibile

ARIA = Loc special amenajat unde se treieră cerealele

ARMAȘ = Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare

ARNICI = Fir de bumbac răsucit și colorat, întrebuințat la cusutul înfloriturilor pe cămăși, pe ștergare

BALMOȘ = Mâncare ciobănească făcută din caș dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt) cu puțin mălai

BĂTEALĂ = Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeală pentru a forma țesătura

BLIDAR = Dulap de bucătărie (cu sau fără uși), prevăzut cu polițe pentru blide

BLID = Vas adânc de lut, de lemn sau de tinichea din bucătăria țărănească, strachină

BOR = Margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei

BOTĂ = Vas de lemn înalt ca o cofă și înfundat la amândouă capetele, cu o mică deschidere pe capacul de deasupra, care servește pentru transportarea apei sau pentru păstrarea băuturilor alcoolice

BUBOU = Manta groasă țarănească

CĂIȚĂ = Bonetă, scufie, căciuliță

CĂLȚUN = Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână

CELAR = Mică încăpere în locuințele țărănești, pentru păstrarea alimentelor și a obiectelor casnice

CHENDELĂ = Lăuză

CHEZAȘ = 1. Garant, martor, persoană care confirmă, care garantează faptele. 2. Suport, piedestal

CHINDEU = Prosop, șervet, ștergar

CIOARECI = Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane

CIUBAR = Vas rotund cu două torți, făcut din lemn și întrebuințat la cărat apă și alte lichide, la muls, la spălat rufe

CIUPAG = Pieptul iei cusut cu flori; pieptar, vestă

CLACĂ = Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în folosul proprietarului

COLCER = Flăcău care păzește cămara în seara de Crăciun și împarte mâncarea și băutura celorlalți flăcăi

COTÂRLAU = Pat țărănesc

CRÂȘMAR = Cârciumar

CRETINȚĂ = Fotă, șorț lung de lână cu cusături, în formă de cuadrilater, purtat peste fustă de țărănci

FERDERĂ = Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 20 de litri

FODORI = Pliu, încrețitură la manșeta iei tipice

FRIJ = Haină scurtă cu mâneci purtată iarna de femeile bătrâne

GÂRLICI = Intrare (strâmtă) într-un beci, într-o pivniță

GRAPĂ = Unealtă agricolă în formă de grătar cu dinți, cu discuri, cu roți stelate folosită la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor

GRINDĂ = Element de construcție din lemn, oțel, beton armat, cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistenței unei construcții.

HAT = Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite

HEI = Teren de construit; Dependințe ale casei, anexe

HOLDĂ = Câmp semănat cu același fel de plante

LAIBĂR = 1. (Pop.) Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci. 2. (Reg.) Manta lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și negustorii

LAIȚĂ = Pat țărănesc cu picioarele băgate în pământ

LEHUZĂ = Nume dat femeii în perioada de după nașterea unui copil, până la restabilirea sănătății

NĂVALNIC = Specie de ferigă cu frunze mari, lucitoare, în formă de lance, dispuse în rozete, folosită în medicina populară

NEDEIE = Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram

NOJIȚĂ = Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior

OGOR = Bucată de pământ cultivată sau cultivabilă, țarină; Teren arabil folosit ca pășune timp de un an, pentru a fi mai fertil în anii următori

OJINĂ = Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit, gustare care se ia în acest moment al zilei

PARSECHIU = Dulap de bucătărie

PĂNURĂ = Țesătură groasă de casă (din lână albă) din care se confecționau hainele țărănești

PĂSTURĂ = Catrință, fota din napoi

PEȘCHINĂ = buchet de flori

PITA = Pâine

PIUĂ = Instalație sau mașină folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână într-un mediu cald și umed

POMESELNIC = 1. Fâșie de pânză, ștergar (lung și îngust). 2. (reg.) Văl sau bucată de pânză (albă, brodată), pe care le poartă femeile pe cap. 3. Scufie împodobită cu mărgele, panglicuțe colorate, purtată de femei cu portul popular, la sărbători

POMOL = Podmol, porțiune de pământ bătătorită care înconjura casa cu rol de protecție

POSTAV = Țesătură de lână groasă, adesea păroasă, din care se confecționează îmbrăcăminte, pături

POTROACE = Ciorbă din măruntaie de pasăre, acrită cu borș sau cu zeamă de varză

PRISTAV = administrator, crainic, mesager, pază, paznic, păzitor

PUMNAȘ = Manșetă împodobită cu cusături de la mânecile cămășilor țărănești

RECĂL = Haină scurtă (bărbătească) de postav, vestă

SAMEȘ = Funcționar administrativ din trecut, îndeplinind funcția de contabil, casier și strângător de biruri

SARICĂ = Manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase de lână, pe care o poartă oamenii de la munte, mai ales ciobanii

SĂRĂCUSTĂ = Rugăciune, slujbă de pomenire a morților

SCOVERZI = Gogoașă, plăcintă coaptă în unt sau prăjită în ulei

STRAI = Cergă, cuvertură, învelitoare, pătură

SUCĂCIOAIE = bucătăreasă

SUVEICĂ = Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii

ȘERPAR = Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii

ȘIPCĂ = Fiecare dintre bucățile de lemn subțiri și lungi (de formă paralelipipedică) folosite în lucrări de tâmplărie sau de dulgherie

ȘOP = Podul șurii unde se păstrează fânul

ȘOPRON = Construcție (din scânduri) care servește drept adăpost pentru uneltele agricole, nutreț și vite

ȘURĂ = Construcție anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele și se păstrează diferite vehicule, unelte agricole

ȘUȘOP = Șopron

URZEALĂ = Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se trece firul de bătătură pentru a se obține țesătura

VATRĂ = Partea cuptorului unde se face focul; (în vechile case țărănești) suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate sta sau dormi

VĂLITOARE = Năframă

VÂLTOARE = Instalație tradițională care funcționează pe principiul hidraulic utilizat pentru spălarea și limpezirea textilelor de mari dimensiuni

ZBÂRCIOGI = încrețituri realizate prin cusătură

ZĂBLĂU = Flăcău zdravăn, vlăjgan

Bibliografie

Adina Bobonea, (2002), „Dealul Mohului, obicei agrar din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Alina Mandai, (2004), „Ceata de feciori din Boholț”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 2, Brașov;

Alina Mandai, (2002), „Strigarea peste sat – Roata în flăcări, din Șinca Nouă”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri”, vol. I, Ed. Artemis, București;

Cornel Irimie, „Portul popular din Țara Oltului – Zona Avrig”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă;

Elena Băjenaru, (2002), „Țara Făgărașului, Istorie și cultură”, vol I, Ed. Negru Vodă, Făgăraș;

Gheorghe Sofonea, (2010), „Monografia satului Drăguș, Făgăraș”, Ed. Negru Vodă, Făgăraș;

Henri H. Stahl, (1967) „Contribuții la studiul satelor devălmașe românești”, vol. I, Editura Academiei, București;

Ioan Bărbat, (1932), „Monografia satului Ucea de Sus”;

Ionel Bomfă, (2002), „Sărbători populare vechi și activități economice tradiționale reflectate în onomastica Țării Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ioan George Andron, (2002), „Instalații tehnice din satul Lisa”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ion Funariu, (1994) „Colinzi din Țara Făgărașului”, Ed. Orientul Latin, Brașov;

Ioan Pumnea, (2002), „Plugarul, obicei agrar din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ligia Fulga, (1938), „Contacte culturale în ceramica transilvăneană a secolelor XVIII și XIX”, Sibiu;

Nicolae Dunăre, (1959), „Textile populare românești din Munții Bihorului”, , Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, Sibiu;

Nicolae Popescu, (1990), „Țara Făgărașului. Studiu geomorfologic”, Editura Academiei, București;

Paul Petrescu, (1969), „Arta Populară Română”, Ed. Academiei, București;

Paul Petrescu, (1976), „Creația plastică țărănească”, Ed. Meridiane, București;

Rodica Kronberger, (2004) „Mărul mortului, obicei ritual de înmormântare în Țara Făgărașului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 2, Brașov;

Rodica Kronberger, (2002), „Orația de nuntă, considerații asupra păstrării ei în satele din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Simona Câdă, (2002), „Obicei agro-pastorale din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov

Simion Florea Marian, „Înmormântarea la români”, Ed. Saeculum, București;

Tatomir Emanuel, (2010), „Dezvoltarea turismului cultural cu deosebire a celui religios și de pelerinaj în Țara Făgărașului”, București;

Vasile Modorcea, (2002), „Monografia satului Grid din Țara Făgărașului”, Ed. Tibo, București

Violeta Moțoc, (2007), „Gura Văii – satul cu viteji”, Ed. Agaton, Colecția Țara Făgărașului, Făgăraș.

***2014-2020, Strategia de promovarea a Municipiului Făgărăș, Primăria Municipiului Făgăraș

***Actul oficial al consiliului local, comuna Sâmbăta de Sus, Hotărârea nr. 4

***Actul oficial al consiliului local al Municipiului Făgăraș, Hotărârea nr. 86

***Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București 1998

***Geografia României, „Carpații Roâmnești și Depresiunea Transilvaniei”, volumul III, Editura Academiei Române, București

***Ziarul „Bună Ziua Brașov”

Resurse Web:

www.primaria-fagaras.ro

www.vacantafagaras.ro

www.tarafagarasuluiromania.ro

www.lapasprintarafagarasului.blogspot.ro

www.bzf.ro

www.interferente.ro/harta-romaniei-pe-regiuni-judete-si-orase.html

http://peisaje-romania.forumotion.com/t135-muntii-fagaras-tara-fagarasului

http://www.mytex.ro/eveniment/se-lucreaza-la-o-strategie-de-administrare-a-rezervatiei-poiana-narciselor_319956.php

Bibliografie

Adina Bobonea, (2002), „Dealul Mohului, obicei agrar din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Alina Mandai, (2004), „Ceata de feciori din Boholț”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 2, Brașov;

Alina Mandai, (2002), „Strigarea peste sat – Roata în flăcări, din Șinca Nouă”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri”, vol. I, Ed. Artemis, București;

Cornel Irimie, „Portul popular din Țara Oltului – Zona Avrig”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă;

Elena Băjenaru, (2002), „Țara Făgărașului, Istorie și cultură”, vol I, Ed. Negru Vodă, Făgăraș;

Gheorghe Sofonea, (2010), „Monografia satului Drăguș, Făgăraș”, Ed. Negru Vodă, Făgăraș;

Henri H. Stahl, (1967) „Contribuții la studiul satelor devălmașe românești”, vol. I, Editura Academiei, București;

Ioan Bărbat, (1932), „Monografia satului Ucea de Sus”;

Ionel Bomfă, (2002), „Sărbători populare vechi și activități economice tradiționale reflectate în onomastica Țării Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ioan George Andron, (2002), „Instalații tehnice din satul Lisa”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ion Funariu, (1994) „Colinzi din Țara Făgărașului”, Ed. Orientul Latin, Brașov;

Ioan Pumnea, (2002), „Plugarul, obicei agrar din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Ligia Fulga, (1938), „Contacte culturale în ceramica transilvăneană a secolelor XVIII și XIX”, Sibiu;

Nicolae Dunăre, (1959), „Textile populare românești din Munții Bihorului”, , Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, Sibiu;

Nicolae Popescu, (1990), „Țara Făgărașului. Studiu geomorfologic”, Editura Academiei, București;

Paul Petrescu, (1969), „Arta Populară Română”, Ed. Academiei, București;

Paul Petrescu, (1976), „Creația plastică țărănească”, Ed. Meridiane, București;

Rodica Kronberger, (2004) „Mărul mortului, obicei ritual de înmormântare în Țara Făgărașului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 2, Brașov;

Rodica Kronberger, (2002), „Orația de nuntă, considerații asupra păstrării ei în satele din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov;

Simona Câdă, (2002), „Obicei agro-pastorale din Țara Oltului”, în „Etno.brașov.ro-percepții, medii culturale, comunicare”, coordonatori Ligia Fulga, Rodica Kronberger, Nr. 1, Brașov

Simion Florea Marian, „Înmormântarea la români”, Ed. Saeculum, București;

Tatomir Emanuel, (2010), „Dezvoltarea turismului cultural cu deosebire a celui religios și de pelerinaj în Țara Făgărașului”, București;

Vasile Modorcea, (2002), „Monografia satului Grid din Țara Făgărașului”, Ed. Tibo, București

Violeta Moțoc, (2007), „Gura Văii – satul cu viteji”, Ed. Agaton, Colecția Țara Făgărașului, Făgăraș.

***2014-2020, Strategia de promovarea a Municipiului Făgărăș, Primăria Municipiului Făgăraș

***Actul oficial al consiliului local, comuna Sâmbăta de Sus, Hotărârea nr. 4

***Actul oficial al consiliului local al Municipiului Făgăraș, Hotărârea nr. 86

***Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București 1998

***Geografia României, „Carpații Roâmnești și Depresiunea Transilvaniei”, volumul III, Editura Academiei Române, București

***Ziarul „Bună Ziua Brașov”

Resurse Web:

www.primaria-fagaras.ro

www.vacantafagaras.ro

www.tarafagarasuluiromania.ro

www.lapasprintarafagarasului.blogspot.ro

www.bzf.ro

www.interferente.ro/harta-romaniei-pe-regiuni-judete-si-orase.html

http://peisaje-romania.forumotion.com/t135-muntii-fagaras-tara-fagarasului

http://www.mytex.ro/eveniment/se-lucreaza-la-o-strategie-de-administrare-a-rezervatiei-poiana-narciselor_319956.php

Anexa 1. Dicționar

ARENDAȘ = Persoană care ia în arendă un bun agricol

ARGĂSI = A prelucra pieile și blănurile cu un amestec de substanțe, pentru a le face trainice, impermeabile, flexibile

ARIA = Loc special amenajat unde se treieră cerealele

ARMAȘ = Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare

ARNICI = Fir de bumbac răsucit și colorat, întrebuințat la cusutul înfloriturilor pe cămăși, pe ștergare

BALMOȘ = Mâncare ciobănească făcută din caș dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt) cu puțin mălai

BĂTEALĂ = Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeală pentru a forma țesătura

BLIDAR = Dulap de bucătărie (cu sau fără uși), prevăzut cu polițe pentru blide

BLID = Vas adânc de lut, de lemn sau de tinichea din bucătăria țărănească, strachină

BOR = Margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei

BOTĂ = Vas de lemn înalt ca o cofă și înfundat la amândouă capetele, cu o mică deschidere pe capacul de deasupra, care servește pentru transportarea apei sau pentru păstrarea băuturilor alcoolice

BUBOU = Manta groasă țarănească

CĂIȚĂ = Bonetă, scufie, căciuliță

CĂLȚUN = Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână

CELAR = Mică încăpere în locuințele țărănești, pentru păstrarea alimentelor și a obiectelor casnice

CHENDELĂ = Lăuză

CHEZAȘ = 1. Garant, martor, persoană care confirmă, care garantează faptele. 2. Suport, piedestal

CHINDEU = Prosop, șervet, ștergar

CIOARECI = Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane

CIUBAR = Vas rotund cu două torți, făcut din lemn și întrebuințat la cărat apă și alte lichide, la muls, la spălat rufe

CIUPAG = Pieptul iei cusut cu flori; pieptar, vestă

CLACĂ = Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în folosul proprietarului

COLCER = Flăcău care păzește cămara în seara de Crăciun și împarte mâncarea și băutura celorlalți flăcăi

COTÂRLAU = Pat țărănesc

CRÂȘMAR = Cârciumar

CRETINȚĂ = Fotă, șorț lung de lână cu cusături, în formă de cuadrilater, purtat peste fustă de țărănci

FERDERĂ = Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 20 de litri

FODORI = Pliu, încrețitură la manșeta iei tipice

FRIJ = Haină scurtă cu mâneci purtată iarna de femeile bătrâne

GÂRLICI = Intrare (strâmtă) într-un beci, într-o pivniță

GRAPĂ = Unealtă agricolă în formă de grătar cu dinți, cu discuri, cu roți stelate folosită la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor

GRINDĂ = Element de construcție din lemn, oțel, beton armat, cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistenței unei construcții.

HAT = Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite

HEI = Teren de construit; Dependințe ale casei, anexe

HOLDĂ = Câmp semănat cu același fel de plante

LAIBĂR = 1. (Pop.) Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci. 2. (Reg.) Manta lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și negustorii

LAIȚĂ = Pat țărănesc cu picioarele băgate în pământ

LEHUZĂ = Nume dat femeii în perioada de după nașterea unui copil, până la restabilirea sănătății

NĂVALNIC = Specie de ferigă cu frunze mari, lucitoare, în formă de lance, dispuse în rozete, folosită în medicina populară

NEDEIE = Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram

NOJIȚĂ = Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior

OGOR = Bucată de pământ cultivată sau cultivabilă, țarină; Teren arabil folosit ca pășune timp de un an, pentru a fi mai fertil în anii următori

OJINĂ = Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit, gustare care se ia în acest moment al zilei

PARSECHIU = Dulap de bucătărie

PĂNURĂ = Țesătură groasă de casă (din lână albă) din care se confecționau hainele țărănești

PĂSTURĂ = Catrință, fota din napoi

PEȘCHINĂ = buchet de flori

PITA = Pâine

PIUĂ = Instalație sau mașină folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână într-un mediu cald și umed

POMESELNIC = 1. Fâșie de pânză, ștergar (lung și îngust). 2. (reg.) Văl sau bucată de pânză (albă, brodată), pe care le poartă femeile pe cap. 3. Scufie împodobită cu mărgele, panglicuțe colorate, purtată de femei cu portul popular, la sărbători

POMOL = Podmol, porțiune de pământ bătătorită care înconjura casa cu rol de protecție

POSTAV = Țesătură de lână groasă, adesea păroasă, din care se confecționează îmbrăcăminte, pături

POTROACE = Ciorbă din măruntaie de pasăre, acrită cu borș sau cu zeamă de varză

PRISTAV = administrator, crainic, mesager, pază, paznic, păzitor

PUMNAȘ = Manșetă împodobită cu cusături de la mânecile cămășilor țărănești

RECĂL = Haină scurtă (bărbătească) de postav, vestă

SAMEȘ = Funcționar administrativ din trecut, îndeplinind funcția de contabil, casier și strângător de biruri

SARICĂ = Manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase de lână, pe care o poartă oamenii de la munte, mai ales ciobanii

SĂRĂCUSTĂ = Rugăciune, slujbă de pomenire a morților

SCOVERZI = Gogoașă, plăcintă coaptă în unt sau prăjită în ulei

STRAI = Cergă, cuvertură, învelitoare, pătură

SUCĂCIOAIE = bucătăreasă

SUVEICĂ = Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii

ȘERPAR = Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii

ȘIPCĂ = Fiecare dintre bucățile de lemn subțiri și lungi (de formă paralelipipedică) folosite în lucrări de tâmplărie sau de dulgherie

ȘOP = Podul șurii unde se păstrează fânul

ȘOPRON = Construcție (din scânduri) care servește drept adăpost pentru uneltele agricole, nutreț și vite

ȘURĂ = Construcție anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele și se păstrează diferite vehicule, unelte agricole

ȘUȘOP = Șopron

URZEALĂ = Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se trece firul de bătătură pentru a se obține țesătura

VATRĂ = Partea cuptorului unde se face focul; (în vechile case țărănești) suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate sta sau dormi

VĂLITOARE = Năframă

VÂLTOARE = Instalație tradițională care funcționează pe principiul hidraulic utilizat pentru spălarea și limpezirea textilelor de mari dimensiuni

ZBÂRCIOGI = încrețituri realizate prin cusătură

ZĂBLĂU = Flăcău zdravăn, vlăjgan