Noi forme de guvernamentalitate biopolitică1 [615633]

Noi forme de guvernamentalitate biopolitică1

Mihai -Laurențiu Fuiorea

„L’État, ce n’est rien d’autre que l’effet mobile
d’un régime de gouvernementalité multiple s”.
(Michel Foucault, Naissance de la Biopolitique)

"Statul nu este altceva decât efectu l variabil al
unui regim de guvernamentalitate multiplu. "
(Michel Foucault, Nașterea Biopoliticii)

« Nous vivons dans l’ère de la gouvernemental ité,
celle qui a été découverte au XVIIIe siècle ».

« Trăim în era guvernamentalitatii,
cea care a fost descoperită în secolul al XVIII -lea”
(Michel Foucault, Securitate, Teritoriu, Populație)

Introducere

Asistăm astăzi la o inflație terminologică în ceea ce privește problematica guvernării. Se
vorbește din ce în ce mai mult de guvernanță, de guvernabilitate, guvernamentalitate. La originea
acestei explozii de termen i și de analize, se află cu siguranță o urgență. Această urgență este legată,
după părerea noastră, de problematica generală a guvernării oamenilor. Cu toate acestea, deși o analiză
exhaustivă a acestor termeni ar fi utilă, nu ne vom propune o analiză comp letă a acestor noțiuni, ci ne

1
 Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/133675 “Inovare și dezvoltare în
structurarea și reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc p ostdoc)”, cofinanțat de
Uniunea Europeană și Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007 -2013.

vom limita la cel de guvernamentalitate, așa a fost el teoretizat de către Michel Foucault, pentru ca, în
cele din urmă, să examinăm terenul său de aplicabilitate politico -filosofic. Ne propunem așadar să
realizăm o genealogie a formelor de guvernamentalitate moderne apărute spre sfârșitul celui de -al
doilea război mondial, concomitent cu dezvoltarea unor noi structuri economice derivate din
neoliberalismul german și american. Pentru aceasta, vom întrebuința cu prioritate instr umentarul
conceptual foucauldian, dar ne vom folosi și de unele extensii conceptuale ale operei sale realizate de
către alți autori. Obiectivul central al acestui studiu va fi este acela de a examina, pornind de la operele
lui Foucault de la sfârșitul anil or 1970 – în special cele două cursuri de la College de France , Sécurité,
Territoire, Population și Naissance de la Biopolitique – noile forme de guvernamentalitate din
societatea contemporană, mai precis, ceea ce desemnăm astăzi ca fiind guvernamentalitat ea
neoliberală. Este important de menționat pentru început faptul că preocuparea lui Foucault pentru
problematica guvernamentalității se suprapune cu momentul debutului studiului genealogic al
biopoliticii și al raționalității sale politice și care era de fapt o replică obiecțiilor aduse problematicii
puterii disciplinare. Asemenea obiecții se refereau atât la viziunea sa asupra subiectivității, mai precis,
la faptul că individul fabricat de puterea disciplinară este înainte de toate un subiect pasiv, cât ș i la
subestimarea rolului statului în analiza puterii. Cu ajutorul noțiunii de disciplină, Foucault încercase în
primul rând să se debaraseze de ceea ce putem numi sistemul legii specific vechilor suveranități, ceea
ce numise sistemul juridico -discursiv fu ndamentat pe autoritate și pe legitimitate, pe interdicție și pe
lege. Cu toate acestea, începând cu sfârșitul anilor 1970, chiar și această abordare i se pare insuficientă,
întrucât are o dimensiune negativă, constrângătoare, care nu poate să explice o se rie de transformări
survenite în câmpul puterii. Foucault va elabora așadar un alt concept, cel de guvernamentalitate, care
îi servește la teoretizarea unui altfel de dispozitiv, diferit atât de sistemul legii și, în mare măsură, de
cel disciplinar, pe car e îl numește dispozitiv de securitate. Așadar, problematica guvernamentalității
trebuie înțeleasă nu doar ca o prelungire, ci și ca o deplasare a analizelor puterii disciplinare. Ca și în
cazul disciplinei, Foucault menține o abordare antiesențialistă a pu terii, a tipurilor de practici, a actelor
și tehnologiilor de putere istoric determinate, prin care se operaționalizează guvernarea oamenilor. El
operează în schimb o deplasare, în sensul ca tehnicile de putere nu mai sunt gândite ca fiind
constrângătoare și/ sau represive, exercitate prin presiuni ale unor instrumentelor normative, ci sunt
gândite pozitiv, ca incitare la conformitate. Foucault abandonează astfel conceptul de putere înțeles în
principal că instanța represivă, și introduce în schimb o concep ție productivă, relaționala. Consecința
acestei deplasări conceptuale este ca puterea nu ar trebui înțeleasă doar ca manifestare a unei autorități
exterioare și violente, ci mai ales prin funcțiile sale pozitive de stimulare normativă. În articolul
„Subiec tul și Puterea” Foucault își precizează încă odată viziunea sa asupra puterii: „puterea nu se
exercită decât asupra unor subiecți liberi, doar în măsura în care sunt liberi” (Foucault 2001, 1056).
Reiese de aici faptul că libertatea subiectului este primă în raport cu puterea. Din acest punct de
vedere, subiectul poate și trebuie să fie capabil de alegerea unor conduite posibile. În această

perspectivă, guvernamentalitatea presupune o modalitate activă de subiectivare și nu doar un subiect
pasiv, simplu der ivat al obiectivării. Ea acționează asupra indivizilor doar în măsura în care aceștia
devin subiecții capabili să -și alinieze propriile acțiuni obiectivelor guvernamentale. Prin urmare,
libertatea este condiția exercițiului puterii și suportul său permanen t de funcționare.
Ținând cont de această definiție a guvernamentalității , ne propunem sa analizăm geneza și
evoluția tehnicilor și practicilor de guvernare, adică, mai precis, a „artelor” de a guverna conduitele,
începând cu primele manifestări de la înce putul secolului al XVII -lea și până la guvernamentalitatea
biopolitică de astăzi. În acest interval istoric apar noi raționalități politice, dar și noi tehnici și strategii
de putere ce vor avea ca obiectiv, pe de o parte, constituirea indivizilor subiecți , iar pe de altă parte,
structurarea acțiunilor colective. Astfel de tehnici și tehnologii de putere vor avea ca obiect numai
corpul indivizilor ca unitate, cu scopul de a disciplina și de a susține productivitatea, ci și populația, cu
scopul de a regulari za și de a securiza.
Foucault avansează odată cu acest concept de guvernamentalitate și o nouă schemă de
inteligibilitate referitoare la stat, abandonând dezbaterile clasice de filosofie politică cu privire la
natura și la legitimitatea statului, pentru a se concentra mai degrabă asupra materialității puterii, a
modurilor și a tehnicilor sale de acțiune. În opinia lui Foucault, puterea nu este localizată doar în
aparatul de stat; transformările din societate și din mecanismele de putere se regăsesc și la o scală mai
redusă. Din acest punct de vedere, statul nu trebuie gândit doar ca o entitate universală sau ca o
structură autonomă de putere, ci ca un proces continuu de etatizare. Cu alte cuvinte, statul este un „ un
regim de guvernamentalitate” . Foucault su gerează ca valoarea explicativă a conceptului de stat a fost
adesea supralicitată de analiști, fără să se țină cont de evoluția sa istorică. Dar de ce ar trebui studiată
mai degrabă chestiunea guvernamentalității și nu cea a statului? Și cum se explică fap tul că
guvernamentalitatea este primă în raport cu statul? Așa cum vom arăta în continuare, odată cu geneza
problematicii guvernamentalitații apare și un nou tip de raționalitate politică. Această raționalitate este
examinată de către Foucault, în mod para doxal, în principal în raport cu discursul economiei, înțeleasă
nu neapărat ca teorie a schimburilor sau ca producție de bogații, ci mai ales ca „manieră de a face” și
ca tehnică de guvernare a populațiilor.

Anatomopolitica și biopolitica

Pentru a înțe lege emergența acestui nou tip de raționalitate, trebuie revenit asupra uneia dintre
problemele cele mai importante ale modernității politice, aceea a transformării subiecților de drept în
forțe ale statului. În viziunea lui Foucault, originea acestei tran sformări se datorează apariției a două
forme de putere complementare care se exercită asupra vieții:

Timp de milenii întregi, omul a rămas ceea ce vedea în el filosoful Aristotel: un animal viu și, în
plus, în stare să aibă o existență politică; omul mode rn este un animal în a cărui politică este vorba
de viața sa ca ființă vie (Foucault 2004a, 134)
Pe de o parte este vorba de puterea disciplinară, iar pe de altă parte de bioputere. V om proceda , mai
întâi, la o scurtă prezentare a acestor două forme de put ere, pentru ca apoi să examinăm raționalitatea
politică a guvernamentalitații liberale și neoliberale. Pornind de la analizele filosofului francez cu
privire la societatea modernă, ne vom opri la acest concept cheie, care este disciplina. Puterea
disciplin ară este un dispozitiv care, prin intermediul unor instituții precum școala, armata, atelierul,
spitalul, închisoarea, caută să segmenteze, să serializeze și să supravegheze orice gest, orice
comportament, adică să fabrice indivizi utili și productivi. Pen tru Foucault, această putere este forma
generală de dominație în societatea modernă. Acest lucru se datorează faptului că societățile moderne
industrializate încetează să funcționeze în primul rând prin intermediul legii ci mai degrabă prin
intermediul nor melor de utilitate a populației. Odată cu apariția disciplinei, puterea încetează să mai fie
ceremonială, simbolică, violentă său arbitrară, așa cum se întâmpla în vechiul regim, ci începe să
investească din ce în ce mai mult însăși procesele vitale, imane nte ale forțelor sociale, întrebuințând o
întreagă panoplie de mecanisme de supunere . Din această cauză, statul va înceta sa gestioneze corpul
economic și politic al societății pe fundalul strict al legii, dar va face apel din ce în ce mai mult la
normă. O r, această putere a normei, spre deosebire de legalismul formal, face parte dintr -o viziune
dinamică și pozitivă a unui regim de putere devenit producător de utilitate și eficiență.
Foucault identifică în această schimbare paradigmatică două tehnologii c omplementare de
putere: anatomo -politica și biopolitica. Prima se exercită asupra corpului, este individualizantă și are o
dublă finalitate, economică și politică: majorează utilitatea și productivitatea forțelor corpurilor,
politică, diminuând în același timp forțele de rezistentă politică
„Această investire politică a corpului este legată, prin relații complexe și reciproce, de utilizarea lui
economică; într -o mare măsură, corpul este investit cu raporturi de putere și dominație, tocmai în
calitatea lui d e forță de producție; în schimb, constituirea sa ca forță de muncă nu este posibilă
decât dacă este angrenat într -un sistem de aservire (în interiorul căruia și nevoia este un instrument
politic organizat, calculat și întrebuințat cu multă grijă); corpul n u devine o forță utilă decât dacă
este în același timp corp productiv și corp aservit” (Foucault 2005a, 34)
În ceea ce privește biopolitica, această nu se exercită asupra corpului individual, așa cum era cazul
disciplinei, ci asupra omului -corp, omului -specie, omului -natură. Această nu este individualizantă, ci
globalizantă, iar tehnologia sa nu este nici disciplinară, nici normatoare (normation ), ci normalizatoare
(normalisation ), regularizatoare și securitara. Norma, și nu legea, este cea care articulează tehnologia
disciplinară și tehnologia securitara în sânul societății moderne. În consecință, represiunea politică
devine o funcție printre altele. Evenimentul care a făcut posibilă, în cele din urmă, ajustarea puterii
asupra forțelor de producție este apa riția a ceea ce Foucault numește bioputere . Bioputerea face ca
fenomenele specifice vieții să pătrundă pentru prima dată în istorie în rețelele de cunoaștere și putere,
adică, în domeniul tehnicilor și tehnologiilor politice:

„În mod concret – spune Foucau lt – această putere asupra vieții s -a dezvoltat începând din secolul
al 17 -lea în două forme principale – ele nu sunt antitetice, constituind mai curând doi poli de
dezvoltare legați printr -un întreg mănunchi intermediar de relații. Unul din poli – primul se pare,
care s -a format – a fost centrat pe trup considerat ca mașină: dresarea acestuia, potențializarea
aptitudinilor sale, extorcarea forțelor sale, creșterea în paralel a utilității și docilității sale, integrarea
lui în sisteme de control eficace și economice, toate acestea au fost asigurate prin proceduri de
putere care caracterizează disciplinele: se constituie o anatomo -politică a corpului uman. Al doilea
pol, constituit ceva mai târziu, pe la jumătatea secolului al 18 -lea, este centrat pe trupul -specie, pe
trupul străbătut de mecanică viului și slujind drept suport proceselor biologice: proliferarea,
nașterile și mortalitatea, nivelul de sănătate, durata vieții, longevitatea cu toate condițiile ce pot să o
facă să varieze; luarea lor în seamă are l oc în cadrul unei întregi serii de intervenții și de controale
regulatoare: o bio -politică a populației” (Foucault 2005b, 23).
În timp ce în vechiul regim puterea se exercită asupra vieții, în mod paradoxal prin intermediul
„dreptului de a face să moară”, în epoca modernă, dimpotrivă, puterea se va exercita din ce în ce mai
mult prin intermediul „dreptului de a -i face pe indivizi să trăiască”.
„Iată de ce consider că una dintre cele mai masive transformări ale dreptului politic din sec. al XIX –
lea a consta t, tocmai, n -aș spune în înlocuirea, ci în completarea vechiului drept al suveranității –
acela de a -i face pe oameni să moară și de a -i lăsa să trăiască – cu un drept nou, care nu -l va anula
pe primul, ci îl va invada, traversa, modifica, și care va fi un drept, sau mai curând o putere exact
opusă: puterea de a -i” face” pe oameni să trăiască și a -i” lăsa” să moară” (Foucault 2009b, 190)
Acest drept va deveni în modernitate un drept de a interveni și de a gestiona în mod pozitiv viața, cu
obiectivul explici t al menținerii și prelungirii acesteia . Din momentul în care puterea se exercită în
mod pozitiv asupra vieții, ea poate extrage cea mai mare forță productivă posibilă din populație,
devenind astfel un element indispensabil în apariția și dezvoltarea proce selor economice ale
capitalismului. Bioputerea a fost cea care a inventat
(…) metode de putere susceptibile să amplifice corpurile, aptitudinile, viața în general, fără a le face
totuși mai greu de suspus: dacă dezvoltarea marilor aparate de stat ca inst ituții de putere a asigurat
menținerea raporturilor de producție, rudimentele de anatomo și de biopolitica inventate în secolul
al XVIII -lea ca tehnici de putere prezente la toate nivelurile corpului social și utilizate de instituții
foarte diverse (famili a și armata, școala și poliția, medicina individuală ori administrarea
colectivităților, au acționat la nivelul proceselor de economice al dezvoltării lor, al forțelor care
acționează și le susțin, ele vor opera de asemenea ca factori de segregare și de ie rarhizare social,
acționând asupra forțelor respective ale unora și ale altora, garantând raporturi de dominație și
efecte de hegemonie (…) (Foucault 2004a, 132 -133)
Așa cum am mai spus, în timp ce anatomo -politica se preocupă de dresajul permanent al
corpurilor pentru a augmenta atât forțele productive, cât și docilitatea politică, în mod corelativ
biopolitica este cea care asigura regularizarea și controlul proceselor biologice aleatorii și inerente unei
populații umane, cum ar fi, de pildă, procesele naturale legate de igienă, de mortalitate, de natalitate,
de longevitate, pandemiile, dar și contra proceselor artificiale care țin de infracționalitate,
dezechilibrele de mediu, etc. Cu alte cuvinte, această putere se exercita asupra fenomenelor legate de
mediul unei multiplicități de indivizi. Biopolitica, în schimb, reglează probabilitatea generală a acestor
fenomene colective. Esențial de înțeles este aici faptul că biopolitica nu supune comportamentele
normelor definite din exterior, cum se întâmplă în cazul anatomopoliticii, ci este o tehnologie de putere
care controlează procesele din interior, adică procesele „naturale” aparținând realității. În timp ce

disciplina este o tehnologie de identificare, care investește în totalitate timpul de viață al ind ivizilor în
vederea guvernării la maximum posibil, biopolitica este o tehnologie masificantă care se exercită
asupra fenomenelor globale ale unei multiplicități cu scopul de a reduce nivelul de morbiditate, dar și
de extindere a longevității vieții prin st imularea natalității. În acest caz nu mai este deci vorba de dresaj
individual, ci de o acțiune globală în vederea obținerii echilibrului și regularității speciei vii, iar miza
nu este docilizarea indivizilor, ci regularizarea populații. In acest mod trebu ie înțeleasă ideea că
puterea nu este atât represivă, cât pozitivă.
Așa încât, statul modern, pentru a putea gestiona și regla aceste mutații apărute în câmpul
puterii, a trebuit să inventeze – însă, așa cum vom vedea, nu este vorba de o invenție propriu -zisă –, o
nouă tehnologie de putere. Or, această nouă tehnologie de putere este, conform lui Foucault,
guvernamentalitatea. Dar mai întâi poate că nu este lipsit de importanță să specificăm faptul că
Foucault inversează problematica clasică a raportului s tat-guvernare. Altfel spus, guvernamentalitatea
nu este studiată de către Foucault exclusiv ca o tehnologie a statului, ci ca o economie de putere
singulară și dinamică, care deține, în plus, o istorie proprie, diferită de cea a statului. In cele din urmă,
Foucault nu analizează emergența statului modern în sensul de dominație politică, sau ca matrice de
transcendentă, sau în sensul nietzschean de « monstru rece », ci în special în interiorul istoriei
guvernamentalității. Tematica artelor de a guverna în se colul al XVI -lea nu se referea doar la
guvernamentalitatea statului, ci era, de fapt, doar una dintre alte multiple forme de guvernare, cum ar
fi, de pildă, reluarea temei stoice a guvernării de sine, guvernarea sufletelor în creștinism, guvernarea
copiilo r în pedagogie. Foucault recurge la analiza guvernamentalității moderne luând în calcul, mai
întâi, noile arte de a guverna într -o formulă opusă celei a lui Machiavelli, c riticat pentru legătura
artificiala, exterioara, pe care acesta o stabilește intre pr incipe și teritoriu . Dacă pentru Machiavelli a
guverna însemna a câștiga, dar mai ales a conserva puterea, noile arte de a guverna presupun un proces
de raționalizare și de tehnicizare a practicii politice. Nu mai este așadar vorba de a câștiga și de a
poseda teritorii precum în vechile suveranități, ci, din contră, de a produce, de a suscita, de a organiza
populația, înțeleasă ca totalitate de resurse și de nevoi:
(…) toate aceste guvernări sunt interioare societății înseși său statului. În cadrul statu lui își va
conduce tatăl de familie familia, superiorul mânăstirii mânăstirea etc. Sunt, în același timp,
pluralitate a formelor de guvernare și imanență a practicilor de guvernare în raport cu statul,
multiplicitate și imanență a practicilor de guvernare în raport cu statul, multiplicitate și imanență a
acestei activități, care o opun radical singularității transcendente a Principelui lui Machiavelli
(Foucault 2009a, 85).

Puterea pastorală si guvernamentalitatea

V om rezuma în cele ce urmează o genealogie a guvernării oamenilor plecând de la articularea a trei
mari tehnologii de putere, respectiv puterea pastorală, rațiunea de stat și poliția, care răspund ideii
conform căreia guvernarea este în principiu specifică domeniului politic. Foucault găsește orig inea

acestor noi tehnici de guvernare, în mod paradoxal, în puterea pastorală. Modelul puterii pastorale
creștine, și nu cel grecesc, se află la baza guvernamentalitatii moderne. Guvernamentalitatea, ca artă de
a guverna, derivă mai degrabă din modelul arh aic al pastoralei creștine decât din modelul grec. Dacă
pentru greci scopul guvernării este de a asigura unitatea cetății, în pastorala creștină scopul guvernării
este mântuirea fiecărui individ. Această putere nu se exercita nici ea asupra unui teritoriu sau a unor
supuși, așa cum se întâmpla în cazul puterii de suveranitate, ci asupra unei „turme” în mișcare, în
deplasarea dintr -un punct la altul. Puterea pastorală caută să dirijeze totalitatea conduitelor unui individ
printr -o individualizare maximă a su biecților, astfel încât nimeni să nu scape cunoașterii și grijii
bunului păstor. Aceasta putere implica o grijă permanentă față de toți indivizii pe întreaga lor durata de
viață. „ Puterea pastorală nu se ocupă de sufletele indivizilor decât în măsura în ca re această călăuzire
a sufletelor implică de asemenea o intervenție permanentă în conduita cotidiană, în gestiunea vieților,
dar și în bunuri, bogății și în lucruri” ( Foucault 2009a, 135 ). Ea se preocupa de salvarea atât a turmei
în ansamblul ei, cât și a fiecărei oițe în parte, f iind în mod fundamental o p utere binefăcătoare,
salvatoare. În sfârșit, este și o putere care ghidează oamenii așa cum se ghidează animalele, lucrurile .
Dimpotrivă, în antichitate, existau mai degrabă relații de tutelă, sau de cons iliere, ce presupuneau nu
atât individualizarea subiecților, cât autonomia lor. În gândirea greacă și romană, puterea s -a manifestat
prin strălucire, prin capacitatea sa de a câștiga și de a triumfa, prin cucerire. Spre deosebire de aceasta ,
puterea pastor ală se exercita fără strălucire, fără superioritate, ea va manifestă mai degrabă ca zel,
solicitudine, devotament. Ea asigura protecția în fața inamicilor exteriori și interiori. Puterea pastorală
este o putere sacrificială atât pentru fiecare oiță în part e, cât și pentru întrega turmă. Ea va solicita
fiecărei oițe sacrificiu de sine dar și pentru binele celorlalți. Spre deosebire de puterea pastorală,
puterea politică elenistică și romană presupunea înainte de toate protecția polis -ului. Era o putere cu
aspect onorific iar scopul acestei puteri era unitatea superioară a cetății, integritatea teritoriului.
Cetățeanul era protejat de legi: fie, de pildă, prin legile lui Solon la greci, fie prin tabla celor 12 legi la
romani. Cu toate acestea, în mod evident, tema păstorului nu este ignorată de către ei. O găsim de pildă
în Odiseea , în ideile lui Pitagora, sau la Platon, de pildă în Republică , în Critias , în Legile , sau în
Politicul . Însă esențial este faptul că puterea pastorală pentru greci nu este un element fondator al
cetății si nici reprezen tativ pentru arta de a guverna. Chiar dacă este o temă importantă la Platon, ea a
fost mai degrabă recuzată de acesta. Platon prefera în locul ideii de zeu -păstor său de rege -păstor ca
fundament al guvernării și al coma ndării mai degrabă imaginea țesături: „ care va fi atunci activitatea
politica propriu -zisă, esența politicului, omul politic sau mai degrabă acțiunea omului politic? Aceasta
va fi de a lega, așa cum țesătorul leagă bătătura si urzeala.” (Foucault 2009a, 12 7) Și chiar dacă, de
pildă, omul politic trebuie să posede cunoașterea specifică artei de comandă, el trebuie să facă destul
de multe distincții: intre comanda pe care ne -o dăm nouă înșine, comenzile pe care le dăm ființelor vii,
cele pe care la dăm unui s ingur individ său animalelor gregare. Arta politică însă nu este cea a
păstorului, ci este mai degrabă o artă analoagă țesăturii, adică o artă care constă în asamblajul

diferitelor existențe într -o singură comunitate și care presupune raporturi de prieteni ei, de concordie,
de armonie. Pastor ala, ca schemă de organizare politică, este introdusă în câmpul politicii de către
Biserica Creștină. Ea se alătura, iar acest lucru este fundamental pentru istoria puterii, în formele
instituționale ale imperiului roman . Din punct de vedere istoric , acest proces apare în momentul în care
creștinismul devine religie imperială in timpul împăratului Constantin, si este unic în istoria
Occidentului, întrucât prin acesta comunitățile religioase ale bisericii acced la puterea politică. Or,
specificul noii puterii este acela că îmbina determinațiile individualizante ale puterii pastorale cu cele
cele totalizante ale puterii imperiale. Însă ceea ce se schimbă în mod fundamental este principiul
supunerii:
„pastorul creștin a organ izat, cred, ceva cu totul diferit, străin, mi se pare, practicii grecești, iar ceea
ce a organizat el este cea s -ar putea numii instantă „supunerii pure ”, supunerea ca tip de conduită
unitara, conduită valorizata pe fata, care constituie esența rațiunii sa le de a fi ea însăși” (Foucault
2009a, 149)
Pe scurt, acest fenomen apare prin instaurarea un raport de supunere circular, adică unul care nu -și
găsește în el însuși propriul fundament. Supunerea încetează să fie un principiu de recunoaștere
maieutică ci d evine un principiu de descifrare a sufletului concupiscent, orgolios. Aceasta se realizează
prin obligativitatea mărturisirii și a examenului permanent în fața directorului de conștiință, care nu
vizeaza stăpânirea de sine ci instituirea un raport de depen dența cu directorul de conștiință. Există deci
o diferență majoră între direcția de existență din practicile ascetice greco -romane și direcția de
conștiință obligatorie, exhaustivă și permanentă în practicile de sine creștine. Ea consta in faptul că
« pune rea în comun » este înlocuită de supunere ( soumission), de abnegație, de ascultare permanentă.
O alta diferență ține de forma spunerii la lege a polis -ului. Obligația nu mai este înțeleasă ca obligație
de sine, ci ca formă de reflexivă de a te obliga pe ti ne însuți său ca drept al subiecților. Astfel,
problema procesului istoric al individualizării umane apar strâns legată de problemă guvernării
sufletelor în Occident. Ideea guvernării oamenilor nu este însă o idee grecească sau romană, ci mai
degrabă parvi ne din civilizația ebraică prin apariția economiei de putere de tip pastoral. Este vorba de
momentul în care acesta putere se va distinge din ce în ce mai mult de sacru și începe să penetreze
ansamblul raporturilor sociale în Occident. Puterea pastorală va modifica structura guvernării. Astfel
începe lungul proces în care se va pune problema în Occident de a guverna totalitatea vieților
oamenilor. Guvernamentalitatea pastorală va elabora o artă de a conduce oamenii, de a -i dirija, de a -i
face să vorbească d espre ei înșiși, de a a -i ghida, în mod individual și colectiv, pe întreaga durată a
vieții și până în viata lor cotidiană, „ nu se guvernează niciodată un stat, nu se guvernează niciodată un
teritoriu, nu se guvernează niciodată o structură politică. Cei g uvernați sunt lumea, oamenii, sunt
indivizii, colectivitățile” (Foucault 2009a, 108). Treptat, aceasta artă de guverna nu va mai funcționa în
raportare la modele transcendente, ci în funcție de formele imanente ale activității, astfel încât vom
asista odat ă cu perioada modernă un eveniment major din punct de vedere politic, acela în care
guvernarea se disociază de cadrul religios. Această putere va cunoaște, începând cu secolul al XVIII –

lea, o nouă organizare și o nouă distribuție în întreg corpul social. Î n locul obiectivelor religioase se
instaurează obiective de igienă publică, de medicină socială, au loc campanii de moralizare. În acest
cadru conceptual apare la Foucault problematica statului providență cu originile sale pastorale. Altfel
spus, problemat ica guvernamentalității nu este analizată de Foucault pe modelul explicației juridice
sau instituționale, deoarece acestea îi apar destul de restrictive, ci mai degrabă pe modelul proceselor
de obiectivare și de subiectivare, procese pozitive și productive născute în formele de direcție creștine.
În plus, va fi vorba , în Europa, de o situație geopolitică nouă: trecerea de la administrarea « creației »
divine de către biserică la administrația regatului suveranului, de la arta de a guverna specifică
prințulu i (bazata pe prudență, pe justiție etc.) la o artă de a guverna (regatul) după necesitățile de
moment. Va fi vorba și de o nouă economie de cunoaștere ce își face apariția odată cu noile principii
ale naturii , odată cu noile inovații tehnice și științifice specifice modernității. Toate aceste evenimente
vor bulversa în mod evident principiile pastorale.

Rațiunea de stat și poliția

În fond, putem identifica două tipuri de evoluție istorică: pe de o parte, constituirea unei
cunoașteri pozitive înțeleasă c a Rațiunea de Stat, pe de altă parte, constituirea unor tehnici noi de
guvernare; poliția. Rațiunea de stat mai întâi. Nașterea unei științe a guvernării înțeleasă ca rațiune de
stat. De pildă Botero (1540 -1617) la care se referă în mod explicit Foucault: statul este dominație
fermă asupra popoarelor (…) rațiunea stat este cunoștința mijloacelor potrivite să întemeieze, să
păstreze și să mărească o atare (Foucault 2009a, 201).
Rațiunea de stat, în sensul de guvernare rațională, vizează înainte de toate c reșterea puterii
statului prin intermediul anumitor tehnici și cunoașteri concrete, precise – statistica. Rațiunea de stat
intră în opoziție cu formele de suveranitate ale vechiului regim, cu cutumele, tradiția dar principiul
teologico -cosmologic de legiti mitate al suveranului, provenit din voința divină. În ceea ce privește
spațiul public, violenței, autorității absolute a suveranului sau raționalității arbitrare li se substituie
tehnici pozitive de intervenție. Aceasta artă de a guverna statul se distinge atât de legea divină, cât și de
legea naturală izvorâtă din rațiunea universală și imuabilă. Dacă în cazul puterii suverane era
importantă căutarea supunerii stricte a subiecților în fața suveranului de sus, dar și suveranului de jos,
în ceea ce privește rațiunea de stat, nu se mai guvernează nici teritorii, nici supuși, ci lucruri, sau, mai
bine spus, se guvernează raportul dintre oameni și lucruri, adică bogățiile, resursele, subzistențele. O
astfel de guvernare face apel nu atât la lege, cât mai degrabă la norme, la tactici, la strategii. Legea este
doar un instrument prin altele. Guvernarea nu se mai referă decât la stat, la nimic altceva decât la
esența și la cunoașterea lui, la necesitatea de a menține integritatea statului. Contrar ideii lui Toma de
Aquino pentru care arta politicii are ca scop beatitudinea celestă sau fercirea eterna rațiunea de stat are

ca scop statul însuși (Foucault 2009a, 197).
Odată cu apariția rațiunii de stat asistăm la o deplasare de la problema legitimității și originii
guve rnării înspre practica ei concretă. Arta de a guverna oamenii încetează sa fie tranziția spre o
judecată finală, ci este timpul indefinit aici pe pământ, încetează sa se refere la vreo formă de
transcendență și devine o formă autonomă limitată la însăși ex ercițiul ei. Mai mult decât atât, odată cu
tratatul de la Westphalia, ideea de imperiu și de biserică universală este înlocuită cu problematica
echilibrului între state plurale. Acest tratat încheie visul european al imperiului, în timp ce apare
importanta problematică a guvernării și a păcii perpetue între state. Pe de altă parte, contractualiștii își
reîncadrează teoriile lor întocmai pe aceste chestiuni, și anume pe contractul social, adică pe
problematicile legate de legitimitatea și originea guvernării . Noi problematici își fac apariția în noua
guvernare, cum ar fi: prezervarea terestră, productivitatea indivizilor, securitatea interioară și
exterioară, prosperitatea și asigurarea bogățiilor statului și cetățenilor. Ideea balanței europene își are
origi nea in aceasta transformare . În noua rațiune de stat este vorba nu doar de a asigura ordinea și de
menținerea structurilor ierarhice ale societății, ci și de cunoașterea și încadrarea în detaliu a indivizilor,
cu scopul dezvoltării și menținerii bunăstării tuturor prin tehnici preventive de securitate. Extrapolând,
obiectivul unei astfel de raționalități este maximizarea productivității și creșterea bogățiilor naționale
în sânul unei Europe cu mai multe state. Pe de altă parte, în ceea ce privește poliția, ea trebuie înțeleasă
în sensul pe care îl avea în epoca clasică, adică echivalentul civil al religiei în instaurarea unui stat
perfect. Ea devine una dintre tehnicile interne de guvernare proprie statului, cu scopul întăririi acestuia.
Poliția se preocupa de creșterea forțelor statului, de dezvoltarea relațiilor de muncă și a comerțului, de
ameliorarea și de augmentarea bogățiilor, a duratei de viață, a îngrijirii sănătății populației, altfel spus
ea este dipozitivul care asigura echilibrul dintre ordinea i nteriora si cresterea puterii statului (Foucault,
2009a, 262 -263).
Poliția înglobează în exercițiul ei raportul om -lucru, oamenii vii, activi, productivi, prin intermediul
unei supravegheri și unui control continuu. Domeniul său de intervenție privilegiat este viul, populația.
Poliția este si instrumentul de control al comerțului, al condițiilor de sănătate și de igienă publică, al
muncii și al activităților productive, al circulației mărfurilor și a oamenilor în spațiul urban, et c. Astfel,
pe urmele lui Fo ucault, Rancière va afirma că poli ția este înainte de toate o instanță de ordine, dar care
se întinde dincolo de instituții sau de tehnici specializate. Ea nu este atât o putere de disciplinare a
corpurilor ci mai degrabă regulile apariției și a distribuți ei lor în comunitate „(…) o regulă a modului
lor de a apărea, o configurație a ocupărilor și a proprietăților spațiilor în care aceste ocupări sunt
distribuite” (Ranciere 2000, 52). Poliția desemnează deci ansamblul unui nou domeniu prin care statul
intervine cu scopul „de a săvârși miracolul subsumării individualităților în totalitate, a voinței tuturor
în voința generală”. (Hardt, Negri 2000, 122). Populația devine pentru stat vectorul său de putere ce
va presupune o cunoaștere și un control precis a pr oceselor vitale ale populației. În cele din urmă,
poliția administrează tehnicile bioputerii asupra indivizilor considerați nu atât ca subiecți de drept ci

mai degrabă că forțe ale statului. Vedem astfel ca în noua raționalitate politică se exprima o între ga
solicitudine cu privire la acțiunile și motivațiile indivizilor, calcule și practici care vizeaza reglarea
conduitele indivizilor pe toată suprafața vieții sociale. Statul însuși devine, in modernitate, noul păstor.
Însă, spre deosebire de păstorul creș tin, „ noul păstor” nu se mai sacrifica el însuși pentru oițele sale, ci
solicita sacrificiul acestora pentru a -și asigura propria salvare. Statul modern ajunge să ceară, atunci
când necesitatea de a salva Statul însuși devine urgentă, o maximă vigilență c are depășește dreptul
natural, pozitiv, universal său divin.

Spre o guvernamentalitate economică

Putem spune deci ca ideea de raționalitate guvernamentală nu însemna nici instituția guvernării și nici
guvernarea ca activitate, ci este vorba de practici, de tehnici, de tehnologii de putere.
Guvernamentalitatea devine modelul după care trebuie gândit exercițiul statelor modern. După ce
principii interne se limitează însă exercițiile de guvernare?
„(…) aș vrea să vă arăt doar care este instrumentul intel ectual, care este formă de calcul și de
raționalitate care a putut să permită astfel, autolimitarea unei rațiuni guvernamentale înțeleasă ca o
autoreglare generală, intrinsecă operațiunilor înseși ale guvernării, și care poate face obiectul unor
nesfârșite tranzacții. Ei bine, acest instrument intelectual, tipul de calcul, forma de raționalitate care
i-a permis, astfel, rațiunii guvernamentale să se autolimiteze nu este dreptul. Care va fi însă,
începând de la jumătatea secolului al XVIII -lea, acest instrum ent? Evident, economia politică.”
(Foucault 2007, 23)
Problema fundamentală este, pentru Foucault, cum devine economia o piesă importantă în
guvernarea politică. A ceasta întrebare deschide spre problematica liberalismului și neoliberalismului.
El va inter oga aceste doctrine politice nu plecând de la teoriile clasice ale individualismului și
libertății, ci de la faptul ca ele sunt înainte de toate dispozitive efective de guvernare. Ar trebui
precizat, mai întâi, ca termenul economie vine de la oikos , care î nsemna casă, și de la nomos , care
înseamnă lege. Cuvântul guvernare provine din latinescul gubernāre , derivat din grecescul κυβερνάω ,
care înseamnă a conduce o navă, a pilota, a dirija un vas. La început putem surprinde trei semnificații
ale termenului guv ernare: guvernarea sinelui, care ține în primul rând de morală; guvernarea familiei,
care trimite la sfera economica; guvernarea statului, care ține de politică. În perioada clasică, termenul
de guvernare n u se raporta la teritoriu, sau la gestiunea statul ui, ci mai ales la maniera de a conduce
conduitele indivizilor, grupurile, sinele: «trăim în era guvernamentalitatii, așa cum a fost ea
descoperită în secolul al -XVII -lea » (Foucault 2005, 72). Cu ajutorul acestei noțiuni complexe,
Foucault încearcă în ace lași timp să regândească apartenența indivizilor la ordinea socială dar și să
repună în discuție problematică libertăților politice, a conduitelor și contraconduitelor, a rezistențelor
politice, a autonomiei. Guvernamentalitatea este un dispozitiv extreme de complex. Ea este in acelasi
timp ansamblu constituit de instituții, proceduri, analize și reflecții, calcule și tactici care drept tinta
populatia. Forma ei de cunoastere este economia politica iar dipozitivul sau tehnic este securitatea

(Foucault 2009, 98-99).
V om rezuma în cele ce urmează caracteristicile guvernamentalității. Guvernamentalitatea își
găsește locul între alte multiple forme de putere: suveranitate, disciplină, poliție, puterea pastorală,
bioputere, etc. Contrar suveranității și discipl inei, care operează prin supunere – prima prin lege, a doua
prin normă – guvernamentalitatea operează mai degrabă prin conducerea conduitelor. Tehnicile ei țin
de domeniul calculului și al gestiunii, al statisticii. Dacă suveranitatea operează prin preleva re asupra
supușilor, iar disciplina prin supravegherea corpurilor individuale, guvernamentalitatea procedează, din
contră, prin articularea mai multor procedee statistice de obiectivare a populațiilor. Însă, contrar puterii
disciplinare, guvernamentalitate a nu își dorește un control total și absolut, nu se adresează precum
disciplina fiecărui individ în parte supunându -l complet, ci presupune o anumită libertate. Însă trebuie
spus înainte de toate că aceste forme de putere nu trebuie gândite în mod separat , astfel incat nu exista
o epoca e legalui deferita de epoca disciplinarului diferita la randul ei de epoca securitatii ci mai
degraba este vorba de edificii complexe cu dominante diferite. Ceea ce se schimba de fapt sunt
tehnicile de intreventie (Foucault 2009a, 17).
Guvernamentalitatea este o formă de raționalitate prin care guvernații încetează să fie
considerați ca simpli subiecți supuși; ei sunt văzuți ca o populație care trebuie condusă, supravegheată,
controlată și care, în măsura în care satisface rațiunea de s tat, trebuie să întărească puterea statului. Așa
cum am mai spus, ea este însoțită de apariției poliției și a dispozitivelor de securitate, dar și de nașterea
diplomației europene, a balanței între state. Din acest moment se naște o legătură strânsă între
guvernamentalitate și economie. Ideea importantă este că noile arte de a guverna statul modern este o
puterea care se exercită după modelul economiei. De exemplu, în articolul « Economia politică » din
« l’Encyclopédie », Jean- Jacques Rousseau desemnează economia ca “înțeleaptă conducere a casei
pentru binele comun al întregii familii ». Foucault sugerează că problema lui Rousseu este: “cum va
putea această înțeleaptă conducere a familiei, mutatis mutandis, cu discontinuitățile ce se vor observa
să fie int rodusă în cadrul gestiunii generale a statului » (Foucault 2009 a, 87). Înainte de fiziocrați și de
economia politică este perioada mercantilismului. În acesta perioadă, rațiunea de stat este infinită în
interior, dar limitată la exterior, cu scopul explici t de a menține și de a crește puterea statului. Însă,
odată cu fiziocrații și cu nașterea economiei politice, apare pentru prima oară în câmpul guvernării
logica lui « laissez -faire. » Pentru a satisface rațiunea de stat, statul nu trebuie să mai intervină în piață,
nu trebuie să mai controleze prețurile, iar piața trebuie să se ghideze după legi naturale. Natura devine
pentru liberalism calculul efectiv al guvernării, natura înțeleasa nu ca element originar, ci mai degrabă
ca rezultat al acțiunii guvername ntale:
Pentru economia politică, natura nu este o regiune rezervată și originară căreia exercițiul puterii n –
ar trebui să -i aducă nicio atingere, dacă nu vrea să devină nelegitimă. Natura este ceva care circulă
pe sub, prin și în însuși exercițiul guvernam entalității. Este dacă vreți, hipoderma ei indispensabilă.
(…) Nu fundal, ci corelativ permanent (Foucault 2007, 26).
Mai mult, guvernamantalitea obține, induce și orientează comportamente, fie că e vorba de

comportamente economice, sanitare, sexuale. Însă ea nu obține acest rezultat prin control sau prin
disciplină, ci prin utilizarea unor tactici educative, prin persuasiune și instigare, prin gestiune și
incitare, cu ajutorul noilor strategii motivaționale, prin competiție. A guverna prinde aici alt s ens. Nu
mai este vorba de a comanda în sensul clasic al termenului, adică a impune legi și norme prin coerciții,
prin constrângeri, ci de o manieră de a dirija în mod pozitiv conduitele. Asta înseamnă că a -i conduce
pe oameni înseamnă în acela și timp a -i învăța să se conducă singuri, a -i motiva, a -i incita, a -i stimula.,
deci a guverna într -un fel propria lor guvernare de sine. Guvernamentalitatea încearcă să producă în
individ un anumit raport determinat la sine. Didier Fassin și Dominique Mem mi propun la rândul lor
noțiunea de guvernare a corpurilor:
Transformările reprezentărilor și comportamentelor se operează, mai mult decât în raporturile de
autoritate, în jocurile de normalizare „ușoare”. Somației în numele legii tinde să i se substituie o
obligație de a interioriza norma. Și mai bine: adesea legea însăși își dă concursul la transferul de
legitimitate permițând individului să decidă el însuși asupra celei mai bune maniere de a se
administra – de a-și proteja sănătatea, de a -și controla re producerea, de a -și construi viața, de a -și
alege moartea” (Fassin, Memmi 2004, 25).
Am trecut de la funcțiile negative ale poliției la mecanismele mai « ușoare » de incitare și de
regularizare a fenomenelor, de la disciplinare la gestiune. Termenul de i ncitare pare a fi aici cel mai
potrivit: incitare la consum, incitare la natalitate, inducând, creând comportamente sexuale, familiale
etc. Dispozitivele de guvernamentalitate sunt cel mai adesea invizibile. Chiar și « libertatea » devine și
ea o tehnică d e guvernare . Ea va fi inteleasa de acum nu doar ca drept legitim al indivizilor in fata
puterii ci si ca imperativ practicii guvernamentale (Foucault 2009a, 297).
Pentru a asigura jocul fenomenelor naturale, al procesele economice, al dispozițiile populați ei, se vor
crea o multitudine de tehnici care să asigure gestiunea populațiilor: examenele medicale, psihologice,
testele, evaluările, incitările, sondarea opiniei publice cu scopuri politice dar și comerciale. Punerea în
practică a unor etici ale sinelui, cum ar fi de pildă injoncțiunile autenticității, să fii tu însuți, să fi
diferit, altfel, etc. Este vorba de noi forme de dominație plecând de la incitare prin publicitate, incitare
la consum. Însă, așa cum am mai spus, miza majoră a lui Foucault este de a explica cum a devenit
economia forma de guvernare prin excelență, odată cu liberalismul și cu nașterea economiei politice.
Economia politică și gestiunea biopolitică sunt cele două forme de guvernamentalitate care normează
« procesele naturale » ale popu lației, mobilizând anumite forme de veridicitate și norme.

Guvernamentalitatea liberală și neoliberală

In viziunea lui Foucaul t, statul liberal este, pe de o parte, continuarea „statului poliției” care
cuprindea un dispozitiv diplomatico -militar, o poli ție de stat. Apariția acestuia este însoțită de mai
multe transformări cruciale . De pildă, în ceea ce privește reglementările poliției, acestea devin inutile
deoarece în concepția liberalilor exista o reglementare spontană a lucrurilor. Reglementările și
intervențiile guvernului în cursul proceselor economice trebuie reduse la maxim. În cazul

liberalismului, populația nu mai este valoare în sine; „societatea civilă” devine in schimb pandantul
unei practici guvernamentale din ce în ce mai puțin intervenționi ste. Pentru fiziocrați, de pildă, spre
deosebire de mercantiliști, populația nu este de sine stătătoare, ea exista in raport cu munca, cu
prețurile mărfurilor sau cu consumul. Acestea nu ar trebui influențate în mod autoritar de către guvern
deoarece s -ar regla în mod spontan. În locul reglementărilor sistematice ar functiona o economie a
puterii centrate în jurul nevoilor individuale, chiar dacă acestea intră în concurență unele cu altele în
interiorul pieței. Actorii individuali ar trebui lăsați să joace pe piață, astfel încât statul și colectivitatea
să beneficieze de o situație economică optimală, deoarece comportamentele individuale sunt înclinate
în mod natural spre căutarea maximizării propriului profit. Astfel, gânditorii liberali vor căuta să
determ ine limitele guvernării în funcție de legile naturale ce guvernează indivizii și populația. V or
critica aceasta artă de a guverna care caută să controleze toate variabilele guvernării, cum este cazul,
de pildă, în intervenționismul statului poliției, deoar ece aceste proiecte li se par irealizabile. Ei propun
in schimb ideea unei societăți civile autoproducătoare de ordine și prosperitate. Pentru liberali, contrar
chiar și calculelor fiziocraților, care căutau o adecvare completă între cunoașterea economică a
guvernanților și libertatea guvernaților, o astfel de cunoaștere rămâne inaccesibilă guvernanților.
Aceasta ar produce doar un echilibru fragil, iar guvernarea nu ar avea ca rol decât asigurarea securității
cetățenilor, libertatea comerțului, respectul a ngajamentelor comerciale. În acest sens, liberalii sunt
primii care vor ridica problema limitelor puterii.
Rațiunea de stat și statul poliției sunt înlocuite treptat de o nouă rațiune politică și economică,
care pune sub semnul întrebării limitele propri ei arte de a guverna. Ea nu se opune Însă complet
rațiunii de stat, desi aduce un nou conținut și noi forme. Principiul naturalității în liberalism se opune
artificialității intervenționismului politic. Mutație importantă față de rațiunea de stat și în ce privește
populația: în locul subiecților de drept, liberalii vor lua în seamă cu precădere subiecții economici.
Economiștii reclamau o știință capabilă să ghideze deciziile politice nu prin procese de reglementare
politică, ci de gestiune economică. Nu va fi vorba de acționa în mod direct asupra indivizilor, ci asupra
mediului în care ei înșiși se guvernează. Din perspectiva liberală, individul trebuie să -și guverneze în
mod adecvat propriul interes, să -și calculeze bine propriul interes. De unde urgența un ui sistem de legi
care trebuie să ajute indivizii să calculeze în mod anticipat recompensele promise și riscurile de
sancțiune. Liberalismul este analizat de Foucault nu doar ca teorie și nici doar ca ideologie, ci mai
degrabă ca practică, ca formă de rați onalizare a exercițiului guvernării. Liberalismul presupune deci o
ruptură față de rațiunea de stat. În timp ce pentru rațiunea de stat scopul guvernării era întărirea
statului, pentru liberali exercițiul guvernării nu presupune un scop în sine.
Însă, îna inte de toate, liberalismul ridică întrebări de natură critică: de ce guvernăm? Problema
liberalismului critic poate fi formulată și astfel: guvernăm întotdeauna prea mult. Liberalismul, pe de o
parte, pune sub semnul întrebării chiar existența statului și a formelor sale de intervenție. Pe de altă
parte, liberalismul este înțeles și ca o instanță de legitimare a noului discurs economico -politic.

Liberalismul intervine asupra populațiilor, este promotorul unei noi forme de raționalitate politică. În
concepț ia lui Foucault, liberalismul este străbătut de la un capăt la altul de tensiunea dintre problema
juridică a egalității și problema socială a inegalității. Avem, pe de o parte, un proces constant de
individualizare, de punere în concurență, de conflict cor oborat, pe de altă parte problematica coeziunii
sociale, a solidarității și perenității ordinii sociale. Astfel, liberalismul se va dezvolta pe articularea a
două figuri ireductibile: pe de o parte este vorba de „homo civicus”, înțeles ca subiect de drept, iar pe
de altă parte este vorba de „ homo economicus”, înțeles ca subiect egoist, interesat de maximizarea
profitului.
Oarecum tocmai la intersecția dintre aceasta concepție empirica despre subiectul interesului si
analiza economiștilor se va putea definii un subiect, un subiect care este un subiect al interesului si
a cărui acțiune va avea o valoare in același timp multiplicatoare si benefica prin intensificarea
însăși a interesului si tocmai asta îl caracteriza pe homo economicus. Homo economicus reprezin tă,
după părerea mea, in secolul al XVIII -lea, o figura absolut eterogena si nesuperpozabila fata de
ceea ce am putea, daca vreți, sa numim, homo juridicus sau homo legalis (Foucault 2007, 252 -253)

Problema fundamentală a liberalismului devine astfel crea rea unui spațiu social comun. Însă
trebuie precizat de la început faptul că liberalismul poate fi înțeles, dincolo de ideologia sa politică și
economică, și ca pol critic. Întrebarea critică, pe urmele lui Kant, a liberalilor: de ce trebuie să
guvernăm? Ca re sunt limitele guvernării? Sau, mai bine zis, „se guvernează întotdeauna prea mult”.
Însă, în același timp, liberalismul este și tehnologie politică și de justificare doctrinară, care presupune
un ansamblu de cunoașteri cu ajutorul economiei politice a p opulațiilor, o intervenție asupra
populațiilor, asupra conduitelor. În guvernamentalitatea liberală se vor gestiona conduitele indivizilor,
înțelese ca autonomie. Nu va fi vorba de coerciție, ci mai degrabă de modelul unei etici a întreprinderii
și a respo nsabilității. Astfel, economia politică devine noua guvernamentalitate. Instaurează dispozitive
de securitate care trebui să asigure, să gestioneze naturalitatea fenomenelor, adică a proceselor
economice și biologice ale populațiilor. Ideea de libertate tr aduce aici nu doar în sensul unui drept al
subiecților față de suveranitate, ci devine un principiu operatoriu de guvernare. Libertatea exprimă
tendințele naturale individuale și colective pe care trebuie să le cunoaștem pentru a guverna drept.
Astfel, lib eralismul nu se reduce la constituționalism, la contractul social și la principiul proprietății
private ca fundament al politicii. Liberalismul este ceva mult mai complicat, el este un dispozitiv
politic care reconfigurează în profunzime concepția despre s ubiectivitate, libertate, despre guvernare.
Odată cu doctrina lui „laisser faire” pentru a reduce intervenționismul, guvernarea trebuie să respecte,
să protejeze și să amenajeze naturalitatea populațiilor.
Neoliberalismul este în același timp o maximizare a liberalismului, însă există și câteva
diferențe. Mai întâi, neoliberalismul presupune o incitare continuă ca indivizii să se raporteze sub
forma omului economic, adică să -și calculeze la maximum interesul egoist. Cum? Prin crearea unor
dispozitive din c e în ce mai complexe de incitare și dezincitare, așa cum vom găsi, de pildă, în
„managementul performanței”. Este vorba de două tehnici complementare: rivalitatea și frica.

Rivalitatea presupune competiție, motivări, accentul pus pe responsabilitate. Indiv idul trebuie să se
confrunte în permanență cu nelimitarea alegerilor exterioare, dar și cu alegerea de sine însuși, cu
optimizarea perpetuă a sinelui la noile exigențe. Pe de altă parte apare frica: frica continuă de a fi greșit
evaluat, culpabilizarea, da r și precarizarea muncii; este vorba de alternativa de a se vinde pe piața
muncii său de a muri. Este vorba, deci, de punerea în scenă a unei tehnologii de evaluare inspirată din
managementul întreprinderilor. Frica, în mod evident, nu va fi înțeleasă aici în sens totalitar. Nu este
vorba de o logică a terorii, ci va fi gândită în logica performanței. Dar care este totuși diferența dintre
liberalism și neoliberalism? Este vorba, după părerea noastră, despre limitele intervențiilor
guvernamentale. Dacă, pent ru liberalismul clasic, exista deja o ordine spontană a ordinii economice,
iar acțiunea guvernamentală nu trebuia decât să creeze o ordine juridică, neoliberalismul face din
intervenția guvernamentalității transformarea în întregime a societății. Logica pi eței se extinde la toate
activitățile umane. Astfel, prin logică întreprinderii se introduce logica concurenței în toate raporturile
sociale. Statul însuși ia forma unei întreprinderi. În neoliberalism se incită individul să gândească doar
ca om economic. Neoliberalismul, la rândul său, presupune o extensie a guvernamentalității liberale, o
dezetatizare a guvernării.
În neoliberalism, politicile guvernamentale se vor exersa asupra omului economic, asupra
omului calculator care își ghidează conduita urmându -și interesul egoist. Neoliberalismul va deveni o
legitimare a noii raționalități manageriale, a gestiunii manageriale în spațiul acțiunii politice, adică o
dominație a capitalului în toate domeniile vieții. Apar noi norme și valori: calculabilitatea și
rentabilitatea. Ceea ce este important aici este cum această practică de gestiune a conduitelor unui
ansamblu de indivizi s -a înserat în exercițiul suveranității. Legătura dintre politică și economie nu va
mai fi nici de subordonare funcțională, nici de sepa rare formală. Înainte de toate, trebuie spus că
această logică apare în principal ca răspuns dat spectrului totalitarismului, adică intervenției și
planificării absolute a statului.
Mai întâi, în neoliberalism piața încetează să fie înțeleasă ca un loc al schimburilor de mărfuri
fondat pe cuplul producător -consumător, ofertă -cerere. Ea devine un loc concurențial fondat mai
degrabă pe cuplul preț -întreprindere. Individul devine acum un veritabil întreprinzător. De exemplu, în
ordoliberalismul anilor ’30 s -a încercat înlocuirea logicii lui „laisser -faire”. Nu trebuie înlocuit statul
din piață, ci, din contră, Statul realizează ordinea pieței prin control, vigilent, astfel încât toată lumea
poate să joace pe piață. Intervenția Statului trebuie să se petreacă d oar în domeniul juridic și în cel al
politicilor sociale. El trebuie să constituie regulile jocului, dar doar ca reguli de conduită formale. Din
contră, neoliberalismul american gândește individul ca întreprinzător, producător de satisfacții
personale. El devine un capital uman. Statul nu mai intervine în mod direct asupra indivizilor, intervine
asupra mediului, însă nu doar asupra mediului economic, ci mai degrabă prin incitare asupra acțiunilor
individuale. Nu creează dispozitive disciplinare, ci de secur itate. Este vorba de intervenție pozitivă.
Asistăm astfel la o extensie fără precedent a discursului economic și la o totalizare a pieței în toate

domeniile vieții, atât prin depolitizarea, cât și prin economizarea întregului societății. Riscul constituie
fundamentul diferitelor guvernamentalități. Va fi vorba de problema pericolului și a apărării societății,
dar și de problema imprevizibilității individuale și colective. Orice sursă de venit poate fi capitalizată,
până și capacitările indivizilor sunt un c apital. Insistența pe investiție se aplică chiar și în problema
instrucției și a formării. Orice alegere poate fi codată ca investiție a capitalului uman, de pildă Becker:
„acuplarea persoanelor având caracteristici ereditare similare sporește utilitatea p rodusului total
dacă se caută o certitudine mai mare cu privire la calitățile copiilor” (Becker, 1993, p. 96)
Omul contemporan: capacitățile umane sunt un capital, iar individul este un antreprenor de
sine, un investitor de sine. Corelativă creșterii pute rii întreprinderilor private, a rețelelor și fluxurilor
financiare. O nouă schemă de inteligibilitate a relațiilor dintre stat și societatea civilă. Se vorbește
astăzi din ce în ce mai mult de o privatizare a modurilor de guvernare și de o nouă gestiune pu blică.
Este vorba, după părerea noastră, de o modificare în profunzime, de o nouă teorie asupra statului și
aparatelor statale inspirate de teoriile manageriale ale întreprinderii, cum ar fi descentralizarea
responsabilităților, anticiparea deciziilor, ate nția pe rezultat și nu pe procese. Ipoteza noastră este că
privatizarea puterii, a statului, este un efect al instrumentării liberale, a raționalității sale politice.
Transformare a statului după formele întreprinderilor multinaționale. Puterea este cea ca re
reglementează aceste rețele, însă nu autoritar, ci prin punere în joc, prin crearea unei dinamici colective
de incitare, de distribuție cu ajutorul negocierii, aranjamentelor.
Pe scurt, Foucault purcede la o genealogie a statului modern nu pornind de l a o ontologie
instituțională, ci de la raționalitatea guvernamentală. Astfel, problema tehnicilor puterii, a tipurilor sale
de ficționare devine primordială, și nu funcțiile sale represive inspirate de modelul juridic. Pasaj deci
de la instituțiile discipl inare la tehnologiile puterii de stat, dar și de la liberalism la neoliberalism,
înțeles că stadiu prezent al liberalismului. Dacă Marx vedea în teoriile economice liberale și producția
capitalistă nu atât bogăția națiunilor, ci mai degrabă bogăția abstrac tă, adică plus valoarea, Foucault
vede în liberalism o politică asupra vieții, a populațiilor, bogățiilor și societății. Pentru Marx, obiectul
producției capitaliste nu este bogăția, ci profitul, adică bogăția abstractă. Pentru Foucault, liberalismul,
înainte de a fi o ideologie economică, este inventarea guvernamentalității moderne și contemporane,
adică a raționalității noastre politice. Liberalismul, introducând forma guvernării care vizează
procesele naturale ale economiei, gestiunea populației înțeleas ă, și ea, ca proces natural, depășește atât
vechea putere suverană, cât și rațiunea de stat. Liberalismul nu se ocupă atât de subiecții supuși și nici
de administrarea statului, cât de fenomenele populației: natalitate, mortalitate, epidemie, producție, și
de colectiv, înțeles nu ca în contractul social, ci ca guvernamentalizare a Statului.
Neoliberalismul american va merge și mai mult cu teoria capitalului uman investește întreg
câmpul social, de la conjugal la penal. Schimbare de perspectiva chiar și pol iticile sociale și penale, ele
vor fi fondate de acum pe rațiuni economice. De exemplu în chestiunea penală a furtului, nu vom mai
dori să -l eliminăm pe infractor ci la modul general, întrebarea care se pune va fi de a ști cum să menții

în fond un tip de c riminalitate că furtul, înăuntrul unor limite care să fie socialmente și economic
acceptabile și în jurul unei medii care se va considera, să zicem, optimală pentru o funcționare social
dată. Furtul se va înscrie de data acesta în interiorul unor evenimete probabile și nu în forma binară a
permisului de interzis cum era cazul în sistemul codului juridic și nici în forma preventivă a
supravegherii și controlului cum era în forma disciplinară. Un alt exemplu în formele de prevenției
psihiatrice:
„Noile politi ci preventive economisesc acest raport de nemijlocit [al relației între doi subiecți în
cadrul represiunii], căci ele nu tratează, cel puțin într -un prim moment, indivizi, ci factori, corelații
statistice.” (Castel 1981, 146).
Astfel Robert Castel discută problema pasajului de la periculozitate la risc. Dacă periculozitatea tine de
prevenție individuală, riscul de statistică globală. Cu riscul trecem de la o politică a populațiilor reglate
prin intermediul statistica, prin calcul, la o politică în care
„un risc nu rezultă din prezența unui pericol precis, reprezentat de o persoană său un grup de
indivizi, ci din punerea în relație a datelor generale impersonale său a factorilor (de risc) care fac
mai mult său mai puțin probabilă apariția viitoare a comport amentelor indezirabile”. (Castel, 1981,
145)

Costul său va fi calculat în funcție de o valoare optimală care va fixa anumite limite de
acceptabilitate socială. Importantă este aici schimbarea de percepție în ceea ce privește individul. El
încetează să fie gândit doar individual, ci începe să fie gândit ca punere în serie, iar acțiunea
individuală în sensul unui flux de populații. Nu mai este vorba de tehnici disciplinare de normalizare,
ci de tehnici care ghidează indivizii plecând de la un raport nou într e fenomenele naturale și
intervenție.

Guvernamentalitate biopolitică

Adevărata problemă a actualității, și ceea ce face modernitatea noastră, așa cum au subliniat, de pildă,
Hardt și Negri, este trecerea de la paradigma de suveranitate la paradigma de gu vernamentalitate; mai
precis spus, importantă nu este etatizarea societății, ci guvernamentalizarea statului. Această trecere a
fost făcută posibilă mai întâi prin organizarea disciplinară a societății, adică prin acele
procese disciplinare – care sunt pu se în practică de către administrație – și care sapă atât de profund
în societate încât reușesc să se configureze pe ele însele ca dispozitive ce țin cont de dimensiunea
biologică colectivă a reproducerii populației. Realizarea suveranității moderne este n așterea
bioputerii. (Hard, Negri 2000, 123).
Am văzut deja că această guvernamentalizare a statului nu se reduce doar la modelul juridic al
suveranității, și anume, la sistemul de drept. Foucault consideră că sistemul juridic a fost necontenit
depășit și î nlocuit de tehnologiile de securitate și de disciplină. Acestea vor fi de fapt tehnologiile de
putere care vor asigura perpetuarea dominației sociale, împreună cu care principiile universale ale

legalismului și formalismului contractual se confruntă cu o e xpansiune cantitativă fără
precedent. Această extindere apare în ochii lui Foucault ca o mască de dominație:
„în comparație cu societățile de până în secolul al XVIII -lea, societatea în care trăim a intrat într -o
fază de regresiune a dimensiunii juridice; constituțiile elaborate în toată lumea, începând cu
Revoluția Franceză, codurile redactate și modificate, o întreagă activitate legislativă permanentă și
zgomotoasă nu trebuie să creeze iluzii: ele sunt doar forme ce fac acceptabilă o putere
normalizatoar e” (Foucault 2004a, 135 -136)

Persistența teoriei suveranității trebuie înțeleasă ca o disimulare a exercițiului eficient al
dominației. În cadrul acestei inversări în schema tradițională a suveranității, dreptul nu a condus la
pacificarea consimțită a i ndivizilor, dreptul nu este decât o prelungire a disimetriei care constituie de
fapt dominația. În acesta schemă Foucault se inspiră din Nietzsche și se demarcă radical de Hobbes.
Pentru Nietzsche „regulă o constituie plăcerea calculată a îndârjirii, sânge le promis” (Foucault
2001,137). Regulă nu trebuie înțeleasă nicidecum ca o formă de pacificare, care ar întrerupe războiul
tuturor împotriva tuturor, ci ceea ce permite violenței să se perenizeze și să se maximizeze:
„Regula este cea care permite ca viole nței să i se răspundă cu violență, și ca o nouă dominație să -i
poată subjuga tocmai pe cei care domină. În ele însele, regulile sunt vide, violente, nefinalizate;
sunt făcute pentru a servi unui scop său altuia” (Foucault 2001, 137).
Sistemul de drept nu se impune în conștiința indivizilor ca un discurs al legitimității, ci este mai
degrabă locul exercițiului efectiv al dominației, este o mască pentru anumite forme de supunere
polimorfe. Dreptul nu este pentru Foucault decât o formă de acceptabilitate a un or puteri care se
exercită dincolo de el. Chiar mai mult, dreptul devine tolerabil doar pentru că maschează întotdeauna o
parte din el însuși. Esențială în cazul acțiunii puterii nu este faptul că ea spune nu, adică în
negativitatea sa, ci mai degrabă în p roductivitatea sa. Nu trebuie să credem pur și simplu că puterea
„Trebuie să încetăm odată pentru totdeauna să descriem efectele puterii în termeni negativi: ea
«exclude», «reprimă», «cenzurează», «abstrage», «maschează», «ascunde». În fapt, puterea
produc e; ea produce realitatea; ea produce domeniile obiectelor și ritualurile adevărului” (Foucault
2005a, 246)
Din momentul în care mecanismele puterii au preluat trupurile și viețile oamenilor, se anunță sfârșitul
naturii juridice a societății noastre. Porn ind de la analizele lui Foucault, Deleuze și Guattari, Hardt și
Negri susțin că trecerea de la paradigma de suveranitate la paradigma de guvernamentalitate este
caracterizată de o sinteză progresivă între capitalism și suveranitate. Termenii acestei sintez e sunt de
obicei contradictorii. Pe de o parte, suveranitatea modernă se exercită prin intermediul unui
„supracodaj de funcții și fluxuri sociale” (Hard, Negri 2000, 396), deoarece această presupune un
ordin transcendent în raport cu domeniul social. Pe de altă parte, capital este un sistem imanent care nu
încetează să -și împingă limitele. Capitalul funcționează pe un plan de imanență, prin intermediul
releelor și rețelelor raporturilor de dominație, fără vreo referință la vreun centru transcendent de puter e.
El tinde, din punct de vedere istoric, să distrugă frontierele sociale tradiționale, extinzându -se asupra
unor noi teritorii, cuprinzând mereu noi populații în procesele sale (Hard, Negri 2000, 44).

Există, deci, o contracție fundamentală între transce ndența suveranității și imanența capitalului.
Întrega istorie a modernității poate fi reflectată ca fiind etape diferite ale procesului de repliere
continuă între poziția transcendentă a suveranității pe planul de imanență al capitalului. Astfel,
procesul mondializării de azi poate fi înțeles ca „un răspuns fundamental politic la ceea ce, spre
mijlocul anilor ’70, s -a numit criza guvernării ” (Hard, Negri 2000, 396). Această mondializare care
caracterizează dezvoltarea capitalismului contemporan, Hard și Neg ri o reflectează cu ajutorul
conceptului de „Imperiu”:
„imperiul apare astăzi ca fiind centrul care susține mondializarea rețelelor de producție și țese o
pânză extrem de largă pentru a încerca să acopere toate relațiile de putere în ordinea lumii” (Hard,
Negri, 2000, 44).
Imperiul este, în conformitate cu acești autori, o nouă formă de suveranitate, fără frontiere său centru
și, spre deosebire de imperialism, nu mai funcționează pe forțele centrifuge ale statelor -națiune, ci pe o
logică expansionistă și t eritorială. Imperiul este un aparat descentralizat și deteritorializat de guvernare
care operează o integrare progresivă a întregului spațiu mondial în cadrul „granițelor” sale deschise și
în expansiune. Pentru ambii autori, Imperiul este forma politică ca re realizează proiectul capitalist a
coincidenței dintre economie și politică.
Acest proces de mondializare are, ca principală consecință, reducerea rolului statului -națiune în
direcția generală a economiei în favoarea întreprinderii, care va apărea acum ca fiind actorul cheie,
sursa politicilor economice și sociale. Statul asigură acum competitivitatea corporațiilor transnaționale,
astfel încât el devine din ce în ce mai dependent de ele. Cu alte cuvinte, trecerea de la un capitalism
național la un capit alism mondial inaugurează un nou tip de guvernamentalitate prin care statul, în
continuă dezintegrare, nu se va legitima decât prin funcționarea acestor întreprinderi. Acest lucru este
confirmat, așa cum am văzut și în cazul lui Foucault, de o serie de luc rări critice cu privire la succesul
neoliberalismului și consecința lui majoră, procesul de demantelare a Statului social, stat care a
abandonat cele mai multe dintre funcțiile sale care altă dată fondau legitimitatea. Odată cu apariția
neoliberalismului, suveranitatea statului devine o simplă menținere a ordinii și legii, nu devine decât
simpla poliție. Datorită alianței sale cu întreprinderea, rolul său nu este astăzi decât acela de a asigura
securitatea fluxurilor deteritorializate de producție. Astfel, în acest context mondializat, rolul statului
nu se va manifesta decât sub forma monopolului violenței legitime. Etienne Balibar consideră că
dereglementarea economiei mondiale a condus, în cele din urmă, la
„regresiunea statului bunăstării (…) spre o co mbinație, în nimic „organică”, de practici de securitate
și de practici umanitare, fie guvernamentale, fie nonguvernamentale, la scară internațională, ca și la
scară locală. O astfel de combinație, continuă el, chiar când se bazează pe tehnologii avansate, pare
să ne readucă la o fază „primitivă” a constituirii spațiului public în societatea burgheză. Ea poate,
uneori, pretinde la mai multă eficacitate decât mașinăriile instituționale ale Statului social în criză.
Dar ea se traduce, în orice caz, printr -o descalificare a ideii politice de solidaritate ca mijloc și scop
al „cetățeniei” (Balibar 1995,193).
Într-adevăr, prin limitarea capacităților sale de intervenție în câmpul social și economic, statul
și-a limitat într -un fel dramatic capacitățile sale de a răspunde la problemele insecurității existenței ce

rezultă firesc din procesul de mondializare. În timp ce în cadrul vechilor dispozitive ale modernității
structurile de securitate se structurau în jurul valorii de muncă, asigurând o anumită predictibilita te în
relațiile sociale, această problemă este acum considerată doar din perspectivă unică a menținerii
ordinii. Această lipsă de mediere socială duce la o raportare individualizată față de stat, adică, mai
precis, la faptul că puterea politică nu își mai extrage legitimitatea decât din capacitatea sa de a
produce siguranță. Această securitate este redusă la protecția corpurilor și a proprietății, iar acest lucru
se traduce printr -o apărare a bunilor cetățeni, adică a cetățenilor docili, loiali și împotriva infractorilor
care continuă să atace spațiul civilizat al cetăților -orașe. Dar, pentru ca iluzia de securitate să fie
perfectă, va fi necesară, cu atât mai mult, producerea de insecuritate. Astfel D. Bigo va putea vorbi de
un nou dispozitiv de securitate, care se referă la construirea unei noi forme de guvernamentalitate
bazată pe frică. Securitatea de zi poate răspunde unui principiu retoric „a înfricoșa pentru a securiza”.
La fel ca Foucault, Bigo refuză să vadă retorica securității numai ca rezultat al unei ideologii politice,
ci «structura luptelor în sânul unui câmp al securității care va antrena diferiții agenți să între în
competiție pentru a defini diferitele pericole și ale ierarhiza împotriva cărora intenționează să lupte”
(Bigo 1998, 6) pentru că fiecare actor va căuta să -și fructifice capitalul și să -și exercite puterea în
domeniul în care își desfășoară activitatea. Vedem o întreagă pleiadă de oameni de știință ca
profesioniști de securitate, vedem mass -media și politicieni care dezvoltă o imagi ne complexă și o
retorică a fricii și a războiului. Pentru toți acești actori ai securității, scopul este acela de a crea
amenințarea unui pericol iminent care va necesita o mobilizare socială, pentru a evita haosul. Pe de o
parte, puterea politică avansea ză un discurs care a fost întotdeauna al ei, și anume, discursul de
suveranitate cu conceptele sale caracteristice: ordine publică, identitate națională, teritoriu, pentru a -și
constitui ordinea politică legitimă. Pe de altă parte, oamenii de știință și ex perții în securitate vor
promova politicile de securitate, o serie de concepte diferite, cum ar fi violența urbană, incivismul,
barbarismul, sălbăticia etc.
Pentru Bigo, pornind de la frică, diferitele instanțe de putere, fie publice, fie private, vor
structura luptele în domeniul securității. Amenințarea va fi literalmente e formă de manipulare și de
instrumentalizare care rezultă din incapacitatea politicului de a încadra deregularizările
economice. Aceste instrumente vor fi concepute pentru a relegitim a statul în lupta împotriva acestor
„amenințări”. În cazul în care aceste amenințări nu sunt destul de vizibile, strategii de vizibilitate vor
consolida practicile politice. Dacă luăm exemplul xenofobiei, care introduce o diferențiere de cultură
său de cul oare a pielii, construcția inamicului devine conținutul guvernamentalității prin frică și care
consolidează ideea unei monitorizări atente și continue a corpului social. Această tehnologie politică a
fricii și ca mod de gestiune a corpului social este ired uctibilă atât la suveranitate, cât și la disciplină, ea
va fi anticipativă și va dori „nici mai mult nici mai puțin decât să stăpânească un viitor haotic printr –
un management minimalist, focalizându -se pe grupuri cu risc” (Bigo 1998, 11) În acest cadru,
guvernamentalitatea democratică a fost în mare parte acaparată de cei care posedă o cunoaștere

administrativă a pericolelor și riscurilor. Pentru acești autori, această schimbare în tipul de
guvernamentalitate și în gestiunea riscurilor se manifestă în primu l rând datorită modificărilor aduse în
formele legale și în strategiile poliției.

În loc de concluzie: o scurtă prezentare a formelor de rezistență la guvernamentalizare

Mai întâi este vorba de atitudinea critică definită ca o formă de raport la sine, la alții și la lume.
Această guvernamentalitate, care reunește diversele arte de a guverna, stârnește o anumită îndoială,
concretizată într -o atitudine critică. Istoric, prima atitudine critică apare în opoziție cu formele
pastorale creștine de guvernamen talitate. Așa cum am spus mai sus, biserica cerea de la fiecare fidel să
se lase condus până la mântuire într -un raport de supunere completă prin care fiecare acțiune trebuia
supusă unei reguli de direcție spirituală. Această artă de a guverna, limitată in ițial la viața monastică, s –
a răspândit rapid în societatea civilă prin intermediul instituțiilor.
Este vorba de o atitudinea morală și politică, adică de un nou fel de a pune în chestiune noile
forme de guvernare, cu scopul de a le atenua și de a ne elibe ra de ele. A rezista supunerii invocând
injustiția legilor, cu ajutorul dreptului natural, pentru a restrânge guvernarea, refuzând adevărurile
transmise de autorității, a nu accepta decât adevărurile pe care le considerăm noi înșine a fi juste și
raționale . Pentru Foucault critica are o dublă finalitate: pe de o parte, a pune la îndoială adevărul și
efectele sale de putere, și invers, a pune sub semnul întrebării puterea sub efectele sale de adevăr. Mai
mult, a rezista guvernamentalizării și afectelor sale de putere înseamnă a chestiona adevărurile
vehiculate de diversele autorități. Rezistând supunerii, critica participă la reevaluarea juridicului și
politicului, în același timp favorizând autonomia subiectului în fața sistemelor de normalizare. Pentru
Kant , critica trebuie să fixeze limitele pentru a stabilii principul autonomiei, cu scopul de a transforma
starea de supunere și de a fonda principiul libertății, concretizat prin curaj al adevărului, adică curajul
de a gândi prin tine însuți, de a fi autonom. Pentru Foucault atitudinea critica nu se reduce la problema
limitelor cunoașterii. Aufklarung se caracterizează nu doar printr -un un proces de emancipare făcând
apel la curaj și la rezistență, ci și, de asemenea, acompaniază și hrănește această atitudine bănuitoare în
fața manifestărilor puterii dominante. Însă este vorba și de anumite atitudini religioase și spirituale de
la sfârșitul evului mediu, epocă în care începe să se chestioneze puterea pastorală. Evident, este vorba
de Reformă.
Atitudine critică față de raționalizarea economiei și a societății întreprinsă de sistemul statal.
Față de creșterea mijloacelor de producție și de dezvoltarea tehnicilor în execercitiul puterii. Toate
acestea, dincolo de succesul economic și cultural, au atras efecte de pu tere și de dominație care au
micșorat exercițiul libertății promis de Iluminism. Problemă critică a actualității, critică în fața

nemăsurării puterii și a raționalității prin care ea se legitimează.
Dar ca să nu fie vorba doar de o simplă afirmație sau de un vis gol de libertate, mi se pare că
această atitudine istorico -critică trebuie să fie și o atitudine experimentală. Vreau să spun că acest
travaliu efectuat la limitele nouă înșine trebuie pe de o parte să deschidă un domeniu de anchete
istorice, și pe de altă parte să se supună la proba realității și a actualității, în același timp pentru a
surprinde punctele în care schimbarea este posibilă și de dorit, și pentru a determina forma precisă
care se cuvine dată acestei schimbări. Ceea ce este totuna cu a spune că această ontologie istorică a
nouă înșine trebuie să -și abată privirile de la orice proiect care se pretinde global și radical. Căci, de
fapt – și știm asta din experiență –, pretenția de a evada din sistemul actualității pentru a oferi
programe d e ansamblu pentru edificarea unei altfel de societăți, a unui alt mod de a gândi, a unei
altfel de culturi, a unei viziuni superioare asupra lumii n -a dus, în realitate, decât la o continuare a
celor mai nefaste tradiții. (Foucault 2004b, 72)
Problema sup unerii și a libertății rămâne încă de actualitate. Critica trebuie reactualizată, pusă în fața
oricărei cunoașteri care se pretinde universală cu scopul de permite transgresiunea, posibilitatea de a se
desprinde de sine pentru a gândi altfel. Atitudinea cr itică trebuie să fie sensibilă vis a vis de aceste
spații concrete de liberate, aceste spații de posibile transformări. Mai mult, genealogia istorică trebuie
să pună în evidență faptul că diverse forme de raționalitate specifice unei epoci nu sunt decât re zultatul
unor practici contingente în care au luat formă. Însă, chiar dacă câmpul de analiză este foarte complex,
câmpul puterii este un element determinant pentru a înțelege legătura între subiect și discursul de
adevăr. De fapt, analiza puterii nu se fac e pentru ea însăși, ci, mai degrabă, este legată de problema
discursului de adevăr asupra sieși. Pentru Foucault, nodul critic se găsește în relațiile subiect, putere,
adevăr, chestiune care deplasează vechea problemă a legăturii dintre subiect și adevăr, astfel încât
critica trebuie să reconstruiască istoria care e traversată de structura raționalității ce articulează
discursul de adevăr și mecanismele de supunere care îi sunt legate. Putem astfel înțelege discursurile
revoluționare și libertare care dores c să rupă legătura de supunere cu statul nu doar în termeni juridici,
ci ca răspuns la o raționalitate politică care se gândește ca titulara adevărului, adevăr construit pe noile
cunoașteri pozitive ale științelor umane. Relațiile de putere nu sunt pură vi olență, nu sunt doar
consimțământ politic de tip contractual, original și definitiv. Relațiile de putere sunt dinamice,
permutabile, sunt moduri de acțiune mai degrabă decât moduri de a fi. Ele sunt mai degrabă în modul
guvernării, chiar dacă ele tind să d evină relații de dominație. Este vorba de trei forme: aserviri etice,
morale și religioase, exploatări economice, dominații politice. Dominații politice: supuneri sociale.
Exploatări economice: separația indivizilor de ceea ce produc. Aserviri etice și mor ale: supunerea la
alții, ruperea legăturii individului cu el însuși; supuneri identitare, supuneri culturale, supuneri
religioase. Fiecare epocă cu plusurile și cu minusurile ei.. De pildă, epoca feudală va fi dominată de
supunerea etică și religioasă. Sec olele XIX și XX de exploatarea muncitorilor. Secolul XXI va ridica
probleme identitare, de recunoașterea homosexualității dar mișcările feministe. Cu toate acestea,
problemă majoră rămâne statul cu a sa combinație complexă a tehnicilor de individualizare n ăscute în
instituțiile creștine, puterea pastorală până la mutațiile lor în știința economică și politică operând
asupra populațiilor și procedurile totalizante ale suveranităților. Va fi vorba de practici din ce mai

guvernamentalizate și etatizate adică r aționalizate, centralizate cu funcții pastorale dar nu în sensul
salvarea sufletelor în altă lume ci va fi vorba de gestiunea, de salvarea lor aici pe pământ. Va fi vorba
în ultimă instanță de gestiunea fericirii lor, de boală, de bătrânețea, de moartea lo r. Or, această etatizare
a relațiilor de putere reprezintă astăzi adevăratul risc al dominație care merge până în profunzimile cele
mai ascunse ale societății. Adevăratul pericol este dominația printr -o singură structură, iar problema
este de a determina c e forme noi de rezistență puteam crea noi în structura de guvernamentalitate de
astăzi.

Bibliografie

Balibar, Etienne . 1995. „La sûreté et la résistance à l’oppression. Sûreté, sécurité, sécuritaire” în
Cahiers Marxistes , 200. nov. – dec.
Becker, Gary. 1993. Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to
Education . Chicago: University of Chicago Press
Bigo, Didier 1998. „ Sécurité et immigration: vers une gouvernementalité par l’inquiétude” în Culture
et Conflits , 19/20. P aris: L’Harmattan
Castel, Robert. 1981. La Gestion des risques, de l’anti -psychiatrie à l’aprèspsychanalyse . Paris:
Minuit
Fassin, Didier, Memmi, Dominique. dir.2004. Le gouvernement des corps . Paris: Ehess
Foucault, Michel. 1995. Istoria sexualității . Tim ișoara: Editura de Vest
Foucault, Michel. 2001. Dits et Ecrits I, II. Paris: Gallimard
Foucault, Michel. 2004. Ce este un autor? Studii și conferințe. Idea Design & Print: Cluj
Foucault, Michel. 2004a. Voința de a ști. București: Univers
Foucault, Michel. 2004b. Hermeneutica Subiectului. Iași: Polirom
Foucault, Michel. 2005. A supraveghea și a pedepsi. Nasterea inchisorii . Pitesti: Paralela 45
Foucault, Michel. 2005. Lumea e un mare azil. Idea Design & Print: Cluj
Foucault, Michel. 2007. Nașterea Biopolitic ii. Cluj: Idea Design & Print
Foucault, Michel. 2009a. Securitate, Teritoriu, Populație. Cluj: Idea Design & Print
Foucault, Michel. 2009b. Trebuie să apăram societatea . Cluj: Idea Design & Print
Hardt, Michael, Negri, Antonio.2000. Empire . Paris: Exils
Ranciere, Jacques. 1995. La Mésentente . Paris: Galilée