. Noi Abordari cu Privire la Expunerea la Risc (xyz S.a.)
Capitolul I
NOI ABORDĂRI PRIVIND ADMINISTRAREA RISCULUI OPERAȚIONAL CONFORM PREVEDERILOR
ACORDULUI BASEL II
1.1. Definirea riscului operațional
Problema definirii riscului operațional preocupă în prezent marea majoritate a instituțiilor
financiare. Multe bănci au adoptat ca practică o listare a categoriilor de risc, analizându-le pe fiecare dintre acestea și luând decizia dacă ele trebuie raportate și controlate separat în cadrul managementului riscului.
Este important de remarcat faptul că riscul operațional nu se limitează doar la instituțiile
financiare; exemple de abordare a definirii și măsurării acestui risc se regăsesc și în alte
sectoare.
Componentele riscului operațional sunt:
Riscul de control – este riscul de producere a unei pierderi neașteptate datorate lipsei unui control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control și poate fi împărțit în două mari categorii:
riscul inerent – riscul unei anumite activități din cadrul băncii, indiferent de tipul de control intern exercitat. Domeniile de afaceri complexe, înțelese doar de câteva persoane cheie, implică un risc inerent ridicat.
riscul de control – riscul în care o pierdere financiară nu este prevenită, detectată și corectată la timp de către controlul intern.
Riscul de proces – riscul prin care activitatea ineficientă produce pierderi neașteptate. Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern, după cum acesta din urmă trebuie privit ca un proces. Se diferențiază de controlul intern atunci când un proces este văzut ca o activitate continuă, de tipul managementului riscului, dar controlul intern în cadrul procesului de management al riscului este înfățișat ca “punct de control”.
Riscul de reputație – riscul unei pierderi neașteptate în ceea ce privește prețul activelor, datorat impactului reputației instituției. Pierderea reputației poate surveni în urma vânzării produselor financiare noi.
Riscul de personal – acest risc nu se referă numai la activitățile departamentului de resurse umane, deși acesta contribuie la controlul riscului. Există condiții specifice în cadrul activității de control de care managerul de risc operațional trebuie să țină seama atunci când realizează o evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere aceste riscuri prin statuarea unor standarde și prin stabilirea unei infrastructuri ce conține baze de date privind “managementul cunoștințelor”, cât și printr-o pregătire adecvată și promovare profesională.
Riscul juridic – acest risc poate fi împărțit în următoarele categorii:
Riscul apariției unor pretenții de ordin juridic datorate activității sau acțiunilor angajaților.
Riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se dovedește a fi incorectă în justiție. Acest risc este aplicabil compensării sau produselor financiare noi.
Posibilitatea de punere în vigoare a deciziei dintr-o jurisdicție într-o altă jurisdicție.
Riscul de preluare – constă în posibilitatea modificării structurii capitalului instituției în urma achizițiilor succesive de acțiuni prin intermediul burselor de valori.
Riscul de marketing – se poate produce atunci când produsele noi sunt slab puse în valoare în strategia de marketing.
Riscul tehnologic – cuprinde toate riscurile de sistem, inlcusiv presiunea externă legată de procesul tehnologic. Riscul tehnologic se află în centrul afacerii la băncile de investiții.
Modificări ale sistemului fiscal – dacă apar modificări în nivelul impozitelor retroactiv, aceasta poate face ca afacerea să devină una neprofitabilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modificările în deductibilitatea cheltuielilor.
Modificări ale reglementărilor în domeniu – necesită o monitorizare permanentă. Efectul asupra afacerii poate fi important, iar riscul unei volatilități ridicate a rentabilităților poate fi extrem de mare. Un exemplu în acest sens îl constituie schimbările ponderilor de risc mediu ale activelor.
Mărimea afacerii – dacă mecanismele, personalul și infrastructura informatică nu pot susține dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat.
Riscul de proiect – reprezintă un motiv important de îngrijorare pentru multe firme, în mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.
Securitate – activele băncilor trebuie să fie asigurate atât împotriva furtului intern, cât și a celui extern. Astfel de active includ nu numai banii instituției de credit sau alte hârtii de valoare/împrumuturi, dar și activele clienților și proprietatea intelectuală a băncii.
O altă definiție dată riscului operațional este aceea a unei pierderi neașteptate datorată deficiențelor de control intern sau sistemelor informaționale cauzate de o eroare umană, căderi ale sistemului și controlul acestuia.
În prezent multe bănci fac diferența dintre riscurile controlabile și cele necontrolabile. Riscurile controlabile sunt acele riscuri în care acțiunile băncii pot influența rezultatul, deci riscurile pot fi acoperite în mod normal fără a apela la o terță parte. Riscurile necontrolabile sunt acele riscuri care nu pot fi “intern controlate” în mod normal de către bancă. Dintre tehnicile obișnuite de acoperire în cazul riscurilor necontrolabile putem aminti asigurarea împotriva catastrofelor naturale, alocarea riscurilor unei companii de asigurări, finanțarea de către o terță parte.
Cele mai uzuale exemple de risc operațional includ: căderi ale sistemului/eroare de sitem; procesarea tranzacțiilor/controlul erorilor; întreruperea activității; acte criminale interne și externe, inclusiv încălcarea securității și riscurile de personal.
Definiția de la Basel se concentrează de asemenea pe pierderi cauzate de omisiuni în control, inadvertențe în sistem și lipsa informării conducerii. Recunoscând importanța controlului intern într-o bancă, aceste definiții sunt foarte utile sistemelor și mecanismelor de acoperire a riscului operațional.
Definiția de la Basel urmărește să sublinieze standardele minime pentru toate băncile, mai mult decât să definească cea mai bună practică. Pentru a satisface problemele complexe cu care se confruntă băncile, noțiunea de risc operațional poate fi abordată după cum urmează:
Definiția contextuală: anumite bănci privesc riscul ca rezultând în departamente numite “Operațiuni” și l-au definit ca fiind acele erori și omisiuni ale controalelor, sistemelor și proceselor ce pot cauza pierderi potențiale. Alte riscuri, cum ar fi cel de reputație, legal, de personal, pot fi:
fie gestionate de un comitet global de risc care consideră expunerea băncii față de toate riscurile;
fie riscul operațional cade în responsabilitatea unui department managerial individual.
De aceea, unele bănci nu consideră a fi necesară o funcție separată de risc operațional.
Definiția generală: Alte bănci au adoptat o definiție mult mai largă privind riscul operațional. Unele l-au definit incluzând toate riscurile, cu excepția riscului de piață și a celui de credit. Raționamentul este de a considera toate influențele potențiale asupra contului de profit și pierdere care nu sunt luate în calcul de măsurile de risc pentru riscul de piață și cel de credit. Această definiție a creat însă probleme și astfel multe bănci au considerat că trebuie limitată la ceea ce putem în mod relativ măsura ușor. De exemplu, în cazul unei erori de sistem, pierderea poate fi cuantificată ca fiind mărimea câștigului pierdut și costul adițional cât timp sistemul nu a fost operațional. Pentru o eroare de tranzacție, cum ar fi o decontare întârziată, pierderea poate fi măsurată ca fiind suma dintre penalități, costurile cu dobânda și cele cu forța de muncă ale acțiunii de remediere.
În concluzie, pentru a apropia cele două abordări, riscul operațional este definit astfel:
Riscul operațional reprezintă expunerea băncii la pierderile financiare potențiale determinate de evenimente interne sau externe, trenduri și modificări ce nu au fost surprinse și prevenite de guvernanța corporativă și de controlul intern, sisteme, politici, organizare, standarde etice sau de alte elemente de control și standarde ale băncii. Astfel de pierderi exclude pe cele deja surprinse de alte categorii de risc, cum ar fi riscul de piață, cel de credit sau riscul strategic/de afaceri.
1.2. Abordarea riscului operațional conform Noului Acord de la Basel asupra fondurilor proprii
Comitetul de la Basel consideră că riscul operațional reprzintă un risc important pentru bănci și că acestea trebuie să dețină fonduri proprii pentru a se proteja împotriva pierderilor ce pot surveni.
Basel II definește riscul operațional ca fiind un risc de pierdere rezultată din carențele sau deficiențele procedurilor, personalului, sistemelor interne sau evenimentelor externe. În acest domeniu, Comitetul a elaborat o nouă abordare, privind calculul fondurilor proprii adecvate. Ca și pentru riscul de credit, Comitetul are în vedere tehnicile de evaluare internă dezvoltate de bănci într-un ritm rapid; el caută să incite băncile în a-și perfecționa aceste tehnici și în a-și îmbunătăți gestionarea riscului operațional. Este cazul abordărilor de măsură complexe (AMC) privind riscul operațional.
Deși evoluează rapid, este puțin probabil ca abordările privind riscul operațional să afecteze pe termen scurt gradul de precizie obținut în estimarea riscului de credit și de piață. În consecință, includerea unei măsuri a riscului operațional în primul obiectiv al noului Acord a constituit o problemă complexă. Comitetul consideră că această includere este esențială în vederea încurajării băncilor să continue elaborarea unor studii privind măsurarea riscului operațional și pentru a garanta că acestea dețin un volum suficient de fonduri proprii în vederea acoperii acestui risc. Absența în noul Acord a unei limite minime privind fondurile proprii aferente riscului operațional reduce aceste încurajări, traducându-se printr-o diminuare a resurselor atribuite de sectorul bancar riscului operațional.
Comitetul oferă băncilor flexibilitate în elaborarea unui studiu care să permită calcularea nivelului minim al fondurilor proprii pentru risc operațional, corespunzător profilului lor de activitate și riscurilor subsecvente.
Comitetul de la Basel intenționează să urmărească în mod constant evoluția abordărilor privind riscul operațional. În acest sens, este bine privit progresul băncilor care au elaborate metode de gestionare a riscului operațional în funcție de AMC. Conducerea acestor bănci a ajuns la concluzia că este posibilă elaborarea unei viziuni flexibile și exhaustive privind cuantificarea riscului operațional în cadrul procedeelor de stabilire a limitelor privind fondurile proprii.
Băncile de dimensiune internațională sau expuse unui risc operațional important și sunt obligate să adopte la termen metodologia AMC, mai sensibilă la risc. Acordul Basel II presupune două abordări mai simple a riscului operațional (indicatori de bază și standardizat) destinate băncilor mai puțin expuse la risc operațional. Global, cele două abordări cer ca băncile să dețină fonduri proprii pentru riscul operațional, calculate ca procent fix din măsura riscului determinat.
În abordarea riscului operațional ca indicator de bază, măsura reprezintă profitul brut mediu anual al băncii în ultimii trei ani. Această medie, înmulțită cu un factor de 0,15 fixat de Comitet, reprezintă limita minimă privind fondurile proprii. Băncile în cauză sunt de asemenea obligate să respecte recomandările Comitetului stipulate în documentul intitulat: “Practici sănătoase pentru gestionarea și supravegherea riscului operațional”, publicat în februarie 2003.
Și în cazul abordării standardizate, profitul brut servește la măsurarea amplorii activităților într-o bancă și drept urmare mărimea probabilă a expunerii sale la riscul operațional. Operațiunea este efectuată prin multiplicarea profitului brut cu factorii specifici, respectiv cei determinați de comitet. Fondurile proprii adecvate totale stabilite de bancă corespund unei sume a fondurilor prespund unei sume a fondurilor proprii adecvate pe fiecare activitate în parte. Pentru a putea utiliza abordarea standardizată este important ca băncile să dispună de sisteme adecvate de gestionare a riscului operațional, care satisfac criteriile minime impuse în cerințele de la Basel.
1.3. Cuantificarea riscului operațional
În legătură cu măsurarea riscului operațional, raportul Comitetului din septembrie 1998, stipulează următoarele:”Multe bănci au identificat necesitatea unor abordări teoretice și practice semnificative, ce trebuie adoptate în vederea dezvoltării măsurilor generale privind riscul operațional. Spre deosebire de riscul de piață și poate cel de credit, factorii de risc sunt, în principal, cei interni băncii, iar o legătură matematică sau statistică clară între factorii de risc, probabilitate și mărimea pierderii operaționale nu există. În timp ce industria este departe de a converge către un set de modele standard, așa cum este valabil pentru măsurarea riscului de piață și a celui de credit, băncile ce și-au dezvoltat sau își dezvoltă modele, se bazează în mod surpinzător pe același set de factori de risc. Acești factori includ ratinguri de audit intern sau propriul control intern, indicatori oparaționali cum sunt volumul sau rata erorilor, pierderilor și volatilitatea venitului”.
De aceea, pașii ce trebuie urmăriți de orice metodă de cuantificare sunt următorii:
identificarea unei metode care descrie clar expunerea la riscul operațional,
factorii de risc și pierderile potențiale;
stabilirea unei relații între expunerea la risc, factorii de risc și pierderilor
potențiale;
temperarea evenimentelor cu un impact redus, dar de frecvență ridicată și a celor cu un impact ridicat dar de frecvență redusă;
includerea modelului final și a rapoartelor în cadrul afacerii și proceselor de management.
Atunci când se analizează riscul de piață sau de credit, multe instituții recurg la o abordare graduală, astfel:
– definirea riscului;
– identificarea factorilor de risc;
– măsurarea expunerii la acești factori;
– calcularea riscului.
Tabelul nr.1.1. consideră abordările graduale în analizarea riscului de piață și a celui de
credit și le compară cu o abordare similară pentru risc operațional.
Tabelul nr. 1.1.: Abodările graduale în analizarea riscului de piață, de credit și a celui operațional
Așa cum putem observa din tabel, comparația nu este un lucru ușor de realizat deoarece tehnicile de măsurare Value-at-Risk pentru riscul de piață au fost recunoscute mult timp ca fiind cea mai bună metodă de evaluare. Metodele VaR pentru riscul de credit au fost utilizate pentru început în câteva bănci. Aceste metode noi nu sunt recunoscute ca fiind cele mai bune, dar de la sfârșitul anului 2001 s-a constatat o flexibilitate a reglementărilor în utilizarea modelelor VaR de credit intern pentru calcularea capitalului adecvat. Astfel, Credit VaR a devenit un model de referință în măsurarea riscului de credit.
O altă metodă de măsurare a riscului operațional o reprezintă analizarea volatilității câștigurilor, mai puțin cele aferente riscului de piață și de credit. Riscul rezidual poate fi considerat a fi risc operațional. Această abordare are avantajul că putem lega riscul operațional de câștiguri. Este imposibil să măsurăm factorii individuali de risc operațional ce fac ca și câștigurile reziduale să fie volatile, fără a implementa o anumită formă de model cauzal de volatilitate a câștigurilor sau pierderilor. De asemenea, nu este ușor de separat volatilitatea câștigurilor aferente riscului de piață, de cea a riscului de credit și a celui strategic de afacere.
1.3.1. Abordări calitative pentru măsurarea riscului operațional
Majoritatea abordărilor legate de riscul operațional și controlul intern au fost de ordin calitativ, astfel încât identificarea riscului operațional a fost măsurată în cuvinte, mai degrabă decât în cifre. O abordare obișnuită este aceea de a realiza o trecere în revistă a modului în care banca gestionează riscul operațional și apoi realizarea unei evaluări a riscului bazată pe părerea obiectivă a unei persoane cu experiență. O mare parte a acestei sarcini se realiza în trecut de auditul intern. În majoritatea băncilor, până de curând nu existau alte departamente implicate în evaluarea riscului operațional cu excepția auditului intern.
În SUA, în septembrie 1992 a fost creat un document cadru privind controlul intern pentru toate firmele, nu numai pentru instituțiile financiare. Toate conceptele cheie din acest document au fost încorporate în Standardele Americane de Audit (SAA). SAA stipulează că și controlul intern este un proces realizat de consiliul director al companiei, de conducere și alții destinat să ofere asigurare în ce privește îndeplinirea următoarelor obiective:
veridicitatea rapoartelor financiare;
eficiența operațiilor;
conformitatea cu legile și reglementările aplicabile.
Controlul intern reprezintă un proces, de aceea o serie de acțiuni vizează activitățile unei companii. Componentele acțiunilor de control intern sunt următoarele:
Controlul activităților – oferă cadrul în care sunt conduse activitățile și controlul. Include integritatea și valorile etice ale firmei.
Evaluarea riscului – banca trebuie să urmărească riscurile cu care se confruntă, inclusiv riscul operațional. Trebuie să stabilească obiectivele privind afacerea, împreună cu activități de vânzare, producție, marketing, financiare și altele, astfel încât să se opereze eficient în departamente diferite. Banca trebuie să-și stabilească mecanisme pentru a identifica, analiza și gestiona riscurile aferente.
Acțiunile de control – trebuie să se stabilească și să se execute acțiuni de control și proceduri pentru a se asigura că măsurile identificate de conducere sunt necesare în legătura cu riscurile și se desfășoară efectiv.
Informare și comunicare – în jurul acestor activități se află sistemele de informare și de comunicare, ce permit primirea și schimbul de informații necesare pentru a conduce, gestiona și controla operațiunile.
Monitorizare – întregul proces trebuie să fie monitorizat, iar dacă este necesar, făcute modificări. În acest mod sistemul poate reacționa dinamic, modificându-se, dacă o cer condițiile.
Cele cinci componente întăresc cele trei obiective menționate mai sus:
raportarea financiară;
aplicarea;
operațiunile.
Riscurile (sau punctele slabe în ce privește controlul intern) pot fi ordonate în funcție de priorități și de resursele alocate lor. Ordonarea ia în considerare magnitudinea și probabilitatea pierderii. Metoda este subiectivă și depinde de experiența auditorului, managerului firmei sau managerului de risc operațional. O abordare mai bună o reprezintă cuantificarea riscului operațional.
1.3.2. Abordări cantitative pentru măsurarea riscului operațional
Riscul operațional poate fi modelat prin utilizarea tehnicilor Value-at-Risk (VaR) în același mod ca riscul de piață și cel de credit. Astfel, se poate construi o bază de date în care sunt cuprinse informații despre pierderile operaționale din surse interne și externe și realizarea unei distribuții a seriilor. Prin luarea în considerare a unui interval de încredere de 95%, o bancă poate calcula VaR pentru riscul operațional. Concluzia acestui studiu a fost aceea că orice metodă cantitativă este la fel de bună ca aplicarea VaR pentru riscul de piață.
Una dintre primele bănci care a descris modul cum își alocă capitalul de risc operațional a fost Bankers Trust, una dintre puținele bănci care a implementat cu succes metodologia RAROC (Risk Adjusted Return on Capital) sau indicele rentabilitate/risc. Studiul se baza pe dezvoltarea unei baze de date privind pierderile astfel încât să poată construi distribuții ale pierderilor pentru a calcula capitalul de risc. S-a utilizat un interval de încredere de 99% pentru a asigura consistență cu indicatorii RAROC pentru riscul de piață și cel de credit.
Motivele pe care Bankers Trust Ie dă pentru alocarea capitalului către riscul operațional sunt următoarele:
– utilitatea într-o activitate strategică/decizii de investiție (care este expunerea totală la risc a acestei decizii?);
– gestionarea eforturilor în vederea finanțării efective a riscului (nu numai asigurarea sa, ci și transferul alternativ al riscului în cadrul firmei);
– asistarea la gestionarea riscului de afacere.
Pașii urmăriți de Bankers Trust în calcularea capitalului de risc operațional utilizând baze
de date de informații interne și externe sunt următorii:
– identificarea informațiilor centralizate (de la direcțiile din centrala băncii, cum este cel de resurse umane) ce previzionează riscul de control în întreaga bancă (de exemplu, gradul de satisfacție al personalului);
– clasificarea pe categorii la care există riscul ca informația să fie divulgată (de exemplu, riscul de personal);
– compararea informațiilor noi centralizate cu bazele de date privind pierderile interne și externe;
Pentru atribuirea capitalului de risc, Bankers Trust identifică trei factori de risc:
– factori inerenți de risc care sunt cei creați de natura activității cum ar fi, de exemplu, complexitatea produsului (derivative exotice care ar avea un risc operațional mai ridicat decât tranzacțiile valutare spot);
– factori de risc legați de control ce subliniază punctele slabe privind controlul existent și potențial (vechimea tehnologiei);
– pierderile actuale înregistrate de fiecare departament în parte.
Fiecare din acești factori a fost punctat pentru fiecare departament, riscurile controlabile au fost punctate mai mult decât cele necontrolabile (inerente), iar capitalul de bază a fost distribuit în mod proporțional departamentelor, pe baza punctajului total mediu pentru întreg riscul operațional.
1.3.3. Modelul cauzal de cuantificare a riscului operațional
Metodologia implică următoarele etape:
definirea riscului operațional;
documentare și colectarea datelor;
construirea unui prototip al sistemului;
prelucrarea bazei de date;
finalizarea prototipului și utilizarea lui.
Definirea riscului operațional a fost abordată anterior, modalitățile de definire fiind variate. Când definim riscul operațional este important să facem distincție între risc și expunere. Expunerea la riscul operațional intervine tot timpul în toate operațiunile/activitățile. Mărimea pierderii neașteptate poate fi micșorată printr-un control intern riguros.
O măsură a expunerii poate fi numărul de tranzacții sau angajați. Riscul operațional reprezintă mărimea și probabilitatea pierderii. Expunerea poate fi eliminată doar în cazul în care nu se desfășoară nici o activitate. Riscul poate fi limitat prin investiții în cadrul procesului, în personal și tehnologie.
Documentarea și colectarea datelor
Pentru a identifica cauzele și efectele riscului operațional este importantă împărțirea riscului operațional pe categorii: departamente/divizii; în funcție de controlul intern.
O abordare adecvată este aceea a unei ședințe de brainstorming în ceea ce privește categoriile de risc împreună cu cauzele și efectele activității implicate (abordarea de jos în sus – bottom- up) sau la un anumit nivel al companiei (de sus în jos – top-down).
Avantajul abordării top-down este acela că rezultatele pot fi utilizate astfel încât să respecte reglementările/principiile de audit. Abordarea bottom-up este avantajoasă, obținând prețul intern al activității. Pentru un număr de categorii de risc diferite am analizat pierderile potențiale și posibilele cauze, evidențiate în Tabelul nr. 1.2.
Tabelul nr. 1.2 Pierderi potențiale și posibile cauze ale riscului
Este mult mai facilă cuantificarea pierderilor sau a efectelor decât a cauzelor pierderilor.
Majoritatea băncilor încep prin a stabili pierderile și apoi încearcă să găsească și cauzele lor, creând metodologia mai târziu.
Tabelul nr. 1.3: Cauze privind pierderile
După ce au fost cuantificate pierderile și cauzele acestora, poate fi utilizată analiza empirică pentru evaluarea legăturii dintre cauze și efecte. Este importantă gruparea pierderilor de aceeași natură pentru a măsura frecvența cauzelor diferite. Se poate realiza o distribuție a cauzelor, în care cea mai frecventă să fie cauza principală. Aceasta va permite întreprinderea unor acțiuni de remediu privind managementul pe baze prioritare. Pot exista dependențe între cauze, caz în care utilizarea analizei cauzei-rădăcină poate fi potrivită pentru a găsi începutul lanțului. Unele bănci împart pierderile în evenimente cu un impact scăzut dar de frecvență ridicată și cele cu un impact puternic dar de frecvență scăzută. Evenimentele cu un impact ridicat sunt deseori catastrofele. Puține bănci dețin informații interne importante ca mărime despre pierderile trecute. De aceea, trebuie utilizată informația externă la fel de bine ca cea internă. Evenimentele cu un impact scăzut dar de frecvență ridicată conduc la o modelare statistică. Tratarea evenimentelor cu un impact ridicat dar de frecvență joasă, în mod particular dacă informația se referă la un eveniment produs într-o altă bancă, este mult mai deschisă.
Tipurile de informații colectate pot fi împărțite în patru mari categorii:
– varianțe istorice/pierderi (pierderi din decontările trecute înregistrate în back);
– estimări ale vânzătorului;
– punctul de referință în industrie (rata medie de pierdere a concurenței la 1.000 de tranzacții);
– tehnici bazate pe evaluarea afacerii.
Ultima tehnică reprezintă metoda preferată de modelul cauzal, mai ales atunci când există o lipsă de date. Ea presupune alegerea unor experți în cadrul băncii care să facă predicții pentru viitor, de obicei pentru următorul an financiar și să genereze scenarii despre ceea ce merge necorespunzător în termeni de cauze, efecte, magnitudine și probabilitate. Considerând aceste scenarii, se poate realiza legătura dintre metodele calitative și cantitative de măsurare a riscului operațional. Rezultatele acestor scenarii pot fi calibrate pentru bazele de date interne și externe la o dată anterioară.
Construirea prototipului
Odată ce deținem suficiente date, putem construi prototipul. Abordarea modelului cauzal modelează informațiile de tip cauză/efect și analizează relația dintre acestea. Încorporarea unor sisteme de scoring poate fi, de asemenea, necesară dacă banca se bazează pe această abordare. Aici se dovedesc folositoare informațiile despre concurență sau despre
punctul de referință în industrie.
Un exemplu de scoring poate fi dat într-o sală de tranzacționare unde banca își stabilește standarde pentru fiecare unitate:
– "Nu mai mult de 5 decontări dau greș la 1.000 de tranzacții";
– Dacă depășește punctajul, se alocă un capital suplimentar pentru care se percepe o dobândă.
Folosirea anticipării riscului poate fi încorporată în prototip. Distribuția de frecvență a evenimentelor cu un impact scăzut dar de frecvență ridicată trebuie modelată. Dupa fixarea unui interval de încredere adecvat (de regulă, 95%), se poate măsura pierderea neașteptată și apoi se poate aloca capitalul de risc operațional.
1.4. Necesitatea gestionării riscului operațional
Comitetul de la Basel de Supraveghere Bancară a publicat un articol în septembrie 1998 intitulat “Managementul Riscului Operațional" care explică scopul recentelor studii despre managementul riscului operațional. Comitetul a format un grup de lucru ce a intervievat 30 de bănci mari pentru a înțelege problemele actuale ale acestora în vederea formulării unor recomandări de reglementare sau supraveghere. În raport se prevedea: "Cele mai importante tipuri de risc operațional implică rupturi în controlul intern și guvernanța corporativă. Astfel de rupturi pot genera pierderi financiare prin erori, fraude sau eșecuri realizate în timp sau compromit interesele băncii într-un alt mod, de exemplu prin dealerii săi, ofițerii de credit sau conducere, ce abuzează de autoritatea pe care o au sau conduce afacerea într-o manieră neetică sau riscantă. Alte aspecte privind riscul operațional se referă la eșecuri ale sistemelor tehnologiei informatice sau evenimente de genul incendiilor sau altor dezastre."
Alături de practicile de reglementare existente, Comitetul percepe aspectele importante privind riscul operațional ca fiind relativ contextuale, de tipul rupturilor în controlul intern și guvernanța corporativă, întrucât cele două sunt clare și pot fi evaluate cu relativă ușurință de către legiuitori.
Grupul de lucru a raportat, de asemenea: "Grijile privind riscul operațional în cadrul consiliilor de administrație ale băncilor sunt în creștere". Toate băncile au pe primul plan gestionarea riscului operațional în cadrul afacerii. Acele bănci ce își dezvoltă sisteme de cuantificare a riscului operațional sunt tentate deseori să construiască practici competente de management al acestuia. Acestea pot lua forma alocării capitalului pentru riscul operațional, includerea măsurării riscului operațional în procesul de evaluare al performanței sau, pe baza prezentării pierderilor operaționale, să rezulte o acțiune corectivă la cele mai înalte nivele de management ale băncii.”
Recunoașterea de către bănci a responsabilităților directe privind afacerea are aspecte pozitive și negative. Aspectele pozitive sunt reprezentate de evaluarea internă obținută imediat de directori prin recunoașterea responsabilităților directe. Aspectul negativ îl reprezintă posibilitatea lipsei de uniformitate a abordărilor de către bancă. Există riscul omiterii abordării riscului operațional la "nivel corporativ" (riscul de reputație, lipsa comunicării privind informațiile cheie, management slab).
Este important ca băncile să aibă un plan privind abordări uniforme ale riscului operațional în cadrul afacerii, iar la nivel corporativ să revizuiască scopul și obiectivele managerului de risc operațional. Băncile ce tind să definească riscul operațional ca un "risc de operațiuni" și reformulează mix-ul activităților existente cum ar fi auditul intern și extern, propria evaluare a controlului intern și indicatorii cheie de performanță operațională. Băncile ce adoptă această abordare "status quo" nu sunt considerate că utilizează cea mai bună practică.
În tabelul nr. 1.4. sunt prezentate noțiunile cheie de risc operațional care sunt considerate a fi cea mai bună practică de către bănci.
Tabelul nr. 1.4.: Trei noțiuni cheie de risc operațional
Băncile trebuie să respecte cerințele minime de reglementare. Există câteva țări unde cerințe specifice sunt stabilite pentru managementul riscului operațional.
Banca Reglementelor Internaționale (BRI) a publicat un set de cerințe privind controlul intern ce conține cadrul general al managementului riscului operațional. Astfel, legiuitorii din fiecare țară au încorporat aceste prevederi propriilor reglementări.
Țări diferite prezintă abordări diferite ale riscului operațional. În Marea Britanie, Banca Angliei a cerut încă din 1987 băncilor comerciale să raporteze coeficientul de adecvare la riscurile la care fiecare bancă este expusă. Banca Angliei a publicat un cadru general despre "Raportarea Contabililă privind Controlul Intern și alte Sisteme de Control" ce furnizează descrierea elementelor de control și așteptările lor privind adecvarea capitalului la riscurile asumate.
Multe țări au deja stabilit cadrul legal privind elementele de risc operațional precum indicatorul RATE în Marea Britanie, indicatorul CAMEL în SUA, indicatorul BAK privind Cerințele Minime pentru Instituțiile de Tranzacționare în Germania.
Riscul operațional reprezintã riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, fiind determinat de factori interni (derularea neadecvatã a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.). Riscul juridic este o componentă a riscului operațional, apărut ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale ori contractuale în care instituția este parte.
Departamentul de administrare a riscurilor are ca scop identificarea și măsurarea riscului operațional existent în departamentele bãncii și asigură managementul corect al acestuia.
Evaluarea riscului operațional se face după principiul „de jos în sus“ („bottom -up“). Spre deosebire de riscul de credit sau piață, pentru care există mijloace de cuantificare deja foarte cunoscute și experimentate, în privința riscului operațional informațiile în baza cărora se vor face estimări și cuantificări rezidă în principal la nivelul angajaților. În scopul cuantificării riscului potențial se urmărește realizarea unor estimări prin auto evaluare; suportul constă în utilizarea de chestionare (risk/control self-assessment).
Prin externalizarea unor activități se urmărește transferul unora dintre riscurile operaționale ale anumitor produse sau servicii. Totuși, prin externalizare se mențin riscuri precum cel juridic și/sau reputațional. Ținînd cont de faptul că analiza și managementul Riscului Operațional au la bază criteriul produselor, iar activitățile externalizate sunt parte a pachetului de produs – administrarea Riscului Operațional aferent acestor activități face parte din analiza curentă a Riscului Operațional. Administrarea riscurilor asociate activităților externalizate presupune selectarea și evaluarea societăților prestatoare de servicii externalizate pe baza următoarelor aspecte: solvabilitatea, reputația, familiarizarea cu specificul sectorului în care activează Raiffeisen Bank, calitatea serviciilor prestate, organizarea activității și controlului intern, existența unui personal competent, existența unui plan alternativ de redresare a activității, asigurarea confidențialității informației, în special pe planul de informare și comunicare.
Capitolul II
ADMINISTRAREA RISCULUI DE CREDIT ÎN LUMINA PREVEDERILOR ACORDULUI BASEL II VERSUS BASEL I
2.1. Abordări teoretice ale riscului de credit în contextul actual al dezvoltării pieței creditului
Riscul de credit se definește prin pierderile suferite de o instituție de credit datorită neîncasării la scadență a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorării calității de creditare al debitorului. Din această perspectivă, riscul de credit are două coordonate: dimensiunea riscului și calitatea acestuia.
Dimensiunea riscului denotă mărimea pierderii suferite de creditor ca urmare a imposibilității debitorului de a rambursa creditul, iar calitatea riscului rezultă atât din posibilitatea ca neplata să aibă loc, cât și din garanțiile care pot reduce pierderea, în cazul neplății.
Neachitarea unei datorii reprezintă un eveniment nesigur. În plus, expunerile viitoare nu sunt cunoscute cu certitudine decât la scadență deoarece acordarea creditelor pe baza unor programe de rambursare stabilite pe baze contractuale ferme sunt aplicabile numai într-un număr redus de cazuri. Rambursarea anticipată a creditelor contractate prezintă un risc de credit, deoarece în această situație banca trebuie să-și asigure refinanțarea venitului nerealizat și să-și acopere cheltuielile ocazionate de acordarea împrumutului respectiv.
Pornind de la aceste considerente, riscul de credit poate fi divizat în trei riscuri: riscul de neplată, riscul expunerii și riscul recuperării.
1. Riscul de neplată constă în probabilitatea neachitării unei datorii la scadență.
Există câteva definiții posibile ce le putem da neplății: neefectuarea unei obligații
de plată, încălcarea unei convenții sau neplata economică. Neachitarea plății este
declarată atunci când plata programată nu a fost efectuată într-o perioadă minimă de timp
(de regulă 3 luni) de la data scadentă. Deteriorarea unor indicatori economico-financiari
în raport cu nivelul asumat la data contractării creditului poate fi asimilată unei neplăți
tehnice. De obicei, această neplată declanșează negocierile, chiar dacă nerambursarea
creditelor la scadență nu pun în pericol bonitatea debitorului. În unele situații, banca poate recurge chiar la solicitarea de rambursare promptă a tuturor datoriilor restante.
Neplata economică are loc atunci când valoarea economică a activelor debitorului
scade sub valoarea datoriilor restante. Dacă valoarea de piață a activelor scade sub cea a pasivelor se poate ca fluxurile de numerar să nu permită rambursarea datoriei. Definiția neplății este importantă în contextul estimării șanselor neplății. Agențiile de rating consideră că neplata se întâmplă atunci când o plata prevăzută în contract nu a fost achitată pe o perioadă de cel puțin 3 luni. Diferitele cazuri de neplată nu dau naștere la pierderi imediate, dar cu siguranță cresc probabilitatea unei neplăți finale. Astfel, riscul de neplată exprimă probabilitatea ca neplata să aibă loc în timpul unei perioade date de timp și depinde în principal de situația debitorului: mărimea companiei, calitatea managementului, acționarii, evoluția indicatorilor eonomico-financiari.
Probabilitatea neplății nu poate fi măsurată în mod direct, dar se pot utiliza statisticile istorice ale neplății interne, ale agențiilor de rating sau ale autorităților centrale. Cele mai reprezentative tipuri de rating-uri sunt: ratingul datoriilor emise, ratingul emitentului și ratingul industriei. În cele mai multe din cazuri, agențiile de rating
evaluează calitatea riscului unei datorii, care este dublu condiționată: de probabilitatea neplății și de recuperările posibile, în caz de neplată. Ratingurile bancare interne pot include adesea și alte dimensiuni decât riscul neplății și recuperările și pot fi folosite pentru a evalua separat fiecare client.
2. Riscul de expunere
Riscul de expunere cuantifică nesiguranța privind încasarea sumelor împrumutate.
Dacă creditul este rambursat conform unui program contractual ferm, riscul de expunere
poate fi considerat redus sau neglijabil. Din nefericire, acest lucru nu e valabil pentru toate liniile de credit. Dacă liniile de credit angajate permit debitorului să acceseze aceste
linii ori de câte ori dorește, în funcție de nevoile sale și de o limită maximă fixată de către
bancă, riscul de expunere al băncii în această situație este considerabil.
3. Riscul de recuperare
În cazul neplății, recuperările nu sunt previzibile. Ele depind de tipul de neplată și
de alți factori cum ar fi: garanțiile debitorului, tipul acestor garanții care pot fi colaterale sau ale unei terțe părți. O neachitare a plății nu înseamnă că debitorul nu va plăti niciodată, dar atrage inițierea unor anumite acțiuni, cum ar fi renegocierea sau obligativitatea rambursării sumelor restante. Dacă nici o acțiune corectivă nu poate fi luată în considerare, atunci intervin procedurile legale: instrumentarea juridică a garanțiilor (care diferă în funcție de tipul de garanție acceptate), executarea garanțiilor.
Din punct de vedere cantitativ, riscul de credit se măsoară prin pierderile înregistrate de bancă în cazul neplății. Riscul de credit rezultă din combinarea riscului de neplată cu riscul expunerii și riscul recuperării. Pierderea rezultată (L) este aleatorie și poate fi privită ca produsul unei variabile aleatorii caracterizând neplata (D), o expunere
incertă (X) și o rată a recuperării nesigure (R).
L = D* X * (1 – R)
Această expresie cuantifică riscul de credit.
Riscul neplății sau LGD depinde de valorile atribuite celor trei parametrii de bază:
• probabilitatea neplății;
• expunerea;
• recuperările.
Pierderea prognozată este rezultatul pierderii pricinuite de neplată și de probabilitatea
neplății. LGD reprezintă suma supusă riscului, sau expunerii, mai puțin recuperările:
LGD = expunere – recuperare = expunere x (1 – rata recuperării %)
Pierderea prognozată sintetizează atât pierderea pricinuită de neplată, cât și calitatea riscului:
Pierderea prognozată = LGD x probabilitatea neplății
= expunere x (1 – rata recuperării %) x probabilitatea neplății (%)
Cu alte cuvinte, pierderea prognozată înglobează printr-o singură măsură cele trei componente ale riscului: expunerea, probabilitatea neplății și recuperarea.
Pierderea prognozată este în același timp o pierdere statistică, definită ca o mărime medie. Pierderea neprevăzută reprezintă devierea de la o valoarea medie,volatilitatea și poate fi exprimată de exemplu, de variațiile ratei neplății.
Dispersia în jurul mediei ratelor neplății observate este măsurată de volatilitatea istorică a ratelor neplății observate. Ratele neplății devin instabile în funcție de trecerea timpului, conform figurii nr. 2.1.
Pierderile neprevăzute sunt un multiplu al acestei volatilități și corespunzând unui nivel de oarecare toleranță. Pierderile neprevăzute nu provin doar din devierile ratelor neplății, ci sunt determinate și de devierile de la valorile așteptate. Din păcate, asemenea devieri sunt mai dificil de cuantificat decât acelea ale ratelor neplății. Toate aceste aspecte fac ca estimarea pierderii neprevăzute să fie inexactă.
De exemplu, valoarea pierderilor în cel mai rău caz, pe care o putem numi pierdere pesimistă este dată de ecuația următoare:
Φ (pierdere) = Φ (expunere) x [1 – Φ (rata recuperării)] x Φ (rata neplății) unde Φ semnifică „cel mai rău caz”. Totuși, un asemenea calcul este bazat pe presupunerea că toate valorile „cel mai rău caz” au loc simultan. Aceasta ilustrează una din dificultățile riscurilor neprevăzute.
2.1.1. Modele de cuantificare a riscului de credit
Tehnicile actuale de evaluare a riscului de credit presupun abordarea acestuia din punctul de vedere al riscului de portofoliu și nu doar a riscului individual de creditare.
Teoria modernă a managementului portofoliilor s-a axat până recent pe identificarea, evaluarea și gestionarea riscurilor de piață, adică a riscului modificării în timp a titlurilor de valoare. Aceste considerații au stat la baza elaborării modelului Creditmetrics care a fost dezvoltat pentru prima oară de JP Morgan (1997), devenind în prezent unul dintre cele mai utilizate modele de management a riscului de credit.
Axioma acestui model constă în determinarea pierderilor maxime potențiale la care este expus un creditor în situația în care calitatea portofoliului său de credite scade și
poate determina o tranziție către niveluri inferioare de rating.
Caracteristicile acestui model sunt:
– poate fi considerat un model de piață deoarece la baza estimării pierderilor potențiale stă distribuția la scadență a valorilor marcate la piață;
– definește un speand de creditare egal cu diferența dintre rata dobânzii la obligațiunile cu risc zero și cea aferentă obligațiunilor corporative, diferențial ce permite determinarea distribuției la termen a cash flowurilor actualizate;
– nu are ca scop numai determinarea unor pierderi medii potențiale, ci ia în calcul gradul de volatilitate a valorilor la scadență ale titlurilor de credit;
– este un model de evaluare a riscului de portofoliu și nu doar a riscului individual de credit.
Modelul Creditmetrics are în principal două utilizări :
• evaluarea pierderilor potențiale înregistrate în cazul declanșării procedurii de faliment;
• evaluarea riscului asociat de migrație a debitorilor către clase superioare de risc. Astfel, agentiile de rating (Moody’s sau Standard Poor’ s) publică periodic matrici de migrație a riscului1 care relevă probabilitățile de tranziție ale debitorilor dinspre o clasă de risc spre alta. Pe de altă parte, această matrice identifică corelațiile care există între titlurile de credit ce intră în compunerea unui portofoliu, în scopul unei evaluări exacte a riscului total de creditare la care se expune un creditor.
Dacă în acest model riscul de credit include atât riscul de faliment, cât și riscul de migrație a standing-ului debitorului către clase superioare de risc, modelul CreditRisk +, elaborat de către Credit Suisse First Boston (CSFB) în 1997, ia în calcul modificările survenite în spreand-ul de creditare în cadrul riscului de creditare. Prin urmare, potrivit
______________________________________________________________________
1 Conform clasei de risc și a maturității în care sunt încadrate emisiunile de obligațiuni AAA, AA, A, BB..
acestui model, riscul de creditare incubă probabilitatea de faliment și probabilitatea non-faliment al debitorului.
Astfel, Creditmetrics determină modificările estimate la nivel de portofoliu în cazul migrației calității creditului spre diverse clase de risc (inclusiv spre cea de faliment și în această situație vom avea o distribuție discretă de probabilitate), în timp ce CreditRisk+ calculează pierderile (medii și în exces) datorate exclusiv procedurii de faliment.
Pierderea maximă potențială = Mărimea expunerii la risc x(1–rata de recuperare)
Mărimea expunerii la risc prin prisma creditorului exprimă valoarea nominală a datoriilor la care se adaugă ratele dobânzilor aferente creditului acordat, diminuată cu eventualele sume recuperate ca urmare a procedurilor de valorificare a colateralului.
Modelul ia în calcul frecvența declanșării falimentului ca având o distribuție de probabilitate Poisson întrucât nu se poate anticipa momentul exact de declanșare a falimentului și nici numărul total al acestora. CreditRisk+ nu calculează în mod explicit corelațiile între probabilitățile de default, dar în schimb utilizează volatilitățile acestora în analiza sectorială. Se poate spune că acest model s-a axat pe simularea unor evenimente extreme, dovedindu-și utilitatea în estimarea unor pierderi majore ale unui portofoliu prin modelarea valorilor extreme.
Pornind de la modelul de evaluarea a opțiunilor Black& Sholes (completat ulterior de agenția Moody’s), Kealhofer, McQuown și Vasicek au elaborat în 1989 modelul cumoscut în literatura de specialitate ca modelul KMV, un instrument de măsurare a riscului de creditare. Modelul se bazează pe estimarea probabilității de faliment și identificarea punctului critic care, odată depășit, va declanșa falimentul debitorului. Punctul critic este de altfel pierderea maximă estimată și coincide cu pragul în care valoarea contabilă a datoriilor este egală cu valoarea estimată a activelor debitorului. Dacă datoriile se consideră a fi constante, diminuarea activelor sub nivelul acestora va determina o incapacitate de plată a debitorului și în consecință, falimentul acestuia. Pornind de la valoarea estimată a pierderilor potențile, modelul determină abaterea de la medie a valorilor portofoliului în caz de faliment, așa numita distanța până la punctul de default. Astfel, riscul de creditare al unui portofoliu este:
Risc de creditare= frecvența estimată de faliment x expunerea potențială la risc x rata de pierdere în caz de faliment
Rata de pierdere în caz de faliment = 1- rata de recuperare.
Principalul neajuns al modelului constă în faptul că acesta nu este un model de piață, situație ce poate determina, în timp, o subestimare a pierderilor dacă riscul de faliment se produce instantaneu.
Sintetic, avantajele și limitele utilizării celor trei modele utilizate în evaluarea riscului de creditare sunt prezentate în tabelul nr. 2.1.
Cu toate limitele la nivel conceptual și lipsa unui registru istoric suficient de bogat pentru ca testările acestor date să fie cât mai veridice, creșterea gradului de precizie în determinarea pierderilor maxime induse de riscul de creditare, cele trei modele se pot utiliza într-o abordare intercorelată, pentru cuantificarea riscului de credit.
Abordarea pe Baza Modelelor Interne (Internal Ratings Based Approach – IRB) poate fi implementată numai dacă autoritatea monetară consideră că instituția de credit dispune de sisteme de administrare și clasificare a riscurilor de credit sigure și integral implementate.
Avantajele utilizarii acestor modelelor interne2 constau în:
• evaluare relevantă a debitorului și a caracteristicilor tranzacției, precum și diferențiere relevantă a riscurilor și o estimare corectă și consistentă cantitativ a acestora;
• importantă în gestionarea riscurilor, în procesul decizional, la aprobarea
creditelor, la alocarea capitalului și stabilirea funcțiilor de control intern;
• control riguros al riscului de credit fără influențe de natură subiectivă;
• validarea raționamentelor pe baza cărora s-au stabilit modelele interne.
Abordarea riscului de credit bazată pe modele interne este recomandată și de Comitetul de la Basel. În acest sens, Acordul Basel II aduce ca elemente de noutate față de Basel I lărgirea gamei ponderilor de risc de la 4 la 8 categorii (0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% și 150%), diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit prin utilizarea instrumentelor financiare derivate (credit default swap, total return swap, credit linked notes), utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienților și modelelor interne dezvoltate pentru determinarea valorii pierderii așteptate, ținând cont de profilul risc.
_______________________________________________________________________
2 O instituție de credit care solicită aprobarea pentru utilizarea Abordării pe Baza Modelelor Interne va demonstra că aceasta a fost utilizată cu respectarea cerințelor minime privind măsurarea și administrarea riscurilor interne pe o perioadă de cel puțin 3 ani, anterior solicitării . Această cerință se va aplica de la 31 decembrie 2010.
Pentru evaluarea riscului de credit, Basel II propune două alternative:
• utilizarea metodei standard standarddised approach, conform căreia riscul de credit este calculat de banca centrală pentru fiecare tip de activ pe baza unor ponderi de risc fixe, stabilite în raport cu tipologia creditelor.
• utilizarea modelelor interne cu două variante, modele interne de bază și avansate care lasă posibilitatea băncii de a evalua riscul în funcție de specificul fiecărui plasament în parte. Cerințele de capital sunt calculate în funcție de patru parametrii de risc: probabilitatea de nerambursare (PD), pierderea în caz de nerambursare (LGD), expunerea față de debitor (EAD) și maturitatea expunerii (M). Pierderea așteptată (EL) se determină potrivit relației:
EL=PD x LGD x EAD,
cerințele de capital fiind egale cu diferența dintre valoarea la risc a expunerii băncii și pierderea așteptată.
– în abordarea modelelor interne de bază, băncile determină PD, iar autoritatea de supraveghere stabilește ceilalți trei parametrii de risc;
– în abordarea avansată, băncile calculează toți parametrii necesari stabilirii cerințelor de capital, diferența dintre capitalul economic și cel reglementat fiind minimă.
Comitetul de la Basel a elaborat cinci studii de impact cantitativ referitoare la efectele Acordului Basel II asupra managementului riscurilor. Ultimul studiu realizat în iunie 2006 a avut ca obiectiv evaluarea riscului de credit și a celui operațional din perspectiva a două coordonate:
]• modele aplicate în gestionarea celor două riscuri;
• modificarea procentuală a cerințelor de capital induse de modele utilizate de fiecare instituție de credit.
Sub aspect metodologic se remarcă o îmbunătățire treptată a instrumentarului utilizat. De exemplu, dacă studiul de impact derulat de Comitetul de la Basel în 2003 băncile erau grupate în funcție de țara de proveniență în două categorii (țări membre UE și alte țări), studiul din 2006 a extins categoriile la un număr egal cu trei.
Sinteza rezultatelor studiului de impact privind utilizarea modelelor interne ca instrument al managementului riscurilor:
Cele mai semnificative reduceri ale cerințelor minime de capital sunt rezultatul aplicării modelelor avansate, în cazul abordării LDG, băncile din G 10 și alte țări din grupul I ocupând primele poziții.
Posibilitatea alegerii între cele trei opțiuni diferite de estimare a capitalului minim, va încuraja băncile să adopte sisteme din ce în ce mai complexe de cuantificare și gestionare a riscurilor, deoarece, așa cum rezultă și din studiul de impact al Comitetului de la Basel, odată cu creșterea acurateții modelelor utilizate, se vor reduce în mod corespunzător și cerințele de capital regulamentar.
Implementarea noului cadru de adecvare a capitalului începând cu 2007 în țările membre și a abordărilor avansate de măsurare a riscurilor începând cu 2008, le va permite băncilor și autorităților de supraveghere să evalueze calitatea sistemelor de gestiune și control al riscurilor în scopul validării acestora.
Implementarea Acordului Basel II va genera transformări importante atât la nivelul băncilor comerciale (sub aspectul revizuirii managementului riscului și a sistemului informatic, pregătirii personalului, constituirea bazelor de date etc.), cât și pentru Banca Națională a României (elaborarea cadrului de reglementare conform directivelor UE și pentru a se acoperi cerințele de capital formulate în cadrul celor trei piloni din Basel II, adaptarea procesului de supraveghere etc.).
Pentru implementarea Acordului Basel II, BNR a elaborat o strategie materializată în patru etape, după cum urmează:
1. Inițierea dialogului și realizarea schimbului de informații cu structurile naționale (Asociația Română a Băncilor, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare) și internaționale (alte autorități de supraveghere) implicate în procesul implementării Basel II.
2. Dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse de Basel II prin: transpunerea în legislația românească a directivelor și adaptarea sistemului de raportări prudențiale, elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne, evaluarea sediilor băncilor pentru asigurarea condițiilor logistice de implementare a acordului.
3. Validarea modelelor interne de rating.
4. Verificarea aplicării cerințelor de capital prevăzute de Acordul Basel II.
Principalele modificări ale ponderilor de risc rezultate din exercitarea opțiunilor naționale3 pentru abordarea standard sunt prezentate în tabelul nr. 2.4. Modificările cele mai drastice se înregistrează la nivelul expunerilor de retail și a celor garantate cu proprietăți rezidențiale.
________________________________________________________________________________________________
3 Directiva 2000/12/EC privind stabilirea și desfășurarea activităților instituțiilor de credit și Directiva 93/6/EEC privind adecvarea capitalului societăților de servicii financiare și a instituțiilor de credit, lasă la discreția fiecărei țări (opțiuni naționale) modul de implementare a unora dintre prevederile comunitare, circumscrise în special riscurilor de credit, operațional și de piață, fondurilor proprii și supravegherii pe bază consolidată și individuală;
Rezultatele unei simulări realizate de BNR în iunie 2005 pun în evidență stabilitatea sistemului bancar. O reducere cu aproximativ 16% a expunerilor bilanțiere ponderate la risc, dar neluându-se în calcul diminuarea riscului de credit prin utilizarea colateralului sau a garanțiilor, în cazul creditelor acordate companiilor și segmentului retail, va induce o creștere considerabilă a nivelului de solvabilitate a băncilor.
Rezultatele unui studiu de impact realizat de BNR pentru a surprinde preferințele băncilor privind modelele utilizate în calcularea cerințelor minime de capital pentru riscul
de credit și operațional, pun în evidență faptul că este posibil ca puține bănci să adopte în 2007 abordările bazate pe modelele interne. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr. 2.5.
Se constată preferința băncilor pentru abordarea standard, în proporție de 91,11% pentru riscul de credit și 58,82% în cazul riscului operațional, la nivelul anului 2006. Am identificat astfel următoarele cauze care justifică această opțiune a majorității băncilor din
România:
– existanța unui capital propriu semnificativ superior nivelului minim reglementat (12%), neexistând stimulentul ca băncile să urmărească reducerea capitalurilor proprii prin implementarea metodei avansate;
– cadrul de reglementare actual permite abordarea cerințelor minime de capital Basel I până în anul 2008;
– costurile aferente abordării avansate sunt mari, în timp ce denominarea monedei naționale a afectat deja veniturile bancare;
– inexistanța unei baze de date statistice care să alimenteze modelele interne în vederea obținerii unor rezultate pertinente.
2.1.2. Abordări recente ale administrării riscului de credit
Conform abordării tradiționale a riscului de credit, managementul acestuia include ca obiectiv major elaborarea unei politici de creditare corecte care să asigure selecția unor
credite sigure și cu o probabilitate maximă de rambursare în condițiile extinderii acelor credite care corespund nevoilor pieței pe care operează banca.
Fundamentul unui management sănătos al riscului de credit constă în capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile existente și potențiale, inerente oricărei activități de creditare, și de a le limita sau a le reduce. Astfel, politicile clasice privind managementul riscului de credit, în raport cu obiectivele asumate și cu instrumentele utilizate pot fi împărțite în trei categorii:
1. Politici menite să limiteze sau să reducă riscul de credit prin care autoritatea de reglementare impune o limită maximă de expunere la un singur debitor între 10% și 25% din capital. Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară recomandă un nivel maxim de 25%, intenționând o reducere a acestuia la 10%. În cazul depășirii limitelor impuse, autoritățile de supraveghere pot cere băncilor să ia măsuri de precauție înainte ca nivelul de concentrare a riscului de credit să devină excesiv de riscant.
2. Politici privind clasificarea activelor cuprind procedeele prin care fiecărui activ îi este atribuit un grad de risc în funcție de probabilitatea cu care are loc neplata creditului, în conformitate cu clauzele contractuale. În practică, clasificarea creditelor este un instrument esențial al managementului riscului de credit, aceasta fiind în mod normal stabilită de autoritățile de reglementare. În cazul în care creditele din categoriile standard până la pierdere4 reprezintă
________________________________________________________________________
4 Conform standardelor internaționale, creditele sunt clasificate în următoarele categorii: standard, aflate sub supravehere, substandard, îndoielnice, pierdere
peste 50% din capitalul unei bănci, banca respectivă este considerată de către autoritatea de supraveghere o bancă-problemă, întrucât există o probabilitate ridicată ca solvabilitatea și profitabilitatea băncii să fie afectate. În sistemele bancare din țările puternic dezvoltate, băncile utilizează de regulă mai multe niveluri de clasificare pentru creditele din categoria „standard”, în scopul îmbunătățirii calității analizei creditelor, cu impact direct asupra relației profitabilitate – nivel de clasificare.
3. Politica de provizioane pentru pierderile posibile din credite, împreună cu
rezervele generale constituite pentru pierderi denotă capacitatea băncii de a le absorbi. La determinarea nivelului adecvat al acestora se au în vedere toți factorii care afectează posibilitatea de rambursare a creditelor, precum
– calitatea politicilor și procedurilor de credit,
– pierderile anterioare care au afectat profitabilitatea băncii,
– dinamica creditelor acordate,
– procedurile de încasare și recuperare a creditelor problemă, – volatilitatea variabilelor macroeconomice și tendințele economiei.
În practică, politicile de constituire a provizioanelor pot fi discreționare sau obligatorii, în funcție de caracteristicile fiecărui sistem bancar, iar din punct de vedere contabil, acestea sunt considerate de cei mai mulți economiști ca o categorie cheltuieli. Există două practici utilizate în stabilirea provizioanelor: țări care au un sistem bancar dezvoltat și care oferă băncilor libertatea de a-și stabili singure un nivel prudent al provizioanelor și țări care dispun de sisteme bancare fragile, în care autoritățile de supraveghere impun niveluri obligatorii pentru provizioane în raport cu clasa de risc a creditelor acordate. În tabelul nr. 2.6. sunt prezentate provizioanele recomandate de Comitetul de la Basel care pot fi un ghid pentru nivelul provizioanelor în țările care dispun de un sistem bancar mai puțin stabil.
Abordările moderne ale managementului riscului de credit pornesc de la premise că un management eficient trebuie să opereze din momentul luării deciziilor referitoare la acordarea unui credit și până în momentul recuperării sumei împrumutate, cuprinzând inclusiv procedeele de monitorizare și raportare. Astfel, procesul luării deciziilor de creditare influențează toate componentele managementului riscului de credit. O decizie optimă trebuie riguros fundamentată, în special pe o evaluare calitativă a situației debitorului. Apoi urmează revizuiri periodice ale respectării angajamentelor de către client. În plus, sistemele de avertizare semnalează deteriorarea situației debitorului înainte ca neplata să devină posibilă.
În continuare voi pune accentul pe acele aspecte care sunt relevante pentru o administrare a riscului de credit eficientă. Voi descrie sistemul creditelor limită care stabilește suma maximă a debitorilor și sistemele de rating-uri utilizate în aprecierea calității riscului de credit și voi oferi exemple ale procedeelor pentru îmbunătățirea calității creditului.
2.1.2.1. Sistemele limită și rating-urile riscului de credit
Riscul de credit este limitat prin restricții severe care au ca scop reducerea pierderilor în cazul neplăților. Înainte ca orice decizie să fie luată trebuie specificată o limită asupra creditelor totale și o sumă minimă supusă riscului în cazul oricărui client sau unui grup de clienți. Limita rezultă din evaluarea situației debitorilor cum ar fi:
venitul anual, proprietatea, ocupația. Accesarea liniilor de credit trebuie să rămână sub
limita fixată de bancă.
Pentru a stabili limitele, principiile de bază sunt simple:
• să se evite o situație în care orice pierdere periclitează banca;
• să se diversifice angajamentele cu privire la diferitele dimensiuni cum ar fi: clienți, industrii și regiuni;
• să se evite creditarea oricărui debitor cu o sumă care i-ar putea mări datoria dincolo de capacitatea de împrumutare.
Capitalul băncii constituie o altă limită pentru mărimea creditelor asumate, dată fiind diversificarea cererilor și/sau direcțiile politicii de creditare. Pentru a susține creditele acordate, capitalul necesar îndeplinește trei funcții:
împreună cu rezerva constituită pentru pierderi servește ca amortizor de șoc,
este o sursă de finanțare și
servește ca indicator de apreciere a măsurii în care creditul asigură rentabilitatea propusă de bancă.
Limitele de capital sunt dublu condiționate: de fiecare bancă în parte și de
autoritatea de supraveghere prin stabilirea unui nivel maxim al gradului de îndatorare
admis.
În ultimă instanță, cu un sistem de management al riscului cantitativ, capitalul băncii poate fi alocat tuturor liniilor de credit. Asemenea alocări de capital solicită sisteme speciale pentru măsurarea riscurilor la nivelul unei tranzacții și la nivelul portofoliului băncii asigurând limitarea riscului consolidat în concordanță cu capitalul
disponibil efectiv.
Sistemele creditelor limită sunt larg răspândite. Uneori ele nu sunt pe atât de relevante pe cât apar. Când banca derulează tranzacții cu un număr limitat de clienți importanți, este dificil de stabilit limite, deoarece împrumutul este bazat pe o relație continuă. Stabilirea limitelor și relațiile bancare sunt niște procese interactive. Apoi, corporațiile mari cu o poziție de credit excelentă sunt mai puțin supuse limitelor. Cu alte cuvinte, „relația bancară” și „împrumutul numelor” tind să reducă importanța limitelor cantitative.
Pentru persoanele fizice, procesul de aplicare a creditului limită poate fi simplificat considerabil întrucât evaluarea calității riscului se poate baza adesea pe scoring-ul de credit. Scoring-ul estimează calitatea riscului ca o funcție a numărului limitat de caracteristici selectate.
Limitele privind concentarea de credite care relevă, de regulă, expunerea maximă admisă pentru un singur client, grup sau sector de activitate economică sunt instrumente ale politicii de creditare preferate de băncile mici, regionale sau specializate, care vor revizui periodic aceste limite.
Băncile stabilesc și alte tipuri de limite, cum sunt cele care specifică tipurile de credite și alte instrumente de credit pe care banca le oferă sau intenționează să le ofere clienților sau scadențele maxime pentru fiecare tip de credit acordat. Dacă avem în vedere faptul că băncile trebuie să obțină profit, putem spune că acestea stabilesc o limită a prețului creditului. Ratele de dobândă trebuie să fie suficiente pentru a acoperi costurile bancare și pierderile probabile.Pe de altă parte, un anumit nivel al ratei dobânzii poate fi menținut pentru a dezvolta un anumit tip de credit sau a atrage un anumit segment de clientelă. Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate asigură o finanțare indirectă a riscului de credit. De aceea, nivelul minim al ratei dobânzii negociată cu clienții este dat de opțiunea fiecărei bănci în ceea ce privește metoda de stabilire a ratei dobânzii. Dacă se are în vedere costul resurselor de finanțare, nivelul minim al ratei dobânzii trebuie să acopere cheltuielile totale (dobânzi plătite, cheltuieli generale, cheltuieli speciale în cazul în care banca accesează resurse speciale). Stabilirea nivelului ratei dobânzii în funcție de rata solvabilității bancare și ratei rentabilității financiare (ROE) va asigura încadrarea în nivelul impus al normei de solvabilitate și o rentabilitate corespunzătoare a plasamentelor efectuate de bancă.
Mărimea riscului este asociată cu calitatea riscului, pentru a oferi o imagine completă a acestea. Calitatea riscului acoperă atât probabilitatea neplății cât și recuperările (în cazul neplății). De obicei, ea este surprinsă prin sistemele de rating. Sistemele de rating interne există în multe instituții. Sistemul clasifică debitorii în concordanță cu calitatea lor de credit. Uneori, facilitățile sunt luate în considerare pentru a surprinde calitatea protecției împotriva neplății debitorului care este inserată odată cu facilitatea. O asemenea protecție poate fi obținută prin statutul datoriei privilegiate sau colateral, garanții, sau orice alt acord contractual (convenții). Cele mai cunoscute sisteme sunt cele ale agențiilor de rating. De exemplu, Moody’s folosește o scară a ratingului simplificată cu 6 nivele și una detaliată. Standard și Poor ’s folosesc scări similare.
Rating-urile nu sunt niște măsurători cantitative ale calității riscului, ci niște ierarhizări. Sistemele de rating obișnuite includ de la 6 la 10 categorii, suficiente pentru a
putea distinge între clasele de risc. Pentru uzul intern al băncilor, există și alte opțiuni ce pot fi luate în considerare. Mai întâi, rating-urile pot califica poziția creditului debitorului în loc să-l combine cu riscul recuperării. Rating-urile atașate facilităților sunt utile de fiecare dată când garanțiile sunt atașate facilităților individuale. Pentru tranzacțiile structurate cu garanții și colaterali, calitatea protecției devine mai importantă decât poziția creditului debitorului. Dacă se merită un sistem de rating dedicat facilităților sau nu, aceasta este o opțiune managerială.
Un sistem de rating poate, de asemenea, servi ca instrument pentru politica de credit. De exemplu, unele rating-uri minime pot fi cerute pentru a face un împrumut sau pentru a delega puterea inspectorilor de credite. Acestora li se poate permite sau nu să încheie tranzacțiile bazate pe rating-ul debitorului. Un sistem de rating trebuie să fie relevant. Pentru debitorii corporativi, criteriile folosite pentru evaluarea riscului sunt bine cunoscute: profitabilitate, dezvoltare, perspectiva industrială, avantajele competitive, management și acționari pe lângă setul standard de indici.
Planul sistemului de rating diferă de la instituție la instituție. Unele bănci preferă un sistem de rating destul de amănunțit cu reguli explicite pentru aprecierea criteriilor și pentru evaluarea lor. Altele se concentrează mai mult pe aprecierea rațională a calității riscului, specificând criteriile ce vor fi evaluate înainte de a emite o judecată.
Conform Strategiei BNR pentru implementarea Acordului Basel II, se află în curs de desfășurare etapa a doua a procesului, care presupune realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse. În acest proces, un rol esențial revine instituțiilor de rating care trebuie să răspundă următoarelor cerințe impuse de BNR:
– obiectivitate prin promovarea unor metodologii de evaluare a creditelor
riguroasă, sistematică și continuă (în timp real);
– independență prin evitarea influențelor mediului politic, a presiunilor din
partea entităților evaluate;
– transparență și disponibilitatea rezultatelor;
– credibilitate;
– resurse tehnice și umane care să asigure desfășurarea activității în condiții
corespunzătoare.
Totodată, pentru implementarea la nivelul sistemului bancar a noilor cerințe de capital prevăzute de Acordul Basel II, BNR a demarat un proiect prin care se va realiza revizuirea întregului cadru legislativ aplicabil instituțiilor de credit, în vederea armonizării acestora cu cerințele europene.
2.1.2.2. Îmbunătățirea calității creditului
Garanțiile și convențiile sunt principalele instrumente folosite pentru îmbunătățirea calității creditului. Ele au ca țintă reducerea amplorii pierderii în caz de neplată pentru că pierderile măresc recuperările. Colateralii și garanțiile părții terțe prezintă puncte comune cu o asigurare, iar convențiile sunt mai mult un ajutor pentru monitorizarea activă a riscurilor.
Convențiile creează obligații în plus pentru debitor. De exemplu, dacă debitorul încalcă convențiile, creditorul poate avea dreptul la o rambursare promptă a datoriei. Acesta este un stimulent puternic pentru a se conforma convențiilor. În practică, renunțările pot fi acceptate. Obiectivul real al convențiilor este de a iniția negocierile cu debitorul înainte ca neachitarea plății să se realizeze și nu de a atrage neplata. Există convenții financiare bazate pe indicii financiari obișnuiți. De exemplu, indicele datorie/capital poate fi constrâns să rămână sub o limită stabilită. Convențiile legale impun restricții inițiativelor debitorului. În mod caracteristic, ele sunt folosite pentru a reduce diversificarea afacerii sau pentru a restricționa întrebuințările fondurilor debitorului ca el să plătească datoria, înainte de orice altceva.
Îmbunătățirea calității creditului este obținută prin separarea, parțială sau aproape totală, a riscului tranzacției de riscul debitorului. Instrumentele îmbunătățirii calității creditului ating acest scop prin transformarea riscului sau prin reducerea riscului. Colateralul transformă riscul de credit într-un risc de recuperare plus un risc al valorii capitalului. Garanțiile părții terțe transformă riscul neplății debitorului într-un risc de neplată comun mai mic. Convențiile sau alte procedee care atenuează riscul de credit sunt declanșatori utili pentru monitorizarea activă a riscului ori de câte ori situația creditului debitorului se deteriorează.
Procedeele de îmbunătățire ale calității creditului pot fi sofisticate, cum sunt tranzacțiile structurate. Tranzacția structurată are ca obiectiv izolarea riscului de tranzacție de acela al entității debitorului. Garanțiile și convențiile sunt ingredientele de bază ale unei structuri de acest tip. Nivelul protecției poate fi de asemenea îmbunătățit cu
alte trăsături specifice. De exemplu, conturile de rezervă pot fi înființate și/sau construite
progresiv cu timpul de fiecare dată când un indicator de target lovește o valoare declanșatoare.
Un exemplu de tranzacție structurată este securitizarea. Securitizare este o tranzacție sau un sistem, prin care riscul de credit asociat unei expuneri sau unui grup de expuneri este clasificat în tranșe. Securitizare tradițională implică transferul economic al expunerilor securitizate către o societate cu funcțiune specifică care emite titluri. Acest proces se va realiza prin transferarea proprietății expunerilor securitizate de la instituția de credit inițiatoare sau prin sub-participare. Titlurile emise nu reprezintă obligații de plată ale instituției de credit inițiatoare.
Securitizare sintetică presupune clasificarea în tranșe utilizând derivativele de credit sau garanții și menținerea totalului expunerilor în bilanțul instituției de credit inițiatoare. Poziția de securitizare înseamnă o expunere la o securitizare.
Instrumentele îmbunătățirii calității creditului sunt numeroase și folosite din ce în
ce mai mult. Acestea pot fi de la simple scrisori de credit până la structuri complexe pentru finanțare de proiect, achiziționare de active sau securitizare.
Acordul Basel II definește îmbunătățirea calității creditului ca un accord contractual prin care calitatea creditului unei poziții dintr-o securitizare se îmbunătățește în comparație cu situația în care nu s-ar fi realizat respective îmbunătățire, incluzându-se și îmbunătățirile realizate prin mai multe tranșe aferente securitizării.
2.2. Administrarea riscului de credit al portofoliilor bancare
Administrarea riscului de credit al portofoliilor bancare este un concept nou care urmărește optimizarea profilului risc-recompensă (risk-reward profile). Având în vedere funcția principală a băncii aceea de intermediar financiar care se adresează unei clientele eterogene, administrarea portofoliilor bancare vizează următoarele aspecte:
• alocarea adecvată a capitalului la nivelul băcii, a sucursalelor, filialelor, agențiilor, clienților sau produselor și stabilirea limitelor, în termeni de capital, în concordanță cu normele prudențiale.Toți acești beneficiari ai capitalului sunt denumiți generic unități de afaceri;
• măsurarea riscului de credit aferent acestor portofolii și a riscului global al întregului portofoliu bancar;
• măsurarea performanțelor în condiții de risc a portofoliilor și a tranzacțiilor individuale ce intră în componența portofoliilor și ca tranzacții independente autonome – standalone transactions;
Limitele riscului unităților de afaceri derivă din adecvarea capitalul bancar la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor. În aceste condiții măsurarea riscului de credit al unităților de afaceri se reduce la monitorizarea utilizării unor astfel de limite. O asemenea premisă necesită un mecanism pentru adecvarea capitalului în funcție de risc.
Alocarea capitalului depinde de:
tipurile de risc măsurate;
identificarea centrelor de afaceri care își asumă riscuri;
tipul de alocare și gradul de centralizare;
indicatorii utilizați pentru măsurarea performanțelor în funcție de risc;
corelația dintre indicatorii de performanță și sistemul de recompense.
O bancă este divizată în 3 divizii: A, B și C. Portofoliul global este compus din cele trei subportofolii care revin celor trei subdiviziuni, conform exemplului de mai jos.
Utilizarea riscului și a capitalului pentru fiecare unitate de afaceri este redată în tabelul nr. 2.7.
Capitalul solicitat de către fiecare unitate pentru riscul de credit rezultă din statisticile privind neplata5 ce caracterizează fiecare portofoliu. Volatilitatea pierderilor rezultă din volatilitatea riscului de neplată aplicabil fiecărei unități. Tabelul nr. 2.7. prezintă aceste riscuri independente și alocarea capitalului conform riscurilor individuale.
Riscul global al celor trei unități calculat ca suma celor trei riscuri independente este 218. Dar riscul portofoliului total este mai mic decât suma acestor riscuri. Pentru a agrega riscurile voi folosi metoda corelării. Astfel, corelația dintre ratele de neplată cuantifică efectul diversificării. În cazul unei corelații de 0,2 între A și B și o corelație zero între orice altă pereche de unități, riscul agregat ca efect al diversificării, devine 140,3.
Remarcăm la nivelul unităților de afaceri la nivelul agregat, riscul descrește de la
218 la 140, un declin de 78 sau cu 35,8% față de valoarea inițială .Acest decline reprezintă efectul diversificării asupra volatilității pierderilor, factorul diversificării fiind 64,2%.
Se constată că Divizia B este cea mai riscantă. Riscul alocat lui B este mai mare decât cel alocat lui A, în ciuda faptului că A are o expunere mai mare decât B. Astfel, CaR cuantifică riscul pentru întreaga bancă în scopul monitorizării riscului total la nivelul
băncii și verifică adecvarea capitalului
Cuplul risc-recompensă a diferitelor unități de afeceri și implicațiile lor sunt analizate utilizând modelul Risk-Adjusted Return On Capital (RAROC) care măsoară performanțele ajustate cu riscurile pe baza datelor din tabelul nr.2.8.
Contribuțiile la risc se calculează pentru toate tranzacțiile existente. Dacă unele tranzacții sunt noi, contribuția lor marginală la portofoliul existent este mai relevantă. Dacă considerăm divizia A marginală, contribuția marginală a lui A este 38, mai redusă decât riscul individual a lui A, care este 80 și mai redusă decât contribuția riscului medie
________________________________________________________________________
5 Acesta depinde de diferența dintre rata media de neplată și valoarea ei maximă la un anumit nivel de toleranță dat. Această diferență este direct proporțională cu volatilitatea ratelor de neplată. Maximum ratele medii de neplată sunt dmax și dmin. Diferența este dmax – dmin = k x volatilitatea (d), unde d reprezintă rata de neplată întâmplătoare (sau nesistematică). Aceste caracteristici variază în cadrul unităților de afaceri deoarece ele operează în diferite piețe cu diferite nivele de risc de credit.
a lui A la portofoliul total care este de 55,88. Practic, există trei măsuri de risc pentru orice unitate A: riscul individual a lui A este 80, contribuția medie a lui A este 55,88 și contribuția marginală a lui A este 38.
Contribuția marginală a lui A are o semnificație doar dacă este posibilă mutarea A din portofoliul existent. Contribuția riscului la portofoliul general (A + B + C) este plină de sens doar atunci când cele trei portofolii sunt considerate ca părți ale unui întreg. Riscul individual al lui A este intrinsec la divizare și nu depinde de nici un efect de diversificare în cadrul unui portofoliu mai larg. Totuși, riscul individual nu este direct comparabil cu disponibilitatea capitalului care depinde de factorul de diversificare al riscului.
Conform datelor din tabel utilizarea CaR marginal pentru calculul rentabilității fiecărei divizii impune stabilirea unei ținte de profit pentru acestea mai mari decât rata agregată a profitului , datorită diferenței de 69 care nu este repartizată.
Aplicând rentabilitatea CaR, cunoscută ca metoda RAROC putem compara profilele risc-recompensă ale unităților de afaceri diferite, pe baza datelor calculate și prezentate în tabelul nr. 2.9.
Figura nr. 2.5. prezintă o imagine a combinațiilor risc-recompensă a tranzacțiilor individuale pentru un portofoliu dat.
Venitul este interpretat ca valoare absolută a profitului. Venitul minim cerut este
25% x capitalul economic. El este reprezentat ca o linie dreaptă înclinată în sus.6 Toate
punctele de sub linie au o profitabilitate insuficientă dat fiind riscul acestora. Linia poate fi extrapolată și sub nivelul abcisei deoarece profiturile negative sunt compatibile cu reducerile de risc. De exemplu, dacă profitul este negativ pentru acele tranzacții care în prezent diminuează riscul de portofoliu, acesta poate fi acoperit prin hedging (tranzacții de piață), profitul “salvat” reprezentând 25% din capitalul economic salvat.
Un management al riscului de credit activ al unui portofoliu de credite se bazează pe ipoteza că, dacă structura portofoliului poate fi modificată, profilul ei risc-recompensă poate fi substanțial îmbunătățit. Câteva motive ne ajută să facem din această posibilitate teoretică, o opțiune practică:
– este întotdeauna posibil să modifici o politică de creditare dacă profiturile așteptate sunt substanțiale;
– dimensiunile tranzacțiilor trebuie să fie decise și această decizie are un impact asupra profilului risc-recompensă a portofoliului. În asociere (sindicalizare), o decizie explicită poate stabili ce proporție din risc poate fi asumată de către bancă;
– unele active, care în mod tradițional s-au caracterizat prin lipsa posibilității de a fi transformate în lichidități pot devin negociabile. Aici sunt incluse toate creditele care pot fi comercializate pe piețele emergente. Comercializarea creditelor generează flexibilitate dacă portofoliul de credite poate fi gestionat
ca un portofoliu de piață.
– piața emergentă pentru derivatele de credit oferă noi posibilități. Derivatele de credit pot fi utilizate pentru asigurarea (sau protejarea împotriva) riscurilor existente. De asemenea, acestea pot fi utilizate și pentru preluarea unor riscuri suplimentare. Cu alte cuvinte, derivatele de credit permit preluarea unor riscuri
“virtuale”.
În ceea ce privește implementarea unui management al riscului de credit al portofoliului există o serie de limite evidente. De obicei, activele sunt lipsite de lichiditate
______________________________________________________________________
6 Dacă venitul este exprimat ca un procent (25%), venitul minim va fi o linie dreaptă orizontală.
și nu pot fi comercializate cu ușurință. Prețurile acestor active se pot caracteriza chiar prin volatilitate. Fezabilitatea transformării creditelor în lichidități depinde de bunăvoința acceptării unui discount semnificativ în schimbul eliberării de risc.
Administrarea eficientă a portofoliului bancar poate fi rezultatul tehnicilor de management utilizate pentru portofoliile de pe piața de capital. Pe piața de capital, optimizarea este obținută prin comercializarea (tranzacționarea) activelor care sunt liber negociabile la prețuri de piață cunoscute. Profilul risc-recompensă poate fi optimizat prin modificarea greutății acestor active. Problema poate fi translatată și la nivelul băncilor. În
mod evident, activele sunt mai puțin lichide decât cele tranzacționate pe piețele financiare, iar riscul este măsurat cu ajutorul capitalului economic în locul măsurilor de piață ale riscurilor.
Un model de optimizare simplificat al portofoliilor bancare este reprezentat de următoarele relații care definesc venitul portofoliului rp și riscul de credit σp.
Profitabilitățile ri sunt întâmplătoare. Riscul de credit al portofoliului poate fi obținut ca rădăcină pătrată din suma variațiilor și covariațiilor totale. Pentru un portofoliu compus din două credite, i și j, formula generală este:
σ2 ( Σxi ) = Σσ2i + Σij = Σσ2i + Σpijσiσj
Problema optimizată devine:
– maximizarea profitabilității portofoliului rp cu σp dată;
– minimizarea volatilității portofoliului σp sub constrângerea unei profitabilități date rp.
Ponderile activelor individuale sunt rezultatul optimizării. Alegerea finală a nivelului de risc este o alegere a volatilității pierderii care este o decizie managerială. În concluzie, această abordarea a managementului riscului de credit al portofoliilor bancare pe baza cuplului risc-recompensă poate fi aplicat în cazul băncilor care au o rețea teritorială puternic dezvoltată, ținându-se seama de următoarele aspecte:
– anumite combinații risc-recompensă nu sunt eficiente: ele sunt dominate de altele, fie din cauza faptului că acestea furnizează un venit mai mare pentru același risc, fie că oferă un risc mai redus cu același venit.
– portofoliile tranzacțiilor individuale domină tranzacțiile individuale datorită beneficiilor realizare pe seama diversificării. De aceea, există portofolii pentru care combinațiile risc-recompensă le domină pe toate celelalte. Ele sunt considerate portofolii eficiente. Acest set de portofolii eficiente este obținut prin optimizarea ponderilor tranzacțiilor. Aceste portofolii se întind de-a lungul curbei denumite “frontiera eficientă”.
– corelațiile reprezintă un input de bază pentru determinarea profilului riscrecompensă.
În viitor, există probabilitatea ca dezvoltarea continuă a modelelor să contribuie la îmbunătățirea cuprinderii acestor factori de risc.
2.3. Particularitățile managementului riscului de creditare la nivelul
sistemului bancar românesc și la Raiffeissen Bank S.A.
Riscul de credit este principalul risc cu care se confruntă sistemul bancar românesc, dacă se are în vedere expansiunea fără precedent a activității de creditare.
Dinamica activității de creditare nu a afectat soliditatea sistemului bancar, indicatorii de prudențialitate, lichiditatea ridicată, nivelul gestionabil al creditelor neperformante indicând o rezistență considerabilă la șocuri.
Creditul acordat populației a constituit segmentul cel mai dinamic al creditului neguvernamental. Creșterea extrem de rapidă a creditelor acordate populației a avut consecințe pozitive asupra sistemului bancar, în sensul că s-a realizat diversificarea riscurilor (până în 2002 creditele acordate de sistemul bancar erau concentrate exclusiv pe segmental corporate). Această modificare a tipurilor de credit a fost facilitată de extinderea cererii populației pentru creditele imobiliare și de consum, de diversificarea ofertelor și creșterea atractivității produselor bancare și nu în ultimul rând, de aprecierea monedei naționale. Pe de altă parte, ritmul ridicat al creditării acestui segment ar putea crea anumite riscuri în plan prudențial.
Evoluția creditelor acordate clienților nebancari în perioada 1995-2006 conform
clasificării BNR se prezintă în tabelul nr. 2.10.
Moneda de denominare a creditelelor este moneda unică europeană (60,8% din totalul creditelor neguvernamentale), care s-a impus treptat în fața dolarului. Problema este cât de riscantă este expansiunea creditului în valută. Opțiunea pentru accesarea creditelor în valută a fost favorizată de diferențialul dobânzii împreună cu aprecierea monedei naționale în raport cu principalele valute care a mărit atractivitatea acestora.
Expunerea băncilor la acest tip de risc trebuie tratată nuanțat. Pe termen scurt apreciem că nu există semne de îngrijorare deoarece băncile nu au recurs la linii de finanțare externe considerabile pentru a face față solicitărilor interne și nivelul creditului în valută acordat nu este încă excesiv. De altfel, politica monetară prudentă a autorității bancare prin diferențierea ratelor rezervelor minime obligatorii aplicate celor două tipuri de depozite și prin promovarea unor măsuri restrictive în acordarea creditelor în valută, au avut ca obiectiv diminuarea expunerii băncilor la riscul aferent creditului în valută și fuga spre moneda națională.
Al doilea aspect privește perspectiva cât de sustenabilă este aprecierea leului care
a favorizat dezinflația. În măsura în care câștigurile de productivitate fac ca exporturile să
nu fie afectate de aprecierea reală a monedei naționale, și, în plus, există o finanțare a deficitelor externe, impactul riscului de credit în valută va fi modest.
Pe de altă parte, sistemul bancar are o poziție valutară predominant lungă, ceea ce denotă faptul că expunerea directă la creșterea cursului valutar este minimă.
Principalele deficiențe7 în gestionarea riscului de credit constate de BNR au fost cauzate de:
– aplicarea necorespunzătoare a metodologiei de clasificare a creditelor;
– asigurarea cu întârziere sau incompletă a bunurilor reprezentând garanțiile creditului;
– prelungiri repetate ale liniilor de credit, rescadențarea, reeșalonarea;
– concentrarea expunerii asupra unui număr restrâns de clienți.
Astfel, banca centrală monitorizează în special băncile concentrate preponderant pe activitatea de creditare, cu accent asupra structurii și calității portofoliului de credite și a garanțiilor aferente.
________________________________________________________________________
7 Conform BNR, Raport anual (2000-2006)
Perfecționarea instrumentelor de sprijin indirect al supravegherii bancare, respectiv Centrala Riscurilor Bancare și Biroul de Credit au condus la o diminuare a riscului de credit cu care se confruntă băncile, dar și la o diminuare a timpului efectiv necesar pentru instrumentarea acordării unui credit.
La nivelul anului 2005, BNR a realizat o analiză stress test care a pus în evidență vulnerabilitățile potențiale ale sistemului bancar cuantificate în estimarea riscului de credit la care se expun băncile comerciale. Banca centrală a urmărit modalitatea prin care deprecierea cu 18,6% a cursului de schimb al monedei naționale și reducerea ratei dobânzii la lei cu 6,7 puncte procentuale afectează capacitatea corporațiilor, beneficiare de credite acordate de bănci, de a rambursa ratele de credit scadente și dobânda aferentă.
Estimarea efectelor celor două șocuri asupra capitalurilor proprii se prezintă în tabelul nr. 2.11.
Putem concluziona că, se justifică menținerea unor niveluri ridicate ale indicatorilor de adecvare a capitalului și aplicarea practicilor conservatoare de constituire a provizioanelor specifice de risc de credit. Rezultatele simulării au pus în evidență faptul că cele mai afectate bănci corespund palierului bănci privatizate și filialele băncilor internaționale care ar suferi restrângeri ale capitalurilor proprii cu 1,8%, respectiv cu 3,7%. Impactul indirect al celor două șocuri asupra riscului de credit la care sunt expuse băncile comerciale s-ar putea resimți la nivelul a 22 de bănci din sistemul bancar românesc, prin contracția capitalurilor proprii între -8,0% și -0,1%. Reduceri extreme, peste media pe sistem bancar (-1,4%) ar putea fi înregistrate la 8 bănci.
În baza datelor sus prezentate, se poate aprecia că nivelul capitalizării sistemului bancar românesc asigură stabilitatea financiară a acestuia.
La nivel microeconomic vom analiza riscul de credit la nivelul Raiffeisen Bank S.A., bancă care a cunoscut creșteri semnificative ale activelor, în valoare nominală de 35,66% la nivelul anului 2005 comparativ cu anul 2004. Sub aspect practic, managementul riscului de credit la Raiffeisen Bank, componentă a celui mai mare grup bancar din Europa Centrală și de Est, Raiffeisen International Bank-Holding AG8 are ca obiectiv asigurarea prosperității băncii prin măsurarea și managementul activității de risc și creditare. Se practică o administrare a riscurilor modernă și profesională, acordându-se atenție principalelor riscuri: riscul de creditare, riscul operațional, riscul de piață care vor fi analizate în capitolele următoare.
Managementul riscurilor este responsabil cu stabilirea procedurilor, politicilor și profilurilor de risc pentru toate riscurile semnificative ale băncii. Pe lângă monitorizarea expunerilor mari, a debitorilor unici și a clienților aflați în relații speciale cu banca, managementul riscurilor din Raiffeisen Bank este responsabilă cu implementarea Acordului Basel II în bancă, respectiv utilizarea modelelor recomandate pentru evaluarea
riscurilor de piață și operațional. Astfel, Raiffeisen Bank se numără printre primele bănci din România care aplică înainte de termenul stabilit (2007) metode avansate de management al riscurilor în concordanță cu recomandările Comitetului de la Basel, în scopul asigurării unei derulări responsabile a afacerilor, într-o economie caracterizată printr-o schimbare rapidă.
Raiffeisen Bank a fost singura bancă din sistemul bancar din România a cărei piață a crescut constant, de la 6,97% în anul 2003 la 8,7% în 2005, iar bilanțul a
_______________________________________________________________________
8 Înființată în 1927, RZB oferă o gamă diversificată de srvicii bancare și de investiții în Austria și este apreciată ca pionier în Europa Centrală și de Est, numărându-se printre principalele bănci din regiune.
înregistrat o creștere dinamică de 50% în special ca urmare a creșterii creditelor acordate
companiilor și clienților retail. Creșterea portofoliului de credite, finanțată în principal pe creșterea depozitelor clienților, a condus la îmbunătățirea structurii bilanțului, activele lichide reprezentând 49% din activele totale la sfârșitul anului 2005, comparativ cu 37%
în 2004.
Expansiunea creditului nu a însemnat și asumarea de către bancă a unor riscuri mai mari. De altfel, intensificarea activității de creditare, câștigurile obținute prin plasarea resurselor la BNR și eforturile investiționale au condus la o îmbunătățire a profabilității, banca austriacă raportând la sfârșitul anului 2005 un profit net de 51,8 milioane euro, care practic s-a dublat comparativ cu anul anterior. Contribuția băncii la profitul agregat al industriei bancare a atins un maxim de 5,94% în 2004, comparativ cu 2003 când era mai puțin de 1% (0,23%), ocupând locul al doilea după BCR care rămâne de departe cea mai profitabilă bancă (furnizează 35,2% din profitul bancar net la nivelul anului 2005). În acest sens, monitorizarea riscului de credit nu se oprește numai la o analiză individuală a riscului de credit pe baza unui set de indicatori financiari și nonfinanciari agregați în ratinguri de credit și scoring-uri, ci presupune și o monitorizare pe ansamblul portofoliului de credite, cu ajutorul unor analize complexe ale creditelor pe sectoare economice, regiuni geografice, tipuri de clienți pentru stabilirea unor limite de expunere
la risc.
Activitatea de creditare este atent monitorizată folosindu-se informațiile furnizate de controlul și administrarea creditelor și de activitățile de evaluare a garanțiilor. Analiza portofoliului de credite al Raiffesen Bank revine managementului portofoliului care oferă o imagine generală a structurii portofoliului de credite și stabilește politica de creditare de
urmat în viitor, corelată cu strategia băncii.
Managementul riscului de credit promovat de bancă este axat pe următoarele coordonate:
– gestionarea expunerii băncii față de corporații, întreprinderi mici și mijlocii și persoane fizice în scopul creării și menținerii unui portofoliu optim, capabil să satisfacă cerințele de profitabilitate și risc ale băncii, în concordanță cu planurile anuale de afaceri și marketing.
Banca dispune de o abordare de portofoliu care permite stabilirea unui profil de risc pentru fiecare produs și a elementelor menite să diminueze acest risc. Pentru analizele de portofoliu s-au stabilit și testat anumiți parametri reali, cum este probabilitatea de neplată.
Totodată, estimarea probabilității de neplată pentru fiecare tranzacție, în scopul determinării riscul de credit, precum și calcului costului creditului presupune existența registrelor istorice ale neplății pe o perioadă de cel puțin 5-7 ani, așa cum cere și Noul Acord de la Basel.
Chiar dacă creditele problemă reprezintă mai puțin de 1% din totalul portofoliului de credite și chiar dacă unele tipuri de credite (de exemplu cele de consum) sunt asigurate împotriva riscului de neplată, se impune ca banca să monitorizeze creditele problemă dintr-un stadiu timpuriu și să adopte a abordare pro-activă către clienți, care să îi permită intervenția în cazul creditelor sub-standard în scopul prevenirii transformării lor în pierdere.
– asigurarea conformității cu normele BNR și cu politica de creditare a băncii și cu normele interne de acordare a împrumuturilor.
Creditele acordate pe categorii de clienți se prezintă în tabelul nr. 2.12.
Analizând activitatea de creditate se constată că, an de an, creditele acordate de bancă au crescut treptat, atingând în 2005 un indice de creștere de 112,72%. Această creștere a fost indusă în principal de creditele acordate clienților corporatiști (cu 49,61 % mai mult față de 2004). Din analiza cantitativă a creditelor acordate, rezultă clar că banca a optat pentru o strategie comercială ambițioasă axată pe câștigarea de noi segmente de clientelă și pe lărgirea ofertei comerciale în materie de produse de economisire și de noi canale de distribuție.
Se constată creșterea modestă a creditului de retail, doar cu 3,33% la nivelul anului 2005, față de anul 2003 când locomotiva creditării a fost creditul de retail, înregistrând o creștere cu 75%.
Raiffeisen Bank a acționat în două direcții pentru stabilirea unui standard de excelență pe piața creditului:
– diversificarea gamei de produse și servicii bancare;
– implementarea unui standard ridicat în consilierea clienților interesați de produsele și serviciile băncii;
Strategia comercială pe segmentul „clienți corporații” s-a axat pe atragerea unui număr cât mare de clienți și pe extinderea relațiilor de afaceri atât cu corporațiile multinaționale, cât și cu cele locale. Aceasta s-a materializat într-o creștere de 45% a activelor și 138% a pasivelor, în condițiile creșterii modeste a PIB în 2005 (4,1%). De asemenea, activele ponderate cu riscul au crescut cu 94% (788,74 milioane euro), iar venitul brut cu 22%, atingând valoarea de 41,5 milioane euro.
Concentrările de risc de credit, atât cele bilanțiere, cât și cele extrabilanțiere, la nivelul anului 2005, pe sectoare economice, se prezintă astfel:
În vederea minimizării riscurilor în activitatea de creditare, banca a urmărit dispersarea echilibrată a acestora între diferitele sectoare de activitate, respectându-se astfel unul dintre principiile de bază ale practicii internaționale pentru limitarea riscului.
Astfel, la 31 decembrie 2005, sectoarele cu expuneri mai mari de 10% din totalul angajamentelor sunt “Construcții” 34,33% , “Servicii” 31,80% și “Comerț” la 25,33%.
Din punct de vedere organizatoric, managementul riscului de creditare pentru corporații și întreprinderi mici și mijlocii este localizată într-o singură unitate, independentă de cea comercială, dar în strânsă legătură cu acesta, asigurându-se astfel luarea deciziilor corecte pentru împrumuturi, în scopul identificării riscului major în timp util și a minimizării acestuia. Managementul riscului de creditare pentru persoane fizice este și el cuprins într-o unitate separată în scopul actualizării și implementării produselor de credit pentru persoane fizice în concordanță cu procedurile interne de creditare.
Monitorizarea portofoliului de credite constă în controlul creditelor, administrarea împrumuturilor și activități de evaluare a garanțiilor pentru a se asigura o bună calitate a procesului ulterior aprobării în activitatea de finanțare. Având o rețea de unități foarte dezvoltată (la sfârșitul anului 2005, banca avea 215 unități teritoriale, în comparație cu cele 204 deținute în aceeași perioada a anului 2004), se impune ca Raiffeisen Bank să fie permanent preocupată de îmbunătățirea monitorizării și controlului permanent pentru asigurarea dezvoltării unui portofoliu sănătos de credite.
Calitatea portofoliului de credite este adecvată și nu se întrevăd, pe termen scurt, factori adverși care să o afecteze sensibil. Întrucât evoluția creditului este atent monitorizată, riscul de credit are o ușoară tendință de creștere în condițiile așteptate ale continuării așteptate a activității de creditare.
Analiza indicatorilor care surprind gradul de capitalizare a Raiffeisen Bank, prezentate în tabelul nr. 2.13. relevă faptul că banca este bine capitalizată, capabilă să reziste unor șocuri exogene dure. Cel mai dinamic element al capitalurilor proprii este capitalul social, urmat de rezerve.
Pierderile și provizioanele denotă de fapt capacitatea băncii de a absorbi eventualele pierderi, fiind cuprinse în nivelul II de adecvare al capitalului, conform reglementărilor Băncii Reglementelor Internaționale, ceea ce demonstrează soliditatea băncii și rezistența acesteia în fața manifestării unor pierderi semnificative.
Caracteristicile și calitatea portofoliului de credite acordate de Raiffeisen Bank reflectă poziția băncii pe piață, strategia de afaceri și de risc adoptată, precum și capacitatea sa de a acorda credite.
Deși și în primul trimestru al anului 2006, Raiffeisen Bank deține 8,0% 9 din totalul activelor bancare, ocupând locul al treilea în clasamentul realizat în funție de cota
de piață a băncilor cu peste 1% din active bancare, pentru a-și menține poziția pe podium,
recomandăm următoarele direcții de acțiune canalizate pe două segmente:
1. Direcții ce vizează consolidarea poziției RaiffeisenBank pe piața creditului prin:
extinderea creditului imobiliar, care, potrivit estimărilor specialiștilor are un potențial ridicat și care nu este exploatat la întreaga capacitate;
finanțarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu atât mai mult cu banca poate fructifica deschiderea și posibilitatea finanțării proiectelor publice și private finanțate de UE, nișă neexploatată și cu un potențial imens;
îmbunătățirea ofertei produselor de creditare care să asigure un acces comod la finanțare;
diversificarea produselor bancare pentru suținerea agriculturii. Deși Fondul de Garantare a Creditului Rural10 preia prin diverse formule riscul natural specific agriculturii, băncile comerciale nu sunt interesate de acest segment al economiei naționale, numai 3% din creditele neguvernamentale fiind alocate agriculturii.
diversificarea surselor de finanțare, deși economiile devansează creditele acordate, situație opusă comparativ cu (credite și depozite) la nivel evoluțiile celor doi indicatori
________________________________________________________________________________________________________________________________________________
9 Conform unui clasament întocmit de revista „Piața financiară” (nr. 6/2006);
10 Fondul de Garantare a Creditului Rural garantează 70% din valoarea creditele pe termen lung și 50% valoarea creditelor pe termen scurt acordate de băncile comerciale, debitorii având obligația să garanteze partea rămasă negarantată de Fond și dobânda.
macroeconomic (sistem bancar). Emisiunile de obligațiuni pe termen lung pe piețele interne și externe se pot dovedi alegerea perfectă, răspunzând cel mai bine nivelului de dezvoltare al sistemului financiar. Prima bancă care a apelat la această soluție alternativă de finanțare a fost BCR care în 1997 a lansat o emisiune de obligațiuni în valoare de 75 milioane dolari pe piața externă.
2. Direcții ce vizează îmbunătățirea managementul riscului de credit prin:
analiza și revizuirea periodică a portofoliului de credite pentru a se asigura că următorii factori sunt cuprinși în politicile de creditare: nivelul, distribuția activelor bancare; – nivelul activelor pentru care nu se constituie angajamente neperformante, renegociate, refinanțate și cu rată redusă; gradul de adecvare al capitalului și al rezervelor; capacitatea băncii de a administra și recupera creditele–problemă;
– concentrări de credit necorespunzătoare; adecvarea și eficiența politicilor și procedurilor de administrare a creditelor; eficiența și eficacitatea procesului de identificare, cuantificare și monitorizare a nivelurilor de risc inițial și variabil sau a riscului asociat expunerii creditelor acordate.
perfecționarea continuă a mecanismelor de abordare a creditelor neperformante, cu toată că acestea dețin sub 1% din totalul creditelor acordate prin reducerea expunerii la riscul de credit ca urmare a perceperii unor aporturi de capital, fonduri sau garanții; colaborarea cu debitorul pentru evaluarea problemelor și identificarea soluțiilor care să amelioreze capacitatea de rambursare a creditelor;
CAPITOLUL III
CONSIDERAȚII FINALE PRIVIND PROBLEMATICA ADMINISTRARII RISCURILOR BANCARE ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE ACORDULUI BASEL II. CONCLUZII ȘI PROPUNERI PE EXEMPLUL RAIFFEISEN BANK
,, Dacă pare ușor e greu, dacă pare greu este aproape imposibil.”
Teorema lui Stockmayer
3.1. Caracterizarea riscului de sistem bancar în România
După cum s-a văzut pe parcursul lucrării, activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa.
Cu toate acestea, greșelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neașteptat, o panică bancară sau orice combinație a acestor evenimente pot provoca falimentul societății bancare. În acest caz, în afară de acționarii băncii, pot suferi pierderi și clienții creditori care și-au plasat spre fructificare disponibilitățile temporare.
În aceste condiții, în alegerea societății bancare partenere de către agenții economici și persoanele fizice trebuie să se țină cont de anumite criterii prudențiale, deosebite ca importanță.
Primul aspect avut în vedere vizează condițiile de remunerare explicite pentru depozitele de economii la vedere și la termen; băncile care oferă dobânzi nete superioare celor de pe piață pot fi considerate de la început bănci cu un risc superior pentru creditorul deponent.
În al doilea rând, trebuie cunoscut modul de acces la credite și condițiile de creditare evidențiate distinct, pe tipuri de clienți și de valute.
De asemenea, este foarte util să se știe avantajele oferite pe tipuri de servicii bancare, unele necomisionate explicit: constituirea de depozite în cont curent, plata salariilor pe carduri pentru agenții economici, viramentele între conturi curente, deschiderea de linii de credit, oferirea de garanții bancare și gradul de dezvoltare teritorială a rețelei de unități bancare.
Un alt criteriu de selecție a societăților bancare de către clientela lor potențială constă în oferta de facilități comisionate separat: schimb valutar, plăți internaționale, deschiderea de acreditive, oferta de sinteze economice sau financiar-valutare, prelucrarea datelor contabile, întocmirea rapoartelor financiare, gestiunea portofoliului de plasamente financiare pentru client.
Nu în ultimul rând, un client bine informat asupra sistemului bancar, trebuie să cunoască gradul de soliditate a băncii alese, prin ansamblul indicatorilor de risc calculați pe baza rapoartelor financiare, îndeosebi indicatorii de solvabilitate. Desigur că interpretarea acestor indicatori trebuie să se facă în raport cu nivelul indicatorilor pentru ansamblul băncilor românești la un moment dat, dar și în dinamică, având grijă să se asigure comparabilitatea datelor.
Evoluția istorică a teoriei managementului riscurilor bancare s-a caracterizat printr-o anumită incoerență și lipsă de consens, multe bănci comerciale rămânând tributare tradiției conform căreia conceptul de risc este asociat numai riscului de creditare.
Deși literatura de specialitate s-a dezvoltat, sub multe aspecte managementul riscurilor este încă o știință aflată în faza “copilăriei”. Realitatea obligă la lărgirea perspectivelor inițiale, context în care experiența practică are un rol definitoriu. Noua filosofie de bază a actului managerial în băncile comerciale trebuie să tindă să se axeze nu numai pe reducerea riscurilor, dar mai ales pe asumarea acestora într-o manieră inteligentă.
Pornind de aici, un element de o deosebită importanță se relevă a fi modul de definire parametrică a riscului. Dacă se cade de acord, fără rezerve, că riscul reprezintă o expunere la incertitudinea unui rezultat generat de o anumită acțiune, lucrurile par să se complice atunci când se ia în discuție posibilitatea de a cuantifica incertitudinea.
Unii specialiști asimilează de fapt riscul cu incertitudinea, exprimată prin volatilitatea rezultatelor potențiale reprezentate pe o curbă de distribuție probabilistică sau prin abaterea standard a acestor valori față de media aritmetică a rezultatelor așteptate.
Înregistrarea unui rezultat diferit față de nivelul anticipat nu reprezintă în mod necesar o pierdere. În același timp, o pierdere anticipată nu mai este un risc, ci o expunere certă, un cost al afacerii luat în considerare la determinarea rezultatului scontat al acțiunii întreprinse.
În termeni matematici, pierderea anticipată se exprimă prin probabilitatea de manifestare, mărimea estimată a expunerii și severitatea pierderii, cuantificată în funcție de garanții și costurile estimative de administrare și întârziere în recuperare. Pentru managementul bancar, aproximarea pierderilor anticipate are un rol important în ajustarea
veniturilor viitoare, în scopul evitării unor proiecții iluzorii a profitabilității.
Modelarea matematică, dependentă de existența bazelor de date istorice și de anumite evoluții stabile în timp a variabilelor de calcul, este mai puțin operațională în practica bancară românească actuală.
De altfel, procesul de tranziție sistemică pe care îl parcurge societatea noastră de la debutul anilor ’90 a generat, prin amploarea mutațiilor care au indus dificultăți deosebite în activitatea băncilor comerciale și în gestionarea riscurilor.
3.2. Instrumentalizări posibile ale administrării riscurilor bancare
În continuare, voi dezvolta un set de concluzii și propuneri vizând modalitățile de performantizare a managementului bancar. Acestea sunt abordate, potrivit cazuisticii fiecărui tip de risc, împreună cu conexiunile dintre riscuri.
Deși riscul de solvabilitate este catalogat de analiști drept un risc secundar, a fost ales să înceapă aceste comentarii, deoarece se consideră extrem de important pentru funcționarea unei bănci într-o economie în transformare, caracterizată prin generalizarea fenomenului de subcapitalizare a operatorilor de piață.
Teoretic, solvabilitatea poate fi menținută fără nici un capital, dacă pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit și provizioane. Evident că o bancă în această situație s-ar afla permanent în pericolul de faliment brusc, risc inacceptabil pentru deponenți. Existența fondurilor bancare proprii, ca și dimensionarea lor adecvată conferă băncii securitatea finală, fiind a treia linie de apărare după profituri și provizioane.
În practică, băncile își stabilesc mărimea capitalului potrivit reglementărilor în vigoare pe plan intern și internațional și în conformitate cu cerințele lor de eficiență economică, primordialitatea celor două repere făcând obiectul unor lungi dispute în rândul specialiștilor.
Se poate considera că viciul de fond al standardelor de reglementare constă în tendința promovării unor măsuri “procustiene”, limitative, care intră în dezacord cu nevoile efective de capitalizare specifice mediilor de afaceri conjuncturale.
Pentru băncile care operează în țările cu economii în tranziție, imaginea publică și încrederea clienților dictează menținerea lor pe piață, percepția solidității instituționale prevalând asupra culturii financiare, fapt care impune acordarea unei atenții manageriale speciale politicilor de dezvoltare a bazei de capital.
Problema care derivă firesc se referă la mărimea fondurilor proprii necesare unei bănci. Potrivit principiului economic că acestea trebuie să absoarbă pierderile neanticipate prin minimizarea riscului de insolvabilitate, în măsura în care profitul curent nu mai este suficient, o încercare de răspuns o oferă modelarea scenariilor, în scopul prognozării ratei rentabilității activelor.
În prezent există pentru băncile comerciale românești dezavantajul premiselor de operare: lipsa seriilor de date istorice (20 de ani ar fi de dorit), distribuțiile simetrice ca urmare a unor evoluții stabile.
Având în vedere aceste aspecte, băncile comerciale românești ar trebui să urmărească, la dimensionarea capitalurilor proprii, mai întâi conservarea valorii lor inițiale, supusă erodării datorită inflației și apoi, acoperirea incertitudinii de realizare a unor active pentru care nu se constituie provizioane. Abia de la acest moment încolo se poate vorbi despre proiectarea unor ritmuri de creștere pentru strategiile de dezvoltare.
Însă o capitalizare excesivă se asociază în general, cu ineficiența economică pentru acționari, un indice prea ridicat de adecvare a capitalului contribuind la diminuarea dividendelor. În egală măsură, capitalizarea excesivă afectează și potențialii clienți, prin reducerea disponibilității de creditare.
Managementul lichidității presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri de-a lungul unor intervale de timp, pentru ca în condiții normale, banca să aibă o poziție confortabilă în onorarea obligațiilor scadente. Interesul imediat se focalizează asupra fluxurilor angajate pe termen scurt.
Tratarea riscului de lichiditate presupune utilizarea unor instrumente diferite, dintre care câteva sunt mai importante și cu aplicabilitate în contextul actual.
Menținerea unui stoc de active lichide de calitate reprezintă o opțiune generală a managerilor, eventualele controverse vizând mărimea recomandabilă a unui asemenea portofoliu de urgență. Ca o alternativă rațională, aceasta ar putea fi aproximată prin fluxul de numerar net potențial pentru o perioadă aleasă.
După exemplul băncilor occidentale, costurile de oportunitate generate se pot transfera asupra clienților persoane juridice care beneficiază de credite, prin calcularea ratei dobânzii percepute ca un adaos de puncte procentuale la rata BUBOR.
La estimarea ieșirilor de fonduri este prudent să se considere că toate obligațiile privind agenții economici trebuie acoperite integral, deoarece se presupune că la scadență, acești clienți își retrag mai degrabă depozitele decât le prelungesc. În ceea ce privește persoanele fizice, se recomandă ca estimările să opereze unele ajustări comportamentale. Totodată este de dorit să se procedeze și la aplicații econometrice pentru identificarea trendului în mișcările nete ale depozitelor populației aflate sub influența sezonalității.
Trebuie în același timp aplicat principiul diversificării sistemului de depozite din perspectiva numărului de clienți, a distribuției geografice, a tipurilor de conturi și instrumente, a spectrului de scadențe, asigurându-se o mai bună stabilitate comportamentală și evitându-se concentrarea ieșirilor de fonduri într-o anumită perioadă.
Completarea resurselor de finanțare prin atragerea de fonduri de pe piața monetară reprezintă o activitate normală a băncilor. Este obligatoriu însă ca fiecare bancă să-și stabilească limitele de expunere, în funcție de deficitul fluxului de numerar. Băncile trebuie să întrețină în permanență o gamă largă de contrapartide în scopul diversificării dependențelor.
Interacțiunea riscului de creditare cu cel de lichiditate și cu cel de solvabilitate conduce de regulă la producerea riscului sistemic, care definește “coșmarul” colectiv al piețelor financiare.
Responsabilitatea pentru managementul riscului sistemic depășește competența băncilor comerciale individuale, dar acestea au datoria de a-și minimiza propria vulnerabilitate, recurgând la tehnicile moderne și sigure de administrare a riscurilor de creditare și portofoliu.
Fiecare bancă trebuie să evite supraexpunerea la un anumit sector, inclusiv cel bancar.
Un aspect legat de riscul de lichiditate se referă la constituirea de către băncile comerciale a rezervelor minime obligatorii.
Obiectivul vizat prin regimul rezervelor minime este stăvilirea pe termen lung a excesului de lichiditate din sistemul bancar, care tinde să devină cronic, mărindu-se gradul de dependență a băncilor comerciale față de autoritatea monetară.
Cu toate că, declarativ, unul dintre efectele constituirii rezervelor constă în asigurarea lichidității minime a băncilor, practic această funcție se realizează tardiv. În condițiile de funcționare normală a băncilor, rezervele minime obligatorii au statutul unor imobilizari, costurile aferente transferându-se în creșterea marjei dobânzilor. Influențând substanțial costurile, rezervele obligatorii acționează atât asupra ofertei de credite, cât
și, prin efectul prețului, asupra cererii de creditare.
Experiența internațională a demonstrat că menținerea timp îndelungat și la cote înalte a rezervelor determină dezvoltarea de instituții nesupuse acestui regim. Pe măsură ce se amplifică procesele de globalizare, tendința de restrângere a utilizării acestui instrument de politică monetară se accentuează.
Riscul de lichiditate se aseamănă cu riscul de solvabilitate, în sensul că ambele exprimă incapacitatea onorării integrale a obligațiilor financiare.
Dar, în timp ce lipsa de lichiditate este temporară, insolvabilitatea este permanentă. Pentru o bancă adecvat capitalizată, insolvabilitatea este consecința directă a înregistrării unor pierderi substanțiale, spre deosebire de lipsa de lichiditate care rezultă din relația fluxurilor intrări-ieșiri de fonduri.
Eșecul în controlarea riscului de lichiditate poate transforma, neplăcut de rapid, o dificultate temporară într-una permanentă.
Se poate admite că lichiditatea are un cost, ceea ce presupune o strânsă legatură cu riscul ratei dobânzii.
Unii analiști împing această logică la extrem, clasificând riscul de lichiditate drept ramură a riscului ratei dobânzii. Făcând abstracție de aceste simplificări, trebuie susținută coordonarea acestor categorii de risc, întrucât o tratare unilaterală poate fi extrem de dăunătoare.
Coordonarea se concretizează prin procesul de gestionare a activelor și pasivelor bancare, realizat de Direcția de trezorerie a Centralei fiecărei bănci.
De asemenea, există ca practică obișnuită în sistemul bancar stabilirea unui comitet de gestionare a activelor și pasivelor care să gireze politicile de profil și să urmărească implementarea acestora.
Comitetul primește și dezbate rapoartele trezoreriei privind profilul lichidității, evoluția ratelor dobânzii și cursurilor de schimb, structura bilanțieră. Analizând prognozele, rezultatele modelării scenariilor și recomandările avansate, comitetul decide asupra politicii de urmat, a acțiunilor ce trebuie întreprinse și a limitelor prudențiale.
Utilitatea acestei structuri organizatorice este recunoscută chiar și de către cei mai exigenți critici din domeniu.
În gestionarea expunerii structurale se pot adopta diferite strategii. Varianta ideală presupune anticiparea corectă a modificărilor semnificative de dobândă. Teoretic, se poate acționa, în așteptarea unui vârf al ratelor dobânzilor, prin scurtarea scadențelor la finanțare, lungirea scadențelor plasamentelor, creșterea investițiilor, extinderea creditelor cu dobândă fixă.
Alte strategii constau în ajustarea ratelor dobânzilor pentru stabilirea venitului net din dobânzi sau a prețului acțiunilor băncii.
Se poate afirma că dobânda este formată din două componente: o rată “liberă de risc” ce compensează sacrificarea lichidității de împrumutator și o primă asociată riscului de creditare al împrumutatului.
Într-un context economic dat, aceste elemente trasează o curbă convențională a randamentelor, care reprezintă ratele dobânzilor curente pentru anumite instrumente cu scadențe diferite. Un risc imediat care rezultă de aici este “riscul curbei randamentelor”.
Pentru managementul riscului ratei dobânzii, este recomandabilă analiza GAP și utilizarea simulărilor.
Trebuie precizat că analiza GAP, ca instrument de bază pentru măsurarea expunerii structurale, pune accentul pe stabilizarea și majorarea venitului net din dobânzi pe termen scurt.
Pentru băncile românești, o restricție suplimentară o generează incertitudinile datorate conjuncturii, ce se răsfrâng asupra caracteristicilor de modificare a dobânzii.
Analiza GAP se focalizează asupra marjei nete a dobânzii, calculată ca raport între veniturile nete din dobânzi și total active productive, care reprezintă principalul indicator de rentabilitate bancară.
Cea mai dezvoltată tehnică actuală de management al expunerii structurale este analiza simulărilor, care având ca punct de plecare analiza GAP, se evidențiază prin abordările multidimensionale.
Metoda presupune modelarea parametrică a tuturor activelor și obligațiilor băncii, în vederea rulării unor scenarii de evoluție a acestora, urmărindu-se eventualele abateri de la modelul comportamental și de creștere tradițional, în interacțiune cu diferitele proiecții ale ratelor dobânzilor.
Simularea este metoda de analiză dinamică cu cel mai mare necesar de informații, utilizatorul trebuind să decidă nivelul de detaliere al observației. Deși tratarea fiecărei poziții de activ sau de pasiv este tehnic posibilă, realizarea practică pare mult mai dificilă. De aceea, se apelează la agregarea pe clase a activelor și a pasivelor, nivelul de agregare fiind limitat de pierderile informaționale datorate agregărilor prea mari.
În mod cert, analiza simulărilor poate furniza o bază informațională extrem de importantă pentru fundamentarea politicilor bancare, testarea strategiilor și planurilor financiare.
Utilizarea sa implică însă angajarea de resurse umane și tehnologice mult peste cerințele altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobânzii.
Riscul valutar aparține categoriei riscurilor de preț și se manifestă prin posibilitatea de pierdere sau de câștig de reevaluare a pozițiilor lungi sau scurte, ca răspuns la modificarea cursurilor de schimb.
Pentru a estima limita de suportabilitate a riscului valutar, separate de dimensiunea expunerii, se impune studierea volatilității cursului de schimb în trecut și în perspectivă, aplicând metoda curbei probabilistice de distribuție. Rezultatul nu este însă concludent pentru tratarea riscului, fiind necesară și evaluarea trendului economic și politic.
În literatura occidentală se promovează, ca principiu fundamental pentru diminuarea riscului, teoria separării funcționale stricte între camera de dealing și compartimentul de back-office.
Orice încălcare a acestei reguli prudențiale sacrifică verificările și corelările esențiale, favorizând înșelăciunea, falsul sau frauda.
O cameră de dealing, prin specificul activității sale, alcătuiește o concentrare unică de riscuri bancare, tranzacțiile derulate asociindu-se cu riscul de lichiditate și decontare, riscul de creditare, riscul ratei dobânzii și riscul valutar.
Din acest motiv, devine absolut obligatoriu un control permanent asupra operațiunilor sale și ale back-office-ului, prin intermediul auditorilor interni și externi.
Una dintre problemele actuale ale băncilor românești în gestionarea riscului valutar vizează restricțiile de utilizare a derivatelor. Acestea sunt destinate reducerii riscurilor, dar trebuie admis că și ele creează expuneri suplimentare, contribuind la creșterea riscului sistemic.
Instrumentele derivate asigură băncilor posibilități deosebite pentru neutralizarea riscurilor financiare, sub rezerva că nu există hedging perfect. Uneori demarcația între protecție și speculație este foarte fragilă, ducând la receptarea negativă a eficienței instrumentului în sine.
Îngrijorarea generală este că derivatele sunt produse noi, complexe, insuficient înțelese și pline de capcane.
În consecință, o regulă de bază ar trebui să fie evitarea tranzacțiilor și afacerilor incorect înțelese.
Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasă categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltrează la nivelul unei game largi de servicii și expuneri. În ultimii ani s-a intensificat impactul negativ al acestui risc pe plan internațional, în timp ce, pentru economiile în tranziție, potențialul său de apariție a devenit supradimensionat de evoluțiile financiare fluctuante ale societăților comerciale și de gradul înalt de îndatorare a acestora.
Prima cerință pentru gestionarea cu succes a riscului de creditare constă în existența unei culturi solide în acest domeniu, ce presupune menținerea echilibrului între dezvoltarea afacerii și controlul calității ei.
O instituție bancară care își impune standarde înalte de conduită contează pe un comportament similar din partea clienților.
Una dintre disciplinele de bază ale gestionării riscurilor bancare o constituie managementul portofoliului, teză care, deși demonstrată practic, abia acum începe să câștige teren în planul elaborărilor teoretice.
Opțiunea de a deține un portofoliu de active, și nu un singur activ, are ca motivație reducerea riscurilor prin diversificare, fără a determina o reducere similară a profitului. Un portofoliu eficient asigură o anumită rată de profit cu risc minim posibil.
Principiul funcțional al managementului portofoliului constă în diversificarea riscului, realizată printr-o serie de tehnici analitice, ca analiza sectorială, clasificarea și scoringul creditelor, ratingul de țară.
Utilitatea diversificării pentru reducerea riscului este larg acceptată. Experiența bancară recunoaște pericolul concentrării sectoriale excesive și al supraexpunerilor în raport cu un singur client.
Dar managementul într-un stil profesionist al portofoliului implică abordări mai riguroase decât concluziile empirice, primele formulări în domeniu aparținând lui Harry Markovitz (1952).
Punctul de plecare al fundamentării sale metodologice l-a constituit tipul de corelație existentă între componentele portofoliului. Dacă o variabilă evoluează întotdeauna proporțional și în aceeași direcție cu o alta, avem deam face cu o corelație puternic pozitivă. Aceeași mișcare legată, dar în direcții opuse, semnifică o corelație puternic negativă. Între cele două extreme se plasează diferite grade de corelație pozitivă sau negativă, separate de nivelul de indiferență (corelație zero).
Corelațiile puternic pozitive nu servesc obiectivului de reducere a riscului. Structurarea portofoliului pe componente puternic negative reprezintă o modalitate de diminuare a riscului, prin contrabalansarea unei pierderi cu surplusul obținut în altă parte. Această regulă nu este însă valabilă în cazul riscului de creditare, întrucât pierderile neanticipate nu pot fi compensate prin plățile suplimentare ale altui client.
În ultima perioadă se observă tot mai mult tendința băncilor de a încerca să realizeze diversificarea riscului prin dispersie sectorială, optând pentru portofolii granulare în defavoarea celor monolitice.
Dispunând de un sistem informațional cuprinzător și operativ, băncile își pot gestiona expunerile în funcție de: optimizarea relației risccompensație, evitarea unei concentrări nejustificate a riscului, neutralizarea naturală a riscului prin corelații negative. Este recomandabil ca un compartiment specializat al băncii să cerceteze trendurile macro și microeconomice pentru identificarea factorilor de risc și testarea prin scenarii a factorilor de presiune.
În ultimă instanță, gestionarea riscului de creditare are ca principiu de bază performantizarea analizei interne a clienților, potrivit axiomei medicale: ,,este mai ușor să previi o boală decât să o vindeci ”.
Selectarea prudentă și monitorizarea permanentă a creditelor acordate, solicitarea de garanții, obținerea de asigurări externe pentru credite, constituirea din timp a provizioanelor destinate acoperirii pierderilor sunt în mod cert elemente esențiale de susținere a politicilor de reducere a riscului de creditare și a efectelor sale.
Managementul portofoliului nu oferă în sine soluții miraculoase, dar
promovează o puternică baterie de instrumente analitice.
3.3. Concluzii și propuneri privind administrarea riscului bancar în România în acord cu prevederile Basel II
Sistemul băncilor comerciale românești s-a format și a început să se consolideze din 1990, legislația în vigoare și contextul macroeconomic favorizând opțiunile strategice pentru profilul de universalitate.
Implicarea băncilor în finanțarea unei economii aflate în plin proces de restructurare, ale cărui efecte s-au resorbit în hiperinflație, deficite bugetare și comerciale, depreciere valutară, micșorarea consumului de bunuri și servicii, a condus la o permanentă înăsprire a climatului de afaceri și la agravarea riscurilor din activitatea curentă.
Potențialul operațional încă redus al pieței de capital, al pieței secundare a titlurilor de stat, precum și al piețelor specifice pentru valorificarea garanțiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a instrumentelor financiare moderne, limitează foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară aplicarea unor tehnici adaptate situațiilor concrete.
Ca în orice afacere, într-o bancă, managementul riscului este în primul rând responsabilitatea consiliului de administrație și implicit, a comitetului de direcție, care reprezintă managementul executiv.
Obiectivul-țintă al consiliului de administrație vizează transferarea riscurilor într-o manieră care să întărească veniturile acționarilor, în paralel cu minimizarea daunelor potențiale, având în vedere în același timp protejarea intereselor clienților și personalului propriu. În egală masură, consiliul de administrație trebuie să se preocupe de asigurarea unui plan operațional de supraviețuire și refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauțiile luate.
Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor rămâne în sarcina echipei executive. Este de dorit să se creeze un nivel superior de coordonare, sub forma unui comitet de management al riscurilor, menit să supervizeze activitatea celorlalte compartimente și să asigure o interfață unică cu consiliul de administrație.
O altă direcție importantă pentru diminuarea impactului negativ al riscurilor bancare constă în diversificarea acestora, problemă detaliată pe parcursul lucrării. Menține rea unei structuri “granulare” a portofoliului de plasamente presupune realizarea unui echilibru optim al activelor după gradul lor de risc. În acest sens, se poate sugera ca structură asiguratorie a plasamentelor, orientarea spre investițiile cu risc minim în proporție de 30%, iar pentru cele cu risc mediu – un procent egal de 30%.
Pentru investițiile cu risc ridicat, se atribuie de regulă un procent de 40%. Pe de altă parte, băncile trebuie să urmărească în mod consecvent diversificarea resurselor atrase, în special a sistemului de depozite.
Analiza în timp real a diferenței dintre plasamentele și resursele cu scadența rămasă în anumite intervale de timp reprezintă un instrument de lucru eficient pentru supravegherea lichidității pe termen scurt sau lung.
Datorită ponderii semnificative ce revine creditelor în portofoliul băncilor comerciale, se impune ca riscurile asociate acestora să focalizeze, în mod deosebit, atenția managerilor bancari. Cunoscând că riscul poate fi identificat, evaluat, monitorizat și diminuat, dar niciodată eliminat, pentru a se proteja, băncile trebuie să dezvolte un set de politici generale, specifice și sectoriale.
Trebuie subliniat faptul că principalul criteriu la acordarea creditelor va rămâne capacitatea clientului de a genera un flux de numerar pozitiv, ca primă sursă de rambursare, garanțiile materiale plasându-se astfel pe un loc secundar.
Pentru diminuarea riscurilor se impune analiza periodică și exigentă a calității portofoliului de credite și constituirea de provizioane și rezerve. O opțiune imediată poate fi asigurarea creditelor împotriva riscului de neplată la instituții specializate (FRG pentru întreprinzătorii privați, Fondul de Garantare a Creditului Rural, Eximbank, societăți de asigurare-reasigurare).
Dispersia riscului de creditare se poate realiza prin sindicalizarea împrumuturilor mari cu alte societăți bancare românești sau străine, precum și prin diversificarea bazei de clienți și a tipurilor de credite practicate.
În acest context se recomandă acordarea cu prioritate a creditelor pe obiect, în defavoarea celor globale de exploatare, precum și promovarea creditelor de consum pentru populație.
În scopul evitării pericolului de concentrare excesivă a creditelor față de o anumită ramură de activitate, este necesară stabilirea unor limite de expunere, pe baza elaborării de modele proprii de analiză tip scoring, în funcție de indicatorii relevanți pentru evaluarea performanțelor sectoriale.
Acești indicatori ar putea fi, spre exemplu, următorii
• volumul creditelor restante și ponderea acestora în total credite angajate;
• dobânzile restante;
• calitatea portofoliului de împrumuturi;
• volumul provizioanelor specifice de risc;
• rentabilitatea ramurii în raport cu volumul creditelor angajate;
• ponderea creditelor acordate sectorului privat în total ramură.
Disponibilitatea unor prognoze de evoluție la nivel macro și microeconomic, în raport cu trendul istoric și programele guvernamentale, constituie o premisă importantă pentru abordarea coerentă a analizelor economice de eficiență. Alături de expunerile pe ramuri economice, expunerile față de principalii clienți ai băncii trebuie să constituie, de
asemenea, obiectul unei continue supravegheri.
Un aspect important în contextul acestor concluzionări se referă la necesitatea consolidării permanente a capitalurilor proprii, preponderent pe seama creșterii profiturilor. Pentru desfășurarea unei activități normale, băncile care operează în economiile de tranziție ar trebui să realizeze un indice de adecvare a capitalului de minimum 15-17%.
În aceste condiții, se va încerca identificarea și analizarea acelor bănci din sistemul bancar care sunt mai sigure pentru clienți, din perspectiva
eficienței managementului riscurilor.
Mai întâi, trebuie avute în vedere băncile mari, care formează nucleul sistemului bancar și concentrează cea mai mare parte a activelor bancare.
Față de aceste bănci, atitudinea Băncii Centrale este în general mai cooperantă și mai permisivă din dorința de a nu amplifica riscul sistemic. Forma de proprietate asupra capitalului acestor bănci are o importanță secundară; aparent, o bancă cu capital de stat este mai sigură, existând garanția implicită că statul va onora obligațiile scadente ale băncilor sale. În același timp, nu toate echipele manageriale ale acestor bănci sunt omogene și de o calitate superioară, fapt ce poate genera deficiențe în gestiunea fondurilor băncii.
Se pot folosi totodată criterii diverse de minimizare a riscurilor și se pot aprecia ca fiind mai sigure băncile cu active cât mai diversificate, cele cu rentabilități superioare și cu o rețea de unități proprii extinsă geografic.
Pentru a putea discerne corect din ansamblul societăților bancare în funcțiune, pe cele mai sigure pentru creditori, trebuie să existe acces la o serie de informații primare sau la informații prelucrate de firme specializate.
Necesitatea accesului la informație și rolul capitalului informațional în funcționarea mecanismului bancar se regăsesc subliniate pe parcursul mai multor capitole ale lucrării de față.
Sursele de informații primare se regăsesc în principal în rapoartele financiare anuale și semestriale publicate de societățile bancare pe acțiuni.
Cu toată cosmetizarea aplicată acestora, cifrele trebuie să reflecte realitatea, mai ales în prezent, când rapoartele băncilor sunt expertizate de mari firme de audit financiar. Un specialist în domeniu poate aprecia cu mai multă certitudine, calitatea și performanțele băncilor respective.
Informațiile furnizate global de articole de analiză de specialitate, de sinteze ale Băncii Naționale a României sau individual, sub formă de aprecieri ale agențiilor de evaluare a solvabilității, referitoare la sinteza indicatorilor bancari bilanțieri, pot servi la calculul unor indicatori medii pentru sistemul bancar românesc.
Cele mai mari agenții de acest fel – credit rating agencies – au sediul în SUA. Băncile românești pot fi în situația de a cumpara un calificativ de la una dintre aceste agenții, dacă ar apela la o finanțare de pe piața internațională de capital.
În acest context, clienții băncilor și autoritatea de supraveghere bancară (Banca Națională a României) trebuie să aplice măsuri de reducere a riscurilor la care sunt expuși titularii de cont.
Clienții trebuie să ia în considerare criteriul simplu și de bun simț al diversificării plasamentelor; depozitele, ca orice plasament, nu trebuie să fie concentrate la o singură bancă sau într-un singur instrument bancar, ci dispersate în sistem.
Nu trebuie să se renunțe la aplicarea cu multă consecvență a mereu actualului principiu roman ,,caveat emptor”: cumpărător, păzește-te singur.
La rândul ei, autoritatea bancară trebuie să asigure funcționarea unei rețele de siguranță, pentru a minimiza riscul sistemic de contagiune, dar și pentru a asigura protecția titularilor de cont mai vulnerabili. Rețeaua de siguranță trebuie să cuprindă reglementări și instituții menite să asigure detecția, asistența, penalizarea sau lichidarea instituțiilor bancare aflate în dificultate și supravegherea permanentă a sistemului bancar.
Se poate aprecia că obiectivul central al politicii Băncii Naționale a României trebuie să fie minimizarea riscului sistemic: dimensiunile unor bănci, ca și relațiile interbancare pot genera efecte în lanț propagate în întregul sistem bancar și de plăți, conform principiului dominoului.
Adevărul unanim recunoscut că băncile comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor a căpătat valențe profunde în experiența economiilor de piață din ultimii ani, pe măsură ce fenomenul globalizării a redimensionat mediul de afaceri internațional, impunând băncilor românești adaptări comportamentale în consecință.
Managementul riscurilor bancare devine astfel un test de competență și de competitivitate în vederea integrării în sistemul financiar mondial.
Nevoia unei informări cât mai complete asupra unui subiect extreme de complex, abordat numai parțial de literatura românească de specialitate, a constituit principalul imbold care a stat la baza realizării acestei lucrări, în care s-au abordat mai întâi aspectele teoretice, fiind tratate apoi în relație cu soluțiile practice.
3.4. Concluzii și propuneri privind administrarea riscurilor bancare semnificative, pe exemplu Raiffeisen Bank, conform prevederilor Acordului Basel II
Principalele riscuri de natură financiară și operațională asociate cu activitățile Raiffeisen Bank rezultă din operațiunile băncii în sectorul financiar-bancar local și internațional. Principalele categorii de riscuri financiare la care Raiffeisen Bank este expusă se referă la riscul de credit, riscul de lichiditate și riscul de piață.
Riscul de credit
Raiffeisen Bank este expusă riscului de credit ca rezultat al activităților de plasament, acordare de credite precum și în cazurile în care Banca acționează ca intermediar în numele clienților săi, sau emite angajamente de garanție.
Riscul de credit asociat cu activitățile de plasament este gestionat prin intermediul procedurilor de administrare a riscului de credit. Acest risc este controlat atât prin selectarea unor parteneri cu ratinguri care să exprime cel mai scăzut grad de risc, prin monitorizarea activităților și ratingurilor acestora, cât și prin utilizarea metodei limitelor de expunere și, unde este cazul, prin obținerea de garanții.
Valoarea care reprezintă expunerea la acest risc de credit este dată de valoarea contabilă a creditelor acordate de către Raiffeisen Bank recunoscute în bilanțul contabil. În plus, Raiffeisen Bank este expusă riscului de credit extrabilanțier prin angajamentele de creditare.
Propunem ca Raiffeisen Bank să minimizeze în continuare acest risc prin stabilirea unor limite de expunere și a unor proceduri pentru evaluarea atentă a solicitanților de credite și pentru monitorizarea capacității clienților de a rambursa creditul și dobânda aferentă pe durata creditării.
Cele mai semnificative concentrări ale riscului de credit sunt determinate de părți terțe luate individual și pe grupe de clienți care au relații cu banca în ceea ce privește creditele și avansurile, angajamentele de prelungire a creditelor și a garanțiilor emise.
Cele mai importante concentrări ale riscului de credit sunt cele legate de clienți, în legătură cu împrumuturile de la bancă și angajamentele de garanție.
Concentrările de risc de credit, atât în ceea ce privește expunerile bilanțiere cât și angajamentele extrabilanțiere pe sectoare economice, sunt prezentate în tabelul nr. 3.1. de mai jos:
Tabelul nr. 3.1. Concentrarea riscului de credit în funcție de categoria debitorului și domenii de activitate
Sursa: Raport anual, Raiffeisen Bank (2005)
Din datele prezentate mai sus se constată o dispersie normală a riscului de credit pe domenii de activitate, respectiv expunerea bilanțieră și extrabilanțieră aferentă clienților corporatiști în valoare totală de 3.580.339 mii RON este dispersată astfel pe ramuri de activitate:34,33% manufactură, 28,27% servicii, 25,33% comerț, 5,33% construcții, 4,57% electricitate, petrol gaze și 2,17% agricultură. De asemenea, rezultă următoarea împărțire a portofoliului de credite și angajamente extrabilanțiere pe subportofolii: 57,88% credite și angajamente extrabilanțiere acordate clienților corporatiști, 30,56% credite și angajamente extrabilanțiere acordate clienților retail și 11,56% expunere bilanțieră și extrabilanțieră fața de sectorul public. Activitatea de creditare pentru segmentul corporate a crescut atât ca volum, cât și prin dezvoltarea gamei de produse, printre care menționez: finanțări de proiecte, forfetarea efectelor de comerț, finanțarea bunurilor fungibile, finanțări pe termen scurt, după cum rezultă din graficul de mai jos:
Sursa: Raport anual, Raiffeisen Bank (2005)
Raiffeisen Bank a continuat să își consolideze implicarea tradițională în sectoare industriale precum petrol și energie, distribuția bunurilor de larg consum, transporturi, industrie grea și prelucrătoare. Privatizarea unei părți importante a sectorului energetic a adus noi provocări, dar în același timp a constituit și un prilej pentru Bancă de a-și dezvolta în continuare implicarea în acest sector strategic al economiei românești.
Sumele reflectate în tabelul nr. 3.1. respectiv expunerea totală a Băncii în valoare de 6.185.868 mii RON reprezintă maximul pierderii contabile care ar fi recunoscută la data raportării în cazul în care contrapartidele nu și-ar îndeplini angajamentele contractuale iar garanțiile existente nu ar avea valoare.
Din acest motiv, valoarea riscului de credit depăște cu mult pierderile așteptate reflectate în provizionul pentru deprecierea valorii creditelor în valoare de 55.852 mii RON și se impune o administrare rigurosă a riscului de credit.
Monitorizarea corectă și reducerea riscului de creditare reprezintă o parte integrantă din funcția de gestionare a riscului din cadrul Băncii. Principalul scop al administratorilor de credit și al controlorilor de credit este de a asigura nivelul corespunzător de monitorizare regulată a expunerilor și de a stabili documentele și obligațiile părților contractante. De asemenea, în cursul anului, a fost adoptat un nou catalog de evaluare a garanțiilor care permite Băncii să aprecieze mai riguros factorii de reducere a riscului și să estimeze valorile de recuperare.
Aria de restructurare și recuperare se ocupă de activele sechestrate, care necesită o atenție specială. Specialiștii Băncii acordă sprijin debitorilor în ceea ce privește restructurarea obligațiilor acestora și monitorizează ulterior recuperările respective. Atunci când restructurarea nu este justificată, activele neperformante sunt transferate departamentului juridic pentru a fi executate conform legii.
Raiffeisen Bank este expusă riscului de credit provenind și din alte active financiare, incluzând instrumente derivative și de datorie, expunerea la risc fiind egală cu valoarea contabilă din bilanț a acestor instrumente, tabelul nr. 3.2.
Tabelul nr. 3.2. Expunerea la riscul de credit aferentă tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate
Sursa: Raport anual, Raiffeisen Bank (2005)
Banca lucrează cu anumite tipuri de instrumente financiare derivate în scopul de tranzacționare și de administrare a riscului. Instrumentele financiare derivate folosite de Raiffeisen Bank includ contracte swap pe rata dobânzii și curs de schimb și contracte forward pe curs de schimb. Instrumentele derivate sunt fie standardizate și tranzacționate prin schimburi regulate, fie sunt contracte negociate individual. Concentrarea riscului de credit aferent instrumentelor financiare există pentru grupe de clienți sau alți terți care prezintă caracteristici similare economice și a căror capacitate de rambursare a creditelor este similar afectată de schimbările în mediul economic, ceea ce poate genera, de asemenea, pierderi pentru bancă.
Contracte swap
Contractele swap sunt convenții între Raiffeisen Bank și o terță parte de a schimba fluxuri de numerar viitoare pe baza unor valori de referință. În cadrul contractelor swap pe rata dobânzii, banca se înțelege cu o terță parte să schimbe la un interval de timp fixat diferența dintre rata fixă de dobândă și rata variabilă de dobândă calculate pe baza unei rate de dobândă de referință. În cazul unui contract swap nu are loc un schimb de principal, cu excepția unor contracte swap pe valută. Banca este expusă riscului de credit în cazul în care contrapartida nu își îndeplinește obligația. Intervine și riscul de piață cere exprimă posibilitatea ca ratele de dobândă relative să aibă o evoluție nefavorabilă comparativ cu ratele stabilite în contract.
Contracte forward
Contractele forward pe cursul de schimb sunt angajamente de a cumpăra sau vinde o anumită monedăla o dată viitoare la un anumit preț și pot fi decontate cu numerar sau cu alt activ financiar. Contractele forward conduc la expunere de credit pentru contrapartida și expunere față de riscul de piață bazat pe schimbări în valorile de piață ale sumelor contractate.
Pentru a controla nivelul de risc, Raiffeisen Bank evaluează contrapartida folosind aceleași tehnici ca și în cazul activităților de creditare.
Riscul de dobândă
Raiffeisen Bank se confruntă cu riscul de dobândă în principal datorită expunerii la fluctuațiile nefavorabile ale ratei dobânzii pe piață, în măsura în care activele și pasivele purtătoare de dobânzi devin scadente sau li se modifică rata dobânzii în perioade diferite sau în sume diferite.
Activitățile de gestionare a activelor și pasivelor purtătoare de dobândă se desfășoară în contextul expunerii instituției de credit la fluctuațiile ratei dobânzii. În general, Raiffeisen Bank este sensibilă la fluctuația pasivelor deoarece activele sale purtătoare de dobânzi au o scadență reziduală mai mare și li se modifică rata dobânzii mai rar decât pasivele purtătoare de dobânzi. Aceasta înseamnă că în condițiile unei piețe în care rata de dobândă este în creștere, marjele de dobândă se reduc pe măsură ce pasivele își modifică rata dobânzii. Cu toate acestea, efectul fluctuațiilor ratei dobânzii depinde de o serie de factori, inclusiv de măsura în care instrumentele financiare sunt rambursate la date diferite de datele contractuale sau de variațiile ratelor de dobândă sau ale valutelor.
Banca este mai puțin sensibilă la instrumentele exprimate în moneda națională deoarece majoritatea activelor și pasivelor sunt purtătoare de rate variabile de dobândă.
Raiffeisen Bank încearcă să mențină o poziție netă pozitivă pentru instrumentele financiare purtătoare de dobânzi. Pentru aceasta, banca utilizează un mix de instrumente cu rate de dobândă fixe și variabile pentru care încearcă să coreleze datele restabilirii prețurilor sau datele scadențelor din contracte, atât pentru creanțele din dobânzi aferente activelor cât și pentru datoriile din dobânzi aferente pasivelor.
Ratele de dobândă pentru moneda națională și principalele valute străine la 31 decembrie 2005 și 2004 sunt prezentate în tabelul nr. 3.3. :
Tabelul nr. 3.3.
Sursa: Raport anual, Raiffeisen Bank (2005)
Ratele dobânzii obținute sau oferite de către Raiffeisen Bank pentru activele și datoriile purtătoare de dobândă sunt prezentate în tabelul nr. 3.4..
Tabelul nr. 3.4.
Sursa: Raport anual, Raiffeisen Bank (2005)
Riscul valutar
Banca este expusă riscului valutar prin tranzacțiile de schimb valutar. Există, de asemenea, un risc bilanțier legat de posibilitatea creșterii pasivelor monetare nete în valută ca urmare a fluctuațiilor cursului de schimb.
Principalele valute deținute de bancă sunt EUR și USD. România cunoaște rate ridicate ale inflației și o fluctuație a cursului de schimb al monedei naționale. Există, în consecință, un risc de pierdere de valoare în ceea ce privește activele monetare în lei. Raiffeisen Bank monitorizează activele și pasivele cu scopul de a obține o distribuție echilibrată pe valute, tabelul nr. 3.5..
Pozițiile de schimb valutar deschise reprezintă o sursă a riscului valutar. Pentru a evita pierderile care pot fi generate de fluctuațiile nefavorabile ale cursului de schimb, Raiffeisen Bank urmărește menținerea unei poziții valutare globale lungi.
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate este generat de politica de gestionare a resurselor atrase și a pozițiilor de active. Acesta include atât riscul ca Raiffeisen Bank să întâlnească dificultăți în procurarea fondurilor necesare pentru refinanțarea activelor la scadențele aferente cât și riscul rezultând din incapacitatea de a colecta un activ la o valoare apropiată de valoarea sa justă într-o perioadă de timp rezonabilă.
Raiffeisen Bank are acces la surse de finanțare diversificate. Fondurile sunt atrase printr-o gamă vastă de instrumente incluzând depozite, împrumuturi și capital social. Aceasta îmbunătățește flexibilitatea atragerii de fonduri, limitează dependența față de un singur tip de finanțare și conduce la o scădere generală a costurilor implicate de atragerea de fonduri. Banca încearcă să mențină un echilibru între continuitatea și flexibilitatea atragerii de fonduri prin contractarea de datorii cu scadențe diferite. Raiffeisen Bank controlează în permanență riscul de lichiditate identificând și monitorizând modificările de finanțări și diversificând baza de finanțare.
Riscul Operațional
Riscul operațional este riscul apărut în urma unei neîndepliniri a proceselor Băncii. Activitatea de risc operațional identifică zonele din Bancă unde există risc, îl măsoară și asigură gestionarea corespunzătoare a acestuia.
Fiind una din principalele cerințe conform Acordului Basel II (Principiul 2), Raiffeisen Bnak acordă o atenție deosebită structurării proceselor noastre. Toate procesele sunt structurate conform standardelor existente la nivelul grupului, incluse în diferite manuale și norme, atât interne, cât și statutare.
Modificările aduse proceselor sunt supuse unei revizuiri detaliate și sunt aprobate dacă nu
afectează calitatea și continuitatea activității operaționale a Băncii. Modul în care se desfășoară fluxurile de procese este de asemenea monitorizat în vederea identificării potențialelor riscuri pentru Bancă.
În ceea ce privește pregătirea implementării proiectului Basel II Raiffeisen Bank beneficiază de experiența și sprijinul organizației mamă din Viena pentru pregătirea la nivel local și pentru implementarea cerințelor acestui Acord.
=== Bliblliografie ===
Bibliografie
Iuga Iulia, “Riscul în activitatea de creditare bancară”. În: Revista de Finanțe, Bănci, Asigurări, nr. 3, martie 2005
Trenca I. Ioan, “Tehnica bancară – principii, reglementări, experiență”, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2004
Băgescu Marius, “Strategii și politici macroeconomice”, Ed. Global Lex, București
Berea Aurel Octavian, “Sistemul bancar românesc și aderarea la Uniunea Europeană”, în Probleme economice nr. 39/1999, CIDE, București, 1999
Iordache Floarea; Șeitan, Silviu-Marius, “Sectorul bancar românesc în perspectiva integrării în
structurile europene”, în Probleme economice nr. 2-3/2001, CIDE, București, 2001
Rotaru Constantin, “Sistemul bancar românesc și integrarea europeană”, Editura Expert, ianuarie 2000
Rotaru Constantin, “Modificări structurale și operaționale ale sistemului bancar în contextul
integrării României în Comunitatea Europeană”, în Probleme economice nr. 14-15/1998, CIDE, București, 1998
D. A. Constantinescu ș. a., “Management strategic”, Colecția Națională, București, 2000
D. Constantinescu, “Ierarhia în managementul sistemelor economice”, Editura Economică, București, 2003
M. Coșea, L. Nastovici, “Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macro economic”, Editura Lux Libris, Brașov, 1997
Vasile Dedu, “Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2004
T. W. Kock, “Bank Management”, Third edition, The Dryden Press, 1995
A. Olteanu, “Management bancar”, Editura Dareco, București, 2003
Ball, C.A., A.E. Tschoegel (1982), “The decision to establish a foreign branch or subsidiary: an application of binary classification procedures”, Journal of financial and quantative analysis, n. 17.
Bonin, J.P., K. Mizsei, I.P. Székely, P. Wachtel, (1998), “Banking in transition economies. Developing market oriented banking sectors in Eastern Europe”, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, MA, USA.
Brealey, R. A., E. C. Kaplanis (1996), “The determination of foreign banking location”, Journal of international money and finance, vol. 15, n. 4 (August).
H. Greuning, S B Bratanovic, “Analyzing and Managing Banking Risk: A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk”, traducere atorizată de Banca Mondiala (2004)
Basel Committee on Banking Supervision (iunie 2006), “Results of the Fifth Quantitative Impact Study (QIS)”
Buch, C. (1997), “Opening up for foreign banks: How Central and Eastern Europe can benefit”, Economics of transition, vol.5, n. 2.
Bessis Joel (1998), “Risk Management in Banking” Edward Elgar, Cheltenham, UK
ECB (2002), “Financial Sectors in EU Accession Countries”, European Central Bank, Frankfurt am Main (July), (http://www.ecb.int).
IBR (2000), “Instituții și activități financiar-bancare”, Institutul Bancar Român, București.
IMF (2000), “International capital markets – developments, prospects, and key policy issues”, by a staff team led by Donald J. Mathieson and Garry J. Schinasi, World economic and financial surveys, International Monetary Fund, Washington, D.C. (September).
*** – BNR – Buletin lunar, colecția 1998-2002
*** – BNR – Buletin trimestrial, colecția 1998-2002
*** – BNR – Raport anual, colecția 1994-2005
Raiffeisen Bank – Raport anual 2005c (www.Raiffeisenbank.ro)
Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată
Ordonanța de Urgență nr. 99/06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului
Regulament nr.16/21/14.12.2006 privind expunerile mari ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții
Regulament nr.13/18/14.12.2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit și firmele de investiții
Regulament nr. 14/19/14.12.2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării standard
Regulament nr. 15/ 20/14.12.2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării bazate pe modele interne de rating
Regulament nr.17/22/14.12.2006 privind supravegherea pe bază consolidată a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții
Regulament nr.18/23/14.12.2006 privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții
Regulament nr.19/24/14.12.2006 privind tehnicile de diminuare a riscului de credit utilizate de instituțiile de credit și firmele de investiții
Regulament nr.20/25/14.12.2006 privind tratamentul riscului de credit al contrapartidei în cazul instrumentelor financiare derivate, al tranzacțiilor de răscumpărare, al operațiunilor de dare/luare de titluri/mărfuri cu împrumut, al tranzacțiilor cu termen lung de decontare și al tranzacțiilor de creditare în marjă
Regulament nr. 21/26/14.12.2006 privind tratamentul riscului de credit aferent expunerilor securitizate și al pozițiilor din securitizare
Regulamentul nr. 22/ 27/ 14.12.2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții
Regulament nr. 23/28/14.12.2006 privind criteriile tehnice referitoare la organizarea și tratamentul riscurilor, precum și criteriile tehnice utilizate de autoritățile competente pentru verificarea și evaluarea acestora
Regulament nr. 24/29/14.12.2006 privind determinarea cerințelor minime de capital ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții pentru riscul operațional
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Noi Abordari cu Privire la Expunerea la Risc (xyz S.a.) (ID: 132574)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.