Niveluri de Implementare ale Planurilor Strategice Si Politicilor Publice ale Uniunii Europene

Odată declanșate mecanismele de aderare a țărilor din centrul și estul Europei la Uniunea Europeană, problematica comunităților vulnerabile a devenit brusc mai evidentă pentru instituțiile internaționale, ca și urgența adresării acesteia. Vizibilitatea relativ bruscă a problemelor grupurilor sărace din România se datorează, pe de-o parte, transparenței mediatice și liberei circulații a informației de după revoluție. Astfel, problematica copiilor instituționalizați a captat atenția Europei imediat după 89 România încă având un deficit de imagine pe subiect. De asemenea a devenit vizibil faptul că romii sunt, în unele cazuri, de zece ori mai săraci decât populația majoritară sau că speranța lor de viață e cu 10-15 ani mai scăzută decât pentru restul populației sau că peste 80% dintre ei trăiesc din mai puțin de treizeci de cenți pe zi.

Pe de altă parte, interesul față de grupurile vulnerabile se datorează și valului consistent de migrație către vest a unui număr mare de cetățeni est-europeni, inclusiv de etnie romă, aflați în căutarea unui loc de muncă și a unor condiții de viață mai bune, dintre care unii, printr-un complex de împrejurări despre care s-a mai scris, au devenit locatarii taberelor improvizate din marginea marilor orașe și uneori victime ale acelorași măsuri de expulzare pentru care statele vestice criticaseră cu câțiva ani în urmă administrațiile locale din Europa Centrală și de Est.

Astfel, atât situarea romilor sub pragurile europene ale sărăciei, cât și migrația către Vest a unei pături de cetățeni est-europeni săraci, între care se numără și romii, dar și faptul că minoritatea romă înregistrează cel mai ridicat ritm de creștere a populației, ca și alte cauze locale, au favorizat apariția unei preocupări la toate nivelurile acțiunii socio-politice față de această minoritate ce însumează aproximativ 2% din totalul populației Europei. Pe de altă parte, faptul că, pe tot teritoriul Europei, expulzarea romilor în țările de origine (sau, pe plan local, relocarea către zone hazardate din punct de vedere al mediului și al accesului la resurse) rămâne un răspuns instituțional frecvent față de problemele comunităților de romi trebuie în mod necesar corelat cu explozia de politici publice pe aceeași temă.

Încă dinainte de aderarea României la Uniunea Europeană, printre condițiile și recomandările formulate de aceasta din urmă cu privire la procesul de aderare se număra adresarea problemelor comunităților de romi. Alături de acestea, societatea civilă locală, aflată în permanentă extindere și specializare, ca și cea internațională, au emis, la rândul lor, încă din 1989, comunicate și recomandări de politici publice cu privire la situația romilor.

În acest context și între acești poli de putere și decizie trebuie înțeleasă apariția Strategiei Naționale pentru Îmbunătățirea Situației Romilor (2001) sau a Planului Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale (2002), ca și a altor documente similare, deși de amploare mai mică – cel puțin la nivel declarativ și al asumării lor de către instituțiile de guvernământ centrale ale țării.

Asumarea de strategii este însă doar primul și nu neapărat cel mai consistent pas în îmbunătățirea situației romilor, el fiind uneori făcut sub presiunea instituțiilor europene. De aceea, studiile și rapoartele realizate în special de organizații non-guvernamentale se concentrează, mai ales după 2000, asupra stadiului și a efectelor implementării diferitelor politici publice menite să îmbunătățească situația romilor. Concluziile majorității covârșitoare ale acestor studii, indiferent care dintre indicatorii calității vieții ar reprezenta zona lor specifică de analiză, susțin eșecul implementării strategiilor și rămânerea acestora la un stadiu de intenționalitate sau agreare formală a unor directive externe. Trebuie spus însă că, în lipsa unei culturi de critică a strategiilor și a politicilor publice, aceste studii nu sunt foarte numeroase și nici deosebit de elocvente. Totuși, existența lor, atâtea câte sunt, este salutară, iar corelarea lor ar fi binevenită în scopul unei concentrări a eforturilor critice, măcar asupra unor zone de consens. Prezenta lucrare își propune, în subsidiar, și acest efort de sinteză a rapoartelor apărute până în prezent pe plan local și internațional cu privire la politicile formulate și, eventual, implementate asupra problemelor comunităților de romi.

Pe parcursul acestei analize ne interesează ce impact anume au proiectele implementate la la nivel local (sau dacă se poate vorbi de vreun impact) și cum ar trebui să arate ele pentru a avea impactul scontat și pentru a funcționa. Ne interesează, în plus, rolul societății civile în îmbunătățirea calității vieții și felul în care aceasta ar putea fi activată pentru a presa la rândul său decidenții politici în vederea implementării unor măsuri realiste, în concordanță nu doar cu principiile democrației, ale statului de drept și ale drepturilor omului, ci și cu realitățile, provocările și dificultățile din teren. Luând ca studiu de caz un amplu proiect (ce își doreste abordarea integrata a problematicii grupurilor dezavantajate în general) implementat de 3 organizații nonguvernamentale (două cu misiunea principală pe dezvoltarea socio-economica a minorității romilor) vom încerca să urmărim cum (nu) funcționează diferiții stakeholders, de la instituțiile statului la societatea civilă, în momentul în (cel puțin ăn principiu resursa financiară există la nivel local). Anticipând oarecum concluziile vom urmări care sunt rezultatele pentru romi la nivel local și cât de simptomatice sunt aceste rezultate pentru interacțiunea dintre sistemul socio-economico-politic și comunitatea locală pe plan românesc și, pe cât posibil, internațional.

Relevanța acestei analize nu necesită, credem, prea multe explicații, în contextul în care criza economică adâncește disparitățile socio-economice pe teritoriul continentului european, făcând ca România și Bulgaria să fie statele europene cu cel mai ridicat risc de sărăcie, dar și cu cel mai ridicat procent de populație romă, iar criza politică – pe tema căreia nu vom comenta decât în măsura în care este relevant pentru tema abordată – se constituie într-o adâncă criză de reprezentare, atât de către partidele de stânga, cât și de către cele de dreapta, a grupurilor vulnerabile, ceea ce face ca guvernarea, în sensul foucaultian al termenului, să fie ineficientă și aleatorie, iar riscurile sociale, pe cât se poate prevedea, să crească exponențial și în direcții multiple. În cele ce urmează, vom proceda la semnalarea incongruențelor dintre nivelul de dezirabilitate al proiectelor privind romii și practicile socio-politice curente, incongruențe care nu numai că sunt generatoare doar de anomie, ci sunt și ineficiente sub raportul incluziunii sociale ale celei mai marginalizate, dar și mai tinere minorități europene.

Structura lucrării cuprinde 4 capitole, fiecare dintre ele tratând o secvență din tematica generală.

Primul capitol este un argument pentru a baza orice proiect care își dorește să dezvolte o politică publică pe studii și analize care să direcționeze intervenția planificată. Definirea unor termeni cheie, așa cum sunt ei prezentați în literatura de specialitate, este și ea – la rândul ei – disponibilă în cadrul acestui capitol.

Cel de-al doilea capitol descrie metodologia cercetării, metodele și tehnicile de colectare de date care au fost folosite, precum și limitele lucrării.

Urmează apoi capitolul al treilea care prezintă intervenția propriu zisă, analiza având la bază o prevederile cererii de finanțare și rezultatele obținute.

Concluziile și lecțiile învățate din finalul lucrării se vor referi în special la aspectele ce vor trebui luate în considerare pentru stabilirea strategiilor de extindere și multiplicare a proiectului pe fiecare din cele patru componente: ocupare, antreprenoriat, asistență socială și sănătate.

Capitolul 1. Clarificări conceptuale

Comunitate, minoritate, marginalizare

Unul dintre conceptele de importanță pentru lucrarea de față este cel de comunitate, definit ca fiind ”o mulțime particulară de relații sociale bazate pe un element comun participanților”. În 1955, George Hillery identifica în sociologia contemporană 94 de definiții diferite ale conceptului de comunitate, subliniind de asemenea elementele comune acestor definiții. Această multitudine de definiții coexistente în sociologie denotă pe de o parte largul interes de care încă beneficiază acest concept, în pofida unor autori ce anunțau în anii 70 ”moartea” conceptului, iar pe de altă parte complexitatea sa în diferitele paradigme sociologice.

Conceptul a fost mai întâi definit de Ferdinand Tönnies în faimoasa sa dihotomie dintre Gemeinschaft și Gesellschaft, unde comunitatea – Gemeinschaft – e definită ca fiind o entitate socială caracterizată de un grad mai ridicat de coeziune, comparativ cu Gesellschaft – de regulă tradus prin termenii de ”asociere” sau ”societate”. Această coeziune este conferită de prezența unei voințe comune, iar familia și neamul caracterizat de relații de rudenie reprezintă pentru Tönnies expresii perfecte ale comunității. Un element central identificat și de Hillery este, în ceea ce privește caracteristicile principale ale comunității, conștiința unei asemănări, prin urmare conștiința apartenenței la comunitate.

În ceea ce privește romii, riscul esențialismului planează asupra conceptului, mai ales atunci când se vorbește de ”comunitatea romă”, ca și cum ar exista o singură comunitate cu o voință unică și o conștiință a apartenenței la aceeași entitate socială. Aplicarea conceptului de comunitate în cazul romilor este problematică prin prisma faptului că trece cu vederea nu numai diversitatea grupului etnic în sine și a narațiunilor identitare construite de diversele neamuri subsumate sub eticheta etnică (căldărari, rudari, ursari, romi vătrași, spoitori etc.), ci și multitudinea de interese conflictuale și de abordări privind construcția unei identități etnice comune. Astfel apare riscul esențialismului reducționist ce cristalizează câteva elemente și le accentuează în mod artificial, construind o entitate socială caracterizată în primă instanță de diversitate.

Aici intervine o discuție teoretică esențială, construită în jurul comunității ca entitate imaginată, în termenii lui Benedict Anderson. Voința comună, definită de Tönnies ca fiind un element central al comunității, este trecută în plan secund în paradigma constructivistă ce definește comunitatea mai întâi de toate prin conștiința apartenenței la o entitate socială, pe care o construiește în permanență la nivel imaginar. Paradigma constructivistă depășește astfel riscul ca o comunitate anume să fie privită dintr-o perspectivă esențialistă, accentuând faptul că aceasta este în permanență în plin proces de construcție.

Atunci când studiile sociologice din România folosesc conceptul de comunitate aplicat romilor, se utilizează în special termenul la plural, vorbindu-se astfel despre comunitățile de romi, ancorate într-un cadru geografic bine definit și caracterizate de prezența statistic semnificativă a etnicilor romi în aceste comunități. În această privință, subliniem faptul că, de la lucrarea ”Romii din România”, toate studiile centrate pe problematica romilor s-au concentrat pe așa-zisele comunități compacte de romi, pierzând din vedere faptul că romii nu sunt organizați spațial exclusiv în comunități compacte. De altfel, date recente arată că doar 22% dintre romi afirmă că în vecinătatea gospodăriei lor trăiesc exclusiv familii de romi, pe când un procent aproape identic – 21,9% afirmă că zona e locuită în principal de alte etnii decât cea romă. Acest lucru susține critica utilizării conceptului de comunitate aplicată la romi în lipsa unui cadru geografic bine definit. Astfel, pe parcursul prezentei lucrări, atunci când vom vorbi despre comunitate ne vom referi strict la acele comunități ancorate într-un spațiu geografic, în care aproape toți membrii sunt de etnie romă.

Chiar și atunci când vom face referire la comunitate ca fiind cea locală și caracterizată de o prezență marcată a etnicilor romi, este esențial să nu pierdem din vedere diversitatea comunităților de romi. Așa cum vom vedea într-o altă secțiune a lucrării, comunitățile pot fi analizate din perspectiva intersecției dintre câteva axe de analiză semnificative: tradițional / netradițional; urban / rural; segregare / mixaj etnic etc.

Conceptul de minoritate nu beneficiază de o definiție clară din perspectivă juridică. Astfel, Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, adoptată în 1995 de Consiliul Europei, privilegiază o abordare pragmatică, recunoscând faptul că este imposibil să se ajungă la o definiție consensuală între părțile semnatare ale Convenției. De altfel, state cu o puternică tradiție istorică ce accentuează uniformitatea națională – Franța, Grecia – nu recunosc termenul juridic de minoritate națională. Dacă anumiți autori au criticat lipsa unei definiții clare din perspectivă juridică și poziția marginală pe agenda politică a problematicii protecției minorităților naționale la nivel european, ne vom concentra aici asupra tentativelor de definire a conceptului din punct de vedere sociologic.

Din perspectivă sociologică, o minoritate națională reprezintă un grup distinct prin faptul de a poseda caracteristici comune diferite de populația majoritară (dominantă), precum etnia, cultura, religia, limba maternă etc. Simpson și Yinger cataloghează criteriile pe care o minoritate le poate îndeplini, în general. Astfel, ei încep prin a postula că acele caracteristici prin care este marcată (și construită) diferența față de populația majoritară sunt percepute în general ca fiind semnificative, precum etnia, clasa socială, orientarea sexuală, vârsta sau religia, caracteristici care declanșează tipare de discriminare din partea populației majoritare. Nu vom intra aici în discuția teoretică despre discriminare, deoarece nu constituie punctul focal al discuției noastre, însă ne vom mărgini la a pune sub semnul întrebării necesitatea sine-qua-non a unor tipare de discriminare pentru a putea defini un grup social ca fiind minoritate.

Mai departe, Simpson și Yinger pun accentul pe faptul că statutul de minoritar este de cele mai multe ori unul prescris de societate (engl.ascribed) și nu atins de membrii minorității prin eforturi proprii (engl.achieved). Astfel, membrii unei minorități pot fi supuși etichetării din exterior și stigmatizării prin procese de negociere identitară.

În fine, autorii amintiți se opresc asupra faptului că, pentru a putea vorbi de o minoritate, este necesară o conștiință a apartenenței la un grup comun a membrilor acesteia. Aici, se observă valențe evidente cu conceptul definit mai sus, de comunitate, pentru care de asemenea teoriile sociologice circumscriu necesitatea unui sentiment de apartenență la un grup comun.

Delimitarea conceptuală dintre comunitate și minoritate este importantă : în ciuda existenței unor elemente comune în definițiile celor doi termeni, minoritatea are în plus față de comunitate aspectele legate de statutul său de grup dominat de o populație majoritară și prin urmare potențial supus unor procese de discriminare, stigmatizare și marginalizare.

Atunci când vom vorbi de marginalizare, definiția asupra căreia ne vom opri se referă la marginalizarea unui grup, fenomen prin care înțelegem restricția accesului membrilor unui grup la poziții superioare și simboluri ale puterii într-o anumită societate (Dicționar de sociologie, Oxford). Grupul marginal nu coincide cu minoritatea, cu toate că granițele conceptuale sunt uneori fragile. De asemenea, un aspect conceptual important este faptul că nu vom vorbi despre romi ca grup marginal, ci ca grup marginalizat, ceea ce pune accentul pe faptul că marginalizarea este un proces, și nu o stare marcată de rigiditate. Devine evident, de asemenea, că într-un raport de marginalizare a unui grup, este nevoie de un alt grup, dominant, care să performeze acțiunea de a marginaliza, însă este tot atât de important să adăugăm faptul că procesele de marginalizare sunt, sau cel puțin pot fi însoțite de procese de auto-marginalizare a grupului minoritar. 

Politici publice

Dacă în 1992, Jonathan Rosenhead, expert în analiza politicilor la London School of Economics, spunea despre politica Marii Britanii că aceasta s-a retras din domeniul rațiunii (Rosenhead, 1992), acuzând lipsa analizei aprofundate ce ar trebui să preceadă deciziile guvernului privind politicile publice, în 2012, România nu se află nici ea departe de această situație indezirabilă. În fapt, multe studii și situații empirice indică foarte clar disjuncția dintre teoria și practica politicilor publice, adeseori adoptate și implementate fără a fi precedate de studii care să le justifice și legitimeze.

Ce sunt politicile publice? Precizări teoretice

Smith & Larimer (2009) inventariază definițiile academice ale conceptului de politici publice, realizând o distincție între definițiile „largi” și cele „restrânse” și punând accentul pe faptul că nu există un consens în privința definirii termenului.

Astfel, definind conceptul de politici publice în mod „larg”, îl putem înțelege ca ansamblul „acțiunilor, obiectivelor și declarațiilor guvernelor asupra anumitor situații, pașii pe care îi întreprind (sau eșuează în a-i întreprinde) pentru implementarea acestora, precum și explicațiile pe care le oferă pentru acțiunile lor, materializate sau nu” (Wilson, 1980). Un cadru și mai larg definește politicile publice ca fiind „relația unității guvernamentale cu mediul său înconjurător” (Eyestone, 1971).

O definiție interesantă din punct de vedere teoretic este cea a lui Dye, care definește politicile publice ca fiind „orice (acțiune) pe care guvernele aleg să o realizeze sau nu” (Dye, 1976; Meny si Thoenig, 1989). Astfel, politica publică nu este doar acțiunea întreprinsă, ci și mulțimea acțiunilor pe care guvernele aleg să nu le realizeze. Lipsa de acțiune într-un anumit domeniu sau într-o anumită direcție este, din această perspectivă, la fel de discutabilă ca și acțiunea întreprinsă, ceea ce lărgește cadrul de analiză a politicilor publice ale unui anumit guvern, adăugând lipsa acțiunii printre opțiunile politice posibile, ceea ce prefigurează analiza tuturor posibilităților de acțiune, materializate sau nu, pentru rezolvarea unei situații percepute ca problematică. În schimb, identificarea “nonacțiunii” este din punct de vedere conceptual mai anevoioasă și supusă interpretării.

Smith & Larimer critică definițiile „largi” ale conceptului de politică publică: în opinia lor, aceste definiții nu operează o departajare clară a obiectului de studiu al analizei politice de alte domenii precum administrația publică sau politologia. Așadar, autorii preferă definițiile restrânse, de tipul celei stabilite de Anderson, conform căreia politicile publice sunt „acțiunea sau inacțiunea realizată cu un scop de către un actor sau un set de actori, în legătură cu o problemă sau o situație îngrijorătoare” (Anderson, 1974). Această definiție presupune un set de caracteristici ale politicilor publice: acestea sunt orientate către un scop anume, sunt realizate de către autoritățile publice, consistă din tipare de acțiune în timp, sunt produsele unei anumite cereri sau rezultatele unei presiuni în legătură cu o problemă percepută ca atare. Anderson distinge, ca și Dye, două tipuri de acțiune care poate fi definită drept politică publică: acțiunea deliberată, pozitivă, și acțiunea negativă, sau inacțiunea deliberată, cu alte cuvinte decizia de a nu acționa.

Definiției lui Anderson i se adaugă, conform lui Theodoulou, un set de caracteristici comune ale politicilor publice (Theodoulou, Cahn, 1995) . Acestea sunt formulate în scopuri bine definite, și anume: rezolvarea conflictelor asupra unor resurse limitate, reglarea comportamentului, motivarea acțiunii colective, protejarea drepturilor și redirecționarea beneficiilor către interesul public.

Științele sociale analizează politicile publice din perspectivă empirică, preocupându-se de acțiunile sau lipsa de acțiune a guvernelor în domenii specifice și la momente bine definite, precum și de efectele acestora asupra grupurilor afectate de măsurile întreprinse. Însă, cum mijloacele de acțiune pentru care optează un guvern nu sunt neutre (Boussaguet, Jacquot, Ravinet, 2009), se impune dimensiunea politică în analiza politicilor publice. Devine atunci evident că decizia “rațională” politică este influențată de jocul puterii, al negocierilor între actorii politici, și al calculului utilitarist ce urmărește succesul electoral. Nu în ultimul rând, se impune discuția cu privire la legitimitatea politicilor publice: definirea unei probleme ce necesită acțiune din partea autorităților este permanent supusă negocierilor dintre diversele segmente politice și grupuri de interese din cadrul societății. Problemele sociale sunt mai întâi de toate construcții sociale și sunt supuse astfel revendicărilor și definirii în cadrul relațiilor sociale dintre grupuri (Kitsuse și Spector, 1973). Negocierile dintre acestea se manifestă încă din stadiul definirii unei probleme colective ce necesită acțiune politică în mod concertat: ceea ce este problematic pentru un anumit grup poate fi irelevant pentru un altul (de altfel, fenomenul de delegitimare a unei probleme percepută ca fiind colectivă de către un anumit grup este cunoscut în literatura anglofonă ca NIMBY: Not In My Back Yard – “nu-i în curtea mea”). Mai departe, acțiunile gândite pentru soluționarea unei probleme sau a unui set de probleme interconectate fac de asemenea obiectul negocierilor dintre grupuri cu interese divergente, îndeosebi atunci când este vorba de realocarea resurselor economice în vederea restabilirii unui anumit echilibru între grupuri. Esențial de punctat aici este riscul de marginalizare a anumitor grupuri prin delegitimarea problemelor acestora de către restul societății sau – cel puțin – de către grupurile ce exercită dominația în domeniul politic (Elias, 1975).

Un criteriu important al definiției politicii publice este gradul de coordonare a măsurilor întreprinse într-un cadru logic mai larg în care există o abordare strategică și complexă. Astfel, politicile publice se deosebesc, în primul rând, de măsurile de protecție socială (acordarea venitului minim garantat, spre exemplu), și în al doilea rând, de măsuri izolate care urmăresc în mod unidimensional rezolvarea unei situații (cum este, de exemplu, programul „Cornul și Laptele”, menit să reducă fenomenul de abandon școlar). Spre deosebire de simplele măsuri izolate și necoordonate, și de măsurile din cadrul sistemului de protecție socială, politicile publice reprezintă seturi de măsuri corelate și strategice, cuprinse în documente programatice precum Planul Național Anti-Sărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale, sau Strategia Națională pentru Îmbunătățirea Situației Romilor.

În această privință, odată cu Hotărârea de Guvern nr. 870 din 2006, privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătățirea sistemului de elaborare, coordonare și planificare a politicilor publice la nivelul administrației publice centrale, au fost reglementate în România trei tipuri de documente de politici publice, și anume: strategia, planul și propunerea de politici publice.

Strategia este un document de politici publice pe termen mediu și lung, menit să definească politica de principiu a Guvernului referitoare la un anumit domeniu care necesită intervenția unor politici publice îmbunătățite, sau a unor politici noi. Strategia este tipul de document de planificare a politicilor publice în care problemele abordate sunt definite în termeni mai generali decât în alte documente de politici publice. Documentul de Strategie conține, în introducere, o justificare a elaborării sale, o planificare în timp a acțiunilor prevăzute, instituțiile implicate în implementare și modalitățile de lucru. Partea de informații generale relevante descrie situația care necesită intervenția politicilor publice, în baza unor indicatori socioeconomici bine definiți. Mai departe, secțiunea de priorități, politici și cadru juridic existente stabilește prioritățile programului guvernamental cărora le răspunde implementarea strategiei, având în vedere cadrul normativ în vigoare. Se definește apoi problema identificată, în baza unor date valide care prezintă problematica pe termen lung. Documentul prezintă obiectivele generale, ca o situație pe care Guvernul se angajează să o realizeze prin măsuri concrete ce vizează îmbunătățirea situației identificate drept problematică, sau rezolvarea sa în totalitate. Documentul poate conține și obiective specifice corespunzătoare fiecărei direcții de acțiune. Sunt descrise apoi principiile generale care stau la baza formulării strategiei, precum și direcțiile majore de acțiune, cu seturile de măsuri corespunzătoare.

Anexa la H.G. nr. 870 prevede că o parte importantă a documentului de strategie este descrierea rezultatelor obținute de măsurile strategiei, așa cum sunt ele în momentul formulării sale. În continuare, Hotărârea de Guvern nr. 870 prevede în documentul de strategie și formularea indicatorilor în baza cărora se va urmări atingerea obiectivelor propuse, precum și previziuni bugetare ale acțiunilor planificate, împreună cu estimarea fondurilor suplimentare necesare pentru implementarea măsurilor. Trebuie de asemenea specificate, în cazul în care acest lucru decurge din implementarea strategiei, implicațiile de ordin juridic pe care le are strategia, la nivel de modificare a unor acte normative existente, sau de emitere a unor noi legi și reglementări.

În vederea monitorizării implementării măsurilor din strategie, documentul trebuie să prevadă modalitățile concrete de monitorizare, precum și de evaluare ex-post, planificarea acestui proces de evaluare fiind obligatorie.

Un alt document de politici publice este planul. Acesta poate fi formulat doar după elaborarea strategiei sau a propunerii de politică publică, rolul său fiind, în principiu, acela de a completa obiectivele generale prevăzute în strategie, și de a detalia acțiunile concrete, termenele de realizare, instituțiile responsabile și resursele pentru implementarea măsurilor. Planul este prin urmare mai detaliat decât strategia, fiind de asemenea, conform H.G. nr. 870, documentul „menit să asigure implementarea politicilor”. Planul poate fi realizat pe termen mediu (acoperind o perioadă minimă de trei ani), sau pe termen scurt (un an). De asemenea, planul pe termen mediu poate cuprinde detalii referitoare la primii doi ani, urmând ca în funcție de rezultatele obținute, precum și de evoluția situației problematice, să se realizeze pentru ultimul an un plan pe termen scurt.

În cazul în care, pentru rezolvarea unei probleme, se întrezăresc mai multe variante de soluționare, documentul de politici publice care trebuie întocmit este propunerea de politici publice. Aceasta este potrivită și pentru situațiile în care este necesar un acord conceptual privind o anume modificare normativă. Documentul de propunere a politicilor publice conține descrierea problemei, documente de politici publice sau acte normative referitoare la problema specificată. Partea cea mai importantă a documentului este identificarea și evaluarea variantelor de soluții propuse. Acest proces de evaluare se face în baza unor analize de impact ex-ante, care precizează impactul social, economic și financiar al soluțiilor propuse, cu descrierea efectelor asupra grupurilor țintă. În continuare, documentul de propunere de politici publice trebuie să indice de asemenea implicațiile de ordin juridic ale soluțiilor propuse, precum și o planificare în timp a activităților și modalități concrete de monitorizare și evaluare. Ultima parte a documentului indică, de regulă, instituțiile responsabile pentru implementarea soluțiilor, cât și sarcinile lor specifice și termenele de realizare.

În practică, ierarhia documentelor de politici publice nu este întotdeauna una strictă. Tipul problematicii și scopul politicii publice determină adeseori modalitățile de elaborare a documentelor de politică publică, nefiind întotdeauna necesar să se pornească de la nivelul inferior al propunerii de politică publică, iar în unele cazuri implementarea politicii publice poate avea loc imediat după formularea Strategiei. Aici se impune totuși întrebarea referitoare la modul în care nivelul de generalitate la care se situează de obicei Strategia poate contura acțiuni concrete care să poată fi implementate fără elaborarea unui plan detaliat.

Este de menționat că orice act normativ propus spre adoptare trebuie să aibă la bază un document de politici publice care să fundamenteze decizia legislativă.

În ciuda trecutului și a succesului său impresionant, strategia rămâne încă un concept vag definit. La nivelul percepției comune, termenul de strategie acoperă o plajă largă de înțelesuri, uneori, chiar contradictorii. Strategiei, gândirii strategice, viziunii strategice sau planului strategic li se atribuie, de cele mai multe ori, același conținut, deși sensul noțiunilor este total diferit. Cel mai frecvent strategia este confundată cu planul strategic. Însă, deși cei doi termeni par a avea un conținut comun, analiza celor două concepte va explica într-o oarecare măsură și eșecul planificării strategice la nivelul instituțiilor publice. În mare măsură acesta se datorează tocmai întocmirii unui plan strategic fără a fi conturată o strategie coerentă. De aceea, planificarea strategică trebuie privită în termeni de proces și reprezintă operaționalizarea unei strategii. Mintzberg (1987) propune cinci perspective ale strategiei care, deși nu analizează elementele acesteia, diferențiază clar conținutul acesteia de cel al planului strategic. Astfel, strategia poate fi:

un plan, prin care este desemnat un curs prestabilit de acțiune. Perspectiva este una a viitorului, strategia având rolul de a stabili ceea ce organizația va face pe termen mediu și lung.

un pattern ce stabilește o structură de acțiuni consistente în comportamentul organizațional. Perspectiva este una a trecutului, identificarea strategiei fiind bazată pe modul în care a acționat organizația și cum și-a definit rolul în baza deciziilor majore anterioare.

o poziționare a organizației, ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care aceasta îl are în mediul său.

o perspectivă, ce implică nu numai stabilirea unei poziții, dar și o anumită percepție a realității ce se reflectă în acțiunile sale.

o schiță sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depășirea unui concurent sau oponent. Acest tip de strategie dublează, de fapt, strategia reală.

Mintzberg argumentează că strategia apare în timp, pe măsură ce intențiile se cristalizează în raport cu un mediu aflat într-o continuă schimbare. Astfel, organizația trebuie să înceapă cu o perspectivă și necesită o poziție certă, sigură, care urmează să fie atinsă prin intermediul unui plan întocmit cu atenție, cu rezultatele și strategia reflectate într-un model. Acest model în decizii și acțiuni definește ceea ce Mintzberg numea “strategie realizată” și „strategie emergentă”.

Nici literatura de specialitate nu excelează la capitolul definirii termenului, autorii preferând, mai degrabă, să critice definițiile anterioare și să ofere, la rândul lor, o definiție pe care ei înșiși o apreciază ca fiind vulnerabilă. Însă, ca o caracteristică generală, definițiile tind să accentueze un element sau altul al strategiei.

Strategia este un plan general, formulat la nivel de scop, obiective generale și principii. Din această perspectivă, strategia nu precizează succesiunea activităților și a obiectivelor intermediare necesare atingerii scopului sau a misiunii. Distincția este importantă pentru că, adesea, strategia se confundă cu planul strategic. Strategia nu are un conținut structurat precum cel al planului strategic, accentul fiind pus pe definirea scopului, obiectivelor, principiilor și regulilor care devin repere ale planurilor strategice: „Strategia, ca direcție globală de acțiune, de formulare a principiilor care stau la baza opțiunii, nu conține măsurile concrete, în orizonturi de timp specificate și responsabilități” (Zamfir, 2005). Cu alte cuvinte, strategia spune ce se va face dar nu cum se face. Strategiile nu se conturează în urma planificării ci stau la baza planului strategic și asigură coerența internă a acestuia, influențând semnificativ modul în care este implementat. Spre exemplu, definind principiile generale, în planificare, unele activități / obiective / termene vor deveni strategice prin aportul și importanța pe care le au în atingerea scopului și a obiectivelor generale.

Strategia antisărăcie adoptată în 1998 de Comisia prezidențială antisărăcie nu a fost operaționalizată sub forma unui plan de acțiune, rămânând la nivelul de direcție de acțiune și principii; Planul antisărăcie și promovare a incluziunii sociale, adoptat în 2002 de către guvern, este o operaționalizare a opțiunilor strategice; Raportul asupra obiectivelor mileniului trei, promovat de Programul Națiunilor Unite de Dezvoltare (PNUD) și realizat de fiecare țară în parte, este un exemplu de plan de acțiune, doar cu obiective, subobiective și ținte de atins în orizonturi date de timp; acest plan ar trebui să fie convertit în obiective de realizat de către instituțiile relevante: sănătate, educație, finanțe (Zamfir, 2005).

Strategia este elaborată pentru perioade mari de timp. Deși este elementul asupra căruia insistă cei mai mulți autori, fiind avansate chiar și estimări ale perioadelor de timp necesare implementării unui plan strategic (cel puțin 5 ani) strategia ar trebui raportată, mai degrabă, la scopul acesteia. Cel mai bun exemplu, în acest caz, sunt strategiile electorale elaborate pentru perioade scurte de timp (care nu se confundă însă cu perioadele campaniilor electorale). Așadar, elementul determinant al perioadei unei strategii depinde în mare măsură de gradul în care sunt îndeplinite scopul și obiectivele generale.

La nivelul instituțiilor publice, perioada vizată de o strategie este puternic influențată de voința politică sau de incertitudinea disponibilității pe termen lung a resurselor necesare. Stabilirea unor termene intermediare în raport cu schimbările importante anticipate devin obligatorii pentru a asigura strategiei viabilitatea pe termen lung. În cazul Planului antisărăcie și promovare a incluziunii sociale, strategia care a stat la baza acestuia a stabilit ca termen strategic în implementarea planului finalul perioadei de guvernare 2000-2004. Astfel, au fost anticipate schimbări ale viziunii noului guvern (indiferent de culoarea politică a acestuia) și a voinței acestuia de a continua implementarea planului.

Planificarea strategică

Planificarea strategică trebuie înțeleasă ca proces, având ca obiectiv creșterea performanței organizaționale prin diagnoza nevoilor grupului țintă căruia i se adresează, stabilirea unor obiective organizaționale și identificarea etapelor necesare pentru atingerea acestor obiective (Mercer, 1991). Nu orice obiectiv este însă strategic. Și proiectele, planurile sau programele au obiective. Strategia însă presupune o perspectivă holistică a tuturor elementelor care pot influența implementarea planului strategic.

Planificarea strategică se diferențiază și de planificarea pe termen lung prin faptul că elementele externe care pot influența implementarea sunt mai puțin predictibile și este asumată o dinamică necunoscută a acestora. Planurile pe termen lung mizează pe un grad înalt de predictibilitate și au o structură mai rigidă la nivelul obiectivelor generale și specifice și a rezultatelor așteptate iar opțiunile alternative nu aduc schimbări fundamentele în implementarea acestora. Un alt element important al planificării strategice, adesea ignorat în instituțiile publice, este efortul continuu de a produce decizii fundamentale care să asigure atingerea obiectivelor generale. A reduce procesul de planificare la elaborarea unui plan și implementarea întocmai a acestuia înseamnă renunțarea la caracterul strategic. Planificarea presupune un proces continuu de monitorizare și evaluare intermediară a implementării și construirea de alternative strategice care, uneori, pot deturna fundamental conținutul planului inițial în funcție de rezultatele obținute dar și dinamica factorilor relevanți.

În ultimele decenii, din multiple surse, s-a deschis o nouă perspectivă a paradigmei problemelor cu soluții multiple. Se poate identifica începutul dezvoltării capacității de a formula alternative. O presiune pentru căutarea unor alternative a fost generată de însuși ciclul de adoptare a unei soluții, implementare a ei și eșecul/conștientizarea limitelor acesteia. Eșecul unei soluții, într-un mediu de cunoaștere suficient de avansat, capabil să formuleze alternative, a dus la dezvoltarea unei noi tematici: construirea unor alternative. (Zamfir, 2005)

Aria de adresabilitate este un alt element definitoriu al planului strategic. Spre deosebire de proiecte sau programe care țintesc rezolvarea unui set clar definit de probleme (de cele mai multe ori punctuale), planurile strategice se referă doar la problemele fundamentale ale unei organizații sau colectivități.

O altă caracteristică importantă a planificării strategice se referă la prognoza principalilor factori care pot influența implementarea planului și estimarea importanței acestora. Adesea, instituțiile publice stabilesc orizontul de timp în planificarea strategică în funcție de resursele care pot fi alocate pentru atingerea obiectivelor. Însă, un astfel de tip de planificare are un caracter operațional având constrângerea identificării unor resurse certe destinate atingerii unor obiective punctuale, pe termen scurt. Activitatea Ministerului Educației și Cercetării în domeniul învățământului preșcolar este un bun exemplu pentru importanța realizării previziunii în planificare. Deși ministerul are o serie de documente strategice care privesc și învățământul preuniversitar, maniera de intervenție, în acest caz, este una de răspuns la o situație de criză. Dacă documentele strategice ale instituției ar fi parcurs un proces de planificare, în etapa de prognoză a principalilor indicatori și factori relevanți pentru domeniu, ar fi fost prevăzută creșterea numărului de copii de vârstă preșcolară cu suficient timp înainte pentru a pregăti/ suplimenta numărul de locuri. Analiza mediului extern are ca scop identificarea factorilor majori care pot influența implementarea planului strategic. Diagnoza mediului economic, politic, social, legislativ sau a celui tehnologic permite identificarea tendințelor majore care pot afecta planificarea strategică. Analiza mediului intern este focalizată pe:

buget

resurse materiale (echipamente, spații)

capacitate operațională

resurse umane

servicii oferite

sisteme de evaluare și monitorizare existente

Analiza priorităților factorilor interesați (așa numiții “stakeholders”, în literatura anglosaxonă) (Poister și Streib, 1999) asigură planificării strategice legitimitatea intervenției dar și suportul necesar pentru reușita implementării. Este evident însă că nu întotdeauna prioritățile se confundă cu problemele fundamentale cărora ar trebui să le răspundă planificarea strategică. Selecția acestora va urmări obținerea unui grad înalt de acceptare a planului strategic. Aici intervine negocierea dintre grupuri cu interese divergente, miza proceselor de negociere fiind legitimarea / delegitimarea deciziei politice.

Nu în ultimul rând, planificarea strategică asigură legătura între situația percepută ca problematică și situația dezirabilă pe care o urmărește strategia, iar deciziile luate privesc schimbări pe termen mediu și lung (Mercer, 1991) și sunt subsumate atingerii obiectivelor generale. Această caracteristică face diferența netă dintre un program sau proiect și planul strategic. Activitățile nu sunt realizate într-o succesiune precisă ci sunt definite opțiuni strategice care imprimă direcția implementării planului. De aceea, în luarea deciziilor în cadrul planurilor strategice, se aplică principiul flexibilității (Allen, 1994), potrivit căruia, pe termen mai lung, cu cât un plan este mai flexibil, cu atât probabilitatea pierderilor, determinate de evenimente neașteptate, este mai scăzută; costul flexibilității trebuie apreciat în raport cu riscurile pe care le presupun angajamentele făcute în viitor.

Nivele de implementare a planurilor strategice

Nivelul la care este implementat planul strategic decide și amploarea acestuia și tipul problemelor cărora li se adresează. Dacă în cazul unei strategii inițiate la nivelul unei instituții centrale (minister) există, teoretic, condițiile necesare unor schimbări fundamentale, la nivelul unei instituții locale aflate în subordinea aceluiași minister, aplicarea unei strategii proprii este condiționată de o serie de factori. De altfel, Mercer propune și descrie două nivele posibile ale implementării unui plan strategic:

La nivelul unei organizații ca întreg – vizează ansamblul activității organizației și cuprinde obiectivele fundamentale și opțiunile majore ale întregii organizații, antrenând întregul potențial al acesteia. Un astfel de plan strategic necesită rezolvarea a numeroase probleme de coordonare între diferitele activități, de alocare a resurselor disponibile pentru diferitele activități, de alocare a resurselor disponibile pentru diferitele domenii și activități ale organizației. Fundamentarea lor impune atât diagnoza stadiului de dezvoltare organizațională dar și previziunea factorilor majori care pot influența implementarea planului;

La nivel departamental – extinderea serviciilor, a grupurilor țintă sau a acoperirii teritoriale sunt doar câteva exemple. Astfel de planuri au obiective derivate și opțiuni strategice de la nivelul diferitelor domenii ale activității organizației. Acest tip de plan se caracterizează prin sfera de cuprindere și complexitate mai reduse. De regulă, se concretizează în planuri sau programe pe domenii. O strategie de tip departamental poate fi adoptată, spre exemplu, la nivelul instituțiilor deconcentrate (de exemplu, Direcția Generală de Muncă, Solidaritate Socială și Familie).

Raportată doar la structura unei organizații, Mercer restrânge aria de utilizare a planificării strategice în domeniul instituțiilor publice. Există însă și planuri strategice sectoriale care implică efortul a două sau mai multe instituții. Planul național antisărăcie și promovare a incluziunii sociale, strategia de promovare a turismului, strategia de promovare a produselor românești sunt doar câteva exemple de astfel de planuri.

În sectorul public, utilizarea planificării strategice nu a cunoscut aceeași amploare ca în domeniul economic sau militar. Mercer (1991) argumentează prin faptul că în sectorul public nu se regăsesc elemente esențiale din domeniile în care planificarea strategică este larg utilizată (competiția sau confruntarea directă, cota de piață etc.). Pe de altă parte, o serie de particularități specifice sectorului public (bugetarea anuală, ciclurile electorale) obligă instituțiile publice să adopte mai degrabă planuri pe termen scurt decât planuri strategice. Principala dificultate în sectorul public este perioada de implementare a unui plan strategic. Deși la nivelul simțului comun, adesea sectorului public îi este atribuită stabilitatea, în vreme ce sectorul privat este caracterizat de flexibilitate, paradoxal, orizontul de timp pentru implementarea unei strategii este clar limitat în cazul sectorului public. Alegerile electorale și posibilele schimbări în conducerea instituției publice, metodele inflexibile de alocare a bugetelor etc. limitează șansele implementării pe termen lung a unui plan strategic, dacă nu i se aduc modificări esențiale. Nu trebuie însă ignorată lipsa unei culturi a planificării strategice în instituțiile publice și în general în cultura politică a unei societăți.

Evaluarea

Deoarece stadiul de evaluare poate fi considerat deopotrivă ca ultimă etapă într-un ciclu și ca etapă preliminară de la care pornește ciclul următor, acesta are un rol esențial în procesul de formulare a politicilor publice. Evaluarea permite asimilarea lecțiilor și experiențelor distilate din ciclul anterior de politici publice, îmbunătățirea actului decizional și a implementării următoarelor programe și măsuri. Evaluarea se realizează cu ajutorul instrumentelor de cercetare sociologică. Interesant este de amintit că în anii 30, evaluarea programelor se realiza cu precădere prin experimente sociale, în cadrul primei generații de evaluare; treptat, însă, și în principal din motive etice, s-a renunțat la acestea odată cu anii 60. Evaluarea poate fi cantitativă, bazată pe ancheta sociologică prin aplicare de chestionare ale căror date se analizează statistic, sau calitativă, bazată pe diverse alte metode de cercetare calitativă, de la analiza de discurs la studiul de caz, sau poate îmbina cele două tipuri de metode. Paradigma actuală a teoriilor evaluării – post-pozitivismul sau constructivismul – pune accentul pe metodele calitative, subliniind importanța câmpurilor de intersubiectivitate și diminuând rolul metodelor cantitative în evaluare, prin faptul că se contestă posibilitatea de a ajunge la un rezultat obiectiv.

În literatura de specialitate, conceptul de evaluare cunoaște subdiviziuni conceptuale, precum evaluarea ex ante (efectuată înaintea implementării unor politici anume, pentru a cunoaște situația exactă a indicatorilor pe care decizia politică urmărește să-i modifice) și cea ex-post (pentru evaluarea impactului unei anumite măsuri sau al unui set de măsuri specifice, a căror implementare a luat sfârșit), precum și evaluările sumative (la sfârșitul unui program) și cele formative (pe parcursul unui program, cu scopul de a-l îmbunătăți. În practică, evaluarea poate fi efectuată în paralel cu implementarea de politici și măsuri (evaluare simultană) (Boussaguet, Jacquot, Ravinet, 2009). De asemenea, una dintre subdiviziunile importante ale evaluării este analiza de nevoi.

În ciclul politicilor publice descris anterior, locul analizei poate fi perceput în același timp ca etapă premergătoare formulării de politici publice și ca etapă ultimă ce evaluează impactul unei politici date. Se cuvine însă aici să diferențiem două concepte cheie, ce decurg din două perspective diferite aplicate procesului de analiză. Astfel, în opinia anumitor autori (Kaufman, Watkins și Guerra, 2002, Watkins și Kaufman, 2000, Kaufman și Watkins, 1999), este esențială diferențierea între analiza de nevoi (assessment) și evaluarea impactului sau rezultatelor unei politici publice (evaluation), deoarece implică perspective diferite ce se transpun în practică într-un mod diferit. Faptul că ambele procese evaluative folosesc instrumente comune de colectare și analiză a datelor nu înseamnă însă că reprezintă același tip de proces, cu toate că ambele perspective sunt necesare pentru luarea deciziilor. În evaluare, întrebarea căreia i se caută un răspuns este „Ce s-a realizat?”, în timp ce o analiză de nevoi lărgește perspectiva, către explorarea a ceea ce ar trebui făcut pentru soluționarea unei anumite probleme.

McKillip (1987) a teoretizat mai multe modele de evaluare de nevoi. Primul model este modelul discrepanței, în cadrul căruia se analizează distanța dintre realitate și situația ideală exprimată prin obiectivele politicii. Este cel mai des utilizat model, poate și pentru că este cel mai simplu. Celelalte două modele – modelul de marketing și modelul decizional – sunt bazate mult mai mult pe modele complexe de cercetare aplicată.

Modelul discrepanței trebuie însă perceput în cadrul paradigmei post-pozitiviste, deoarece scopul acestuia este acela de a analiza nu doar distanța dintre obiective și rezultatele unei anumite politici, ci acela de a analiza existența acestui decalaj între o situație dată și una ideală, în toată complexitatea sa, iar aceasta implică de asemenea luarea în considerare a percepțiilor diferitelor grupuri implicate asupra realității și asupra obiectivelor de țintit.

Evaluarea este menită să măsoare ecartul dintre programarea legislativă și execuția acesteia în practică, să explice decalajele dintre acestea și să ofere soluții pentru îmbunătățirea proceselor de formulare și implementare a politicilor publice. Din acest punct de vedere, evaluarea este un instrument de sprijin al deciziei politice, fiind totodată și un instrument puternic de legitimare a acțiunii politice pe criterii raționale. Astfel, evaluarea are o încărcătură simbolică, prin aceasta construindu-se legimitatea actului de guvernare. Miza politică a evaluării nu poate fi trecută cu vederea, evaluarea fiind rareori, în practică, o simplă verificare tehnică și tehnocrată a realităților ce constituie obiectul politicilor publice. Evaluarea se află la confluența dintre cantitativ și calitativ, fiind parte din demersul de gestionare rațională și dezbaterea socială de natură democratică (Jacob și Varone, 2003).

Constituită ca model analitic de cauzalitate, evaluarea cuprinde un aspect normativ semnificativ: pornind de la modelul ideal de funcționare a unei politici publice, evaluarea testează empiric rezultatele acesteia la nivelul efectelor induse de implementarea unei măsuri sau a unui program (Jacob, in Boussaguet, Jacquot, Ravinet, 2009). Astfel, se compară realitatea măsurabilă cu situația ideală vizată inițial de politica evaluată și exprimată prin indicatori de rezultat.

Există mai multe viziuni cu privire la criteriile de evaluare care trebuie aplicate în cadrul unei evaluări de politică publică. Criteriile clasice sunt: relevanța, eficacitatea, eficiența și economia, la care evaluările de dată recentă aplicate programelor adaugă criteriul impactului instituțional și cel al sustenabilității.

Criteriul relevanței analizează măsura în care politica publică răspunde unei situații percepută ca problematică la nivelul societății, gradul în care măsurile propuse pot afecta situația indezirabilă și pot produce schimbarea vizată inițial. Aceasta înseamnă, în fapt, că evaluatorul nu se limitează la analiza ecartului dintre obiectivele declarate ale unei politici și rezultatele concrete ale implementării acesteia în practică, ci acordă de asemenea atenție modului în care măsurile propuse în cadrul politicii sunt potrivite pentru rezolvarea situației indezirabile vizată inițial, chestionând inclusiv obiectivele enunțate de politica evaluată.

Este interesant de amintit aici – făcând o digresiune în istoria teoriilor referitoare la evaluare – că la începuturile practicii de evaluare a politicilor publice – aproximativ între anii 1930-1950 – obiectivele politicilor nu constituiau încă obiectul evaluării, schimbarea de paradigmă efectuându-se odată cu a doua generație de evaluare teoretizată în principal de Scriven și Campbell (Cerkez, 2009, Scriven, 1991). Această generație de teoreticieni ai evaluării, apărută în anii 60-70, pledează pentru o abordare pozitivistă a procesului de evaluare, bazată pe raționalitate și pe analiza complexă a raporturilor de cauzalitate între politici și rezultatele acestora. Una din caracteristicile teoriilor din această generație este accentul pe imparțialitatea evaluatorului, menit să depășească interesele politice ale actorilor direct implicați în implementarea de politici (Radaelli și Dente, 1996). Din această poziție decurge de asemenea și pretenția la obiectivitate pe care această generație a afișat-o în teoriile sale, ceea ce a constituit de altfel și unul din punctele majore de critică ce i-au fost aduse odată cu generațiile următoare de evaluare.

Criteriul eficacității analizează efectele politicii implementate în raport cu obiectivele inițiale ale măsurilor formulate, fie din punct de vedere cantitativ (dacă anvergura schimbărilor produse corespunde cu indicatorii țintă ai politicii), fie din perspectivă calitativă (dacă măsurile au indus schimbarea de comportament vizată inițial, și în ce mod). Aici este important de precizat că există corelații între analiza din punct de vedere al criteriului relevanței și analiza bazată pe criteriul eficacității, din motivele expuse anterior: chiar obiectivele unei politici trebuie să fie supuse unei analize critice, care să evidențieze legăturile dintre situația indezirabilă vizată de strategia politică și măsurile enunțate pentru rezolvarea acesteia.

Criteriul eficienței se referă la resursele financiare alocate implementării măsurilor unei politici publice, analizând raportul dintre resursele investite și rezultatele obținute. Evaluarea încearcă în acest caz să analizeze în ce măsură aceleași rezultate ar fi putut fi obținute cu resurse mai puține, sau invers, dacă aceleași resurse ar fi putut permite atingerea unor obiective mai ample față de cele atinse.

Criteriul economiei se aplică la analiza modului de funcționare a mecanismului de implementare a politicii publice evaluate, constituind mai degrabă o evaluare a aparatului administrativ și nu a rezultatelor măsurilor implementate. Acest criteriu a fost introdus în perioada celei de-a treia generații de evaluare, odată cu interesul teoreticienilor evaluării față de complexitatea în care se implementează programele și politicile publice, depășind astfel cadrul limitat al comparației între obiective și rezultatele obținute.

Criteriul impactului instituțional se concentrează asupra schimbărilor instituționale pe care politica le-a indus sau nu, din punct de vedere fie al îmbunătățirii structurilor existente și al modului acestora de funcționare, fie din punct de vedere al creării de noi instituții care să funcționeze ca verigi de legătură în structurile existente. Acestui ultim criteriu se adaugă, în fine, acela al sustenabilității schimbărilor produse.

Evaluarea este strâns corelată cu o anumită viziune normativă asupra a ceea ce ar trebui să se întâmple în domeniul public. Diverși autori au relevat importanța și beneficiile evaluării la nivelul unei societăți sau al unui sistem politic (Hanberger, 2006), axiomele de la care se pornește îndeobște atunci când se evidențiază rolul benefic al evaluării sunt cele ce revendică democrația ca fiind sistemul politic cel mai dezirabil, cu valorile specifice acesteia (deschidere, transparență, responsabilitate, reprezentare etc.). Din această perspectivă, Hanberger pune accentul pe efectele pozitive ale evaluării în termeni de creștere a responsabilității aparatului public față de cetățeni (responsabilizarea guvernanților, termen căruia îi corespunde “accountability” în limba engleză), dar și de creștere a gradului de informare a cetățenilor și transparență a procesului decizional. În ceea ce privește situația din România, Cerkez (2009) consideră că a fost benefică influența finanțatorilor externi, în special al Uniunii Europene, față de autoritățile române care au fost obligate să-și evalueze programele, însă opinează de asemenea că acest lucru ar trebui să se realizeze fără impulsuri externe și în privința tuturor programelor. Tot în ceea ce privește situația României, și mai cu seamă a politicilor privind minoritatea romă, Karacsony relevă într-un policy brief recent publicat sub egida Open Society Foundations importanța evaluării și a monitorizării rezultatelor acestor politici, evidențiind faptul că fără evaluare și fără a deține date valide este imposibil să se ia măsuri adecvate, adaptate și eficace (Karacsony, 2012). De altfel, lipsa de date în ceea ce privește anumiți indicatori de incluziune socială a romilor, precum și lipsa unor evaluări sistematice ale măsurilor întreprinse în acest scop este și concluzia la care ajunge un raport recent al aceleiași Fundații a Societății Deschise (OSI, 2010).

Procesul de evaluare este în strânsă corelație cu contextul în care un anumit program sau o anumită politică au fost implementate, ceea ce amintește de importanța criteriului relevanței: în evaluare, trebuie luate în considerare condițiile și contextul în care se implementează politicile și programele, precum și actorii ce influențează procesul (Stufflebeam și Shinkfeld, 2007).

Aici trebuie, însă, să amintim unele din problemele de epistemologie și filosofie politică pe care le-au dezbătut diverși autori în decursul succesiunii celor patru generații de teoreticieni ai evaluării. Una din problemele de acest ordin o constituie poziția evaluatorului și rolul acestuia. Dacă în generația pozitivistă a lui Scriven și Campbell, evaluatorului îi stă în putință, în teorie, să atingă un anumit grad de obiectivitate și să ajungă la o soluție incontestabilă prin legitimitatea pe care i-o conferă metodele științifice de evaluare, acest lucru este pus sub semnul întrebării odată cu generațiile următoare. Astfel, pentru Guba și Lincoln (1989), obiectivitatea este imposibilă în evaluare și există mai multe versiuni ale interpretării realității, din prisma faptului că realitatea socială este o realitate a constructelor sociale și a intersubiectivității. Această abordare este bazată pe relativism și pluralismul percepțiilor asupra realității sociale, ceea ce constituie în sine un punct de vedere constructivist. Accentul nu cade pe explicarea realității ci pe explicitarea modului în care grupurile explică realitatea. În cadrul paradigmei constructiviste, putem aminti aici modelul de analiză Advocacy Coalition Framework, care analizează pozițiile mai multor grupuri de influență asupra unei anumite decizii precum și modul în care această influență se exercită în domeniul deciziei politice.

O altă problematică dezbătută de teoreticienii evaluării este aceea a valorilor de la care se pornește în evaluarea unei politici. Oarecum paralelă cu problematica relevanței unei politici publice, această problematică se referă la faptul că evaluatorul trebuie de fapt să urmărească binele comun al celor pentru care este gândită și implementată o anume politică, ceea ce este supus negocierilor între grupurile unei anumite societăți. Conform acestei viziuni, este imposibilă evaluarea obiectivă a unui program și aceasta nu servește îmbunătățirii acestuia din urmă ci servește acumulării cunoașterii în scopul de a îmbunătăți programe ulterioare.

Au fost cristalizate, de-a lungul formulării de teorii ale evaluării, mai multe modele de evaluare, ce corespund anumitor alegeri pe axe esențiale ale poziționării teoretice. Cerkez (2009) evidențiază zece astfel de axe, de-a lungul cărora diverse opțiuni epistemologice, teoretice și metodologice încadrează modelul de evaluare astfel construit.

Le vom prelua aici pe rând, în scopul de a defini propriul model adoptat pentru cercetarea de față, precum și pentru explicitarea paradigmei în care se înscrie aceasta. De menționat că axa referitoare la obiectivitate a fost înglobată în prima axă, aceea a poziției față de cunoașterea științifică.

Axa referitoare la cunoașterea științifică: cercetarea de față pleacă de la premisa că este posibilă o cunoaștere științifică ce descrie o realitate obiectivă. În ceea ce privește politicile de incluziune socială, este dificil de aplicat paradigma pur constructivistă care afirmă că realitatea este construită în mod social – există categorii supuse marginalizării și excluziunii sociale și acest fapt poate fi demonstrat științific prin intermediul indicatorilor de incluziune socială. De asemenea, există metode de măsurare a impactului anumitor politici de incluziune socială implementate în cazul acestor grupuri, ajungându-se astfel la o evaluare obiectivă a impactului acestora, la o măsurare adecvată a distanței între situația dorită și cea existentă, și la o analiză a factorilor ce au influențat succesul sau eșecul acestor politici.

Axa referitoare la metodele și tehnicile adecvate pentru cercetare: rezultatele cele mai nuanțate și complexe ce redau în modul cel mai realist realitatea sunt metodele ce îmbină cantitativul cu calitativul. Decurgând din poziția adoptată pe axa precedentă, trebuie făcută o precizare importantă: chiar dacă ne asumăm poziția conform căreia este posibil să se ajungă la un anumit grad de obiectivitate în măsurarea anumitor indicatori, aceasta nu înseamnă că grupurile asupra cărora se implementează politicile a căror evaluare dorim s-o realizăm nu au propriile poziții subiective ce trebuie luate în considerare. Este absolut esențială evitarea asumării unei poziții de superioritate atunci când se evaluează impactul anumitor politici asupra grupurilor supuse excluziunii sociale, în virtutea legitimității științifice. Dimpotrivă, poziția acestor grupuri trebuie cunoscută și în același timp trebuie făcută cunoscută. Astfel, sunt necesare metode atât cantitative cât și calitative, ce surprind în mod mult mai nuanțat și mai profund percepția grupurilor excluse sau marginalizate.

Axa referitoare la scopul evaluării: cercetarea de față se realizează după finalul perioadei de implementare a strategiei guvernului României de îmbunătățire a situației romilor (2001-2010), dar la momentul în care o nouă strategie a fost deja elaborată și adoptată de guvernul României. În acest context, momentul cercetării permite adoptarea unei poziții duble în ceea ce privește scopul evaluării: dacă ne concentrăm în mare parte pe o analiză a rezultatelor vechii strategii, ne-am propus de asemenea o analiză a noii strategii, tocmai în lumina evaluării celei din 2001-2010. Scopul este acela de a evidenția mecanismele procesului de elaborare a strategiilor guvernului în ceea ce privește cetățenii romi supuși excluziunii sociale, mecanisme ce au condus fie la politici și măsuri cel puțin perfectibile, fie la politici și măsuri considerate adecvate în raport cu situația grupului țintă.

Axa referitoare la rolul evaluatorului: evaluatorul are, în viziunea noastră, un rol de tehnician imparțial, care trebuie să se supună rigorii metodologice și să mijlocească obținerea unei imagini cât mai apropiate de realitate. Cu toate acestea, în problematica categoriilor sociale lipsite de puterea de a acționa pentru a-și îmbunătăți propria situație – așa cum sunt considerate multe din comunitățile de romi din România – evaluatorul capătă un nou rol, acela de intermediar, de traducător al vocii comunităților, rol ce nu poate fi neglijat.

Axa referitoare la obiectul evaluării: în cercetarea de față, obiectul evaluării este unul complex, format din mecanismul de elaborare a politicilor publice de incluziune socială ce au ca grup țintă minoritatea romă, dar și din analiza de facto a elementelor de politici publice implementate în ultimii ani ai vechii strategii. Se va evalua atât procesul de elaborare a celor două strategii din punct de vedere al consultării publice, al preluării anumitor elemente recomandate de societatea civilă în procesul de consultare, dar și din punct de vedere al logicii ciclului de politici publice bazate pe date.

Axa referitoare la utilizarea evaluării: evaluarea este utilizată ca argument pentru influențarea politicilor publice în scopul eficientizării acestora și a îmbunătățirii procesului de elaborare de politici de incluziune socială pentru romi. Opțiunea noastră este aceea de cercetare aplicată și prin urmare obiectivul este de a angrena cunoașterea pe care o putem produce în scopul de a îmbunătăți situația romilor și de a contribui la formularea unor politici bine informate, bazate pe date și adaptate nevoilor grupului țintă.

Axa cu privire la modul în care este explicată desfășurarea procesului de politici publice: cu toate că am menționat anterior conceptul de ciclu al politicilor publice, opțiunea conceptuală pe care o operăm aici este aceea de a considera că politicile publice nu se desfășoară întotdeauna conform unei traiectorii bine definite, cu etape distincte. Numeroși autori accentuează faptul că modelul ciclului de politici publice este unul mai degrabă analitic, care în practică se produce doar foarte rar.

Axa referitoare la criteriile în funcție de care este evaluată politica publică: în analiza noastră ne vom referi la criterii de evaluare nu numai a politicii în sine (aici aplicându-se mai degrabă criteriile clasice – relevanță, eficacitate, eficiență, sustenabilitate, impact instituțional) dar și la criterii ce evaluează însuși procesul de formulare a politicii publice și mecanismul de implementare.

Astfel, luând în considerare poziționarea noastră de-a lungul axelor sus-menționate, paradigma în care se înscrie această cercetare este cea constructivistă, în care este asumată pluralitatea punctelor de vedere, iar accentul cade pe modul în care se construiesc și se negociază politicile publice.

CAPITOLUL II. METODOLOGIA CERCETĂRII

În perioada 2010 – 2012, Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – SASTIPEN, în parteneriat cu  Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” și “Pro Vocație”, a implementat proiectul „Centre Comunitare de Resurse: Instrumente strategice în procesul de îmbunătățire a situației grupurilor vulnerabile din mediul rural”. Proiectul a fost cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Axa prioritară 5, Domeniul Major de Intervenție 5.2.

Obiectivul general al proiectului l-a constituit creșterea accesului pe piața muncii, în activități non-agricole, a persoanelor care trăiesc în mediul rural, cu focalizare pe populația de romi. Acest obiectiv se va realiza prin îmbunătățirea calității resurselor umane și prin furnizarea de servicii de sprijin integrate.

În cadrul acestui proiect se dorea a fi create 15 Centre Comunitare de Resurse, având ca obiectiv principal creșterea accesului pe piața muncii în activități non-agricole al persoanelor care trăiesc în mediul rural. Centrele trebuiau a fi înființate în parteneriat cu  autoritățile locale și să asigura servicii integrate (consiliere medicală și socială, consiliere educațională) și consilierea individualizată, cu accent pe orientare pe piața muncii și demararea unei activități antreprenoriale. Fiecare centru trebuia să dispună de specialiști în domeniu care să acorde, gratuit, consiliere și sprijin pentru formare profesională și orientare pe piața muncii, consiliere în domeniul antreprenorial, sanitar, educațional și social.

Astfel, proiectul menționat se dorește a fi un model îmbunătățire a calității resurselor umane din comunitățile rurale care să se realizeze prin programul de mentorat și formarea profesională destinat persoanelor resursă din comunitate (mediatori sanitari, mediatori școlari, asistenți comunitari, facilitatori comunitari), programul de consiliere educațională, medicală și socială, formare și orientare pe piața muncii pentru beneficiarii finali ai proiectului și prin programul de dezvoltare a competențelor antreprenoriale.

Grupurile-țintă ale proiectului a fost constituit din persoane aflate în căutarea unui loc de muncă; persoane inactive; persoane ocupate în agricultura de subzistență; șomeri; manageri și angajați din mediul rural.

Obiectivul prezentei lucrări este acela de a identifica și evalua modul de intervenție propus de cele 3 organizații implementatoare, căutând și punctând eventualele elemente de multimplicare. Analiza acestei intervenții s-a dorit a fi comprehensivă, presupunând luarea în considerare, pe lângă domeniul ocupării, și a celorlalte domenii conexe care au un impact semnificativ asupra gradului de dezvoltare al populației țintă. O analiză profundă a gradului de ocupare, a nevoilor în acest domeniu, și a oportunităților de dezvoltare a unei strategii coerente și realiste în sprijinul creșterii accesului la piața muncii implică în mod obligatoriu și analiza conexiunilor acestui domeniu cu antreprenoriatul, asistența socială și sănătatea.

Obiectivul prioritar al studiului a fost acela de a identifica și evalua modul de implementare a proiectul și mai ales a rezultatelor obținute. Obiectivul secundar a fost analiza gradului de dezvoltare socio-economică a celor 15 comune recomandate pentru înființarea Centrelor Comunitare de Resurse.

Astfel, au fost evaluate: gradul de dezvoltare a antreprenoriatului în cele 15 comunități; potențialul de dezvoltare a antreprenoriatului; gradul de ocupare a populației; nevoile de ocupare a grupurilor țintă și factorii care influențează, pozitiv sau negativ, accesul la ocupare; accesul la servicii de asistență socială de calitate; starea de sănătate a populației; accesul la servicii de asistență medicală de calitate.

Printre criteriile de selecție a localităților recomandate pentru înființarea centelor aflându-se și aspecte precum deschiderea autorităților de a sprijini proiectul, de a facilita implementarea sa și de a prelua centrele după încetarea finanțării, precum și deschiderea populației către obiectivele proiectului și posibilitatea de atingere a indicatorilor propuși, aceste aspecte au fost de asemenea evaluate în analiza de față.

În urma operaționalizării obiectivelor cercetării, a rezultat un număr de 112 indicatori demografici, de ocupare, antreprenoriat, asistență socială, sănătate, precum și indicatori ai potențialului de implementare a proiectului.

Unitatea de analiză a fost constituită din localitățile preselectate, conținând însă doi poli principali de interes, și anume: autoritatea publică locală și reprezentanții acesteia, și comunitățile locale.

Date s-au colectat date din surse multiple: autoritatea publică locală (indicatorii socio-demografici generali, indicatori de asistență socială, indicatori de antreprenoriat și ocupare, indicatori de potențial al intervenției), medicul (sau unul din medicii) comunei (indicatorii de sănătate și acces la servicii de sănătate), comunitatea locală (indicatori de potențial al intervenției, date calitative referitoare la percepția comunității cu privire la punctele tari / slabe ale comunității, la oportunitățile și amenințările percepute de către comunitate), precum și de la actori la nivel regional precum Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului și Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă.

De asemenea, in etepa de colectare a datelor s-au completat fișe de observație și analize SWOT ale localităților.

            Instrumentele de colectare a datelor au fost elaborate de către cercetător în colaborare cu responsabilii pe fiecare componentă și în funcție de cerințele lor în ceea ce privește informația necesară pentru pregătirea strategiei de intervenție la nivelul fiecărei comunități. Astfel, au fost elaborate șase instrumente, după cum urmează:

4 chestionare structurate, auto-aplicate, adresate: autorității publice locale, medicului, AJOFM, DGASPC;

2 fișe completate de către cercetptor, dintre care o fișă de tip analiza SWOT a comunității și o fișă de observație.

În realizarea raportartelor de teren care stau la baza prezentei lucrări s-a avut în vedere structură:

așezare geografică, sate componente, învecinare

acces, calitatea drumurilor

populație (totală precum și de etnie romă)

indicatori de ocupare (date AJOFM: populația activă, numărul șomerilor, ponderea acestora în populația activă stabilă, evoluția șomajului din decembrie 2009 până în august 2010)

resursa umană angrenată în servicii sociale, medicale și de sprijin către comunitate (mediatori școlari, sanitari, asistent social cu studii superioare în domeniu, asistent medical comunitar, medici)

profilul economic

nevoi și oportunități de calificare

oportunități de antreprenoriat

deschiderea autorității publice locale pentru a sprijini eventuala intervenție

alte observații relevante (derularea altor proiecte / programe de calificare, activitatea unor ONG-uri în comună, etc.)

CAPITOLUL III. REZULTATELE INTERVENȚIEI:

REZULTATE ÎN DOMENIUL OCUPĂRII. ANALIZĂ CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ

In cadrul acestui proiect, prioritara a fost infiintarea a 15 Centre Comunitare de Resurse pentru a oferi servicii integrate și pentru a contribui la dezvoltarea pe termen lung a resurselor umane și ocuparea forței de muncă la nivelul comunităților rurale. De aseameanea, si-a propus formarea a 60 de persoane din rândul membrilor comunităților rurale, inclusiv aparținând etniei rome, în cadrul unui program de pregătire profesională în domeniile mediere sanitară, asistență comunitară, mediere școlară și facilitare comunitară; dezvoltarea a 75 de planuri individuale de mici afaceri și minimum 500 de planuri de dezvoltare personală și profesională în vederea ocupării, elaborate de către personalul CCR împreună cu beneficiarii de servicii ai CCR. Astfel, peste 3500 de persoane au beneficiat de aceste oportunități.

Timp de 3 ani, cat a durat implemntarea proiectului, s-a format rețeaua CCR care astăzi este în măsură să promoveze, susțină și dezvolte modelul de bună practică la nivel local, regional și de ce nu, național.

Să formezi 800 de persoane în meserii solicitate pe piața forței de muncă, să angajezi peste jumătate dintre absolvenții cursurilor de formare, în special persoane de etnie romă a constituit una dintre provocările importante ale proiectului. Fără a include în modelul de intervenție subvenții pentru cursanții formați în meserii solicitate pe piața forței de muncă, concentrându-se pe miza reală a acestui demers și anume activarea reală a individului, managementul proiectului a reușit să pună la dispoziția beneficiarilor resursele umane care să sprijine procesul de obținere a unui loc de muncă, în conformitate cu principiile procesului de abordare integrată. Centrele au beneficiat de sprijinul important creat prin parteneriatele cu autoritățile locale. Acest parteneriat a creat bazele serviciilor de consiliere individualizată, programelor de formare și asistență pentru începerea unei activități antreprenoriale și orientare pe piața muncii. Totodata, prin serviciile integrate oferite (consiliere în domeniul promovării sănătății, în domeniul social și educațional) s-a ajuns la îmbunătățirea stării de sănătate și la creșterea motivării pentru participare activă pe piața muncii.

Programul de mentorat și formare profesională a dus la formarea de persoane resursă în comunitate (mediatori sanitari, mediatori școlari, asistenți comunitari, facilitatori comunitari). O provocare specială a fost implementarea programului de dezvoltare a competențelor antreprenoriale de care să beneficieze persoanele inactive și persoanele care trăiesc din agricultura de subzistență din mediul rural.

Evaluarea modului de implementare a activităților proiectului

SELECTAREA COMUNITATILOR

Selectarea comunitatilor in care sa fie infiintate cele 15 CCR s-a facut in urma unui studiu al cărui obiectiv principal a fost de a identifica și evalua nevoile grupurilor țintă ale proiectului în ceea ce privește domeniul ocupării în 50 de localități din mediul rural, din regiunile Nord-Est, Centru și Sud-Est. Localitățile au fost evaluate dupa potențialul de dezvoltare a antreprenoriatului; dupa gradul de ocupare a populației; dupa nevoile de ocupare a grupurilor țintă și factorii care influențează, pozitiv sau negativ, accesul la ocupare; dupa accesul la servicii de asistență socială de calitate; dupa starea de sănătate a populației; accesul la servicii de asistență medicală de calitate. Printre criteriile de selecție a localităților recomandate pentru înființarea centrelor au fost luate în considerare și aspecte precum deschiderea autorităților de a sprijini proiectul, de a facilita implementarea sa și de a prelua centrele după încetarea finanțării, precum și deschiderea populației către obiectivele proiectului și posibilitatea de atingere a indicatorilor propuși. În baza unui set de criterii prestabilite, a avut loc selecția celor 15 comune recomandate pentru înființarea Centrelor Comunitare de Resurse.

Odată finalizat procesul de recrutare și selecție pentru constituirea celor 15 echipe pentru centrele comunitare de resurse (CCR), s-a trecut la organizarea activității acestora în vedere desfășurării proiectului conform calendarului stabilit. În acest sens, pentru fiecare domeniu în parte au fost dezvoltate instrumente specifice de lucru.

Centrele Comunitare de Resurse au fost amplasate în 15 localități selectate din Regiunea Centru (Covasna, Mureș), Regiunea Sud-est ( Galați, Vrancea) și Regiunea Nord-est (Vaslui, Neamț, Iași, Suceava, Botoșani).

ACTIVITATEA ÎN DOMENIUL “OCUPARE” ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

Pentru o bună implementare a activității de formare si ocupare a fost dezvoltat un set de instrumente care să-l ajute pe agentul de ocupare în identificarea nevoilor de formare și ocupare a membrilor grupului țintă, fiind organizate și întâlniri și vizite de monitorizare, în care agenții de ocupare în care au fost instruiți în utilizarea acestora.

În cadrul acestor întâlniri, au fost discutate cu agenții de ocupare atât activitățile pe care le au de desfășurat cât și tipurile de servicii oferite de AJOFM-uri cum ar fi: serviciile de informare și consiliere privind cariera – planificarea carierei, evaluarea și autoevaluarea personalității în vederea orientării profesionale și pregătire pentru accesarea pieței forței de muncă; serviciile de consultanță pentru începerea unei afaceri; de mediere a muncii; de creditare; de formare profesională (inițiere, calificare, recalificare, perfecționare și specializare); servicii de stimulare a mobilității forței de muncă; de completare a veniturilor; de încadrare prin ocuparea temporară a forței de muncă; serviciul incubatorul de afaceri; de încadrare a șomerilor peste 45 ani, persoanelor cu handicap, persoanelor care mai au trei ani până la vârsta de pensionare și a absolvenților. În cadrul întâlnirilor s-a pus accent și pe serviciile oferite de AJOFM deoarece stabilirea și întreținerea unei bune relații de colaborare îi ajută pe agenții de ocupare în desfășurarea propriilor activități și în identificarea de locuri de muncă și programe de formare profesională pentru membrii grupului țintă. Pe măsura identificării de reprezentanți ai grupului țintă dornici să beneficieze de serviciile oferite de CCR-uri, a început colectarea de informații privind calificările necesare și nevoia de ocupare pe piața forței de muncă.

Plecând de la următoarele lucruri: indicatorul de persoane certificate CNFPA ce trebuia atins; că doar în unele comunități selecționate, s-au mai organizat activități de formare profesională pentru localnici în cadrul altor proiecte, s-a stabilit că la nivelul celor 15 centre comunitare de resurse vor fi organizate cursuri de formare profesională de inițiere într-o anumită meserie pentru a crește astfel șansele de ocupare pe piața forței de muncă a persoanelor inactive, persoanelor ocupate în agricultura de subzistență sau a celor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Astfel, după o primă centralizare a informațiilor la nivelul celor 15 CCR-uri privind tipurile de calificări, a rezultat o primă listă cu 52 opțiuni indicate de diferiții beneficiari. Numărul solicitărilor însă a variat de la una (de ex., lăcătuș, fântânar sau inspector resurse umane) la 127 cum a fost cazul meseriei de zidar-pietrar-tencuitor, de exemplu.

În final, s-au organizat cursuri de inițiere pentru 13 meserii diferite printre care bucătar, frizer-coafor-manichiură-pedichiură, lucrător finisor în construcții, lucrător în comerț, zidar-pietrar-tencuitor, patiser, măcelar, mașinist – mașini pentru terasamente, drujbar, etc.

În conformitate cu obiectivul de îmbunătățire a calității resurselor umane au fost organizate cursuri de formare profesională pentru persoanele-resursă din comunitate sub forma unui program de mentorat. În cadrul acestuia, la nivelul fiecăruia dintre cele 15 centre comunitare de resurse, au fost pregătite 60 persoane ca mediatori sanitari, mediatori școlari, asistenți comunitari, facilitatori comunitari.

În cadrul componentei antreprenoriale, s-a trecut la organizarea programului de dezvoltare a competențelor antreprenoriale. În acest sens, au fost recrutate și selectate 103 persoane din cele 15 comunități care să participe la un curs de dezvoltare al competențelor antreprenoriale.

Studiul, în baza căruia au fost selecționate cele 15 comunități rurale, identificase nevoia de formare în profesiuni sociale precum: asistent maternal, instructor educator pentru unități de persoane cu dizabilități, asistent personal al persoanei cu handicap grav, îngrijitor de persoane vârstnice la domiciliu și infirmier. Această nevoie a fost reconfirmată și de opțiunile privind cursurile de formare profesională colectate de la unii dintre beneficiarii proiectului și suplimentar de afirmațiile unora dintre reprezentanții autorităților locale care și-au manifestat interesul de a angaja astfel de persoane odată ce va avea loc deblocarea posturilor și vor fi alocate fondurile necesare pentru remunerarea acestora. Prin urmare, ca răspuns la această nevoie specifică, au fost organizate de către ProVocație, partener în cadrul proiectului, cursuri pentru următoarele meserii: îngrijitor la domiciliu, asistent maternal și infirmier în care au fost calificate 253 de persoane.

Printre responsabilitățile agentului de ocupare, se regăsește și cea de mediere și consiliere în vederea ocupării unui loc de muncă. Activitățile de consiliere au fost oferite de către agentul de ocupare tuturor persoanelor interesate aflate în căutarea unui loc de muncă nu doar participanților la cursurile de formare profesională. În cadrul activității de mediere, agenții de ocupare au trecut la identificarea de locuri de muncă. Pentru aceasta, au realizat vizite la diferiți angajatori din zonă și au strâns informații privind tipurile de poziții vacante și cerințele care trebuiau îndeplinite de viitorii angajați. În cazul în care existau beneficiari care corespundeau profilului descris de angajatori, organiza întâlniri între cele două părți uneori participând la acestea. Pe lângă vizitele la angajatori, agenții de ocupare se deplasau cel puțin o dată lunar la AJOFM pentru a prelua listele cu pozițiile vacante disponibile și a le pune la dispoziția beneficiarilor CCR. Totodată, s-au informat cu privire la activitățile desfășurate de AJOFM cum ar fi burse ale locurilor de muncă dar și a cursurilor de calificare organizate de această instituție pentru a le comunica și beneficiarilor. De altfel, în situațiile în care tipul de formare profesională solicitată de beneficiari nu corespundea cu cea oferită în cadrul proiectului, atunci agentul de ocupare îi direcționa către AJOFM prezentându-le oferta lor de cursuri. Pe de altă parte, agenții de ocupare au fost responsabili cu identificarea de noi cursuri de calificare pentru cei care finalizaseră cursul de inițiere finanțat de Sastipen. Pentru aceasta, au luat legătura cu reprezentanții AJOFM, cu diferitele firme specializate, acreditate în oferirea de cursuri de formare dar și cu organizații neguvernamentale care desfășurau cursuri de formare profesională și au direcționat către aceste instituții pe acei beneficiari interesați de această oportunitate.

Ocuparea în muncă a persoanelor calificate s-a dovedit o adevărată provocare pentru agenții de ocupare în condițiile crizei economice actuale. Pentru a realiza indicatorul privind ocuparea în muncă a 360 de persoane certificate în cadrul cursurilor de formare profesională, agenții de ocupare și-au unit eforturile cu consultanți antreprenoriali în vedere identificării de locuri de muncă în cadrul afacerilor noi înființate de beneficiarii proiectului.

ACTIVITATEA ÎN DOMENIUL „FORMARE” ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

În cadrul proiectului “Centre Comunitare de Resurse: Instrumente strategice în procesul de îmbunătățire a situației grupurilor vulnerabile din mediul rural, una din provocările deja lansate în societatea contemporană este necesitatea regândirii educației, prin articularea celor trei ipostaze: educația formală, educația non-formală și educația informală.

În perioada iulie 2011 – iunie 2012, experti ai Partenerului principal – Centrul Romilor pentru Politici de Sanatate SASTIPEN și ai Partenerului 2 al proiectului – Centrul de Resurse și Formare in Profesiuni Sociale Pro Vocatie, au urmărit procesul de desfășurare a cursuri de formare profesională, organizate în 8 CCR-uri (Băgaciu, Coșula, Ighiu, Ivești Mănăstirea Cașin, Pipirig, Pușcași și Văleni), din cele 15 Centre Comunitare de Resurse. În cadrul proiectului, această componentă vizează atingerea indicatorilor, ID 367 – nr. de participanți la instruire – sustenabilitate zone rurale – 800, ID 374 – nr.participanților la programe de formare profesională – 800 și ID – nr.de participanți la instruire certificați – sustenabilitate zone rurale – 800. Instruirea participanților se referă la ”procesul de prin care indivizii își dezvoltă cunoștințele, abilitățile și atitudinile, pe baza principiilor învățării adulților”. În calitate de partener 2, responsabil cu activitățile de formare din cadrul proiectului, Asociația Centrul de Re-surse si Formare în Profesiuni Sociale (CRFPS) “PRO VOCATIE” am avut misiunea de a derula cursurile de formare profesională în domeniile mediere sanitară, asistență comunitară, mediere școlară și facilitare comunitară și prin organizarea acestor cursuri regionale de formare pentru dezvoltarea competențelor antreprenoriale, precum și de workshopuri regionale pentru planificarea serviciilor furnizate de CCR.

CRFPS Pro Vocatie s-a ocupat, alături de SASTIPEN și Agenția “Împreună”, de planificarea serviciilor furnizate de CCR în cadrul unor workshopuri regionale al căror scop a fost de familiarizare a coordonatorilor de centru selectați și reprezentanții a autorităților locale cu metodologia CCR, de a le dezvolta abilitățile de comunicare, de leadership și de lucru în echipă.

În cadrul activității 16. Derularea cursurilor de formare profesională (Lunile 20-24) A.16.1 Implementarea cursurilor de formare teoretică și A16.2 Dezvoltarea si implementarea programului de pregătire practică în cadrul CCR și în comunități am desfășurat cursurile teoretice pentru cele 4 ocupații (Asistent Medical Comunitar, Facilitator de dezvoltare comunitară, Mediator Școlar și Mediator Sanitar), cursanții și-au desfășurat activitatea practică în cele 15 Centre Comunitare de Resurse, fiind îndrumați și ghidați de monitorii de stagiu practic. De asemenea, cursanții din Centrele Comunitare de Resurse au elaborat fișele de practică corespunzătoare modulelor planificate, întocmindu-se evidențe în funcție de termenele de predare corespunzătoare fiecărei ocupații. La sfârșitul lunii iunie 2012, cei 60 cursanti pe cele 4 domenii de formare au susținut examenul final de absolvire a cursurilor. După susținerea examenului final, (Probă scrisă și probă practică), s-au centralizat rezultatele înregistrate, urmând a fi înmanate diplomele de absolvire cursanților care au promovat examenul.

În cadrul A.18 – Organizarea a 3 cursuri regionale de formare pentru dezvoltarea competrențelor antreprenoriale a persoanelor provenite din cele 15 comunități, derularea programelor de formare pentru dezvoltarea competențelor antreprenoriale pentru membrii comunităților rurale a fost implementate de SASTIPEN și CRFPS ProVocație pentru un număr de 103 persoane selectate din comunitățile țintă, spijinite de 15 consultanți locali pentru dezvoltare antreprenorială. Anterior procesului de selecție a fost derulată o campanie de informare în rândul populației cu privire la oportunitatea oferită de program. Dezvoltarea și implementarea programului de formare a competențelor antreprenoriale s-a realizat în trei sesiuni regionale organizate la Piatra-Neamț, Tîrgu_Mureș și Galați. Ulterior, fiecare participant a au primit certificare CNFPA, consultanții în antreprenoriat de la nivelul fiecărui Centru au oferit sprijin pentru realizarea planurilor individuale în domeniul antreprenoriatului pentru persoanele formate și au fost premiate 40 de planuri de afaceri.

În cadrul A.14.6 – Organizarea de cursuri de inițiere, perfecționare și specializare, în funcție de nevoile beneficiarilor CCR, în meseriile solicitate pe piața forței de muncă, am organizat cursuri de formare în 8 din cele 15 Centre Comunitare de Resurse. După finalizarea cursurilor de formare, toți participanții au beneficiat de o evaluare a competențelor profesionale dobândite în perioada cursului – conform graficului, evaluare care a fost efectuată de către specialiști care au certificat de evaluator de competențe din cadrul CRFPS Pro Vocație: 71 persoane formate în ocupațiile îngrijitor la domiciliu, asistent maternal, infirmier; 131 persoane formate în ocupațiile: îngrijitor la domiciliu și infirmier; 17 participanti la cursul de ingrijitor de la domiciliu; Iunie 2012 – 34 participanți la cursul de infirmieră. In total, martie-aprilie-mai-iunie 2012, au fost formate 253 de persoane.

Certificatele de competențe profesionale sunt recunoscute de către Ministerul Muncii și Ministerul Educației, la nivel național și internațional. Pentru cursurile derulate în luna martie și iunie 2012, au fost emise 253 certificate de competențe profesionale pentru cele 3 ocupații solicitate din domeniul social, respectiv Asistent Maternal, Îngrijitor la domiciliu și Infirmiere.Certificatele de competențe profesionale sunt recunoscute de către Ministerul Muncii și Ministerul Educației, la nivel național și internațional.

ACTIVITATEA ÎN DOMENIUL „ANTREPRENORIAT” ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

În condițiile actuale de criză economico – financiară, una dintre cele mai importante priorități este de a stimula ocuparea forței de muncă. Astfel, una din prioritatile proiectului o reprezinta antreprenoriatul. In cadrul proiectului, activitățile antreprenoriale au imbracat diferite forme, începând cu proiectele individuale ale unei persoane fizice sau juridice și terminând cu crearea de mari întreprinderi, la nivel național și internațional. Din punct de vedere al motivației pentru implicarea în activitățile antreprenoriale, rezultatele proictului indică faptul că persoanele sunt motivate de cele mai diverse aspecte de viață pentru a deveni întreprinzători – se consideră și aspectele sociale ca fiind factori importanți care motivează decizia de a se implica în activități antreprenoriale. Acțiunile recomandate pentru realizarea dezvoltării antreprenoriale în comunitățile în care au fost dezvoltate centrele de resurse au urmărit:

implementarea unei campanii de informare în rândul comunitatilor țintă cu privire la oportunitatea de participare la programul de pregatire în domeniul antreprenoriatului;

selecția consultanților în dezvoltare antreprenorială care au activat în CCR drept consultanți în domeniul dezvoltării antreprenoriale, au fost prezenți la procesul de calificare/formare intensivă a grupului țintă, au sprijinit elaborarea și implementarea planurilor individuale de afaceri;

identificarea resurselor informaționale, legislative, strategice existente;

selectarea persoanelor care vor beneficia de instruire în domeniul antreprenoriatului având în vedere potențialul și motivația acestora;

pregătirea și organizarea de cursuri regionale de formare pentru dezvoltarea competențelor antreprenoriale a persoanelor provenite din cele 15 comunități rurale;

dezvoltarea și implementarea programului de formare folosind resursa existentă pe piața de formare în acest domeniu. Această activitate a incus sub-activități care au vizat dezvoltarea unui program de formare (teoretică și practică) adecvat nevoilor persoanelor selectate pentru a participa la programul de dezvoltare a competențelor antreprenoriale. S-a dorit să existe posibilitatea de a individualiza și adapta modulele de formare la o nevoie reală și prioritară și s-a realizat un nivel suficient de înțelegere la nivelul participanților cu privire la tematica abordată, dorințe și motivația pentru implementarea noilor deprinderi de lucru. Participanții au primit certificare de la Autoritatea Națională de Calificări. Atelierele de formare au avut un caracter interactiv, cu prezentări, jocuri de rol, studii de caz și exerciții care să asigure un nivel profund de înțelegere la nivel individual și de grup și motivația de a implementa cunoștințele dobândite;

consultanții în antreprenoriat de la nivelul fiecărui Centru au acordat sprijin în realizarea planurilor individuale în domeniul antreprenoriatului pentru persoanele formate ;

organizarea de întâlniri individuale între consultanții în dezvoltare antreprenorială și beneficiari pentru stabilirea procesului de mentorat;

realizarea planurilor individuale de mici afaceri;

supervizarea procesului de asistare a beneficiarilor de catre consultantii în dezvoltare antreprenoriala în procesul de aplicare a planurilor individuale.

Serviciile de antreprenoriat oferite în centre au constat în:

Dezvoltarea și implementarea programului de dezvoltare a competențelor antreprenoriale;

Asigurarea mentoratului pentru participanții la program și facilitarea accesului persoanelor interesate la informație calificată, schimb de bune practici și experiență;

Cultivarea și formarea în comunități a unei atitudini pozitive la nivelul forței de muncă active în ceea ce privește inițiativele antreprenoriale;

Identificarea și sprijinirea atât a persoanelor interesate și motivate pentru dezvoltarea unei afaceri, cât și a oportunităților și domeniilor care oferă oportunități;

Informarea și identificarea de resurse informaționale, legislative, strategice existente în domeniul antreprenorial;

Asigurarea selecției și instruirii persoanelor care vor beneficia de instruire în domeniul antreprenoriatului în cadrul cursurilor regionale de formare pentru dezvoltarea competentelor antreprenoriale a persoanelor din comunitate;

Furnizarea de asistență beneficiarilor pentru realizarea planurilor individuale de mici afaceri;

Medierea și contactul cu reprezentanți ai autorităților locale, instituțiile și persoanele cheie cu rol în desfășurarea proiectului identificate (locale, județene, regionale);

Indicatori de realizat la nivelul întregului proiect:

75 de persoane selectate pentru programul de dezvoltare a competentelor antreprenoriale (5 persoane din fiecare comunitate) – indicator realizat: 103 de persoane;

3 cursuri regionale de formare profesionala pentru dezvoltarea competentelor antreprenoriale a persoanelor selectate;

75 de planuri individuale de mici afaceri pentru persoanele formate în programul de dezvoltare a competentelor antreprenoriale – indicator realizat: 99 de planuri de afaceri;

40 de planuri individuale de mici afaceri implementate – au fost înființate 40 de mici afaceri de către participanții la programul de dezvoltare a competentelor antreprenoriale;

440 de planuri de afaceri dezvoltate.

În cadrul proiectului s-au dezvoltat și s-au utilizat diferite instrumente specifice domeniului antreprenoriat: fișa de identificare pentru beneficiarii de servicii antreprenoriale, plan individualizat intervenție și monitorizare – antreprenoriat (PIMA), raport de vizită pentru beneficiarii de servicii antreprenoriale, plan de afaceri, fișa de monitorizare a atingerii indicatorilor

Activitățile pentru dezvoltare antreprenorială desfășurate în cele 15 Centre Comunitare de Resurse

In cadrul proiectului, componenta de sprijinire a dezvoltării antreprenoriale în domeniii non-agricole în mediile rurale include activități și sub-activități care urmăresc formarea profesională, consilierea în domeniul antreprenoriatului și implementarea competențelor dobândite în cadrul procesului de formare.

În cele cincisprezece Centre au fost selectate și angajate 15 persoane pe poziția de consultant în dezvoltare antreprenorială, persoane cu experiență anterioară în domeniu care să contribuie cu expertiza lor la implementarea activităților proiectului, alături de echipa complexă de specialiști angajați în Centre.

Au fost formate – prin programul de formare pentru dezvoltarea competentelor antreprenoriale pentru membrii comunitatilor rurale implementat de CRFPS Pro Vocatie – 103 persoane selectate din comunitățile șintă, spijinite de 15 consultanți locali pentru dezvoltare antreprenorială. Anterior procesului de selectie a fost derulată o campanie de informare în rândul populației cu privire la oportunitatea oferită de program. Au fost elaborate pentru acestea 99 de planuri de afaceri și au fost sprijiniți și consiliați pentru a pregăti pornirea afacerii.

În paralel, beneficiarilor cursurilor de formare profesională organizate în cele 15 centre de resurse, interesați și de serviciile antreprenoriale, li s-a oferit consiliere în domenii antreprenoriale și au fost asistați pentru elaborarea planurilor de afaceri, aceste activități preupunând lucrul în echipă și cu agentul de ocupare.

Până la finalul proiectului în cele 15 comunități au fost pornite 40 de mici afaceri și au fost elaborate mai mult de 440 de planuri de afaceri care să vină în sprijinul persoanelor formate prin programele de formare profesională organizate în cadrul proiectului.

În vederea atingerii rezultatelor proiectului în cadrul componentei de antreprenoriat, respectiv realizarea a 75 de planuri individuale de mici afaceri pentru persoanele formate și 40 de planuri individuale de mici afaceri implementate a fost propusă alocarea unei sume din bugetul proiectului pentru premierea a maxim 45 de planuri de afaceri în urma unei competiții.

Premierea celor mai bune planuri de afaceri contribuie la reducerea dificultățile întâmpinate de consilierii în dezvoltare anreprenorială la nivel local, dificultăți legate de lipsa de resurse financiare și/sau de calificare profesională în domeniul în care se dorește începerea unei activități antreprenoriale.

La concursul pentru premierea planurilor de mici afaceri realizate de către persoanele care fac față din grupul țintă al proiectului "Centre Comunitare de Resurse: Instrumente strategice în procesul de îmbunățire a situației grupurilor vulnerabile din mediul rural" – ID 55695, certificate în urma cursului de dezvoltare a competențelor antreprenoriale au fost validate documentele justificative pentru 38 de planuri de afaceri implementate prin înființarea de SRL, microintreprindere, PFA, II, IF sau AF, respectiv au fost validate 38 de afaceri înființate.

Cele 38 de premii au fost acordate astfel:

20 de premii în valoare de 12680 lei, brut /fiecare, pentru aplicanții care au înființat SRL-uri (total: 253600 lei brut);

18 premii în valoare de 8900 lei, brut/fiecare, pentru aplicanții care au înființat PFA/II/IF/AF (total: 160200 lei brut).

Valoarea totală a premiilor a fost de 413.800 lei brut. În afara acestor 38 de afaceri înființate, ale căror planuri de afaceri au fost premiate, au mai fost înființate alte două, îndeplinind astfel indicatorul de rezultat propus, respectiv 40 de planuri de afaceri implementate.Activitățile desfășurate și-au propus să dezvolte spiritul antreprenorial în mediul rural, acolo unde oamenii preferă să muncească doar pentru producția proprie, în gospodăriile mici de subzistență, și unde spiritul de întreprinzător nu este dezvoltat aproape deloc. Prin acest proiect s-a urmărit dezvoltarea zonei rurale, prin implicarea și găsirea de soluții pentru dezvoltarea unor afaceri unde acest spirit antreprenorial nu este încă dezvoltat. S-a dorit motivarea beneficiarilor, consilierea pentru deschiderea unei afaceri și identificarea tipului de afacere adecvat, în funcție de nevoia de pe piață.

Planurile de afaceri elaborate cu sprijinul consultanților antreprenoriali din Centrele comunitare de resurse au fost dezvoltate în domenii diverse: service și spălătorie auto, atelier de măști tradiționale, de confecții metalice, tăierea, fasonarea și finisarea pietrei, amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, construcții, ciupercărie, inscripționare de tricouri, frizerie, coafură, comerț, amenajări interioare, IT, covrigărie, salon de joacă pentru copii, moară pentru cereale și altele.

ACTIVITATEA ÎN DOMENIUL „PROMOVĂRII SĂNĂTĂȚII” ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

Starea de sănătate atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității este influențată de o serie de factori care se intercondiționează. Astfel, starea de sănătate a unui individ este condiționată de mediul și circumstanțele în care trăiește. Factori precum locul în care o persoană locuiește, mediul, factorii genetici, venitul, nivelul educațional, relațiile pe care le are cu familia, cu celelalte persoane cu care vine în contact, influențează decisiv starea de sănătate. Deoarece sănătatea este domeniul care este sistematic neglijat în strategiile pentru creșterea accesului pe piața muncii al grupurilor defavorizate, s-a considerat necesar în cadrul proiectului să se ia în considerare această problematică importantă pentru succesul măsurilor destinate să ocupe forța de muncă.

Angajarea și condițiile de muncă au un efect puternic asupra sănătății și echității în sănătate, deoarece pot să ofere securitate financiară, un anumit statut social, dezvoltare personală, dezvoltarea relațiilor sociale și sentimentului de stimă de sine, crearea condițiilor pentru protecția de accidente fizice sau psiho-sociale. In ceea ce privește legătura dintre venit și starea de sănătate se cunoaște faptul ca persoanele cu un venit mic au o stare de sănătate precara si trăiesc mai puțin  si cu o calitate a vieții mai scăzută decât persoanele care au venituri mai mari, pentru ca aceștia din urma au acces mai bun de exemplu la condiții de locuit mai bune, la o alimentație sănătoasă, la locuri de munca mai bune. In multe dintre comunitățile vizitate, exista o mare proporție de persoane vulnerabile din punct de vedere al sărăciei și stării de sănătate. Populația de etnie romă din mediul rural se confruntă cu probleme suplimentare de sănătate și ocupare care se intercondiționează. În cadrul unui studiu efectuat de organizația Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate asupra accesului populației de etnie romă la servicii de sănătate s-a constatat că romii își percep starea de sănătate ca fiind bună sau foarte bună într-o proporție mică (40%).

Diferențele de acces la servicii de sănătate, condițiile de viață și muncă se reflectă în starea de sănătate a populației. Reversul este, de asemenea, posibil. Astfel, problemele de sănătate publică ce afectează populația din România sunt suficient de grave încât să afecteze accesul pe piața muncii, dar și productivitatea. In această situație, s-a dorit asigurarea unor resurse astfel încât activitățile desfășurate la nivelul Centrelor să contribuie la înțelegerea ideii că o stare buna de sănătate este strâns corelată cu o stare bună financiară. Adstfel, pentru îmbunătățirea stării de sănătate a populației din mediul rural a fost necesar să se ofere servicii integrate (de educație, de ocupare, de sănătate, sociale) care să vizeze în primul rând creșterea standardelor de viață din acest mediu.

Activitățile desfășurate în cadrul Centrelor Comunitare de Resurse în domeniul sănătății

Rolul Centrelor din punct de vedere al domeniului medical a fost acela de a interveni în comunitățile care au o probabilitate scăzută de a face alegeri sănătoase pentru viață și de a răspunde provocărilor întălnite, prin găsirea celor mai adecvate soluții pentru problemele identificate. La nivelul Centrului s-a lucrat în colaborare cu experții din alte domenii, dar și cu instituțiile publice sau private interesate de sănătatea comunității. În cadrul Centrelor Comunitare de Resurse, activitățilre din domeniul sănătății completează serviciile oferite în domeniul formarii și ocuparii forței de muncă, activitățile de dezvoltare a spiritului antreprenorial și serviciile de asistență care să asigure participarea persoanelor din mediul rural pe piața muncii.

Obiectivele stabilite pentru activitățile în domeniul sănătății au fost:

Să se determine principalele nevoi ale populației vulnerabile din comunitățile alese în proiect

Să crească gradul de informare a populației în ceea ce privește adoptarea unui stil de viață sănătos

Să crească implicarea persoanelor din grupuri vulnerabile în activități de promovare a unui stil de viață sănătos

S-a urmărit oferirea de suport și creșterea nivelului de conștientizare despre diferite probleme care au potential mare de a afecta sănătatea, mai ales la grupa de vârstă activă:

Evitarea abuzului de alcool, tutun, sau alte substanțe psihoactive;

Evitarea consumului de medicamente fără prescripție medicală;

Prevenirea problemelor de sănătate mintală (prevenția violentei domestice);

Adoptarea unei alimentații echilibrate;

Adoptarea unor comportamente reproductive sănătoase.

De asemenea, la nivelul centrelor au putut fi oferite masuri de prim-ajutor in cazul în carea apărut necesitatea oferirii lui. În situația în care s-au adresat Centrului Comunitar de Resurse persoane care aveau probleme de sănătate care necesitau consultație medicală și tratament medical, acestea au fost îndrumate către serviciul medical adecvat problematicii descoperite. În acest fel, s-a contribuit la asigurarea un acces mai bun la serviciile medicale tocmai pentru persoanele aflate în situații vulnerabile din punct de vedere al stării de sănătate.

Printre primele activități care au fost desfășurate de medic s-au numărat activitățile de identificare a instituțiilor și persoanelor cu rol cheie în ceea ce privește sănătatea populației și stabilirea de contacte la acest nivel, prezentarea strategiei de lucru pe domeniul medical instituțiilor și persoanelor cheie de la nivel local, identificarea persoanelor, grupurilor și comunităților dezavantajate sau aflate în excluziune socială și concentrarea resurselor și activităților în această arie, identificarea celor mai potrivite măsuri care să vină în întâmpinarea nevoilor identificate la nivelul comunității.

Pentru identificarea problemelor s-au purtat atât discutii cu persoane din comunitate, cu medicii de familie, cât și cu autoritățile locale și autoritățile din domeniul sănătății de la nivel județean. S-au descoperit probleme comune tuturor comunităților incluse în proiect (o predominanță a bolilor cardiovasculare însoțită de o prevalență mare a factorilor de risc asociați bolilor cardiovasculare, așa cum ar fi fumatul, alimentația dezechilibrată, sedentarismul), cât și probleme specifice (de ex. prevalența mare a cazurilor de hepatita B într-una dintre comunități, sau prevalența mare a tuberculozei în altă localitate, sau semnalarea mai multor cazuri de sarcini la adolescente în altă comunitate, etc). După identificarea inițială a problemelor s-au pregatit intervenții specifice; astfel, s-au desfășurat activități de documentare, culegere de informații relevante și difuzarea acestora într-o manieră accesibilă membrilor comunității.

Ca și modalități de a atrage atenția asupra problemelor de sănătate și ca modalități de informare au fost utilizate metode și tehnici de lucru diferite:

metoda consilierii individuale (identificarea principalilor factori de risc pentru sănătate la care este expusă persoana respectivă și pregătirea unui plan de conștientizare și intervenție individualizat, de exemplu consiliere în ceea ce privește modalitățile de dobândire a calității de asigurat medical, despre necesitatea și importanța efectuării controlului medical periodic, despre necesitatea respectării indicațiilor terapeutice medicale în vederea păstrării stării de sănătate în parametri optimi),

metoda informării în grupuri mici (atragerea persoanelor care au probleme similare de sănătate pentru a fi educate pe un anumit subiect, de exemplu pe tema necesității controlului medicamentos al hipertensiunii arteriale, sau pe tema necesității păstrării unui anumit regim dietetic pentru diabetul zaharat),

desfășurarea de campanii de informare, educare și conștientizare pe teme alese în functție de nevoi și riscuri identificate (de exemplu: organizarea de întâlniri pentru prezentarea unui subiect de prevenție, organizarea unui mini-eveniment pe o temă de prevenție medicală).

Ideea de bază pentru dezvoltarea Centrelor de Resurse a fost aceea de a aduce în același loc a oamenilor și a oportunităților de dezvoltarea a acestora. Astfel, echipa dezvoltată la nivelul Centrelor a asigurat suportul, o oferit sprijin, sfaturi și a identificat oportunități pentru a crește accesul pe piața muncii a persoanelor din comunitate.

ACTIVITATEA ÎN DOMENIUL „SOCIAL” ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

Cele 15 Centre Comunitare de Resurse (CCR), înființate în parteneriat cu administrația publică locală au furnizat pe perioada derulării proiectului, servicii integrate de sprijin (asistență medicală și socială, consiliere educațională) în comunitățile rurale selectate în urma cercetării de teren precum și consiliere individualizată, programe de formare și consiliere pentru demararea unei activități antreprenoriale, orientare pe piața muncii. Proiectul s-a adresat tuturor membrilor comunităților selectate, acordându-se importanță implicării romilor în activitățile proiectului, atingând la finalul său inclusiv indicatori specifici cu privire la populația de etnie roma.

Grupul țintă al proiectului a constat din persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, persoane inactive și persoane ocupate în agricultura de subzistență.

Deși proiectul nu a avut de îndeplinit indicatori care țin strict de domeniul asistenței sociale, strategia propusă pe domeniul social a sprijinit atingerea tuturor indicatorilor proiectului, pe componentele de ocupare și entreprenoriat, prin schițarea unor linii de acțiune pe componenta de asistență socială. La nivel rural, accentul cade pe acordarea de prestații sociale – asistența socială de tip financiar – și prea puțin (sau deloc) pe dezvoltarea de servicii de asistență socială. Finanțarea unor activități ce țin de domeniul asistenței sociale se face de la bugetul local, iar bugetele locale dispun de resurse mai puține decât în mediul urban. Lipsa actelor de identitate este una din barierele care apar în calea ocupării unui loc de muncă pe piața muncii pentru cei aflați în această situație. Astfel, în urma vizitelor în localități, am constatat că în multe localități sunt persoane fără acte de identitate. În zona de Centru, în județul Mureș, în comuna Daneș, 38 de persoane nu au acte de identitate; în Mica numărul persoanelor fără acte de identitate este de 80. În comuna Sânpaul sunt 50 de persoane fără acte. În zona de Sud-Est, în județul Galați, 500 de persoane din comuna Ivești nu au acte de identitate. În zona de Nord-Est, 6 persoane din localitatea Ivănești, județul Vaslui nu au acte de identitate.

Categoriile de beneficiari ai beneficiilor și serviciilor sociale ale CCR au fost: tinerii în dificultate, persoanele cu dizabilități, populația de etnie roma, persoanele vârstnice, persoanele dependente de consum de droguri sau alcool, victimele violenței domestice, persoanele și familiile care dispun de venituri minimale, care nu au locuință, familiile monoparentale, copiii pentru care unul sau ambii părinți nu există/lipsesc pe perioade lungi din localitate – părinți decedați, plecați la lucru în afara granițelor țării, părinți în închisoare, alte categorii de persoane vulnerabile precum refugiați, imigranți, detinuți pe perioade îndelungate etc.

Pe componenta sociala s-a avut in vedere asigurarea participării persoanelor din mediul rural pe piața muncii, astfel ca a fost foarte utilă realizarea unei diagnoze privind cunoașterea și accesarea drepturilor sociale de către beneficiari/grupul țintă.

În localitățile vizitate au fost multe persoane care nu aveau informații despre drepturile de asistență socială (servicii și beneficii) de care pot beneficia, ei (ca grup-țintă) și familiile lor (adică, copiii, partenerii de viață, vârstnicii, persoanele cu dizabilități). Pentru o buna informare, in cadrul proiectului, lucratorii sociali, au realizat campanii de informare corectă, completă și permanentă a comunității în legătură cu serviciile oferite de centrele comunitare de resurse.

Lucratorul social din centre a realizat o bază de date cu persoanele care nu posedă acte de identitate (certificate de naștere, cărți de identitate) și/sau acte de proprietate. El a oferit ulterior consiliere și îndrumare pentru aceste persoane și le-a sprijinit în obținerea actelor de stare civilă sau proprietate. Una dintre responsabilitățile lucrătorului social din centrele comunitare de resurse (CCR) a fost aceea de a verifica dacă mai există în comunitate persoane care nu dispun de acte de stare civilă și de a le oferi sprijinul necesar obținerii lor.

Fiecare centru comunitar de resurse a adaptat această strategie la propriile nevoi psihosociale ale comunității, și-a costruit un plan specific, propriu de activități, măsuri, acțiuni în domeniul protecției și asistenței sociale care are în vedere dezvoltarea și implementarea programelor care au ca scop promovarea incluziunii sociale a categoriilor de populație vulnerabile/defavorizate, a dispus de o echipă de specialiști cu expertiză pe domeniiile social, ocupare, sănătate și antreprenoriat și de un coordonator al tuturor activităților din centru.

ACTIVITATEA DE LOBBY ȘI ADVOCACY ÎN CADRUL CENTRELOR COMUNITARE DE RESURSE

Activitatea de lobby și advocacy a fost statuată de la startul proiectului “ Centre Comunitare de Resurse: Instrumente strategice în procesul de îmbunătățire a situației grupurilor vulnerabile din mediul rural”, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Axa prioritară 5, Domeniul Major de Intervenție 5.2. Acest tip de activitate a jucat rolul de catalizator și suport pentru derularea celorlalte activități din cadrul proiectului.

Principalele obiective stabilite pentru procesuld e lobby și advocacy din cadrul proiectului au fost:

Informarea grupurilor țintă de lobby și advocacy privind condițiile de derulare a proiectului.

Obținerea sprijinului local pentru derularea proiectului prin introducerea pe agenda decidenților locali a activităților specifice din proiect, în speciale cele legate de avizarea și aprobarea plasării modulelor unde centrul își va desfășura activitatea.

Obținerea sprijinului autorităților județene de muncă și ocupare în vederea atingerii obiectivelor de formare și ocupare specificate în proiect.

Obținerea sprijinului autorităților locale pentru asigurarea sustenabilității proiectului.

Crearea unor forme consultative la nivel local privind crearea unor strategii de dezvoltare locală pentru comunitățile de referință.

Obținerea sprijinului mass-mediei locale pentru promovarea proiectului.

Implementarea proiectului “ Centre Comunitare de Resurse: Instrumente strategice în procesul de îmbunătățire a situației grupurilor vulnerabile din mediul rural” a presupus de la bun început existența unei disponibilități de cooperare a autorităților locale. Echipa de implementare a efectuat inițial o vizită de informare a primarilor din localitățile propuse inițial pentru implementarea proiectului. Cu câteva excepții, cei mai mulți dintre primari și-au exprimat sprijinul pentru implementarea proiectului, văzând în acest proiect o oportunitate de a dezvolta servicii integrate accesibile membrilor comunității. De la bun început, li s-a explicat decidenților de la nivel local că serviciile de informare și consiliere, formare și orientare, consiliere medico-socială și consiliere pe ocupare și antreprenoriat sunt complementare și nu se substituie celor oferite de primărie. Într-un final, luând în calcul criteriile specificate în metodologia de selecție a localităților eligibile pentru implementarea proiectului, au fost selectate cele 15 comunități în care urma să se înființeze Centrul Comunitar de Resurse.

Ceea ce a surprins plăcut echipa de management a fost disponibilitatea aproape totală și implicarea crescută a primarilor în derularea proiectului. Practic, la întâlnirile echipei de management cu coordonatorii și echipele CCR au participat și primarii. Intenția echipei de management a fost de construi un parteneriat funcțional cu autoritățile locale, în care primarul să joace rolul de catalizator în derularea proiectului. Se poate spune că fără sprijinul și implicarea primarilor, atingerea obiectivelor proiectului la nivel local nu ar fi fost posibilă. Ei au avut capacitatea de a mobiliza comunitatea locală și de a garanta fiabilitatea serviciilor oferite în cadrul centrului. În cadrul proiectului a fost prevăzut crearea unui cadru instituțional care să asigure participarea membrilor comunităților locale la crearea și elaborarea unui document strategic de dezvoltare locală a comunității. În acest sens, la sfârșitul anului 2011 s-a luat legătura cu primarii celor 15 localități în care se implementează proiectul în vederea prezentării întregii viziuni de construcție instituțională și punerea în practică a modelului de dezbatere și consultare la nivel local. În fiecare din cele 15 comunități a fost semnat un protocol de colaborare care prevede crearea cadrului necesar înființării și funcționării Comisiei Mixte la nivel Local, structură alcătuită din reprezentanți ai autorității locale și reprezentanți ai comunității, inclusiv romi. Cele 15 consilii locale din comunitățile unde se implementează proiectul au asigurat prin hotărâre de consiliu local crearea Comisiei Mixte la nivel Local.

Comisia Mixtă la nivel Local a venit în sprijinul Primăriei și a Consiliului Local, prin asigurarea unui cadru de consultare și participare civică în procesul de identificare a nevoilor, soluțiilor de rezolvare a problemelor comunității, dar și pentru elaborarea sau optimizarea strategiilor de dezvoltare la nivel local, cu accent pe îmbunătățirea situației romilor. Principalele responsabilități ale Comisiilor Mixte de la nivel Local au vizat: identificarea principalelor probleme ale comunității la nivel local, inclusiv cele ale comunității de romi; analiza documentelor strategice existente la nivel local; identificarea principalelor priorități pentru domeniile ocupare, educație, sănătate, asistență socială, ordine publică și locuire etc.; elaborarea proiectului de strategie de dezvoltare locală cu planul strategic de dezvoltare locală; avizarea și supunerea spre aprobare Consiliului Local a proiectului de strategie de dezvoltare locală și a planului strategic de dezvoltare locală. Membrii Comisei Mixte la nivel Local au fost numiți prin decizii ale, în compunerea acesteia fiind, de regulă, desemnați: secretarul primăriei, coordonatorul centrului comunitar de resurse, directorul școlii din localitate, asistentul social din cadrul primăriei, medicul de familie, reprezentantul poliției, expertul local pentru romi, mediatorul școlar, mediatorul sanitar, reprezentantul comunității de romi, agentul de ocupare din cadrul centrului comunitar de resurse, lucrătorul social din cadrul centrului comunitar de resurse, precum și un număr semnificativ de cetățeni din cadrul fiecărei comune. În acest fel s-a constituit un cadru de dezbatere publică care să asigure o abordare de jos-în-sus a problemelor și a priorităților strategice la nivel local. În fiecare comisie mixtă de la nivel local a avut întâlniri lunare, în care au fost realizate următoarele activități:

a fost prezentată metodologia procesului de elaborare a strategiei de dezvoltare locală.

a fost propusă culegerea de informații prin aplicarea unui număr de 100 de chestionare la nivelul fiecărei comunități, pentru identificarea problemelor, nevoilor și priorităților cetățenilor la nivel local

a avut loc aplicarea chestionarelor de către personalul CCR și procesarea datelor. În urma prelucrării datelor, au fost elaborate 15 rapoarte privind nevoile cetățenilor la nivelul fiecărei comunități unde funcționează CCR. Constatările și concluziile analizei informațiilor procesate relevă similarități semnificative în profilul de nevoi ale populației privind infrastructura, locurile de muncă, nevoia de informare , consultare și problemele sociale. Există însă și diferențe care fac ca fiecare comună să aibă un profil distinct din perspectiva intervenției strategice. Raportul de cercetare specific fiecărei comunități a fost pus la dispoziția primarului.

au fost analizate documentele programatice ale României (POR, POS, PNDR, strategia de guvernare, strategia pentru romi) pentru a identifica politicile și direcțiile de dezvoltare europeană și națională, regională și județeană și pentru a asigura identificarea fondurilor, programelor operaționale, axelor și măsurilor de asigurare a unei dezvoltări locale durabile și integrate, ținându-se cont atât de bunăstarea cetățenilor, cât și de mediul înconjurător.

s-a luat decizia de a opta pe elaborarea unui set de recomandări strategice, centrat pe nevoi și probleme, urmând ca rearanjarea priorităților să aibă loc în funcție de disponibilitatea finanțării extrabugetare prin noile fonduri europene din perioada 2014-2020.

au fost stabilite domeniile de interes, care trebuie supuse consultării publice. În urma analizei, principalele domenii de interes sunt: infrastructura locală, competitivitatea economiei locale, ocuparea și asistența socială, educația, sănătatea, cultura, sportul și informarea, mediul înconjurător și guvernarea locală.

a fost realizată o analiză SWOT, surprinzându-se punctele tari, vulnerabilitățile, amenințările și oportunitățile.

pornind de la paradigma consolidării punctelor tari, fructificării oportunităților, eliminării amenințărilor și a punctelor slabe, au fost stabilite problemele și soluțiile posibile pentru fiecare din domeniile cheie.

au fost definite viziunea, obiectivele generale și obiectivele specifice ale strategiei de dezvoltare locală.

nevoile comunității au fost transpuse în priorități și direcții strategice pentru fiecare din domeniile sectoriale. Direcțiile au fost ulterior transpuse în măsuri, iar măsurile în proiecte. Pe baza acestora a fost elaborat o primă formă a planului de dezvoltare locală specific fiecărei comunități.

a fost finalizată o formă preliminară a strategiei de dezvoltare locală, rediscutată ulterior în cadrul comisiilor locale mixte.

a fost aprobata forma finală a proiectului strategiei de dezvoltare locală, înaintată și supusă spre aprobare Consiliului Local din fiecare localitate. În 11 din cele 15 localități, proiectul strategiei locale elaborat de comisia mixtă de la nivel local a fost deja aprobat prin hotărâre a Consiliului Local, în celelalte proiectele fiind în dezbatere.

În ultima parte a proiectului, cel mai important punct de discuție în relația cu autoritățile locale l-a constituit sustenabilitatea proiectului. În cadrul unor întâlniri de consultare, aproape toți primarii și-au exprimat disponibilitatea de a susține activitatea CCR și după finalizarea proiectului. Cel mai important lucru este ca expertiza dobândită și competențele probate în cadrul proiectului de către personalul CCR să nu fie pierdute. Au existat mai multe soluții pentru a asigura sustenabilitatea CCR, însă cea care a fost cel mai mult agreată este crearea unei rețele SASTIPEN și transformarea CCR într-o organizație neguvernamentală de sine stătătoare, care să beneficieze de expertiza și suportul SASTIPEN.

Organizațiile neguvernamentale locale au preluat CENTRELE COMUNITARE DE RESURSE si vor derula activități de informare și atragere a membrilor comunității în vederea accesării serviciile oferite în cadrul centrelor; vor asigura servicii sociale integrate pentru membrii comunității; vor informa semestrial primarul și consiliul local, cu privire la activitățile derulate în cadrul centrelor comunitare de resurse; vor asigura colaborarea personalului centrului comunitar de resurse cu personalul primăriei, în beneficiul membrilor comunității; vor asigura, împreună cu primăria și consiliul local, continuitatea funcționării comisiilor mixte locale, în raport de nevoile de dezvoltare locală ale comunității și vor asigura, în colaborare cu Asociația SASTIPEN și autoritățile locale, elaborarea de proiecte cu impact local, accesarea surselor de finanțare, precum și managementul implementării proiectelor .

REZULTATELE SI INDICATORII PROIECTULUI

CAPITOLUL IV – CONCLUZII ȘI LECTII ÎNVĂȚATE

Proiectul a oferit resurse materiale și mai ales a facilitat crearea de parteneriate locale pentru ca Centrele Comunitare de Resurse să se poată dezvolta, să se creeze premise pentru sustenabilitate. Astfel, angajații cheie ai Sastipen au fost permanent implicați în acest proces, au avut loc nu numai vizite de lucru, dar au avut loc și schimburi de experiență. La finalul proiectului putem considera că au existat dificultăți care au fost întâmpinate pe parcursul implementării proiectului la nivelul mai multor centre.

Astfel, se poate menționa ca și puncte slabe: lipsa resurselor financiare pentru plata transportului, acolo unde centrele se află în comunități rurale îndepărtate de oraș sau unde există și presiunea dezvoltării economice reduse sau în descreștere a acestor orașe, lipsa banilor pentru a face naveta pentru cei interesați este o problemă stringentă, încetarea activităților unor unități mari din zonă (fabrici și uzine) care au dus la disponibilizări mari în rândul angajaților, lipsa locurilor de munca la nivel local și regional, lipsa resurselor financiare la nivel local sau resurse insuficiente pentru sprijinirea și promovarea unor investiții pentru proiecte care să promoveze creșterea accesului pe piața muncii a persoanelor care trăiesc în comunitate, toate acestea au influentat și implementarea proiectului.

O altă problemă identificată a fost legată de lipsa de personal pregătit și calificat, de lipsa abilităților de a atrage fonduri europene, prin programe specifice de dezvoltare mediului rural. Prezența Centrelor Comunitare de resurse au fost privită inițial cu reținere nu numai de autoritățile locale dar și de membrii comunității, neînțelegându-se inițial care sunt serviciile acestora, ce pot ele să facă pentru mai binele comunității, apoi, după ce s-au făcut primele angajări a crescut încrederea în centre, angajați și serviciile acestora.

Pe măsură ce aceste Centre Comunitare au fost create, au beneficiat de resurse pentru a fi mai vizibile. Pe măsură ce proiectul s-a implementat, au început să apară și rezultatele, cât și încrederea membrilor comunității.

Analizând activitatea fiecărui centru în parte, se poate concluziona că:

 A existat o foarte bună colaborare între membrii echipelor formate în majoritatea Centrelor de Comunitare de Resurse (CCR).

 Indicatorii proiectului au fost urmăriți și transpuși în activități reale, conform nevoilor locale identificate precum: efectuarea de cursuri pentru membrii comunității, realizarea de instruiri și calificări autorizate, identificarea de oportunități de afaceri și deschiderea de afaceri, acolo unde a fost mai multă tenacitate și interes, un număr important de cetățeni romi au beneficiat de consiliere și suport pentru dobândirea actelor de identitate și au fost consiliați pentru îmbunătățirea stării de sănătate un număr mare de beneficiari.

 În cele mai multe dintre situații s-au creat nu numai parteneriate, dar au și colaborat foarte bine cu instituțiile de la nivel local – Primăria, Școala, Poliția și medicul de familie.

 Echipele formate adesea din experți tineri dornici de afirmare, oferă informații corecte comunității în legătură cu activitățile care asigură participarea persoanelor pe piața muncii, în domeniul antreprenorial social și medical.

 S-au acordat servicii de suport sau consiliere diverselor grupuri țintă, în funcție de nevoile locale: copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, pentru cazurile de violență domestică și abuz, pentru bătrâni, pentru persoanele cu dizabilități.

 Relațiile strânse și o bună colaborare între membrii echipelor și angajații Autoritaților Locale care au dus la servicii și programe în domeniul asistenței sociale și în domeniul medical.

 Mai multe echipe din centre au promovat voluntariatul și sprijinului civic în cadrul comunității.

 Toate serviciile au fost oferite în mod gratuit oferite persoanelor din localitate.

 Confidențialitatea asigurată beneficiarilor ce a dus la încrederea cetățenilor.

 Accesul deschis la informație pentru toți locuitorii localităților unde există centrele comunitare de resurse.

 Vizite efectuate pe teren pentru unii dintre beneficiarii Centrelor Comunitare de Resurse.

Activitățile desfășurate în cadrul centrului au ajutat foarte mult comunitatea, oamenii percepând Centrele și angajații ca pe o a doua autoritate, mai receptivă la nevoile lor. Datorită activității centrelor, membrii comunității si-au îmbunătățit relațiile cu instituțiile locale din zonă, mai multe persoane au fost calificate în diferite meserii, iar unele din ele si-au găsit și un loc de muncă cu ajutorul experților din centru.

Putem sintetiza cateva lecții învațate pe parcursul implementării:

Schimbarea aduce schimbare: Prima activitate dificilă a fost identificarea celor mai bune resurse umane la nivel local, care să creadă în schimbare, să adopte schimbarea și să o promoveze la rândul lor în comunitate. Primul pas pas facut a fost identificarea celor mai activi în proces.

Barierele administrative in angajarea unor resurse umane (mediatorul sanitar si facilitatorul comunitar) extrem de utile comunității, pot fi depășite prin activități de lobby &advocacy: Deși, în cadrul proiectului au fost formate echipe comunitare de intervenție în domeniul sănătății, iar autoritățile locale au fost convinse de rezultatele obținute de aceste echipe, angajarea acestora nu a fost posibilă în cadrul autorității locale, datorită condiționării legislative care blochează ocuparea posturilor în sistemul bugetar.

“Modelul” pentru comunitate este extrem de important – Este dificil să implementezi proiecte fără a avea implicati oameni din comunitate. Ei cunosc cel mai bine problemele, dar este nevoie de suport metodologic și de un process de dezvoltare pentru a se indentifica soluțiile cele mai potrivite. Faptul ca intr-o persoana din comunitate, cu o tipologie in care se regasesc majoritatea membrilor comunitatii, face aca aceasta sa se transforme in modelul care poate fi urmat si care poate adduce schimbare in comunitate.

Increderea construită devine o resursă care nu-i de neglijat: în situația în care finanțarea a fost suspendată, activitățile au continuat, datorită încrederii oamenilor că ceea ce fac aduce beneficii comunității.

Așa cum au apreciat cei implicati direct în oferirea de servicii beneficiarilor de la nivel local, crearea rețelei de organizații neguvernamentale a Centrelor Comunitare de Resurse este o inițiativă excelentă, iar pentru a consolida această rețea trebuie să fie identificate și folosite fonduri care se adresează dezvoltării rurale, fonduri care se adresează serviciilor sociale în mediul rural (subvenții), fonduri care se adresează dezvoltării de afaceri pentru tineri sau grupuri defavorizate, fonduri care se adresează dezvoltării resurselor umane, fonduri non-europene care se adresează promovării mesajelor non-discriminatorii sau combaterea discursului instigator la ură, etc. De asemenea, folosirea inteligentă a rezultatelor obținute în cadrul proiectului, elaborarea unor manuale de bune practici specific pe serviciile oferte și dezvoltate ar putea să fie nu numai sursele dezvoltării unor proiecte viitoare dar și o sursă solidă pentru: crearea de politici publice, punerea pe agenda publică a unor teme cruciale: minorități, drepturile omului, discriminare, sănătate publică, dezvoltare rurală, dimensiune politică și influențe în mediul rural românesc, resurse naturale sau turistice în mediul rural, dezvoltarea unor afaceri la nivel național, care să folosească lecțiile învățate și profesiile formate în cadrul proiectului, elaborarea unor instrumente de intervenție socială în mediul rural, care să aibă punctul de pornire rezultatele acestui proiect.