Nicolae Simache Personalitate de Marcă

=== l ===

CUPRINS

I. Introducere pag. 4

II. Viața și creația istoriografică pag. 8

a lui Nicolae Simache

III. Profesorul emerit Nicolae I. Simache pag. 39

personalitate de excepție a

muzeografiei românești

IV. Concluzii pag. 84

V. Utilizarea lucrării în activitatea pag. 88

metodico – didactică

VI. Bibliografie pag. 108

Motto : " Avem de făcut atâtea, încât două vieți nu

ne ajung să le împlinim "

Nicolae Simache

Introducere

În general, toată lumea încearcă să elogieze prin diverse lucrări, personalități cu un important renume ale istoriei românești și universale, dar puțini sunt aceea care se apleacă asupra semenilor apropiați, cu merite excepționale, dar mai putin mediatizați, deci mai puțin cunoscuți.

Lucrarea de față vine ca un modest omagiu adus acestui îndârjit apărător al valorilor istorice și culturale ale românilor, ca un gest de profund respect față de profesorul emerit Nicolae Simache, profesor care n-a precupețit nici un efort pentru ca să-și vadă înfăptuit proiectul de înzestrare al Prahovei cu o puternică rețea de muzee care să ne reprezinte.

Profesorul Nicolae I. Simache a fost o personalitate de excepție a învățământului prahovean și național, dar mai ales a muzeografiei românești. Remarcabil dascăl și muzeograf și-a dedicat întreaga ființă instruirii și educației tinerei generații din învățământul secundar, îndeplinind importante funcții didactice și de conducere la liceele din Buzău și Focșani și timp de aproape trei decenii, la Liceul „ Sfântul Petru și Pavel ” din Ploiești.

Începând cu 1 aprilie 1953, profesorul Simache este numit director al Muzeului Regional de Istorie din Ploiești, această zonă fiind printre puținele din țară care dispuneau de o asemenea instituție ( dupa Cluj, Iași, Brașov, Timișoara, Hunedoara, Craiova ). Din acest moment, cu o evidentă capacitate de muncă și o energie surprinzătoare va acționa spre înființarea a noi muzee și secții, atât în regiunea

Prahova, cât și în zona de azi a județelor Dâmbovița și

Buzău.

Tema abordată în această lucrare nu este prevăzută ca subiect obligatoriu în programa școlară. Totuși aproape toate informațiile pot fi folosite cu succes la unitatea de învățare „ România după al doilea război mondial ”,conținutul „ Cultura în a doua jumătate în a doua jumătate a secolului al XX – lea ”. Această temă poate fi foarte bine folosită în cazul excursiilor școlare, în cadrul cercului de istorie, dar mai ales pentru vizita la muzeu, la Muzeului Ceasului din Ploiești.

A fost respectat criteriul cronologic în evocarea vieții și activității culturale ale profesorului Nicolae I. Simache. Am folosit o bibliografie diversă, de un mare ajutor fiindu-mi lucrările lui Paul D. Popescu, Bucur Chiriac și Gheorghe Marinică.

În ceea ce privește aparatul critic am evidențiat toate sursele folosite în bibliografie și în notele care însoțesc textul. Nu am pretenția că am descoperit elemente biografice, istoriografice sau muzeografice inedite, ci am valorificat deja date atestate și consacrate. Nutresc totuși speranța că lucrarea poate fi considerată o mică și modestă contribuție la cunoașterea vieții și a unei părți din opera profesorului Simache.

Fiindu – i apreciată activitatea sa prestigioasă în domeniul școlii, al culturii și al muzeografiei românești, profesorul Nicolae I. Simache a fost distins cu importante ordine și medalii ale statului român și cu titlul de „ profesor emerit ” ( 1965 ). Mai mult decât atât, numele său va fi dat celebrului Muzeu al Ceasurilor, unei școli din cartierul Malu Roșu și unei străzi, toate din Ploiești.

El a rămas și va rămâne în istorie, unul din ctitorii muzeografiei românești, o personalitate de prim rang a județului Prahova și a țării, care a știut să întrețină cu entuziasm , dăruire și crez patriotic nebănuitele comori ale neamului nostru.

Viața și creația istoriografică

a lui Nicolae Simache

Profesorul Nicolae I. Simache s-a născut în data de 5 noiembrie 1905 în localitatea Cosminele din județul Prahova. Tatăl său, Ilie era „ muncitor cu palmele ”, din neam de moșneni harnici și mândri. O bună bucată de vreme, înainte, în timpul și după primul război mondial a fost primar al comunei. La un moment dat, dispunea de cinci hectare de islaz, șase hectare de fâneață și o impunătoare livadă. Acesta va muri într-un conflict violent pentru hotarul proprietății sale, în vara lui 1925. Prea multe informații despre acest eveniment nu se cunosc nici in comună. Din acel moment, ( avea vreo 19 ani ) Nicolae Simache devine capul familiei, compusă din mama sa, Maria și cele trei surori. Două dintre ele erau mai mari, Aurelia și Maria, iar cea de-a treia, mai mică, Florica. Spre deosebire de acesta, ele se vor căsători.

Fire ambițioasă, a urmat liceul „ Sfinții Petru și Pavel ” din Ploiești. „ Problema viitorului era de mult hotărâtă pentru copilul Nicolae Simache. Va merge mai departe și nu oriunde mai departe ci la Liceul Sfinții Petru și Pavel, școală de strălucită tradiție, la lei cum spunea toată lumea, după leii de piatră de pe esplanada de la intrare așezați în fața statuilor celor doi Apostoli ” . Impactul cu orașul Ploiești și mai ales cu liceul a fost foarte puternic pentru elevul N. I. Simache.

Nemaideschizându-se internatul liceului datorită războiului, va fi nevoit să stea în gazdă. În această perioadă nu se poate spune că a trăit în sărăcie, dar nici că a avut o existență îmbelșugată. Moștenind de la tatăl său un spirit practic, nu s-a simțit nedreptățit, defaforizat, socotind că este o copilărie să cheltuiești un ban atunci când nu este neapărată nevoie să o faci.

Își organiza riguros timpul, era metodic în ceea ce făcea, disciplinat, profitând de tot ceea ce a învățat de la profesori, dar și din lecturile proprii, stând nopți întregi cu cartea la căpătâi. Era plăpând, cu o fire calmă, sfios, cu o figură de gânditor, care ardea doar înlăuntru.

Bucur Chiriac remarca în interesanta lucrare care omagiază pe profesorul Nicolae I. Simache că : „ întrebările, nedumeririle îi dădeau un neastâmpăr ce și-l dezvăluia numai în fața profesorilor, pe care nu-i slăbea cu întrebările. Devenea curios atunci când aflându-se în fața unui obiect vechi, dorea să-i afle substanța, viața intimă, forțele ascunse, dorind să le dea o identitate, să le măsoare, să le compare, să le cunoască valoarea și importanța ” .

Ca orice elev va avea printre profesori, dascăli simpatizați și antipatizați. Spre exemplu, profesorul de limba română, Gheorghe Zagorit nu îl va impresiona, după cum remarca Paul D. Popescu : „ Este totuși de mirare cum nu s-a apropiat de Gheorghe Zagorit, om cu multe preocupări de istorie locală, de folclor, și el mereu în fierbere în câmpul culturii prahovene ” . În schimb, o puternică impresie i-a lăsat-o profesorul de istorie, Dumitru Munteanu-Râmnic. Se poate spune că acest dascăl i-a determinat opțiunea pentru istorie, și chiar mai mult, i-a servit ca model pentru întreaga viață. Elevul Simache invidia informația bogată pe care o oferea elevilor, cursivitatea și fluența cu care o făcea, fraza elegantă a profesorului Munteanu – Râmnic.

Nu se poate spune că elevul Nicolae I. Simache a fost unul strălucit, dar nici mediocru. Examenul de bacalaureat din iunie 1926 va fi trecut de absolvent cu media generală 9.10, care îl clasifica întâiul între cei 26 de candidați reușiți. Ziarul „ Universul ” a publicat rezultatele bacalaureatului, ceea ce-l va face pe absolvent să se simtă mândru, știind că există câțiva abonați și în Cosminele, și că aceștia îi vor citi numele și îi vor aprecia valoarea. A fost un elev excepțional dotat, cu o mare putere de muncă, cu memorie extraordinară, cu o bogată intuiție, dar și putere de sinteză și generalizare, redând cu lux de amănunte, ajutat și de lecturi particulare, scene importante din istoria zbuciumată a poporului nostru. Avea o dragoste nestinsă pentru natură, umbla în neștire prin poieni, culegând flori de câmp care-l fascinau : „ … mă fascinează nu numai un cer luminos și clar, și unul închis, metalic, cu nori bucălați și alburii … . Dacă mi-aș dori ceva în viață, ar fi să mă reîntorc la Cosminele, la acea casă cu pridvor pe care ți-am arătat-o. Dar aș vrea să fie împodobită cu mușcate, fire de busuioc și o grădiniță cu petunii, iasomie și micșunele. Dacă o să mă îmbăt vreodată de ceva, îmi doresc să mă îmbăt de mirosul florilor ".

În țară a organizat cu ceilalți liceeni, colegi de-ai săi, proaspăt absolvenți de bacalaureat excursii, una dintre cele mai apreciate fiind cea din Moldova, din zona Piatra Neamț, Valea Bistriței, Bicaz, Durău, etc. Unul dintre colegii săi, Petre Dumitrescu remarca : „ … am urcat Ceahlăul, cel cântat de atâți admiratori, și de Calistrat Hogaș, și am dormit o noapte în cabana primitivă, și am tremurat toată noaptea, am văzut însă răsăritul soarelui pe Ceahlău, am făcut baie de aer și de soare, și mai ales, ne-am scăldat privirile asupra maiestății sale – Ceahlăul, cu ochii până departe, pe vatra veche a întregului neam de la răsărit și apus. Am parcurs drumul pe Valea Bistriței, cu minunea acestei văi, ape si codri, și am înțeles plutașii care, de veacuri, privesc cu mândrie de stăpâni falnici și puternici, pe oricine se încumetă să le stânjenească vocația din tată

în fiu. Prin Lacul Roșu, Brașov, Ploiești se încheie neuitata noastră excursie. Cu Simache Nicolae în frunte ne luăm zborul, în toamna anului 1926, spre București. ” Tot în perioada liceului, dar în ultimii doi ani, Nicolae Simache a organizat un cerc literar cu referate și discuții făcute de elevi, sub atenta supraveghere a câte unui profesor.

Din 1926 urmează în paralel cursurile Facultății de Litere și Filosofie și cele ale Facultății de Drept ale Universității din București, fiind licențiat în Drept ( 1930 ) și Filosofie și Litere, secția Istorie, magna cum laudae ( 1932 ).

A dus o viață de student modestă, dar nu săracă, deoarece din 1929 și până în 1931, momentul finalizării cursurilor, a obținut si beneficiat de bursa " N. G. Lăzărescu ". Acesta a fost profesor de matematică și director al liceului " Sfinții Petru și Pavel " și își donase întreaga sa avere liceului menținat, o parte din ea fiind destinată întreținerii în facultate a unor foști elevi merituoși ai școlii, fii de țărani săraci de la sate. A locuit în Căminul Studențesc Prahovean care era întreținut din subvențiile prefecturii județului și era unul dintre cele mai bune din capitală.

Dintre profesorii universitari, o puternică impresie a lăsat-o asupra sa, savantul dreptului, avocatul și omul politic de succes, Istrate Micescu : " De la el a făcut cunoștință cu

marile principii ale dreptului civil, prin el a cunoscut opera unor civiliști celebri ca Planiol, Colin și Capitant, dar și importanța jurisprudenței autohtone în rezolvarea unor cazuri … a putut urmări câteva prelegeri de drept civil ale strălucitului orator și om politic, Nicolae Titulescu ". Ultimile examene și licența vor avea loc în perioada iunie – iulie 1930, sub rectoratul lui Nicolae Iorga. La prins ca profesor și pe vestitul Vasile Pârvan, în ultimul an de viață, și astfel, Simache va beneficia de erudita informație a acestuia în domeniul epigrafiei și antichităților dar și în filosofia istoriei.

Cea mai puternică influență asupra lui o va juca însă Nicolae Iorga, titularul catedrei de istorie universală, la care Nicolae I. Simache a ajuns să studieze de-abia în 1927.

După cum singur mărturisește, Iorga avea cunostințe uluitoare pe care le punea în valoare cu atenție în cursurile sale. A fost elevul marelui savant și istoric român , de a cărei bunăvoință a beneficiat, având acces la biblioteca acestuia. A crescut la umbra dar și în cultul lui Nicolae Iorga ( stejarul neamului românesc ), fiind un discipol al marelui nostru istoric. Așa cum va declara în noiembrie 1945, când va vorbi în Catedrala Sfântul Ioan din Ploiești, cu ocazia comemorării a cinci ani de la asasinarea savantului ,, cel puțin jumatate din ce mi-a dat facultatea, datorez lui Iorga ''. Mai târziu, cu ocazia aniversării centenarului nașterii lui Iorga, în cadrul unei pagini a ziarului local, dedicată comemorării, ,, Un titan al culturii românești '', Simache va publica articolul ,, Profesorul meu '' cu amintiri calde și vii. Spre Nicolae Iorga l-a împins o serie de afinități , de ordin temperamental, de caracter, voință, pasiuni. Păstrand proportiile, putem spune că Simache devine o replică a istoricului.

În 1931 finalizează a doua facultate și se hotărăște să practice avocatura. Puțin mai târziu va renunța la doctoratul în Drept și neglijează practicarea avocaturii, devenind numai profesor la liceul „ Sfinții Petru si Pavel ”. Profesorul Simache va îmbina armonios activitatea la catedră cu cea extrașcolară, devenind astfel, o persoană complexă, un adevărat cadru didactic.

Aceste aprecieri au fost făcute de inspectorii pe profil ai perioadei, Eliza Bichman, Lucia Pamfil Georgian și de profesorii universitari Aron Petric și Florea Salvăn. Pentru activitatea la clasă, profesorul beneficia de o deplină maturitate didactică care consta în perfecta stăpânire a unui vast material istoric pe care îl transmitea cu ușurintă elevilor. „ Era evidențiată disponibilitatea lui pentru nou, atât pe linie științifică cât și metodică. … Se aprecia fără rezerve verva profesorului asupra elevilor. Se sublinia eficiența lecțiilor sale , antrenarea elevilor în învățarea istoriei.

Pasiunea sa, muzeul, cu tot ce implica acesta, cu descoperirea și identificarea lucrurilor vechi va deveni cariera sa timp de peste patru decenii. El este cel care a organizat pinacoteca municipiului Ploiești, al cărei director a fost vreme de un an, contribuind la publicarea catalogului acesteia. A dus o susținută muncă de menținere și cultivare a unor relații, în special cu colegii lui, profesorii, cu personalități ale vieții culturale din Ploiești și din țară, cu foștii lui elevi, unii ajunși în înalte funcții. Mulți, cunoscându-l bine, știindu-l cinstit, i-au prezentat spre achiziții, la prețuri modice, multe valori, pe care din respect față de professor nu le-au oferit altor muzee sau Academiei, chiar dacă locuiau în București și le-ar fi venit mai usor. ” Așa se face că printre cei care au oferit, spre achiziție, diverse obiecte muzeului se află doamna Brătianu, doamna Lahovari, doamna Ghica, dar și unele personalități cunoscute ca Logadi, fiica lui I. L. Caragiale, Cella Delavrancea, Adrian Maniu, Șerban Cioculescu, Margareta Sterian, colecționari ca Filkelstein, prof. Petre Nistor, Frasin Munteanu – Râmnic, Stelian Chehaioglu, etc. A apreciat însă și o serie de profesori contemporani pe care Simache i-a cultivat, a întreținut cu ei relații de strânsă prietenie, și le-a purtat deosebită stimă și respect. Vorbea cu pasiune despre profesorii ploieșteni sau personalități culturale ca M. Moșneaga, C. Răpeanu, G. Moroșanu, Manea Mănescu, Aspasia Vasiliu, Paul Popescu, etc.

Dragostea pentru meleagurile natale, pentru orașul Ploiești, de care îl legau cele mai frumoase amintiri, dorința de a fi alături de vechii prieteni, foști colegi de liceu sau de

facultate, l-au determinat pe profesor de a alege drumul învățământului, acela de dascăl, mai întâi ca profesor suplinitor la liceul „ Sfinții Petru și Pavel ” din Ploiești, apoi la Școala Comercială din Dej, la liceele comerciale din Focșani și Buzău, apoi din nou în Ploiești, la liceul „Nicolae Bălcescu”

și în ultimii ani la liceul „ Ion Luca Caragiale ”. Avea proiecte ambițioase și temerare, emitea ipoteze, avea darul evocării și portretizării unor oameni iluștri, pe care îi cunoscuse, mergând până la detalii : semne particulare, calități , defecte, mod de exprimare, etc. Avea o adevărată vocație de profesor, spontaneitate, talent și har de a inventa, și parcurgea etape istorice cu o exactitate matematică. Afirma : „ Îmi place Ploieștiul fiindcă, pe unde trec, descopăr de fiecare dată noi urme privind istoria lui. Aici Candiano Popescu a înființat o republică, iar un document recent, o

scrisoare de la B. P. Hașdeu, aduce o dovadă de o importanță deosebită pentru cunoașterea activității acestuia. Alături de alți intelectuali ai vremii, Hașdeu a participat și el la această republică ploieșteană. Tot aici, în casa Cantili și în oraș, în lunile mai – iulie 1877, a fost marele cartier al armatelor rusești în drum spre Bulgaria, iar casa în care a locuit țarul Alexandru și marele duce Nicolae vorbesc despre importanța acestui târg, aflat la răscrucea drumurilor. Iubesc aceste locuri, clădirile, străzile, pentru că aici au lucrat, au muncit sau și-au legat numele de oraș, mari personalități ale culturii românești : Ion Negulici, B. P. Hașdeu, Dobrogeanu – Gherea, I. L. Caragiale, Anton Bacalbașa, Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, Iosif Iser, Mihail Sorbul, Geo Bogza, epigramistul Mircea Ionescu Qintus, I. A. Bassarabescu, Munteanu – Râmnic, I. Cr. Danielescu, Al. M. Zagorit, Petre Socolescu. Aici sunt casele Hagi Prodan, cea mai veche construcție de secolul XVIII, Casa Dobrescu, ce adăpostește Muzeul I. L. Caragiale, la a cărei inaugurare au fost prezenți fiica dramaturgului, doamna Logadi, și Cella Delavrancea, Tudor Vianu, Perpessicius, Aurel Baranga și alții ” .

Nicolae I. Simache a fost un profesor model, cu o memorie prodicioasă, cu scrupulozitate științifică deosebită, o putere de recreere a trecutului ce depășea cu mult cadrul lecției. Avea o inteligență vie, memorie uluitoare, putere de muncă uriașă, ușor la vorbă și la scris, încâ uimea pe oricine. Dacă o serie de profesori de istorie reușesc prin străduință și metodă, să facă pe elevi să cunoască temeinic istoria, profesorul Simache i-a făcut pe elevi să-și iubească istoria. El nu îndeplinea prin aceasta o obligație profesională, din contră, el săvârșea un act de vocație, căruia i s-a consacrat, cu pasiune, abnegație și inteligență. „ Cronologia unor spițe de domnitori români sau străini, datele și anii când au fost lupte, încheieri de pace, căsătorii, danii, anateme, expulzări erau înșiruite cu o viteză și exactitate derutante. … Este adevărat, profesorul își acumula mereu, noi și noi documente. Le aduna cu pasiunea gospodarului, știind că mai târziu ele vor servi aceluiași scop, cercetării și descoperirii adevărului. … Acuzația pe care i-au adus-o unii, de a fi „ egoist ” este injustă și se cuvine corectată ”. Pe 6 decembrie 2007, de Sfântul Nicolae, fostul elev al profesorului la liceul „ Sfinții Petru și Pavel ”, Valeriu Râpeanu, profesor universitar, istoric literar menționa : „ Nicolae Simache nu a comunicat în timpul unei vieți pentru care profesorul a fost nu numai o meserie, nu numai o vocație, ci unica rațiune a existenței, pur și simplu date și informații despre trecut. El ne-a format sentimental istoriei, ne-a făcut să înțelegem trecutul acestei țări nu ca o înșiruire seacă de nume, date și întâmplări, ci ca o realitate sufletească vie în fața căreia am vibrat și vom vibra tot timpul. O istorie trăita nu numai învățată pe de rost, o istorie care ne-a făcut de timpuriu să simțim nevoia de a fi români, de a ne fi născut pe acest pământ, de a avea un trecut de care să vorbim cu smerenie – aceasta e istoria pe care a predat-o zeci și zeci de ani profesorul meu din Ploiești, Nicolae Simache. Dacă numai atât i-am datora acestui neuitat dascăl ale căror lecții exemplare au sădit floarea nepieritoare a patriotismului în inimile a generații de elevi care au învățat de la el a iubi și a respecta tradițiile țării și ar fi mult…. Viața lui era școala ".

Profesoara Aspasia Vasilescu evoca în lucrarea lui B. Chiriac „ Trecător grăbit prin timpul nostru ” un moment emoționant din viața tânărului de atunci, Nicolae I. Simache:

„ trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, și anume în 1932, când am intrat pe poarta căminului studențesc prahovean. Am fost primită cu toată căldura de tânărul și entuziastul Simache, atunci președinte al Asociației Studenților Prahoveni, și asta datorită faptului că învățasem la liceul din Ploiești … Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de inițiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. … dansa vals cu eleganță și grație, chiar dacă pantalonii erau necălcați și necurați de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Ion Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze serile literare , organizate – după cum v-am spus – în cadrul acțiunilor noastre cultural – artistice ” .

Pe lângă faptul că era un mare animator cultural, era însă și un important gazetar, prin intermediul vorbei și scrisului încerca să apere clasele nevoiașe, din a cărei zonă

făcea și el parte. Profită de climatul local favorabil, de existența unor ziare și reviste de orientare democratică și scrie astfel știri scurte, reportaje, comentarii, însemnări despre școală, familie, excursii și călătorii, monumente istorice, zone geografice și etnografice de interes național. Tot ce scria era metodic și sistematic, fiind evidentă dorința nu numai de a anunța ceva ci și de a fundamenta o judecată de valoare. Fie că era vorba de noile descoperiri arheologice, de deschiderea vreunei secții a muzeului sau despre noi achiziții de importanță deosebită, tot ce scria

reprezentă o atentă descriere. Fără a da naștere la ambiguități, incertitudini sau confuzii, părerile lui exprimate în zeci de articole erau bine primite de cititori, transmițând emoție, căldură și aducând un plus de informație despre activitatea multilaterală a profesorului.

După mulți ani de documentare și lectură, de acumulări și cercetări de arhivă, la care se adaugă experiența de profesor la catedră, nevoia de a pune la îndemâna elevilor elemente noi despre istoria, cultura și spiritualitatea românească îl apropie tot mai mult pe

profesorul Simache de activitatea sa de cercetare științifică. Tot din facultate, Simache face pasiune pentru cercetarea folclorului, studiind obiceiurile oamenilor, portul, locuințele, porțile, fântânile, strigăturile, doinele, botezurile, nunțile, etc.

La început, scrie articole în „ Școala Prahovei ”, „ Gazeta învățătorilor prahoveni ”, „ Mugurași ” ( înființată de el ), apoi „ Gazeta cărților ”, „ Prahova noastră ”, „ Presa ” sau ceva mai recent cum ar fi „ Flamura Prahovei ”. Publică apoi numeroase cronici, studii, documente, monografii, anuare ale muzeului.

Mai ales în „ Mugurași ” publică unele lucrări care prin tematică dovedesc multiplele preocupări ale profesorului, dorința de a aduce un plus de informație și date despre locuri și oameni din județul Prahova, ca și alte zone geografice . Astfel de articole ar fi : „ Importanța excursiilor școlare ” în Buletinul Institutului C. M. Râpeanu, nr. 1 din aprilie 1931, „ Mănăstirea din deal ” , „ La Căldărușani ” și „ La Snagov ” în Buletinul Gimnaziului Nicolae Bălcescu Ploiești, mai – august 1934 , „ Gânduri de ziua Unirii ” ( 1935 ), „ Întru pomenirea lui Horea, Cloșca și Crișan ” ( 1935 ), la împlinirea unui veac și jumătate de la tragerea pe roată, articol ce evocă răscoala moților, „ În amintirea lui Dimitrie Cantemir ” ( 1935 ), „ 1 Decembrie ” ( 1935 ), „ Drobeta – Turnu Severin ” ( 1935 ), „ Pentru noul an de activitate ” ( 1936 ) . În timpul funcționării sale ca profesor la liceul comercial din Buzău a publicat împreună cu profesorul Traian Cristescu mai multe lucrări sub formă de traduceri, pentru uzul școlar, broșuri sau volume, la tipografia „ Frații Dumitrescu ” : „ Știrile geografice ale lui Herodot despre ținuturile noastre ” – 1942 , „ Cronicile românești ” ( vol I, II, III, IV și V ) care cuprind : „ Hronograful lui Mihail Moxa ”, „ Despre Letopisețul cantacuzinesc ” ( 1290 – 1688 ), „ Variante ale letopisețului cantacuzin ”, „ Viața și opera lui Radu Popescu ”, „ Cronica lui Radu Popescu ” și „ Doi cântăreți greci ai lui Mihai Viteazu – Stavrinos și Palamed ”.

Astfel, biblioteca Nicolae Iorga din Ploiești îi datorează îmbogățirea colecțiilor sale de publicații cu cele mai valoroase cărți și periodice care au făcut parte din propria sa bibliotecă, alcătuită într-o viață de om, pe care le-a cules din librării, anticariate, iar pe unele le-a salvat de la o pieire sigură. Aceasta cuprinde un impresionant fond de carte ( 1045 volume ) Nicolae I. Simache. Printre cele mai importante publicații ale autorului, prin care ne este cunoscută istoria locală, istoria județului Prahova, istoria Ploieștiului amintim : „ Studii și materiale privitoare

la trecutul istoric al județului Prahova ”, „ File din trecutul istoric al județului Prahova ”, „ Documente de pe Valea Teleajenului ”, „ Mișcările din Ploiești ”, „ Documente privitoare la istoria comunei Starchiojd ”, „ File din trecutul comunei Teișani ”, „ Istoricul orașelor Ploiești și

Târgșor ” ( împreună cu George Potra în 1969 ), „ Contribuții la istoricul presei prahovene ” ( lucrare realizată în colaborare cu N. C. Râpeanu ).

În fondul de carte vom sesiza cu ușurință interesul și pasiunea sa predilectă pentru istorie, pentru cartea veche românească și străină, publicată în țară și străinătate, pentru lucrările de filosofie, sociologie, mitologie, religie, pentru dicționare, enciclopedii tipărite în română sau franceză, italiană, germană , ce-i erau ușor accesibile. Din valoroasa sa colecție amintim lucrarea antică „ Ab urbe condita ” a istoricului Titus Livius, tipărită la Veneția în mai 1520, carte ce a făcut parte din secolul al XVII – lea din biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, apoi „Cazania” lui Varlaam intitulată „ Carte românească de învățătură ” ( 1643 ), „ Biblia de la București ” ( 1688 ), o „ Evanghelie ” editată la București pe la sfârșitul secolului al XVIII – lea ( 1794 ), „ Alfa – vita sufletească ” editată la Sibiu la începutul secolului al XIX – lea ( 1803 ). Cele mai multe lucrări privesc istoria poporului român, peste 60 dintre acestea fiind opera marelui savant Nicolae Iorga, al cărui student de excepție i-a fost profesorul Simache, care i-a purtat un meritat și permanent cult.

În biblioteca savantului prahovean, istoria era prezentă într-o proporție prioritară, depășind șaizeci la sută din totalul volumelor. Printre autorii cei mai importanți figurează alături de munteni ( B. P. Hașdeu, V. A. Urechea, A. D. Xenopol, Constantin C. Giurescu, Gheorghe Bratianu ) , cronicarii moldoveni ( Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu ), corifeii „ Școlii Ardelene ” ( Petru Maior, Gheorghe Șincai ). A urmărit

cunoașterea geopolitică a Europei și implicit a României prin stocarea în biblioteca sa a numeroase volume privitoare la istoria marilor state europene (Anglia, Turcia, Italia, Franța ).

Între materialele acestei prestigioase colecții un loc aparte îl dețin și unele reviste românești de o importanță deosebită. Printre cele mai valoroase titluri amintim : „ Magazin istoric pentru Dacia ” din perioada 1845 – 1848 editată de August Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu, „ Revista nouă ” din perioada 1877 – 1895 a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, „ Cuget clar ” aparținând lui Nicolae Iorga, „ Facla ” , toate întregind în mod fericit fondul de periodice al bibliotecii „ Nicolae Iorga " din Ploiești. Nu lipsește literatura beletristică universală sau româneasca dar și o bună parte din lucrările fundamentale privind gramatica și istoria literaturii române aparținând lui Alexandru Rosetti, Titu Maiorescu, Nicolae Cartojan, George Călinescu.

Prin valoarea științifică, literară și artistică, prin numărul mare al volumelor din colecție și prin destinul lor, această superbă zestre culturală poate fi situată alături de vestita bibliotecă din secolul al XVII – lea a stolnicului Constantin Cantacuzino de la Mărgineni, tot Prahova, ca una dintre cele mai importante biblioteci particulare ale românilor.

Profesorul Gheorghe Maxim creionează portretul marelui cărturar prahovean Nicolae I. Simache în 1995, remarcând că acesta era un profesor care îi fascina pe elevi prin bogatele și temeinicile sale cunoștințe istorice dar și din alte domenii, că avea harul elocinței iar conferințele sale publice erau strălucitoare. Că era „ … un altruist ce a înțeles să-și consume întreaga-i viața numai pentru idei nobile, cum a fost și aceea a ctitoririi salbei de muzee cu care județele Prahova, Buzău și Dâmbovița se mândresc pe bună dreptate, că numele lui trebuie scris cu litere de aur în galeria marilor personalități al acestui perimetru de școală românească ” .

Bun și entuziast organizator, a reușit să plece intr-o serie de excursii, atât cu studenții, cât și cu elevii săi, în țară, dar și peste hotare. A fost în Rusia, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia. Prima excursie externă s-a realizat pe ruta Veneția, Milano, Florența, Bologna, a doua pe direcția Trieste, Roma, Napoli, Rimini, Ravena iar a treia sub forma unei croaziere pe un vas de pasageri, destul de elegant pentru acea perioadă, cu escale la Stambul, Pireu, Atena, Izmir, Nicosia, Alexandria. Se documenta dinainte și apoi făcea prezentările diverselor obiective pe care le întâlneau : muzee, moschee, biserici, piramide, etc . Vorbea cu „ entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorința de a ne câștiga atenția. Tuna și fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicațiile date. Cu emoție, cu evlavie s-a oprit la Edicule, ca să ne țină o adevarată lecție de istorie în care, mai ales Constantin Brâncoveanu a fost în centrul atenției lui ” . Când a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul „ Sfinții Petru si Pavel ”, cât și ca profesor la gimnaziul „ Nicolae Bălcescu ”, Simache a cuprins, într-o perioadă de câțiva ani, în circuitul unei excursii, zone geografice, istorice și etnografice de o deosebită semnificație și frumusețe. Simpla lor enumerare reflectă gustul și dorința profesorului de a cuprinde tot ceea ce putea oferi elevilor, ca prilej de meditație, cunoaștere și instruire : Snagov, Sinaia, Azuga, Brașov, Râșnov, Bran, Cheile Dâmboviciorei, Mănăstirea Dealu, Ada Kaleh, Ismail, etc. La acestea se adaugă zeci de excursii de 1-3 zile, organizate cu profesorii și elevii liceului în vechile așezări geto-dacice sau romane de la Târgșor, Drajna, Tinosu, Gura Vitioarei, Starchiojd, după care se țineau lecții deschise despre rezultatele săpăturilor arheologice, se prezentau resturi ceramice, silexuri, țigle.

După 1953, moment în care profesorul Simache devenise director al Muzeului Regional de Istorie din Ploiești „ … însoțit de câte un grup de 5-6 elevi pasionați de istorie, cu traiste pline cu merinde, a mers prin orașele și satele județului, a cutreierat Valea Prahovei, Văile Vărbilăului și Teleajenului, descoperind în mănăstiri, biserici, vechi conace sau simple locuințe țărănești, urmele trainice ale unei civilizații străvechi, … Aceste mici excursii , mai ales cele din Starchiojd, Calvini, Cătina, Telega, Brebu, Breaza, Florești, Filipești, Văleni, Mislea s-au soldat cu achiziționarea pentru muzeu a zeci de ștergare, cusături naționale, obiecte țărănești casnice. Pentru elevi, aceste excursii deveneau un fel de lecții deschise de istorie. Profesorul comenta în detaliu fiecare obiect ori monument întâlnit, scene importante, amănunte de istorie, cultură și civilizație românească ”.

Bilanțul final al ultimilor două decenii ale vieții sale a fost unul impresionant, el materializându-se prin vasta rețea de muzee creată, pe lângă cele consacrate, despre care o să vorbim ceva mai mult, apărând altele precum : „ Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă Populară din Urlați ” ( 1954 ), „ Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Palatul Culturii ” ( 1960 ), „ Muzeul Raional Vălenii de Munte " ( 1963 ), „ Muzeul de Etnografie și Artă Populară Breaza ” ( 1966 ), „ Muzeul Transporturilor de pe Valea Teleajenului – Hanul Roșu ” ( 1970 ), „ Muzeul Memorial Andrei Rădulescu din comuna Chiojdeanca ”, „ Muzeul Starchiojd ( Casa Logofăt Stan Cheșca ) ” ( 1968 ), „ Muzeul Epoca lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu în Casa Domnească de la Brebu ” ( 1971 ), Muzeele sătești din Gherghița, Udrești, Sângeru, etc.

Nicolae I. Simache va deceda destul de devreme, în plină epocă creatoare, în 1972, la vârsta de 67 de ani si va fi înmormântat în satul său natal, Cosminele. Opera sa va

rămâne însă veșnică, numele său și faptele sale au intrat de mult și vor rămâne în legendă.

Profesorul emerit Nicolae I. Simache – personalitate de

excepție a muzeografiei românești

Cea mai importantă realizare însă a profesorului

Nicolae I. Simache, opera sa, a reprezentat-o contibuția pe

care și-a adus-o la înființarea a peste 30 de muzee din

județele Prahova, Dâmbovița și Buzău. Cu pasiune, dăruire

și sacrificiu, acesta a lăsat însemnele durabile ale unor

comori de artă care fac educație patriotică și estetică

generațiilor viitoare. Acesta trebuie socotit unul dintre puținii

intelectuali ai Ploieștiului care a deschis pătimaș, cu o

extraordinară vigoare, porți spre cunoașterea istoriei, culturii

și civilizației prin intermediul muzeelor. Meritele de cercetător

ale lui Simache nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de

pedagog sau colecționar. Doctorul inginer C. N.Debie la o

Societate de Științe Istorice din ianuarie 1972 îl evoca astfel

: „ Era convins de valoarea pe care o are, pentru prezentul și

viitorul unui popor, zestrea de fapte ale părinților și

strămoșilor, de la luptele eroice pentru ființa națională, la

străduințele de a crea o civilizație proprie, și la dezvoltarea

culturii și a forțelor economice. Avea despre cercetarea

trecutului o concepție multilaterată, orice dovadă, care

vorbea despre mersul vieții poporului său, de la acte

domnești, la scrisori și fotografii de familie, de la costume

pompoase de dregători medievali, la a fetei din cătunul de

munte, de la abilități diplomatice subtile, la meșteșugul

rotarilor sau al tăbăcarilor, toate aceste acțiuni și obiecte

constituiau pentru spiritual iscoditor al lui Simache –

cercetătorul, prilej de studio, discuții, achiziții, publicații ”.

Începuturile plăpânde ale muzeografiei prahovene

trebuie căutate undeva între cele două războaie mondiale,

când o pleiadă de prestigioși intelectuali au venit în contact

cu multe valori arheologice, istorice, etnografice și artistice,

care trebuiau salvate și puse într-un circuit cultural. Cu toate

acestea, apar la sfârșitul secolului al XIX – lea o serie de

expoziții muzeale, expoziții care adunau domenii diferite, dar

care pot fi considerate primele jaloane ale unei muzeografii

prahovene. Acestea erau : Muzeul de Științe Naturale al

Liceului Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, apărut la începutul

deceniului opt al secolului al XIX lea, un Muzeu de Arte

Frumoase, la Ploiești, în 1887, despre care au rămas puține

informații, Muzeul Mănăstirii Sinaia, inaugurat în 1895 și

apreciat de marele istoric Nicolae Iorga și Muzeul Industrial,

Agricol și Comercial al Camerei de Comerț și Industrie

înființat în 1900.

Aceste preocupări vor continua și cu mai multă

energie de-a lungul secolului XX, dar și astăzi.

Cel dintâi și cel mai important muzeu pe firul

tradiției este vechiul Muzeu Istoric al Prahovei, creat la

îndemnurile marelui istoric Nicolae Iorga, care are ca prim

inițiator pe arhitectul Alexandru Zagoriț iar ca înfăptuitor un

comitet condus de renumitul arhitect Toma Socolescu. De

numele lui Alexandru Zagoriț se leagă celebra Casă de

târgoveț din secolele XVII – XVIII, casa Ivan Hagi Prodan.

Arhitectul, bun scriitor, publică la București, la tipografia „

Lupta ” , broșura „ Pentru Muzeul Prahovei ”, un articol – „ O

casă veche românească”, prin care se propunea ca această

casă să devină sediul provizoriu al muzeului. Moartea

prematură a acestuia l-a lipsit de bucuria de a-și vedea

proiectul pus în practică, însă imediat după război, idea va fi

reluată de un comitet compus din I. Ionescu Quintus, Gr.

Ivănceanu, Pană Popescu, R. Bulfinschki, P. Demetriade,

Dr.Roșculeț, I. Predescu și alții. Însărcinatul cu problemele

muzeografice era arhitectul Toma Socolescu iar președinte

însăși prefectul județului Dem I. Nicolaescu. Pasionat de

arheologie și muzeografie arhitectul ne lasă următoarea

mărturisire în ziarul „ Propășirea ” din 18 martie 1929 : „ Am

colindat cu D. Nicolaescu tot județul și cu toate că am întâlnit

și multe împotriviri, am reușit totuși să adunăm multe lucruri

interesante, neapreciate în destul azi din lipsa de pregătire a

vizitatorilor ”. Comitetul a lansat un „ Apel pentu înființarea

Muzeului Prahovei ” în care explică rațiunile și modul de

organizare pe două secții, arheologică și științifică care

prevedea și întemeierea unei biblioteci publice cu tematică

adecvată. Documentul conținea un chestionar în 16 puncte

care solicita cetățenii să ofere informații în legătură cu

elemente de natură arheologică, istorică și etnografică

existente în localităților acestora. Muzeul, care beneficia de

un inventar modest, va fi distrus în condiții dramatice, în

timpul celui de-al doilea război mondial, multe exponate fie

au fost în totalitate nimicite, fie au fost înstrăinate.

O nouă încercare de înființare a Muzeului istoric al

Ploieștiului o are în anul 1933 profesorul D. Munteanu –

Râmnic. Acesta adună o serie de fonduri, documente și

obiecte care însă se vor pierde sub ocupația germană.

Acest așezământ trebuia să aibă sală de conferințe, încăperi

mari cu un spațiu de expunere adecvat. Trebuia să poată

cuprinde arhivele publice de la Primărie, Tribunal, școli,

spitale dar și colecții particulare precum fotografii, acte vechi,

hărți vechi, stampe, tablouri și albume, ziare și reviste, cărți

despre Ploiești, și corespondențe de familie politice, tot

ce era în strânsă legătură cu viața istorică națională :

întemeierea târgului, Ploieștiul în 1821, în 1832, 1848, sub

Cuza vodă, republica lui Al. Candiano – Popescu,

monografiile tuturor instituțiilor publice și particulare, etc.

Nu trebuie omis Muzeul de Artă Religioasă înființat în 1923

de savantul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte, care avea

să devină una dintre componentele de bază al viitorului

complex muzeal. În ianuarie 1936 Nicolae Simache începe o

carieră de muzeograf a cărei însemnătate în viața lui o va

întrevedea mult mai târziu. Primarul Predescu îl numește pe

profesor, director al Muzeului de Arte Frumoase dar și al

Pinacotecii ( de la 1 februarie 1936 până în 1939 ). A

ocupat această funcție aproape doi ani și jumătate atât timp

cât i-a permis activitatea lui didactică. A realizat încolaborare

cu Har. Mărgineanu un catalog al muzeului care a apărut

după după plecarea sa de la muzeu în 1939.

Timp de un deceniu și jumătate Nicolae I. Simache a rămas

deoparte de activitatea muzeistică .

După război, multe dintre valorile cultural – istorice,

tezaurizate în școli, biserici și așezăminte culturale au fost

distruse de bombardamente și a trecut ceva timp pentru ca

prahovenii să continue proiectul de valorificare a tradițiilor

locale. În 1950 intră în funcțiune Serviciul pentru Muzee și

Monumente care efectuează o evaluare a rețelei muzeistice

din țară și care va constata starea total necorespunztoare a

acesteia,propunând înființarea muzeelor regionale de istorie.

În Prahova, în ultima parte a anului 1950 lua ființă

scriptiv pe lângă Secțiunea Cultură și Artă a Sfatului Popular

Regional, Muzeul Regional de Istorie, în funcția de director

fiind numit sculptorul Gheorghe Damian. Muzeul nu avea un

sediu propriu iar singurul angajat era directorul. Prin adresa

nr. 1846 din 6 februarie 1951 a Serviciului Muzee și

Monumente din cadrul Comitetului pentru Așezăminte

Culturale de pe lângă Consiliul de Ministri, Direcția Muzeului

Regional Ploiești era informată în legătură cu trimitere către

forurile administrației locale a instrucțiunilor privind

amenajarea muzeului.

Cele 6 muzee regionale existente în 1951 erau :

Muzeul Regional, Muzeul Raional „ D. Gherea ” – Târgoviște

Colecția Mănăstirii Viforâta, Muzeul Istoric Doftana,

Muzeul „ Nicolae Iorga ” Vălenii de Munte, Muzeul din

Starchijd și Muzeul Telega ( Preot Nicolau ).

S-a încercat ca sediul Muzeului Regional de Istorie să

fie casa Hagi Prodan. Acesta nu corespundea cerințelor, va

rămâne însă în rețeaua muzeistică cu statutul de secție a

muzeului regional, muzeu etnografic.

În 1952 în septembrie, Nicolae I. Simache a fost

convocat la Sfatul Popular Regional cerându-i-se părerea

despre înființarea unui muzeu regional la Ploiești. A afirmat

că ceea ce exista în Ploiești era numai o jalnică improvizație

și a început să expună un veritabil plan de acțiune în

vederea înființării unui adevărat muzeu de istorie. Trebuia

creat un mare muzeu de istorie în Ploiești, muzee în orașele

și în unele comune ale regiunii, fonduri mari pentru

achiziții, salvarea monumentelor, inițierea de săpături

arheologice.

La 1 mai 1953 se înființează oficial Muzeul de Istorie al

Regiunii Ploiești iar în funcția de director este numit

profesorul Simache. Muzeul nu exista decât pe hârtie

deoarece nu avea ca sediu decât ruinata casă Hagi Prodan,

inventarul era desperecheat și nu exista personal. Puțin mai

tărziu, profesoara M. Moșneaga este numită adjunctă a lui

Simache și avea ca sarcină pregătirea unui alt muzeu, cel de

Științe naturale.

El a înțeles că prima direcție era găsirea unui sediu

care să fie amenajat, la fel de importantă era colectarea și

achiziționarea de obiecte, inventarierea și luarea sub

protecție a monumentelor istorice și de arhitectură din

regiune. Monumentele istorice au fost inventariate atent și

rapid și împărțite în două categorii.

În prima categorie intrau obiectivele puternic

degradate ca palatele lui Brâncoveanu de la Doicești, Potlegi

și Urlați, viile domnești, palatal postelnicului Constantin

Cantacuzino de la Filipeștii de Târg, cel al lui Drăghici

Cantacuzino de la Măgureni, mănăstirile și bisericile din

Târgșorul Vechi, Scăioși, Sfântul Nicolae cu brazi din

Ploiești, casa Mârzeștilor din Văleni, casa Bellu din Urlați.

Profesorul arăta că lista poate cuprinde mii de

nume, de biserici, mănăstiri, palate, opera de artă de

netăgăduită valoare, creație a meșterilor, ridicați din rândul

poporului român.

A doua categorie erau cele așa-zise restaurate, dar

cărora nu li se păstrase autenticitatea, dintre care mitropolia

din târg, restaurată de Lecomte de Nony și casele domnești

ale lui Matei Basarab de la Brebu.

O a doua direcție a fost asigurarea unui sediu adecvat

muzeului regional. Astfel, în noiembrie 1953 se hotărăște

transformarea localului din strada Nicolae Bălcescu, nr.25,

clădire cu trecut istoric, care în 1877 a adăpostit

comandamentul trupelor rusești de pe frontul dunărean și

locuința marelui duce Nicolae în muzeul regional.

A treia direcție de acțiune a fost aceea a colectării de

exponate. Apoi a alcătuit un tabel al conacelor boierești

mai importante și a obținut aprobarea Direcției Agricole

Regionale pentru a vizita depozitele G. A. S – urilor care își

aveau sediile în acestea.

În acțiunea de pregătire și deschidere a muzeului,

Nicolae Simache mobilizează școala. La apelul său, Secția

de învățământ convoacă profesorii de istorie și le cere

să sprijine noua instituție, sindicatele dau o circulară prin

care se afirma că „ ori de câte ori salariații descoperă resturi

umane sau materiale, să anunțe muzeul ”. S-au sesizat

astfel descoperiri la carierele de piatră de la Drajna de Jos

urme ale unei așezări romane , la fel în localitățile Ungureni

și Cheia. Primește unele obiecte de la primăria Sinaia :

covoare vechi, carpete, sfeșnice, piese rare de mobilier.

Apoi cu titlu de împrumut primește de la primăria comunei

Păulești, scaune și o masă stil florentin. De la schela

Mănești obține un număr de 23 de piese : candelabre, o

ghiulea cu inscripție din războiul de independență din 1877,

tablouri cu tematică militară, de vânătoare,etc. De la Breaza

primește o serie de tablouri istorice. Nu trebuie omis faptul

că Muzeul Regional avea în structura sa nu numai muzeele

și casele memoriale din Prahova dar și pe cele din raioanele

Târgoviște și Buzău. Deși era copleșit de răspunderea

amenajării Muzeului Regional, directorul N. Simache se

deplasa pentru îndrumare și sprijin și la celelalte muzee,

convoca pe muzeografi la consfătuiri și, așa cum vom

vedea, în anii următori, muncind cu aceeași pasiune și

dăruire, și-a legat numele și de realizarea, la Târgoviște și

Buzău, a unor muzee de renume.

În ziua de 9 ianuarie 1955 Muzeul de Istorie al Regiunii

Ploiești este inaugurat, deschiderea lui reprezentând un

moment de referință în viața culturală a Prahovei. Tematica

muzeului a fost întocmită de director, în ea trebuind să se

țină seama de câteva convenții foarte puternice ale epocii.

Mai întâi, muzeul trebuia să fie o oglindă vie a dezvoltării

societății omenești, apoi că, tematica trebuia să fie comună

tuturor muzeelor din țară. O mare parte din exponate o

constituie fotografiile sau textele cu citate. Unele obiecte nu-

și găseau locul în expoziție. S-a decis ca muzeul să fie

organizat pe etape ale dezvoltării sociale.

Astfel, pentru comuna primitivă, paleoliticul era

reprezentat prin fosile descoperite în regiunea Ploiești,

neoliticul printr-o colecție de unelte de piatră, ceramică la

Ciorani, plastică antropomorfă la Apostolache și Târgșoru

Vechi piese din depozitele de la Drajna, vestigii de la Sărata

Monteoru pentru bronz.

Pentru mileniul I î. Hr. reprezentative erau

descoperirile de tezaure monetare de la Coada Malului,

Adâncata ( șase monezi dacice ), Măneciu Ungureni ( 12

monezi grecești ), coiful de aur de la Coțofenești

și o bogată ceramică de factură macedoneană și grecească.

Pentru perioada romană erau amplasate ilustrații cu

materiale descoperite în castrele de la Mălăiești, Drajna,

cetățile dacice de la Gura Vitioarei și Ceptura – Șoimești și

tezaurul monetar de la Săhăteni (200 de denari imperiali ).

Din perioada postromană muzeul adăpostea vestigii

dintr-un mormânt slav și tezaurul got de la Pietroasa. Din

evul mediu întâlneam numeroase unelte, produse ale

breaslelor, acte de proprietate, întăriri, condici de legi,

arme, etc. La Tabla Buții a fost identificată o cetate feudală,

probabil că aparținea cavalerilor teutoni. Se consemna

colecționarea și publicarea a cinci hrisoave din secolul XVI,

treizeci din secolul XVIII și mai multe mii din secolul al XIX

lea.

Pentru perioada modernă, muzeul dispunea de o

roată de olar mai nouă, o mașină de tors, o piesă de foraj și

una de exploatare, o sondă de lemn și prima rafinărie de

petrol ( Teodor Mehedințeanu, Ploiești, 1856 ), ambele

machete.

Pentru epocile modernă și contemporană au fost

expuse obiecte importante care fuseseră folosite de

personaje ale timpului, ziare vechi legate de evenimentele

de la 1848, 1859, 1866, 1877-1878, 1907, 1916-1918, etc.

Cu referire la această perioadă, Paul D. Popescu menționa :

„ Chiar și așa muzeul a reprezentat un success important și

a apărut în chip miraculos grație calităților lui Nicolae I.

Simache : putere de convingere, îndrăzneală, maleabilitate,

cunoștințe muzeografice pe care le avea și mai ales cele pe

care le-a căpătat pe parcurs, energia neistovită și puterea de

a o cheltui fără preget ”.

Pentru o perioadă atât de scurtă ( 1955 – 1957 ), în

care doi ani au fost ocupați în special cu restaurarea

imobilelor și amenajarea muzeelor ( două – Casa Hagi

Prodan și Muzeul Regional din strada Bălcescu, nr. 25 ),

acest bilanț al cercetărilor arheologice este extraordinar, atât

ca amploare a obiectivelor abordate, cât mai ales a

descoperirilor senzaționale, de importanță fundamentală

pentru istoria naținală. Gheorghe Marinică remarca : „ Se

știa că pământul Prahovei mustește de istorie. Trebuia să

apară doar impulsul și omul capabil să scoată la lumină

acele valori. El a fost nu întâmplător, ci providențial, Nicolae

Simache ”.

În cadrul dării de seamă pe anul 1959 directorul

Simache subliniază că această perioadă de activitate a fost

remarcabilă, cu o serie de realizări pentru Muzeul Regional

de Istorie din Ploiești. Aflăm astfel că s-au colectat și

achiziționat în continuare materiale muzeistice în vederea

îmbunătățirii și lărgirii tematicii secțiunilor și completării

muzeelor. Față de anul 1957 numărul pieselor de muzeu de

colecție au crescut cu aproximativ 6000. Printre obiecte se

găseau vreo 600 volume, documente și fotografii, obiecte de

scris, piese de mobilier care aparținuseră lui Constantin

Dobrogeanu Gherea, fiind donate muzeului de urmașii

acestuia.

Și în domeniul etnografiei și artei populare s-au făcut

achiziții de mare valoare, care vor îmbogăți secțiunea de

profil a muzeului, deschisă la 7 noiembrie 1958 în Palatul

Culturii. Secțiunile muzeelor vor cunoaște o creștere

remarcabilă : 147 piese din neolitic din colecția Ioan Drăgan

din Călugăreni, 17 piese din ceramică și silexuri din colecția

Eremia Fernegg, Colecția Șapira cu statuiete de bronz,

silexuri neolitice, Colecția Ing. Nicolaescu – Plopșor cu

ceramică de tip Boian, Gumelnița, topor de silex și multe alte

piese din paleolitic și neolitic. În fondul numismatic intrau noi

colecții și tezaure din vremea dacilor, din epoca romană,

altele emise de Bizanț precum și cele din epoca medievală.

S-au mai îmbogățit colecțiile de artă feudală, artă

religioasă, arme din epocă, dar și obiecte prin care pot fi

illustrate viața socială, gospodăriile boierești sau țărănești,

administrația vremii. Darea de seamă a avut nevoie de câteva pagini pline pentru nominalizarea valorilor din patrimonial național și local intrate în colecțiile și inventarele muzeului.

Decizia unor renumiți colecționari, oameni de cultură sau simpli deținători ai unor obiecte cu valoare istorică, etnografică sau artistică, de a se desparți de ele după o viață de căutări și, uneori, chiar de sacrificii personale, nu era dictată numai de nevoia presantă, ci și de prestigiul și seriozitatea profesorului Simache, care constituiau garanția sigură că vor fi în siguranță și valorificate corespunzător importanței lor. Meritul lui Simache a fost acela că a înțeles la timp nevoia de a înființa o rețea muzeistică pe întreg teritoriul regiunii și apoi al județului. O primă realizare a fost cea prin care o ajută atât cu sfaturi, cât și efectiv pe M. Moșneaga de a deschide Muzeul de Științe Naturale.

O importantă realizare a profesorului Nicolae Simache este înființarea casei memorale Hagi Prodan cunscută și sub numele de „ Casă de târgoveț din secolele al XVIII–lea – al XIX-lea ”, considerată „ giuvaier al vechii noastre arte ”,

„ este casa cea mai veche, mai bogată și mai caracteristică din câte s-au păstrat ” și datează de pe la anul 1785. Casa a aparțtinut negustorului Ivan Hagi Prodan (1775 – 1849). Va fi declarată monument de arhitectură în anul 1953. Construcția casei prezintă elemente de arhitectură veche românească, împletite cu elemente de arhitectură orientală și, de-a lungul timpului a cunoscut mai multe intervenții de restaurare.

Este considerată casa istorică a Ploieștiului, deoarece la scurt timp după primul război mondial, în ea a fost înființat primul muzeu, numit „ Muzeul Prahovei ”. Din anul 1953 a devenit casa Hagi Prodan iar în perioada de timp 1985 – 2003, edificiul a g ăzduit „ Expoziția permanentă Nichita Stănescu ”. Din 18 mai 2005 s-a redeschis Muzeul „ Casa de târgoveț din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea ”. Având un patrimoniu de excepție, expoziția permanentă își propune să prezinte interiorul unei case de negustor bogat. Mai întâi sacnasiul prezintă obiecte de artă veche orientală, chilimuri, vase de ars mirodenii, narghilele și ciubuce, măsuțe cu margini de sidef, alături de țesături vechi românești. Sufrageria era alcătuită dintr-un mobilier sobru, bogat sculptat, la fel și plafonul din lemn, având forma unui motiv stelat. Una din piesele de rezistență a casei o reprezintă „ Icoana de la Ierusalim ” datată 5 iunie 1819 ce a aparținut târgovețului. În dormitor, principala piesă este patul înconjurat de materiale realizate din sidef. Bucătăria de iarnă, păstrează un bogat inventar de obiecte de uz casnic gospodăresc folosite în epocă. Întâlnim farfurii de argint gravate cu anul 1824 lucrate în atelierele de la Viena, căldărușe, ibrice de cafea etc. Vizitarea unui astfel de lăcaș de cultură poate constitui o adevărată lecție de istorie, dar și o întoarcere în timp.

La începutul anului 1968 are loc noua împărțire administrativ-teritorială a țării când dispare regiunea Ploiești și apar județele Prahova, Dâmbovița și Buzău. Simache devine supărat deoarece pierduse de sub controlul său câteva dintre muzeele pentru care muncise foarte mult și acum rămăsese în celelalte două județe, Dâmbovița și Buzău. O direcție principală a constituit-o pentru Simache înființarea unor muzee tematice sau case memoriale în diferite părți ale județului.

Profesorul a contribuit la realizarea Muzeului raional Cricov din Urlați, pentru aceasta alegând conacul cel mic al boierilor Bellu, casă boierească, de la jumătatea secolului al XIX-lea, casă așezată pitoresc, înconjurată de un splendid parc vechi. Aici lucraseră maeștrii pricepuți care au folosit elemente de la vechile case țărănești combinate cu cele ale bisericilor și mănăstirilor, realizându-se astfel, o admirabilă sinteză, care constituie una din primele încercări izbutite de reconsiderare a arhitecturii medievale românești. Conacul dispunea de 8 încăperi cu colecții de pictură, mobilier, cărți care au aparținut familiei Bellu ( Bellio ); se pare că aceștia erau macedoneni trecuți prin Italia. Se dorea obținerea imaginii unei case boierești din secolul trecut. Amenajarea muzeului a început în 1954 și a intrat în funcțiune în 1955. Era o unitate mică; legat de acesta, un important colaborator a fost Lazăr Dinulescu. După desființarea raionului Cricov, muzeul din Urlați încetează de a mai fi un muzeu raional și devine unul local. Simache dorea ca profilul, specificul lui să fie unul legat de vin ( muzeu etnografic al viei și vinului ). Profesorul s-a luptat pentru începerea renovării celei mai mari și frumoase clădiri din complex, care beneficia de 24 camere la parter și etaj.

În 1954 încearcă crearea unui muzeu raional la Câmpina, Casa Memorială Nicolae Grigorescu. După un an și jumătate se realizează restaurarea și completarea imobilului. Paralel se recuperează sau se confecționează mobilier și se achiziționează o serie de tablouri de Grigorescu. Deși ulterior, Casa Memorială Nicolae Grigorescu trece la Muzeul de Artă, ea poate fi considerată tot o ctitorie a lui N.I. Simache.

O altă ctitorie ploieșteană a lui Nicolae Simache o reprezintă colecția memorială I. L. Caragiale, deschisă pentru public, ca secție a Muzeului Regional de Istorie și Arheologie în 30 ianuarie 1962, la împlinirea în acel an, a 110 ani de la nașterea și a 50 de ani de la moartea celui mai mare dramaturg român.

Locația muzeului va fi tot o casă de târgoveț dar ceva mai nouă, casa Dobrescu; nu avea sacnacsiu, iar pivnițele erau amenajate parțial în locuință. Aici, în casa Dobrescu vor fi adunate viitoarele exponate: câteva obiecte personale ale dramaturgului, alte obiecte de epocă, fotografii, documente autentice, reviste și ziare, ediții ale unor cărți ale lui I.L. Caragiale sau consecrate lui. La inaugurarea muzeului au venit intelectuali prahoveni dar și bucureșteni, precum Cella Delavrancea, Ecaterina Logadi etc. „ Publicul vizitator găsește în muzeu documente valoroase privind copilăria și anii de școală ai lui I. L. Caragiale, într-un Ploiești atunci patriarhal, evocat de scriitor uneori la modul nostalgic, alteori la cel ironic…epoca explozivă a scrisului său neegalat până azi, ilustrată de comedii și de drama Năpasta; revistele pe care le-a condus sau la care a colaborat: Moftul roman, Vatra, Epoca literară; apariția volumului Momente, apoi activitatea din perioada 1905 – 1912; colaborările la ziarele Universul, Românul din Arad, Viața românească, Convorbiri critice, Luceafărul și volumul Schițe ” .

Un loc aparte pe care profesorul Simache l-a avut în vedere în căutările sale muzeistice a fost orașul Vălenii de Munte, zonă cu tradiții culturale puternice, centru unei ample zone etnografice și folclorice. Rămași fără nicio instituție de acest gen, reprezentanții orașului cer înființarea Muzeului Memorial „ Nicole Iorga ”, care ar fi evocat omul ce făcuse cunoscut târgul atât în țară, cât și peste hotare. Familia Iorga donase casa Sfatului Popular, iar Sfatul Popular va dona casa în scopul organizării unui muzeu. Urmașii savantului au donat sau au vândut muzeului, obiecte personale ale acestuia, din manuscrise sau cărțile lui. Multe obiecte, mobile, cărți vor fi salvate de cetățeni, păstrate și apoi puse la dispoziția lui Simache.

Muzeul a căutat să evoce mediul simplu în care a trăit marele savant; interiorul casei este țărănesc, iar atmosfera este de intelectual, și anume, specific unui istoric; lucrări de artă plastică, litografii, stampe, flori multe formează ambianța în care a trăit și a creat Nicolae Iorga. Expoziția pune în valoare opera marelui savant și istoric român, formată din 800 de volume, aproximativ 12000 de articole, plus activitatea lui politică.

Muzeul va fi deschis la 28 noiembrie 1965, odată cu comemorarea a 25 de ani de la moartea tragică a lui Nicolae Iorga.

O altă realizare culturală a profesorului este readucerea în circuitul turistic a Castelului „ Iulia Hașdeu ” de la Câmpina. Deschiderea muzeală fastuasă are loc pe data de 9 aprilie 1965 și vor participa importante personalități precum Ștefan Ștefănescu, membru al academiei, Liviu Ștefănescu, director adjunct al Muzeului de Istorie a României, directorul Muzeului Peleș, Corina Grosu, etc.

Târgoviștea, veche cetate de scaun, avea să-și îmbogățească zestrea muzeală, prin munca și jertfa profesorului Simache și a colaboratorilor săi, când în 1967 în Casa Crețulescu vor crea două muzee de mare valoare istorică, culturală și națională: „ Muzeul tiparului și al cărții vechi românești ” și „ Muzeul scriitorilor târgovișteni ”. Se observă dezvoltarea tiparului în Țara Românească, subliniindu-se continuitatea culturală a tuturor românilor prin fotocopii, documente și mai ales obiecte muzeale. În interiorul clădirii se găseau 5 săli în stil brâncovenesc. În prima sală se aflau manuscrise din secolul al XV –lea, un evanghelier cu miniature, documente de la Mihai Viteazu, călimări de brâu din bronz și argint, inele sigilate, mulaje după tăblițele de la Tărtăria, etc. În a doua sală se aflau patru incunabule.

În a treia și a patra sală erau amplasate cele mai importante tipărituri din secolele XVII și XVIII: Pravila de la Govora, Carte românească de învățătură, Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Bălgrad, Îndreptarea legii, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Biblia lui Șerban Cantacuzino. În sala mare se găseau trei xilogravuri de secol XIX, matrițe de lemn, tiparnițe vechi din 1640 și 1781.

O altă inițiativă a sa era deschiderea unei expoziții permanente privind viața și opera lui I. L. Caragiale în comuna Mărgineni, locul de naștere al acestuia. Casa nașterii nu mai dăinuia, așa că s-a așezat o piatră comemorativă.

La 17 decembrie 1967, apare o nouă ctitorie a lui Simache, la Bușteni, casa „ Cezar Petrescu ” . Aceasta era amplasată în imobilul în care a locuit scriitorul în ultimii ani ai vieții, pe strada Tudor Vladimirescu, numarul 1. Interiorul locației era rustic, dispunea de un mobilier vechi, ceramică românească, statui și tablouri. Se aflau multe obiecte personale, cărți, ziare și reviste donate de familie, dar și peste 9000 de volume, toate acestea dezvoltând la Cezar Petrescu două trăsături majore: prețuirea pentru folclorul național și pasiunea pentru carte.

În august 1966, tot cu sprijinul său este inaugurat Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Breaza. Aici obținuse Simache pentru muzeu o casă trainică cu parter și etaj, frumoasă, cu aspect de vilă. Conținutul expoziției apare chiar din numele muzeului: covoare, scoarțe, costume naționale, mai ales, piese de costume din diferite perioade, obiecte de lemn, ceramică pictată etc. Exponate de acest gen au fost transferate de la muzeul din Ploiești care fuseseră achiziționate pe plan local sau confecționate la cooperativa Arta Casnică din Breaza. Exponatele muzeului erau valoroase, aranjate sugestiv și cu gust, astfel că, locul atrăgea mulți vizitatori.

O altă realizare culturală a profesorului Simache a fost Casa Memorială „ Andrei Rădulescu ” din Chiojdeanca. Acesta este „ copilul de țărani ” care ajunge profesor universitar, magistrat, savant, autor al unor importante lucrări de drept românesc, academician și președinte al Academiei Române. Pentru Simache, Andrei Rădulescu reprezenta modelul său de viață, de aceea, directorul muzeului încearcă și reușește să realizeze din casa părintească a savantului, un important muzeu. L-a ajutat păstrarea unora din obiectele personale, manuscrisele, pe care familia le-a oferit statului. Expoziția a fost completată cu elemente etnografice locale, astfel se realiza un obiectiv atractiv și instructiv format din două camere, o tindă și o sală. Inaugurarea s-a făcut la 21 iulie 1968 și s-a bucurat de prezența a numeroși oameni de seamă, printre care și marele istoric C.C. Giurescu.

Profesorul a mai sprijinit și organizarea altor muzee sătești, precum cele din Gherghița și Tătaru, dar pe care nu a avut posibilitatea să le transforme în secțiuni ale muzeului județean și astfel, au fost lăsate în grija căminelor culturale și a cadrelor didactice locale.

O altă acțiune realizată în teritoriu a constituit-o întemeierea „ Muzeului Istoriei Văii Superioare a Teleajenului și al Transporturilor Hanul Roșu ” în decembrie 1970. Profesorul va salva hanul din secolul al XVII lea de la Scăioși, loc celebru de popas în drum spre Văleni, la ieșirea Teleajenului dintre dealuri. Era construcția boierilor Cereșanu pe moșia lor. Muzeul inițiază reparații, sunt reconstruite zidurile de apărare. Se vopsesc chiar și pereții exteriori în roșu, așa cum fusese potrivit legendei, de aici și numele hanului. A urmat colectarea exponatelor și adaptarea clădirii la necesitățile unui muzeu. Pentru evocarea Văii Teleajenului dar și trecutul comerțului românesc sunt de amintit o serie de portrete de negustori brașoveni sau prahoveni executate în ulei de Mișu Popp. Alte obiecte expuse erau : harta stațiilor de poștă din 1860, primele scrisori ale poștei române, un album de la 1850, ștampilele statelor existente în Europa în acea vreme, etc. Se mai vedeau costume originale de surugiu, o diligență autentică afară cu sigla poștei române care era cornul răsucit. Mai exista o bucătărie de han, diverse tipuri de cântare de epocă, unități de măsură și greutate precum „ ocaua lui Cuza ” și metrul etalon din 1867. Hanul avea și un colț numismatic și etnografic ( tezaure la Măneciu, Scăieni, Pietroșani, covoare și ștergare din secolul trecut ).

Una din ultimile ctitorii ale profesorului Nicolae Simache a fost cea de la Brebu. Matei Basarab ridicase aici în secolul al XVII lea o mănăstire cu o frumoasă biserică, un zid de incintă, o poartă cu un turn clopotniță deasupra, o serie de chilii și un mare palat domnesc. Complexul fusese pictat de experimentatul penel al lui Ștefan Luchian, ceea ce îl făcuse celebru în lume. Piesele mai importante erau celebrele casele domnești, realizate cam în același timp cu biserica, prin 1650. După restaurare, casele domnești își recapătă întreaga lor frumusețe și ajung să ofere un cadru excelent pentru muzeu. Clădirea lungă de 40 de metri adăpostea pivnițele înalte, văruite în alb ce se găseau la nivelul inferior al clădirii. În zona pridvorului s-au amenajat cinci încăperi mari care comunicau între ele. În același timp cu consolidarea muzeului, Simache caută să asigure obiectele necesare organizării expoziției. Printre lucrurile aduse au fost cinci hrisoave importante din secolul al XVII lea, de la Radu Mihnea, Radu Duca și Matei Basarab și două de la Constantin Brâncoveanu. Mai erau aici veșminte de epocă printre care haine domnești, o ladă brâncovenească, tipărituri vechi, icoane și obiecte de cult, arme, etc. Muzeul se deschide la 12 septembrie 1971, în cadrul unei festivități deosebite, când profesorul ia cuvântul și se trece la tăierea panglicii și la vizitarea noii unități.

Pe lângă contribuția esențială pe care profesorul Simache a avut-o la apariția Muzeului Județean de Istorie și Arheologie, cea mai importantă realizare a sa rămâne însă înființarea Muzeului Ceasului din Ploiești, muzeu de mare valoare, unic în țară, cunoscut și apreciat chiar și peste hotare. Ideea organizării acestui muzeu i-a venit profesorului cu mult înainte de 1963, data când se va inaugura acest important așezământ de cultură românească.

Măsurarea timpului a constituit întotdeauna o preocupare esențială a oamenilor, iar aportul pe care l-au adus mințile ingenioase la perfecționarea tehnicii și artei construirii uneia dintre cele mai fine și mici de proporție mașini, a fost dintre cele mai generale. Știința, tehnica și arta și-au împletit silințele : rod al efortului comun, ceasul este nu numai rezultatul progresului științei și îndemânării omului, dar în același timp a devenit o expresie de înalt nivel artistic.

Pe măsura în care timpul a devenit mai prețios, calcularea și mijloacele de măsurare au fost mai fine. Pe lângă calcularea vremii, ceasul devine mai prețios, un obiect de împodobire a persoanelor umane sau a locuințelor acestora. Măiestria executării devine atât de mare încât aceste bijuterii se vor purta și pe piept, vor avea diverse forme, de frunze, flori, fructe, etc; sunt bătute în diamante, rubine, safire sau perle de mare prețioase. Pe capacele de aur și argint, făurarii își vor pune sigiliul.

Muzeele tehnice și mai ales cele de istorie, care prezintă în expozițiile de bază dezvoltarea științei și tehnicii, precum și fenomenul artistic, nu se pot dezinteresa de asemenea manifestări. Păstrătoare ale patrimoniului cultural al poporului român, instrumente de culturalizare a maselor, ele au sarcina de a colecta și valorifica tot ce-a prezentat un pas înainte în domeniul gândirii, tehnicii și artei umane.

Profesorul va face primul pas în anul 1952 când se ivește posibilitatea achiziționării unei valoroase colecții de ceas de buzunar lucrate de cei mai mari meșteri ceasornicari francezi, englezi, germani, elvețieni,datând din secolele XVIII – XIX, ceasuri cu figure mobile, cu mecanisme complicate, ceasuri astronomice, de reclamă, în perfectă stare de fucționare și care reprezentau un pas înainte în tehnica și arta construirii ceasului.

Prima fază, va fi cea de colecție, de achiziție : „ … dar când era vorba de un ceas valoros nu se tocmea, era gata să dea diferanța de bani din salariul său, față de valoarea dată de consiliu, numai ca ofertantul să fie mulțumit și ceasul să fie achiziționat ”.

Faza a doua reprezentat-o găsirea unui spațiu pentru expunerea pieselor dar și a mobilierului necesar. Faza a treia a constituit-o etalarea obiectelor, puțin ușoară, deoarece profesorul „ schimba de trei patru ori poziția unui ceas, până când i se părea că a găsit locul cel mai potrivit ”.

Muzeul Ceasului va fi inaugarat în cele din urmă în anul 1963, într-o sală a Palatului Culturii din Ploiești. Ulterior, prestigioasa colecție va fi adusă într-o clădire construită la sfârșitul secolului al XIX – lea, care a aparținut lui Luca Elefterescu, cunoscut politician conservator în primele decenii ale secolului al XX – lea, în mai multe rânduri prefect al județului Prahova.

Aici întâlnim în primul rând operele ceasornicarilor englezi Ralph Gomt, George Clarke, Georg Prior și Edward Prior. Primul realizează cam pe la 1693 o piesă rară, cu trei cutii de închidere dintre care două de argint iar cea de-a treia, exterioară, din baga. De la frații Prior muzeul posedă opt piese confecținate în prima jumătate a secolului al XVIII -lea.

O contribuție de neprețuit în acest domeniu o au și maeștri francezi : Benjamin Balber – ceas de buzunar din 1680, cu trei capace, două de argint și unul din baga, după cum cerea moda,George Charle – ceas de mână de la 1740, Meuron realizează un exemplar care indica orele și sferturile. Din secolul al XVII – lea se fac remarcați și ceasornicarii austrieci. Philipp Iacob din Linz construiește în 1652 o piesă prevăzută cu un clopot care indica orele și jumătățile iar Beyr din Viena cu capace de argint în 1785.

De abia însecolul al XVIII – lea apar pe scena ceasului și elvețienii, a căror reputație va crește cu vremea, devenind în secolul al XIX – lea și XX cei mai vestiți. În 1750, Pres Vancher de la Geneva va executa o lucrare prețioasă, deoarece poseda și calendar.

Ceasornicarii germani devin celebri prin construcția pendulelor de perete, cu mecanisme lucrate cu mâna, păstrate în cutii artistic sculptate în lemn și al căror farmec îl avea modul în care erau anunțate orele, prin păsări și cântăreți cu diferite instrumente populare, de preferință fluiere și cavale. Oamenii de artă au contribuit din plin la prezentarea cât mai atrăgătoare a minunatelor piese, prin măiestria lucrării aurului, argintului, bronzului din care erau executate carcasele care protejau ceasornicile; se creau adevărate stiluri : Louis al XV, Boulle, Bidermayer, Empire, Colombierele olandeze, rococo, etc.

Ca model de cizelură în metal trebuie să notăm o piesă din 1693 care după toate probabilitățile a aparținut domnitorului Constantin Brâncoveanu și în care gravorul a sculptat în aur de trei culori frumoase scene de vânătoare.

Ușor de purtat, ceasornicul devine cu vremea și un instrument de divertisment, însoțit de mecanisme muzicale și chiar de propagandă politică. Spre exemplu, în 1789, Robert Courvoisier construiește din aur „ ceasul eliberării ”; pe cadran în email albastru apar un bărbat și o femeie; din sfert în sfert de oră cele două figure bat simbolic într-un clopot de metal și fac să răsune melodios primele note ale ale „ marseillezei ” ( patru exemplare ). În 1856, în contextul intensificării luptei pentru unire, se confecționează ceasuri de buzunar din aur și argint, pe capace având gravate capul de bour și vulturul cu două capete din stemele Țării Românești și Moldovei, așezate alături ca simbol al unirii. Muncitorii îl folosesc și ei ca mijloc de transmitere a mesajelor proletare; pe ele erau gravate lozinci proletare : „ 8 ore de lucru, 8 ore pentru a se instrui și 8 ore repaus ”.

Piesele cele mai importante ale muzeului sunt evident cele care au aparținut unor reprezentanți de seamă ai culturii sau vieții politice românești sau europene. Muzeul găzduiește ceasuri ale lui Cezar Bolliac, B. P. Hașdeu, I. L. Caragiale, D. Zamfirescu, I. A. Bassarabescu, ale domnitorului C. Brâncoveanu, Al. Moruzi, I. Gh. Caragea, Al. I. Cuza, ale politicienilor precum N. Fleva, M. Kogălniceanu, N. Blaremberg.

Este timpul și locul să amintim că nici meșterii ceasornicari români n-au rămas mai prejos, astfel încât ceasornicarii din Brașov și Sibiu au realizat piese originale în secolul al XVIII – lea iar la sfârșitul secolului al XIX –lea și XX meșterii bucureșteni se ridică la înălțimea unora dintre cei mai vestiți ceasornicari.

Există în colecție și o serie de de așa-zise ciudățenii precum ceasul „ invizibil ” cu cadran transparent și mecanism îngropat în ramă, ceas „ uzina cu aburi ” în miniatură construit la Paris în 1800, ceasul „ morarului ”, al „ frizerului ” sau „ al jocheului negru ” al căror ochi, parcă vii își plimbă privirile pline de spaimă sau șăgalnice în ritmul pendulei. Întâlnim piese distractive pentru copii precum ceasul „ motanului ”, al „ morarului ”, etc.

Piesele de rezistență, de o neprețuită valoare sunt „ Oul de Nurnberg ”, primul ceas cu mecanism de buzunar, construit cam pe la 1500 de ceasornicarul Henlein, și pendula de perete construită în lemn în 1648, apoi un ceas cu apă londonez, opera lui Ch. Rayner pe la 1654, pendula de perete a primei școli publice din Ploiești, câteva piese care au aparținut unor conducători de state.

Ceas monumental e considerat ceasul regelui Franței, Ludovic al XIV – lea, ceas construit de mână în secolul al XVII – lea de celebrul ceasornicar Julien Le Roy. Era o pendulă de mare precizie și în același timp o lucrare de artă deoarece era împodobit cu 52 piese de bronz dintre care se remarcau cariatidele și efigia regelui, lucrată cu multă măiestrie, constituind un portret în metal. A fost dăruită de rege uneia dintre curtezanele sale, în familia căreia s-a păstrat până în 1921, apoi a fost vândută la licitație publică la Paris și cumpărată de un scriitor roman, plătind prețul a două apartamente, piesa având valoare de unicat.

O altă piesă de rezistență o reprezintă ceasul ce a aparținut lui Alexandru Ioan Cuza, care indică ziua din săptămână, anii bisecți, data, luna, fazele lunii, bate orele și jumătățile și se întoarce la opt zile.

Munca de o viață a profesorului Simache, remarcată într-o oarecare măsură în lucrare, va fi răsplătită mai mult după moartea sa, astfel că la nivel județean o școală din zona Malu Roșu, o stradă centrală și Muzeul Ceasului îi vor purta numele – Nicolae Simache.

Concluzii

Numele și faptele sale, profesor emerit Nicolae I. Simache se regăsesc în toate fibrele muzeografiei prahovene, în cele aproximativ 200 000 de piese ale patrimoniului cultural, care formează zestrea actuală a muzeului. După cum afirmam în introducere, am ales această temă deoarece a fost mai puțin abordată atât la nivel local cât și național. Mai mult decât atât, profesorul Simache era prahovean de obârșie,de-al locului ce va reveni acasă după finalizarea studiilor.

Arhiva Muzeului de Istorie și Arheologie atestă faptul că profesorul nu a fost un simplu colecționar de piese rare, sau un administrator de birou, ci un savant care a gândit totul prin prisma unei generoase misiuni științifice și civice, liber asumate și mistuitoare.

În concluzie putem afirma că profesorul Nicolae I. Simache a ajutat decisiv la crearea unui lanț muzeistic de invidiat mai ales în județul Prahova ( peste 30 ) dar și în județele Buzău și Dâmbovița. Pentru prahovenii de ieri și de azi, profesorul Simache reprezintă figura cea mai luminoasă, care a lăsat în urma sa o pleiadă de ctitorii culturale, multe dintre ele funcționând astăzi ca instituții de cultură prestigioase, unele așa cum este faimosul Muzeu al Ceasului, fiind cunoscute chiar și în străinătate. A realizat o serie de articole, monografii, studii de specialitate; a fost mult timp directorul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie ( 1953 – 1972 ) și i se conferă titlu de profesor emerit.

În semn de profund respect și recunoștință din partea generațiilor noastre și viitoare, ploieștenii au acordat numele său, uneia dintre străzile orașului și unei școli generale din Cartierul Malu Roșu . Unele publicații locale îi dedicaseră deja o serie de studii și articole, iar la nivelul inspectoratului școlar apăruse un concurs județean de istorie ce îi purta numele. O parte dintre foștii săi colegi dar mai ales elevi, îl comemorează an de an, de Sfântul Nicolae, în special la Muzeul Ceasului dar și în localitatea sa natală, Cosminele. Printre cei mai importanți partizani ai profesorului, care îl evocă prin superbe luări de cuvânt sunt : Paul D. Popescu, Iulia Stănescu, Corneliu Râpeanu, Bogdan Chiriac, Gheorghe Maxim, etc.

În 1995, de ziua numelui și cu ocazia a 90 de ani de la naștere, a fost dezvelit la școala din Cosminele o placă comemorativă, realizată de sculptorul Ștefan Macovei, iar cu 5 ani în urmă, o placă similară a fost așezată la muzeu, situată într-o clădire cu parfum de epocă și care azi poartă numele fondatorului său : „ Muzeul Ceasului – Nicolae I Simache ”.

A plecat dintre noi sărac, lăsând în urma lui multe cărți, monografii și zeci de articole despre cultura, istoria și spiritualitatea prahoveană. A rămas în schimb, pentru cultura românească un organizator de muzee excepțional, o personalitate cunoscută pe plan naținal și internațional.

Prin întreaga sa operă de profesorat, muzeograf, cercetător al istoriei din această zonă a țării, de strălucit animator cultural, de excepțional colecționar, neîntrecut până astăzi pe plan național, profesorul Nicolae I. Simache ocupă un rol primordial în istoria școlii și culturii acestui județ, fiind trecut în galeria oamenilor de seamă cu care se mândrește orașul și regiunea noastră.

După cum afirma profesorul Alexandru Bădulescu „ profesorul Nicolae Simache a fost un Om pentru istorie, un Om al cetății ”.

Utilizarea lucrării în activitatea metodico – didactică

În cadrul școlii, întreaga activitate instructiv – educativă,

toate disciplinele de învățământ duc într-o măsură mai mică

sau mai mare la formarea tipului de personalitate umană

necesară zilelor noastre și viitorului. Acest tip de persoană

trebuie să aibă un înalt nivel de cunoștințe profesionale,

științifice și tehnice, cu gânduri creatoare, novatoare,

inteligență ageră și critică, cu spirit de observație și

corectare, flexibitate și ingeniozitate a minții, dar și cu înalte

trăsături moral – cetățenești.

În ansamblul disciplinelor școlare, istoria ocupă un loc

important în formarea tinerei generații.Acest loc în ansamblul

disciplinelor școlare cu acțiune educativă se datorează în

primul rând obiectului cunoașterii istorice ( reconstituirea

trecutului sub toate aspectele sale, explicarea acestuia prin

descoperirea dincolo de fapte singulare a necesității,

esențialității și universalității ); în al doilea rând, prin

multiplele sale valențe educative, formative; în al treilea rând

prin ponderea pe care o ocupă istoria în viața elevului; în al

patrulea rand prin prezența istoriei în viața cotidiană, prin

mass-media.

Istoria este o știință de sinteză, componentă esențială

a culturii generale, știință umanistă prin excelență, având în

centrul său omul și activitatea umană transformatoare, știință

pluridimensională, integratoare, ordonatoare și explicativă,

îmbogățește viața spirituală a tinerilor, cu imensa și

valoroasa experiență a umanității. Prin aceasta se constituie

o știință a trecutului, a prezentului și viitorului. Într-un articol

intitulat „ Cunoașterea de sine ”, Tudor Vianu afirma :

„ Fiecare dintre noi este moștenitorul istoriei și creatorul ei.

Mă simt apăsat de întregul trecut și răspunzător pentru

întregul viitor. Istoria este spațiul în care trăim și ne

mișcăm . Istoria este de aceea obiectul cel mai interesant al

cunoașterii și elementul fundamental al culturii. Este cult cu

adevărat numai omul care știe de unde vine și încotro se

îndreaptă. O parte a acestui adevăr a reconstituit-o Cicero,

când a observat că „ rămâi de-a pururi copil, dacă nu

știi ce s-a întâmplat înaintea nașterii tale ”. Dar maxima

ciceroniană ar trebui completată : „ Mori cu adevărat

numai dacă nu contribui la clădirea lumii viitoare ”.

Valoarea și locul istoriei în dezvoltarea elevilor sunt

asigurate de conținutul ei prin evoluția societății omenești

de-a lungul timpului, progresul științei și tehnicii în stânsă

legătură cu dezvoltarea vieții spirituale. Istoria operează cu

concepte, noțiuni, specifice și altor discipline, apelează la

cunoștințe dobândite de elevi la alte obiecte. Astfel,

aprofundează cunoștințele elevului, îi dezvoltă capacitatea

intelectuală, punându-l în situația de a opera, în condiții

diferite, cu noțiunile care au grad mare de generalitate, de a

evidenția trăsăturile generale și particularitățile acestora.

Istoria constituie, în același timp și fundament pentru

cunoștințele dobândite de elevi la alte discipline. Este o

știință pluridisciplinară, integratoare care asigură o viziune

unitară despre lume și viață, oferă posibilitatea corelării

cunoștințelor dobândite de elevi la alte discipline.

Istoria are două tipuri de funcții. Cu privire la funcțiile

de cunoaștere, istoria, datorită obiectivelor sale instructiv

educative, aduce o contribuție fundamentală la înțelegerea

științifică a omului și a societății, a organizării și funcționării

societății în diferite etape istorice. Istoria are un rol important

în formarea culturii generale, în ridicarea nivelului de cultură

prin cunoașterea a tot ce a creat valoros omenirea în

domeniul vieții materiale și spirituale. Funcțiile practice ale

istoriei sunt la fel de importante, ele concurând în egală

măsură la dezvoltarea personalității umane, vizând atât

latura cognitivă cât și cea afectivă; istoria este o formă a

conștiinței de sine a unei comunități și, prin aceasta, are și o

funcție integratoare. Studiul istoriei contribuie la identificarea

individului cu colectivitatea din care face parte.

Funcția evaluativă a istoriei a fost recunoscută încă din

antichitate datorită bogăției de valori morale pe care le

cuprinde. Istoria îndeplinește acest important rol educativ

numai dacă, în procesul de predare-învățare, profesorul are

în vedere formarea convingerilor, cultivarea sentimentelor,

crearea acelor disponibilități pe care orice tânăr trebuie să le

aibă ca cetățean.

Rolul istoriei a fost evidențiat de istorici din cele mai

Îndepărtate timpuri. Astfel Herodot în „ Istorii ” înfățișează

rodul cercetărilor sale „ pentru ca faptele oamenilor să nu

pălească prin trecerea vremii … , iar isprăvile mari și

minunate să nu fie date uitării ”. Sallustius afirma că „ printre

celelalte îndeletniciri ale spiritului, de mare folos este, mai

presus de toate, pomenirea faptelor din trecut ”. Cicero,

în „ De oratore ” spunea că „ istoria este învățătoarea vieții ”.

Tacitus în „ Anale ” socotea că „ sarcina de căpetenie a

istoriei este de a împiedica uitarea virtuții și de a înfrâna

vorbele și faptele rele prin frica de posteritate și infamie ”.

Mai târziu, Mihail Kogălniceanu spunea că : „ După

priveliștea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai

interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte

decât Istoria ”.

Cunoscând istoria și tradițiile progresiste, oamenii își

sporesc încrederea în propriile lor forțe și prețuiesc mai mult

libertatea, independența, dreptatea, suveranitatea națională.

Formularea explicită a obiectivelor fiecărei activități

didactice permite profesorului să stabilească etapele pe care

trebuie să le parcurgă elevii pentru atingerea performanțelor

finale. Elaborarea corectă a obiectivelor la fiecare lecție

faciliteează planificarea instruirii. Această planificare îi dă

profesorului posibilitatea de a cunoaște de la început ce va

putea face elevul la terminarea studiului, de a planifica

adecvat pașii pe care-i va face elevul pentru a atinge

performanța finală. De asemenea, obiectivele formulate

explicit sunt folositoare la evaluarea performanței. Elevul

cunoaște anticipat ce trebuie să învețe de fiecare dată,

dirijându-și mai bine atenția și eforturile.

O etapă importantă în metodologia descrierii

obiectivelor instructiv – educative o constituie cercetările lui

R. F. Mager, care spune că un obiectiv operaținal trebuie să

răspundă mai multor exigențe. În primui rând să identifice și

să denumească précis comportamentul final, adică să

exprime clar ce trebuie să facă elevul atunci când va fi în

situația de a demonstra că a atins obiectivul propus. În al

doilea rând să definească condițiile în care să se manifeste

comportamentul respectiv, adică să se specifice ce i se dă

elevului. În al treilea rând să definească criteriile unor

performanțe acceptabile, numărul sau procentul minim de

răspunsuri corecte sau timpul limită în care trebuie să se

realizeze operația.

Tema abordată în această lucrare nu este prevăzută

ca subiect explicit în programa școlară. Totuși, o parte din

informații pot fi folosite cu succes la clasa a VIII a, la

conținutul „ România după al doilea război mondial ”,

unitatea de învățare „ Cultura în cea de-a doua jumătate a

secolului al XX-lea ”. Dar cel mai bine se aplică la activitatea

din afara clasei și școlii, prin care se asigură contribuții

importante la optimizarea procesului de instruire și educare

al elevilor și se concretizează în mai multe forme și anume :

cercul de istorie, excursia școlară, vizita, concursurile

școlare și olimpiadele, aniversările unor evenimente din

Istoria Românilor și din Istoria Universală.

Un rol aparte în stimularea interesului elevilor pentru

cunoașterea istoriei îl are cercul de istorie, ,,care

reprezintă una din formele de activitate organizate în școală,

dar și în afara clasei …” Prin organizarea cercului de

istorie, se urmărește consolidarea și îmbogățirea

cunoștințelor dobândite de elevi în cadrul disciplinei istorie,

cu cunoștințe noi despre evenimente, fenomene, procese

istorice fundamentale. Mai pot fi abordate și probleme

speciale privind relațiile politice internaționale în diverse

perioade, rolul unor personalități, aspecte privind arta

militară. Activitatea în cadrul cercului duce la : dezvoltarea

interesului elevilor pentru cunoaștere, a spiritului de

investigare, de cercetare a proceselor istorice; însușirea

tehnicilor de cercetare proprii științei istorice; formarea unui

profil moral și a spiritului de echipă; educarea simțului de

responsabilitate.

În cadrul tematicii cercului de istorie se pot regăsi teme

de istorie locală cum ar fi cele legate de profesorul Nicolae I.

Simache, de monumentele istorice din județ, probleme de

artă, apariția și dezvoltarea muzeelor prahovene cu sprijinul

profesorului, etc.

Într-o lucrare apărut relative recent, Didactica istoriei,

Călin Felezeu considera că : „ vizitele și excursiile de studiu

sunt activități didactice, organizate și proiectate sub formă

de călătorii de studiu, care au ca obiectiv instructiv-cognitiv

principal lărgirea și aprofundarea cunoștințelor, legarea lor

de viață, de practică, de realitatea înconjurătoare ”.

Același autor definea vizita ca „ o deplasare de studiu

de câteva ore sau de cel mult o zi, la un obiectiv istoric din

aceeași localitate cu școala sau dintr-o localitate învecinată,

care să ofere posibilitatea revenirii acasă sau la școală în

aceeași zi ”.

Spre deosebire de vizită, excursia este o deplasare de

studiu efectuată pe parcursul mai multor zile sau săptămâni,

la obiective din alte zone decât cea a școlii, sau în

străinătate. Excursiile au proiectate obiective instructive

și educative mult mai numeroase și mai complexe.

Consider că atât în cadrul vizitelor cât și al excursiilor

pot fi valorificate informații cuprinse în această lucrare.

Astfel se pot organiza vizite mai ales în municipiul

Ploiești, la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie, la

Muzeul Ceasului – Nicolae I Simache, la Muzeul I. L.

Caragiale , etc. Pe baza acestor vizite se pot realiza

proiecte, spre exemplu un „ Ghid al muzeelor din Ploiești ”,

fișe de lucru în timpul unei vizite la un muzeu, fișe de

consolidare și fișe de observație.

Proiectul – etapele realizării unui „ Ghid al muzeelor din

Ploiești ”

Obiective cognitive : să identifice, să caracterizeze, să

localizeze și să clasifice muzeele din Ploiești;

Obiective formative :

să colecteze, să prelucreze, să selecteze, să

sintetizeze, să expună informații despre muzeele din

Ploiești;

să elaboreze un demers de analiză și soluționare a

unei probleme de cercetare;

să distribuie sarcini membrilor grupului, să coopereze

optim cu ceilalți membri ai grupului, să realizeze corect

și la termen sarcinile primate.

Alegerea temei proiectului și motivarea elevilor.

S-a administrat elevilor un chestionar cu următoarele

întrebări :

Ce muzee din Ploiești ai vizitat ?

De ce vizitezi sau nu un anumit muzeu ?

Care este muzeul preferat ?

De ce ?

De ce este nevoie de un ghid al muzeelor din Ploiești ?

Pentru cine este util acest ghid ?

Constituirea grupelor de lucru.

Elevii constituie grupe fie aleatoriu, fie conform

unor criterii stabilite de profesor sau de către ei

( relații de prietenie, încredere și respect reciproc,

proiecte realizate anterior ).

În cazul de față, am grupat elevii după răspunsul

pe care l-au dat la întrebarea „ Ce muzeu din Ploiești

preferi ? ”

Programarea etapelor de lucru și distribuirea

responsabilităților.

În cadrul grupului sunt atribuite responsabilități :

liderul grupului care coordonează activitatea și

facilitează participarea membrilor la discuție ; secretarul,

care notează ideile membrilor grupului, strategia de

lucru, bibliografia, prezintă proiectul în clasă. Se

adresează întrebările : „ Cum ”, „ Unde ”, „ De la cine

ne vom documenta ?”.

Fiecare grup formulează răspunsurile independent,

apoi le comunică clasei. Se solicită fiecărui grup să

întocmească o listă cu muzeele din oră, pe care

le selectează și le include în timer-ul, care

urmărește încadrarea în timp, raportorul, care prezintă

proiectul în clasă.

Cercetarea propriu – zisă. Fiecare grup vizitează

muzeele alese, colectează infomații, fotografii, adresează

întrebări. Pe baza informațiilor colectate, fiecare grup

redactează un material despre obiectivele observate și

crează materialul publicitar ( fotografii, colaje, afișe ).

5. Prezentarea rezultatelor. Fiecare grup prezintă

materialul realizat. Se organizează o expoziție cu

afișe publicitare.

6. Evaluarea rezultatelor. Elevii răspund la întrebările

unui chestionar:

a ) Care ghid a fost cel mai bine realizat?

b ) Care material publicitar are cel mai mare

impact asupra publicului?

c ) Ce dificultăți ați întâmpinat în timpul

realizării proiectului?

d ) Ce măsuri propuneți pentru creșterea eficienței?

Se analizează răspunsurile elevilor și se vor face

aprecieri asupra modului de lucru și recomandări pentru

activitățile viitoare.

Exemplu de proiect: Grupa a III-a, lider elevul N.V.,

și-a fixat ca obiectiv să identifice, să caracterizeze și să

localizeze cele mai de seamă muzee din Ploiești,

insintând asupra a trei muzee: Muzeul Ceasului „ Nicolae

Simache ”, „ Casă de târgoveți din sec. al XVIII – lea al XIX

– lea ”, „ Muzeul Județean de Istorie și Arheologie

Prahova ”.

Elevii au avut la dispoziție o lună de zile pentru a

colecta informații, fotografii, ilustrate. Pe baza informațiilor

colectate, la sfârșit au realizat un pliant de dimensiuni

mari în care au inclus informații, fotografii, desene, despre

cele mai importante muzee din orașul lor. Copiii au lipit

pe acel pliant și fragmente din poeziile scrise de

Nichita Stănescu, din schițele lui Caragiale, fragmente

din opera lui Nicolae Simache, dar și date despre

personalitatea acestora.

Model de fișă de lucru în timpul vizitei la un muzeu de istorie

Model de fișă de lucru în timpul vizitei la Muzeul Ceasului „ Nicolae Simache ”

Numele și prenumele elevului-

Clasa-

Școala-

Data-

a ) Recunoașteți și încadrați cronologic obiectele expuse în vitrine:

b ) Cine a avut inițiativa apariției muzeului „ Ceasul de-a lungul vremii ” ?

c ) Când s-a deschis muzeul ?

d ) Câte piese numără colecția muzeului?

Fișă de consolidare în urma vizitei la Muzeul Ceasului

Căror personalități au aparținut ceasurile observate în muzeu

Încadrați-le în tabelul de mai jos în funcție de anul fabricării lor.

Fișă de observație

Scara de apreciere

Da – 1 punct

Nu – 0 puncte

0 – 2 Nesatisfăcător

2 – 4 Satisfăcător

4 – 6 Foarte activ

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

A. Arhive

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția jud. Prahova,

fond Primăria Ploiești, dos. 31/ 1936.

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția jud. Prahova,

fond Muz. Jud. de Ist. și Arh. Prahova, dos. 1, 70, 129 / 1951.

B. Documente personale publicate

Simache, Nicolae, Casa Hagi Prodan. Ploiești, Editura

Meridiane, București, 1964.

Simache, Nicolae, Casa Dobrescu. Ploiești, Editura

Meridiane, București, 1966.

Simache, Nicolae, Ceasul de-a lungul vremii, Comitetul

Regional de Cultură și Artă Ploiești, Muzeul Regional Ploiești

Istorie, 1970.

Simache, Nicolae, Casa Memorială Nicolae Iorga – Vălenii

de Munte, Editura Meridiane, București, 1969.

Simache,Nicolae, Muzeul Memorial B. P. Hașdeu Câmpina,

Comitetul de Cultură și Artă al Reginii Ploiești, 1969.

Simache,Nicolae, Colecția de covoare a Muzeului de Istorie

al Județului Prahova, Muzeul de Istorie al Județului Prahova,

1971.

Simache, Nicolae, Dantelă de mână, Ploiești, Muzeul de

Istorie al Județului Prahova, 1970.

10. Simache, Nicolae, Muzeul Memorial „ Ion Luca

Caragiale ”. Caragiale și Ploieștii, Ploiești, 1968.

Simache, Nicolae, Ștergarul prahovean, Ploiești, Muzeul de

Istorie al Județului Prahova, 1970.

C. Documente publicate în colaborare

Brezeanu, O. D.; Jercan, I.; Simache, N.; Vulpescu, Gh.,

Documente de pe Valea Teleajenului, Ploiești, Muz. de Ist. al

Jud. Prahova, 1971.

Cristescu, Traian; Simache, N., Letopisețul Cantacuzinesc,

Tipografia „ Frații Dumitrescu ”, Buzău, 1942.

14. Cristescu, Traian; Simache, N., Știrile geografice ale lui

Herodot despre ținuturile noastre, Legătoria „ Frații

Dumitrescu ”, Buzău, 1942.

15. Mărgineanu, Har.; Simache, N., Pinacoteca Municipiului

Ploiești. Catalog, Așezământul cultural „ Nicolae Iorga ”,

Ploiești, 1939.

16. Râpeanu, C. M.; Simache, Nicolae, Istoricul tipografiilor

Prahovene, Muz. de Ist. al Jud. Prahova, Ploiești, 1970.

D. Lucrări despre muzee și personalități

17. Bărbieru, Nicolae; Rachieru,Mihai, Contribuții la o viitoare

monografie despre profesorul Nicolae Simache, Anuar V,

Ploiești, Editura Imprimex, 1994.

18. Bărbieru,Nicolae;Rachieru,Mihai, Cărturarul și istoricul

prahovean Nicolae I. Simache, A. N. I. C., filiala Prahova,

Ploiești, 1984.

18. Chiriac,Bucur, Trecător grăbit prin timpul nostru, Muzeul

Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Editura Mectis,

Ploiești, 1998.

19. Jercan, Ion, Contribuții la istoria muzeelor și expozițiilor

prahovene ( până în 1948 ), Muzeul Județean de Istorie și

Arheologie Prahova, Editura Mectis, Ploiești, 1998.

20. Marinică,Gheorghe, Pagini de monografie. Omagiu

ctitorului. Prof. Nicolae I. Simache, Muzeul Județean de Istorie

și Arheologie Prahova, Editura „ Ploiești – Mileniul III ”,

Ploiești, 2004.

21. Nedelea, Dumitru, N. I. Simache – inițiatorul Muzeului

Ceasului din Ploiești, Anuarul Muzeului de Istorie și

Arheologie Prahova, Ploiești, serie nouă, 1, 1991.

22. Nicolau, Gabriela, Casă de târgoveț din secolele al XVIII

lea – al XIX lea, pliant, Ploiești, 2007.

23. Nicolau,Gabriela, Muzeul Conacul Bellu Urlați, pliant,

Ploiești, 2002.

24. Sevastos,M., Monografia orașului Ploiești, București,

Tipografia Casa Românească.

25. Popescu, Paul, Nicolae Simache. O istorie adevărată., I,

Începutul unei vieți, Ploiești, 1995.

26. Popescu, Paul, Nicolae. Simache. O istorie adevărată., II,

Profesorul integral, Ploiești, Editura „ Curierul liceului ”, 1996.

27. Popescu, Paul, Nicolae Simache. O istorie adevărată, III,

Ctitorul, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, 1995.

28. Popescu, Paul, Nicolae Simache. O istorie adevărată, IV,

Cărturarul, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, 1996.

29. Vulpescu,Mihai;Apostol,Mihai, Muzee și monumente

prahovene, Comitetul pentru cultură și artă al județului Prahova,

Ploiești, 1971.

30. Zagoritz,Alexandru, Pentru muzeul Prahovei. O casă veche

țărănească, București, Tipografia Lupta, 1915.

31. Zvirid,Melania; Nedelea, Dumitru, Ceasul de-a lungul

vremii, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, 1981.

E. Lucrări generale

32. Felezeu,Călin, Didactica Istoriei, Presa Universitară

Clujeană, 2002.

33. Gheorghe,Alexandru, Metodica predării istoriei în

învățământul preuniversitar, Editura Gheorghe Alexandru,

Craiova, 2005.

34. Tănasă,Gheorghe, Metodica predării- învățării istoriei,

ediția a II a, Iași, 1996.

F. Ziare și reviste

35. Bădulescu, Alexandru, Evocare – Nicolae Simache,

Prahova, 6, 29 decembrie, 1994.

36. Chiriac, Bucur, Nicolae Simache, Contemporanul, nr. 5, 28

ianuarie, 1972.

37. Petrache, Ecaterina, Muzeul Ceasului – sfidare a timpului,

Prahova, 8 octombrie, 1999.

38. Vianu, Tudor, Cunoașterea de sine, Magazin Istoric, 11,

Noiembrie, 1999.

=== Nicolae Simache ===

Nicolae Simache – personalitate de marcă a culturii prahovene

Prin lucrarea de față am încercat să scot în evidență personalitatea unui om mai puțin mediatizat, mai puțin cunoscut, dar cu merite excepționale în rândul culturii și istoriografiei prahovene, și de ce nu, românești. Remarcabil dascăl, istoriograf și muzeograf, profesorul Nicolae I. Simache n-a precupețit nici un efort pentru a-și vedea înfăptuit proiectul de o viață, acela de înzestrare a județului Prahova cu o salbă impresionantă de muzee și case memoriale. Pe lângă cele realizate la noi, profesorul a acționat și în zona de astăzi a județelor Dâmbovița și Buzău. Argumentele ce m-au determinat să aleg tema respectivă le-am prezentat în introducere.

În capitolul ,, Viața și creația istoriografică a lui Nicolae Simache ” am încercat să abordez principalele momente, momentele reprezentative prin care a trecut profesorul de-a lungul întregii sale cariere. Acesta s-a născut la 5 nov. 1905 în localitatea Cosminele din județul Prahova, într-o familie de țărani înstăriți și harnici, tatăl fiind la un moment dat chiar primar al comunei. După moartea tatălui, Nicolae Simache devine capul familiei, familie compusă din mama sa și încă trei surori.

Liceul îl urmează la Ploiești la celebrul gimnaziu ,, Sfinții Petru și Pavel ”. Dintre profesori, o puternică impresie o va lăsa asupra sa profesorul de istorie Dumitru Munteanu – Râmnic, care îl determină pe elevul Simache să aibă o opțiune serioasă pentru această disciplină și chiar îi va servi ca model în viață. Va absolvi liceul primul cu media generală 9,10. Despre elevul Simache, Bucur Chiriac în lucrarea ,, Trecător grăbit prin timpul nostru ” afirma că a fost un elev excepțional, dotat cu o mare putere de muncă, cu o memorie extraordinară, cu o bogată intuiție, dar și cu putere mare de sinteză și generalizare, care putea să redea cu lux de amănunte, ajutat și de lecturi particulare, scene importante din istoria zbuciumată a poporului nostru.

Din anul 1926 devine student, urmând în paralel Facultatea de Litere și Filosofie și Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1930 este licențiat în Drept iar în anul 1932 în Istorie. Ca student a beneficiat de la început și până la finalizarea studiilor de bursa N. G. Lăzărescu, acordată întreținerii în facultate a unor foști elevi merituoși ai liceului ,, Sfinții Petru și Pavel ”, fii de țărani săraci de la sate.

Dintre profesorii universitari o stimă foarte mare o va avea studentul Simache pentru avocatul și omul politic Istrate Micescu, pentru strălucitul orator și om politic Nicolae Titulescu și nu în cele din urmă pentru giganții istorici Nicolae Iorga și Vasile Pârvan.

După absolvirea studiilor va neglija practicarea avocaturii și va deveni profesor de istorie mai întâi la Ploiești, apoi Dej, Focșani, Buzău și din nou la Ploiești la liceul Ion Luca Caragiale, mulți inspectori ai perioadei făcând aprecieri pozitive la adresa sa. Din acest moment, pasiunea sa timp de 4 decenii va deveni muzeul cu tot ce implică acesta, cu descoperirea și identificarea locurilor vechi. În primul rând va organiza Pinacoteca municipiului Ploiești al cărui director a fost vreme de un an, contribuind la publicarea catalogului acestuia. Face pasiune pentru cercetarea folclorului, studiind obiceiurile, portul, botezurile, nunțile oamenilor, etc. Scrie nenumărate articole într-o serie de publicații, unele înființate chiar de el : ,, Școala Prahovei ”, ,, Gazeta învățătorilor prahoveni ”, ,, Mugurași ”. Exemple de articole: ,, Importanța excursiilor școlare ”, ,, Gânduri de ziua unirii ”, ,, Întru pomenirea lui Horea, Cloșca și Crișan ”, ,, În amintirea lui Dimitrie Cantemir ”, ,, 1 Decembrie ”, ș.a. A realizat monografii, prin care este recunoscută istoria locală, singur sau în colaborare : ,, Studii și materiale cu privire la trecutul istoric al județului Prahova ”, ,, File din trecutul istoric al județului Prahova ”, ,, Documente de pe Valea Teleajenului ”, ,, Istoricul orașelor Ploiești și Târgșor ” ( împreună cu George Potra ), etc.

Biblioteca Nicolae Iorga din Ploiești îi datorează îmbogățirea colecțiilor sale de publicații cu valoroase cărți și periodice care au făcut parte din propria sa bibliotecă, alcătuită într-o viață de om, pe care le-a cules din librării, anticariate, etc – fondul de carte N. Simache – peste 1000 volume. În acest fond întâlnim celebre lucrări precum ,, Ab urbe condita ” a istoricului Titus Livius tipărită la Veneția în anul 1520, ,, Cazania lui Vaarlam ”, ,, Biblia de la București ”, etc. Peste 60 la sută din totalul volumelor sunt lucrări de istorie cu autori celebri români, lucrări de geopolitică privitoare la marile state europene. Mai întâlnim o colecție de reviste și chiar literatură beletristică românească și universală.

Simache era și un bun organizator de excursii, în această calitate se documenta bine înainte și apoi făcea prezentările diverselor obiective turistice întâlnite : muzee, biserici, monumente și alte obiective. În această calitate a vizitat multe locuri din România dar și o serie de obiective din țări precum Rusia, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia.

Decedează devreme, în plină efervescență creatoare, în anul 1972 la 67 de ani și va fi înmormântat în satul său natal Cosminele.

În capitolul ,, Profesorul emerit Nicolae Simache – personalitate de excepție a muzeografiei românești am prezentat în ordine cronologică cele mai importante realizări ale acestuia la înființarea a peste 30 de muzee din județele Prahova, Dâmbovița și Buzău.

În primul rând va contribui în mod deosebit la inaugurarea muzeului de istorie al fostei Regiuni Ploiești, al cărui director va deveni, apoi la înființarea casei memoriale ,, Hagi Prodan ”, cunoscută și sub numele de Casă de târgoveț din secolele XVIII – XIX. Pe urmă s-a remarcat în inaugurarea Muzeului raional Cricov din Urlați și la realizarea Casei memoriale Nicolae Grigorescu din Câmpina.

Tot în Ploiești o altă ctitorie a sa o reprezintă Casa memorială Ion Luca Caragiale, apoi Casa memorială Nicolae Iorga din Vălenii de Munte, muzeu deschis în 1965 o dată cu comemorarea a 25 de ani de la moartea tragică a marelui istoric. Alte realizări : readucerea în circuitul turistic a castelului Iulia Hașdeu din Câmpina, Casa Cezar Petrescu de la Bușteni, Muzeul de etnografie și artă populară din Brează, Casa Memorială Andrei Rădulescu din Chiojdeanca, Muzee sătești la Gherghița și Tătaru.

Pe lângă contribuția esențială pe care profesorul a avut-o la apariția Muzeului județean de istorie și arheologie, cea mai importantă realizare a sa rămâne însă înființarea Muzeului Ceasului din Ploiești, unic în țară, cunoscut și apreciat chiar și peste hotare, inaugurat în 1963 ami întâi într-o sală a Palatului Culturii din Ploiești. Ulterior celebra colecție își schimbă locația într-o clădire care a aparținut lui Luca Elefterescu, cunoscut politician conservator, în mai multe rânduri prefect al județului Prahova, astăzi Muzeul Nicolae Simache. În colecție întâlnim ceasuri rare ale maeștrilor englezi, francezi, austrieci, elvețieni, germani încă din secolul al XVII lea, pendule de perete, mecanisme lucrate fin la mână, ceasuri din lemn, aur, ceasuri ale unor importante personalități românești dar și străine precum Brâncoveanu, Bolliac, Hașdeu, Caragiale, Cuza și chiar Ludovic al XIV lea. Întâlnim și ceasuri ciudățenii cum ar fi ceasul invizibil, uzina cu aburi, ceasul morarului, ceasul cu abur, ceasuri cu gravuri care simbolizau revoluția franceză sau unirea Principatelor care aveau gravate capul de bour și vultur. Există și ceasuri originale realizate de meșteri români începând cu secolul al XVIII lea.

Piesele de rezistență, de o neprețuită valoare sunt : ,, Oul de Nurnberg “, primul ceas cu mecanism de buzunar construit pe la 1500, o pendulă de perete construită în lemn din anul 1648, pendula de perete a primei școli publice din Ploiești, ceasul regelui Franței Ludovic al XIV lea construit de mână de celebrul ceasornicar Julien Le Roy. Acesta a fost dăruit de către rege unei curtezane care s-a păstrat până în 1921 în familia sa , apoi a fost vândut la licitație publică și cumpărat de un român care a plătit o sumă foarte mare. Piesa are valoare de unicat.

Răsplata muncii sale titanice va fi recompensată de autoritățile ploieștene care în semn de omagiu au numit muzeul ceasului, o stradă și o școală din Ploiești ,, Nicolae I. Simache ”.

În capitolul ,, Utilizarea lucrării în activitatea metodico-didactică ” am aplicat o serie de considerații făcute de unii autori cu referire la istorie. Am încercat să argumentez că această disciplină joacă un rol important în formarea culturii tinerei generații, am insistat asupra funcțiilor istoriei. Tema abordată nu este prevăzută ca subiect explicit în programa școlară, dar se poate aplica cel mai bine în cadrul cercului de istorie, excursiilor școlare și vizitelor. Prin aceste activități se urmărește consolidarea și îmbogățirea cunoștințelor dobândite de elevi în cadrul disciplinei istorie. În cadrul tematicii cercului de istorie se pot regăsi unități de învățare a istoriei locale cum ar fi cele legate de viața și activitatea istoriografică a profesorului Nicolae Simache, de monumente istorice din județ, probleme de artă, apariția și dezvoltarea muzeelor prahovene cu ajutorul profesorului, etc. Pe lângă cercul de istorie consider că atât vizitele cât și excursiile pot valorifica informații cuprinse în această lucrare. Vizitând spre exemplu Muzeul Ceasului Nicolae Simache și Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova se pot realiza proiecte precum ,, Ghidul Muzeelor din Ploiești ” care să cuprindă fișe de lucru, de consolidare, de observație. Proiectul se întocmește în termen de o lună și cuprinde un pliant cu informații, fotografii, ilustrate, pliante, desene din și despre muzeele menționate.

Am respectat criteriul cronologic în evocarea vieții și acivității culturale a profesorului Simache, prezentând evenimentele în ordinea desfășurării lor. Am folosit o bibliografie diversă, de un mare ajutor fiindu-mi lucrările lui Paul D. Popescu, Bucur Chiriac, Gheorghe Marinică și alții. Referitor la aparatul critic am menționat toate sursele folosite în bibliografie și notele din subsol care însoțesc textul.

Consider că lucrarea și-a atins scopul, acela de a valorifica o bună parte din viața și din opera profesorului Simache.În semn de recunoștință, fiindu-i apreciată valoarea incontestabilă în domeniul școlii, istoriografiei și muzeografiei românești profesorul a fost distins cu importante ordine și medalii ale statului român și cu titlul de profesor emerit.

Prin întreaga sa operă Nicolae I. Simache ocupă un rol primordial în istoria culturii acestui județ, fiind trecut în galeria oamenilor de seamă cu care se mândrește orașul și regiunea noastră.