Nicolae Marius – Cristian [602688]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT SI ȘTIINȚE SOCIALE

LUCR АRE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific,
Prof. Univ. Dr. Iulian M. Nedelcu

Student: [anonimizat]
2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT SI ȘTIINȚE SOCIALE

INSTITUȚIA JURIDICĂ A PREFECTULUI

Coordonator Științific,
Prof. Univ. Dr. Iulian M. Nedelcu

Student: [anonimizat]
2016

CUPRINS

Pag.
Capitolul I: Activitatea guvernului – formă constituțională a activității
executive. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . 8
1.1. – funcții generale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . 10
1.2. – actele guvernului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . 12
1.3. – statutul general. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Capitolul al II -lea: Pr efectul și subprefectul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 18
2.1. – evoluția instituțiilor si natura juridică . . . . . . . . . . . . . . 18
2.2. – drepturile și obligațiile prefectului și subprefectului . . . . . 27
2.3. – actele prefectului și subprefectului și natura juridică . . . . 37
Capitolul al III -lea: Raportul dintre administrația publică centrală și
administrația publică locală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 40
3.1.- statutul constituțional al administrației centrale . . . . . . . 43
3.2.- autonomia locală și principiul subsidiarităț ii conform Legii
nr. 215/2001 – Tratatul de la Lisabona . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.3.- concluzii și propuneri de lege ferenda . . . . . . . . . . . . . . 53

1
INTRODUCERE

Pentru lucrarea mea de licență am ales tema;”Instituția Prefectului”
deoarece această instituție veghează la aplicarea legii și la realizarea politicilor
Guvernului la nivel local (județean), fiind o interfață între autoritățile centrale și
locale și societatea civilă.
Potrivit legislației în vigoare, în calitate de reprezentant al Guvernului în
teritoriu prefectul este cel care: conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor, ale celorlalte organe ale administrației publice centrale organizate
la nivel județean; asig ură la nivelul județelor aplicarea și respectarea constituției,
a legilor, a ordonanțelor și hotărârilor guvernului, a celorlalte acte normative.
Lucrarea am structurat -o în trei capitole.
În primul capitol fac referire la activitatea guvernului – formă
constituțională a activității executive. Acest capitol are 3 secțiuni în care dezvolt
următoarele subiecte: – funcțiile guvernului; actele guvernului și statutul general.
Funcțiile pe care le exercită Guvernul în realizarea Programului său de
guvernare sunt prev. în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, respectiv:
„a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere
în aplicare a Programului de guvernare;
b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normat iv și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură
administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea
serviciilor pentru care sta tul este responsabil;
d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern și extern;
e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul
aplicării și respectării reglementăril or în domeniul apărării, ordinii publice și
siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării
instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub
autoritatea Guvernului.’’
Din interpretarea a cestor dispoziții legale rezultă că, Guvernul are o
competență materială generală, fiind, prin definiție, autoritatea puterii executive,
care trebuie să aibă atribuții în toate sferele administrației, adică în toate
domeniile și ramurile de activitate.
În ceea ce privește actele Guvernului, conf. art. 108 din Constituție:
„(1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele ș i în condițiile prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul –
ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în
executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea at rage

2
inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituțiilor interesate. ”
Aceste dispoziții constituționale se corelează atât cu prevederile art. 26.
alin. 1 – 3 din L. 90/2001 rep. – „ În exercitarea at ribuțiilor sale Guvernul adoptă
hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri
excepționale, ordonanțe de urgență, potrivit art. 114 alin. (4) d in Constituție” ,
precum și cu prevederile art. 28 – 30 din aceeași lege, în care se arată că:
Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de
specialitate din subordinea sa, precum și asupra prefecților, în realizarea funcției
sale de conducere generală a administrației publice.
Cât privește statutul general, Constituția României din 1991, revizuită a
reglementat expres rolul politic și administrativ al Guvernului, deoarece în alin.
1 al art. 102 a prevăzut că: „ Guvernul, potrivit p rogramului său de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și
exercită conducerea generală a administrației publice”.
Totodată, Guvernul realizează conducerea generală a administrației
publice, fiind organul central cu competență materială generală.
În capitolul 2 al lucrării am tratat instituția prefectului și a subprefectului,
cuprinzând tot 3 secțiuni, respectiv: evoluția instituțiilor și natura juridică;
drepturile și obligațiile prefectului și subprefectului și actele prefectului și
subprefectului și natura juridică.
Referitor la evoluția instituțiilor, am pornit de la faptul că originea
instituției prefectului se regăsește în Roma Antică iar în tara noastră, instituția
prefecturii și a prefectu lui apare pentru prima dată sub domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, în Legea pentru consiliile județene nr.396 din 2/14 aprilie 1864 care,
in articolul 91, prevedea că: „prefectul, ca cap al administrației județene, dirige
toate lucrările acestei administrațiu ni si executa hotărârile consiliului județean.”
Deci, prefectul, după cum prevedea alineatul 2 al articolului 3, era comisar
al Guvernului pe lângă consiliul județean.
În prezent, legea cadru, care reglementează instituția prefectului este
Legea nr. 340/20 04, privind prefectul și instituția prefectului, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, cu ultimele
completări și modificări din 2009 – Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
105/2009, lege care se coroborează cu 106 din legea administrației publice
locale – Legea nr. 69/1991, republicată, Legea nr. 188/1999, R. privind statutul
funcționarilor publici ( care a prevăzut ca de la 1 ianuarie 2006, funcția de
secretar general al prefecturii să se transforme în funcție de subprefect) și cu
OUG 90/2009, privind reglementarea unor măsuri în domeniul administrației
publice.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile prefectului și
subprefectului, acestea sunt prevăzute în Cap. 2, art. 12 -18 din Legea nr.
340/2004, mo dificată prin OUG nr. 105/2009, în completarea drepturilor și

3
obligațiilor specifice categoriei funcționarilor publici, stabilite în art. 27 -42 din
Legea nr. 188/1999.
De asemenea, legislația mai cuprinde și drepturile specifice
aplicabile prefecților și subprefecților în contextul aplicării mobilității. HG nr.
341/2007 (mobilitatea înalților funcționari publici), prin art. 46.
Mai mult, regimul incompatibilităților privind funcția de membru al
Guvernului și alte funcții publice de autoritate din adminis trația publică centrală
și locală (inclusiv prefectul și subprefectul), constatarea inițială a situației de
incompatibilitate este reglementată de art. 85 din Legea nr. 161/2003.
Legea nr. 340/2004, privind prefectul și instituția prefectului,
republicata (modificată prin OUG nr. 105/2009) în Cap. 4, art. 26 -27
reglementează actele prefectului unde se prevede că:
„Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu
caracter individual sau normativ, în condițiile legii.”
Tot aceeași lege în art. 30 – 34, reglementează instituțiile cancelariei
prefectului și ale oficiilor prefecturale.
Conform Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici
republicată, funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul
instit uției prefectului (deci și cele de prefect și subprefect) sunt clasificate ca
făcând parte din categoria funcțiilor publice teritoriale, și nu funcții publice
locale.
În ultimul capitol, al III -lea, intitulat „Raportul dintre administrația publică
centrală și administrația publică locală”, am tratat:
în prima secțiune – statutul constituțional al administrației centrale,
în secțiunea a doua – autonomia locală și principiul subsidiarității
conform Legii nr. 215/2001 – Tratatul de la Lisabona
iar în final am arătat concluziile și propunerile de lege ferenda.
Referitor la raportul dintre administrația publică centrală și administrația
publică locală consider că statul unitar este centralizat din punct de vedere
politic, dar, din punct de vedere administrat iv (se poate vorbi de mai multe
regimuri juridice dintre centru și teritoriu și anume:
– un regim de centralizare administrativă;
– un regim de deconcentrare administrativă;
– un regim de descentralizare administrativă ( de autonomie locală).
În consecin ță, raporturile dintre autoritatea centrală (executivă) și cea
locală ( administrația publică locală) oscilează, în general, între principii de
autoritate și libertate.
Referitor la principiul subordonării ierarhice, organele locale de
specialitate ale ad ministrației de stat au, o subordonare funcțională, pe cale
orizontală, față de prefect și o subordonare organică, pe verticală, față de
ministru.
Constituția României, în vigoare, așa cum a fost revizuită în anul 2003,
conține norme cu privire la administ rația publică în sens organic, dar și în sens

4
material, ea fiind sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de
administrație publică.
Constituția nu distinge cu privire la natura legii în baza căreia se
înființează ministerele, se poate trage con cluzia că actul de înființare al acestor
autorități centrale de specialitate poate fi atât o lege generală – cadru cât și o
lege specială.
Și înființarea autorităților centrale de specialitate, din subordinea
Guvernului sau a ministerelor, este tot de dom eniul legii, deoarece capacitatea
executivului de a înființa este condiționată, conform art. 117 alin. 2 din
Constituție de recunoașterea prin lege a acestei competențe și de avizul Curții de
Conturi.
Totodată, întrucât norma constituțională nu nominalizea ză administrația
ministerială, numărul acestora este la latitudinea Parlamentului, în funcție de
necesitățile vieții economico -sociale, de propunerea Primului Ministru pentru
lista de miniștri și de programul său de guvernare.
Referitor la autonomia local ă și principiul subsidiarității conform Legii nr.
215/2001 – Tratatul de la Lisabona, interpretând articolul 120 din Constituția
României revizuită, reținem că, autonomia locală este forma modernă de
exprimare a principiului descentralizării administrative iar descentralizarea
semnifică autoadministrare.
Deci, autonomia locală este un drept, iar descentralizarea administrativă
un sistem pe care -l presupune.
Autonomia locală în comune și orașe se realizează, potrivit articolul 121
din legea fundamentală, prin două autorități : consiliul local și primarul, ambele
alese în condițiile legii.
În afara de autonomie locala si descentralizare, dreptul public intern
contemporan operează, implicit, si cu principiul subsidiarității.
În literatura de specialitate se arată că: „în contextul principiului
deconcentrării administrative, subsidiaritatea presupune capacitatea decizională
să fie tot mai mult transferată, delegată administrației teritoriale”, atât prin
sporirea atribuțiilor prefectului sau prin sporirea atrib uțiilor autorităților
teritoriale.
În dreptul comunitar, principiul subsidiarității a fost recunoscut în mod
oficial prin Tratatul de Maastricht, care a introdus art. 5 par. (2) CE. Totuși,
elemente ale acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO (195 1), în sensul
căruia, Comunitatea „întreprinde o acțiune directă în ceea ce privește producția
și funcționarea pieței doar atunci când circumstanțele o impun.
Tratatul de la Lisabona, care a înlocuit tratatul constituțional european,
intitulat oficial „Tra tatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană și a Tratatului de Instituire a Comunității Europene din anul
2007 (2007/C 306/01), semnat la data de 13 dec. 2007 de liderii Uniunii
Europene, a înscris principiul subsidiarității la art. 3b unde, în paragraful 3 se
prevede că:

5
„În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de
competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii.
Prin Tratatul de la Lisabona, principala inovație o constitui e noul rol
acordat parlamentelor naționale în a controla respectarea principiului
subsidiarității.
Din cele expuse în cuprinsul acestui material, în ceea ce privește analiza
funcției publice, putem constata că s -au făcut pași semnificativi, unul dintre
aceștia fiind depolitizarea prin transformarea prefectului în înalt funcționar
publici coroborat cu obligația de a -și guverna cariera după legislația privind
funcționarii publici.
Statutul prefectului este acela de înalt funcționar public, numit, însă, prin
hotărâre a Guvernului.
Cariera sa este marcată de principiul mobilității, ceea ce presupune un
anumit grad de flexibilitate.
Apariția categoriei înalților funcționari publici a fost motivată prin nevoia
de profesionalizare a administrației publice, profes ionalizare ce nu poate fi
separată de principiile independenței și stabilității.
Atât stabilitatea cât și profesionalizarea prefectului și a subprefectului pot
fi însă afectate de principiul mobilității și de revocările frecvente.
Până în prezent, au fos t utilizate excepții în ceea ce privește ocuparea
funcțiilor de prefect și subprefect de tipul numirii temporare pe o funcție publică
din categoria înalților funcționari publici.
Aceste excepții ar trebui limitate pentru a putea profesionaliza acest corp
de funcționari ce asigură managementul superior în administrația publică.
Este important ca un prim pas în abordarea funcției prefecturale din
România să implice în primul rând o decizie între păstrarea ca racterului politic
al funcției, depolitizarea total ă sau o altă soluție care s ă permită totuși
prefectului să exercite atribuțiile legale din punct de vedere operațional.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
6

CAPITOLUL I
ACTIVITATEA GUVERNULUI – FORMĂ
CONSTITUȚIONALĂ A ACTIVITĂȚII EXECUTIVE

În literatura de specialitate1 se arată că în privința administrației centrale
de specialitate, cea mai mare parte a Constituțiilor europene cuprind „doar
norme generale, ca principii de bază, structura sau competența înființării
acestora” și că nici Constituția României de la 1991, revizuită nu se îndepărtează
de la practica europeană.
În acest sens , din textul con stituțional prev. în Titlul III – destina t
„Autorităților publice” – Secțiunea I, rezultă că administrația centrală de
specialitate este o administrație statală, care se organizează și funcționează sub
forma ministerelor, în subordinea Guvernului .
Așa cum prevăd normele legii fundamentale2 – art. 85 alin. 1 coroborat cu
art. 103 alin. 1 din Constituția României din 1991, m odificată și completată prin
Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, „ Președintele
României desemnează un candidat pentru funcția de prim -ministru (în u rma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament ) și nume ște
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (asupra programului
și a întregii liste a Guvernului.) ”.
In exercitarea atributiei de numire a Guvernului pe baza votului de
incredere acordat de Parlament, Presedintele Romaniei emite un decret , in care
sunt incluse persoanele care au primit votul Parla mentului, deci lista Guvernului.
Cele 9 articole din legea fundamentală, din capitolul intitulat „Guvernul”
au ca obiect, în ordine cronologică, următoarele: Rolul și structura Guvernului
(art. 102), Învestitura Guvernului ( art. 103), Jurământul de credin ță al
mem brilor Guvernului ( art. 104), Incompatibilități ale funcției de membru al
Guvernului (art. 105), Încetarea funcției de membru al Guvernului (art. 106),
Prim -ministru (art. 107), Actele Guvernului (art. 108) Răspunderea Guvernului
și a membrilor s ăi (art. 109) Încetarea mandatului Guvernului (art. 110)

1 Iulian M. NEDELCU – Administrația publică centrală de specialitate , Ed.
Universitaria, Craiova, 2012, pag. 82.

2 Constitu ția Rom âniei din 1991, modificat ă și completat ă prin Legea de
revizuire a Constitu ției Rom âniei nr. 429/2003 – art. 85.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
7
Potrivit art. 102 din Constituție, care reglementează r olul și structura
guvernului:
(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită
conducerea generală a administrației publice.
(2) În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu
organismele sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim -ministru, miniștri și alți membri
stabiliți
prin lege organică.
Dar, Constituția României din 1991, revizuită, conține referiri la atribuții
ale Guvernului și în alte capitole decât cele consacrate expres acestei instituții
cum ar fi cele din Capitolul IV, intitulat „Raporturile Parlamentului cu
Guvernul” dar și în alte capitole, cum ar fi art. 74 ( din capitolul consacrat
Parlamentului), care reglementează dreptul Guver nului la iniț iativa legislativă.3
De altfel, n ormele constituționale mai sus arătate sunt dezvoltate și de
prevederile Legii organice nr. 90/2001, cu modificările și completările
ulterioare, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor .
Astfel, conform art. 1 alin. 1 – 4 din L. 90/2001 , publicată în M.Of. nr.
164/2 apr. 2001, cu modificările și completările ulterioare4:
„(1) Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care
funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice.
(2) Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea
sistemului național economic și social, prec um și racordarea acestuia la sistemul
economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.
(3) Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu
prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de
Parlament.
(4) Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului
de încredere acordat Guvernului de Parlament. ’’
Așa cum se arată în literatura de specialitate5, guvernul este o creație a
vremurilor moderne, apărând odată cu primele Constituții. A șa cum rezultă și
din cele arătate anterior, reglementarea instituțiilor guvernamentale își are sediul
general în cuprinsul legii fundamentale.

3 Antonie IORGOVAN – Tratat de drept administrativ , vol. I – ed. 4, Editura All
Beck, București 2005, pag. 337.
4 Legea nr. 90/2001 – art. 1 .
5 Iulian M. NEDELCU – Administrația publică centrală de specialitate , Ed.
Universitaria Craiova, pag. 85.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
8
Deci Guvernul și Președintele României sunt două autorități centrale cu
caracter suprem în sistemul executiv rom ânesc, Președinte fiind autoritatea
publică cu caracter unipersonal iar Guvernul fiind un organ colegial.
 1.1. Funcții generale

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001 , pentru realizarea Programului
de guvernare Guvernul exercită următoarele funcții6:
„a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ
și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură
administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern și extern;
e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul
aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și
siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării
instituțiilor și organismelor care își desfășoară activit atea în subordinea sau sub
autoritatea Guvernului. ’’
Conform art. 11 din aceeași lege7:
„În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuții
principale:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
b^1) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, inițiate cu
respectarea Constituției, și le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de
la data solicitării. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susținerea
implicită a formei inițiatorului;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul
unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
d) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a
celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor
sociale de stat și le supune s pre adoptare Parlamentului;
f) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri
și domenii de activitate;
g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;

6 art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001 .
7 art. 11 din Legea nr. 90/2001.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
9
h) asigură apărarea ordin ii de drept, a liniștii publice și siguranței
cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile
prevăzute de lege;
i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării,
scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
j) asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea
României în structurile europene și internaționale;
k) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează
statul r omân; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri
internaționale la nivel guvernamental;
l) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale
de specialitate din subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
o) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea
sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor
sale;
r) îndeplinește or ice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul
și funcțiile Guvernului. ”
Conform art . 128:
„(1) Pentru rezolvarea unor probleme din competența sa Guvernul poate
constitui organisme cu caracter consultativ.
(2) În scopul elaborării, integrării, corelării și monitorizării de politici
Guvernul poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale.
(3) Modul de organizare și funcționare a structurilor prevăzute la alin. (1)
și (2) și a serviciilor acestora se stabilește pr in hotărâre a Guvernului, în limita
bugetului aprobat .”
În literatura de specialitate9 se arată că, din interpretarea logică a art. 1 din
Legea nr. 90/2001 , raportată la interpretarea sistematică a legii, în ansamblu, se
deduce, fără dubii, că noțiunea de „funcție” este folosită pentru a desemna zone
mari de activități, din competența Guvernului, conturându -se competența
materială generală a acestuia , Guvernul fiind, prin definiție, autoritatea puterii
executive, care trebuie să aibă atribuții în toate sfe rele administrației, adică în
toate domeniile și ramurile de activitate.

8 Art. 12 di n Legea nr. 90/2001 .
9 Antonie IORGOVAN, op. cit, pag. 398.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
10

 1.2. Actele guvernului
Articolul 108 din Constituție care reglementează actele Guvernului, prevede
că10:
„(1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul –
ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în
executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituțiilor interesa te. ”
Conf. art. 26. Alin. 1 – 3 din L. 90/2001 rep. – „ În exercitarea atribuțiilor
sale Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale
de abilitare sau, î n cazuri excepționale, ordonanțe de urgență, potrivit art. 114
alin. (4) din Constituție ”.
Deci, conform acestor dispoziții legale, Guvernul îș i exercita atribuțiile pe
întreg teritoriul tarii in toate ramurile si domeniile de activitate ale administrației
publice el având , deci, o competenta materiala generala.
Așa cum am arătat anterior, î n exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul
adopta hotărâri si ordonanțe .
Hotărârile Guvernului se adopta pentru organizarea executării legilor, si,
deci, trebuie sa fie conforme acestora. Ele pot avea caracter normativ sau
individual.
Ordonanțele se adopta de către Guvern in temeiul unei legi de abilitare ,
adoptată de Parlament, in domenii care nu fac obiectul l egilor organice [art. 107
alin.(3) coroborat cu art. 114 alin. (1) din Constituție ]. Legea de abilitare -trebuie
sa prevadă , in mod obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot adopta
ordonanțe . Ordonanțele se adopta in limitele si condițiile stabilite de legea de
abilitare. Da ca legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pana la împlinirea termenului de
abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage încetarea efectelor ordonanțelor .
Spre deosebire de hotărârile Guve rnului, care sunt adoptate in vederea
organizării executării si executării in concret a legilor, ordonanțele sunt
reglementari cu putere de lege prin care Guvernul ' legiferează ', putând modifica
sau abroga legile ordinare.
Până la aprobarea lor de către Parlament, ordonanțele pot fi modificate,

10 Art. 108 din Constituția României .

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
11
revocate sau înlocuite de către Guvern, întrucât pana la acea data ele îș i
păstrează caracterul de acte administrative (cu putere de lege). Daca ordonanțele
sunt aprobate de către Parlame nt, cu sau fără modificări sau completări , ele
devin legi. in caz contrar, ordonanțele își încetează aplicabilitatea.
In situații excepționale , Guvernul poate adopta ordonanțe de urgenta, fără
abilitarea Parlamentului. Acestea intra in vigoare numai după depunerea lor,
spre aprobare, la Parlament [art. 114 alin. (4)1 din Constituție ]. Daca
Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoacă in mod obligatoriu.
Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
Parlamentului ( Senat sau Deputați) ses izată cu aprobarea ordonantei de urgenta
a guverului (O.U.G.) nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată
adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de
urgență.
Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale
și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate pu blică.
Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping
printr -o lege.
Ordonanțele Guvernului au întotdeauna caracter normativ.
Hotărârile si ordonanțele adoptate de Guvern sunt semnate de primul –
ministru si contrasemn ate de miniștr ii care au obligația punerii lor in executare.
Apoi, h otărârile si ordonanțele se publica in Monitorul Oficial al
României .
Sancțiunea nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României o
constituie inexistent a acestor acte [art. 107 alin. (4) din Cons tituție ]. Hotărârile
cu caracter militar se comunica instituțiilor militare interesate.
Guvernul mai adopta si acte politice care nu produc efecte juridice. Prin
aceste acte, Guvernul isi exprima punctul de vedere fata de anumite evenimente
interne sau internaț ionale .
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe; de
asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării
dreptului de inițiativă legislativă a acestuia. Metodologia de elaborare și
înaintare la Guvern a acestor pro iecte de acte normative se aprobă prin hotărâre
a Guvernului.
Rapoartele și declarațiile cu privire la politica Guvernului sunt prezentate
de primul -ministru Camerei Deputaților sau Senatului, acestea fiind dezb ătute cu
prioritate.
Totodată, Guvernul și ce lelalte autorități ale administrației publice sunt
obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților,
de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul președinților
acestora.
Membrii Guvernului au acces la lucrăril e Parlamentului. Dacă li se
solicită prezența, participarea lor este obligatorie.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
12
Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la
întrebările și interpelările formulate de deputați sau de senatori.
Camera Deputaților sau Senatul pot ado pta o moțiune prin care să -și
exprime poziția cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării.
Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți
membr i pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Guvernul își
poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință
comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui
proiect de lege (art.114 din Constituție).
Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea
acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul
majorității deputaților și senatorilor (art.113 din Constituție).
Asupra unui program, a unei d eclarații de politică generală sau a unui
proiect de lege, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei
Deputaților și a Senatului, în ședință comună,.
Dacă , în 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică
generală sau a proiect ului de lege se depune o moțiune de cenzură prin care
acestea sunt respinse , Guvernul se consideră demis, urmând să fie desemnat un
nou prim -ministru și să fie ales un nou Guvern.
În situatia în care moțiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege
prezentat este socotit ca fiind adoptat, iar programul sau declarația de politică
generală devine obligatoriu pentru Guvern.
Atunci când îi încet ează mandatul, în condițiile prevăzute de Constituție,
până la depunerea jurământului de către membrii noului Guv ern, Guvernul
continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ,
necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În
această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte
de le ge.
Potrivit art. 27 alin. 1 – 3 din aceeași lege organică: „ Guvernul adoptă
hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Hotărârile și
ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște
primul -ministru. Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul documentelor și al
altor măsuri dezbătute în Guvern ”.
Conf. art . 28 – 30 din lege, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra
ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum și asupra
prefecț ilor, în realizarea funcției sale de conducere generală a administrației
publice .
În vederea exercit ării controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze
actele administrative ilegale sau inoportune emise de autoritățile administrației
public e din subordinea sa, precum și ale prefecților.
Raporturi le Guvernului cu autoritățile administrative autonome sunt de
colaborare .

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
13
Guvernul este cel care numește câte un prefect în fiecare județ și în
municipiul București.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 90/*2001 rep. „ Prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local. În această calitate prefectul răspunde de aplicarea
politicii Guvernului în unitățile administrativ -teritoriale, având obligația de a
asigura executarea actelor Guvernului, precum și pe cele ale ministerelor și
celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor.
Prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale din unitățile administrativ -teritoriale și exercită
controlul asupra legalității actelor administrative ale consiliului local, ale
primarului, ale consiliului județean și ale președintelui consiliului județean. ”

 1.3. Statutul general

Constituția României din 1991, revizuită a reglementat expres rolul politic
și administrativ al Guvernului , deoarece în alin. 1 al art. 102 a prevăzut că: „
Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice”.
Așa cum arată profesorul Antonie Iorgova n în lucrarea sa de specialitate11
"Constituantul român a achiesat , astfel, la teza doctrinei occidentale
contemporane, după care Guvernul este parlamentar prin origine și
guvernamental pri n funcție , reținând că programul politic răm âne un document
exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de fo rță sunt acceptate de Parlament ".
Din coroborarea dispozițiilor alin. 1 al art. 102, cu prevederile art. 103
alin. 3 și cu cele ale art. 85 alin. 1 din Constituție, rezultă rolul politic al
Guvernului, deoarece votul de învestitură are valoare de fapt juridic care
marchează încheierea contractului de guvernare între Parlament și candidatul
desemnat pentru funcți a de Prim -ministru, Parlamentul exprimându -și voința în
funcție de liniile politicii pe care candidatul desemnat intenționează să le
realizeze, împreună cu echipa ministerială î n situația în care va deveni Prim –
ministru.
Deci, votul de învestitură dă legit imare echipei guvernamentale, marcând
trecerea din sfera competiției pentru putere în sfera exercitării puterii politice,
ceea ce presupune unor linii politice și, corespunzător, promovarea unor valori
politice încorporate în programul de guvernare, acceptat de Parlament.
Însă, așa cum arată și profesorul Iulian Nedelcu, î n lucrarea sa de
specialitate12, folosirea sintagmei – acceptat de Parlament -, scoate în evidență ,

11 Antonie IORGOVAN – Tratat de drept administrativ , vol. I – ed. 4, Editura
All Beck, București 2005, pag. 362.
12 Iulian M. NEDELCU – Administrația publică centrală de specialitate , Ed.
Universitaria Craiova, 2012, pag.87 .

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
14
„faptul că programul de guvernare este și rămâne al Primului ministru și al
restului echipei guvernamentale, votul Parlamentului, însemnând doar faptul
jurid ic care legitimează respectivul program, ca program oficial al Guvernului
României în funcțiune”.
Totod ată, Guvernul realizează conducerea generală a administrației
publice, fiind organul central cu competență materială generală.

Deși această calificare a guvernului nu este menționată expres în
Constituția României, ea se deduce în mod logic, deoarece „administrația
publică se realizează în cele mai diverse domenii, ramuri și sectoare de
activitate, practic, în tot ce este legat de trecerea pe această lum e a ființei umane,
dacă avem în vedere și infinitele rețele de servicii publice”13.
Dar, formele prin care Guvernul conducerea generală diferă după cum
este vorba de raporturile de subordonare ( față de ministere, prefecți), raporturile
de colaborare ( față de autoritățile centrale de specialitate autonome) și raporturi
de tutelă administrativă ( față de autoritățile locale alese).
Pentru realizarea politicii generale și conducerea administrației publice,
Guvernul cooperează la actul de guvernare și administrare cu organismele
societății civile ( asociații profesionale , patronate, organizații sindicale , asociații
de drept public și privat).
Așa cum se arată în literatura de specialitate14, statutul constituțional al
guvernului se caracterizează prin:
– natura sa parlamentară la origine și guvernamentală prin
funcțiune;
– dublul rol administrativ și politic al guvernului;
– autoritatea centrală cu competență materială și teritorială
generală;
– caracterul dualist al executivului ( prim șef al statului și
un organ colegial) care exercită funcțiile sale în mod
autonom;
– îndeplinește, în condițiile Constituției și o activitate
normativă exprimată prin: – recunoașterea inițiativei
legislative (art. 73);
– emiterea în executarea legii, a hotărâ rilor de guvern( art.
108) deci acte cu efecte secundum legem sau praeter
legem;
– delegarea legislativă (art. 115), potrivit căreia Guver nul
poate fi abilit at de Parlament să emită ordonanțe în
domenii ce nu fac obiectul legii organice, dar și sub
forma exp resă prevăzută de Constituție (art. 115 al. 4),

13 Antonie IORGOVAN – Tratat de drept administrativ , vol. I – ed. 4, Editura
All Beck, Bucur ești 2005, op. cit, pag. 363.
14 Virginia VEDINAȘ – Drept administrativ și instituții politico -administrative
Ed. Lumina Lex, București, 2002, op. cit , pag. 293.

Capitolul I Activitatea guvernului -formă constițutională a activității executive
15
potrivit căruia Guvernul poate adopta ordonanțe de
urgență numai în situații extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată (urgența se motivează
în ac t ca obligație constituțională.

– în calitate de conducător al administrației publice,
Guvernul intră în următoarele raporturi cu celelalte
autorități ale administrației publice:
 de subordonare , când este organ ierarhic superior față
de ministere, organe centrale din subordine sau chiar
față de prefec t;
 de colaborare, coordonare cu autoritățile centrale
autonome;
 de tutelă administrativă față de autoritățile
administrației publice locale .
– Cooperează cu organismele sociale interesate în
îndeplinirea atribuțiilor sale (art. 102 alin. 2 din
Constituție) – de ex. patronate, sindicate, partide politice,
organizații de tineret, femei, ONG, asociații, federații.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
16
CAPITOLUL AL II -LEA
PREFECTUL SI SUBPREFECTUL

 2.1. Evoluția instituțiilor și natură juridică

Instituție de tradiție a sistemului administrației publice din România,
prefectul – funcționar public, de mnitar sau înalt funcționar public, a fost și
rămâne o instituție de însemnătate deosebit ă în administrația publică a statului
român.
Romanii utilizau n oțiunea de prefect sau prefectura într-o variată gamă de
denumiri administrative, fie unități administrative, fie funcții oficiale ( civile,
militare, economice, etc.).
În acest sens, originea instituției prefectului se regăsește în Roma Antică,
unde noțiunile de prefect și de prefectură erau utilizate atât pentru a evoca o
unitate administrativ -teritorială, cât și o funcție publică, civilă sau militară ,
sintagma prefectus urbis desemnând prefe ctul oraș ului Roma.
Etimologia cuvântului este astfel de origine latină15 și îl regăsim pentru
prima dată în Roma antică, în vârful ierarhiei funcționarilor imperiali, sub trei
titluri:
– praefectus praetorio, care evocă pe comandantul gărzii imperiale, care
avea puteri comparabile, cu șefii de guverne din statele burgheze;
– praefectus urbis, care avea cu precădere atribuții polițienești;
– praefectus annonae, care răspundea de aprovizio narea Romei.16
Napoleon, în al VIII -lea an de Revoluție Franceză a creat în Franța,
institutia prefectului, pentru a îndeplini atribuții de reprezentant al Guvernului și
de Șef al administrației departamentului în care funcționa17.
Prefectul face parte din categoria organelor administrației publice, a căror
activitate viz ează executarea legii și prestarea de servicii publice, în limitele
legii. Administrația publică, la rândul său, este o componentă a puterii
executive, una dintre cele trei clasice puteri ale statului, alături de cea legislativă
și judecătorească.
Principi ul constituțional care guvernează funcționarea celor trei puteri –
legislativă, executivă și judecătorească – este cel al separației și echilibrului lor,
care trebuie să se exercite însă în cad rul democrației constituționale.
Urmărind evoluția transformăril or survenite în sistemul administrativ al
Țărilor Române , observăm acestea au urmat o cale lentă și complicata , fiind
puternic influențate de evenimentele externe.

15 În limba latină praefectus .
16 Ioan ALEXANDRU – Tratat de administrație publică , Editura Universul
Juridic, București 2008, pp. 310 -311.
17 Ioan ALEXANDRU – Tratat, op. cit , p. 310.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
17
Sensul actual al denumirii instituției care conduce o unitate administrativă
mai mare ( județ) provine din francezul „prefecture”, statuat în legile
administrative ale lui Napoleon I, prefectul fiind reprezentantul Guvernului si
seful administrației departamentului in care funcționa.
Art. 1 alin (4) din Constituție prevede următoarele: „ (4) Statul se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă,
executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale18.”
In tara noastră, instituția prefecturii și a prefectului apare pentru prima
dată sub domn ia lui Alexandru Ioan Cuza, în Legea pentru consiliile județene
nr.396 din 2/14 aprilie 1864 care, in articolul 91, prevedea că: „prefectul, ca cap
al administrației județene, dirige toate lucrările acestei administrațiuni si executa
hotărârile consiliului județean.”
Prefectul, după cum prevedea alineatul 2 al articolului 3, era comisar al
Guvernului pe lângă consiliul județean.
Potrivit Legii pentru organizarea administrațiunii locale din 3 august
1929, prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de
Interne.
Din reglementările cuprinse in aceasta lege, rezulta ca prefectul avea o
tripla calitate, cu atribuții corespunzătoare , respectiv: ca delegat al autoritarii
centrale; ca reprezentant al Guvernului și seful politiei in județ , pot rivit
articolului 276.
Autonomia locala, reprezenta un principiu al implementării instituției
prefectului in sistemul administrației publice.
In ordinea evenimentelor istorice ea este anterioara statului.
Prof. Anibal Teodorescu, preciza ca „ideea de autonomie locala atrage
după sine descentralizarea administrativa, autonomia fiind un drept, iar
descentralizarea un sistem care implica autonomia”.
Odată cu instaurarea regim ului comunist au fost desființate brutal
prefecturile, după mai bine de 100 de ani de funcționare în cadrul administrației
publice românești, locul acestora și al prefecților fiind luat de Comitetele
populare județene și de prim -secretari.
Evoluția prefectului și a prefecturilor este strân s legată de dezvoltarea,
organizarea și racordarea administrației publice românești la prin cipiile
administrației moderne, europene.
Descentralizarea, ca element al ca element esențial al autonomiei locale,
nu poate fi conceputa, cel puțin in statele unitare, fără existenta unui control din
partea statului, denumit, tradițional, control de tu tela, exercitat in unele tari (
Italia, Franta) de funcționari sau autorități ale administrației de stat, iar in altele
( Marea Britanie) de către judecători .
Deci, a utonomia locala, mai ales intr -un stat unitar, nu poate fi conceputa
decât in anumite limite.

18 Art. 1 alin. 4 din Constitutia Romaniei .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
18
Nu se poate admite ca intr -un stat de drept sa fie nesocotita legea,
autoritatea executivului central sau a justiției datorita aplicării principiului
autonomiei locale.
Autonomia locala nu poate fi realizata decât in cadrul principiilor statului
de drept, principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea.
De aici legătura organica care trebuie sa existe intre autonomia locala si
lege, dintre interese le locale (comunale, orăș enești, municipale, județene ) si
interesele naționale exprimate prin lege.
Așa se explica de ce, in toate tarile democratice, la nivelul unitarii
administrativ -teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al
statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către
autoritățile administrației publice locale, organizate pe baza autonomiei
administrative.
După sistemul francez, acest rol, la noi, l -a avut prefectul, situație
regle mentata si de Constituția adoptata in anul 1991, care la articolul 122, alin.
2, prevede: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe
centrale, din unitățil e administrativ -teritoriale”.
Se observa ca, pe baza principiului deconcentrații , are loc transferul unor
atribuții ale autoritarii centrale ca si a dreptului de tutela administrativa de la
organele centrale ale statului (Guvernul) la reprezentantul local al acestuia
(prefectul).
Prefectului i s -au stabilit sarcini de administrație generala, cum ar fi
coordonarea pe plan local a activității serviciilor teritoriale ale ministerelor,
precum si exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative
ale autoritarilor publice locale.
Soluția din Constituție si din Legea administrației publice locale se poate
spune că, în perioada 1191 – 2004, funcția prefectului era o soluție politica,
prefectul apărând ca fiind om politic (pe baza dreptului pozitiv), ce reprezenta
Guvernul, fiind de interes ca el e ra supus regulii jocului politici, ca oricare
membru al Guvernului.
Prefe ctul este un organ unipersonal al administrației publice, investit cu o
competenta materiala generala si teritoriala limitata la nivelul județului in care
funcționează .
Articolul 106 din Legea nr. 69/1991, republicata, dispune19: „Guvernul
numește cate un prefect, ca reprezentant al sau, in fiecare județ si in municipiul
București ”. Textul citat reia dispozițiile cuprinse in articolul 122 (1) din
Constituție . Rezulta, deci, ca prefectul este numit in funcție printr -un act de
autoritate, si nu ales.
Potrivit articolului 106 din legea menționata , „Prefectul este ajutat de un
subprefect”. Existenta subprefectului nu schimba natura juridica a prefectului.
O problematică ce trebuie analizată în acest context privește locul și rolul
subprefectului.

19 Art. 106 din Legea nr. 69/1991 , republicată.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
19
Conf orm legii, subprefectul are rolul de a exercita în numele prefectului
conducerea serviciilor publice și asigură conducerea operativă a instituției
prefectului.
De menționat că, prin Legea nr. 188/1999, s-a prevăzut ca de la 1 ianuarie
2006, funcția de secr etar general al prefecturii să se transforme în funcție de
subprefect.
Subprefectul, în virtutea statutului său de înalt funcționar public, este
supus principiului mobilității.
Condițiile cerute de lege persoanei fizice pentru numirea in funcția de
prefect sau subprefect sunt prevăzute in articolul 106 din Legea nr. 69/1991,
republicata, si anume: „studii superioare si vârsta de cel puțin 30 de ani”. Aceste
condiții sunt cumulative si obligatorii, lipsa oricăreia atrăgând nulitatea actului
de num ire in funcție .
Este de relevat totuși , condiția cetățeniei romane si a domiciliului in
Romania, impusa de articolul 16 din Constituția României , potrivit căreia
„funcțiile si demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele
care au n umai cetățenia romana si domiciliul in tara”.
Numirea în funcție a Prefecților și Subprefecților se realizează prin
Hotărâre de Guvern conform Constitutiei, alin. 1, iar propunerea aparține
Ministrului Afacerilor Interne conform Legii nr. 340, prefectul, c a înalt
funcționar public intrând sub incidența Legii nr. 188/1999 privind statutul
funcționarilor public.
În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 188/1999, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, numirea, modificarea, suspen darea,
încetarea raporturilor de serviciu, precum și sancționarea disciplinară se fac, atât
pentru prefect, cât și pentru subprefect, de către Guvern.
Un aspect important de supus discuției în acest context ține de corelarea
dispozițiilor aplicabile corpului înalților funcționari publici, în ansamblul său, cu
cele aplicabile corpului prefecților și subprefecților.
În concret, în situația mobilității în cadrul corpului înalților funcționari
publici actele de numire în noile funcții urmare a aplicării mobilității sunt
diferite – dacă prefectul și subprefectul sunt numiți, așa cum s -a menționat
anterior, prin hotărâre a Guvernului, pentru celelalte funcții specifice categoriei
actul de numire este decizia primului -ministru.
Pebntru ca o persoană – cetățe an român și cu domiciliul în țară – să ocupe
funcți a de prefect trebuia să mai îndeplinească următoarele condiții : să nu aibă
condamnări penale, să cunoa scă limba român ă, să aibă studii superioare.
Baza de selecție se mărește însă ulterior, odată cu modifi carea Constituției
din 2003, care enunță că ocupantul ar putea să aibă și dublă cetățenie, condiția
fiind ca una dintre cetățenii să fie cea română.
Este însă discutabilă modalitatea de punere în practică a acestei reguli în
condițiile în care Legea nr. 18 8/1999 dispune privind ocuparea de funcții
publice, la art. 54 lit. a), de către persoane care au „ cetățenia română și
domiciliul în România”.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
20
Conform prevederilor OUG nr. 90/2009 (*actualizată*) privind
reglementarea unor măsuri în domeniul administrației publice, cap V „(1): În
mod excepțional, în situatia în care la concursul organizat potrivit legii pentru
intrarea în categoria înalților funcționari publici nu se înscriu candidați care
îndeplinesc condiția prevăzută la art. 16 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot candida și persoane
care nu îndeplinesc această condiție.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), persoana declarată admisă își poate
păstra calitatea de înalt funcționar public dacă, în termen de maximum 2 ani de
la data numirii în funcția publică în urma concursului, absolvă programele de
formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice corespunzătoare
categoriei înalților funcționari publici, organizate în condițiile l egii, sub
sancțiunea eliberării din funcție în cazul neîndeplinirii acestei condiții în
termenul prevăzut”.
Această excepție poate genera insuficiențe referitor la calitatea
persoanelor care se înscriu la concurs, prin prisma faptului că aceștia au la
dispoziție o perioadă de 2 ani în care pot absolvi programele de formare
specializată, timp în care prefecții și subprefecții, numiți deja pe posturile lor,
reprezintă Guvernul la nivel local și conduc serviciile publice deconcentrate.
Prin această regulă se i nstituie, prin efectul legii, o inversare a succesiunii
logice a etapelor în ocuparea unei funcții, numirea pe un post devenind
anterioară formării inițiale necesare exercitării atribuțiilor.
Mai mult, dincolo de succesiunea logică a etapelor formare
inițială/numire, cea mai importantă atribuție din perspectiva competențelor
profesionale necesare pentru asigurarea acestora este controlul de legalitate, care
angajează direct decizia Prefectului, o slabă pregătire putând genera abuzuri sau
lacune în activită țile menționate.
O argumentație similară poată fi adusă și din perspectiva relaționării
prefectului cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte
autorități ale administrației publice centrale.
În ceea ce privește modalitatea de numire în funcția de subprefect,
menționăm că este aceeași ca și pentru prefect, beneficiind astfel, în aceeași
măsură, de aceleași drepturi și obligații.
Subprefecții sunt obligați să depună în fața Guvernului, respectiv a
primului ministru, jurământul de cred ință, alături de prefect.
Articolul 107 din Legea nr. 69/1991, republicata, prevede o serie de
interdicții si incompatibilit ăți pentru prefecți și subprefecți .
In primul rând este precizat faptul ca prefectul sau subprefectul nu poate
fi in același timp d eputat sau senator.
O asemenea dispoziție se coroborează cu prevederile articolului 68 din
Constituție potrivit cărora „calitatea de deputat sau de senator este incompatibila
cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de memb ru
al Guvernului”.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
21
Din dublul caracter, politic si administrativ al statutului prefectului, care,
in același timp, este reprezentantul Guvernului si realizează funcții
administrative import ante, rezulta că, până în anul 2004 , acesta nu a vea nici o
garanție in ce privește cariera sa, care încet a odată cu existenta Guvernului care
l-a numit. Ori, un specialist in administrația publica presupune o pregătire de
specialitate si garanții de stabilitate.
In practica , aspectul politic coexistă cu cel administrativ si ambele sunt
esențiale .
Dar, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, începând cu data de 1
ianuarie 2007, România a intrat într -o nouă etapă a dezvoltării instituționale și
într-un club de state cu variate caracteristici statale. Instituțiile Uniunii
Europene, în sine, au generat un anumit tip de relații instituționale și
administrative pentru care statul român a trebuit să creeze proceduri și chiar noi
instituții. Insa, cel mai important element vizează faptul că România a intrat într –
o uniune a căror state componente s -au clădit pe respectarea unor principii ferme
privind: existența unui cadru democratic, respectarea legislației comune,
fundamentarea unor principii ce privesc autonomia și principiul subsidiaritatății.
România a fost nevoita să construiască instituții și să modifice
reglementări astfel încât momentul acestei integrări să nu ia pe nepregătite
instituțiile statului.
Deși nu a existat un capitol privind aquis -ul comunitar în domeniul
administrației publice, o serie de pași au fost realizați în sensul corelării
anumitor prevederi legale și constituționale.
Astfel, modificarea Constituției din anul 2003 a constituit un pas
important, iar, pe lângă această modificare majoră, au fost vizate diverse măsuri
de creștere a capacității instituț ionale: modificarea legislației pr ivind
modernizarea funcției publice prin Legea nr. 188/1999 (republicată în 2004)
privind Statutul funcționarilor publici; actualizarea Legii nr. 215/2001 privind
administrația publică locală; adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigur area transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției; adoptarea
unei noi legi a contenciosului administrativ cu nr. 554/2004; adoptarea Legii nr.
340/2004 privind prefect ul și instituția prefectului; Legea nr. 95/2006 privind
descentralizarea; Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Actualizarea reglementărilor a fost și este în continuare necesară pentru a
putea îmbunătăți reforma administrației naționale și teritoriale, mai ales datorită
rolului din ce în ce mai important pe care nivelul regional îl joacă în Uniunea
Europeană, în special în ceea ce privește realizarea și implementarea politicii de
coeziune.
Guvernul României în cadrul analizei Cadrului Legis lativ actual ce
reglementează Instituția Prefectului în România din prisma atribuțiilor,
instrumentelor administrative pe care le deține, incompatibilităților , ianuarie
2013 , arată că: ”Politica de coeziune 2014 -2020 țintește regiunile ca principal
beneficiar, scopurile fiind în continuare cele privind reducerea decalajelor dintre

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
22
acestea. Acest nivel teritorial de tip NUTS II a beneficiat de un val de reformă în
momentul în care regiunile de dezvoltare au fost create, dar completarea acestui
val pri n crearea unui nou nivel administrativ va fi în măsură să finalizeze
reforma administrației. Reformele din administrația publică, îmbunătățirea
drepturilor, a responsabilităților și jurisdicției acesteia pot fi considerate
elemente importante în efortul de pus în vederea creșterii gradului de
performanță a administrației publice, precum și a alinierii acesteia la necesitățile
impuse României de statutul de stat membru al Uniunii Europene. ”
Ca model în administrația publică românească, au fost adoptate, o serie de
elemente ale noului management public și se pot aminti aici programele privind
managerii publici și beneficiarii Bursei Guvernului României, cu referire la
aspecte ce țin de modernizarea corpului de funcționari publici, dar și elemente
de planificare strategică precum Strategia Guvernului României privind
accelerarea reformei administrației publice sau adoptarea unor instrumente
moderne de management al instituțiilor publice: CAF, standardizare ISO.
Pentru completarea reformei administrației publice, o serie de pași au fost
realizați și în sensul modernizării legislației privind corpul funcționarilor publici,
prin profesionalizarea și depolitizarea acestora.
In acest sens , pentru realizarea unui sistem modern al managementului
sectorului public și în vederea accelerării procesului de reformă, a fost necesară
și reformarea funcției publice, și implicit a funcțiilor publice care realizează
managementul superior în administrația publică, din care fac parte prefectul și
subprefectul, pentru creșterea rolul ui acestora și acordarea fină a acestui rol cu
celelalte constrângeri constituționale și legale: relația dintre guvern și autoritățile
locale, tipul de relații administrative ce apar în exercitarea funcțiunilor
guvernului, modul în care prefectul desfășoar ă activitatea de asigurare a
legalității prin atacarea în instanța de contencios a actelor administrative ale
autorităților publice locale.
În acest cadru de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană,
necesitatea de a actualiza normele și în ceea ce p rivește prefectul și instituția
prefectului a devenit stringentă.
Până în anul 2004, prefectul a fost demnitar al statului român, funcție
politică cu rolul de a reprezenta Guvernul la nivel local.
Rolul său este acela de a reprezenta Guvernul și de a con duce serviciile
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice
centrale din unitățile administrativ -teritoriale, de a exercita controlul de
legalitate (tutela administrativă) asupra actelor administrative emise de către
autoritățile locale.
Transformarea prefectului în funcționar de carieră este inițiată prin
modificările și completările Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului
public, care concretizează prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției se referă la

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
23
consacrarea legală a unei noi categorii de funcționari publici – înalții funcționari
publici.
Astfel, Legea nr. 161/2003 a prevăzut la articolul 11, pct. d, e și f calitatea
de înalt funcționar public a prefectului, subprefectului și secretarului general al
prefecturii. Această categorie a funcției publice urma să fie reglementată
ulterior, iar, înce pând cu anul 2006 urmau să fie numite persoanele în funcțiile
amintite.
Modificarea a vizat fondul problemei și nevoia de a transforma prefectul
în funcționar de carieră.
Prima lege de organizare și funcționare a administrației publice locale nr.
69/1991, cu modificările care i s -au adus prin Legea nr. 24/1996, precum și prin
Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările
ulterioare, a consacrat prefectul într -o autoritate a administrației publice în mod
discutabil plasat ă între autoritățile administrației publice locale, iar începând cu
anul 2004, prefectul se bucură de o reglementare de sine stătătoare, prin
adoptarea Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului,
republicată, cu modificările și completă rile ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 340/2004, rep. : „Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local”, iar art. 4 prevede că: “Prefectul
conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe
ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la
nivelul unităților administrativ -teritoriale”.
Prefectul devine, astfel, funcționar de carieră, supus legislației generale
privind funcționarii publici și legislației specifice privind înalții funcționari
publici.
Așa cum am arătat anterior, î n prezent, prefectul și instituția prefectului
sunt reglementate prin Legea nr. 340/2004, cu modificările aduse prin
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. OUG 105/2009, privind unele măsuri în
domeniul funcției publice …. , publicată în M. Of. nr.668/06.10.2009 .
Conform Legii nr. 340/2004 „ prefectul es te reprezentantul G uvernului pe
plan local, n umit de Guvern la propunerea m inistrului afacerilor interne, garant
al respectării legii și ordinii publice la nivel local, miniștrii pot delega atribuții
prefectului de conducere și control privind activitatea serviciilor publice
deconcentrate din subordine”.
Profesionalizarea prefectului și subprefectului a fost promovată și
susținută ca parte a angajamentelor de modernizare a administrației publice și de
depolitizare a funcțiilor publice.
Din cauza complexelor atribuții prevăzute constituțional și legal și ca
urmare a rolului important al prefectului în realizarea reprezentării puterii
executive la nivel local, era necesară această modificare de statut. Aceasta a
presupus integrarea prefectului în r ândul înalților funcționari publici, acest fapt
având implicații asupra tuturor criteriilor de acces în funcție și respectând o serie
de condiții tehnice care să îl califice pentru ocuparea unei poziții atât de
importante.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
24
Deci, i nstituția prefectului este o instituție publică cu personalitate
juridică, cu patrimoniu propriu și buget propriu.
Structura organizatorică și atribuțiile instituției prefectului au fost stabilite
prin HG nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004
privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările
ulterioare.
Referitor la aceasta situatie , trebuie să amintim inițierea , începând cu anul
2014 , a noului ciclu de planificare financiară privind fondurile structurale și o
modificare a po liticii de coeziune ce determină îmbunătățirea instrumentelor de
lucru pe plan intern.
Astfel, modificarea legislației în vederea eficientizării și debirocratizării
administrației publice reprezintă un deziderat din Programul de Guvernare ce
cuprinde și o trimitere la îmbunătățirea legislației privind descentralizarea.
Se face, in acest sens referire la modificarea prevederilor legale referitoare
la atacarea în fața instanțelor judecătorești a actelor administrative de către
prefect ca element ce poate îm bunătăți activitatea autorităților administrației
publice locale.
Referitor la tutela administrativă20, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 501 din data de 8 iulie 2015 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr.
11/2015, dată în dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării
formulate de Curtea de Apel București – Secția a VIII -a contencios
administrativ și fiscal, prin Încheierea din 19 iunie 2014, pronunțată în Dosarul
nr. 612/122/2013 prin care a admis sesizarea și a stabilit că:
„În interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu
dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea administrației
publice locale nr. 215/2 001, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind
prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut
dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele
administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul
prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea conten ciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările și completările ulterioare ”.
În considerentele deciziei menționate, instanța de contencios a observat,
faptul că art. 123 alin. (5) din Constituție consacră la nivel constituțional
instituția tutelei adm inistrative, iar ”textul constituțional nu impune niciun fel de
limite sau condiționări, de unde se poate deduce că, indiferent de domeniul în
care se emit sau se adoptă acte administrative de către autoritățile locale, acestea
sunt supuse controlului de l egalitate al prefectului și, pe cale de consecință,
acțiunilor în contencios administrativ”.
Instanța supremă a mai motivat că:

20 Decizia ÎCCJ nr. 11/2015, dată în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată
în M. O. nr. 501 din data de 8 iulie 2015 .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
25
-„Numai actele administrative ”sunt emise în regim de
putere publică, iar prefectul este, așa cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea nr.
340/2004, garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local”.
– ”Textul art. 123 alin. (5) din Constituție trebuie raportat
și
la dispozițiile art. 126 alin. (6), care prevăd că instanțele judecătorești, pe calea
contenciosului admini strativ, exercită controlul judecătoresc al actelor
administrative ale autorităților publice”, iar contenciosul administrativ, în
reglementarea Legii nr. 554/2004, vizează numai actele administrative.
– ”[…] În situația în care un act al autorității publice este
un
act administrativ – așa cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 554/2004, el va putea fi atacat în fața instanței de contencios administrativ de
către prefect, în situația în care consideră actul ilegal; în caz contrar, d acă actul
este unul de drept civil, drept comercial sau de dreptul muncii, acesta nu va
putea fi cenzurat în instanță pe calea contenciosului administrativ, ci doar în fața
instanțelor cu competențe în acele materii.
Legea nr. 340/2004 constituie o lege specială privind materia instituției
prefectului și, ca atare, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă
interpretare și aplicare, neputând fi extinse și la alte acte ce nu au fost avute în
vedere de leg iuitor, iar interpretarea dispozițiilor care instituie tutela
administrativă nu poate fi decât restrictivă. În caz contrar, în măsura în care ar fi
extinsă tutela administrativă dincolo de granițele stabilite de legiuitor, s -ar
deschide calea abuzului de p utere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte
de drept privat, ceea ce este inadmisibil.”

 2.2. Drepturile și obligațiile prefectului și subprefectului

Prefectul, ca reprezenta nt al Guvernului, potrivit Legii nr. 340/2004,
privind prefectul și instituția prefectului, rep. ( modificată prin OUG nr.
105/2009) în Cap. 2, art. 12 -18 reglementează drepturile și îndatoririle
prefecților și subprefecților , în completarea drepturilor și obligațiilor specifice
categoriei funcționarilor publici, stabilite prin Legea nr. 188/1999 .
Astfel, pr efecții și subprefecții care nu au o locuință proprietate
personală în municipiul reședință de județ în care au fost numiți beneficiază de o
indem nizație de instalare egală cu 3 salarii de bază brute, precum și de locuință
de serviciu corespunzătoare, în condițiile legii, în baza unui contract de
închiriere, pe durata îndeplinirii funcției.
Cheltuielile privind chiria locuinței de serviciu, cele pentru transportul
prefecților și subprefecților și al familiilor acestora, la mutarea în localitatea în
care își are sediul instituția prefectului, și cele de instalare , în situația prevăzută
la alin. (1), sunt suportate din bugetul instituției prefectul ui
Contractul de închiriere a locuinței de serviciu se încheie pe perioada
exercitării funcției de prefect, respectiv de subprefect. Acest contract de

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
26
închiri ere încetează de drept l a data încetării exercitării funcției de prefect,
respectiv de subpref ect,
Prefecții și subprefecții nu au dreptul la grevă. Interdicția de a face
grevă este reglementată în legea conflictelor de muncă 168/1999 republicată cu
modificările ulterioare, care prevede la art. 63 interdicția pentru alte categorii de
personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept.
Prefecții și subprefecții nu pot să înființeze organizații sindicale proprii.
Legea dialogului social la art. 122, paragraful 2 lit. a reglementează
suplimentar faptul că prefectul este copreședinte, alături de președintele
consiliului județean, al Comisiei pentru Dialog Social.
Ori de câte ori călătoresc în afara județului, p refecții și subprefecții au
obligația să informeze conducerea Ministerului Internelor și Reform ei
Administrative. Acest aspect ar putea fi regândit în materie de clarificare a
reglementării, din cauza confuziilor pe care le poate genera; ar putea să fie
menționată într -o anexă a legii procedura exactă a informării și situațiile în care
acest lucru e ste obligatoriu.
În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectului în funcție i se
acordă onoruri militare, în condițiile stabilite prin regulamentele specifice, cu
ocazia ceremoniilor militare organizate la nivelul județului.
Totodată, p refec tul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid
politic sau ai unei organizații căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și
partidelor politice, potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția
publică.
Pentru a crea un corp cu adevă rat neutru, pregătit să reprezinte Guvernul
și să vegheze la aplicarea legii la nivel local prefectul trebuie să nu fie implicat
în activități politice.
Există în realitate o contradicție între faptul că funcția Prefectului este o
funcție care are ca principal scop reprezentarea Guvernului cât și din
modalitatea sa de numire, prin act normativ, de către Guvern, și interdicția de a
nu face parte dintr -un pa rtid politic pe de o parte și atribuția acestuia de a veghea
la respectarea legii atribuție ce presupune un rol apolitic, neutru, de profesionist.
În fapt, statutul său de înalt funcționar public ar trebui să ofere
argumentele de profesionalism și respect are a neutralității, iar în acest sens
trebuie realizați mai mulți pași în sensul îmbunătățirii calității reglementărilor cu
privire la statutul său de înalt funcționar public.
În art. 27 -42 din Legea nr. 188/1999 sunt enunțate drepturile prefectului
ca fu ncționar public, dar și excepțiile ce i se aplică. Se confirmă, astfel, faptul că
înaltul funcționar nu are dreptul să fie lider al unor mișcări sindicale, nu poate fi
demnitar al statului român în condițiile în care își păstrează statutul de înalt
funcțio nar public.
Înaltului funcționar public i se aplică drepturi specifice la încetarea
raporturilor de serviciu .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
27
În acest sens, la încetarea raportului de serviciu funcționarul public își
păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepția cazului în care
raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.
Funcționarii publici beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru
șomaj, în cazul în care raporturile de serviciu le -au încetat :
a) ca urmare a pierderii capacității de exercițiu sau neîndeplinirii
condițiilor de studii prevăzute de lege pentru ocuparea funcției publice;
b) ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de
numire în funcția publică, de la data la care nulitatea a fost constatată pr in
hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ori la data expirării termenului
în care a fost ocupată pe perioadă determinată funcția publică;
c) ca urmare a eliberării din funcție;
Întrucât legislația specifică acordării de drepturi din bugetul as igurărilor
de șomaj a suferit, în ultimii ani, o serie de modificări relevante, se impune
corelarea și, dacă este cazul, actualizarea textului normativ supus discuției astfel
încât aplicarea legii să nu fie susceptibilă a genera discriminare pe criteriul
apartenenței la o categorie socioprofesională determinată.
Legislația cuprinde și drepturile specifice aplicabile prefecților și
subprefecților în contextul aplicării mobilității. HG nr. 341/2007 (mobilitatea
înalților funcț ionari publici), prin art. 46.
Astfel, î naltul funcționar public are dreptul, ca urmare a realizării
mobilității în altă localitate decât cea de domiciliu, la următoarele:
„a) locuință de serviciu corespunzătoare sau o sumă forfetară, pe bază de
documente justificative, stabilită prin or din al ordonatorului de credite, fără a se
depăși 1.200 lei pe lună, cu încadrarea în bugetul autorității publice respective;
b) două deplasări dus -întors, lunar, între localitatea în care își are sediul
instituția la care este încadrat și localitatea în c are acesta își are domiciliul, cu
mijloacele de transport rutier și feroviar, ale căror cheltuieli se decontează în
condițiile legii;
c) decontarea cheltuielilor ocazionate de mobilitate, altele decât cele
prevăzute la lit. a) și b).”
Se prevede și obligaț ia decidentului de a informa funcționarii publici cu
privire la termenii mobilității. Acest aspect este pur formal, pentru că înaltul
funcționar nu poate refuza mobilitatea, sub sancțiunea încetării mandatului său.
Legea nr. 248/2005 include dreptul prefec ților și subprefecților la utilizarea unui
pașaport de serviciu atunci când aceștia fac parte din delegații externe.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 188/1999, cu modificările și
completările ulterioare: „ la eliberarea din funcția publică, înalții funcționari
publici au dreptul la compensații materiale, stabilite potrivit legii privind
sistemul unitar de salarizare a funcționarilor publici. ”
Prefectul și subprefectul răspund, după caz, disciplinar, adminis trativ,
civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în
condițiile legii..

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
28
Răspunderea administrativă, contravențională, civilă și penală a înalților
funcționari publici este reglementată și prin Legea nr. 188/1999 prin art. 75,
76,77, 81, 82,83, 84, 85, 86. Aceste prevederi se referă la regimul general al
funcției publice. Din perspectiva aplicării legii, modalitatea de definire a
procedurilor legale pare, cel puțin la prima vedere, generatoare de
disfuncționalități și dificil de aplicat ad -litteram în cazul prefecților și
subprefecților, pentru care toate operațiunile juridice ce țin de nașterea,
derularea și încetarea raporturilor juridice sunt de competența Guvernului, prin
raportare la competențele de primire a sesiz ărilor, respectiv demarare a cercetării
administrativă, sesizarea organelor de urmărire penală dacă se dovedește
necesar, sau recuperarea prejudiciilor cauzate autorității sau instituției publice de
încadrare urmare a angajării răspunderii civile.
Îndrumar ea și controlul ierarhic de specialitate asupra activității
prefecților și a instituțiilor prefectului se asigură de Ministerul Afacerilor
Interne.
În principal, Prefectul dezvoltă relații de subordonare cu Ministerul
Afacerilor Interne și Guvernul Românie i. Pe de altă parte, între prefect și
autoritățile publice locale nu există relații de subordonare.
Conform legislației ce reglementează funcția, prefectul dezvoltă
următoarele tipuri de relații:
a) Relații de subordonare: cu Guvernul României și cu Minis terul
Afacerilor Interne;
b) Relații de îndrumare și control: cu Consiliul Județean , Consiliile
locale , primari și președinți de consilii județene
d) Relații de conducere/coordonare: cu serviciile publice deconcentrate
e) Relații publice: cu alte instituții centrale și locale și cu cetățenii
f) Relații externe.
Incompatibilitățile privind funcția de membru al Guvernului și alte funcții
publice de autoritate din administrația publică centrală și locală includ și
dispozițiile aplicabile prefectului și subprefectului.
În legislație, deținătorilor celor două categorii de funcții li se aplică
întregul regim de incompatibilități și conflicte de interese, cuprins în : Legea nr.
161/2003 – o dată prin raportarea la individualizarea funcțiilor (dis poziții direct
și exclusive aplicabile) și o dată prin raportarea la regulile stabilite pentru
funcționarii publici, în general ; Legea nr. 144/2007 privind înființarea,
organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru
modific area și completarea altor acte normative; Legea nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea
și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea
Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea
altor acte normative.
Prefecții și subprefecții pot exercita funcții sau activități în domeniul
didactic, al cercetării științifice și al creației literar -artistice, conform art. 85, 2
din Legea nr. 161/2003, enumerarea exhaustivă limitând astfel posibilitatea

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
29
aplicării ulterioare a excepțiilor prevăzute pentru restul corpului funcționarilor
publici.
În ceea ce privește regimul incompatibilitățile privind funcția de membru
al Guvernului și alte fu ncții publice de autoritate din administrația publică
centrală și locală (inclusiv prefectul și subprefectul), constatarea inițială a
situației de incompatibilitate este reglementată de art. 85 din Legea nr.
161/2003, conform căreia21 prefectul și subprefec tul nu pot deține concomitent
cu această funcție și următoarele calități sau poziții:
• senatori sau deputați;
• consilieri locali sau județeni;
• primari;
• viceprimari;
•o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor
cu scop comercial;
• nu pot ocupa funcția de președinte, vicepreședinte, director general,
director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la
societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de
asigurare și cele financiare, precum si la instituțiile publice;
• funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acționarilor sau asociaților la societățile comerciale menționate anterior;
• funcția de reprezentant al statului in adunările genera le ale societăților
comerciale;
• funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale
regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;
• o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții
prevăzute în acordu rile și convențiile la care România este parte;
• calitatea de comerciant persoană fizică;
• calitatea de membru a l unui grup de interes economic.
Situațiilor menționate li se adaugă cele stabilite expres pentru categoria
funcționarilor publici, legea nedi stingând în mod expres cu privire la excluderea
prefecților și subprefecților de la respectarea respectivelor interdicții.
Încălcarea constituie abatere administrativă în condițiile în care nu se
constată că este contravenție sau faptă de natură penală. Sa ncțiunea este aplicată
de superiorul ierarhic și se poate referi la suspendarea din funcție pe durata
controlului administrativ, de exemplu. Încălcarea dispozițiilor amintite poate
atrage, după caz, potrivit legii, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă
ori penală. Statutul acestora de funcționari publici, supus regulilor de
incompatibilitate destinate acestora, decurge și din Legea nr. 188/1999, dar mai
ales, așa cum am mai arătat anterior, din prevederile Legii 340/2004 deoarece,
prefectul și s ubprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei
organizații căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice,
potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția publică.

21 Art. 85 din Legea nr. 161/2003 .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
30
În ceea ce privește definirea confli ctului de interese, este definit faptul că
un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției
publice pe care o ocupă ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire
la care are și un interes personal.
În cazul existentei unui conflict de interese, prefectul sau subprefectul este
obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la
luarea unei decizii ș i să informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este
subordonat direct.
Recom andarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
include o definiție a conflictului de interese pentru funcționarii publici în
articolul 13: „Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un
interes personal care influenț ează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor
sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate.
Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru
sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru
persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de
afaceri. ”
Modalitatea de definire enunțată a fost preluată în legea română cu titlu de
normă generală de conduită în exercitarea de funcții publice (Legea nr. 7/200 4
privind Codul de conduită a funcționarilor publici, republicată), nerespectarea
acesteia constituind abatere disciplinară și fiind sanționabilă de la caz la caz, în
funcție de gravitatea faptei și efectele sale.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pe ntru asigurarea transparenței
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,
prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare
reglementează conflictul de interese în exercitarea funcției d e membru al
Guvernului și a altor funcții publice de autoritate din administrația publică
centrală și locală” (incluzând aici și prefectul și subprefectul). Potrivit
dispozițiilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul
de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările
ulterioare, prefecții ori subprefecții sunt obligați să nu emită un act administrativ
sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei
decizii in exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos
material pentru sine, pentru soțul sau ori rudele sale de gradul I.
Efectele nerespectării interdicției de emitere a actelor administrative, de
încheiere a actelor juridice ori de participare la luarea unei decizii în exercitarea
funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru
soțul său ori rudele de gradul I, conduc la (conform art. 73 .):
„- angajarea răspunderii administrative, constituind abateri disciplinare,
– nulitatea absolută a actelor administrative emise sau actele juridice
încheiate cu încălcarea obligațiilor menționate. ”

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
31
Potrivit dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și
completările ulterioare, prefectul sau subprefectul este în conflict de interese
dacă se află într -una dintre următoarele situații22:
„• este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea
deciziilor cu privire la pers oane fizice și juridice cu care are relații cu caracter
patrimonial;
• participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu
funcționari publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I;
• interesele sale patrimoniale, ale soțului sau r udelor sale de gradul I pot
influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.
Articolul 301 din Noul Cod Penal al României , care reglementează
conflictul de interese, stabilește că23 „funcționarii publici nu pot lua parte la
luarea unei decizii dacă aceasta aduce beneficii materiale pentru:
• propria persoană;
• soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv;
• o persoană cu care s -a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau
foloase de orice natură. ”
Conform articolului 175 din Codul Penal în vigoare de la 01.02.2014 ,
alineatul 1, funcționarul public , în sensul legii penale, este definit ca fiind24
„persoan a care, cu titlu permanent sa u temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul legii , în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică d e orice
natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei reg ii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu
capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia. ”
Problemele concrete în materie legală au fost abordate în cadrul
diverselor analize realizate pe marginea legislației din domeniul conflictelor de
interese.
O constatare majoră privește faptul că definițiile privind conflictele de
interese în sfera administrativă nu sunt corelate cu definițiile conflictelor de
interese din sfera penală.
Astfel, Legea nr. 161/2003 stabilește că funcționarul public se află în
conflict de interese atunci când este chemat să ia decizii sau să participe la
luarea deciziilor care afectează „interesele sale patrimoniale, ale soțului sau
rudelor sale de gradul I”.
În același timp, art. 301^1 din Codul Penal stabilește că funcționarul public
se află în conflict de interese dacă „îndeplinește un act ori participă la luarea

22 Art. 79 din Legea nr. 161/2003 .
23 Articolul 301 din Noul Cod Penal al României .
24 Articolul 175 din Codul Penal în vigoare de la 01.02.2014 .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
32
unei decizii prin care s -a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru
sine, soțul sau o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă
persoană cu care s -a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani
sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice
natură”.
În privința conflictelor de interese, sfera de aplicare a dispozițiilor codului
penal este mai largă decât cea a Legii nr. 161/2003 .
De asemenea, d efinițiile avute în vedere se raportează, conform
dispozițiilor legale indicate, strict la o latură patrimonială a intereselor, deși
legislația cuprinde, în forme și situații variate ce țin strict de exercitarea unor
activități determinate, interdicții ce au în vedere și latura nepatrimonială a
legăturilor dintr e părți, sau, după caz, situații în care legăturile de rudenie dintre
părți merg până la gradul IV inclusiv și afini (spre exemplu, exercitarea calității
de membru în diferitele comisii reglementate detaliat în normele de aplicare a
Legii nr. 188/1999) .
Dacă distingem conflictele de interese iminente de cele aparente și cele
consumate, iată că nu există sancțiune pentru cele iminente, însă pot fi aplicate
sancțiuni disciplinare/administrative pentru cele aparente, respectiv
administrative/penale pentru cele consumate (Legea nr. 78/2000, Legea nr.
161/2003, Legea nr. 144/2007 și Legea nr. 7/2004).
De asemenea, pentru conflictele de interese consumate, se ridică
întrebarea de ce sancțiunea aplicabilă u nui conflict de interese ulterior ocupării
funcției (art. 11, alin. 2 din Legea nr. 78/2000) este identică (5 ani de închisoare)
cu cea aplicabilă unuia din timpul ocupării funcției (art. 301^1 din Codul penal),
respectiv de ce există 2 definiții concurent e pentru conflictul de interese din
timpul ocupării funcției (art. 11, alin. 1 și art. 301^1), dar cu sancțiuni maxime
diferite (7, respectiv 5 ani de închisoare).
Cât privește m odalitatea de reflectare a respectării obligației de declarare
a averii și a i ntereselor, o constituie completarea corespunzătoare a
documentelor prevăzute de lege în acest scop – declarațiile de avere și
declarațiile de interese.
În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în
exercitarea funcțiilor și demnităților publice, prefecții și subprefecții au obligația
declarării averii și a intereselor.
Declarațiile de interese se fac în scris, pe propria răspundere, și cuprind
funcțiile și activitățile deținute, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003 privi nd
unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice,
a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției,
cu modificările și completările ulterioare.
Declarațiile de avere se întocmesc în mod s imilar și conțin informații
referitoare la evoluția situației materiale a persoanei care o completează,
permițând identificarea necorelărilor de la o perioadă la alta și intervenția
organelor abilitate, conform legii, acolo unde este cazul.

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
33
Potrivit dispo zițiilor art. 4 ale Legii nr. 176/2010, prefectul și subprefectul
trebuie să depună declarațiile de avere și declarațiile de interese în termen de 30
de zile de la data numirii și au obligația să depună sau să actualizeze declarațiile
de avere și declarați ile de interese anual. De asemenea, au obligația de depunere
a declarațiilor de avere și interese la încetarea activității .
În cap. 3 art. 19 – 25 ale Legii nr. 340/2004, rep. se prevăd atribuții le
principale ale prefectului, respectiv25:
„a) asigură, la nivelul județului sau, după caz, al municipiului București,
aplicarea și respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor
Guvernului, a celorlalte acte normative, precum și a ordinii publice;
b) acționează pentru realizarea în județ , respectiv în municipiul
București, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și dispune măsurile
necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competențele și atribuțiile ce
îi revin, potrivit legii;
c) acționează pentru menținerea cli matului de pace socială și a unei
comunicări permanente cu toate nivelurile instituționale și sociale, acordând o
atenție constantă prevenirii tensiunilor sociale;
d) colaborează cu autoritățile administrației publice locale pentru
determinarea priorit ăților de dezvoltare teritorială;
e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale
consiliului local sau ale primarului;
f) asigură, împreună cu autoritățile și organele abilitate, ducerea la
îndeplinire, în condițiile s tabilite prin lege, a măsurilor de pregătire și intervenție
pentru situații de urgență;
g) dispune, în calitate de președinte al Comitetului județean pentru
situații de urgență, măsurile care se impun pentru prevenirea și gestionarea
acestora și folose ște în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu
această destinație;
h) utilizează, în calitate de șef al protecției civile, fondurile special
alocate de la bugetul de stat și baza logistică de intervenție în situații de criză, în
scopul desfășurării în bune condiții a acestei activități;
i) dispune măsurile corespu nzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și
apărarea drepturilor și a siguranței cetățenilor, prin organele legal abilitate;
j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naționale hotărâte de Guvern
și a politicilor de integrare europeană;
l) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituții
similare din țară și din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;
m) asigură folosirea, în condiții le legii, a limbii materne în raporturile
dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice
deconcentrate în unitățile administrativ -teritoriale în care aceștia au o pondere de
peste 20%. ”

25 Cap. 3 art. 19 – 25 ale Legii nr. 340/2004, republicată .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
34
Prefectul îndeplinește și alte atribuți i prevăzute de lege și de celelalte
acte normative, precum și însărcinările stabilite de Guvern.
Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de
președintele consiliului județean în calitatea lor de reprezentanți ai statului în
unitatea administrativ -teritorială și poate sesiza organele competente în vederea
stabilirii măsurilor necesare, în condițiile legii.
Din comisia de concurs pentru ocuparea postului de conducător al unui
serviciu public deconcentrat face parte obligatoriu și un reprezentant al
instituției prefectului din județul în care își are sediul serviciul public, desemnat
prin ordin al prefectului, în condițiile legii.
Prefectul poate propune miniștrilor și conducătorilor celorlalte organe
ale administrației publice cen trale organizate la nivelul unităților administrativ –
teritoriale sancționarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate din
subordinea acestora.
În fiecare județ funcționează un colegiu prefectural compus din prefect,
subprefecți și conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și
ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea
Guvernului, care își au sediul în județul respectiv.
La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate și alte persoane a căror
prezență este considerată necesară.
Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel puțin o dată pe
lună și oricând se consideră că este necesar.
Atribuțiile colegiului prefectural privesc armonizarea activității
serviciilor publice dec oncentrate care au sediul în județul respectiv, precum și
implementarea programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune ale
Guvernului la nivelul județului sau al localităților acestuia și vor fi reglemen tate
prin hotărâre a Guvernului26).
Prefectul poate solicita primarului sau președintelui consiliului județean,
după caz, convocarea unei ședințe extraordinare a consiliului local, a consiliului
județean sau a Consiliului General al Municipiului București în cazuri care
necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau
epizootiilor, precum și pentru apăra rea ordinii și liniștii publice.
În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea
intereselor locuitorilor unităților administrativ -teritoriale, prefectul poate solicita
convocarea de îndată a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului
General al Municipi ului București.
În situații de urgență sau de criză autoritățile militare și organele locale
ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative au obligația să informeze
și să sprijine prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme care pune în perico l
ori afectează siguranța populației, a bunurilor, a valorilor și a mediului
înconjurător.

26 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 460/2006, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 363 din 26 aprilie 2006 .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
35
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul solicită instituțiilor
publice și autorităților administrației publice locale documentații, date și
infor mații, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate și în mod
gratuit.

 2.3. Actele prefectului și subprefectului și natura juridică

Potrivit Legii nr. 340/2004, privind prefectul și instituția prefectului,
republicata (modificată prin OUG nr. 105/2009) în Cap. 4, art. 26 -27
reglementează actele prefectului respectiv că27:
„Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu
caracter individual sau normativ, în condițiile legii.
Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate
sunt emise după consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
subordinea Guvernului, organizate la n ivelul unităților administrativ -teritoriale.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii.
Ordinul prefectului, care conține dispoziții normative, devine executoriu
numai după ce a fost adus la cunoștință publ ică. Ordinul prefectului, cu caracter
individual, devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate.
Ordinele emise de prefect în calitate de președinte al Comitetului județean
pentru situații de urgență produc efecte juridice d e la data aducerii lor la
cunoștință și sunt executorii.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului
Internelor și Reformei Administrative.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative poate propune
Guvernului anu larea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau
netemeinice. ”
Prefecții sunt obligați să comunice ordinele emise potrivit art. 26 alin. (2)
conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat.
Ministerel e și celelalte organe ale administrației publice centrale pot propune
Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le consideră
nelegale.
Prefectul poate propune ministerelor și celorlalte organe ale administrației
publice centr ale măsuri pentru îmbunătățirea activității serviciilor publice
deconcentrate, organizate la nivelul unităților administrativ -teritoriale.
Ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale sunt
obligate să comunice de îndată prefecților actele cu caracter normativ emise în
domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.
Tot aceeași lege în art. 30 – 34, reglementează instituțiile cancelariei
prefectului și ale oficiilor prefecturale .

27 Cap. 4 art. 26 -27 din Legea nr. 340/2004 .

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
36
Astfel, legea prevede că, î n cadrul instituției prefectului se organizează și
funcționează cancelaria prefectului, care este un compartiment organizatoric
distinct, si care c uprinde următoarele funcții de execuție de specialitate
specifice: directorul cancelariei, consilier, consultant și secretarul cancelariei.
Numărul maxim de posturi din ca ncelaria prefectului este de 4 iar f uncția
de secretar al cancelariei se asimilează din punct de vedere al salarizării cu
funcția de șef de cabinet. Se pot numi în funcția de secretar al cancelariei
persoane cu studii superioare sau medii, în condițiile legii.
In cadrul cancelariei prefectului , personalul este numit sau eliberat din
funcț ie de către prefect.
Personalul din cadrul cancelariei prefectului își desfășoară activitatea în
baza unui contract individual de muncă încheiat, în condițiile legii, pe durata
exercitării funcției publice de către înaltul funcționar public.
Activitatea ca ncelariei prefectului este coordonată de un director si acesta
răspunde în fața prefectului în acest sens.
Salarizarea personalului din cadrul cancelariei prefectului se face potrivit
anexei nr. I – cap. II lit. B – la Ordonanța Guvernului nr. 9/2005 privind
creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului bugetar salarizat
potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de
stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și
perso nalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind
sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor
pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări
și completăr i prin Legea nr. 112/2005, cu modificările ulterioare.
Prefectul poate organiza, prin ordin, în cadrul numărului de posturi și al
fondurilor aprobate anual, oficii prefecturale. În municipiul București se pot
organiza oficii prefecturale în fiecare secto r.
Ordinul prefectului de înființare și organizare a oficiilor prefecturale se
emite numai cu avizul conform al Ministerului Internelor și Reformei
Administrative.
Oficiile prefecturale fac parte integrantă din instituția prefectului.
Prin derogar e de la prevederile art. XVI alin. (2) din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției, cu modificările și c ompletările ulterioare, oficiile prefecturale sunt
conduse de către un șef al oficiului prefectural.
Funcția de șef al oficiului prefectural este echivalentă cu funcția de
director executiv.
Numirea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al
șefului oficiului prefectural se fac de către prefect, în condițiile legii.
Deci, conform acestor dispoziții legale, prefectul pentru a -si îndeplini
atribuțiile, este încadrat intr -o structura organizatorica, formata din funcționari
publici. Aceasta structura organizatorica, având in frunte pe prefect, formează
instituția prefectu rii. Ca element de baza al sistemului administrației publice,

CAPITOLUL AL II -LEA. PREFECTUL SI SUBPREFECTUL
37
noțiunea de instituție publica, este o entitate pe care prof. Al. Negoiță o
caracterizează drept colectivitate umana constituita pe baza si in executarea
legii, înzestrata cu mijloace materiale si financiare, precum si cu personalitate
juridica si competenta necesara pentru a putea acționa in vederea organizării
exercitării legii.
In consonanta cu aceasta definiție apreciem ca organul reprezintă
instrumentul de exprimare a voinței juridice a inst ituției publice.
Conform legislației actuale, prefectul îndeplinește două sarcini esențiale
în calitate de reprezentant al Guvernului în teritoriu:
1. Potrivit art. 123 alin. 2 din Constituția revizuită, republicată, pe de o
parte, prefectul conduce ac tivitatea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
unitãțile administrativ -teritoriale.
2. Potrivit aceluiași art. 123, alin. 5 din Constituția revizuită, pe de altă
parte, prefectu l poate ataca în fața instanței de contencios -administrativ, actele
consiliului județean, al celui local sau al primarului, dacă le consideră ilegale.
Conform art. 123 din Constituția revizuită, atribuțiile prefectului se
stabilesc prin lege organică, resp ectiv prin Legea nr. 340/2004, privind prefectul
și instituția prefectului republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 123 din Constituția revizuită și ale art. 1
alin. 1 și 2 din Legea nr. 340 din 12 iulie 2004, privind prefectul și instituția
prefectului republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local.
Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul
București, la propunere a ministrului administrației și internelor”.
Conform Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici
republicată, funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul
instituției prefectului (deci și cele de prefect și subprefect) s unt clasificate ca
făcând parte din categoria funcțiilor publice teritoriale, și nu funcții publice
locale.
Activitatea prefectului este guvernată de mai multe principii28, în
concordanță cu valorile instituite la nivel comunitar, pe care le regăsim
reglementate în art. 5 din Legea nr. 340/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare mai sus menționate, respectiv:
„- legalitatea, imparțialitatea și obiectivitatea;
– transparența și liberul acces la informațiile de interes public;
– eficiența;
– responsabilitatea;
– profesionalizarea;
– orientarea către cetățean. ”

28 Art. 5 din Legea nr. 340/2004, republicată .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
38
CAPITOLUL AL III -LEA
RAPORTUL DINTRE ADMINISTRAȚ IA PUBLICĂ
CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚ IA PUBLICĂ LOCALĂ
Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor politice care
exprimă interesele generale ale societății organizate în stat și care sunt formulate
în legi de către organele puterii legiuitoare, precum și executarea hotărârilor
judecătorești, date în temeiul legii.29
Caracterizând administrația publică drept o activitate în principal
organizatorică, se desprinde poziția sa de intermediar între planul conducerii
politice și planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice.
Administra ția publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin
care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic.30
Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă și energică, deoarece
reprezintă necontenit statul, atât în interio r cât și în exterior. Noțiunea de
administrație are mai multe accepțiuni, în limbajul curent, a administra înseamnă
a conduce, a organiza, a dirija activități publice și particulare.
Administrația constă într -o activitate rațională și eficientă de utiliza re a
resurselor umane, materiale și financiare în scopul obținerii unor rezultate
maxime cu eforturi minime.
Complexitatea cerințelor sociale, ridică în fața administrației o serie de
probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaște un proces continuu de
multiplicare și diversificare a sarcinilor administrației, care impune necontenite
îmbunătățiri și perfecționări în structura și activitatea administrației, prin
utilizarea unor metode și tehnici moderne.
Doctrina consideră că în conținutul complex al administrației se cuprind
imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.31
Pentru A. Iorgovan, administrația publică reprezintă ansamblul
activităților Președintelui, Guvernului, autorităților administrației autonome
centrale, aut orităților administrației autonome locale si, după caz, structurilor
subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la
îndeplinire publică legile sau, in limitele legii, se prestează servicii publice.32

29 SNSPA, coordonator loan ALEXANDRU , Curs de drept administrativ ,
Editura Economică, 2002, p. 402 .
30 Emil BALAN, Elemente de drept administrativ , Ed. Trei, 1999, p.9 .
31 Mihai T. OROVEANU, Tratat de Drept administrativ , Editura Universității
Creștine „Dimitrie Cantemir",București, 1994, p. 15.
32 A. IORGOVAN, Drept administrativ . Tratat elementar, voi. I, Ed. Hercules,
1993, p. 85 -86.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
39
Constituția României33, se referă în Titlul III, la autoritățile publice.
Astfel, sunt cuprinse în acest titlu următoarele organisme, calificate de
constituant drept autorități publice:
„• Parlamentul (capitolul I);
• Președintele României (capitolul II);
• Guvernul (capitolul III);
• Aut oritățile administrației publice centrale de specialitate (capitolul V,
secțiunea 1) ministere, alte organe de specialitate din subordinea Guvernului,
autorități administrative autonome;
• Autoritățile administrației publice locale (capitolul V, secțiunea a 2-a) –
consiliile locale, județene și primarii;
• Autoritatea judecătorească (capitolul VI) – instanțele judecătorești,
Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii. ”
Fiecărei “puteri” în stat îi corespund autorități care realizează sarcinile
acesteia.
Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează de
către cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaților și Senatul),
sarcinile puterii judecătorești, de a soluționa cu putere de adevăr legal,
conflictele juridice care apar în societate, se realizează de către instanțele
judecătorești (judecătorii, tribunale județene și al municipiului București, curți
de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție), iar sarcinile puterii executive sunt
realizate de Președinte și d e Guvern, acesta din urmă având conducerea generală
a administrației publice.
Raportându -ne la autoritățile publice consacrate de Consti tuția României,
se pot reține ca autorități administrative autonome:
• Consiliul Suprem de Apărare a Țării;
• Curtea de Conturi;
• Avocatul Poporului;
• Consiliul Legislativ
Mai pot fi incluse în categoria acestor autorități, având un statut legal:
Serviciul Român de Informații, Banca Națională a României, Consiliul Național
al Audiovizualului, ș.a..
Apoi, sunt autorități autonome locale, alese, precum consiliul județean ,
consiliile locale și primarii.
Constituția României de la 1991, revizuită , în art. 120 și prin Legea nr.
429/2003 , pe lângă principiile autonomiei locale și ale descentralizării ( al
organizării interne al administrației statale, sub forma raporturilor dintre
administrația centrală și cea teritorială de stat )mai consacră și principiul
deconcentrării serviciilor publice .

33 Constituția din 31/10/2003, Re -Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 767
din 31/10/2003, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003 .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
40
Așa cum se arat ă în literatura de specialitate34 „ Noul conținut al art. 120
din Constituție recunoaște existența colectivităților teritoriale locale, în cadrul
statului unitar, după cum cuprinderea art. 120 capitolul privitor la Administrația
publică”, Secțiunea A -2-a, „Administrația publică locală”, a re semnificația că
atât autonomia locală cât și descentralizarea, au un caracter administrativ, și pe
cale de consecință, unitatea administrativ teritorială are sensul de colectivitate
teritorială locală când se referă la autonomia locală, dar și de circum scripție
administrativă a teritoriului de stat, când ne referim la deconcentrarea
administrativă.
Coroborând prevederile art. 120 cu art. 3 (3) Constituție, rezultă că în
ambele înțelesuri, unitățile administrativ teritoriale sunt comunele, orașele și
județele, cu posibilitatea, în condițiile legii, ca unele orașe să fie declarate
municipii.”
De altfel, statul unitar impune existența unui singur rând de autorități
publice centrale – o singură autoritate legislativă (Parlamentul), un singur
guvern, un singur for judecătoresc suprem ( Înalta Curte de Justiție) dar și
autorități publice organizate în unitățile administrativ teritoriale care să fie
subordonate unifor m față de cele centrale. Deci, statul unitar este centralizat din
punct de vedere politic, dar, d in punct de vedere administrativ (se poate vorbi
de mai multe regimuri juridice dintre centru și teritoriu și anume:
– un regim de centralizare administrativă;
– un regim de deconcentrare administrativă;
– un regim de descentralizare administrativă ( de
autonomie locală) .
În consecință, raporturile dintre autoritatea centrală (executivă) și cea
locală
( administrația publică locală) oscilează, în general, între principii de autoritate
și libertate .
Potrivit principiilor ce guvernează statul unitar, sol uționarea pr oblemelor
administrației, pe tot teritoriul țării, este dependentă de existența unei
administrații centrale și a unei administrații locale , organizate î n toate unitățile
administrativ teritoriale. Gradul de dependență a administrației locale de cea
centrală reprezintă criteriul ce separă centralizarea de descentralizare.
Conform literaturii de specialitate35, centralizarea concentrează ansamblul
sarcinilor administrative pe teritoriul național în persoana statului , a căror
îndeplinire o asumă printr -o administrație ierarhizată și unificată iar prin
descentralizare se acordă administrației colectivităților umane locale din
circumscripțiile administrativ -teritoriale, sarcina de a satisface propriile lor
interese specifice.
Deci, î n regimul centralizat, autoritățile publice locale și speciale sunt
numite de autoritatea publică centrală – care ia deciziile și conduce, fiind

34 Iulian M. NEDELCU, op. cit, pag. 51.
35 Iulian M. NEDELCU, op. cit , pag. 54.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
41
subordonate acesteia , respectiv autoritățile locale raportând și executând
deciziile primite de la centru.36
Așa cum am mai arătat anterior, potrivit dispozițiil or Constituției de la
1991, revizuită, raporturile dintr e administrația publică centrală de specialitate și
cea locală sunt guvernate de numeroase principii de bază , respectiv principiile
autonomiei locale, al descentralizării , deconcentrării serviciilor publice și
subordonării ierarhice.
Astfel, l egiuito rul constituant, după ce arată care este rolul consiliilor
locale, al primarilor și al consiliilor județene, ca autorități ale descentralizării
teritoriale, vorbește și despre rolul prefectului, ca reprezentat al Guvernului pe
plan local , deci ca autoritate deconcentrată. De altfel, în art. 123 al Constituției
revizuite se prevede că prefectul conduce pe plan local serviciile din teritoriu ale
ministerelor (al tor organe centrale de specialitate), deci serviciile statale, care
sunt calificate ca servicii deconcentrate și nu descentralizate.
Profesorul Antoni e Iorgovan arată în lucrarea sa37 că „autoritățile
descentralizate nu sunt decât cele care realizează autonomia locală, autorități
alese de cetățeni, adică consiliile locale, primarii și consiliile județene, cum se
menționează în ar. 121 și 122. ”
Referitor la principiul subordonării ierarhice, organele lo cale de
specialitate ale administrației de stat au, o subordonare funcțională, pe cale
orizontală, față de prefect și o subordonare organică, pe verticală, față de
ministru.

 3.1. Statutul constituțional al administrației centrale

Administrația de stat, c a fenomen, apare odată cu statul.
Constituția României, în vigoare, așa cum a fost revizuită în anul 2003,
conține norme cu privire la administrația publică în sens organic, dar și în sens
material , ea fiind sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de
administrație publică .38
Chiar art. 1 alin. 3 al Constituției României, garantând valorile supreme
(demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul politic) stabi lește sensul activității
oricărei autorități a administrației publice.
Astfel, stabilind drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, normele
legii fundamentale, din Titlul II stabilit, explicit sau implicit, sarcini, drepturi și
limite ale administ rației publice din diferite sectoare de activitate . De altfel, nu
există text consacrat drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului care
să nu vizeze, direct sau indirect, o autoritate a administrației publice, inclusiv

36 Paul NEGULESCU, Tratat de drept administrativ ”, 1934, vol. I, Ed. IV,
București, E. Mârvan, pag. 610.
37 A. IORGOVAN, vol. I, op. cit , pag. 457.
38 A. IORGOVAN, vol. I, op. cit , pag. 132.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
42
textele în care se uti lizează formulări de genul „statul este obligat să ia măsuri „(
de ex. art. 34 alin. 2) sau „autoritățile publice, potrivit competenței ce le revin,
sunt obligate” – art. 31 alin. 2.
În Titlul III al Constituției sunt prevăzute prerogativele administrative ale
Președintelui României, ale Guvernului fiind precizate, totodată, normele
esențiale privind administrația publică centrală de specialitate, respectiv
administrația publică locală.
Obiectivele care trebuie să le asigure statul în plan economic, financi ar și
social, conform art. 135 din Constituția României ( care se referă la libertatea
comerțului, protecția concurenței loiale, protejarea intereselor naționale,
stimularea cercetării științifice naționale, refacerea și ocrotirea mediului
înconjurător) ap ar ca sarcini pentru organele administrației de stat, textul
respectiv direcționând activitatea Guvernului și a unor ministere ( economiei și
finanțelor, comerțului și turismului, resurselor și mediului, învățământului și
cercetării științifice ,etc.).
Refe ritor la administrația centrală, din prevederile legii fundamentale se
identifică trei categorii de autorități: ministerele, organele de specialitate aflate
în subordinea Guvernului și a ministerelor și autorităților centrale autonome.
Ministerele sunt or gane de specialitate ale administrației centrale care
urmărește realizarea, într -un domeniu sau altul , a politicii interne și externe a
Guvernului. Ministerul este condus de un ministru și se înființează, organizează
și funcționează potrivit legii.
Așa cum se arată în lite ratura de specialitate39, în practică, această
prevedere a fost încălcată, deoarece până acum regula pentru organizarea și
funcționarea ministerelor era aceea a înființării acestora prin hotărâre de guvern .
Un număr de miniștrii, care conduc ministere, sunt membrii ai
Guvernului, la acestea adăugându -se miniștrii de stat sau delegații pentru
coordon area activității unor ministere.
Potrivit art. 117 alin. 2, Guvernul și Ministerele, cu avizul Curții de
Conturi, pot să înființeze în subor dinea lor organe de specialitate.
Conform dispozițiilor art. 116 din Constituție autoritățile autonome sunt
autorități de stat, unele fiind nominalizate în constituție ( de ex. Consiliul
Suprem de Apărare a Țării, Serviciile de Informații și Serviciile Publice de
Radio) iar altele fiind înființate prin legi organice ( de ex. Consiliul Național al
Audiovizualului, Comisia Națională a Valorilor Imobiliare, Consiliul
Concurenței, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Societatea Română de
Radiodifuziune, S erviciul Român de Informații Externe, Banca Națională,
Serviciul de Pază și Protecție și altele).
Din analiza textelor constituționale – art. 79, art. 140 și art. 141 –
Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi și Consiliul economic și Social, sunt
organe co nsultative de specialitate ale Parlamentului sau ale Parlamentului și
Guvernului.

39 Iulian M. NEDELCU – op. cit , pag. 82.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
43
Referitor la Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, Constituția
României, în art. 142 – 147 și art. 58 -60 nu prevede natura juridică a acestora
însă prof. A. Iorgovan precizează că acestea trebuie să mențină echilibrul între
puterile statului respectiv între puterea executivă, legislativă și cea
judecătorească.
Deoarece Constituția nu distinge cu privire la natura legii în baza căreia se
înființează ministerele, se poa te trage concluzia că actul de înființare al acestor
autorități centrale de specialitate poate fi atât o lege generală – cadru cât și o
lege specială.
Și înființarea autorităților centrale de specialitate, din subordinea
Guvernului sau a ministerelor, este tot de domeniul legii, deoarece capacitatea
executivului de a înființa este condiționată, conform art. 117 alin. 2 din
Constituție de recunoașterea prin lege a acestei competențe și de avizul Curții de
Conturi.
Totodată , întrucât norma constituțională nu nominalizează administrația
ministerială, numărul acestora este la latitudinea Parlamentului, în funcție de
necesitățile vieții economico -sociale, de propunerea Primului Ministru pentru
lista de miniștri și de programul său de guvernare.
Faptul că în Constituția României nu se nominalizează numărul
miniștrilor dă posibilitatea legiuitorului să fie mai flexibil în sensul că se poate
aproba reorganizarea ministerelor, înființarea unora noi, desființarea acestora
sau comasa rea și divizarea lor.
Aceste operațiuni de mobilitate legislativă face posibilă evitarea sau
stingerea unei crize guvernamentale.
În art. 106 din Constituție se reglementează „încetarea funcției de membru
al Guvernului” prin demisie, revocare, pierderea dr epturilor electorale, apariția
unei stări de incompatibilitate, deces și în alte condiții stabilite de lege .
Mai trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor constituționale , Primul
Ministru nu se poate substitui niciunui ministru în realizarea competențel or sale,
coordonarea și conducerea fiind o consecvență a caracterului colegial al
Guvernului și al rolului Primului Ministru de a -și forma echipa guvernamentală.

 3.2. Autonomia locală și principiul subsidiarității conform
Legii nr. 215/2001 – Tratatul de la Lisabona
Interpret ând articolul 120 din Constituția României revizuită , reținem că,
autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului
descentralizării administrative iar descentralizarea semnifică autoadministrare.
Deci, autonomia locală este un drept, iar descentralizarea administrativă
un sistem pe care -l presupune.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
44
Autonomia locală în comune și orașe se realizează, potrivit articolul 121
din legea fundamentală , prin două autorități : consiliul local și primarul, ambele
alese în condițiile legii .
Textul constituțional arată că aceste autorități, desemnate prin vot, de
comunitatea locală, sunt și autorități care realizează administrația publică .
Deci , legiuitorul constituant consacră dubla natură a autorității comunale
și orășeneș ti alese respectiv: colectivitate și unitate administrativ -teritorială.
Ca urmare, comuna și orașul reprezintă, în principal, o colectivitate locală
și numai în mod secundar , constituie o circumstanțiere teritorială pentru
gestio narea anumitor servicii de stat.40
Aliniatul 2 al art. 121 din Constituție instituie regula conform căreia atât
primarii cât și consiliile locale funcționează ca autorități administrative
autonome, în condițiile legii. Rezultă astfel că, autoritățile comunale și
orășenești, în baza principiului autonomiei locale, nu se află într -un raport de
subordonare față de vreo autoritate județeană sau centrală deci, nu există raport
de subordonare nici față de consiliul județean, pe de o parte și nici față de
prefect, minister sau Guvern, pe de altă parte
Legea administrației publice locale în vigoare – Legea nr. 215/2001,
consacră autonomiei locale o secțiune din primul capitol intitulat „regimul
general al autonomiei locale, definind -o ca fiind dreptul și capacitatea efectivă a
autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în
numele și interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile politice,
în condițiile legii”.
Art. 3 alin. 1 și 3 al aceleiași legi precizează că acest drept se exercită de
consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene în calitate de
„autorități publice locale, alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat”, ceea ce nu exclude consultarea cetăț enilor prin referendum sau prin
orice formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice în condițiile
legii.
Ca urmare, constatăm că, legiuitorul a precizat expres că autonomia locală
este doar administrativă și financiară, fiind exercitată p e baza și în limit ele
prevăzute de lege, vizând41 „organizarea, funcționarea , competențele și
atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii aparțin comunei,
orașului sau județului, după caz”, conf. art. 4 din Legea nr. 215/2001.
In cons ecinta , legea administrației publice locale în vigoare – Legea nr.
215/2001 –a înțeles să menționeze, pentru a evita orice interpretare deformată,
că raporturile dintre autoritățile administrației publice locale din comune și orașe
și autoritățile administrației p ublice de la nivel județean se bazează pe principiile
autonomiei, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor
județului .

40 A. IORGOVAN, vol. I, op. cit, pag. 460.
41 Art. 4 din Legea nr. 215/2001 .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
45
De altfel și în Legea cadru privind descentralizarea – nr. 339/2004,
publicată în Monitorul Oficial al Rom âniei nr. 668/26 iulie 2004, se preiau
aceste teze, întrucât chiar din primul articol al acestei legi rezultă că aceasta are
ca obiect stabilirea principiilor fundamentale și a regulilor generale precum și a
cadrului instituțional privind desfășurarea proc esului de descentralizare
administ rativă și financiară în România, respectiv de transferare a autorității și
responsabilității administrative și financiare de la nivel central la nivel local.
Ca un element de noutate, Legea nr. 339/2004, în art. 4, prevede 8
principii pe baza cărora se desfășoară principiul descentralizării și anume42:
– „principiul subsidiarității;
– principiul egalității cetățenilor în fața autorităților
administrației locale ;
– stimularea competenței ca mijloc de creștere a eficienței
serviciilor publice;
– exercitarea competențelor de către autoritățile
administrației publice locale situate cel mai aproape de
cetățean;
– echilibrul între descentralizarea administrativă și
descentralizarea financiară;
– transparența actului decizional bazat p e accesul
cetățenilor la informație publică ;
– participarea acestora la luarea deciziilor ;
– asigurarea descentralizării financiare bazate pe reguli
transparente cu privire la calculul resurselor financiare
alocate unităților administrativ -teritoriale. ”
Totodată, textul art. 121 din Constituție consacră noțiunea de subdiviziune
administrativ -teritorială pentru municipii, iar la nivelul lor a consiliilor locale și
ale primarilor. Conform regulilor prev. în alin. 2 al articolului constituțional
aminti t mai sus, legea stabilește și raporturile dintre consiliile locale și primarii
de la nivelul subdiviziunilor administrativ -teritoriale ale municipiilor,, pe de o
parte și consiliul local și primarul de la nivelul municipiului în ansamblul său, pe
de altă parte. Se rezolvă astfel problema marilor aglomerări urbane precum și
problema organizării unor subdiviziuni administrativ teritoriale rurale ale
municipiilor (comunele suburbane).
În art. 122 din Constituție, se prevede, pentru sistemul departamental,
rolul coordonator al consiliului județean, legiuitorul constituant lăsând astfel să
se înțeleagă că centrul de greutate al autonomiei locale se află la orașe și
comune, iar în art. 123 se consacră principiul tutelei administrative.
Ca și principiu general al administrației publice centrale, p rincipiul
subsidiarității îmbină necesitatea suveranității cu respectul autonomiei, fiind
singura care poate asuma diversitățile Uniunii Europene si obiectivele simultane
de extindere si aprofundare a procesului de integr are si de conservare a

42 Art. 4 din Legea nr. 339/2004 .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
46
suveranității statelor membre, întrucât ideea de subsidiaritate este fondata pe
acceptarea societății pluraliste.
Ideea de subsidiari tate are antecedente notabile, înțelesul sau primordial
fiind implicat in reglementarea relațiilor dintre state in cadrul unor federații ,
uniuni sau dintre stat si unit ăți administrativ – teritoriale, dintre stat si
colectivit ăți, dintre comunitate si individ.
Subsidiaritatea furnizează o matrice pentru împărțirea puterilor intre
diferite nivele de autor itate. Principiul subsidiarității este aproape automat legat
de exercițiul puterii la diferite niveluri de luare a deciziilor.
În doctrină43, acest principiu este definit ca fiind un principiu de
organizare instituțională care se aplică cu prioritate raporturilor individ –
societate și instituție, cu scopul repartizării competențelor și care tinde să
favorizeze baza în raport cu vârful.
In ultim ele doua decenii, p rincipiul subsidiarității a câștigat, sub aspectul
importantei, semnificațiilor , aplicării practice si, mai ales, al reglementarii in
dreptul comunitar. Fiind un pilon de referință î n evolu ția procesului de integrare,
subsidiaritatea est e un mecanism care limitează ferm competentele comunitare
in vederea protejării suveranității statelor.
In sens larg, noțiunea de subsidiaritate se întemeiază pe ideea conform
căreia competentele trebuie sa fie exercitate la nivelul cel mai apropiat de
cetățean.
În afara de autonomie locala si descentralizare, dreptul public intern
contemporan operează, implicit, si cu principiul subsidiarității.
Într-un stat unitar ca Romania, principiul subsidiarității , aplicat in
administrația publica, nu înseamnă o diminuare de suveranitate întruc ât
autonomia locala este prevăzută de Constituție si de lege, exercitându -se in
condițiile si in limitele prevăzute de acestea.
Intr-un stat subsidiar, de scentralizarea nu se poate produce numai in plan
administrativ si fiscal, ci si in domeniul legislativ. Acest principiu răspunde unor
nevoi de reașezare instituționala si de evoluție sociala, accentuând capacitatea
colectivităților locale de a se „autoguverna” .
În planul dreptului intern, principiul subsidiarității trebuie privit nu numai
prin prisma raportului dintre colectivitatea națională și cea locală, ci și în cadrul
administrației centrale.
În literatura de specialitate44 se a rată că: „în contextul principiului
deconcentrării administrative, subsidiaritatea presupune capacitatea decizională
să fie tot mai mult transferată, delegată administrației teritoriale ”, atât prin
sporirea atribuțiilor prefectului sau prin sporirea atribu țiilor autorităților
teritoriale.
Mai mult, subsidiaritatea trebui interpretată și sub aspectul eficienței,
respectiv fiecare parte trebuie să -și asume doar sarcinile care le poate realiza

43 Iulian M. NEDELCU – op. cit , pag. 66.
44 Iulian M. NEDELCU – op. cit , pag. 67.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
47
prompt astfel că, acest principiu se corelează și cu celelalte principii enunțate
anterior ( eficacitatea, unitatea și solidaritatea) , trebuind să facă obiectul legii
pentru fiecare nivel în parte.
Deoarece are conotații politice, principiul subsidiarității este văzut m ai
mult ca un instrument pentru descentralizare a puterii politice.
La nivel comunitar, acest principiu a fost consacrat pentru prima dată în
Tratatul de la Paris din 1951 , ca fiind „domeniile în care nu relevă competența
sa exclusivă, comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității,
decât dacă și în măsaura în care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi
realizate de o manieră suficientă de statele membre și pot fi deci, datorită
dimensiunilor sau efectelor acțiunii dorite, mai bine realizate la nivel comunitar.
De altfel, la nivel comunitar, văzut de sus în jos, acest principiu este
perceput ca fiind legarea puterii de la nivel central al Uniunii Europene, la
nivelul statelor membre și de jos în sus, statele membre își aduc contribuția
pentru buna funcționare a sistemului comunita r.
În dreptul comunitar, principiul subsidiarității a fost recunoscut în mod
oficial prin Tratatul de Maastricht, care a introdus art. 5 par. (2) CE. Totuși,
elemente ale acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO (1951), în sensul
căruia, Comunitatea „ întreprinde o acțiune directă în ceea ce privește producția
și funcționarea pieței doar atunci când circumstanțele o impun” .
Regula subsidiarității a fost introduspă de A ctul Unic European din 1987
în domeniul mediului (art. 130 R CEE), fără, însă, a o menționa ca atare.
În hotărârea sa din 21 februarie 19952, ECR II -289, pct. 331, Tribunalul de
Primă Instanță a reținut că, înaintea intrării în vigoare a Tratatului UE, pri ncipiul
subsidiarității nu a constituit un principiu general de drept, în raport cu care se
putea controla legalitatea actelor comunitare.
Tratatul de la Lisa bona, care a înlocuit tratatul constituțional european,
intitulat oficial „ Tratatul de la Lisabona , de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană și a Tratatului de Instituire a Comunității Europene din anul
2007 (2007/C 306/01), semnat la data de 13 dec. 2007 de liderii Uniunii
Europene.
Tratatul de la Lisabona a amendat Tratatelor existente, d e bază, – Tratatul
Uniunii Europene (TUE), care și-a păstrat denumirea, și Tratatul Comunităților
Europene (TCE), acesta din urmă fiind redenumit Tratatul privind funcționarea
Uniunii (TFUE ).
Tratatul de la Lisabona a fost ratificat de statele membre la 13 nov. 2009,
România fiind printre primele state care au ratificat tratatul ( la 4.02.2008 fiind
finalizată procedura de ratificare) tratat care a intrat în vigoare la 01.11.2009.
Acest tratat asigură funcționarea eficientă a Uniunii Europene care, în
preze nt, reprezintă 2 8 de state membre.
Tratatul de la Lisabona , din 2007 a înscris principiul subsidiarității la art.
3b unde , în paragraful 3 se prevede că45:

45 Art. 3,litera (b), partea a 3 -a și a 4 -a din Tratatul de la Lisabona , din 2007 .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
48
„În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de
competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel cent ral, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea princip iilor subsidiarității și proporționalității.
Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.”
La paragraful 4 din același Tratat este reglementat principiul
proporțion alității astfel: „ În temeiul principiului proporționalității, acțiunea
Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor tratatelor.
Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.”
Interpretând aceste dispoziții rezultă că, U.E. își exercită puterile doar
atunci când statele membre nu sunt capabile să îndeplinească în mod satisfăcător
obiectivele tratatelor.
Astfel, în sensul art. 3b alin. 3 CE, intervenția instituțiilor Uniunii prin
principiul subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții:
-intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot
fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional și local;
– trebuie să nu fie un domeniu aflat în competența exclusivă a U.E.;
– date fiind dimensiunile sau efectele sale, acțiunea poate fi realizată mai bine,
printr -o intervenție a Comunității.
Prin Tratatul de la Lisabona , principala inovație o constituie noul rol
acordat parlamentelor naționale în a controla respectarea prin cipiului
subsidiarității.
Sensul și finalitatea generală a principiului subsidiarității rezidă în
acordarea unui anumit grad de independență unei autorități subordonate față de
o autoritate de nivel superior, în special unei autorități locale față de puter ea
centrală. Există, prin urmare, o împărțire a competențelor între diversele niveluri
ale puterii, principiu care constituie fundamentul instituțional al statelor cu
structură federală.
Atunci când o materie poate fi reglementată în mod eficace de către
statele membre la nivel central, regional sau local, aplicat în context comunitar,
principiul subsidiarității, constituie un criteriu ce exclude intervenția
Comunității .
În ceea ce privește d omeniu de aplicare a acestui principiu, î n sens
general, aplicarea principiului subsidiarității poate fi avută în vedere din două
perspective diferite. În domenii în care tratatul acordă U.E. o competență
partajată cu statele membre, principiul subsidiarității servește drept criteriu de

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
49
înțeleger e a acestei competențe (limite privind exercitarea competențelor). În
domeniile în care tratatul nu recunoaște vreo competență U.E., principiul
subsidiarității nu creează competențe complementare (fără atribuire de
competențe).
Deci, p rincipiul subsidiarit ății nu se aplică competențelor exclusive ale
Comunității sau competențelor naționale exclusive ci doar în domenii partajate
între Comunitate și statele membre.
Totuși, din cauză că, domeniile de competență ale Comunității pot fi
extinse în virtutea art. 3 08 CE, linia de separare este fluctuantă, dacă o acțiune a
acesteia din urmă apare ca necesară pentru realizarea unor obiective ale
tratatului.
Rămâne problematică , în special, delimitarea competențelor exclusive ale
Comunității, deoarece ea operează în tratate nu prin referire la domenii
specifice, ci prin descrierea funcțiilor.
De asemenea, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a pronunțat o
serie de hotărâri prin care a definit și a recunoscut anumite competențe drept
exclusive (care rezultă din tratate, dar fără a fi reglementate de către acestea),
fără însă a stabili o listă exhaustivă a acestor competențe.
Deoarece , domeniul de aplicare al principiului subsidiarității nu a fost
delimitat în mod clar, el continuâ să conducă la divergențe de inte rpretare.
Totuși, Comunitatea are ca scop clar limitarea acțiunii sale la obiectivele
tratatelor și asigurarea adoptării unor noi măsuri la un nivel cât mai apropiat
posibil de cetățeni. De altfel, în preambulul Tratatului UE există un accent
special asup ra acestei legături între principiul subsidiarității și regula apropierii
față de cetățean.
Noul tratat definește , în fapt, domeniile ce intră în competențele exclusive
și în competențele partajate ale Uniunii. Art. 4 alin. (2) TFUE conține lista
următoare aparținând competențelor partajate: piața internă; politica socială;
coeziunea economică, socială și teritorială; agricultură și pescuit, excluzând
conservarea resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului;
transporturi; rețele trans -europene; energie; spațiul de libertate, securitate și
justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.
Se observă că acest principiu , al subsidiarit ății se aplică tuturor
instituțiilor UE.
Această regulă are semnificație practică, în special, pentru structura
instituțională a Uniunii, triunghiul Consiliu, Parlament și Comisie ,
subsidiaritatea avâns semnificație practică .
În controlul respectării principiului subsidiarității, Tratatul de la Lisabona
a con solidat rolul parlamentelor naționale și al Curții de Justiție precum și rolul
Comitetului Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea
parlamentelor naționale, ca parlamentele regionale care dispun de competențe
legislative să participe la mecanismul de alertă timpurie .

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
50
În acest sen s46, conform articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și
articolului 12 litera (b) din Tratatul UE, în termen de opt săptămâni de la data
transmiterii unui proiect de act legislativ, orice parlament național sau orice
cameră a unui parlament național poa te adresa președinților Parlamentului
European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să se
expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este în
conformitate cu principiul subsidiarității.
Atunci când un aviz motivat este susținut de cel puțin o treime din voturile
atribuite parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare cameră în parlamentele
bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale), proiectul trebuie
reexaminat („cartonaș galben”).
Instituția care se află la originea proiectului de act legislativ poate decide
să-l mențină, să -l modifice sau să -l retragă, motivându -și hotărârea.
Dacă este vorba despre un proiect de act legislativ referitor la spațiul de
libertate, securita te și justiție, acest prag trebuie să fie de un sfert din
parlamentele naționale.
În cazul în care, o majoritate simplă a voturilor atribuite parlamentelor
naționale contestă conformitatea unei proiect de act legislativ cu principiul
subsidiarității și Com isia decide să -și mențină propunerea, chestiunea este
trimisă legislatorului – Consiliului și Parlamentului European, care se pronunță
într-o primă lectură.
În situația în care legislatorul apreciază că propunerea legislativă nu este
compatibilă cu princ ipiul subsidiarității, legislatorul o poate respinge cu o
majoritate de 55% din membrii Consiliului sau cu majoritatea voturilor
exprimate în Parlamentul European („cartonaș portocaliu”).
Acest drept de avertizare este acordat tuturor parlamentelor naționa le.
Dar, p rincipiul subsidiarității menționat la art. 3b alin. 3 CE este, în
principiu, susceptibil și de un control jurisdicțional.
Așa cum se precizează și în protocol, r espectarea principiului
subsidiarității poate fi verificată după adoptarea actului legislativ printr -o
procedură de control jurisdicțional la Curtea de Justiț ie a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, punerea sa în aplicare acordă instituțiilor UE o marjă
amplă de apreciere proprie, care trebuie respectată de către Curtea de Justiție.
Într-o hotărâr e din 13 mai 1997 (cauza C -233/94, Rec. I -2405), Curtea a
precizat faptul că respectarea principiului subsidiarității figurează printre
împrejurările supuse obligației de motivare a actelor comunitare, în conformitate
cu articolul 296 din Trat atul CE.
Într-o altă hotărâre, din 2010 (C -58/08, Vodafone, Culegerea I -4999 ),
referindu -se la Curte, avocatul general a precizat că aceasta nu are de analizat
însuși obiectivul acțiunii, ci numai să stabilească dacă urmărirea acestui obiectiv
justifică in tervenția Uniunii și că, intenția legislatorului nu poate constitui o
justificare suficientă.

46 Articolul 5 alin.(3) al 2 -lea paragraf și articolului 12 litera (b) din Tratatul UE.

CAPITOLUL AL III -LEA. RAPORTUL DINTRE ADM INISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ SI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ LOCALĂ
51
Curtea, î n motivare a ținut seama, în mod indirect, de analiza impactului,
bazându -se în principal pe caracterul transnațional al măsurii preconizate.
Totodată, mai reținem că, u n stat membru poate introduce sau transmite
un recurs, eventual în numele parlamentului său național sau a unei camere a
acestuia, dacă ordinea sa constituțională internă permite aceasta . Același tip de
procedură poate fi deschisă la Comit etul Regiunilor în cazul în care se prevede
consultarea acestuia.
La originea conceptului de subsidiaritate s -a aflat Parlamentul European
(P.E.) care, la 14 februarie 1984, odată cu adoptarea proiectului de Tratatul UE,
a propua o dispoziție potrivit căreia, de fiecare dată când tratatul atribuie Uniunii
o competență concurentă cu competențele statelor membre, statele membre
acționează dacă Uniunea nu a adopt at un act normativ iar Uniunea nu ar trebui
să intervină decât în cazul acelor sarcini care pot fi îndeplinite mai eficient în
comun decât dacă statele ar acționa independent. Ulterior prin numeroase
rezzoluții P.E. și -a reafirmat angajamentul față de principiul subsidiarității.
Astfel, Parlamentul European , in Rezoluția sa din 13 mai 1994 asupra
rapoartelor Comisiei privind aplicarea principiului subsidiarității în 1994, 1995
și 1996, a susținut că, principiul subsidiarității constituie o normă juridică
obligatorie, supusă, în aplicarea sa concretă interpretării Curții de Justiție, iar
punerea în ap licare a principiului nu ar trebui să constituie un obstacol pentru
exercitarea legitimă a competențelor exclusive de care dispune Uniunea.
Mai mult , nu trebuie în nici un caz ca, sub pretextul subsidiarității, să se
pună sub semnul întrebării acquis -ul comunitar.
În rezoluția din 8 aprilie 2003, Parlamentul a aprecia t că „reglementarea
diferențelor de abordare cu privire la punerea în aplicare a principiilor
subsidiarității și proporționalității ar trebui să se facă de preferință la nivel
politic, pe baz a Acordului inter -instituțional din 25 octombrie 1993 ( semnat
între Consiliul, Parlamentul ș i Comisie prin care se angajau să respecte
principiul subsidiarității) , însă ia act de propunerile Convenției privind viitorul
Europei, care au vizat atribuirea către parlamentele naționale a unui rol în
urmărirea chestiunilor privind subsidiaritatea printr -un sistem de avertizare
timpurie ”. Parlamentul sugerează că revine instituțiilor UE și statelor membre
evaluarea oportunității de a stabili, la nivelul UE, o s erie de criterii bine
concepute pentru verificarea conformității cu principiile subsidiarității și
proporționalității.
Un astfel de sistem de avertizare timpurie a fost preluat ca atare în
Tratatul de la Lisabona.

52
 3.3. Concluzii și propuneri de lege -ferenda.
Din cele expuse în cuprinsul acestui material, în ceea ce privește analiza
funcției publice, putem constata că s-au făcut pași semnificativi, unul dintre
aceștia fiind depolitizarea prin transformarea prefectului în înalt funcționar
publici coroborat cu obligația de a -și guverna cariera după legislația privind
funcționarii publici.
Statutul prefectului este acela d e înalt funcționar public, numit, însă, prin
hotărâre a Guvernului.
Cariera sa este marcată de principiul mobilității, ceea ce presupune un
anumit grad de flexibilitate.
Apariția categoriei înalților funcționari publici a fost motivată prin nevoia
de pro fesionalizare a administrației publice, profesionalizare ce nu poate fi
separată de principiile independenței și stabilității.
Atât stabilitatea cât și profesionalizarea prefectului și a subprefectului pot
fi însă afecta te de principiul mobilit ății și de revocările frecvente .
Până în prezent, au fost utilizate excepții în ceea ce privește ocuparea
funcțiilor de prefect și subprefect de tipul numirii temporare pe o funcție publică
din categoria înalților funcționari publici.
Aceste excepții ar trebui limitate pentru a putea profesionaliza acest corp
de funcționari ce asigură managementul superior în administrația publică.
Utilizarea principiului mobilității, destinată să îmbunătățească calitatea
corpului de funcționari publici și să promoveze eficiența în exercitarea funcției
(H.G. nr. 341/2007 etc.), a fost mai degrabă utilizată ca sancțiune pentru
schimbarea prefecților și subprefecților.
În măsura în care aceasta este utilizată doar pentru înlocuirea prefecților și
suprefecților, se poate prezuma un conflict cu dezideratele de profesionalizare.
În ceea ce privește evoluția carierei prefecților și subprefecților, o
concluzie este dificultatea evaluării profesionale a acestora din cauza
frecventelor numiri și revocări din post.
Evaluarea acestora su rprinde mai degrabă aspectele operaționale decât pe
cele strategice ale activității.
Este dificil să fie evaluate obiective strategice de medie sau lungă durată
din moment ce acesta ocupă postul pe o perioadă scurtă.
Din considerentele menționate, este impor tant ca un prim pas în abordarea
funcției prefecturale din România să implice în primul rând o decizie între
păstrarea caracterului politic al funcției, depolitizarea totală sau o altă soluție
care să permită totuși prefectului să exercite atribuțiile lega le din punct de
vedere operațional.
Referitor la atribuțiile prefectului, cadrul legal prevede un număr
important de domenii în care acesta activează, asigurând fie exercitarea
controlul ui sau a altor tipuri de relații interinstituționale, fie coordonarea unor
domenii cheie de implementare a politicilor guvernamentale.

53
Aceste atribuții sunt coerente în ceea ce privește intenția legiuitorului de a
oferi prefectului un rol real de conducere la nivel local.
Legea prevede atât atribuții de coordonare, monitor izare, evaluare,
livrarea de servicii publice, cât și elemente foarte variate în materie de
competențe și resurse.
Modelele noului management public nu mai pun accentul pe o
diversitate/concentrare atât de mare a atribuțiilor coordonate prin intermediul
guvernului central sau a structurilor deconcentrate, ci mai degrabă vizează o
separare a atribuțiilor de realizare a reglementării, de furnizare de servicii
publice și de realizare a inspecțiilor (controalelor) .
În condițiile cadrului legal, resurselor al ocate și modelului actual,
varietatea și diversitatea atribuțiilor prefectului nu pot fi implementate la
standarde de calitate, iar prefectul nu poate fi conducător fără să aibă
instrumentele administrative.
Astfel, deși legea a fost generoasă, prefectulu i nu i se oferă și mijloacele
de a realiza efectiv aceste atribuții.
În ceea ce privește aplicarea atribuțiilor actuale, se observă anumite
lacune în procesele de asigurare a continuității și profesionalizării.
Un prim element se referă la nevoia de a asigura resursele umane
necesare implementării atribuțiilor legale și deficitul cauzat de modificarea
legală prin care secretarul general al instituției prefectului a fost transformat în
subprefect, la rândul său supus mobilității.
Nu există suficiente instr umente administrative de conducere reală a
serviciilor publice deconcentrate.
În lipsa unui aviz conform sau a unor precizări exprese cu privire la
exercitar ea controlului și coordonării, prefectul nu poate conduce activitatea
acestor instituții publice. Faptul că acesta nu poate acționa decât indirect, prin
intermediul superiorilor ierarhici ai serviciilor supuse exercitării atribuției de
conducere, generează incapacitatea practică de a exercita unele funcții ale
managementului în ceea ce privește activit atea acestora.
Însăși faptul că nu poate aplica sancțiuni administrative pentru absența
reprezentanților instituțiilor deconcentrate de la ședințele
Colegiului prefectural, indică lipsa unor instrumente clare în ceea ce
privește exercitarea atribuției de conducere.
Faptul că prefectul nu este implicat în numirea subprefectului și nici în
evaluarea anuală a acestuia, îl privează pe prefect de un instrument de control
managerial.
Ar putea, de exemplu, să fie prevăzut în lege adăugarea la procedura de
evalu are anuală a unui raport al prefectului vizând activitatea subprefectului,
raport ce va completa lista documentelor ce sunt analizate de Comisia de
Evaluare.
Suplimentar, pentru ca subprefectul să fie un sprijin real în punerea în
practică a deciziilor pr efectului, acesta ar trebui să dețină cunoștințele necesare
implementării atribuțiilor ce îi revin.

54
În prezent, subprefectului nu i se solicită să fi absolvit studii juridice
pentru a constitui un real ajutor în implementarea obligațiilor cu o puternică
componentă juridică (controlul aplicării legii de către instituții și autorități
publice, controlul de legalitate al actelor administrative emise sau adoptate de
autoritățile administrației publice locale etc).
Cu privire la atacarea în contencios a actelo r considerate ilegale cadrul
legal a fost completat prin reglementarea corectă a controlului de tutelă în Legea
nr. 544/2004 a contenciosului administrativ.
În 2007 prin modificarea legii contenciosului administrativ prin Legea nr.
262/2007 a fost elimina tă obligativitatea procedurii prealabile ce permite
remedierea unor situații de aparentă ilegalitate sau revocarea actului
administrativ de către autoritățile publice locale.
Concluzia este că eliminarea obligativității este nepotrivită, dar, cu toate
acestea, ea este utilizată în continuare și eficientizează relația de control din
teritoriu, dar și ajută la menținerea unei relații normale între prefect și
autoritățile administrației publice locale.
Acest lucru conduce la degrevarea de un număr mare de liti gii atât a
prefectului, cât și a instanței de contencios.
Una dintre consecințele dispozițiilor constituționale privind controlul de
legalitate vizează posibilitatea unei interferențe în dreptul la autoguvernare a
unităților administrativ teritoriale.
Autoritățile locale critică faptul că în Constituție încă apare sintagma
potrivit căreia actul atacat în contenciosul administrativ de către prefect este
suspendat de drept.
Se poate propune modificarea normei constituționale prin eliminarea
acestei sintag me, astfel încât textul constituțional să fie actualizat cerințelor
actuale de autodeterminare ale autorităților publice locale.
În practică, prefectul își manifestă limitat sarcinile prevăzute de lege
privind aplicarea politicilor naționale și europene s au transpunerea programului
de guvernare la nivel județean, din cauza faptului că nu deține resurse în acest
sens.
La nivel legal, există o contradicție între mai multe acte normative ce
reglementează suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale pre fecților și
subprefecților.
Prevederile Legii nr. 176/2010 se regăsesc în/se corelează cu dispozițiile
din Legea nr. 188/1999 privind încetarea de drept a raporturilor de serviciu
(corelarea este cu prima teză a art. 25 alin. (2) de mai sus), sau cele privind
ocuparea funcțiilor publice (corelarea e cu cealaltă teză a art. 25 alin. (2) de mai
sus).
În ambele situații Legea nr. 188/1999 face referire la finalitatea unui
proces ce implică pronunțarea de către instanță sau, după caz, la decizia
persoanei care are competența legală de numire de a acționa conform propunerii
comisiei de disciplină și de a elibera din funcție persoana cercetată

55
administrativ, în timp ce Legea nr. 176/2010 prevede suspendarea administrativă
la constatarea existenței conflictulu i de interese/incompatibilității.

Recomandări de lege -ferenda privind eventualele modificări ale cadrului
normativ și instituțional referitoare la funcția prefectului în România :
1) Integrarea prefectului în secțiunea privind administrația centrală, odată cu
revizuirea Constituției;
2) Modificarea Legii nr. 340/2004 prin detalierea modului în care prefectul
conduce serviciile publice deconcentrate;
3) Lista serviciilor publice deconcentrate să se realizeze prin hotărâre de
Guvern, astfel încât la nivelul m inisterelor să aibă loc un proces decizional în
determinarea serviciilor publice deconcentrate din subordine;
4) Implicarea prefectului în întocmirea fișei de post a subprefectului și în
evaluarea acestuia;
5) Reînființarea funcției de secretar general al instituției prefectului ca funcție
publică de conducere, eventual prin ocuparea funcției vacante de subprefect;
6) Prevederea condiției privind obligativitatea studiilor juridice pentru poziția de
secretar general nou creată/subprefect;
7) Modificarea legi i contenciosului administrativ prin reintroducerea
obligativității procedurii prealabile;
8) Publicarea unor ghiduri de procedură sub forma unor instrucțiuni de ministru
pentru realizarea controlului de legalitate în vederea unificării practicii de
control ;
9) Profesionalizarea funcției de prefect și subprefect prin eliminarea excepțiilor
ce apar la numirea în funcție (ocuparea temporară a unei funcții din categoria
înalților funcționari publici);
10) Detalierea și fundamentarea motivelor de aplicare a prin cipiului mobilității;
11) Reglementarea posibilității de a atrage venituri la bugetul instituției
prefectului, prin, de exemplu, defalcarea anumitor sume provenite din activitatea
de apostilare.
Aceste fonduri pot constitui sume pentru co -finanțarea unor proiecte sau
realizarea unor acțiuni de conștientizare și informare la nivel județean;
12) Reglementarea unor sancțiuni aplicabile direct conducătorilor serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor care refuză să participe la ședințele
convocate de către prefect.
Clarificarea legală a modalității de suspendare de drept a
prefectului/subprefectului prin corelarea Legii nr. 176/2007 cu Legea nr.
188/1999 prin care reglementările din domeniul integrității să fie corelate cu
statutul înalților funcțion ari publici.
Redimensionarea atribuțiilor în contextul reformei teritoriale
(regionalizării) prin:
1. Integrarea prefectului în secțiunea privind administrația centrală, odată cu
revizuirea
Constituției;

56
2. Conducerea serviciilor publice deconcentrate doar în ceea ce privește funcțiile
de
control a aplicării legislației specifice;
3. Subordonarea directă a șefului poliției, Inspectoratului pentru situații de
urgență ;
4. Atribuirea unui rol de verificare a implementării fondurilor europene la nivel
regional ;
5. Supervizarea implementării politicilor sociale la nivel regional;
6. Contribuție la elaborarea bugetului național;
De menționat că, p revederea legată de statutul Prefectului de la articolul 1
alin. (3) din Legea nr. 340/2004 conform căreia “prefe ctul este garantul
respectării legii și ordinii publice la nivel local” conține o anumită neclarit ate
care ar putea fi eliminată prin enumerarea funcțiilor Guvernului, stipulate
conform Legii nr. 90/2001: Guvernul are funcția de autoritate de stat, prin ca re
se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în
domeniul apărării ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile
economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își
desfășoară activ itatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului. Această
enumerare ar putea face obiectul unor propuneri de lege ferenda privind
modificarea Legii nr. 340/2004.
Un alt aspect privind statutul, ce ar putea fi adus în discuție din
perspectiva raportului reglementare -aplicarea legii, îl constituie faptul că
neutralitatea prefectului ar trebui să reprezinte esența funcției conform legislației
intrate în vigoare începând cu anul 2006.
Astfel, Legea nr. 340/2004 a reprezentat o etapă importantă a procesului
de reformare a administrației publice românești, aceasta având rolul de a
schimba semnificativ sistemul existent și de a pune bazele implementării unui
sistem de administrație modern, caracterizat prin transparență, predictibilitate,
responsabilitate, adaptabilitate și eficacitate. temporare pe o funcție publică din
categoria înalților funcționari publici.
Aceste excepții ar trebui limitate pentru a putea profesionaliza acest corp
de funcționari ce asigură managementul superior în administrația publică .
Alte p ropuneri de lege ferenda, pentru profesionalizarea și diminuarea
efectelor utiliză rii excesive a excepțiilor la regulile generale:
– Modificarea Legii nr. 340/2004 prin enumerarea funcțiilor Guvernului
– Numirea în posturi de prefecți și subprefecți a înalților funcționari publici din
corpul inspectorilor guvernamentali sau foștilor demnitari și evitarea utilizării
excepțiilor privind numirea cu caracter temporar a acestora;
– În condițiile în care principalele atribuții presupun astfel de cunoștințe de
specialitate, p refecții sau cel puțin subprefecții ar trebui să dețină cel puțin
diplomă de absolvire a studiilor universitare cu licență în științe juridice .
– Modificarea legii nr. 188/1999 pentru clarificarea regimului de suspendarea
din funcție a înalților funcționari publici.

57
– Datorită faptului că o atribuție majoră a funcției de prefect se referă la
aplicarea politicilor europene (partea verbală) s -ar impune i ntroducerea testării
abilităților de comunicare într -o limbă străină, precum și testarea cunoștințelor
de utilizare a unor programe informatice de management al bugetelor (Microsoft
Office – Excel, Microsoft Project sau softuri specializate de management
integrat).
– Eliminarea prevederii legale referitoare la flexibilitatea obiectivelor și
schimbarea acestora frecventă, contrare planificării strategice;
– Menționarea într -o anexă a legii procedura exactă a informării ministrului
afacerilor interne și situațiile în care acest lucru este obligatoriu
Pentru a clarifica proceduri le ce stau la baza controlului de legalitate, atât
în ceea ce privește relația cu autoritățile locale, cât și în ceea ce privește
sancțiunile în caz de nerespectare, se propune de lege ferenda:
– Pentru nerespectarea termenelor de transmitere sau pentru netransmiterea
actelor care fac obiectul controlului de legalitate către prefect , să se prevadă
sancțiuni ;
– Mărirea termenelor în care prefectul poate retranmsite actele către UAT în
vederea revocării sau modificării;
– Restabilirea caracterului obligatoriu al procedurii prealabile;
– Pentru a nu putea fi interpretate drept abuzuri de drept, se impune m otivarea
corespunzătoare de către prefect a actelor atacate în instanță ;
– Modificarea prevederii privind “suspendarea de drept” la nivelul Constituției și
legislației;
– Corelarea dispozițiilor legislative în sensul menționării exprese a dispozițiilor
președintelui consiliului județean în obiectul material al controlului de legalitate.
– Adoptarea prin lege a listei instituțiilor aflate sub conducerea prefectu lui la
nivel local sau abrogarea alin. 2 al art. 4 al Legii nr. 340/2004.
– Extinderea atribuțiilor prefectului în evaluarea conducătorilor serviciilor
publice deconcentrate, rol sporit în cadrul procesului de ocupare a funcției și în
sancționarea acestora .
– Îmbunătățirea componentei de instruire în domeniul situațiilor de urgență,
inclusiv privind aspectele ce țin de implementarea manualului prefectului pentru
managementul situațiilor de urgență în caz de inundații și secetă hidrologică;
– Realizarea de manuale ale prefectului pentru fiecare situație generatoare de risc
pe logica manualului prefectului pentru managementul situațiilor de urgență în
caz de inundații și secetă hidrologică;
– Analizarea posibilității constituirii unui buget anual aflat direct la dispoziția
prefectului destinat gestionării situațiilor de urgență, ce se poate constitui
inclusiv prin vărsarea unor sume de bani de la bugetele unităților administrativ
teritoriale.

58
BIBLIOGRAFIE:
1. Antonie Iorgovan – „Drept administrativ – tratat elementar ” (lV);
Editura „Actami”; Bucuresti, 1994.
2. Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ ”; Ediția 4;
Editura „All Beck”, 2005.
3. Emil Bă lan – „Prefectul si pr efectura in sistemul administraț iei
publice ” – Editura Fundaț iei „Romania de Maine ”; Bucureș ti, 1997.
4. Emil Bă lan- „Drept administrativ si contencios administrativ ” –
Editura Fundaț iei „Romania de Maine ”; Bucureș ti, 2000;
Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Drept.
5. Ioan Alexandru – Tratat de administrație publică , Editura Universul
Juridic, București 2008, pp. 310 -311.
6. Iulian M. Nedelcu, Silviu Cătălin Drăgan, Paul Iulian Nedelcu –
„Administrația publică centrală de specialitate ” – Editura
Universitaria Craiova, 2012 .
7. Mircea Preda – „Tratat elementar de drept administrativ roman ”;
Editia a-II-a; Editura „Lumina Lex”, 1999.
8. Valentin I. Prisacaru – „Tratat de drept administrativ româ n”-
partea gene rală; Editia a -II-a; Editura „All”, 1996 .
9. Verginia Vedinas ș i Mariana Tipisca – „Notiuni de drept
administrativ ”; Universitatea Bucuresti, Fac ultatea de Litere,
Colegiul de administrație publică ; Editura „Credis” .
10. Virginia Vedinaș – drept administrativ și instituții politico –
administrative Ed. Lumina Lex, București, 2002 .

59
Bibliografie normativă :
1. – Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de Instituire a Comunității Europene din anul
2007 (2007/C 306/01) .
2. Constituția României, 2003 revizuită .
3. Decretul nr.212 publicat in Buletinul Oficial al României, Partea I, nr.
16/20 noiem brie 1974 România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974.
4. H.G. 1206/2001 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204/23 aprilie
2001.
5. Legea nr. 115/1996 Publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 263/28.10.1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor,
magistratilor, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de
conducere, modificată si completată conform prevederilor art. 3 din Legea
nr. 161/2003.
6. Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentr u asigurarea transparenței
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată in Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr . 279/21/04/2003.
7. Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea
securității ca poliție politică , publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 603/09/12/1999.
8. Legea nr. 30/18 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31 mai
1994 prin care România a ratificat Convenți a și Protocoalele sale
adiționale.
9. Ordonanța de Urgență nr.92/2008 ce reglementează Statutul
funcționarului public denumit manager public Publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2008.
10. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la
propriul dosar și deconspirarea securității Publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.

60
11. Legii nr. 157/2004 privind instituirea bursei speciale „Guvernul
României” pentru formarea managerilor din sectorul public, cu
modificările și completările ulterioare Publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004.
12. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici Publicat în
Monitorul Oficial al României în vigoare d e la 07.01.2000.
13. Ordonanța de Urgență nr. 92/2008 reglementează statutul special al
funcționarilor publici numiți într -o funcție publică specifică de manager
public Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30
iunie 2008.
14. Revista Ec onomie și Administrație locală , nr. 12/decembrie 2002 Cristina
Cerchez, Monica Dimiriu, Reglementarea instituției înalților funcționari
publici .
15. Legea nr. 340/2004, cu modificările ulterioare, privind instituția
prefectului și a subprefectului .
16. Legea 90/2 004, modificată privind organizarea și funcționarea
Guvernului .
17. Legea nr. 69/1991, republicată .
18. – Legea 215/2001 privind Administrația publică locală .
19. – Legea 554/2004 republicată privind Contenciosul Administrativ .
20. – Legea 188/1999 republicata privind Sta tutul funcționarului public .
21. – OUG nr. 90/2009 (*actualizată*) privind reglementarea unor măsuri în
domeniul administrației publice .
22. – HG nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 .
23. – Legea nr. 161/2003 .
24. – Noul Cod penal – art. 175 și art. 301 ind. 1 .