Nicolae Ceausescu Principele
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………………………………..4
CAPITOLUL I
ETICA POLITICĂ A LUI MACHIAVELLI……………………………………………………………….6
1.1 Raportul existent între politică și morală………………………………………………………………….13
1.2 Religia – instrument de guvernare a statului……………………………………………………………17
CAPITOLUL II
ANALIZA CONDUCĂTORULUI POLITIC NICOLAE CEAUȘESCU CONFIGURAT DUPĂ PRINCIPELE LUI MACHIAVELLI……………………………………………………………..19
2.1 Stereotipul vulpii și al leului raportat la comportamentul lui Nicolae Ceaușescu…………28
CAPITOLUL III – DE LA IMAGINEA POLITICĂ
LA CULTUL PERSONALITĂȚII: NICOLAE CEAUȘESCU……………………………………33
3.1.Sintagma «cult al personalității»……………………………………………………………………………33
3.2. Precedente contemporane cu rol de model………………………………………………………………36
3.2.1. Obiective, etape,metode și mijloace……………………………………..…..39
3.2.2. Construirea imaginii politice……………………………………………….….47
3.2.3. Fețele dictatorului de la “tinerețea revoluționară” la cel mai iubit fiu al poporului”………………………………………………………………………………………………………63
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….70
ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………….75
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………..77
IntroduCere
Nicolae Ceaușescu și-a construit și și-a justificat ascensiunea prin valorificarea totală a imaginei mitice a eroului, salvatorului, a omului providențial care contaminează mulțimile, le anulează incertitudinile și conferă siguranță, le arată calea care trebuie urmată de popr, le garantează un viitor ademenitor, croit după modelul cunoscut al vârstei de aur. El reprezintă inefabilul,vizionarul, simbolizează binele, șansa istorică într-o societate mai bună.
Nicolae Ceaușescu este imaginea liderului totalitar, personificarea rațiunii ultime, conducătorul suprem, individul infailibil (care nu poate greși), cel care stabilește singur țelurile regimului și-și persuadează până la fanatism adepții. Un lider fără popularitate este un lider fără putere. Puterea liderului autoritar este nelimitată. Adeziunea necondiționată a adepților, a mișcării sau organizației față de persoana sa, față de proiectele sale socio-politice este dobândită prin recursul la un instrumentar destul de variat: limbajul profetic, arbitrariul, voința de putere, dependența reciprocă mase-lider clamată, controlul total, demagogia, populismul, aroganța, convingerea că reprezintă majoritatea, ideologiile utopice și, uneori, chiar teroarea (psihologică și politică.)
Principalul scop al liderului unui sistem totalitar, implicit al lui Nicolae Ceaușescu, nu era de a stăpâni prin forță sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina supușii să gândească sincer așa cum vroia el, conducătorul.
Mărturiile celor apropiați de Nicolae Ceaușescu prin natura preocupărilor lor politice sau profesionale converg spre ideea că, într-adevăr, Conducătorul era foarte sensibil la toate aspectele legate de înaintarea sa în vârstă – sau, altfel spus, îmbătrânirea sa inevitabilă. Chiar dacă această preocupare nu a condus la toate aspectele legate de înaintarea sa în vârstă – sau, altfel spus, îmbătrânirea sa inevitabilă.
Ceaușescu a fost treptat obișnuit cu un tratament omagial-tip în care trimiterile constante la ceea ce s-ar putea numi supraumanitatea sa invulnerabilă devin în sine, așa cum se va vedea, un clișeu redutabil. Acest proces de continuă întinerire a personajului omagiat este, în cele din urmă, dedicat unui om care trece de la maturitate la bătrânețe, neputându-se sustrage unui proces biologic implacabil și care nu ascultă de comandamente politice.
În același timp, trebuie spus că această întinerire are, în anii '80 mai ales, drept destinatar un om care suferă în mod indubitabil de anumite boli care nu mai sunt un secret pentru el – boli cărora li se împotrivește cu o tenacitate admirabilă.
Insistența autorului pe deficiențele psihice ale subiectului nu dă deloc impresia unui autor care ar pune detaliul științific mai presus de tendința facilă culpabilizatoare, foarte în ton de altfel cu momentul în care acest volum apare.
Aceasta este explicația pentru faptul că Nicolae Ceaușescu este văzut și descris ca fiind Părintele națiunii la o vârstă încă tânără din punctul de vedere al politicii, dar devine din ce în ce mai mult Fiul cel mai iubit al națiunii pe măsură ce vârsta sa înaintează spre septuagenariat.
Materialul propagandistic și excesiv de laudativ la adresa lui Nicolae Ceaușescu s-a înmulțit simțitor odată cu scurgerea vremii. Concentrarea puterii politice în mâna unui singur om și dezvoltarea social-economică din acea perioadă a României au făcut posibilă apariția cultului personalității prin arogarea meritelor unei singure persoane. Pe de altă parte, oportuniștii din linia a doua au sesizat avantajele care decurgeau din redactarea cronicilor superlative prin mângâierea orgoliului șefului suprem.
Unul dintre cei care ne-a oferit o imagine de ansamblu asupra personalității lui Nicolae Ceaușescu a fost Dumitru Popescu, poreclit în epocă Popescu-Dumnezeu. Acesta s-a aflat în apropierea lui Ceaușescu, fiind un martor implicat în culisele deciziilor tovarășului și al evoluției acestuia de la anii de glorie până la prăbușirea din decembrie 1989.
Memorialistica contra dictaturii ceaușiste, reflectă experiența unor oameni, care au trăit la cald evenimentele, unii dintre ei fiind chiar oameni apropiați tovarășului, și care, în cele din urmă, s-au dezis de acest regim, dându-și seama că au apucat-o pe o cale greșită.
CAPITOLUL I
ETICA POLITICĂ A LUI MACHIAVELLI
Ar fi imposibilă sesizarea revoluției produse de Machiavelli, creatorul „teoriei statului, în domeniul doctrinelor politice, fără o prezentare a precedentelor teorii politice, idei, vehiculate privind societatea, orînduirea politic, atitudinea față de putere a unor clase, pături și grupuri sociale, a unor indivizi separați.
Începînd cu apariția speciei umane, în centrul activitățiipolitice a stat omul – de la individul simplu pînă la grupările, asocierile lor și apariția liderilor. Constituirea doctrinei politice s-a produs pe parcursul trecerii cunoașterii umane de la formele religioase și mitologice la cele raționale și este legată de acel stadiu al dezvoltării producției sociale în care au apărut clasele și statul.
Primele reprezentări social politice ale egiptenilor, chinezilor, indușilor, grecilor, romanilor antici (mil.II-I î.e.n.), au un caracter religios – mitologic, constituind o parte a concepției mitologice asupra lumii, deși au unele deosebiri. La ei domina ideea despre originea divină a relațiilor puterii și orînduirii existente. Tendința de a depăși reprezentările religioase – mitologice incipiente și a forma o nouă viziune mai mult sau mai puțin rațională despre lume în general și despre stat și drept în special, a apărut în secolele VIII – VI î.e.n. Un rol deosebit au avut în acest sens învățăturile lui Confucius, Mo-tzî în China, a lui Buddha în India, Zaratustra în Persia.
Confucius este creatorul unei doctrine etico-politice, comform căreia, cerul și voința cerească este o forță care determină acțiunile și faptele oamenilor, situația lor socială. Se pronunță pentru concepția aristrocatică de guvernare a statului care refuză poporului dreptul de participare în conducerea statului. Totuși, puterea trebuie să se bucure de încrederea poporului altfel ea nu poate exista. Dar guvernatorii trebuie să povățuiască poporul în baza exemplului personal. Virtutea de bază a supușilor o constituie devotamentul față de cîrmuitor, între aceste două părți trebuind să existe o pace interioară. Scopul b#%l!^+a?confucianismului era de a ocroti orînduirea socială existentă de orice perturbări și mutații.
Adversarul lui Confucius, Mo-tzî a formulat concepția că statul a apărut în baza unui contract ca urmare a unui acord între oameni, care în trecut au trăit în elementul lor natural. Comform opiniei sale, toți oamenii sun egali din naștere în fața cerului și că toți oamenii capabili și talentați trebuie să aibă acces la exercitarea puterii. Milita pentru eliberarea păturilor de jos ale societății de oprimare, suferință și mizerie.
Buddha – propăvăduitorul învățăturii, care ulterior a devenit una din cele trei religii b#%l!^+a?universale, de rînd cu Creștinismul și Islamul. Calea universală a salvării propuse de Buddha au provocat o considerabilă rezonanță democratică în țările care au acceptat învățătura sa. El proclama egalitatea tutror, independent de apartenența la castele și păturile sociale respective.
Zarathustra – comform viziunii lui din straturile popoarelor vechi vor izvorî popoarele noi, înlocuind democrația cu dictatura.
Odată cu trecerea de la orânduirea comunei primitive la societatea de clasă și la forma de organizare politică a vieții publice, în polisele state ale Greciei Antice se desfășoară lupta dintre diferitele clase pentru putere. Această confruntare și-a găsit reflectarea între diverse curente ale gîndirii filozofice,politice și juridice din Grecia Antică. Filozofia politică a lui Platon și știința politică a lui Aristotel sînt cuceriri de vârf ale gîndirii politice Grecești. Platon a adus o contribuție remarcabilă la cultura spirituală a umanității. De numele lui este legată apariția filozofiei politice. Cele mai importante opere consacrate problemelor social politice sunt tratatele „Statul” și „Legile”, dialogurile „Politică. Concepția politică a lui Aristotel este reflectată plenar în operele: „Politica, „Etica, „Retorica”.
Gândirea machiavelică respinge, în primul rând, dimensiunea metafizică a reflecției politice. Principiul său ''realist'' îl face pe filosof să nu studieze puterea decât ceea ce este nu ceea ce ar trebui să fie. Abordarea este în mod limpede, ''modernă'', întrucât nu are alt obiect decat statul independent de orice reflecție asupra ordinii lumii și a valorilor care îi stabilesc legitimitatea. Este vorba despre a porni de la ''fapte'', a le studia cu scrupulozitate și a le face o descriere obiectivă, cvasiștiințifică. În această privință, Machiavelli dă mai multă crezare ''lecțiilor de istorie'' decât certitudinilor modelate de spirit.
Numai studiind motivele eșecurilor și succeselor politice din trecut este posibil să aruncăm lumina prezentului și să transformăm viitorul.
Principele retrasează astfel faptele ''oamenilor iluștri'' precum Tezeu, Cirus, Romulus și Moise, care au întemeiat Grecia, Persia, Roma. Face o analiză obiectivă și critică a feomenelor de dominare, pornind de la studierea trăsăturilor caracteristice ale vieții politice. Oarecum înainte de vreme, pune bazele științei politice moderne.
Spre deosebire de contemporanii săi, Machiavelli estimeză că ființa umană poate să-și învingă destinul și să-și îmbunătățească viața prin voință. Fără îndoială, autorul Principelui recunoaște existența ''norocului'' (fortuna), termen care la vremea aceea desemna ''destinul'', ''soarta'', dar și ''șansa'' și ''hazardul''.
Refuză totuși să vadă în aceasta o forță providențială asupra căreia oamenii nu ar avea nicio putere. Astfel, estimează că poate fi adevărat că norocul este stăpân pe jumătate din ceea ce facem noi, dar să ne lase cât de cât să guvernăm celaltă jumătate.
Cu alte cuvinte, soarta există în mod clar, dar țiate problemelor social politice sunt tratatele „Statul” și „Legile”, dialogurile „Politică. Concepția politică a lui Aristotel este reflectată plenar în operele: „Politica, „Etica, „Retorica”.
Gândirea machiavelică respinge, în primul rând, dimensiunea metafizică a reflecției politice. Principiul său ''realist'' îl face pe filosof să nu studieze puterea decât ceea ce este nu ceea ce ar trebui să fie. Abordarea este în mod limpede, ''modernă'', întrucât nu are alt obiect decat statul independent de orice reflecție asupra ordinii lumii și a valorilor care îi stabilesc legitimitatea. Este vorba despre a porni de la ''fapte'', a le studia cu scrupulozitate și a le face o descriere obiectivă, cvasiștiințifică. În această privință, Machiavelli dă mai multă crezare ''lecțiilor de istorie'' decât certitudinilor modelate de spirit.
Numai studiind motivele eșecurilor și succeselor politice din trecut este posibil să aruncăm lumina prezentului și să transformăm viitorul.
Principele retrasează astfel faptele ''oamenilor iluștri'' precum Tezeu, Cirus, Romulus și Moise, care au întemeiat Grecia, Persia, Roma. Face o analiză obiectivă și critică a feomenelor de dominare, pornind de la studierea trăsăturilor caracteristice ale vieții politice. Oarecum înainte de vreme, pune bazele științei politice moderne.
Spre deosebire de contemporanii săi, Machiavelli estimeză că ființa umană poate să-și învingă destinul și să-și îmbunătățească viața prin voință. Fără îndoială, autorul Principelui recunoaște existența ''norocului'' (fortuna), termen care la vremea aceea desemna ''destinul'', ''soarta'', dar și ''șansa'' și ''hazardul''.
Refuză totuși să vadă în aceasta o forță providențială asupra căreia oamenii nu ar avea nicio putere. Astfel, estimează că poate fi adevărat că norocul este stăpân pe jumătate din ceea ce facem noi, dar să ne lase cât de cât să guvernăm celaltă jumătate.
Cu alte cuvinte, soarta există în mod clar, dar ține de oameni să nu se resemneze, fiindcă aceasta ar fi cauza pierderii lor.
În concluzie, Principele aruncă un val de scepticism asupra rolului Bisericii. Desigur, Machiavelli nu este antireligios. Nu vrea să distrugă Biserica. Chiar se gândește că religia poate servi guvernarea politică, cu condiția să fie controlată de principe.
Marchează totuși o ostilitate nedisimulată față de Biserica Romană (chiar și când va lucra un timp la curtea papei). Ea nu încadrează religia. Supusă luptelor de clan și intrigilor, s-a îndepărtat de pietatea evanghelică, reprezentând cel mai prost exemplu fiindcă, divizând cetățile italice, distruge orice șansă de unificare politică. Toate aceste valori conduc, după părerea sa, la decăderea cetății. Așadar, în fond, Machiavelli privește religia cu detașare.
Departe de teologia contemporanilor săi, el o abordează ca pe o chestiune socială ce interesează funcționarea puterii. Cu alte cuvinte, problema guvernării nu se mai pune, la el, în termeni religiosi. Politica nu mai ține de divinitate.
Machiavelli este în căutarea ''omanilor iluștri care știu, grație virtù (virtuții), să-și guverneze supușii și să se împotrivească puterii străine. Noțiunea de virtù este centrală în reflecția machiavelică. Ea desemnează ansamblul calităților pe care principele trebuie să le aibă pentru a cuceri puterea, a o consolida și, mai apoi, a-i asigura stabilitatea și menținerea. Ea nu necesită deținerea anumior valori morale. Este împărtășită de toți cei care au curaj, hotărârea și abilitatea calculate de a se menține la putere.
Necesită, în primul rând, îndrăzneală, temperament și energia de a lua o decizie. Politica bună presupune, efectiv, determinare, nu un ''suflet frumos''. Omul cu adevărat mare este cel care știe să rămână stăpân pe sine, să identifice pericolele care îl amenință și să ia hotărârile ce i se impun. Slăbiciunea și lașitatea duc cetatea la pierzanie, fiindcă, în politică, nehotărârea este fatală: Omul circumspect, atunci când trebuie să acționeze rapid, nu știe să o facă; de unde i se trage și căderea.
În al doilea rând, virtù necesită suplețe si abilitate. Principele trebuie să știe să analizeze contingența evenimentelor și să-și adapteze acțiunea la circumstanțele de moment. Istoria este, într-adevăr, imprevizibilă, este un suflu tumultos și devastator. Marele om știe așadar să se orienteze după cum bate vântul capricios al "norocului". El manevrează în permanență, face față situațiilor schimbătoare, anticipează amenințările și b#%l!^+a?
își atacă adversarii înainte de a deveni victimă.
Principele machiavelic știe că oamenii sunt perfizi și cruzi. Așadar, nu are altă soluție, atunci când legile nu sunt capabile să-i apere puterea, decât folosirea constrângerii. '
Exista doua feluri de luptă, scrie Machiavelli: cu legile sau cu forța. Primul îi este specific omului, al doilea aparține animalelor. Dar, cum, foarte adesea, cel dintâi nu este suficient, se cuvine să se recurgă la al doilea. De aceea, un principe trebuie să știe să se folosească și de animal, și de om''.
Aceasta justificare a recurgerii la violență se sprijină, la Machiavelli, pe ideea denecessitas (''necesitate''): acesta presupune că exigența prezervării puterii se află înaintea tuturor celorlalte, în special a exigenței moralității.
Principele, pentru a guverna bine, trebuie să poată evalua echilibrul forțelor politice prezente și să le folosească în mod eficient.
Secretarul florentin îndeamnă, în mod tranșant să se țină seama de opozițiile de clasă dintre aristocrație și popor, "granzii" și "mulțimea", fără a neglija vreodată una din părți. Pe când teoriile medievale considerau poporul o cantitate neglijabilă, Machiavelli dă asigurări că este nevoie să se gverneze impreună cu el.
Așa cum a dovedit-o lovitura organizată la Florența de Savonarola (1497), forța populară este prea puternică pentru a putea fi ignorată: "Un principe cu un popor ostil nu poate fi niciodată în siguranță fiindcă sunt prea mulți ( . ) Unul dintre cele mai puternice remedii pe care îl poate avea principele împotriva conspiranțiilor de a nu fi deloc urât de mulțime"
Această considerație față de popor îl face pe Machiavelli să definească o dublă atitudine a principelui: el trebuie să poată recurge la forță, dar și să știe să folosească viclenia pentru a menține aparențele. Această idee este rezumată din celebra alegorie a leului și a vulpii. "Dat fiind că un principe este obligat să știe să se se folosească de animal, el trebuie să aleagă dintre ele și pe vulpe și pe leu. Fiindcă leul nu se teme de lat, iar vulpea de lupi. Cei care nu-i văd decât pe lei nu înțeleg nimic." Prin urmare, un suveran prudent știe să alterneze forță brută și inteligența vicleană.
Pentru Machiavelli, puterea statului și stabilitatea legii sunt așadar în mare parte, fructul utilizării eficiente a forței armate: "știința guvernării" presupune a ști să te războiești, inclusiv pe timp de pace. Mai concret, principele trebuie să știe să-și arate puterea, să inspire teamă, iar când este necesar, să ucidă. El trebuie să-și țină poporul la respect, să-i pedepsească pe trădători și să fie neînduplecat în fața dușmanului.
Căci și cel mai mic rău poate sta la baza celui mai mare bine: cruzimea, minciuna, nelegiuirea nu sunt deloc instrumente puse în slujba stabilității și apărării cetății. În politică, scopul scuză mijloacele. Este o regulă a prudenței.
Însă, dacă pricipele trebuie să știe să fie crud, trebuie să fie și atent să nu o arate prea mult. Într-adevăr "nu este nevoie ca un principe să aibă toate calitățile morale, dar este indispensabil să pară că le are". Într-un cuvânt, este important pentru el să nu ajungă prea dușmănit de popor fiindcă aceasta "judecă doar după cele ce vede și cele ce se întâmplă " . Principele trebuie să-și ascundă acțiunile, și să-și "coloreze" adevărata natură. În această privință, este recomandat întotdeauna ca lucrurile cele urâte să le execute altcineva, indiferent dacă, mai apoi, îl va renega și îl va pedepsi public pentrua potoli mulțimea maselor. Acest apel la mistificare și la manipularea opiniei generale pare, evident, șocantă, dar din nou, pentru Machiavelli, el constituie instrumental necesitas : aparența virtuții, la principe, are drept unic scop să evite oprobiul popular să se abată asupra puterii și să destabilizeze statul.
În urma acestor remarci, înțelegem că doctrina lui Machiavelli a suscitat cele mai vii critici. În secolul al XVI-lea, ea a fost ferm condamnată de "monarhomahi", partizani a unei limitări stricte a puterii monarhice, și de teoreticienii dreptului divin, apărători ai unei monarhii absolute, cu respect pentru morala biblică. În acest sens, Principele a fost adesea prezentat ca o apologie a amoralității și a cruzimii politice, putând oferi justificări pentru cele mai odioase crime. b#%l!^+a?
Autoul Principelui nu face în niciun moment apologia crimei și a tiraniei, elogiul unei violențe care nu ar avea alt scop decât satisfacerea capriciilor principelui.
Politica machiavelică face, pur și simplu, să primeze etica eficacității asupra principiilor moralei; privilegiază statul în dauna omului, făcând să prevaleze puterea și exigențele sale asupra drepturilor individuale. Ea urmărește un bine comun care nu se aseamană nici mântuirii creștine și nici fericirii indiviuale , dar care pare salutar pentru autorul său: stabilitatea și protejarea statului.
Trebuie să recunoaștem totuși că, deși reflecția lui Machiavelli asupra puterii este uimitor de "modernă", atât în construcția sa cât și în întrebări, ea va fi, cel mai adesea, condamnată de filosofi: gândirea occidentală, începând din secolul al XVIII-lea, va privilegia, în mod clar, apărarea drepturilor în fața despotismului monarchic, iar sistemele politice se vor b#%l!^+a?deschide puțin mai târziu în fața ideilor democratice. Îi rămânem recunoscători lui Machiavelli măcar pentru meritul coerenței: reflecția să nu caute nuanță acolo unde consideră că tocmai moderația este una dintre cele mai proaste atitudini în politică.
În epoca Renașterii se practică transformări decisive în sfera politicului. Pe de o parte, în timp ce la grea „politica se înscrie în ordinea naturală a cosmosului, iar în creștinism ea se află la sub autoritatea lui D-zeu, fiind subordonată teologiei, ea devine, îndeosebi ca Machiavelli, „opera artei umane“.
Pe de altă parte: apare statul modern, înrădăcinat în instituții: ca reacție împotriva puterii individualizate și tinde spre centralizarea și concentrarea puterii în mâinile suveranului.
Politica după Machiavelli este dominantă și nu se ține seama de intenții, ea judecă valoarea unei acțiuni după rezultatul obținut. Politica nu este o problemă de inimă, ci de cap după cum afirma Brian „inima, bunele intenții, sentimentele generoase și idealurile cavalerești nu sunt în mod necesar excluse, dar e nevoie totuși să fie ținute în frâu, conduse și controlate de o inteligență practică, de un simț al oportunității, de o perfectă cunoaștere a obținerii efectului dorit“.
Pentru Machiavelli o politică bună poate fi asemănată cu o partidă de șah bine condusă, jucată de o persoană bine pregătită, experimentată în capcane și dificultăți care prevede la timp surprizele și este gata să le doboare.
De la primele mutări, ea ghicește ce vrea adversarul său cum va muta și ce curse vrea să-i întindă evitându-le. Un bun jucător de șah are și mintea și inima rece. Iar cel mai bun jucător este cel care câștigă partida.
În acest joc nu te lași păcălit nici de subtilități, nici de aparențe înșelătoare. Singurul criteriu al valorii este mutarea și dacă în alte împrejurări din viața particulară constă în insuccese sublime, mai nobile decât un triumf, în politica singură pe care o are când întreprinde ceva este să învingă.
Politica este pentru Machiavelli pasiunea sa, rațiunea de a fi: nu știu o țară ce merită să mă număr printre aceia care se înșeală, atunci când ridică atât în slavă, în discursurile lor, vremurile vechilor romani și le critică pe cele în care trăim azi. Și cu adevărat, dacă virtutea care era pe atunci stăpână și viciul care ne domină azi nu ar fi nici nu ar fi mai evidente decât lumina zilei, aș fi mai reținut la vorbă.
E de datoria unui cinstit, care din vina vremurilor și a destinului său, nu poate face el singur binele, să le dea altora învățăminte.
Poate că prin ceea pe care îi va fi instruit s-o găsi și unul mai favorizat de D-zeu, care să izbutească dă și practice acest bine.
Machiavelli delimitează politia de religie și etică, statuând primatul și autonomia politicului. Statul nu mai este pentru Machiavelli o instituție politică având drept scop binele. Pentru Machiavelli activitatea politică e domeniul conflictelor de interese materiale. Etica și politica sunt două sfere distincte, iar subordonarea primei de către a doua este realității iminente a lumii moderne, rezultatul surprins Machiavelli în opera „Principele“.
Idealul moral, pentru autor nu mai este sfântul din calendarul Catolic, ci se aseamănă mai mult cu unul dintre eroii Romei antice. Romanii rămân maieștrii artei delicate ți primejdioase a politicii.
Ei nu se încurcau în proiecte și nici în intenții generoase, aceștia mergeau direct la țintă și ajungeau la ea. Ei posedau acel „ideal civici“ profund, care și pentru Machiavelli, ține locul de ideal moral și de ideal religios. Sau mai bine-zis „morala și religia lor au fost civismul; știința politică, arta guvernantei elimină ce putea să apară transcendent, studiind desfășurarea proceselor sociale și politic în evoluția lor reală, în determinismul lor istoric.
La Machiavelli pasiunea pentru politică este lucidă și se silește să fie calmă, liniștită, chiar obiectivă.
S-ar crede că își ajustează morala după evenimentele istorice ale Romei vechi, pentru a-și justifica paginile în care îl acuză pe Romulus pentru uciderea fratelui său, îl justifică și îl glorifică; sunt semnificative pentru acea admirație fără rezerve, unde însăși păcatele care pătează modelul apar ca niște calități și ca niște merite: „un spirit înțelept nu va condamna niciodată, pe un om superior că s-a folosit de mijloace în afara legilor obișnuite ca să realizeze obiectivul important al stabilirii unei monarhii sau al întemeierii unei republici”.
Ceea ce este de dorit este că, în clipa când faptele îl acuză, rezultatele să-l scuze, dacă rezultatul este bun, omul este absolvit. Așa a crezut și Romulus.
Nu trebuie condamnată violența care construiește, ci aceea care distruge.
Legiuitorul va avea atâta înțelepciune și tărie încât să nu lase altora autoritatea pe care o ține în mână ceea ce dovedește că Romulus a fost unul dintre cei ce merită să fie absolviți, pentru că s-a debarasat de fratele său, pentru că ceea ce a făcut: „a făcut numai spre binele comun și nu spre satisfacția unei ambiții“.
Etica lui Machiavelli este riguroasă, severă, iar legile ei, deși nu sunt conforme cu cele b#%l!^+a?ale moralei obișnuite, păstrează în ele ceva auster și grav care impune respect.
Etica nu se aliază cu politica, ci rămâne o aspirație ireală, către o lume de construit într-un viitor utopic: „principele va trebui să țină seama și de morala umană, ca și de religie, ele reprezentând forțe reale. Dar un conducător dialectician prin excelență va înțelege întotdeauna că și morala se naște și se dezvoltă în întreaga viață a societății, cu istoria. Politica își are propria morală caracteristică proprie acestei științe autonome și artei de a guverna“.
1.1 Raportul existent între politică și morală
P. P. Neg. ne prezentă în Filosofia Renașterii modul în care Machiavelli privește morala ne arată cum ar trebui să fie oamenii, iar politica trebuie să-i ia așa cum sunt și să lucreze în consecință.
Urmărirea idealului moral trebuie să rămână o preocupare individuală, în viața privată. Ca știință politicianul trebuie să aibă în vedere realitatea, urâtă și rea. așa cum este. Dacă nu ar lucra astfel, politica ar sacrifica interesele adevărate ale popoarelor pentru perspective ideale ce nu se vor realiza poate niciodată“.
Machiavelli nu vrea să înlăture total morala omenească. Etica are un rol important în viața privată întrucât ea contribuie la o perfecționare sufletească a persoanei.
Viața politică profită la rândul ei de această perfecționare: „când toți oamenii vor putea fi considerați buni, politica nu va mai fi silită să-i înlăture din calea ei principiile morale ca să poată lucra cu folos. Până atunci însă, oamenii politici nu trebuie să lase să fie amăgiți de aceste principii, de care ar putea să profite dușmanii lor sau ai statului pe care-l reprezintă. Un suveran care ar vrea cu orice preț să-și țină cuvântul față de adversarii care și-l țin, ar lucra desigur împotriva intereselor sale” .
Prin urmare, principele trebuie să uzeze de toate armele pe care le poate descoperi pentru a salva libertatea și statul pe care îl reprezintă. Cel care nu poate îndeplini această condiție capitală, de a nu ține seama de prejudiciile morale, nu este îndeajuns de bun pentru a conduce un stat.
Faptul că morala statului trebuie să fie deasupra moralei indivizilor, pentru a-i putea ajuta să nu decadă, este comentat și de Fr. de Sanctis „moralitatea îi place și ea lui Machiavelli, se laudă generozitatea, elementară, respectarea cuvântului dat, sinceritatea și celelalte virtuți, cu condiția ca ele să aducă un bine patriei, dacă le întâlnește în drumul său sau ca instrumente, ci ca abstracție, le datorează”.
Întâlnim adeseori la el laude minunate aduse religiozității și celorlalte virtuți ale principilor buni, dar suntem în paginile acestea o oarecare retorică, ce iese cu atât mai mult în evidență, cu cât fondul frazei lui este neimbatabil. Un sentiment religios moral, curat și simplu nu apare la el și nici la vreunul dintre contemporanii săi.
Când o acțiune este salutară pentru interesul colectiv, când ea ajută la bunăstarea și înflorirea statului, atunci ea își poate creat propria morală, propriul său univers etc. Moralitatea la gânditorul florentin constă în acțiune, în a fi activ. Gânditorul, chiar dacă deranjează dezaprobă libertatea mult prea mare a moravurilor vremii sale, nu este de acord cu viața unei ascet. Viața pentru filosoful Machiavelli. nu este una contemplativă, ci activă. Virtutea capătă la Machiavelli semnificația de viață dinamică, viața acțiunii în slujba patriei. Scopul acțiunii politice întemeiată pe știința politicului este „patria“, iar menirea omului politic: patriotismul. b#%l!^+a?
Mulți cititori ai lui Machiavelli apreciați de imoralitatea preceptelor din „Principele“ au aruncat toată vina una asupra caracterului autorului. Au considerat ca o politică infernală poate fi creată doar de un an corupt, cu o fire diabolică când adevărata înfățișare a lui Machiavelli a fost prezentată auditorului, s-a creat o foarte mare discrepanță între ceea ce a scris și modul în care a trăit în realitate. Rândurile sale constituind a fi un „sau de manual politic“, o cale de salvare a Italiei.
Politica devine o artă la Machiavelli, iar omlu politic un artist. Din lumea principilor nu poate face parte oricine, ci numai cei pentru care curajul avea un sens dat în slujirea patriei. Bărbatul ideal, virtuosul, este caracterizat prin măreția sufletului și fantezza del corpo, ceea ce dispune liber de soarta sa pentru că împrejurările se schimbă, mereu, ca principele, sau trebuie să înțeleagă, fulgerător orice schimbare a condițiilor, adaptându-se pe loc nefiind prizonierul unei metode.
Este lesne de înțeles că o știință a politicii, ca să fie pasibilă, ca să aibă putința să studieze interesele popoarelor, trebuie să fie independentă de morală .Morala ne arată cum ar b#%l!^+a?trebui să fie oamenii, iar politica ar trebui să-i ia așa cum sunt și să lucreze în consecință cu aceștia „căci e o așa mare deosebire între felul cum trăiesc oamenii și felul cum ar trebui să trăiască, încât acela care uită ceea ce face și se gândește numai la ceea ce ar trebui să facă lucrează la ruină, nu la conservarea sa; omul vrea cu orice preț să fie bun în mijlocul atâtor altora care nu sunt decât răi, este condamnat să piară mai curând sau mai târziu”.
Machiavelli este de părere că, morala trebuie păstrată în continuare în viața privată, întrucât contribuie la perfecționarea sufletească a individului și de această perfecționare profită viața publică, dar în aceste condiții oamenii politici nu trebuie să se lase să fie amăgiți de aceste principii, de care ar putea să profite dușmanii lor.
Un suveran care ar vrea să arate cu orice preț să-și țină cuvântul față de adversarii care nu și-l țin, ar lucra desigur împărțirea intereselor țării sale „oriunde e vorba să se ia o hotărâre de care atârnă binele statului, omul politic nu trebuie să se lase să fie împiedicat de motive de justiție sau injustiție, de umanitate sau de cruzime, de anoase sau de rușine. ci trebuie să aleagă ceea ce poate salva statul și libertatea“. Iar cine nu se poate emancipa de prejudecățile morale, să rămână un simplu particular și să nu aspire la sarcina de a conduce destinele popoarelor – notează Machiavelli în „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius”.
La întrebarea „Care ar fi distincția între Bine și Rău?“ Machiavelli răspunde indirect prin distincția dintre binele individual – binele starului. Aceasta destinație constituie un criteriu al moralității la Machiavelli. Dacă individul urmărește doar propriul profit, el nu se poate ridica la activitatea morală. Răul poate izvorî doar din egoismul presupus de averea personală, pe când separarea sau îmbogățirea statului nu pot fi niciodată socotite ca fiind ceva rău, indiferent de mijloacele folosite.
P. Mannent în „Istoria intelectuală a liberalismului“ se întreabă dacă Machiavelli este cel care-i învață pe alții să facă rău, se întreabă dacă el este cel care îi învață cum să păstreze puterea prin viclenie și forță, cum se duce la bun sfârșit o conspirație sau oamenii chiar știu acest lucru prin însăși natura lor căci dacă există multe rele, multe acțiuni violente, perfide și crude în viața politică, în special la întemeierea cetăților sau la schimbarea de regimuri nu Machiavelli i-a învățat pe oameni.
Ei au știut-o dintotdeauna, Machiavelli fiind primul care a plasat suspiciunea în punctul strategic al vieții oamenilor: – coexistenței lor.
În aceste condiții cetatea este prezentată ca o insulă artificial construită prin mijloace violente. După cum afirma în continuare P. Manent „ar fi neinspirat și e chiar absurd să vrei să amelioreze sau să perfecționeze binele cetății printr-un bine superior, ținând cont că binele este fundat de rău. Un asemenea aport ar face decât să deregleze funcționarea naturală a cetății. Binele public nu ia naștere decât sub analiza autoritară a violenței și fricii“.
În momentul în care Renașterea trecea printr-o profundă criză a valorilor marele Machiavelli încearcă să rezolve criza considerând o politică drept criteriu de judecată a faptelor omenești. Rațiunea de stat, ca și criteriu de evaluare, înlocuiește pentru el criteriul filosofico-moral al generației precedente din Evul Mediu, a cărei concepții erau una puternic pătrunse în reminescențele religioase.
Machiavelli admite că pentru a menține stabil, principele se vede uneori pus în situația de a acționa împotriva religiei și a omeniei sau chiar să săvârșească un rău cu bună știre. Astfel, el exprima o idee revoluționară, cea a rațiunii de stat, adică „a intra în raiul, comite răul profilor ca atare sub aspect moral, pentru a salva stabil.
A presupune autonomia politicii față de etică, fără a pierde însă conștiința acestei autonomii nici ideea esențială a răului moral”. În acest sens sunt grăitoare cuvintele lui Machiavelli din cap. XV al lucrării Principele: „De asemenea, să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor proiecte fără de care i-ar fi greu să păstreze statul, căci dacă cercetăm lucrurile cu atenție, vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi următoare, ne-ar duce la pieire dacă le-am urmări, în timp ce altele care ni se apr a fi reale ne fac să dobândim prin atingerea lor siguranță“.
Rațiunea de stat prezintă organisme guvernamentale ca singurul depozitar la moralei superioare, creat de justiție și al adevăratei moralități.
Etica superioară a statutului este datorită de autor în pofida eticii individuale, deoarece aceasta din urmă poate fi tranformată într-o armă a unei singure persoane ce nu mai poate lupta și pentru ceilalți ci doar pentru sine.
1.2 Religia – instrument de guvernare a statului
Pentru diplomatul florentin, religia poate fi un instrument deosebit de valoros în guvernarea statului întrucât dă mao multă autoritate legilor civile. Așadar ea trebuie să fie b#%l!^+a?privită cu respect iar reprezentanții ei protejați și stimați, cu condiția de a se subordona conducătorilor statului.
Religia trebuie să fie la mâna statului, ca la romanii din antichitate care o foloseau pentru scopurile lor politice : „după cum precizează și Skinner în lucrarea sa, religia poate fi folosită pentru a inspira și dacă e necesar pentru a înfricoșa populația obișnuită într-un astfel de mod încât să-i determine pe oameni să prefere binele comunității lor oricărui alt bine”.
Pentru Machiavelli religia nu numai că reprezintă un instrument de guvernare dar aceasta este și subordonată statului; astfel încât fenomenul religios subordonat celui politic, iar Biserica intră în stat ca un element necesar pentru că statul nu se poate despărți de religie, având nevoie de ea pentru păstrarea proprii sănătăți.
Concluzia pe care Machiavelli o treage fiind aceea că statul trebuie să fie religios dar Biserica nu se poate ridica deasupra statului. Religia ca și morala nu pot și nu o să cadă în contrazicere cu Statul, nu trebuie să se opună scopurilor acestuia și amândouă trebuie să fie în stat.
Astfel după cum precizează opera sa, religia devine pentru Machiavelli un admirabil, un strumento all ozione della stato, un mijloc subordonat în funcția mare a statului.
Statul trebuie să fie suveran atât peste domeniul faptelor, al conducerii cât și pe domeniul spiritului, al credinței. În versiunea lui Machiavelli creștinismul apare ca principalul vinovat de stabilirea legăturilor dintre interesele politice și credințele religioase. Acest lucru se explică prin atitudinea creștinismului față de valorile vieții pământești.
Aceasta este considerată ca o pregătire pentru viața de apoi ce are atributul eternității. Ascetismul creștin promova indiferența, nepăsarea și chiar disprețul față de acțiunile și evenimentele lumești ce influențau și sfera politică. Statul, singurul ce putea să coordoneze viața socială și economică a comunității este privat cu nepăsare de reprezentanții bisericii.
În cadrul lucrării „Discurs asupra primei decade” a lui Titus-Livius, distinsul filosof florentin explică decăderea Italiei prin intermediul decăderii religiei: „dacă religia s-ar fi păstrat ca principii republicii creștine, așa cum fusese ea orânduită de cel care a dat-o, statul și republicile ar fi mult mai unite și mai fericite. Și nu avem o dovadă mai justă a decăderii ei decât constatarea că acele popoare care sunt mai apropiate de Biserica Romană au mai puțină religie”
Politica nefastă a Bisericii a fost dusă de Sfântul Scaun mai ales în Italia, unde papii au menținut divizarea ei înr-o serie de provincii ce nu aveau forța necesară să poată decide conducerea acestor provincii era amenințată prin intermediul unei armate de mercenari. Această stare de război, de permanent asediu, a fost întreținută de biserică, ce nu dorea un stat unitar, puternic centralizat în Italia.
Machiavelli nu a visat guverne și state utopice. El credea în constituirea unui stat al reabilității în Italia. Pentru aceasta indivizii trebuiau să se lepede de perceptele religiei și printr-o gândire laica, politica să-și afirme pe deplin autonomia.
Gânditorul italian explica cum religia a contribuit la surparea voinței poporului său: „vechea religie sfințea numai pe oamenii plinii de strălucire lumească, precum erau unii generali și marii conducători ai statelor.
Religia noastră sfințește numai pe oamenii obscuri și contemplativi, condamnând pe cei mândri și activi. Cea veche punea supremul bine în superioritatea intelectuală și în tăria corporală, cu un cuvânt, un țel ce făcea pe oameni mai puternici, religia noastră cere tărie numai în suferință, nu și înfăptuirea vitejească. b#%l!^+a?
Un alt deserviviu pe care Biserica creștină l-a adus Italiei a fost tolerarea guvernanților catolici corupți. Aventurile papilor, cardinalilor și ale episcopilor au fost „modele” pentru italienii care au devenit egoiști, răi și necredincioși, astfel Machiavelli îi combate pe toți cei care susțineau că „bunăstarea orașelor Italiene s-ar datora bisericii romane”, și pentru a-și susține și dovedi că aceasta a pricinuit dimpotrivă decăderea lor, aduce două argumente. Primul argument este de ordin moral, Machiavelli subliniind faptul că datorită exemplelor rele ale curții Papale, oamenii și-au pierdut credința iar al doilea argument este de ordin politic și anume că biserica a ținut și ține această țară împărțită.
Susținând unificarea Italiei, formarea unui „stat liber” Machiavelli aduce la cunoștință principilor că nu de la Dumnezeu coboară puterea lor, ci din propria lor virtute, că nu se pot amesteca instrumentele spirituale cu cele temporale, că nu poate fi amestecat „undelemnul Sfânt” cu spada și cei care încearcă un asemenea amestec nefast nu numai că face o politică proastă și nereușită dar mai și deservește și idealul religios.
Pe aceeași linie Machiavelli continuă tragând concluzia că cerurile superioare trebuiesc exculse din aria terestră a politicului.
Afirmând voința rațională, întreaga responsabilitate umană în fața construcției de stat, Machiavelli a substituit în fond religiei, patriei celeste, universale, religia patriei pământești. Patria fiind în cadrul doctrinei lui Machiavelli „divinitate superioară chiar moralității și legii. După cum Dumnezeu-ul asceților absorbea în sine pe individ iar inchizionarii îi ardeau pe eretici în numele lui Dumnezeu, tot astfel este îngăduit să faci pentru patrie, iar faptele care în viața particulară sunt delicte devin mărețe în viața publică. Dumnezeirea coborâse din cer b#%l!^+a?pe pământ; ea se numește patrie”, căci pentru Machiavelli nu trebuie să fii sclavul nici unei credințe, în afară de aceea a patriei.
Patria lui Machiavelli oferă un alt statut religiei. Un stat nu poate să existe fără Biserică. Autorul vrea o religie de stat care să fie un instrument de guvernare la dispoziția principelui, înțelesul religie devenind în acest context cel de artă pentru literali și instrument politic pentru oamenii de stat.
Dincolo de nulitatea și ticăloșia unor reprezentanți ai clerului, Machiavelli nu a putut trece de respectul acordat relgiei, „căci religia este un fapt și în virtutea acelei verita effectuale iar omul cinstit trebuie să o recunoască și să o admire, iar dacă ți se întâmplă să nu ai sentimentul religios, asta nu te îndreptățește să nu-i respecți pe ceilalți.
Machiavelli admițând că religia este un fapt îi dă un for important politica lui un rol fundamental, căci operând separația poiticii de morală, implicit separă politica și de religie – statul fiind supraordonat și moralei și religiei – ci rolul unui instrument politic, unui instrument de guvernare.”
CAPITOLUL II
ANALIZA CONDUCĂTORULUI POLITIC NICOLAE CEAUȘESCU CONFIGURAT DUPĂ PRINCIPELE LUI MACHIAVELLI
Principele poate fi considerat un cod de sfaturi practice adresate unui conducător de stat. Autorul pornește de la ideea că, pentru a triumfa, un principe trebuie să ignore complet considerentele morale și să se bazeze numai pe forță și viclenie.
Machiavelli insistă – mai mult ca orice – asupra unei înarmări corespunzătoare a statului. Subliniază faptul că numai armatele formate din propriii cetățeni ai statului respectiv sunt de încredere. Un stat care se bazează pe mercenari sau trupe din altă țară este slab și amenințat de pericole.
La fel cum sfătuiește și Machiavelli, principele Nicolae Ceaușescu a câștigat sprijinul populației, pentru a nu risca să rămână descoperit.
Machiavelli este de acord, bineînțeles, că un nou conducător trebuie să ia uneori măsuri nepopulare spre a-și întări puterea. Sugerează totuși că „… în momentul preluării puterii, cuceritorul ar trebui să comită imediat toate actele de cruzime, ca să nu fie nevoit să le repete zilnic… Și să acorde privilegii puțin câte puțin, ca să fie apreciate așa cum se cuvine". Pentru a-și asigura reușita, principele ceaușist s-a înconjurat de miniștri capabili și credincioși. Machiavelli sfătuiește principele să-i înlăture pe lingușitori și-l învață cum să procedeze. La fel procedează și Principele Ceaușist, arestându-i pe lingușitori pt diferite motive politice
Principele Ceaușescu a fost și iubit și temut, dar a fost mult mai temut decât iubit, acesta fiind un lucru bun potrivit lui Machiavelli, pentru că iubirea este susținută de un lanț de obligații pe care oamenii, în egoismul lor, le încalcă ori de câte ori e în interesul lor s-o facă; în schimb teama, susținută de frica de pedeapsă, se dovedește infailibilă.
La o lectură atentă, se poate observa că Machiavelli nu spune mai nimic despre sentimentele pe care un conducător ar trebui să le aibă pentru supușii săi.
Spre deosebire de Petrarca, care crede că un principe trebuie să fie "ca un tată și că trebuie să arate dragoste față de ceilalți", Machiavelli nu e interesat decât de ceea simte publicul pentru politicianul-performer.
Și mai există o distincție importantă între cei doi autori: în timp ce Petrarca pune accentul pe dragoste, Machiavelli insistă asupra sentimentului de frică (îmbinat uneori cu adorație) pe care trebuie să îl simtă oamenii față de liderul lor. Petrarca vede statul ca pe o familie și nu face nicio diferență între dragostea publică și dragostea privată.
Machiavelli însă, separă net tribuna politică de spațiul domestic.
În epoca ceaușistă, rolul fricii devenea astfel acela de a menține distanța dintre principele Ceaușescu și supuși, și chiar aceea dintre principe și curtenii săi.
Distanța era necesară pentru că întreținea imaginea principelui Nicolae Ceaușescu și un sistem de iluzii pe care reputația acestuia se baza. b#%l!^+a?
În ultima perioadă a conducerii ceaușiste, între principele Ceaușescu și supușii săi nu exista acea intimitate despre care pomenește Petrarca (similară celei dintre tată și fiu), pentru că el se teme exact de "cei care se vor să se apropie prea mult".
În viziunea lui Machiavelli, "oamenii sunt superficiali și judecă în general după ceea ce văd, nu după ceea ce ating, iar cei mai mulți dintre ei sunt impresionați de aparențe."
De aceea, atunci când distanța e suficient de mare, "puțini ajung să știe cine ești cu adevărat."
Dacă cineva vrea să înțeleagă de ce există o legătură atât de strânsă între teatru și politică, e de ajuns să facă un scurt inventar al termenilor teatrali folosiți, de regulă, în presă. Limbajul jurnalistic abundă în expresii precum scena politică, lovitură de teatru, actori politici sau culisele puterii; iar Machiavelli, cel care a spus că "un principe nu trebuie să aibă neapărat anumite calități, dar trebuie să dea impresia că le-ar avea", a avut o contribuție importantă în acest proces de teatralizare a politicii.
Astăzi, când politicienii au consilieri de imagine și când campaniile electorale sunt gândite ca niște mari show-uri, Machiavelli pare mai actual ca oricând. În acest sens, trebuie spus că Il Principe nu e o carte despre morală, caracter sau conduită, ci un tratat despre reprezentare.
Dar aspectul cu adevărat novator (și puțin înfricoșător) este că Machiavelli pune un semn de egalitate între aparență și realitate, anticipându-i astfel pe unii dintre gânditorii politici ai secolului XX. Așa cum spune și Guy Debord, "ceea ce a fost odinioară viață politică în care oamenii erau direct implicați a devenit cu timpul o reprezentare".
Ceea ce i se "reproșează" foarte des lui Machiavelli este că el a creat prototipul politicianului lipsit de scrupule. Cei care vor să-l disculpe spun că Machiavelli a fost doar un observator lucid și pragmatic al lumii în care trăia.
Dincolo însă de această dezbatere, există și un alt aspect la fel de important: și anume faptul că odată cu crearea politicianului-actor, Machiavelli a introdus și conceptul de public necesar spectacolului politic.
Așa se explică de ce am ajuns să ne resemnăm cu ideea că deciziile importante nu fac parte din viața noastră și tot din același motiv am ajuns să ne raportăm la politică în același mod în care o face publicul la teatru.
Nu încape nicio îndoială că viziunea lui Machiavelli asupra speciei umane nu e una tocmai pozitivă. Cum ar spune Borges despre Carlyle, "doctrina sa e una despre puținii aleși (eroii) și nenumărații netrebnici (ticăloșii)".
Se poate spune că Machiavelli crede într-un ideal al existenței politice, dar atâta vreme cât un principe nu poate atinge acest ideal, el trebuie să compenseze cumva, să învețe din istorie, să urmeze exemplul marilor eroi din trecut și, în cele din urmă, să joace rolul care i-a fost desemnat.
Ce înseamnă însă pentru Machiavelli "a juca teatru"? Încercând să răspundă la această întrebare, unii comentatori pornesc de la o premisă falsă, și anume că "a juca teatru" înseamnă pur și simplu a ști să minți.
Problema ar trebui însă puțin nuanțată, mai ales în ceea ce privește raportul dintre personalitatea politicianului și rolul pe care acesta trebuie să îl îndeplinească. Unii cred, de pildă, că în spatele măștii pe care principele o arată în public, nu există un om autentic, ci doar o serie de alte măști.
Alții, printre care și Norman Jacobson, sunt de părere că principele e un soi de invenție, și nu o persoană reală, un fel de operă de artă renascentistă, care trece printr-o serie b#%l!^+a?de transformări în urma cărora nu mai păstrează nicio urmă de umanitate sau pasiune.
Adevărul este însă că relația dintre aparență și realitate (sau mască și identitate) e ceva mai complexă.
A spune că Machiavelli așteaptă de la un politician să fie doar un om fără identitate și fără personalitate e o abordare destul de simplistă. Și tocmai din acest punct de vedere, gânditorul italian se dovedește a fi din nou "contemporanul nostru", pentru că ceea ce propune de fapt e un fel de metodă stanislavskiană, una prin care politicianul aduce propria lui personalitate și experiență în joc, pornind astfel dinspre interior spre exterior și nu invers.
De pildă, într-unul dintre ultimele capitole dinIl Principe, Machiavelli dă exemplul Papei Iulius al II-lea și spune că un lider politic nu trebuie să dea dovadă de prudență excesivă, și că uneori cea mai bună soluție este aceea de a-și urma propriul instinct și caracter. La fel cum Stanislavski își îndemna discipolii spre un joc cât mai autentic, Machiavelli îi cere principelui să nu forțeze nota și, indiferent de cerințele rolului, să rămână el însuși.
De asemenea, ar fi o greșeală să-și calculeze și să anticipeze toți pașii în detaliu; un principe trebuie să fie flexibil și să accepte soarta, riscul și conflictul ca fiind parte din joc.
Principele a fost adesea denumit „un manual de instrucțiuni pentru dictatori". Cariera lui Machiavelli și celelalte scrieri ale sale indică faptul că a preferat guvernul republican, nu dictatura.
Dar a fost contrariat de slăbiciunea politică și militară a Italiei și și-a pus toate speranțele într-un prinț puternic, capabil să unifice țara și să alunge invadatorii străini, care pustiau Italia. Este interesant de remarcat faptul că, deși Machiavelli consideră că un principe trebuie să fie cinic și nemilos, el personal era un idealist și un patriot, nu se ghida după b#%l!^+a?propriile sfaturi.
Puțini filozofi politici au fost atât de controversați ca Machiavelli. Ani în șir a fost considerat diavolul în persoană, iar numele său a devenit sinonim cu duplicitatea și viclenia. (Nu de puține ori acuzatorii săi cei mai furibunzi erau tocmai aceia care puneau în practică ceea ce propovăduia Machiavelli – o ipocrizie pe care Machiavelli ar fi aprobat-o în principiu!)
Faptul că a fost criticat din considerente morale nu înseamnă însă că teoriile sale n-au trezit nici un ecou. Ceva mai pertinente ar fi doar obiecțiile celor care au susținut că ideile lui n-au fost prea originale. În astfel de afirmații există un sâmbure de adevăr. Machiavelli a declarat în repetate rânduri că nu sugera un nou mod de a conduce o țară, ci indica mai degrabă tehnicile pe care unii principi le folosiseră din vremuri imemoriale, pentru a-și asigura succesul.
De fapt, Machiavelli își ilustrează în mod constant sugestiile fie cu uluitoare exemple din istoria antică, fie cu unele furnizate de evenimentele mai recente, ale epocii sale. Cesare Borgia (pe care Machiavelli îl proslăvește în Principele) nu s-a inspirat de la Machiavelli, ci invers, acesta a avut ce învăța de la el.
Deși Benito Mussolini s-a numărat printre puținii lideri politici care l-au admirat fățiș pe Machiavelli, este evident că Principele a fost citit cu atenție de numeroase personalități politice proeminente. Se spune că Principele era cartea de căpătâi a lui Napoleon, Hitler și Stalin. Totuși, nu se știe dacă tacticile lui Machiavelli au fost aplicate în politica modernă în mai mare măsură decât înainte de publicarea Principelui.
Dar, chiar dacă efectul lui Machiavelli asupra practicii politice nu este foarte clar, influența sa asupra teoriei politice nu poate fi contestată. Înaintea sa, scriitori cum ar fi Platon și Sfântul Augustin îmbinaseră politica cu etica sau teologia. Machiavelli abordează istoria și politica în termeni puri umani și ignoră cu desăvârșire considerentele morale.
După părerea lui, nu contează cum ar trebui să se comporte oamenii, ci cum se comportă în realitate; nu cum ar trebui să preia puterea, ci cum o preiau de fapt. Teoria politică este discutată azi într-o manieră mult mai realistă și datorită influenței lui Machiavelli. De aceea e considerat, pe drept, unul din principalii fondatori ai gândirii politice moderne.
Libertatea statului reprezeintă pentru principele Nicolae Ceaușescu ,vitalitatea,virtutea activă a minorităților conducătoare, care sunt în același timp expresia virtuții fundamentale a comunității.
În acest sens libertatea nu depinde de formele politice,ci de identitatea mai mult sau mai puțin perfectă,a acestora cu vitalitatea conducătorilor și a supușilor.
Libertatea nefiind altceva decât „exercitarea judecății și facultății de a alege ceea ce crezi că în toate împrejurările estemai bine- atât pentru tine cât și pentru alții, după cum inclinăm spre egois sau spre altruism. Există dreptul de a reguza disciplina de partid sau cămașa de forță a colectivității”.
Libertatea fiind cel mai înalt privilegiu al individului ca atare și singura garanție a adevăratei sale individualități, respectând dreptul acesteia de a-și întoarce fața de la democrație; dacă democrația își dovedește neputința și competența de a rezolva problemele existente în stat.
Machiavelli susține că nu forma exterioară e guvernământului este esențială pentru stat ci sănătatea și vitalitatea lui interioară dar deși această formă este necesară, ea nu este nicidecum sufucientă pentru asigurarea păstrării libertății. Motivul invocat de Machiavelli este că – așa cum majoritatea oamenilor își urmăresc propriile lor ambiții mai mult decât interesul public atunci rezultatul este o „tendință continuă a cetățenilor celor mai puternici și puternicilor grupuri de interese de a perturba echilibrul formei de guvernământ în favoarea propriilor lor interese egoiste, introducând astfel sămânța corupției în organismul politic și punându-i în primejdie libertatea”.
Pentru a face față acestei amenințări de neînlăturat Principele Nicolae Ceaușescu susține că prețul libertății statului este – vigilența permanentă.
Este esențial în primul rând să se observe semnele pericolului, să se recunoască mijloacele prin care un cetățean individual sau un partid politic poate obține mai multe criterii decât este normal și sigur.
De aceea libertatea așa cum o înțelege principele ceaușist este autoguvernarea pentru că mai marii inamici ai autoguvernării statului sunt cetățenii nepăsători și interesați de propria lor existență.
Asemenea cetățeni sunt interesați mai mult de bani și de lux decât de bunăstarea statului, de aceea statul are nevoie de acei cetățeni virtuoși. Pentru că „o republică cu adevărat liberă trebuie să pretindă tuturor bărbaților apți fizic să fie membrii ai miliției cetățenești, pregătiți să ridice armele împotriva oricărei amenințări externe la adresa libertății lor”.
În afară de dorința individului de a fi liber într-un stat pentru realizarea acestui lucru b#%l!^+a?mai este nevoie de justiție și armată. Pentru că justiția constituie a fi rânduiala care garantează tuturor un grad egal de securitate în toate domeniile, așa că fiecare „să se poată bucura liber și fără nici o banuială de averea sa, să nu se teamă de cinstea femeilor și a copiilor, să nu-i fie frică de atingere în persoana sa…”.
Fără justiție nu poate exista bină rânduală într-un stat, în statul tirani spre exemplu unde unul sau mai mulți pot dispune după bunul lor plac de persoană, cinstea sau averea supușilor; căci în statul în care indivizii nu mai respectă legile ori pun propriul lor initeres înaintea binelui comun, germenul de soluții a intrat: – vitalitatea statului este în scădere iar statul nu mai poate trăi liber. Căci pentru el justiția este fundamentală, este egală cu libertatea, căci „staul bine rânduit, statul justiției, statul viabil este statul liber”.
Pentru principele Nicolae Ceaușescu libertatea statului se identifică ci vialitatea acesteia, distingându-se diverse grade ale libertății pentru că orice stat prin faptul existenței sale este liber; libertatea lui este dată în independență sau suveranitatea acestuia.
Ceaușescu distinge între libertatea civilă, liberatate fondată pe justiție singura care asigură dreptul fiecăruia în care chiar și conducătorii se supun egal legilor. În acest sens poate fi liber orice stat fie republică sau monarhie – pentru că este destul ca legea să domnească. Principatul nu esclude libertatea o exclud însă tirania sau democrația licențioasă și monarhia o poate asigura.
Pentru a fi mai concludent în susținerea ideilor sale, Machiavelii prezintă cazul Romei sub primii regi ai acesteia, unde statul era în siguranță numai pentru că ei erau legați de infinite legi care implicau securitatea tuturor cetățenilor.
În afara acestui tip de libertate, Machiavelli mai vorbește și de libertatea politică, adică dreptul tuturor cetățenilor de a participa direct la cârmuirea statului. Aces tip de libertate vivere politico se regăsește doar în cadrul republicilor pentru că numai ele sunt numai cetățeni, în timp ce în monarhii sau în principate în vremea aceea nu existau decât supuși. Superioritatea formei republicane menționează Machiavelli în „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius” capitolul V, constă în aceea că „garantează numai libertatea civilă dar și pe cea politică, oamnenii când sunt guvernați bine, nu caută nici nu vor altă libertate”. Pentru păstrarea libertății unui stat este necesar o delimitare exactă a rolului oamenilor providențiali, legiuitori și reformatori.
Principele Nicolae Ceaușescu concepe pe reformatorul unui stat ca și pe rânduitorul lui ca pe o persoană individuală, aceștia fiind întotdeauna în concepția lui Ceaușescu puțini la număr pentru că acesta nu concepe reforma ca o revoluționare a întregului așezământ al statului, ci ca o schimbare de legi. Chiar dacă este vorba de modificări mai profunde, politicul cere să se păstreze formele aparente căci „cei mulți se hrănesc cu ceea ce pare, nu nu ceea ce este și sunt mișcați mai mult de ceea ce par, decât de cele ce sunt”.
Organismul complet al statului, ca tot ce este viu se află într-un echilibru instabil, b#%l!^+a?veșnic amenințat de disoluție astfel încât apare corupția statului care nu constă în proasta lui organizare politică, cât în proasta lui organizare politică, cât în slăbiciune lui intimă, în scăzuta lui capacitate de a asigura viața liberă.
Oricât s-ar combate acest fenomen, el ar apărea pentru că originea coprupției se află în materie. Omul nu este după cum precizează Machiavelli nici bun nici sociabil din fire pentru că lui îi trebuie o constăngere exteriaoră ca instinctele lui egoiste să fie îndreptate spre sociabilitate și moralitate.
Astfel rezultă că o bună orânduire juridică dusă de stat canalizează spre binele comun. Dacă oamenii ar fi buni din firea lor și ar avea toți simțul binelui comun, sănătatea și liberatea statului ar fi perceput, dar însă acest lucru nu-l dețin decât o infimă minoritate, iar majorității, acest lucru îi trebuie mai întâi impus și apoi menținut prin costrângeri.
Despre oameni se poate spune, după cum am mai precizat anterior că în general ei sunt ingrați, versați, ascunși, dacă le faci bine și nu ai nevoie de ei, sunt în întregime cu tine, după cum afirmă și Machiavelli în capitolul XIV din „Principele” , „ei îți oferă sângele, averea, copii lor când le cer sprijinul, însă se razvrătesc apoi. Iar principele carea pus temeiul numai pe temeiul lor fără să-și ia alte măsuri, se prăbușește”.
Căci oamenii se tem mai puțin să ofenseze pe acela pe care îl iubesc, decât pe cel care se face temut datorită faptului că dragostea se fondează și întemeiază adesea pe o legătură de recunoștință de care adesea josnicia oamenilor o rupe ori de câte ori au vreun folos din aceasta. Pe câtă vreme, teama se întemeiază pe frica de pedeapsă care nu-i părăsesc niciodată.
Corupția statului român a început cu slăbirea simțului de legalitate, atunci când au apărut primele semne ale corupției, sănătatea și libertatea vieții statului era amențată.
Unul din semnele sigure ale corupției a fost contrastul dintre legile bune și relele b#%l!^+a?obiceiuri. Pentru că legile pot fi oricând bune dar dacă sunt observate sau nu, ele sunt pe placul unora de geaba pentru că îndată ce scopurile egoiste prevelează asupra celor colective – legătura socială se rupe.
Un alt semn al corupției a apărut atunci când legile și rânduielile au început a se face, nu pentru bine public ci pentru cel propriu.
Caracteristic pentru statul român corupt a fost failitatea cu care s-a născut și instalat guvernul tiranic al principelui Ceaușescu.
După cum afirmă Machiavelli, tiranul este semnul sigur al corupției, căci un popor sănătos și liber nu suportă cârmuiri nedrepte și corupte, iar în România comunistă au mișunat tirani, pentru că viața publică era adânc coruptă în orașel României.
Tot ca urmarea tiraniei și semn tot la fel de sigur al corupției, au fost frecventele conjurații și revolte prezente în România. Machiavelli face distincție clară între revolte și conjurații care se formează împotriva principelui sau cele contra patriei. În statul rămas sănătos, în adâncurile lui, revolta sau conjurațiile pot fi binefăcătoare dacă servesc la izgonirea unei cârmuiri nedrepte ori corupte. Dar când acestea ajung endemice și cârmuirea nedreaptă este înlocuită cu o alta la fel de abuzivă, atunci se poate trage concluzia că, corupția este adânc generalizată.
Un alt semn al dezordinii care se producea în interiorul statului principelui Ceaușesu datorită unui fenomen de corupție și care ducea la ruină a fost continua și deasa schimbare a reformelor.
Statul sănătos, odată ce și-a găsit adevarata lui rânduială caută să se mențină într-însa și nu încearcă schimbări decât pentru adaptara la noi nevoi ori pentru lecuirea relelelor anterioare.
Pe când statele nesănătoase nu ajung niciodată să-și găsească adevărata formă. Exemplu pe care ni-l prezintă Machiavelli atucni când acesta își susține punctul de vedere este acela al statului flrorentin, care de-a lungul vremii a încercat tot felul de rânduieli și guverne, neizbutind să fie nici republică adevărată, nici principat adevărat.
În statele corupte nu se poate face trecerea de la o stare rea la o alta mai bună, ci de la una rea la una și mai rea, iar acest lucru se datora celor care în încercarea lor de a impune o reformă nu se gândeau la folosul comun ci numai la al facțiunilor lor. Atucni când interesul privat trece înaintea celui public, corupția se instalează, facțiunile și sectele își fac jocul în aceste condiții sfârșiturile endemice și dezordinea crește. Poporul se dezobinuiește de orice virtuoso esercizio, și vitejia militară se pierde. Armatele naționale în care „fiecare cetățean e și soldat, sunt înlocuite cu armate de mercenari…religie se șterge. Organismul social și-a pierdut sănătatea. Care ca orice organism social bolnav merge la moarte. Moartea statului e pierderea libertății”. Statul bolnav cade pradă oricărei vecin virtuoso, statul slab nu poate trăi decât tolerat de celelalte și numai cât timp e tolerat.
Fidel concepției sale „organice” despre viața statului, Machiavelli numește de mai multe ori tendințele de disoluție ori germenii de boală ai organismului de stat în termen medical de umori maligni. Aceste umori maligni ca și în corpul animal, pot aduce tulburări corpului social, cele mai rele și răufăcătoare umore sunt tendințele și pasiunile indivizilor, sectelor care lucrază contra binelui comun și duc la lupte. Un stat sănătos poate ține în frâu toate aceste tendințe de disoluție.
În statele republicane ca și în cele monarhice bine organizate, sunt prezente organe de echilibru sau de control care neutralizază aceste umori maligni, după cum precizează Machiavelli: „Tribunalul în Republica Romană, Parlamentele în Monarhia Franceză sunt asemenea instituții paznice ale libertăților”. Oricât de corupt ar fi totuși un stat, atât timp cât îi ramâne o materie adică un popor și un teritoriu – atunci este posibil în orice moment o renaștere, o nouă formă, iar pntru acest lucru ar trebui să existe printre cei mulți și oameni liberi – liberi de a se întruni,de a discuta între ei, de a se opune corupției și care aspiră la libertatea statului.
2.1 Stereotipul vulpii și al leului raportat la comportamentul lui Nicolae Ceaușescu
UN CONDUCĂTOR TREBUIE SĂ FIE MILOS?
Machiavelli spune că da. Un conducător ar trebui să fie perceput ca fiind capabil de milă, dar atrage atenția asupra interpretării corecte a celor doi termeni (milă, respectiv cruzime). b#%l!^+a?
Deseori presupunem că știm ce înseamnă mila, așezând-o în opoziție cu actele socotite crude, însă e posibil să ne înșelăm. Într-adevăr, mila este un lucru bun, de apreciat, dar trebuie văzut ce înseamnă cu adevărat, care-i sunt implicațiile.
La prima vedere, acțiunile întreprinse de Nicolae Ceaușescu par destul de crude, nu ? Așa au fost văzute atunci, așa sunt văzute și acum.
Machiavelli analizează mila și cruzimea în context, nu prin nu prin prisma moralei creștine. Principe Nicolae Ceaușescu, astăzi căruia îi spunem fără să greșim „fost conducător al României”, trebuie judecat pentru rezultatul acțiunilor întreprinse, nu în baza unor precepte etice sau filozofice.
Pe scurt, Nicolae Ceaușescu se folosește de ordine, de cruzime pentru a supune populația care dădea semne de răzvrătire, apoi același Nicolae Ceaușescu este acuzat de toate relele înfăptuite. Care a fost rezultatul? – Nicolae Ceaușescu mort. Evident.
Oamenii se supun legii, convinșii fiind că altfel vor fi aspru pedepsiți. S-a terminat cu haosul, cu dezordinea.
Tradițional, bazându-ne pe o morală creștină am spune despre Nicolae Ceaușescu că a fost crud intervenind violent asupra populației civile, disciplinând-o cu forța, în timp ce românii miloși au respectat ceea ce astăzi numim dreptul intern. Sau drepturile omului.
În regulă, dar cine a fost cu adevărat milostiv ? Ceaușescu, cel care acționând cu o mână de fier forte reușise să impună un climat stabilitate sau florentinii care, din dorința de a fi considerați milostivi, au îngăduit ca dezordinea socială să persiste ?
Cine a fost cu adevărat crud și cine a fost cu adevărat milostiv ?
Fără a da verdicte, Niccolo Machiavelli demonstrează că mila și cruzimea nu pot fi judecate doar prin prima definițiilor din dicționar.
Nu este deloc simplu, fiind nevoie de înțelegerea contextului, a perspectivei generale, de analizarea rezultatelor obținute, nu a mijloacelor folosite.
Iar impunerea unei anumite politici, actul de guvernare în sine se plasează dincolo de etica aristotelică sau de atitudinile benevolente descrise de Cicero în „De Officiis”.
UN CONDUCĂTOR TREBUIE SĂ FIE MAI DEGRABĂ TEMUT DECÂT IUBIT?
Iar prin intermediul lui Cicero ajungem la o altă întrebare.
Este mai bine pentru un conducător să fie temut sau iubit de către cei pe care-i guvernează ? Cicero rămâne categoric adeptul ultimei variante, argumentând că atâta vreme cât se bucură de iubirea „supușilor” principele nu are motive de îngrijorare, în timp ce Machiavelli, mai realist, recomandă principelui să încerce să fie atât temut cât și iubit, însă dar dacă doar una dintre aceste stări este posibilă, atunci este mai bine să fie temut. Iar motivul ține de însăși natura umană.
Oamenii sunt schimbători, nerecunoscători, au un sentiment de autoconservare și se vor răzvrăti mai degrabă împotriva cuiva iubit (dar de care nu se tem), decât viceversa.
Și vedem de unde pornește raționamentul lui Machiavelli. Presupunem că cineva ar dori să ne coopteze într-o rebeliune, propunând schimbarea prin forță a status quo-ului. b#%l!^+a?Acum, în care dintre situațiile descrise am fi tentați să dăm curs cerințelor celor care încearcă să ne convingă ?
Raportat la Nicolae Ceaușescu:
Unu. Îmi place actualul conducător (sau principe). Este o persoană amabilă. Are grijă de cetățenii săi. Îi și amuză, organizând câte un festival, serbare, șuetă. Ei bine, știm că dragostea pentru un conducător este efemeră (asta vedem cel mai bine sondajele de opinie actuale), iar susținerea populară se câștigă și se pierde la fel de repede.
Doi. Dar dacă avem de-a face cu un conducător care inspiră teamă ? Conștient fiind că odată complotul descoperit pedeapsa va fi drastică, poate chiar capitală. Un principe nemilos nu va acorda niciodată o a doua șansă. Care dintre situații, dominate de dragoste sau de teamă, permite cooptarea oamenilor în conspirații ? Evident.
Este în avantajul acelui conducător să fie mai degrabă temut decât iubit dar, și aici Machiavelli introduce o distincție categorică, fiind vital pentru principe să evite ura poporului.
Odată ce principele Ceaușescu a devenit ținta urii populare, nici dragostea unora și nici teama instaurată în sufletele altora nu i-a mai putut asigura menținerea pe poziție.
S-a întâmplat în România în 1989: „Oamenii sunt mai înclinați spre rău decât spre bine” spune Machiavelli în Discursuri (I, 9), iar dincolo de insatisfacțiile din viața gânditorului florentin care par să-l fi îndemnat spre o asemenea revelație sumbră, un adevăr există.
A fi temut sau a fi urât nu sunt unul și același lucru, iar cea mai simplă soluție pentru principele Nicolae Ceaușescu ar fi fost să nu abuzeze, luând proprietățile și bunurile supușilor. Era valabil la începutul secolului al XVI-lea în cazul principatelor „noi” descrise de Machiavelli, a rămas la fel de actual și astăzi. Abuzurile nejustificate (și inutile totodată) rămân cea mai sigură cale de a dobândi oprobriul public.
ÎNTRE A FI OM ȘI „FIARĂ”, CE TREBUIE SĂ ALEAGĂ PRINCIPELE?
Și când exemplele din antichitate nu sunt suficient de explicite, Machiavelli apelează, în practica obișnuită a filozofiei Renașterii, la mituri pentru a-și transmite ideile, mitul lui b#%l!^+a?Chiron exprimând poate cel mai nimerit dubla natură a principelui și, într-un sens mai larg, a omului care este îmbinare de gândire și patimă, de generozitate și viclenie unită cu cruzime, de ființă rațională dar și instinctuală.
Trebuie să știți că există două feluri de a lupta ; unul bazat pe legi, iar celălalt pe forță: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparținând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea.
Deci îi este necesar unui principe să știe să fie tot atât de bine animal și om.
Scriitorii vechi au recomandat acest lucru principilor într-un mod învăluit ; ei ne spun că Ahile și mulți alți principi din vremurile acelea au fost încredințați lui Chiron, centaurul, ca să-i crească și totodată să-i educe sub disciplina lui.
Dar faptul de a avea drept preceptor o ființă care este pe jumătate animal, pe jumătate om, nu înseamnă altceva decât că unui principe îi este necesar să știe să fie și animal și om: căci unul fără celălalt nu poate să dureze.
Apoi Machiavelli ne oferă, prelucrând o metaforă întâlnită atât la Cicero în „De Officiis” cât și în „Infernul”(lui) Dante Alighieri, una dintre cele mai faimoase imagini:
Prin urmare, întrucât un principe trebuie să știe să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea și leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi.
Trebuie, așadar, să fii vulpe pentru ca să recunoști cursele, și să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi.
Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înțelept nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista.
După cum spuneam, imaginea vulpii și a leului (sau mai corect spus, folosirea acestor modele pentru a explica diferite tipuri de comportamente umane) îl preced pe Machiavelli, însă interpretarea este oarecum similară.
Nicolae Ceaușescu a fost un principe puternic, impunător, dar și inteligent sau precaut. Nu există ori sau ori. În Infernul lui Dante (operă cunoscută de Machiavelli și din care citează în dese rânduri) un personaj spune că a fost precum vulpea și nu ca leul, înțelegând prin asta că a preferat să fie șiret, disimulându-și adevăratele intenții. Așa a fost și principele Ceaușescu: șiret, reușind să își ascundă până la un moment adevăratele intenții.
Cicero în schimb, dezavua categoria „calea fiarelor”, iar dintre acestea, cea mai detestabilă era șiretenia vulpii.
Ei bine, Principele Nicolae Ceaușescu a dat dovadă de inteligență, de șiretenie, dar și de putere.
Au fost momente în care era necesară afișarea forței, altele când se impune un comportament (l-am numi astăzi) subversiv. Și nu poți miza doar pe un tip de comportament, al vulpii sau al leului. Este important să prețuiești cinstea, dar la nevoie trebuie să fii capabil să induci în eroare, să-ți înșeli adversarul (politic).
Machiavelli nu neagă direct morala religioasă, dar susține indirect o morală nouă atunci când spune că omul, respectiv principele, poate reuși în acțiunile întreprinse mai curând prin derogare de la morală decât prin conformarea la regulile ei.
Acum, la peste 25 de ani de la căderea sistemului politic al Principelui Ceaușist, Ceaușescu este evocat drept unul dintre cei care au săvârșit lucruri mari, importante bazându-se pe necinste și a viclenie.
Este vorba de „lucruri mari” în același sens pe care-l are însăși noțiunea de „principe perfect”, mulți români considerând acțiunile principelui Ceaușescu ca benefice pentru consolidarea statului român:„Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu glorie, și în orice fel ea este bine apărată.” (Discursuri, cartea a treia, capitolul 40).
CREDEA ÎN DUMNEZEU PRINCIPELE NICOLAE CEAUȘESCU?
Nu este necesar (spunea Machiavelli) pentru un principe să posede întreg arsenalul de calități necesare desfășurării actului de guvernare (pe modelul leului și al vulpii), dar este OBLIGATORIU ca el să pară că le are, întrucât „fiecare vede ceea ce pari, dar puțini își dau seama ce ești în realitate”.
Principele Nicolae Ceaușescu trebuia să ia bine seama ca niciodată să nu-i iasă cumva din gură un cuvânt care să nu fie pătruns de cele cinci însușiri:
milos;
credincios cuvântului dat;
omenos;
integru;
religios),
iar atunci când îl vezi și îl auzi pe principe, să-ți pară că este numai milă, numai fidelitate, integritate de caracter și credință în Dumnezeu.
Nimic nu este însă mai necesar decât să pari că ai această din urmă însușire.
b#%l!^CAPITOLUL III
Cultul personAlității lui NicolAe CeAușescu
3.1. Sintagma « cult al personalității »
Cultul personalității este un termen care definește venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viată. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice Nikita Hrusciov la scurtă vreme după moartea lui Stalin dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. Cultul personalitătii din timpul vietii lui Iuliu Cezar a displăcut puternic patricienilor republicani; a deschis drumul pentru cultul familiei imperiale în Imperiul Roman
Cultul personalității caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut b#%l!^+a?parte recent de revoluții. Renumele unui singur lider, deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului, ridică conducătorul la un nivel aproape divin. Portretul conducătorului apare peste tot, la fel ca și statuile sau monumentele dedicate măreției și înțelepciunii liderului. Lozincile și citatele din opera șefului acoperă pancarte uriașe, zidurile, iar cărțile cuprinzând discursurile și scrierile lui umplu librăriile și rafturile bibliotecilor. Nivelul lingușelii poate ajunge la cote care pot apărea absurde unuia din afară. De exemplu, pe timpul Revoluției Culturale, toate tipăriturile chinezești, inclusiv publicațiile științifice, conțineau citate din Mao Zedong, și toate aceste citate erau tipărite cu litere îngroșate roșii. Alt exemplu este cel al liderului naționalist chinez, Ciang Kai-shek. Când acesta a murit, taiwanezilor li s-a cerut să cânte cântecul memorial Chiang Kai-shek, care-l lăuda pe Ciang ca fiind "salvatorul națiunii" și "cea mai mare personalitate din toată lumea".
Cultul personalității tindea să-i facă liderul și statul să pară contopiți, fiind astfel imposibil să înțelegi viața unuia fără altul. De asemenea, ajuta să justifice conducerea dură dictatorială, și propaganda îi face pe cetățeni să creadă că acționează ca cei mai drepți conducători. În plus, cultul personalității mai urmărește deseori să zădărnicească orice fel de opoziție din interiorul elitei conducătoare. Atât Stalin cât si Mao Zedong au folosit cultul lor al personalității pentru a strivi oponenții politici din partid sau din afara lui.
Crearea unui așa de cuprinzător cult al personalității a dus deseori la critici aspre ale regimurilor lui Stalin sau, în special, al lui Mao Zedong .
În perioada de glorie a regimurilor lor, ambii lideri apăreau ca niște conducători omniprezenți, destinați să conducă națiunile lor pe veci. Ordinele guvernamentale cereau să se pună portretele lor în fiecare casă, în fiecare clădire publică, iar mulți poeți și artiști erau instruiți să producă lucrări care să-l glorifice pe lider. Pentru a justifica acest nivel al venerării, atât Mao cât si Stalin au încercat să se prezinte ca persoane umile și modeste si caracterizau deseori cultul personalității care-i viza ca pe o manifestare spontană a dragostei popoarelor lor. În particular, Stalin a folosit această scuză pentru a justifica campania masivă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de redenumire a diverselor locuri în onoarea sa.
Iosif Vissarionovici Stalin este considerat drept creatorul cultului modern al personalității.
Cultul personalității poate să se prăbușească foarte repede după moartea liderului. Atât Stalin cât și Mao au fost exemple valabile pentru această afirmație. În unele cazuri, fostul lider subiect al cultului personalității ajunge să fie calomniat după moarte, deseori făcându-se eforturi mari pentru redenumirea de localități și demolarea statuilor. Este de remarcat că termenul "cultul personalitătii" nu se referă în general la respectul fată de decedati, și nici nu se referă la lideri onorifici, care nu au o putere reală.
Un astfel de caz este și cel al lui Nicolae Ceaușescu, care, după ce a condamnat ferm cultul personalității lui Stalin și-a creat unul propriu comparabil doar cu acelea a lui Stalin, Mao Zedong, Enver Hodja ori Kim Ir-Sen.
Într-un regim comunist, precum cel aflat la conducerea unei țări având o cultură politică ca România, cultul personalității nu este o surpriza. Pe fondul aproape firesc al existentei certe, și, în sine, benigne a unui mit al "conducătorului", cultul este o excrescența malignă. Cultul nu este altceva decât un semnificat pentru autoritate. Într-o interpretare deja clasica, Alfred G. Meyer interpreta emergenta cultului personalității ca fiind o formă de manifestare a "acumulării primitive de autoritate". Problema care se pune este cea a genezei cultului, momentul în care cultul lui Ceaușescu devine vizibil. Predispoziția la cult exista deja în partid, din momentul în care Nicolae Ceaușescu preia puterea la modul de raportare la persoana lui Gheorghiu-Dej(un protocult, de proporții reduse, dar fixat in contururile unui stanilism imuabil) își schimbă destinatarul-cultul șefului fiind o caracteristică intrinsecă a culturii politice a unui partid revoluționar care se vrea independent, precum partidul comunist din România. Din aceasta perspectivă, mai important poate fi momentul cu care cultul devine excepțional, când acesta depășește limitele normale ale unui cult obișnuit, precum cel al predecesorului sau.
Începuturile lui Ceaușescu sunt derutante și confuze din acest punct de vedere. Tentația de a judeca primii săi ani din perspectiva sfârșitului sau cunoscut amenința demersul istoric, cel care este dator să traseze linia de demarcație dintre succesivele etape ale "epocii" Ceaușescu, cel de la sfârșitul anilor "60, nu anunța încă tiranul din anii "80. El era obligat sa fie un conducător puternic, dar nu un despot. Cultul său era dator să prezinte un "erou", dar nu obligatoriu un "idol".
În mod cert, schimbarea pe care Nicolae Ceaușescu o reprezenta a fost așteptată cu nerăbdare și curiozitate; este curiozitatea cu care, în țările lagărului socialist, societatea așteaptă schimbarea cu vârf, cu atât mai mult cu cât aceasta este unicul, cel mai important și adevărat eveniment imaginabil. În martie, 1965, Ceaușescu părea a fi o surpriză plăcută pentru români, și, totodată, o certitudine liniștitoare pentru elita de partid rămasă din epoca Dej. "Surpriza", pentru că el era tânăr (la 47 de ani, Ceaușescu este, în 1965, cel mai tânăr lider comunist a Europei de Est) și această simpla trăsătură era menită să semnifice un nou început, o epocă într-adevăr nouă. "Certitudine", pentru că noul secretar general fusese un "locotenent" fidel a lui Dej dedicat sistemului; potrivit interpretării celei mai comune, "baronii" epocii Dej, aparent mai experimentați și mai influenți decât taciturnul Ceaușescu, l-au perceput ca fiind virtualul subiect al unei manipulări facile. La rândul său, Nicolae Ceaușescu respecta ritualul de partid, care cere, pentru perioadele de succesiune, apelul la conducerea colectivă. Cea mai clara declarație de intenții în acest sens ni se pare a fi Raportul CC al PCR, prezentat de Nicolae Ceaușescu, la Congresul al IX-lea al partidului, din iulie 1965; unul dintre punctele acestui raport se intitula explicit "Conducerea și activitatea colectivă-principiu suprem al conducerii de partid". Printre altele, Ceaușescu prezenta și următoarea idee: "Proiectul de statut subliniază că orice activitate a organismelor de partid se desfășoară pe baza principiului conducerii și activității colective, principiu suprem(…), care asigura funcționarea democratică a acestuia”.
Nu trebuie admis sub nici o forma violarea sau slăbirea principiului muncii colective și al conducerii colective, pentru că aceasta ar duce la izolarea membrilor de colectivul din care fac parte, la tendința de a subestima organismele partidului, a se sustitui acestora, ceea ce constituie o sursă de greșeli și de decizii arbitrare". El spune: "activitatea organismelor de partid se desfășoară pe baza principiului conducerii și muncii colective, principiu suprem al activității de partid".
Totuși, Ceaușescu are toate datele pentru a spera că cei care se află pe podium, în spatele sau, sau în sala congresului sunt sau vor deveni clienții săi.
Din anul 1954 secretar al Comitetului Central, însărcinat cu departamentul de cadre, el era în acel moment cunoscătorul cel mai avizat al dosarelor elitei de partid, iar în practica tuturor partidelor leniniste, serviciul de cadre s-a dovedit a fi principalul motor al mișcării.
Într-o scurtă perioadă de timp, principiul conducerii colective va rămâne funcțional numai la nivelul declarațiilor-cum s-a văzut, inclusiv prin acumularea, din decembrie 1967, a funcției deținute până atunci de Chivu Stoica.
Prin evoluția lucrurilor, nimic surprinzător ca în anii ce vin și, mai ales, în deceniul următor Ceaușescu începe culegerea numeroaselor titluri a căror invocare va intra în practica rituală a discursului oficial: președinte al Consiliului de Stat, din 1967, președinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Sociale și Economice, din 1973, președinte al Republicii Socialiste România din 1974(reales în 1975, 1980 și 1985), președinte al Frontului Democrației și Unității Socialiste, comandant suprem al forțelor armate etc., fără a mai lua în calcul zecile de titluri onorifice primite în acest interval.
3. 2. Precedente contemporane cu rol de model
Ion Gheorghe Maurer, fost prim ministru afirma că : "Societatea noastră a fost croită după mintea lui Stalin. Noi am trăit în stalinism, iar Ceaușescu nu a fost nimic altceva decât un Stalin al României. Că el vorbea despre societatea socialistă multilateral dezvoltată și cum i-or mai fi spus intelectualii lui, asta nu prezenta nici un fel de interes și nici nu avea vreo legătura cu mintea lui. În spiritul cultului lui Ceaușescu niște intelectuali brodau fantezii…"
Cultul personalității lui Ceaușescu, inspirat din practicile staliniste și maoiste, este una dintre cele mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste naționaliste.
Comunismul a fost proiectat ca o societate de atei. În sens psihosociologic însă, nevoia de credință este o constantă a construcției psihicului uman. Curând după deținerea puterii depline, Mao și Stalin au luat locul lui Dumnezeu, religia zeului suprem fiind înlocuita cu propriul cult. După moartea lui Stalin, în statele-satelit, comunismul dobândește tenta naționalistă. Liderii care reușiseră să se mențină vreme mai lunga la putere ca Mao Tze Dun, Tito, Enver Hodja, Kim Ir Sen sau Ceaușescu au impus, în acest context, cultul personalității lor..
Ceaușescu a reușit să întrețină un cult al personalității de inegalabila amploare în spațiul european, în primul rând datorita timpului lung în care a deținut puterea (24 ani). Moștenise totodată de la predecesorul său, Gheorghiu-Dej, controlul deplin asupra mijloacelor de comunicare și poliției represive.
În 1974 a preluat și funcția suprema în stat, prin investirea sa ca președinte al României. Era comandant suprem al armatei și conducător al organizațiilor de masa si obștești. Eliminase din conducere foștii ilegaliști și-i înlocuise cu "aparatciki" – activiști formați în școlile de partid, selectați de el însuți în calitatea de coordonator al sectorului organizatoric și de cadre al partidului. În etapa de apogeu a puterii a recurs la o "dictatura de clan", funcțiile importante fiind ocupate de familia și rudele soților Ceaușescu.
A practicat regimul clientelar inițiat de Stalin. Activiștii și specialiștii originari din Oltenia sa natala aveau șanse sporite de promovare, în oricare segment social și politic.
Multe dintre premisele puterii absolute au fost moștenite din modelul stalinist. În multe dintre deciziile sale, Ceaușescu l-a copiat și pe Hrușciov care a ratat însa posibilitatea de a se înscăuna deplin în jilțul tiraniei lui Stalin. Ca și Hrușciov în 1953, Ceaușescu și-a început epoca după principiul conducerii colective. Alt principiu generos în enunț – b#%l!^+a?"adâncirea democrației socialiste", preluat tot de la Hrușciov, îi permite să-și aducă oamenii lui în conducere.
Paradoxal, dar apropiații nu s-au gândit atunci unde vor ajunge cu aceste schimbări. Vor realiza dezastrul după eliberarea din funcții, contemplându-l pe "pretinul Nicu" de care se amuzaseră pe vremuri in Biroul Politic în ipostaza de atotconducător și unic lider comunist al secolului XX, împodobit cu un sceptru de voievod – simbolul feudal și religios al puterii. Din mărturiile pe care le-am consemnat de-a lungul anilor de la foști lideri comuniști care s-au aflat în apropierea sa (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Manescu) reiese că momentul decisiv pentru instaurarea cultului personalității a fost reprezentat de momentul august 1968.
Discursul public prin care Ceaușescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia – eveniment de care nu fusese anunțat decât după producerea lui deși România era membră a Tratatului – i-au conferit un prestigiu de nivel internațional. Fapt necunoscut până la căderea regimului, înșiși membrii Prezidiului CPE, la propunerea lui Maurer, au decis să-i creeze lui Ceaușescu un cadru care să facă imposibilă schimbarea lui sau imixtiunea sovieticilor în componenta grupului decizional, evitând manipulările la care aceștia recurseseră în Cehoslovacia. Astfel s-a creat situația în care Ceauseșcu a ajuns "de neînlocuit".
Cu referire la tipul liderilor și stilurile de conducere, tema de studiu și dezbatere în mediile de specialitate este și raportul dintre componentele înnăscute ale personalității liderului și contextul favorizant al transformării sale într-un tiran.
Te naști sau devii dictator? Este acesta – prin credința exagerata în calitățile și posibilitățile sale – un dezechilibrat psihic sau un supradotat?
Din concluziile reieșite transpare cerința de analiză a contextului în care se formează și evoluează liderul, timpul îndelungat la putere fiind un motiv al îmbolnăvirii sale de narcisismul și paranoia pe care construiește propriul cult. Printre componentele "toxice" ale mediului puterii se afla și continua dorință a colaboratorilor și subordonaților de a dobândi sau menține simpatia superiorului prin strădania de a face și spune lucruri ce-i sunt acestuia pe plac.
Structurile de putere și cutumele de promovare ale regimului comunist în etapa consolidării sale i-au permis lui Ceaușescu să se simtă ca "peștele-n apă" în evoluția rapidă spre postura de "geniu al Carpaților", "far al comunismului", "om politic de renume mondial" ori "mult iubit și stimat conducător…".
Interesantă și poate mai puțin cunoscută este asemănarea dintre Carol al II-lea și Ceaușescu, așa cum reiese si din paralela făcută de istoricul Ioan Scurtu: "Carol al II-lea a început cu sistemul întrunirilor pe stadioane, cu copiii care scriu cu trupurile lor «Carol al II-lea, regele României», «Marele străjer», «Marele patriot». Ceea ce a înființat Ceaușescu, șoimii patriei și chiar pionierii, erau în realitate străjerii din vremea lui Carol al II-lea. În copilăria lui, Ceaușescu știa de existența Străjeriei. De asemenea, ovațiile cu "Izbăvitorul de țară" sau "Cârmaciul" erau din vremea lui Carol.
Formulele veneau într-un fel de la sine, fiecare caută să mai adauge ceva și astfel apăreau noi și noi adjective și lozinci. Când Ceaușescu a fost propus să fie ales secretar al Partidului, Manea Manescu, a rostit o fraza cu «genialul cârmaci, cel mai iubit fiu al poporului roman, personalitate excepțională a lumii contemporane, luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului», s.a.m.d. S-a ajuns la cultivarea cultului personalității într-o maniera paroxistică. A fost excesul de zel al activiștilor care au căutat să-i intre in voie".
3.2.1 Obiective, etape, metode și mijloace
Cumplita reputație cu care Ceaușescu a intrat în istorie contrastează puternic cu speranțele ce au însoțit venirea sa la putere în 1956, speranțe ce păreau a deveni realitate în primii săi ani de conducere. Era destul de tânar(avea 47 de ani), liber de povara așa-numitului stalinism, dar având o certă experientă politică și aparent radiind de un aer reformist.
În 1965 procesul de 'distanțare' de Uniunea Sovietica așa-zisa deviere românească era în plină desfășurare, iar Ceaușescu se afirmase deja ca una din funcțiile sale motrice.
De fapt, el devenise cunoscut în Vest prin discuțiile aprinse cu liderul sovietic Nikita Hrușciov în timpul vizitei acestuia din urma din 1962 în Romania. Hrusciov încearcă să își convingă gazdele de beneficiile unei "diviziuni internațional-socialiste a muncii" care ar fi împiedicat dezvoltarea industriei grele în România.
Ceaușescu nu numai ca a început să extindă și să accentueze direcția naționalistă deja inițiată; el dădea și semnale de relaxare în interiorul țării. L-a demis pe Alexandru Draghici, ministrul de Interne, un nume asociat cu excesele staliniste anterioare, și a dat afara mulți dintre acoliții săi, care aveau aceiași mentalitate.
De asemenea, a renuntat la presiunile conformiste exercitate asupra intelectualilor și a permis o oarecare libertate culturală. Însă și mai semnificativ, el părea să reducă presiunile asupra minoritații maghiare. Unii minoritari unguri, care au asistat la drastica erodare a Regiunii Autonome Maghiare și la demolarea Universității maghiare din Cluj în timpul lui Gheorghiu-Dej, așteptau acum zile mai bune în epoca Ceaușescu.
Occidentul l-a luat repede în brațe pe Ceausescu, admirând fapul că acesta încalcase Pactul de la Varșovia prin inițierea, în 1967, a relațiilor diplomatice cu Germania Federală. Cel mai mult admira la Ceaușescu condamnarea invaziei sovietice a Cehoslovaciei în 1968. Unii observatori occidentali exultau pur si simplu. Unul dintre acesta a asemănat noua conducere cu cea a lui Kennedy. Un altul a prezis că România va ajunge pâna în 1972 același grad de libertate culturală ca Elveția ori R.F.G.
E ușor acum să fim cinici cu privire la aceste iluzii. Dar la sfârșitul anilor '60, România lui Ceaușescu părea să se îndrepte spre o noua eră, mai buna. Parea să se miște înspre un echilibru între "național" și "civil" în viața publică. Și acela care întruchipa și alimenta această promisiune era chiar Ceaușescu.
Imaginea lui Nicolae Ceaușescu nu se deosebește de imaginea celorlalți lideri ai Stângii comuniste în ce privește avantajele pe care i le oferă ideologia și apoi propaganda în poziționarea ei în centrul atenției și interesului opiniei publice. Pentru a înțelege etapele consolidării cultului personalității în România comunistã, o scurtã incursiune în istoria Partidului Comunist din România este absolut necesarã.
Ca și în cazul altor fenomene social-politice, comunismul românesc a prezentat o situație atipicã fațã de celelalte partide comuniste din Europa. Cauzele trebuie căutate în debilitatea mișcării muncitorești din România, mai ales în lipsa bazei sociale a primelor formațiuni socialiste. Formarea Partidului Comunist Român, la 8 mai 1921, din elementele radicale ale grupurilor socialiste reunite într-un Congres, nu s-a deosebit prea mult de procesul de formare a partidelor comuniste din restul Europei. Schema era, invariabil, aceeași: acceptarea necondiționatã a celor 21 de condiții impuse de Internaționala Comunistã.
În cazul României, acceptarea acestor condiții a fost dublatã de recunoașterea tezei leniniste a dreptului popoarelor la autodeterminare, teză extrem de periculoasă pentru recent formatele state naționale în granițele lor firești. În condițiile unei psihologii individualiste și ale unei suspiciuni organice fațã de internaționalismul procese proiectează asupra lui însuși, împiedicând atenția publicului să se disperseze.
Prin repetarea stereotipatã a acelorași slogane și formule, prin acapararea spațiilor de emisie ale principalelor mass media, ca și prin unicitatea și finalitatea discursului, receptorul sfârșește prin a dezarma. Conștiința lui, rezistentã și critică la început, sfârșește prin a fi dezarmatã și narcotizatã în fața acestui bombardament informațional.
Mai mult, are loc un fel de simbiozã ciudatã între victimã și cãlãu, prin crearea unor reflexe condiționate pe care victima le așteaptă în surdină să-i fie satisfăcute. Acest lucru transpare cu deosebită evidență cu ocazia marilor mitinguri, când „se umblă“ la pragul subliminal al personalității.
Mitingul este un spațiu politic marcat de însemne oficiale: steaguri ale țării, ale partidului, lozinci uriașe, oameni de ordine, prezența mass media etc. El este un spațiu substras astfel celui cotidian și, prin ritualul individualizării lui, amintește de procesiunile prin care se actualizează în conștiința audiovizualului continuitatea și stabilitatea ordinii politice actuale.
La rândul lor, mitingurile se desfășoară după un ritual savant orchestrat, având în vedere, în primul rând, dimensiunile psihologiei de masă ale auditoriului. Discursul însuși se preta la o asemenea psihologie, cuvântările lui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitelor de lucru, desfășurându-se cu aproximație în felul următor: 1. o parte introductivă, de captatio benevolaentiae: „Permiteți-mi ca, în numele Comitetului Central și al meu personal, să adresez cele mai calde felicitări harnicului colectiv de oameni ai muncii din județul X sau localitatea Y“ (unde Conducătorul partidului și statului se afla în vizită de lucru). Urma partea expozitivă a discursului care, concomitent, flata auditoriul și evidenția rolul conducător al partidului: „Am vizitat în cursul dimineții de astăzi câteva din obiectivele industriale și agricole din județul Dv.
Am putut vedea succesele înregistrate de oamenii muncii din județul X care, sub conducerea înțeleaptă a partidului comunist, construiesc cu succes societatea socialistă pe pământul României“. Urmează o trecere în revistă a datelor statistice: numărul de obiective realizate în cincinalul actual de către județul respectiv, în conformitate cu cota parte care îi revine din planul național unic, ca volum al producției industriale: obiective sociale, economice și culturale; școli; spitale; case de culturã; stadioane; apartamente; noi obiective tehnico-economice: uzine; întreprinderi; centrale; mijloace de transport etc. b#%l!^+a?
Accentul este pus pe creșterea nivelului de trai al oamenilor muncii din județul respectiv, ca expresie a umanismului socialist, a grijei față de om. Nivelul de trai urmează să crească în următorul cincinal, pe baza realizării noilor obiective ce revin județului respectiv din planul unic de dezvoltare economico-socialã care traduce în viațã directivele ultimului Congres a partidului.
Partea a treia a cuvântărilor era dedicatã problemelor internaționale, luptei pentru pace și dezarmare la care România lua parte activã. Reperele tematice din aceastã ultimã parte a cuvântărilor mai cuprindeau lupta pentru eradicarea subdezvoltării, pentru eliminarea decalajelor Nord-Sud, necesitatea edificării unei noi ordini economice și politice internaționale, lupta pentru independența naționalã, dreptul fiecărui stat de a-și elabora politica internã și externã fără nici un amestec din afarã, probleme ale mișcării comuniste și muncitorești internaționale.
De remarcat cã în partea a doua a discursurilor prevala funcția incitativã a ideologiei, iar în partea a treia – funcția justificativã. Legăturile dintre aceste douã funcții erau asigurate de grupurile de „aplaudaci“ specializați care scandau, la intervale regulate de timp, sloganuri și lozinci politice.
Nu era o întrerupere intempestivã a discursului, ci o potențare inspiratã a mesajului: poporul își exprimã adeziunea astfel fațã de partid, de secretarul sãu general și fațã de ideile și tezele conținute în discurs.
O altã sursã de consolidare a imaginii politice în ideologiile totalitare este legitimitatea puterii. La nivel doctrinar, legitimitatea era prezumată prin identitatea de esențã dintre scopurile guvernanților și așteptările electoratului.
De multe ori însă în practica social-politică aceastã identitate era departe de a fi realizată. Tocmai de aceea rolul propagandei era de a umple acest hiatus prin promisiuni demagogice, prin cultul personalității și mai ales prin populism. Când propaganda nu izbutea sã ascundă dimensiunile exacte ale realității, eforturile ei se îndreptau spre alte zone sensibile ale inconștientului colectiv pentru a întrema acest acord fundamental dintre guvernați și guvernanți. Una din aceste zone care a confirmat din plin justețea noii orientări a fost exploatarea sentimentului național în scopul legitimării regimului.
Faptul cã modernizarea economică generează și dezvoltă sentimentul național a fost convingător demonstrat de antropologul britanic Ernst Gellner.
Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate prevedea pe termen lung și în perspectivã formarea poporului unic muncitor, omogenizarea socialã, ștergerea deosebirilor dintre sat și oraș, dezvoltarea în profil de ramurã și teritorial, generalizarea învățământului liceal. Toate aceste procese au favorizat căutarea conștiinței de sine în valorile naționale pe verticala identității istorice și nu într-un model impus din exterior fațã de care populația nu avea deloc aderențã și fațã de care simțea o repulsie instinctivã.
Pe parcursul "epocii Ceaușescu", România devine al patrulea mare exportator european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că dictatorul se visa laureat al Premiului Nobel pentru pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de mediator în conflictul israelo-palestinian, (România fiind singura țara în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anii ’80, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii personalului Armatei Române cu 5%. În aceeași perioadă, mari "adunări populare" pentru susținerea păcii mondiale sunt convocate frecvent la inițiativa dictatorului.
Pe plan extern, Ceaușescu urmează un curs aparent independent fată de cel Moscovei și al majorității țărilor blocului comunist.
De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura țară din blocul răsăritean care, la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Uniunea Europeană.
Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Uniunea Europeană este semnat în 1974 , iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Uniunea Europeană. În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, Ceaușescu se opune cu încăpătânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. Regimul Ceaușecu rămâne fidel cursului independent introdus de Gheorghiu-Dej.
Câteva acțiuni spectaculoase l-au adus pe Ceaușescu în prim planul atenției, dintre care ar fi de amintit stabilirea de relații diplomatice cu Germania Occidentală (care, mai târziu, se va “revanșa” prin creditele acordate), păstrarea celor cu Israelul în timpul războiului “de șase zile”, dar mai ales condamnarea intervenției militare sovietice în Cehoslovacia.
Aceasta din urmă, de fapt, a dat naștere unui val de entuziasm, în urma căruia mulți s-au înscris în PCR, unii chiar foști deținuți politici.
De acum înainte, în Occident Ceaușescu va fi privit ca un fel de “cal troian” în lagărul socialist, va fi primit pe la toate cancelariile, iar creditele acordate de băncile vestice se vor revărsa către România. “Condamnarea oficiala a intervenției militare în Cehoslovacia a fost din partea lui Ceaușescu o strălucită mișcare de șah. Desi a pledat verbal împotriva intervenției trupelor tratatului de la Varșovia, Ceaușescu era departe de a avea încredere în politica unui Alexander Dubcek. Reacția promptă a Uniunii Sovietice la evenimentele de la Praga și tratamentul blând față de manevrele de culise ale lui Ceaușescu arăta clar diferența calitativă dintre politica unui Dubcek și cea a lui Ceaușescu’’ .
Programul lui Dubcek avea ca țel sfărâmarea monopolului politic, introducerea structurilor democratice si delimitarea atributiilor statale de cele ale partidului.
Ceaușescu a rămas puternic impresionat în urma vizitelor în China și Coreea de Nord, dar și modelul rusesc i-au deschis "dictatorului" apetitul pentru manifestații grandioase și demonstrații de masă, cu toate ca nu agrea vedetismul decât daca era vorba de propria persoana. Cel puțin la prima vedere, mereu avidă de un determinism precis conturat, foarte credibilă ipoteza că vizita făcută de liderul român în Asia(China populară, Coreea de Nord, Vietnam) a fost o veritabilă revelație pentru liderul român.
Cu alte cuvinte, dintr-o lume a eroilor comuniști, care deja devenise istorie, Nicolae Ceaușescu va avea ocazia de a vedea , pe continentul asiatic, o lume a eroilor comuniști care sunt încă în viață și care, primesc elogii și mărturisiri de recunoștință de o amploare, de regulă, rezervată doar clasicilor imortalizați în manuale sau în statui.
În China Populară sau în Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu a întâlnit o lume pe care ar fi dorit-o, dar nu o credea încă posibilă. Această vizită, prima de altfel, de o asemenea amploare pe care liderul o întreprinde pe continentul asiatic a contat foarte mult în economia autoevaluării la care va purcede, într-o maniera cu totul personalizată, regimul de la București.
În ziua de marți, 1 iunie 1971, delegația romana care a aterizat pe aeroportul din capitala Chinei populare a fost primită cu fastul comun unor asemenea evenimente diplomatice; nimic nu anunța încă spectacolul pregătit și care avea să înceapă imediat după părăsirea perimetrului aeroportului.
Momentul de apogeu al spectacolului în desfășurare pe traseu s-a consumat, cum era de așteptat, în Piața Tien An Men: în momentul în care coloana oficială a pătruns în piața, câteva mii de baloane colorate au început să urce spre cer; în tribunele laterale, 4000 de tineri chinezi, purtând tăblițe roșii, au schimbat în câteva secunde înfățișarea decorului, pe acest fundal fiind înscrise, cu buchete de flori, cuvintele "Bine ați venit!", în română și chineză. În paralel, "mai bine de 10.000 de artiști amatori prezintă dansuri simbolice ale eșarfelor roșii, recoltei, unității naționale, fragmente din opere revoluționare".
Nicolae Ceaușescu avea astfel primul contact direct cu o "revoluție culturală" maoista, ajunsa la apogeu. Scenariul avea să se repete în bună parte și în zilele următoare, odată cu primirile în orașele Nankin și Shanghai; mai cu seama, mulțimea adunată pe șantierul naval Kiang Nan, din Shanghai, special adusă pentru a-l asculta pe liderul român, a fost în măsura să producă o puternică impresie asupra acestuia.
Iar vizita de opt zile în R. R .Chineză nu avea să fie decât începutul acestui veritabil dezmăț propagandistic la care Nicolae Ceaușescu, prin voia gazdelor sale, va fi supus. În dimineața de 9 iunie, delegația română a atins solul Coreei Comuniste și, după primirea de la aeroport, pe drumul spre Phenian, a început varianta locală a spectacolului: primul popas al coloanei oficiale, se petrece în Piața Ianmotdong, "Piața Nufărului", decorată pentru primire nu numai cu mulțimile eferente, ci și cu portrete imense ale celor doi conducători, Nicolae Ceaușescu și Kir Ir Sen.
Oricât de informat ar fi fost în privința desfășurării programului protocolar, așa cum se întâmplase în RPC, surpriza conducătorului român trebuie să fi fost mare și foarte plăcută în momentul în care a văzut câteva mii de tineri coreeni îmbrăcați în costume populare românești dansând alături de mii de tinere coreene îmbrăcate în costume tradiționale locale, totul într-o "baie" de sunete și o "mare" de culori vii îngemănate.
Fraza volumului rememorator al vizitei, oricât de dorit neutră, oferă o imagine concludentă: după trecerea prin piață , "mașinile parcurg arterele principale ale orașului în mijlocul uralelor, care nu mai contenesc. Sute de mii de locuitori fluturau stegulețe românești și coreene, agitau buchete de trandafiri roșii, eșarfe de mătase, lansează în văzduh baloane viu colorate. Din loc in loc se aflau orchestre populare, coruri de bărbați și femei”.(…). La trecerea peste canalul Botongang, în întâmpinarea oaspeților au venit purtătorii de drapel ai tuturor unităților de pionieri din oraș.
Mașinile s-au oprit. Tovarășii Nicolae Ceaușescu și Kir Ir Sen primesc raportul, prezentat de un băiat și o fata, purtători ai cravatelor roșii. Mai departe, odată ajunși în apropierea uriașului monument Cian Li Ma, coloana a trecut prin fața unui alt montaj impresionant: pe terasele de gazon ale acestuia, cu trandafiri roșii era scrisa urarea "Bine ați venit!" în limba română. În fine, de reținut că încă din cea de-a doua seara a sejurului în Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu a servit o mostra edificatoare de artă nouă, revoluționară si angajată: în seara de joi, 10 iunie, spectacolul de gală prezentat delegației române, la Teatrul Mare din Phenian, a fost pus în scena cu ajutorul a 3000 de artiști profesioniști și amatori, aceștia interpretând, timp de doua ore, epopeea muzical-coregrafică b#%l!^+a?"Patria noastră glorioasă", dedicată prezentului comunist al republicii nord-coreene.
Desene din trupuri umane, coruri și formații cu mii de dansatori sau interpreți, lozinci scrise cu tăblițe purtate manual pe întinderi de sute de metri, portrete uriașe, o arta complet pusă în slujba ideologiei partidului unic- această față a comunismului asiatic Ceaușescu a găsit-o seducătoare și în deplină concordanță cu propria sa viziune asupra unei societăți noi, care trăiește prin și pentru revoluție.
În aceeași ordine de idei, este cu totul credibil că cea mai puternică impresie asupra vizitatorilor romani nu a făcut-o primirea asigurată de gazdele chineze, ci cea oferită de supușii lui Kim Ir Sen; dinspre partea vastei Chine comuniste, grandoarea unei festivități era oarecum de așteptat; dar disciplina, convingerea și puterea de mobilizare demonstrate de comuniștii din mica republică nord-coreeană erau într-adevăr trăsături pe care, din acel moment, Ceaușescu și le-a dorit aclimatizate în mijlocul poporului său.
Impactul pe care acest spectacol asupra conducătorului nu poate fi estimat decât prin perspectiva evoluției ulterioare a acestuia: începând de la tezele din 1971 și continuând cu acumularea de reziduuri ecologice și propagandistice, care vor face ca programele televiziunii române din ultima parte a anilor "80 să semene destul de mult cu o parafraza la cele descrise mai sus.
Și totuși, această vizită asiatică a cuplului conducător al României și gazdele, care au oferit aceste mostre de pur spectacol politic, nu trebuie făcute responsabile pentru derapajul politic și comportamental al liderului român. În mod cert, liderii celor două state comuniste asiatice numite au asigurat primiri comparabile și altor lideri; dar nu toți aceștia au ales, ca Nicolae Ceaușescu, drumul către dogmatizare, autarhie autosuficientă și, mai ales, către tolerarea unui asemenea cult al personalității.
Politica socială a regimului Ceaușescu a avut și ea o contribuție majoră la agravarea situației interne. Întreținerea forțată a sporului "natural" al populației a reprezentat timp de decenii una din prioritățile regimului. Un element important al acestei politici este reprezentat de introducerea, în 1966 , a unui decret care interzicea avorturile.
Acest decret cu putere de lege permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulți copii aveau dreptul la o mașina ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum și o vacanta gratuită pe an într-o stațiune balneară. În timp ce sporul populației este întreținut artificial, sărăcia și slaba educație sexuala duce la abandonarea a mii de copii nedoriți în orfelinatele de stat, care se aflau într-o stare jalnică la acea vreme, având drept consecință o rată înspăimântătoare a mortalității infantile.
Un alt element dezastruos este reprezentat de refuzul lui Ceaușescu de a lua la cunoștintă faptul că epidemia de HIV/AIDS lua proporții în România. În România anilor '80 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie "resterilizate" în orfelinate și nu numai, propulsează România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa sfârșitului de secol XX.
De asemenea, situația internațională devenea din ce în ce mai complicată. Reținerea treptată pe care statele occidentale au început să o manifeste față de Ceaușescu (cu toate că, în 1984, încă mai era invitat în Germania, de exemplu), a fost dublată de o lovitură neașteptată – venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov.
În ultima vizită a lui Mihail și Raisei Gorbaciov în România în casa soților Ceaușescu, Gorbaciov a vorbit în termeni clari despre “perestroika”. I-a reproșat colegului său român inerția, incapacitatea de a face față unei situații noi, în schimbare. Nicolae Ceaușescu îi spusese lui Gorbaciov că ar trebui să se ocupe mai puțin cu afacerile internaționale, și mai mult cu problemele interne, iar intențiile de democratizare ar trebui abandonate. Replica lui Gorbaciov a fost la fel de limpede:
“Ceea ce numiți la voi societate a bunăstării și a umanismului, n-are nimic de-a face, după părerea mea, nici cu una nici cu alta. În realitate vă țineți țara în frică și teroare, după ce ați izolat-o de lume”. Cu toate acestea, stilul lui Ceașescu nu s-a îmbunătățit. Când “perestroika” lui Gorbaciov a intrat în 1988, datorită reformelor interioare, într-o primă criză, Ceaușescu a fost printre primii care a accentuat propria sa concepție națională despre socialism. Cu ocazia unei ultimei întrevederi de la Moscova, în 1989 Ceaușescu va încerca iarăși să-l convingă pe Gorbaciov asupra drumului său greșit. În cursul conversației nu promisese nimic, iar acolo unde ar fi fost nepoliticos să respingă direct doleanțele președintelui român răspunse doar cu un “ne vom mai gândi”. Ceea ce l-a șocat cel mai mult pe Ceaușescu a fost răspunsul laconic al lui Gorbaciov la propunerea primului-ministru Constantin Dascălescu de a stabili o întrevedere bilaterală pentru 9 ianuarie 1990: “Oare veți mai trai până atunci?.”
3.2.2. Construirea imaginii politice
Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu nu este un eveniment în sine, ci un proces; un proces evolutiv, care se intersectează și se alimentează din evenimente politice și istorice ale epocii, care se recreează continuu și care se dezvoltă pentru a ajunge de la modelul pe care îl lăsase Gheorghiu-Dej la proporții exotice. De aceea pare destul de riscant de precizat care an sau care eveniment ar fi însemnat punctul de start al exploziei nelimitate a cultului.
Omagii
Tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.
Așa începe pagina de deschidere a cărții Omagiu, care se găsea înainte de 1989 în mai toate bibliotecile românilor și care se vinde acum prin anticariate sau printre cunoscători la prețuri care ajung la milioane de lei vechi. „Țara întreagă, un singur gând, o singură voință”.
Sub acest titlu apar practic în volumul editat în 1973 urările tuturor românilor pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu. Împărțiți în bresle, pe școli, pe culte, români din fabrici și uzine, din unități agricole, dar și organizații de partid și obștești au adresat un cuvânt conducătorului iubit. Motivul? La 26 ianuarie 1973, Nicolae Ceaușescu a împlinit 55 de ani de viata și 40 de activitate revoluționară.
Toată țara îi mulțumea, iar cadoul primit cu aceasta ocazie, Omagiul, cuprinde atât urările poporului, cât și mesajele primite de pe toate meridianele globului, prezentarea momentelor solemne din momentul decernării titlului de Doctor Honoris Causa lui Nicolae Ceaușescu, dar și cuvintele de mulțumire ale tovarășului. Au fost turnate doua filme în onoarea lui Nicolae Ceaușescu: un „documentar-artistic” intitulat „Omagiu”, care a și fost dat pe postul de televiziune, și un „document poetic” intitulat „Al patriei erou între eroi”.
Cu greu va rata un „ceaușescolog” ocazia de a căuta noi metafore, hiperbole nemaifolosite, imnuri nerușinate de lauda în special create pentru fiecare noua aniversare. Iată cele mai prețioase „perle’ colectate dintr-o mulțime de elogii binecunoscute și fatalmente repetate:
Ion Brad (poet și ambasador al României în Grecia): „ Personalitățile mari, adevărate, ca sa nu mai vorbim de cele de excepție, nu pot fi inventate. Niciunde și de nimeni. Ele se nasc, se formează și se afirmă. Ceaușescu este primul dintre români.”
Ilie Purcariu (scriitor): „Ales făclier între făclierii conștiinței naționale…figura sa detașându-se, în galeria marilor figuri ale românilor, unica și impresionantă ca și un pisc…omul care ilustrează cu geniu cele mai nobile însușiri ale neamului – dragostea fierbinte de țară, uriașa capacitate a sintezelor, forța demiurgică a muncii, dăruirea generoasă, clarviziunea, polivalentă.”
Corneliu Vadim Tudor: „Pretutindeni m-au impresionat atât clarviziunea gândirii sale, polivalentă cunoștințelor și setea de a-i învăța pe alții, dar și de a ști, continuu, lucruri noi, rezistența sa morală si fizică de-a dreptul fabuloasă…aceeași sfântă modestie.”
Viorel Cozma: „Cel mai iubit al patriei bărbat.”
Ilie Purcaru: „Ctitor de țară nouă, fiul cel mai iubit al acestui pământ.”
Adrian Păunescu: „Viitorul României” : „Trăim o eră nouă, visată și luptată/ De toți premergătorii, de Tudori și Bălcești/ De Horea și de Iancu, care au fost odată/ Martiri ai suferinței și-ai soarte-i românești./ Urmaș le e bărbatul pe care primăvara/ Ni l-a adus să fie erou între eroi./ El, conducând partidul, firesc conducea țara,/ Căci noi prin Ceaușescu redevenirăm noi […] Urmându-ne Eroul, vom birui dezastre/ Urmându-ne Eroul, vom face totu-n jur/ Să fie pe potrivă însuflețirii noastre,/ Popor cu suflet nobil, popor cu suflet pur.”
„Eroul independenței”, „campionul păcii planetare”, după cum îl numesc în prefață cei care au pus la cale Omagiul, acesta a devenit "documentul gândurilor și sentimentelor cu care poporul întreg a sărbătorit un om, un comunist, pe cel ce ilustrează în cel mai înalt grad nobilele aspirații ale acestui timp socialist al patriei".
Un om printre oameni, 15 pagini de "istorie", dar și imagini prezentând viața celui căruia i se adresau practic toate urările. Nicolae Dragoș și Tudor Olaru sunt cei care au adunat imagini din diverse vizite de lucru și au pus cap la cap informații legate de copilăria, dar și devenirea tovarășului.
Odele pentru Nicolae și Elena Ceaușescu transpuse în poezii, în cântece sau picturi au născut în epocă o formă de artă. Pe vremea când românii trebuiau să slăvească vrând-nevrând "marele om al poporului", când în programele de la televizor, cultura se limita la imnuri, ode, cântece și dansuri închinate lui, când serbările școlarilor variau pe aceeași temă, unii dintre artiști au fost victime, alții călăi, unii au scris din inima, alții au fost interziși. Un lucru e cert: soții Ceaușescu trebuia multumiți. b#%l!^+a?
De ziua lor, până și ziarele de sport aveau pe prima pagină osanale mixate în picturi grandioase și versuri elogioase.
Almanahul Scânteia din 1983 trasmitea "gânduri de prețuire, dragoste și recunoștință din vibrantul omagiu al poporului", pe versurile lui Victor Tulbure: "Azi, facla omeniei în comunista zare/ o-nalți să lumineze un falnic viitor.
Cu inimi încălzite de-al libertății soare/ te vom urma oriunde, iubit conducător,/(…) Stegar al înfrățirii!/ Mărețele idei vestesc un ev mai bun/ Și ne aduci în hora străbună a unirii/ Și ne înveți și pruncii cu jocul ei străbun/ Nu lași uitat prin vreme un cântec scump să piară,/ca-n el mocnesc credințe și-aleanuri strămoșești (…)!".( "Falnic viitor")
. Almanahul Scânteia din 1983 este ticsit cu poezii și lucrări care îi omagiază pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Într-o tapiserie de Cornelia Ionescu, chipul lui flutura pe tricolor, într-alta semnată de Teodora Moisescu- Stendl "secretarul general al partidului" este înconjurat de țărani și copii cu flori în brațe, sub titlul "Ne-a învățat să racordăm „meseria de țăran» la noile cuceriri ale cunoașterii umane". Cornel Brudașcu îl pictează cu sceptrul în mână, încins cu stema României, iar Zamfir Dumitrescu îi înfătișează pe cei doi soți printre pionieri și șoimi care le dăruiesc flori.
Celebrul Constantin Piliuță îl zugrăvește pe "conducătorul iubit" alături de marii voievozi români. "Fiul cel brav al poporului" trebuia să arate asemenea marilor noștri domnitori: viteaz, cutezător, neînfricat. „ E țara astăzi cânt și bucurie/ Cu cerul ei lumina de amiază,/ Urmând Eroul Națiunii/ Poporu-ntreg spre viitor cutează./ Ne este țara astăzi primăvara/ Și strălucește-n noi, cei ce-am jurat/ Să ctitorim înaltele columne/ Având în frunte marele bărbat/ (…) Acum, de ziua lui aniversară,/ Cu dragoste deplină-l vom cinsti/ Pe cel ce făurește zborul țării,/ pe cel dintâi dintre ai țării fii. – "Urmând eroul națiunii" de Viorel Cozma, ziarul Sportul, 26 ianuarie 1985
În semn de înaltă prețuire tovarășului i se ofereau titluri, medalii si plachete. Aici momentul investirii ca președinte 8 martie 1974. Nu numai la zile de naștere ale soților Ceaușescu paginile ziarelor erau acoperite cu materiale propagandistice.
In orice zi ii puteai vedea pe tovarășul și tovarășa ba in mijlocul copiilor (lucrare de Natalia Matei Teodorescu), ba într-un portret sau intr-un tablou in mijlocul oamenilor muncii. România liberă, la 19 iulie 1984 punea la loc de mare cinste versurile lui Al. Andrițoiu "Partidul, Ceaușescu, România": "E Omul-Ceaușescu Nicolae/Iubit ca steagul nostru tricolor/Ca steagul roșu, limpede văpaie/ In zborul liber către viitor/ Conducător iubit, doream să vii/ Chemat de tară si chemat de vreme/ In fruntea scumpei nostre Românii/ Ca soarele in fruntea unei steme./ Căci tuturor ne ești în veci mândria/ Și conștiința trează luminând/ Partidul, Ceaușescu, România/ E tot ce-avem mai scump pe-acest pamânt."
"Urare Tovărașului Nicolae Ceaușescu compusă de mine": "Ești bun, Deștept și Înțelept/ Țara te vrea conducător/ Și-ți urează izbândă în viitor/ Din mintea-ți înțeleaptă/Poporul se Deșteaptă/Și așteaptă o viață, fericită trainică și liniștită/Toată speranța noastră este în conducerea voastră/Aveți grijă de bătrâni că poate au fost si ei odată buni/Azi suntem neputincioși, totuși vă suntem credincioși/ O bătrână îți urează viață lungă, fericită, liniște sufletească și tot ce doriți Țării să se împlinească". Elvira Vlădescu, 80 ani, București.
Cert este că în Omagiu este prezentat și un răspuns al celui căruia i se adresau toate urările. "Stimați tovarăși, Doresc să mulțumesc tuturor reprezentanților organizațiilor obștești, oamenilor muncii din întreprinderi și reprezentanților unităților de creație, reprezentanților științei, literaturii, muzicii, artelor plastice, teatrului, precum și tovarășilor din ilegalitate pentru urările ce mi le-ați adresat cu prilejul zilei mele de naștere."
Ianuarie este cea mai crunta luna pentru romani, din cauza sărbătoririi celor doua zile de naștere: cea a Elenei și cea a lui Nicolae Ceaușescu, pe 7, respectiv 26 ianuarie.
E o luna de chin nu numai pentru publicul larg, care este copleșit de poeme și portrete, cântece și scenarii elogioase preamărind așa-zisele virtuți ilustre ale perechii prezidențiale, ci și pentru propagandiștii de partid, care lucrează într-o tensiune imensă pentru a inventa noi metafore și hiperbole proaspete în fiecare an.
Relatările din presa despre festivitățile organizate cu ocazia aniversarilor lui Ceaușescu au devenit deja o tema constantă pentru ziariștii în căutare de povești senzaționale.
La cea de-a 65-a aniversare a lui Ceaușescu, festivitățile aniversare au ținut ocupată națiunea pentru trei zile, începând cu 25 ianuarie cu o ședință a C.C. al P.C.R. , a Consiliului de Stat si al Guvernului. După cum era de așteptat, excesele din acest an în privința cultului lui Ceaușescu le-au întrecut cu mult pe cele anterioare, depășind orice închipuire, nu doar pentru cea de-a 65-a aniversare si pentru sărbătorirea a 50 de ani de așa-zisa activitate revoluționara, ci și deoarece popularitatea sa reala a atins punctul de jos din cauza situației economice dezastruoase din țară.
Premierul Constantin Dăscălescu a ținut o cuvântare; alți demnitari din aparatul de stat și de partid au citit mesaje adresate lui Ceaușescu, care a ținut la rândul lui un discurs. Ceaușescu a fost răsplătit cu o medalie onorifica turnată special pentru a celebra ziua sa de naștere. Pe avers se afla profilul lui Ceaușescu înconjurat de cuvintele „Socialism, Independență, Libertate, Pace” și un cuvânt neclar, iar pe revers frunzele de laur stau alături de data celei de-a 65-a aniversări a lui Ceauseșcu.
O asemenea medalie ce onorează un lider comunist în viata este ceva unic în blocul comunist. Nu e poate o coincidență în faptul că unul dintre scriitorii cei mai apropiați lui Ceaușescu, Eugen Barbu, l-a lăudat pe acesta ca pe un conducător comunist-filosof de tip nou, facând o paralela deliberată de Lenin, a cărui orânduire (sovietică) se afla la mare preț în rândul mișcării comuniste mondiale.
Chiar de ziua lui Ceaușescu, pe 26 ianuarie, C.C. al P.C.R., Consiliul de Stat si Guvernul i-au oferit acestuia o „masă tovărășească”. La Palatul Republicii, în al cărui hol a fost o organizată o expoziție de flori în cinstea zilei lui Ceaușescu, acesta i-a primit pe conducătorii misiunilor străine acreditați la București. El s-a întâlnit, de asemenea, cu ambasatorul Bulgariei, într-o audiență specială de felicitare.
A doua zi, Ceaușescu, împreuna cu soția sa și câțiva înalți activiști de stat și de partid au făcut, cu elicopterul, un „pelerinaj” în satul sau natal, vizitând mormintele părinților săi din cimitirul satului și un număr de unități agricole de producție, unde Ceaușescu a admirat în mod special un grajd în care vitele și puii de găini creșteau laolaltă.
Vizita lui Ceaușescu la Scornicești a fost precedată de o vizita a unei mari delegații a Uniunii Scriitorilor, condusă de președintele acesteia, D.R.Popescu, care s-a întâlnit cu oficiali locali ai partidului, a luat parte la un festival al cântecului și al poeziei în onoarea „marelui fiu” al Scorniceștilor și, în cele din urmă, a vizitat cimitirul din sat pentru a depune o coroană la mormintele parinților prezidențiali.
Deși absența unui număr considerabil de artiști de marcă de la zgomotoasele festivități ale aniversării, care au ținut ocupată presa românească pentru practic întreaga lună ianuarie, a fost evidentă, grupul scriitorilor și artiștilor „naționali-dogmatici”, precum și majoritatea scriitorilor tineri și a celor amatori au produs o mare cantitate de poeme, cântări, picturi și filme tv care îl serbau și îl omagiau pe Ceaușescu.
Uniunea Sciitorilor a editat o carte intitulată „Omagiu”, precum și un număr necunoscut de volume similare publicate de către asociațiile locale ale scriitorilor și de către unii scriitori precum Corneliu Vadim Tudor și Ion Crânguleanu. La Editura Militara au apărut trei volume de poezie scrise în cinstea lui Ceaușescu. Mai mult Casa de discuri Electrecord a imprimat cinci discuri intitulate „Partidul, Ceaușescu, România” și care conțin 48 de piese muzicale și poeme dedicate lui Ceaușescu. La Sala Dalles din Capitală a fost organizată o expoziție cu titlul „Partid, popor, o singura voință”.
Aceasta a găzduit picturi, sculpturi și gravuri ai căror autori au găsit „expresii senine, calme, înălțătoare, pline de sensibilitatea trăsăturilor umane ale unei personalități unice”. Se spune ca Ceaușescu ar fi facut dovada acestor expresii în diversele sale ipostaze de lider și de bărbat, de promotor al unei gândiri novatoare, în vizitele sale pe șantierele patriei și platformele industriale și agricole, în mijlocul poporului, ascultându-l sau dând sfaturi, îmbrățișat de copii, alături de Tovarășa Elena Ceaușescu, portretul său devenind o întruchipare a unor simboluri umane, sociale, ideologice și istorice.
Cultul personalității lui Ceaușescu pare a fi o boală contagioasă la care nu sunt expuși doar românii. La a 65-a aniversare, aceasta i-a contaminat și pe studenții străini din România, mai ales pe cei din Lumea a Treia. Nidal Omar din Iordania îl numește „ilustrorul conducător”; Marwan Abou Mehri din Liban declara că : „visul meu se cheamă Ceaușescu” ; iar potrivit lui Sabah Baghdadi din Irak, „Epoca Ceaușescu nu va cunoaște sfârșitul”. Flavien Renaivo, unul dintre membrii delegației Academiei Simba din Roma care veniseră în România pe 4 februarie pentru a-l felicita pe liderul roman a scris un poem în onoarea lui Ceaușescu.
Mesajele aniversare pe care Ceaușescu le-a primit de peste hotare, în afara faptului de a fi contribuit la dosarele cultului personalității lui Ceaușescu în străinătate, prezintă un deosebit interes pentru observatorii politici.
Atât foștii și actualii conducători mondiali care i-au transmis urări liderului român, cât și cuvintele și laudele pe care aceștia le-au ales sunt extrem de semnificative. Președintele pakistanez Zia-Ul-Haq, de exemplu, a elogiat „conducerea înțeleaptă și dinamică” a lui Ceaușescu, în vreme ce președintele filipinez Marcos care se bucura el însuși de un cult al personalității, dimpreună cu îngâmfata lui soție) a ridicat în slavi „progresul fără precedent” înregistrate de România, precum și „drumul nou, curajos urmat în arena internațională” sub „conducerea clarvăzătoare” a lui Ceaușescu.
Alain Poher, președintele Senatului Franței, i-a cerut președintelui României „ca prieten ce va sunt” să-i permită să laude în el „liderul care a reușit să asigure României – prietena tradițională a Franței – pacea și independenta”; și dorea ca „scumpa țară (a lui Ceaușescu) să cunoască, încă mulți ani de acum înainte, sub înalta dumneavoastră conducere, o eră de prosperitate și securitate într-o Europa în sfârșit reconciliantă cu ea însăși.” b#%l!^+a?
Ceaușescu a primit două telegrame interesante din S.U.A. Cea primită de la Richard Nixton, si de la Edward Kennedy care de asemenea l-a felicitat pe Ceaușescu asigurându-l de „puternicul meu angajament privind îmbunătățirea relațiilor dintre țările noastre în anii ce urmează.”
Mao Tze Dun, Kim Ir Sen, dar si Fidel Castro, Giovanni Leone – președintele Republicii Itaiene, Richard Nixon sunt câteva nume de început pentru mesajele de felicitare de pe toate meridianele globului. Nu sunt altceva decât urări de "La mulți ani!" din partea unor șefi de stat, conducători, diplomați, care se adresau cum se cuvine tovarășului. Toate adunate intr-un capitol separat al Omagiului, pentru a scoate încă o dată în evidență mărimea acestui caracter căruia țara trebuie să îi fie din nou recunoscătoare pentru existența sa.
La Arhivele Naționale se păstrează mai toate osanalele trimise celor care formau "cuplul primilor gospodari ai țării" – Nicolae și Elena Ceaușescu. Prin scrisori, albume, desene etc. românii încercau să câștige bunăvoința liderilor "roșii".
Nu degeaba in volumele scriitorilor romani, unele universități sunt conduse de muncitori de fabrică, de mare finețe și pregătire intelectuală… Despre "dovezile de iubire" ne-a vorbit Alina Pavelescu, inspector superior la Arhivele Naționale. "La origine erau niște dovezi spontane, daca nu de iubire, măcar de simpatie, pentru că scrisorile sunt trimise de oameni simpli către secretarul general, din proprie inițiativă.
Gama acestor omagii este diversă: de la cele mai simple pană la cele mai elaborate si chiar sofisticate ca tehnica de realizare". Scrisori pe simple coli de hârtie, albume placate cu aur, mesaje pictate, ca pe vremea domnitorilor, pe piele de vițel sau miel.
Literatura omagială și textele fie ele si politice oferă cu larghețe ceea ce numim ca fiind "fețele mistice" ale Conducătorului "multifacial". Ceaușescu.
Aceste fețe sunt punctul de plecare, suportul pentru 'reprezentările' Conducătorului. Fețele sunt omniprezente: fiecare frază dedicată Conducătorului cuprinde cel puțin una, pentru că prezența acestor predicate ale cultului este singura în măsura să argumenteze, mai cu seama in România anilor '80, de ce numele sau efigia personajului politic în discuție presupun cu obligativitate ancorarea lor într-o cascada de epitete.
Așadar, surprinderea fațetelor oferite de acest Conducător multifacial constituie, una dintre părțile preliminare ale oricărei analize a reprezentărilor cazului Ceaușescu. Un exemplu: în ziua de 24 ianuarie 1988, în preziua sărbătoririi celei de-a 70-a aniversari a liderului, Ateneul Român din București este decorul unei "sesiuni naționale solemne" dedicată evenimentului, în organizarea Comitetului Central al partidului; tema sesiunii este sugestivă pentru felul în care tocmai invocarea "fațetelor" celui aniversat înseamnă, în sine, aniversarea: "Eroica activitate revoluționară consacrată cu neasemuită dăruire patriotică, comunistă, de peste 55 de ani de tovarășul Nicolae Ceaușescu, marele erou între eroii neamului, ctitorul României socialiste moderne, cauzei partidului și poporului roman, edificări societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră și înaintării ei, în glorie și măreție, spre comunism" ("Anale de istorie", nr.2, februarie, 1988)- altfel spus, un fel de a pune în pagina "revoluționarul" și "ctitorul". Restul cuvintelor nu fac altceva decât să valorifice suplimentar aceste doua fețe mitice, și de aici inevitabila senzație de inutil exces lexical.
Printre numeroasele fațete mitice apropiate Conducătorului, următoarele șapte sunt cele mai importante:
În primul rând, Ceaușescu este "Revoluționarul", grație atât tinereții sale sacrificate pe altarul revoluției, cât și consecvenței cu care, odată ajuns la putere, întreține flacăra trăirii revoluționare.
Tinerețea lui Nicolae Ceaușescu este construită după o rețetă-tip a rememorării. În ceea ce privește revoluționarul adult, Ceaușescu pare a nu cunoaște sentimentul prin definiție apolitic al regretului.
Cu ocazia tuturor aniversarilor sale, în discursurile ocazionale, Conducătorul asigura că, dacă ar trebui sa ia de la capăt activitatea sa, ar face aceleași lucruri, ar călca pe urmele acelorași pași. Destinul sau apare ca fiind univoc, ca fiind deja stabilit de la primul contact cu Revoluția; din acest punct de vedere, Conducătorul este mai curând previzibil.
În egală măsură, Ceaușescu este și un „Teoretician” în buna tradiție a marxismului științific. Pentru a-și dovedi statutul de demn continuator marxist, Ceaușescu și-a legat numele de un număr impresionant de scrieri, ale căror idei directoare alcătuiesc ceea ce discursul hagiografic numește „doctrina Ceaușescu”.
În 1968 începe derularea celui mai mare proiect editorial pe care l-a cunoscut vreodată România: tipărirea unei serii care cuprinde, practic, toate alocuțiunile Conducătorului, cu excepții neglijabile și nereprezentative; sub semnătura lui Nicolae Ceaușescu, primele trei volume poartă un anume titlu, pe care volumele următoare, în strictă legătură cu volumul oficial, îl vor avea modificat în consecință: de la „România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste „( vol I-III, București, Ed. Politica, 1968-1969) la „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”(vol. IV-XXXI, București, Ed. Politica , 1970-1989). Ceea ce pare un simplu joc de cuvinte ascunde însă aspirațiile și ambițiile unui întreg program politic, proprii Conducătorului Ceaușescu. Volumele de „Opere alese” și cele selectate „Din gândirea economică/ filosofică/ social-politică” etc., dedicate unor subiecte, teme sau domenii aparte, nu fac decât să întregească peisajul acestui corn al abundenței editoriale.
Această ambiție teoretică este agreată de către toți cei dispuși să-i accepte aceasta importantă „fațetă” atât în interior, cât și în exterior.
Treptat, în cea de-a doua jumătate a anilor "70 cultul lui Ceaușescu anihilează orice concurent potențial. Aparatul de partid este aservit total iar societatea, în ansamblu, este destinată aceluiași proces.
Mitologia partidului, abundentă la sfârșitul anilor "40 și cu un nou vârf al manifestării la mijlocul anilor "60 se transforma, aparent imperceptibil, în mitologia lui Ceaușescu. Pe acest fond spectaculos al construirii primatului unui lider excepțional, partidul dispare treptat; altfel spus, P.C.R. devine fundalul, în parte legitimator pe care povestea Conducătorului merge către formele sale de mitificare cronica. 'Conducătorul' devine 'Erou', apoi 'cel mai mare Erou', apoi 'singurul Erou'; în deceniul următor, până și 'Eroul' dispare pentru a face loc 'Idolului".
La începutul anilor '80, Nicolae Ceaușescu nu era numai președintele Republicii și secretarul general al partidului, ci și singurul reprezentant cu adevărat 'legitim' al țării sale. Și această situație nu era decât punctul de apogeu al unui proces preliminar.
Este adevărat că, pentru lumea occidentală și noncomunistă, lumea comunistă a fost de regula prezentată prin imaginea-mai mult sau mai puțin mitificată a liderilor săi. Pentru Occident, Ceaușescu devine un 'maverick', un cvasidisident, rebelul de serviciu al lumii comuniste, o fisură liberală într-un bloc comunist dur.
Pe de altă parte, este chiar țara condusă de acest personaj cea care poate 'să seducă orientările de stânga tocmai prin faptul ca ea apare, în blocul socialist estic, un stat care pare a pretinde că urmează o a treia cale, cea a unui socialism național, cea a nealinierii.
România devine prea mică pentru măsurile proprii liderului său. Calitățile excepționale ale Conducătorului au nevoie de spațiu în sensul propriu al termenului.: un astfel de lider de importanta mondială nu poate duce decât o politică planetară. Rolul care îl prinde cel mai bine este acela al mediatorului: între Moscova și Washington, între Washington și Beijing, între Beijing și Moscova; el este intermediarul dintre istraelieni și palestinieni.
Mai mult decât orice alt lider politic contemporan lui, Ceaușescu pare a fi cel care deține secretele armoniei universale.
În interiorul României, istoria și timpul s-au oprit. Exemplele ce urmează ne vorbesc despre o altă cronologie care se impune, despre un milenarism de tip nou care guvernează țara: ''Epoca Nicolae Ceaușescu, a cărei piatră de temelie este pusă odată cu Congresul IX al partidului, din iulie, 1965, epoca inseparabil legată de persoana celui care o ilustrează. Personajul, epoca sa și țara (sau "Omul, Timpul și Țara", cum spune poetul Ion Crânguleanu ) se contopesc într-o țesătură indestructibilă, menită cel puțin istoriei pentru viitorii o mie de ani:" Chipul României de azi / E chipul muncii unanime, / Al pământului rodind / În toate anotimpurile; / E chip al anilor lumină / Înscriși în ctitoriile de azi / Și de mâine./
Dar mai ales, mai nobil și mai uman în / Chipul României de azi / Este chipul chipul marelui Întemeietor Ceaușescu, / Demiurgul a toate gânditor / Și a toate visător, / Apărător, / Vizionar, / Constructor, / Eroul cel dintâi / Al celei dintâi revoluții / Care întemeiază o patrie liberă / Cu însuși poporul ei liber! / Un mare om, un mare timp, o mare țară, / Dând sens eroic vieții, / Luminii sens eroic dând, / Cea mai înaltă și frumoasă conjugare / A verbelor a fi, a deveni, / În marea limbă română- / Imnul ctitoriilor noastre se aude / În toate părțile lumii, / Inclusiv în mileniul ce vine!…".
După un asemenea tur de forță al magnificenței, tot ce poate face cel ce interpretează este să se întrebe, alături de Arthur Comte, în cartea sa despre dictatorii secolului XX. " Ce-ar fi spus Karl Marx despre așa ceva"?. Și, mai departe, ce-ar fi spus despre așa ceva mult mai' modestul' Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel la adresa căruia succesorul său sugerase acuzele, în 1968, de 'cumul de funcții' și de cult al personalității?
1 mai
România a preluat pe vremuri comuniste 1 mai ca un pretext de a mobiliza mulțimile. Dacă e să alegem un an comunist la întâmplare, de exemplu 1981, iată ce se scria într-un almanah al vremii: "În prezența tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Roman, a tovarășei Elena Ceaușescu și a celorlalți conducători de partid și de stat, la 30 aprilie a avut loc, într-o atmosfera sărbătorească, de vibrant patriotism, adunarea populară din Capitală consacrată zilei de 1 Mai – Ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc". Să trecem peste asta.
La români, în termeni populari, 1 mai este sărbătoarea de Armindeni. Se serbează la b#%l!^+a?această dată în amintirea prorocului Ieremia(în slava veche Eremin înseamnă "Ziua lui Eremia"). Se spune că, dacă vrei să fii sănătos tot anul, trebuie ca în dimineața de Armindeni sa te speli pe fată și pe mâini cu rouă și să-ți petreci toata ziua în aer liber.
La sate se mai obișnuiește ca, în această zi, gospodarii sa bea pelin roșu, pentru a fi peste an sănătoși ca fierul. În unele sate, băieții puneau pe ascuns la porțile fetelor copăcei tineri numiți "pomi de mai". Oamenii obișnuiau în trecut să pună de Armindeni la porțile caselor câte o frunza verde de salcie, stejar sau fag..
Profesorul Scurtu povestește despre falsificarea istoriei privind evenimentul de la 1 Mai 1939, falsificare inițiată de Ceaușescu și dusă mai departe, "științific", de unii istorici. "Până la venirea lui Ceaușescu, la conducere nu se spuneau mari lucruri despre această manifestație care era organizată de regimul lui Carol al II-lea.
S-a ținut un congres al breslelor la Sala Aro, actualul Cinema Patria, a participat și a luat cuvântul primul-ministru, Armand Călinescu, și ministrul Muncii, Mihail Ralea, după care a urmat defilarea prin fața Palatului Regal. Regele și-a salutat mulțimea care îl ovaționa. Într-un document alcătuit de Siguranța – serviciul de informații de atunci – s-a găsit numele lui Nicolae Ceaușescu, care a strigat: «Trăiască Frontul Popular Antifascist!», atunci când coloana a trecut prin dreptul lui. Și de aici, Ceaușescu a ajuns să spună că această manifestare a fost o mare manifestație antifascistă, împotriva dictaturii.
Așadar, înainte de ’89, începutul lunii mai era dedicat Zilei Muncii. Ziarele vremii reflectau această sărbătoare.
Pregătirile pentru ziua de 1 Mai, "sărbătoare a muncii, a solidarității internaționale a tuturor celor ce muncesc", începea chiar de la finele lunii aprilie. În numerele lor, Scânteia, "organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român", și România liberă, "cotidianul Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste", prezentau materiale ample în care oamenii muncii propuneau ca ritmul muncii să fie mult mai alert în cinstea zilei de 1 Mai.
În anul 1973, "întreaga țară a sărbătorit ziua de 1 Mai într-o atmosferă proprie marilor evenimente. Milioane de cetățeni au urmărit cu viu interes, în fața aparatelor de radio și a micilor ecrane, cuvântarea secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu prilejul Zilei solidarității internaționale a celor ce muncesc și pe calea undelor au fost prezenți alături de zecile de mii de bucureșteni la marea adunare populară din Capitală.
Gazonul stadionului și-a schimbat verdele cu care-l știam împodobit până acum cu policromia festivă a îmbrăcămintei tinerilor – câteva mii la număr – care vor participa la program". Spectacolul s-a încheiat pe versurile: "Avem la cârma țării un brav conducător/ Iubit de-ntreaga țara, om înțelept și curajos/ Cuvântul lui și fapta sunt inimii văpaie/ Cu inima și gândul, entuziaști urmam partidul".
În fiecare an era publicat discursul conducătorului, rostit de Ziua Muncii: "Ziua de 1 Mai a devenit un simbol al uriașei energii revoluționare a clasei muncitoare, al hotărârii sale de a lichida exploatarea și asuprirea omului de către om, de a clădi o societate nouă, a egalității și dreptății sociale, a bunăstării și fericirii celor ce muncesc, de a asigura o lume mai dreaptă și mai bună, fără războaie, o lume a păcii și frăției".
Sărbătorirea zilei de 1 Mai 1981 a stat sub semnul unității și coeziunii poporului în jurul partidului, al hotărârii de munca entuziastă pentru prosperitatea patriei socialiste, pentru victoria cauzei păcii și libertății în întreaga lume.
"Milioane de romani au sărbătorit în parcuri și zone de agrement, au participat la manifestări cultural-artistice ori s-au aflat ei înșiși pe scene și estrade, omagiind prin cântec și joc, prin versuri, muzica și programe artistice, partidul, realitățile și perspectivele României socialiste. Unde procesele tehnologice nu permit nici o clipa de întrerupere a activității, oamenii muncii au sărbătorit ziua de 1 Mai prin deosebite fapte de muncă." ("Scânteia")
În 1981, după încheierea adunării consacrate sărbătoririi zilei de 1 Mai, la Palatul Sporturilor și Culturii, a avut loc un spectacol festiv, cu concursul unor artiști de frunte ai teatrelor bucureștene, al unor reputate formații muzicale profesioniste și de amatori și cu participarea a sute de interpreți din întreprinderi, instituții și facultăți. "În sală se aud versuri: «E Unu Mai în noua primăvară/ În cincinal deschis și nou deceniu/ Când demni și sub o cârma exemplara/ Scrutam urcușul culmii de milenii»."
În 1989 se împlineau 50 de ani de la așa-zisa demonstrație patriotică, antifascistă și antirăzboinică de la 1 Mai 1939. "Tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu au participat la deschiderea Expoziției omagiale fotodocumentare și de carte, organizată cu prilejul aniversarii a 100 de ani de la declararea zilei de 1 Mai ca zi a solidarității internaționale a celor ce muncesc și a 50 de ani de la marea demonstrație patriotică, antifascistă și antirazboinică de la 1 Mai 1939." (România Liberă) Pentru soții Ceaușescu avea sa fie ultimul 1 Mai.
O altă sărbătoare națională deosebit de importantă era ziua de 23 august.
"Trăiască 23 August, ziua eliberării patriei de sub dominația fascistă sărbătoarea națională a poporului român!"
Sub soarele arzător al lunii august, bărbați și femei, tineri și vârstnici luau parte activ la cea mai mare sărbătoare a țării. "Strâns unit în jurul partidului", al conducătorului partidului și statului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, poporul român sărbătorea an de an data de 23 August când a avut loc, în 1944, insurecția națională antifascistă armată. În toată țara se organizau manifestații, dar mai cu seama în București.
Existau doua puncte fierbinți: Piața Aviatorilor și Stadionul "23 August.
Defilările și paradele grandioase care aveau loc de 1 Mai sau de Ziua Naționala a României, decretată la 23 august, implicau o mulțime de pionieri, studenți și sportivi. Pregătirile începeau cu câteva săptămâni înainte, scopul manifestării fiind ca tinerii să-și arate dragostea față de "marele conducător". Spectacolului îi urma defilarea sportivilor, celor mai reprezentativi dintre aceștia revenindu-le "onoarea" de a înmâna buchete de flori și diverse distincții soților Ceaușescu. Îmbrăcați în culorile tricolorului, sportivii își etalau calitățile în fața tribunei oficiale.
Un eveniment deosebit pentru copiii României a fost înființarea Palatului Pionierilor pe 1 iunie 1950.
Eu, … – numele si prenumele, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez sa-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor. Acesta era "angajamentul" pe care fiecare școlar îl rostea la intrarea în Organizația Pionierilor. Era, de fapt, etapa a doua prin care trecea un elev de clasa a II-a, prima fiind cea de "Șoimi ai patriei", și premergătoare intrării în Uniunea Tineretului Comunist (UTC), în formarea "omului nou", de tip socialist (comunist), își amintește Victor Constantinescu, profesor în cadrul Palatului Național al Copiilor.
Organizația Pionierilor acorda celor mai merituoși membri ai săi distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile "Pionier de frunte", "Cutezătorul", "Pionier fruntaș în munca patriotică", "Meritul pionieresc" și insigne pe tipuri de activități. Cele colective constau in diplome: "Unitate fruntașă", "Detașament fruntaș" și "Grupa fruntașă". Scopul acestei mișcări era pregătirea copiilor pentru a deveni membri de partid. Manifestările erau astfel un apendice al marilor manifestări organizate de partid: sărbătorirea zilei de 23 august, 1 mai, 7 noiembrie. După anii ’50, ziua lui Lenin, ziua lui Stalin, Ziua Tineretului. Complet excluse erau Paștele și Crăciunul, își amintește profesorul Constantinescu
Înainte de a trece la pionierat trebuia să treci prin etapa șoimilor patriei. Copii de 4-5 ani erau înrolați în luptă pentru viitorul țării: "Mlădite-nmugurite/ Din timpul strămoșesc/ Suntem copiii țării/ Pe plaiul românesc/ Noi suntem viitorul/ Și țara ce-o iubim/ Din zborul către mâine/ Ca șoimii vrem să fim/ Șoimii patriei, șoimii patriei/ Spre lumină vom zbura/ Șoimii patriei, șoimii patriei/ Pentru tine, țara mea". Șoimii învățau de mici să respecte partidul și participau, ca și pionierii, la manifestații.
„ Suntem pionierii din mândra noastră țară/ Ce se ridica astăzi prin munca și avânt./ Copii suntem noi încă și ne gândim că totuși/ Putem sa facem țării cu drag un legământ.(…)/Frumoasele meleaguri, ca rod al hărniciei/ Sunt astăzi cunoscute de orișice popor/ Și fac mândria noastră nemăsurat de mare,/ Iubit ne e partidul și-al lui conducător. /Iar legământul nostru ce-l dăruim azi țării/ E să-i păstram pământul acum și-n viitor/ Prin munca și prin lupta cum ne-a-nvățat partidul/ Nepieritor părinte, iubit conducător!" (din Almanahul Scânteia, 1982)
Pregătirea copiilor dura o luna, zilnic. Antrenamentele aveau loc dimineața și seara câte doua ore, mărturisește profesorul Constantinescu. "Se știa care este profilul manifestării și se cerea o echipa de 20-30 de copii care se remarcau pe aceasta latura. De cele mai multe ori, copiii erau aduși din provincie la București cu tot cu profesorii lor și cazați la căminele liceelor bucureștene. De regula veneau între 3.000 si 5.000 de copii, iar în 1987 am avut 7.000 de copii. Ni se dădea o suma de bani pe care o cheltuiam în cantonamentul copiilor, iar pentru a-i mobiliza îi duceam la spectacole la circ, la film, în parcuri. Nu se putea să eșuăm. Eram controlați de multe persoane: profesorul grupului, directorul palatului etc. La fiecare antrenament, aceste persoane erau acolo și, dacă se întâmpla ceva, ne atrăgeau atenția și, dacă cineva greșea, repetam noaptea. Nu lipseau ambulanțele și pompierii, pentru ca se întâmpla să le mai vina rău copiilor pentru că aproape toate manifestațiile aveau loc vara.…"
"Era o rigurozitate cazona. Când ni se spunea să facem ceva, executam. Nu se comenta… În rest era frumos, cel mai important era ca eram împreună", povestește un fost pionier.
Cultul lui Ceausescu peste hotare
Fostul președinte al Greciei, Konstantintinos Tsatsos, avea dreptate: "Personalitatea președintelui Ceaușescu, care se identifica cu România, a depășit granițele țării sale". În cei 17 ani de exercițiu al puterii, Ceaușescu a făcut 103 vizite în străinătate; a primit 110 oaspeți oficiali din țările pe care le vizitase deja ori urma să le viziteze; a semnat 20 de tratate de prietenie și cooperare, 43 de declarații comune oficiale, precum și 52 de declarații comune. El a depășit într-adevăr frontierele înguste ale politicii interne pentru a deveni o figură publică de dimensiuni cu adevărat planetare. b#%l!^+a?
După cum afirma Pietro Longo, secretar general al Partidului Socialist Democrat Italian, "prestigiul președintelui Nicolae Ceaușescu a depășit de mult granițele României și ale Europei: nu doar personalitatea lui Ceaușescu, ci și cultul personalității sale a trecut granițele vechii Dacii și ale statului modern ulterior. Cultul personalității lui Ceaușescu în străinătate este promovat în special de două tipuri de figuri publice: politicieni și ziariști.
În cursul celor 103 vizite în străinătate și în perioada în care i-a primit pe cei 110 oaspeți oficiali, Ceaușescu a adunat o mulțime de fraze politicoase de la gazdele ori vizitatorii săi, care și-au găsit în cele din urmă locul în literatura cultului personalității lui Ceaușescu. Cetățeanul român de rând, de un scepticism moderat, a fost evident impresionat la auzul afirmației prim-ministrului britanic Margret Thatcher: "M-a impresionat personalitatea președintelui Ceaușescu și rămân cu impresii deosebite despre cel ce se află la conducerea României".
Cetățeanul de rând ar putea fi și mai surprins la vederea declarației fostului președinte al S.U.A. Richard Nixon, menționată în memoriile sale, cu ocazia vizitei în România în 1969.
În cei 17 ani cât a stat la putere, Ceaușescu a primit un număr considerabil de ordine, medalii, premii, titluri onorifice, listă care umple aproape trei pagini din "Magazinul istoric". Ele variază de la Legiunea de Onoare Franceză la Ordinul Cavalerilor Trandafirului Alb finlandez, de la Ordinul Național al Leopadului din Zair la Ordinul Bath britanic la o grămadă de ordine Lenin, Karl Marx și Steagul Roșu din țările comuniste.
Există diferente semnificative în privința numărului de grade onorifice și medalii adunate în fiecare an, cotele maxime fiind atinse în anii în care a călătorit cel mai mult. I s-au acordat două premii în 1965, doua în 1971, șase în 1972, trei în 1977, șase în 1978, șapte în 1979, nouă în 1980, trei în 1981 și trei în 1982. Se pare ca numărul călătoriilor făcute și al oaspeților lui Ceaușescu a scăzut direct proporțional cu prestigiul său de la mijlocul anilor "70.
Reputația internațională pe care și-a construit-o în străinătate conducătorul român de partid și de stat se bazează nu doar pe „renumele” său de mare, inspirat și curajos om de stat; el se pretinde a fi, totodată, „un umanist și filosof”, precum și un gânditor comunist exemplar.
Potrivit personalităților indiene de marcă, în rândul cărora Ceaușescu pare a se bucura de o mare popularitate, „România sub conducerea președintelui Nicolae Ceaușescu reprezintă un model de dezvoltare socialistă”, pentru că „România a atins într-o perioadă scurtă de timp culmi înalte ale dezvoltării economice; și a demonstrat întregii lumi ce poate face un partid comunist pentru un om și progres. ” și a demonstrat întregii lumi ce poate face un partid comunist pentru om și progres”.
De aceea, M.N.Seth( secretarul asociației de prietenie româno-indiene), „Ceaușescu a devenit o legendă chiar în timpul vieții, fiindcă epoca pe care a creat-o va fi înscrisă cu litere de aur în istoria omenirii”.
Din 1970, 125 de cărți referitoare la Ceaușescu și opera sa au fost publicate în 34 de țări și 21 de limbi. Numărul lor a crescut de la o carte în 1970 la 18 volume publicate în 10 țari în 1981. Potrivit aceleiași surse, aproximativ 20 de volume referitoare la Ceaușescu vor fi publicate în viitorul apropiat.
De-a lungul anilor, expozițiile de carte românească din străinătate au devenit, treptat, în special sau chiar exclusiv etalări de cărți despre sau de Ceaușescu, cărora li se alătură în cel mai bun caz scrieri științifice publicate sub numele Elenei Ceaușescu, de asemenea traduse în multe limbi străine. Faptul că acest cult propagandistic al lui Ceaușescu în străinătate ia asemenea proporții, în ciuda creșterii datoriei românești în valută, nu a fost trecut cu vederea de scriitorii români, pentru care dreptul sau chiar posibilitatea de a-și publica și traduce operele a fost dramatic redusă, din pricina așa-zisei lipse de hârtiei și valută.
Există un model mai mult sau mai puțin standard pe care îl urmează operele lui Ceaușescu sau biografiile sale megalomane.
De obicei, publiciștii și jurnaliștii inițial necunoscuți sunt câștigați pentru aceasta întreprindere. Figuri politice de seama și-au pus semnătura pe astfel de proiecte în țările respective: Președintele Senatului Francez Alain Panpandreou; Luigi Longo și Giulio Andreotti din Italia; vice-președintele Consiliului de Miniștrii al Belgiei, Willy de Clercq, care a fost recent ridiculizat pentru participarea sa și fostul președinte argentinian Arturo Frondizi.
Este interesant să grupăm cărțile publicate despre Ceaușescu după regiune și țară. În primul rând, nu există nici o țară în Europa Occidentală, în afară de Spania, Norvegia și Luxemburg, unde „ marele fiu al poporului român” să fi fost ignorat. Recordul în această zonă este în mod clar deținut de Italia, cu 15 volume , urmată de Marea Britanie cu 5, apoi Belgia și Franța cu câte 3 volume fiecare. În Balcani, Grecia a scos 9 volume, în vreme ce Turcia rămâne în urmă cu numai 5.
În Orientul Mijlociu, Egiptul și Israelul au fiecare câte două volume și a existat câte unul în Kuweit și în Liban. În fruntea cultului lui Ceaușescu pe continentul asiatic se afla India, cu 13 volume, publicate începând din 1978, urmată de Pakistan cu 8 și de Japonia cu 3. Interesul pe care politicianul român îl trezește în Africa pare a fi destul de slab( doar în Maroc a văzut lumina tiparului un singur volum referitor la personalitatea lui Ceaușescu); însă în emisfera vestică a publicat ceva mai mult, și anume un volum scos de emigrantul român Nicolae Bucur în 1982 în S.U.A. “Romania’s Ceaușescu, a Champion of Peace” ;câte trei volume în Argentina, Brazilia și Mexic; și un volum în Peru. Destul de interesant, “Magazinul istoric” nu enumera nici o carte de sau despre Ceaușescu tipărită în U.R.S.S., amintind doar câte una în Ungaria, Polonia și R.D.G.
3.2.3. De la „tinerețea revoluționară” la „cel mai iubit fiu al poporului”
Istoria îndelungată și zbuciumată a poporului nostru, lupta sa necontenită pentru unitate, libertate națională și progres social demonstrează că toate marile evenimente revoluționare, cu precădere cele din epoca modernă și contemporană, toate ideile înnoitoare, promotoare de progres și civilizație, au avut reprezentanți autentici în tineri, înflăcărați și patrioți, capabili să ducă spre izbândă idealurile cele mai înaintate ale timpului lor, să lupte cu hotărâre și abnegație revoluționară pentru ca aspirațiile vitale ale întregului popor să fie transformate din deziderat în realitate.
Filele glorioase ale mișcării revoluționare de tineret din tara noastră vin să întărească constatarea că prin structura și capacitatea sa creatoare, prin sentimentele curate de dragoste față de pământul și țara în care s-a născut, tineretul înțelege mai acut nedreptățile sociale, pricepe mai adânc necesitatea libertății și independenței naționale a poporului din care face parte.
De asemenea, această istorie glorioasă relevă rolul excepțional pe care vremurile îl încredințează reprezentanților tineretului revoluționar și patriot în dinamica fenomenului luptei de clasă., pentru triumful dreptății și progresului social.
Lupta tineretului nostru comunist nu si-ar fi putut găsi o mai grăitoare expresie decât în forța caracterului și exemplului tinereții revoluționare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, luptătorul comunist de exemplară conduită morală și politică, fruntașul unei generații și mândria poporului român.
Intrat încă de la vâsta de 13 ani în rândurile mișcării muncitorești din țara noastră, tovarășul Nicolae Ceaușescu s-a făcut repede remarcat prin activitatea neobosită, dârzenie, abnegație și curaj, în înfruntarea prigoanei regimului burghez.
Atunci când din inițiativa și sub conducerea P.C.R. a luat ființă, în iunie 1933, Comitetul Național Antifascist, tineretul democrat din Capitală era reprezentat de tânărul utecist Nicolae Ceaușescu. Începând încă din această epocă Uniunea Tineretului Comunist a avut în tovarășul Nicolae Ceaușescu un conducător eminent, călit la înalta școală a luptei revoluționare. Prin persoana sa, Uniunea Tineretului Comunist a fost angajată plenar în toate marile confruntări, bătălii sociale și politice conduse de P.C.R. împotriva exploatării capitaliste, a pericolului fascist, pentru apărarea independenței și suveranitații naționale, a integrității patriei.
Crearea Comitetului Național Antifascist, la scurtă vreme după acapararea puterii de către naziști în Germania, corespundea unei necesități imperioase de ordin istoric, întrucât din consolidarea fascismului pe plan internațional derivau pericolele cele mai grave pentru integritatea teritorială, pentru independența și suveranitatea națională ale poporului român. Este meritul Partidului Comunist Român nu numai de a fi sesizat de la bun început interdependența nefastă dintre fascism și revizionismul revanșard, dar și pentru că a găsit, pe plan național, cele mai potrivite mijloace de acțiune în vederea combaterii eficiente a acestor pericole.
Justețea orientării partidului în privința necesității creării Comitetului Național Antifascist avea să fie confirmată în curând de contingentele largi de oameni ai muncii, muncitori și intelectuali de pe întreg cuprinsul țării, care vor adera la activitatea sa. Baza largă de masă pe care a avut-o organizația își găsește explicația în orientarea tactică adecvată a partidului comunist de a promova în conducerea Comitetului, alături de intelectuali de prestigiu, militanți comuniști și anitifasciști din rândurile clasei muncitoare, revoluționari care se bucurau de mare prestigiu în mase.
În contextul acestor preocupări ale partidului se explică participarea la crearea Comitetului Național Antifascist și apoi la activitatea în conducerea organizației a tânărului muncitor utecist Nicolae Ceaușescu.
Inițiativa desemnării sale în conducerea Comitetului Național Antifascist aparține organizației locale din București a P.C.R., fiind însușită la Secretariatul C.C. al P.C.R. b#%l!^+a?Promovarea în conducerea unei organizații de masă revoluționare condusă de partid, care activa la nivel național, reprezenta o problemă politică de mare însemnătate și, ca urmare, trebuia să se bazeze neapărat pe existența unor calități politice și organizatorice de excepție.
Acestea au fost sesizate la tovarășul Nicolae Ceaușescu, și nu în mod întâmplător. Ion Popescu-Puțuri, secretarul de atunci al organizației locale a P.C.R. din București releva că, de fapt, mai mult decât opțiunea organizației de partid, “activitatea l-a promovat” pe tovarășul Nicolae Ceaușescu în conducerea acestui organism național de luptă antifascistă, ca pe un activist ce se afirmase în prealabil pe tărâmul muncii sindicale, nu numai prin participarea constantă la greve și acțiuni demonstrative de luptă, dar și prin înflăcărate discursuri rostite cu prilejul întrunirilor organizate la sediul sindicatelor de pe strada “Sfinții Apostoli” din capitală.
Cuvintele rostite în fața tineretului muncitor evidențiau larga viziune pe care o avea tânărul militant comunist asupra problemelor politice ale țării, sub aspect social și în privința pericolului fascist și revizionist, înțelegerea deplină a obiectivelor politice promovate de partidul comunist în această epocă.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu s-a remarcat ca un animator, ca unul care punea pasiune în tot ceea ce făcea. Participând la ședința de constituire a Comitetului Național Antifascist, tovarășul Nicolae Ceaușescu a luat cuvântul, vorbind despre pericolul fascist și despre sarcinile de viitor care stăteau în fața organizației în sensul luptei hotărâte împotriva acestui flagel.
În cuvântul său el a vorbit despre “problemele majore care stăteau în fața conducerii de partid, problemele majore care stăteau în fața conducerii de partid, probleme de tactică, strategie, de pericole și referitor la obiectivele pe care trebuia să le aibă Comitetul. Speranțele pe care și le-a pus organizația de București nu devenit întemeiate…”
Într-adevăr, simțul organizatoric, dinamismul și clarviziunea politică care îl caracterizau încă din această epocă s-au răsfrânt pozitiv în activitatea de ansamblu a Comitetului Național Antifascist, dar mai ales în acțiunile sale de combatere a ideologiei fasciste în diferite medii ale tineretului muncitor si studios.
Cercetând documentele vremii îl vom găsi pe tovarășul Nicolae Ceaușescu ca pe unul dintre participanții activi la ședințele organizației, apreciat pentru spiritul deosebit și competența cu care analiza problemele de interes național și patriotic puse in discuție.
În cursul anului 1934, manifestându-se activ în conducerea Comitetului Național Antifascist, militantul comunist Nicolae Ceaușescu a fost arestat în repetate rânduri și înaintat spre a fi judecat de Tribunalul militar al Corpului II Armată, fiind acuzat de activitate revoluționară printre muncitori, pentru participarea sa constantă la întrunirile organizate în Capitală de Comitetul Național Antifascist, întruniri a căror tematică era de interes național și patriotic, având în vedere necesitatea imperioasă a mobilizării tuturor forțelor politice democrate și progresiste ale poporului român împotriva primejdiei fasciste, pentru apărarea integrității teritoriale a țării, independenței și suveranității naționale.
În iunie 1934 a fost arestat de către organele represive din Craiova. Motivele au fost că Nicolae Ceaușescu luase asupra sa sarcina de a duce la Craiova protestul muncitorilor din București, care cereau încetarea samavolniciilor antimuncitorești, stingerea procesului intentat conducătorilor ceferiști și petroliști arestați în 1933 și eliberarea lor.
Găsind asupra lui și a altor lui și a altor trei tineri care îl însoțeau 22 de moțiuni de solidaritate, organele de poliție din localitate l-au predat Parchetului Tribunalului Dolj. Interogat, tânărul comunist nu s-a lăsat intimidat, a declarat fără reținere că venise la Craiova din proprie inițiativă, ca unul ce participase la strângerea de semnături pe memoriile de protest și de solidaritate pe care le aducea cu sine, dar și că fusese “în acest scop delegat către organizațiile muncitorești din Capitală să meargă la Craiova pentru a depune aceste proteste și de a face declarații favorabile ceferiștilor de la Grivița.” Organele de anchetă nu i-au putut dovedi culpabilitatea și au fost obligate să-l pună în libertate.
Doi ani mai târziu, în primăvara anului 1936, gestul condamnării militanților comuniști și antifasciști judecați cu 45 de ani în urmă la Brașov va semnifica nu numai un nou act de răzbunare politică de clasă , dar și o regretabilă incapacitate de înțelegere din partea regimului burghez a intereselor celor mai stringente, fundamentale ale poporului român din acea epocă, interese pe care le promovează comunist, militanții antifasciști cu riscul vieții și libertății lor.
Lupta comuniștilor pentru propășirea poporului român pentru libertatea și independența națională a patriei a prevalat însă întotdeauna în fața oricărui sacrificiu de sine. Militanții comuniști și antifasciști condamnați la Brașov vor pași dincolo de porțile ferecate ale Doftanei și altor închisori. Și nu vor fi singuri. Ziarul democrat “Arena” din 13 iunie 1936 scria: “Pentru pâine, pace, libertate, tânărul Nicolae Ceaușescu va întâlni în ocnele țării noastre peste 1500 de deținuți politici comuniști și antifasciști cu care, cu ani în urmă, și-a luat sarcina de a lumina poporul.”
Întemnițarul luptătorului comunist Nicolae Ceaușescu în închisoarea Doftana se înscrie ca un fapt semnificativ, de mare însemnătate în contextul mișcării de rezistență internă a colectivului de deținuți politici revoluționari.
Documentele vremii și deopotrivă tovarășii care l-au cunoscut în această perioadă de detențiune la Doftana(15 august 1936- 8 decembrie 1938) îi evidențiază activitatea intensă desfășurată în conducerea organizației de partid, a celei de colectiv. În mod deosebit însă s-a impus contribuția tovarășului Nicolae Ceaușescu la lupta colectivului de militanți comuniști și antifasciști întemnițați împotriva represiunii, a practicilor samavolnice folosite de administrație, pentru reintroducerea și respectarea regimului politic.
Pentru curajul deosebit și atitudinea intransigentă dovedite în această epocă de puternice confruntări cu aparatul represiv a avut de suportat în repetate rânduri, rigorile regimului aspru, celular. Izvorul umanismului, energiei inepuizabile, patriotismului înflăcărat și clarviziunii politice ale conducătorului partidului și statului nostru sunt legate indisolubil de anii tinereții sale revoluționare, de devotamentul și de curajul cu care a înfruntat teroarea claselor dominante, tribunalele militare, celulele sinistre ale închisorii Doftana.
“Înfruntând represiunile și teroarea, am intrat în rândurile mișcării revoluționare comuniste pentru a lupta împotriva asupririi sociale și naționale, pentru înfăptuirea unei lumi mai drepte.”, spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu, referindu-se la crezul politic care anima activitatea militanților comuniști în anii ilegalității.
Ocazionând evidențierea sentimentelor de dragoste și profund respect de care se bucura tovarășul Nicolae Ceaușescu din partea întregului popor, manifestările care au avut loc în întreaga țară cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viață și a 45 de ani de activitate neîntreruptă în cadrul mișcării muncitorești revoluționare, au reliefat pregnant interdependența dintre trecutul său revoluționar tumultuos și înțelepciunea politică cu care a condus destinele poporului român.
În august 1940, când era întemnițat la Jilava , tovarășul Nicolae Ceaușescu avea 22 de ani. Era foarte tânăr încă, dar avea avantajul de a beneficia de experiența bogată a muncii conspirative în rândurile partidului comunist, experiența anchetelor, a anilor de luptă pentru între zidurile reci ale închisorii Doftana.
Experiența bogată dobândită de tovarășul Nicolae Ceaușescu în anii dramaticelor confruntări cu aparatul represiv, în anii Doftanei și cei care au urmat va costitui, fructificată din plin, suportul moral și reazemul mișcării de rezistență desfășurate de militanții comuniști și antifasciști întemnițați la Jilava.
Sub conducerea sa au fost puse baze trainice pentru activitatea organizației de partid din închisoare, s-au lărgit contactele și legăturile conspirative cu mișcarea muncitorească și antifascistă din afară, s-a organizat, după principii similare Doftanei, învățământul de partid și de cultură generală. Jilava a devenit, la rândul său, o mare universitate politică.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu a acordat o mare atenție, încă din primele zile ale întemnițării sale în fortul Jilava, muncii de lămurire în rândurile ostașilor de gardă, fapt remarcat de numeroșii tovarăși cu care a împărtășit suferința, zilele de foame și de drastică izolare la “secret”, dar și pasionantele acțiuni de luptă organizate în condiții de conspirativitate.
Realizate sub conducerea tovarășului Nicolae Ceaușescu, legăturile conspirative trainice ale colectivului militanților revoluționari întemnițați la Jilava cu mișcarea antifascistă din afară, munca politică susținută desfășurată în închisoare au determinat organele represive să adopte măsuri de prevedere.
Ca urmare, în februarie 1942, comunistul Nicolae Ceaușescu a fost transferat la închisoarea Caransebeș. Calculele Direcției Generale a Poliției și Siguranței, care, urmărind activitatea desfășurată de luptătorul revoluționar Nicolae Ceaușescu, îi recunoșteau, implicit calitatea de cadru de bază al partidului comunist, de conducător al mișcării antifasciste și patriotice, nu și-au atins nici ce acea data scopul propus.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu lăsa în urma sa, la Jilava, o organizație de partid puternică, un colectiv sudat, capabil să facă tuturor împrejurărilor.
Alături de alți militanți comuniști și antifasciști care cunoscuseră ororile Doftanei și ale altor închisori, tovarășul Nicolae Ceaușescu a adus o contributie însemnată la organizarea muncii de partid, la întărirea organizației de colectiv din închisoarea Caransebeș, într-o perioadă în care comuniștii și antifasciștii întemnițați aveau de suportat consecințele înfometării, izolării celulare și bătălii, numeroaselor provocări ordonate de Direcția Generală a Poliției și Siguranței.
Pe lângă contribuția majoră cu care s-a afirmat în procesul muncii de partid, de educație partinică, revoluționară, ce se desfășura în închisoare, numeroși comuniști și militanți antifasciști întemnițați în acei ani la închisoarea din Caransebeș evidențiază umanismul tovarășului Nicolae Ceaușescu, atitudinea sa principală și tovărășescă curajul și încrederea nestrămutată în țelurile luptei partidului comunist, luptă patriotică plină de jertfe în care întrevedea viitorul fericit, pe căi de progres și libertate națională al poporului român.
b#%l!^+a?
CONCLUZII
Pentru a înțelege cât mai exact procesele de formare și transformare a imaginii unui lider politic în conștiința epocii, cunoașterea operei sale și evoluția stilului sãu de conducere sunt absolut necesare. În acest sens, opera lui Nicolae Ceaușescu poate fi structuratã în următoarele etape, cu tot atâtea răsfrângeri asupra activității practice și asupra imaginii sale în epocã:
1. Perioada 1965-1968 poate fi caracterizatã prin realizarea consensului politic prin vectorul naționalist. Se relevã continuatorul și beneficiarul politicii de deschidere naționalistã inauguratã de Dej între 1962-1964. Reintroduce în circuitul cultural marile valori interzise în perioada anterioarã: N. Iorga; T. Arghezi; L. Blaga; I. Barbu; V. Pârvan etc. Vizitează casele memoriale de la Ipotești, Mircești, Liveni, Câmpina; siturile istorice de la Țebea, Călugăreni, Podu Înalt. Discursul pune accentul pe dimensiunea istoricã a formãrii conștiinței naționale: „Oare cum s-ar simți un popor care nu și-ar cunoaște trecutul, nu și-ar cunoaște istoria, nu ar prețui și nu ar cinsti aceastã istorie? Nu ar fi ca un copil care nu și-ar cunoaște părinții și se simte străin în lume? Fără nici o îndoialã cã așa ar fi. […] Iată de ce noi avem datoria sã cunoaștem, sã studiem trecutul de luptã al poporului nostru“. Tot în aceastã perioadã Ceaușescu se descotorosește de unii dintre adversarii săi cei mai incomozi: Alexandru Drăghici, șeful Securității; Gheorghe Apostol, fostul secretar general al P.C.R. între anii 1950-1951 și propus de Virgil Trofin la plenara din martie 1965 pentru aceeași funcție; Alexandru Bârlădeanu, șeful Comitetului de Stat al Planificãrii.
2. Perioada 1968-1971, până la plenara din 3-5 noiembrie 1971, dedicatã intensificării ideologice, de formare a „omului nou““. Este etapa în care Ceaușescu a trebuit să opteze decisiv între continuarea procesului de liberalizare a sistemului și instituirea puterii absolute. Mandatarii sunt desființați, formele de cointeresare materială din agricultură sunt brutal întrerupte. Sub influența revoluției culturale chineze, ca urmare a vizitei întreprinse în vara anului 1970 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu inițiază o amplă revizuire a ideologiei marxiste, combinând intransigența revoluționară a lui Lenin cu tezele maoiste. Rolul factorului subiectiv ia locul determinismului economic; de multe ori conștiința, spune Ceaușescu, spre deosebire de Marx, poate impulsiona existența materialã, adică infrastructura.
De aici accentul pus pe formarea omului nou, a revoluționarului de profesie care, datorită conștiinței sale înaintate, este capabil să învingă toate obstacolele. Se profilează temele comunismului național prin recuperarea particularului din cadrul tezelor privind internaționalismul proletar și solidaritatea internaționalã. În optica lui Ceaușescu, acestea capătă sens și valoare numai raportate la specificul național al construcției socialiste. Totodată, Ceaușescu culege primele roade ale figurii sale de disident din 1968; Occidentul acordã României credite masive care duc la o ridicare a nivelului de trai și la posibilitatea unei politici de industrializare accelerate. Din aceastã perioadă începe, implacabil, procesul de concentrare a puterii: președinte al Consiliului de Stat (1967); președinte al Frontului Unității Socialiste (1968); comandant suprem al Forțelor Armate ale R. S. România (1969).
3. Perioada 1972-1975 care se întinde, aproximativ, între Conferința Naționalã a P.C.R. din 19-22 iulie 1972 și Congresul al XI-lea al partidului (noiembrie 1974). Este perioada când se elaborează marile linii ale dezvoltării în profil de ramurã și teritorial pe baza unui plan unitar. Planul național unic de dezvoltare economicã-socialã, adoptat în 1974, și înființarea Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale (tot în 1974) confirmã caracterul planificării integrale în societatea româneascã. Tot în aceastã perioadã rolul partidului ca centru vital cunoaște o nouã coordonatã a legitimării. În „Programul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism“ legitimitatea rolului politic conducător al partidului este dedusã din aspirațiile sociale și naționale, din lupta poporului român pentru unitate și independențã naționalã. Ideologicul raționalizează sentimentul național imprimându-i propria sa logicã, o logicã pusã în serviciul cultului personalității. Echivalentul iconic al sloganului „Partidul – Ceaușescu –România“ este asimilarea trecutului glorios în istoria partidului, așa cum o realitate eternã – patria – a fost asimilatã de o instituție și conducătorul ei.
4. Perioada 1975-1978 poate fi considerată ca perioada afirmării depline a
comunismului național. Istoria națională în ansamblul ei, de la figurile legendare ale trecutului până la marile personalități culturale și științifice ale epocii moderne, este valorificată în spiritul ideologiei marxist-leniniste și pusă la temelia cultului personalității.
Figura lui Nicolae Ceaușescu este prezentă în frescele și stampele uriașe, în
basoreliefuri, la finalul galeriei de voievozi-martiri ai Neamului. La aniversările
zilei sale de naștere, hagiografia ditirambică a propagandei atinge delirul, iar superlativele la adresa „conducătorului iubit“, prin redundanță semantică, sunt lipsite de conținut și frizează ridicolul.
Țara întreagă se transformã într-o procesiune: de la telegramele de felicitare care suprapopulează spațiul presei scrise până la cozile interminabile al reprezentanților comitetelor județene de partid și instituțiilor centrale ale statului pentru a depune la picioarele „geniului din Carpați“ ofranda colectivelor de oameni ai muncii. Această „organizare logică a nebuniei“, de care vorbea Camus, referindu-se la Caligula, urmărea crearea unui popor de „animale dresate“, care să răspundă doar la comenzi, în schimbul securității materiale a zilei de mâine. Pe planul teoriei politice, această perioadă se caracterizează prin accentul pus pe problematica suveranității de stat, pe rolul statului național în perspectivă, ca și pe raportul național-internațional în mișcarea muncitorească și comunistă internațională. După Congresul al XI-lea al P.C.R. (noiembrie 1974) în discursurile lui N. Ceaușescu apare cu pregnanță încă o structurã: necesitatea edificării unei noi ordini economice și politice internaționale în care statelor mici și mijlocii li se rezerva un loc însemnat în soluționarea problemelor vitale ale lumii contemporane.
5. Perioada 1978-1981 caracterizată prin introducerea în economia românească a noului mecanism economico-financiar, prin Legea nr. 5/1978. Aceastã lege care materializa hotărârile plenarei C.C. al P.C.R. din 22-23 martie
1978 viza trecerea de la dezvoltarea extensivã la dezvoltarea intensivã a economiei,
realizarea unei noi calități în toate domeniile de activitate, aprofundarea caracteristicilor societății socialiste multilateral dezvoltate. Autonomia și autofinanțarea acordate unităților economice erau circumscrise sever de obligativitatea îndeplinirii cotelorpărți din planul național unic de dezvoltare economico-socialã ca și de înființarea consiliilor oamenilor muncii, ca organ de conducere colectivă, cu largi atribuții în fundamentarea indicilor de producție și a cifrelor de plan „venite de sus“. Faptul că secretarul de partid din întreprindere era președintele acestui consiliu, iar directorul –vicepreședinte trădează caracterul de pantomimă al democrației socialiste, controlul absolut al statului, deghizat în spatele unor formule autogestionare care își dovediseră eficiența în sistemul iugoslav bazat pe autoconducere, edificat de Tito în 1950.
6. Perioada 1981-1985. Începe sã se manifeste criza economicã în toate sectoarele vieții sociale. Plata acceleratã a datoriilor externe, lipsa de competitivitate a produselor industriale la export, accentul pus în continuare pe dezvoltarea industrie obligã practic pe Ceaușescu sã intensifice exportul produselor agricole (în special în U.R.S.S.) pentru importul de petrol, gaze naturale, minereuri etc. necesare unei industrii energofage.
Înfometarea și înfrigurarea populației distrug ultimul dram de legitimitate pe care se mai baza sistemul. Neputința de a oferi soluții la cererile disperate ale populației au arătat imobilismul și sterilitatea dogmei. Sistemul de credințe se prăbușește; la cozi, populația comenta transformările din sistemul politic sovietic și anticipa schimbările forțate în România, pe fondul divergențelor apărute între Andropov și Ceaușescu, apoi dintre Gorbaciov și Ceaușescu.
Introducerea noilor indicatori economici pentru eficientizarea producției, formarea centralelor industriale nu au avut rezultatele scontate. Valoarea producției marfã vândutã și încasatã la o mie de lei fonduri fixe nu a împiedicat întreprinderile sã producă pe stoc. Au apărut astfel perturbări serioase în retribuirea clasei muncitoare, ceea ce a dus la tensiuni între organizațiile de partid din marile întreprinderi și clasa muncitoare. Noile forme de autoconducere muncitorească și de autogestiune economico-financiarã nu reușesc sã ascundă natura controlului politic al activității economico-sociale. Dezvoltarea intensivă și lupta pentru o nouă calitate sunt asociate cu principiile auto-finanțării: pe lângă contribuția pentru fondul de stat, fiecare întreprindere trebuie sã-și asigure din resurse proprii fondurile pentru investiții, cercetare și modernizare. b#%l!^+a?
7. Perioada 1985-1989 este caracterizatã prin letargie și imobilism, ca și prin separarea totalã a politicului de societatea civilã. Gesturile reflexe și automatismele mimează procesele de participare, iar absenteismul și indiferența devin din ce în ce mai vizibile. Atmosfera a ceva neobișnuit ce urma sã se petreacă, specificã ajunului marilor mișcări de masă, plutea în aer. Pe plan politic, discursurile lui Ceaușescu sunt de o sărăcie ideaticã stridentã. Accentul pus pe lupta pentru pace nu poate ascunde lipsa de soluții pe plan intern. Mișcările de protest ale muncitorilor de la uzina de autocamioane din Brașov pe data de 15 noiembrie 1987, chiar în ziua alegerilor de deputați pentru Marea Adunare Naționalã, constituie un preludiu la ceea ce va urma. Nemulțumirile și lipsurile acumulate au arătat posibilitatea ratelor explozive ale participării clasei muncitoare la răsturnarea lui Ceaușescu.
După decembrie 1989, pe fondul transformărilor structurale impuse de revoluție, imaginea lui N. Ceaușescu devine centrul de referințã al răului absolut. Determinative ca „odiosul“; „tiranul“; „dictatorul“; „călăul“; „criminalul“ apăreau cu litere de-o șchioapă pe prima pagină a publicațiilor, elaborate de acei profesioniști ai condeiului care se convertiseră brusc din rolul de „cântăreți de curte“ în apologeți ai noului regim..
Condamnat la moarte pentru subminarea economiei naționale și pentru genocid economic, demonizarea imaginii lui N. Ceaușescu este blocatã, printr-o ciudată viclenie a istoriei, prin însuși temeiul acestei condamnări în ziua de Crăciun: pe fondul greutăților economice inerente tranziției și a căderii unor ramuri industriale, anul 1989 este luat ca reper în încercările de redresare a economiei naționale, la fel cum anul 1938 era luat de propaganda comunistã ca an de vârf în dezvoltarea României interbelice, pentru a se evidenția superioritatea modului de producție socialist.
Prin urmare, imaginea lui Nicolae Ceaușescu s-a constituit progresiv, ea evoluând, regresând sau stagnând în funcție de impactul pe care activitatea politicã a partidului și statului l-au avut asupra orizontului de așteptare întreținut de triumfalismul propagandei. Cu titlu de concluzie preliminară, se poate afirma cã indicele de popularitate a imaginii lui N. Ceaușescu crește până în anii 1975-1976, stagnează în perioada 1976-1980 pentru ca în intervalul 1980-1989 el sã se înscrie pe o pantă ireversibilă a decăderii.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
b#%l!^+a?
Abric C., Reprezentările sociale aspecte teoretice în Psihologia Câmpului social, Reprezentările sociale, coordonator prof. Univ. Dr.Adrian Nicolau, ed.Stiințifică și Tehnică SA. București 1995.
Balaci Al. – Niccolo Machiavelli, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 109;
Betea Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc, 1997.
Chiciudean Ion, Halic Bogdan Alexandru, Imagologie.Imagologie istorică, Editura Comunicare.ro, București, 2003.
Chihudean Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, Editura Licarna, București, 2000.
Cioroianu Adrian, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains, Ed. Curtea Veche, 2004.
Dosarele Istoriei, , număr tematic:Ceaușescu, un sfert de singurătate printre supuși, Cultul lui Ceaușecu, o surpriză? an VII, nr.8(72), 2002.
Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Façon N. – Măștile puterii:Machiavelli, Frederic II, Mussolini B, Ed. Institutului European, Iași, 1996 p. 78;
Frigioiu N., Ed.Comunicare.Ro., Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București,2004.
Gabanyi Ute Anneli , Cultul lui Ceaușescu Ed.Polirom, 2002.
Gerstle J. , Comunicare politică, Ed.Institutul European, Iași, 2002.
Girardet Raoul, Mituri și mitologii politice, Institutul Europen,1997.
Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagocică București, 1974.
Joly Martin, Introducere în analiza imaginii, Editura All Education, București, 1994.
Kunze Thomas, O biografie-Nicolae Ceaușescu, Ed.Vremea, 2002.
Lardellier Pascal, Teoria legăturii ritualice. Antropologie și comunicare. Tritonic, Bucuresti, 2003
Machiavelli N. – Istoriile florentine, Ed. Științifică, Cluj, 1967, p. 53;
Machiavelli N. – Principele, Ed. Mondero, București, 2002, p. 87;
Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995, p. 80;
Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995, p. 88;
Marcu Florin, Maneca Constantin, Dicționar de neologisme, Editura Academiei RSR, București, 1978.
Marin Constantin, Comunicare instituțională, Editura Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 1998.
Matichescu Olimpiu, Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu, Ed. Scânteia tineretului, București, 1981.
Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Potirom, Iași, 1999.
Moscovici S., Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 1994.
Neculau A., Reprezentările sociale: definiția unui concept, Ed. Polirom, Iași, 1995.
Neculau Adrian, Reprezentările sociale, dezvoltări actuale în psihologia socială Ed.Polirom, Iași, 1996
Principele, cap. VI;
Schwartzenberg Roger Gerard , Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, Ed.Scripta, București, 1995.
Scurtu Ioan, Viața cotidiană în perioada interbelică, Ed. R.A.O, București 2001
Stefez Lucien, Simbolistica politică Institutul Europen, Iași, 2000
Uscățescu G. – Procesul Umanismului, Ed. Politică, București, 1987, p. 144;
Wunenburger Jean Jacques, Filosofia imaginilor,în cadrul colecției Studii asupra imaginii, Editura Polirom Iași, 2004.
Wunenburger Jean Jaques, Viața imaginilor, Editura Cartimpex
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
b#%l!^+a?
Abric C., Reprezentările sociale aspecte teoretice în Psihologia Câmpului social, Reprezentările sociale, coordonator prof. Univ. Dr.Adrian Nicolau, ed.Stiințifică și Tehnică SA. București 1995.
Balaci Al. – Niccolo Machiavelli, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 109;
Betea Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc, 1997.
Chiciudean Ion, Halic Bogdan Alexandru, Imagologie.Imagologie istorică, Editura Comunicare.ro, București, 2003.
Chihudean Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, Editura Licarna, București, 2000.
Cioroianu Adrian, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains, Ed. Curtea Veche, 2004.
Dosarele Istoriei, , număr tematic:Ceaușescu, un sfert de singurătate printre supuși, Cultul lui Ceaușecu, o surpriză? an VII, nr.8(72), 2002.
Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Façon N. – Măștile puterii:Machiavelli, Frederic II, Mussolini B, Ed. Institutului European, Iași, 1996 p. 78;
Frigioiu N., Ed.Comunicare.Ro., Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București,2004.
Gabanyi Ute Anneli , Cultul lui Ceaușescu Ed.Polirom, 2002.
Gerstle J. , Comunicare politică, Ed.Institutul European, Iași, 2002.
Girardet Raoul, Mituri și mitologii politice, Institutul Europen,1997.
Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagocică București, 1974.
Joly Martin, Introducere în analiza imaginii, Editura All Education, București, 1994.
Kunze Thomas, O biografie-Nicolae Ceaușescu, Ed.Vremea, 2002.
Lardellier Pascal, Teoria legăturii ritualice. Antropologie și comunicare. Tritonic, Bucuresti, 2003
Machiavelli N. – Istoriile florentine, Ed. Științifică, Cluj, 1967, p. 53;
Machiavelli N. – Principele, Ed. Mondero, București, 2002, p. 87;
Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995, p. 80;
Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995, p. 88;
Marcu Florin, Maneca Constantin, Dicționar de neologisme, Editura Academiei RSR, București, 1978.
Marin Constantin, Comunicare instituțională, Editura Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 1998.
Matichescu Olimpiu, Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu, Ed. Scânteia tineretului, București, 1981.
Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Potirom, Iași, 1999.
Moscovici S., Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 1994.
Neculau A., Reprezentările sociale: definiția unui concept, Ed. Polirom, Iași, 1995.
Neculau Adrian, Reprezentările sociale, dezvoltări actuale în psihologia socială Ed.Polirom, Iași, 1996
Principele, cap. VI;
Schwartzenberg Roger Gerard , Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, Ed.Scripta, București, 1995.
Scurtu Ioan, Viața cotidiană în perioada interbelică, Ed. R.A.O, București 2001
Stefez Lucien, Simbolistica politică Institutul Europen, Iași, 2000
Uscățescu G. – Procesul Umanismului, Ed. Politică, București, 1987, p. 144;
Wunenburger Jean Jacques, Filosofia imaginilor,în cadrul colecției Studii asupra imaginii, Editura Polirom Iași, 2004.
Wunenburger Jean Jaques, Viața imaginilor, Editura Cartimpex
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nicolae Ceausescu Principele (ID: 151287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.