Nestorianismul

I. Etape nestoriene în istoria umanității

Sfântul Apostol Pavel spune tuturor creștinilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).

Așa cum ne relatează paginile Sfintei Scripturi: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.” (Fac. 1,1) Prin cer înțelegem lumea îngerilor. Îngerii sunt ființe create cu un scop. Pe de o parte „de a reflecta măreția, frumusețea, iubirea și fericirea lui Dumnezeu și nu de a „preamări” simplu pe Dumneze”, pe de altă parte „de ai ajuta pe oameni”. Conform Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, îngerii sunt duhuri: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare…?” (Evrei 1,14). Acelați lucru ni-l precizează și proorocul David, în cartea Psalmilor: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc.” (Ps. 103,4)

Creați de Dumnezeu liberi, ei puteau alege între a deveni supuși lui Dumnezeu sau să se opună Lui. Aceștia la început nu au avut o sfințenie proprie, ci una de la Creatorul, prin harul Său. Mai apoi unii dintre ei au dobândit o sfințenie „proprie” prin efortul lor de a ai sluji și prin ascultare de Dumnezeu, în timp ce o parte dintre ei văzându-se că strălucesc, au căzut pradă mândriei. Și-au atribuit lor înșiși adâncimea talentului, rafinamentul calităților, și chiar darurile harului. S-au exclus din rândul ființelor create și, uitând că au fost creați, considerau că-și au prin ei înșiși izvorul existenței.

Întemeindu-se pe această fatală aberație, și-au nesocotit obligațiile sfinte ce le aveau față de Dumnezeu, Creatorul lor. Ei au crezut că strălucesc prin sine, au dorit să fie strălucitori ca Dumnezeu, iar răzvrătirea lor a constat în despărțirea de Dumnezeu. Odată cu această despărțire, ei au devenit întunecați, deoarece cauza strălucirii lor era Dumnezeu și nu ei înșiși.

Căpetenia îngerilor răzvrătiți era un heruvim, așa cum ne spune proorocul lezechiel: „Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea.” (lezechiel 28, 14-15) De altfel, toți Sfinții, în general, îl socotesc ca făcând parte dintre căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine și în mândrie încât se socotea egalul lui Dumnezeu, și s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui: „Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14,13).

A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmașul Său declarat. Îngerii care l-au urmat s-au lepădat de ascultarea față de Dumnezeu, au devenit întunecați prin lipsa luminii și astfel a apărut păcatul în lume. „Lucifer a căzut, dar coada lui sfredelește și azi prin toate cotloanele pământului, trezește ura și urnește războaie.”

Acest păcat al despărțirii, este păcatul care aduce disperare, întuneric, suferință și lacrimi. Ajunși întru întuneric, fără strălucire, ei au fost cuprinși de mânie, invidie și o dorință cruntă, accea de a lupta împotriva tuturor celor care voiesc să primească strălucirea harului Duhului Sfânt. Păcatul lor este păcatul care a intrat și în lumea oamenilor prin purtătorii săi, prin diavol.

Dacă privim la semantica cuvântului diavol (dia-boleo = a despărți) vom vedea că denumirea dată de oameni îngerilor întunecați se potrivește descrierii lor, și implicit subiectului prezentei lucrări.

Dar pentru că îngerii întunecați au rupt legătura cu Creatorul încă înainte de crearea lumii noastre, din invidie, își pun în mișcare toate forțele pentru a ne despărți de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Apostolul Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (l Petru 5,8). Astfel, odată cu crearea protopărinților noștrii Adam și Eva, păcatul se transpune și în lumea materială.

1.1. Protopărinții Adam și Eva – prima victimă a ideii de nestorianism timpuriu

Probabil, referatul biblic despre crearea primilor oameni din nimic de către Dumnezeu este cea mai cunoscută parte din întreaga Sfântă Scriptură. Și acest lucru, pentru simplu fapt că omenirea poate să accepte mai ușor că omul este un produs al evoluției materiei decât să accepte adevărul: a fost creat de Dumnezeu „după chipul Său” (Fac. 1,27).

Concept pornit din cele mai vechi timpuri, din mit și legendă, „apariția” omului a fost o problemă care a ridicat mai multe semne de întrebare, una dintre ipoteze fiind și cea a evoluției dintr-o specie de maimuță, idee pe care Darwin are curajul să o dezvolte mult mai târziu în scris și să o susțină astfel încât să își atragă cât mai mulți „adepți”. La o analiză mai atentă a „Originii speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală afirmația care l-a stigmatizat în cultura și știința universală: omul se trage dintr-o maimuță. Cu toate acestea, teoria a fost însușită de foarte mulți anti-creștini, că doar nu această teorie a fost atrăgătoare, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu, prin negarea Acestuia.

Conceptul acesta nu este decât o teorie fără noimă pentru creștinii cărora le curge prin vene Trupul și Sângele Domnului sub forma pâinii și a vinului Euharistic, iar mintea lor se hrănește din rugăciune.

Adevărul este că existența lui Dumnezeu este greu accceptată mai ales de cei care nu au timp în viața lor de El. Pentru aceștia este mai ușor a accepta o oarecare evoluție, că unei maimuțe nu este nevoie să-i mulțumești, pe când Dumnezeu este veșnic cu noi, ceea ce ar trebui cel puțin să ne responsabilizeze, dacă nu chiar să ne facă să ne dorim să fim asemenea Lui.

Cu privire la crearea primilor oameni, Sfântul Irineu de Lyon spunea: „Hristos cel istoric a fost Prototipul pe care L-a avut Dumnezeu în minte, atunci când a creat primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit Care avea să Se arate pe pământ; Făcătorul a văzut de mai înainte și l-a creat pe Adam potrivit cu acest Prototip viitor. Prin urmare, Adam a fost creat după modelul Cuvântului Care avea să-Și asume în timp, ca Hristos, firea omnească și să Se arate om desăvârșit pe pământ.” În Hristos s-au împlinit atât omul, cât și cosmosul, deoarece El este Persoană în relație cu celelalte Persoane treimice. În Mântuitorul omenirea își găsește calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca și comunitate de persoane. Numai în El ni s-a dat puterea să ieșim deplin din strâmtoarea cea mare a păcatului și din starea de moarte veșnică.

Dumnezeu a creat primul om din țărână: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Facere 2,7) Apoi a sădit Dumnezeu o grădină numită Eden, în care L-a așezat stăpân. „Și Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă și i-a zis: Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el cu moarte vei muri!” (Fac. 2,16 – 17)

Aflăm în versetul 18 al aceluiași capitol, că Dumnezeu a hotărât mai apoi, să-i facă lui Adam ajutor pe potrivă, adică pe Eva. Așadar, Eva știa și ea de porunca Domnului, precum putem deduce din capitolul al treilea al cărții Facere. Deoarece aceeași cartea a Facerii nu ne spune nicăieri că Dumnezeu ar mai fi rostit acea poruncă și lui Eva, putem deduce cu ușurință că aceasta știa de la Adam.

Și dacă am văzut care a fost contextul în care a apărut păcatul, vom urmări în cele ce urmează care a fost modalitatea prin care a intrat și în lumea noastră. Referatul biblic al cărții Facere, în capitolul al treilea, ne prezintă prima luptă a îngerului întunecat cu protopărinții noștri, din invidie, pentru ca aceștia să nu se împărtășească din bucuria dumnezeiască, din ceea ce el pierduse. Apărut sub chipul șarpelui, mai întâi își alege discret victima, o alege pe Eva drept victimă perfectă. I s-a adresat separat de Adam, a întrebat-o retoric despre poruncă, căci ea nu o auzise din gura Domnului, ci de la Adam, semănând îndoială în sufletul ei: „Dumnezeu, a zis el oare: să nu mâncați roade din pomul care este în rai?…” (Fac. 3,1)

Răspunsul Evei îl găsim plin de nesiguranță. Nefiind alături de Adam, Eva era vulnerabilă. Drept dovadă este călcarea poruncii, iar o dată călcată de ea, Adam și Eva nemaifiind un tot, ci doar părți ale unui tot. Întunecatul înger al păcatului i-a despărțit pentru puțin timp unul de altul, i-a înșelat pe rând și au rămas despărțiți mult timp de aici încolo. Au fost despărțiți până ce S-a pogorât Hristos la Iad, prin Jertfa Sa de pe cruce. În păcat nu există unitate, ci doar dezbinare. În procesul de călire a omului, Dumnezeu l-a chemat și îndemnat pe acesta să devină asemenea Lui, doar că protopărinții noștrii au ales calea cea mai „ușoară”, iar materialitatea lor a devenit atât de grea încât i-a scufundat într-o lume a singurătății personale.

În omul îngenunchiat de greutatea și inconștiența păcatului, Chipul lui Dumnezeu nu a dispărut, ci s-a adumbrit. Dar speranța în mântuire apare imediat după cădere: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.”(Fac. 3,15) Acest verset este nici mai mult, nici mai puțin decât făgăduința unui Răscumpărător. Ca mai târziu, Sfântul Apostol Pavel să ne spună că cei ce-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu pot fi despărțiți de El, de către îngerii căzuți, cu tot efectul lor: „Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39).

Iată prima formă a ideii lui Nestorie în lumea noastră, același principiu pe care avea să îl evoce Filip al II-lea, regele Macedoniei (382-336 Î.Hr.) „Divide et impera!”. Nu este un principiu al gândirii umane, așa cum s-a crezut secole de-a rândul, ci este un produs al vicleniei diavolești la care încet, încet, a aderat și omul.

1.2. Urmașii lui Adam și Eva

Aceluiași principiu și aceleiași lucrări i-au căzut victime Cain prin jertfa sa, care s-a vrut a fi separată de a fratelui său Abel, transformată cu ușurință în fratricid. Mai apoi oamenii din vremea lui Noe l-au uitat pe Dumnezeu, s-au despărțit de El, ceea ce le-a adus pierzarea. (Facere 6, 6-7). Tot la fel s-a petrecut și cu Lot, care din cauza dorinței de a avea mai multe turme, s-a despărțit de Avram (Facere 13,11) și intrând între oamenii păcătoși a fost luat în robie, din voia lui Dumnezeu. Iar mai apoi când a fost eliberat tot nu s-a despărțit de aceștia, până când Dumnezeu nu a pierdut Sodoma cu foc din cer. (Facere 19,29)

Exemplele ar putea continua, deoarece pe tot parcursul Vechiului Testament întâlnim aceeași metodă a diavolului de a despărțit pe oameni de Dumnezeu și astfel câștigându-i pentru pentru Împărăția Întunericului.

1.3. Creștinism aspru încercat

Omul a fost restaurat în Hristos și lumea de asemenea a căpătat prin Hristos o destinație nouă. De aceea Iisus a fost numit „Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42; I Ioan 4,14). Sf. Pavel vorbește de recapitularea totului în Hristos, deci și a lumii (Efes. 1,10; Col. 1,16-20). „Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă e acceptat cu mulțumire, pentru că este sfințit prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”. (I Tim. 4, 4-5)

Comunitatea crestină apare ca ekklesia tou Theou, adunarea celor chemați de Dumnezeu, uniți prin aceeași credință, iubire și nădejde, în care și prin care Dumnezeu cel viu pătrunde în viața reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o altă ordine de existență.

Cu cât creștinismul pătrundea în lumea intelectuală, cu atât problemele: care sunt presupozițiile filosofice ale credinței creștine; cum se comunică Evanghelia prin limbajul, ideile și literatura epocii, conduceau la necesitatea unui misionarism cultural.

i de a avea mai multe turme, s-a despărțit de Avram (Facere 13,11) și intrând între oamenii păcătoși a fost luat în robie, din voia lui Dumnezeu. Iar mai apoi când a fost eliberat tot nu s-a despărțit de aceștia, până când Dumnezeu nu a pierdut Sodoma cu foc din cer. (Facere 19,29)

Exemplele ar putea continua, deoarece pe tot parcursul Vechiului Testament întâlnim aceeași metodă a diavolului de a despărțit pe oameni de Dumnezeu și astfel câștigându-i pentru pentru Împărăția Întunericului.

1.3. Creștinism aspru încercat

Omul a fost restaurat în Hristos și lumea de asemenea a căpătat prin Hristos o destinație nouă. De aceea Iisus a fost numit „Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42; I Ioan 4,14). Sf. Pavel vorbește de recapitularea totului în Hristos, deci și a lumii (Efes. 1,10; Col. 1,16-20). „Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă e acceptat cu mulțumire, pentru că este sfințit prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”. (I Tim. 4, 4-5)

Comunitatea crestină apare ca ekklesia tou Theou, adunarea celor chemați de Dumnezeu, uniți prin aceeași credință, iubire și nădejde, în care și prin care Dumnezeu cel viu pătrunde în viața reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o altă ordine de existență.

Cu cât creștinismul pătrundea în lumea intelectuală, cu atât problemele: care sunt presupozițiile filosofice ale credinței creștine; cum se comunică Evanghelia prin limbajul, ideile și literatura epocii, conduceau la necesitatea unui misionarism cultural.

Un text din Epistola către Diognet este clasic în ceea ce privește atitudinea primilor creștini față de lume: „Creștinii nu sunt aparte de ceilalți oameni nici prin țară, nici prin limbă sau îmbrăcăminte. Ei nu locuiesc în orașe numai ale lor, nu folosesc vreun dialect extraordinar și felul lor de viață nu are nimic special. Ei locuiesc în cetăți grecești sau barbare, potrivit cu casa în care trebuie să locuiască; ei respectă obiceiurile locale cu privire la haine, la mâncăruri și cu privire la toate obiceiurile vieții.”

Dar autorul Epistolei merge mai departe și avansează o idee nouă: precizează că „a fi în lume” nu înseamnă a aparține exclusiv lumii: „Ei trăiesc fiecare în țara lor, dar ca străini. Fiecare țară straină este țara lor și fiecare țară e o țară străină. Ei trăiesc în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei iși trăiesc viața pe pământ, dar sunt cetațeni ai cerului… Creștinii trăiesc în lume, dar nu sunt ai lumii”. Acest impact l-a avut creștinismul asupra omenirii, așa trăiau creștinii, doar că lupta cu păcatul nu era definitiv câștigată. Începând cu secolul I, au apărut și alt fel de încercări pentru creștini: învățături greșite cu privire la Dumnezeu, care vor „brăzda” comunitățile creștine. Primul secol de creștinism a avut de înfruntat mintea sceptică a oamenilor cu privire la noua religie, „religia Învierii”, precum și desele prigoniri venite în special din partea conducătorilor spirituali evrei.

Mintea mărginită a omului nu poate cuprinde cele de necuprins ale lui Dumnezeu. Ca ființă creată, omul nu poate cuprinde cu mintea ceea ce a făcut mintea. Astfel că învățăturile date de Mântuitorul Iisus Hristos oamenilor au fost o încercare grea pentru poporul lui Israel. Tot la fel, predica Sfinților Apostoli, predica Învierii la fel de bine ca și predica Crucii a fost o nebunie și o piatră de poticnire pentru păgâni. Creștinismul era inexplicabil și cred că este încă pentru cei care vor să-l înțeleagă dar nu îl trăiesc.

Odată cu venirea Mântuitorului Hristos lucrurile păreau că au luat o altă turnură, însă mărturiile binecunoscute ale Sfântului Apostol Pavel ne arată contrariul. Chiar și în poporul care venea cu inima deschisă să se boteze și să fie creștin, încet și fin au avut loc inserții de persoane nedemne a purta numele de creștin. Cu toate acestea, Biserica nu a slăbit ci a folosit desele „încercări” ale ereticilor de a sfărâma Corabia Bisericii, pentru ași preciza învățătura fundamentală de credință la nivel universal și neschimbabil.

În vremea de început a Bisericii creștine, Mântuitorul Iisus Hristos era în centrul vieții religioase și ecumenice. Creștinii vedeau în dezvoltarea credinței în El un proces care nu se va sfârși decât odată cu a doua venire a lui Hristos. Timpurile noastre trebuie să învețe din această experiență și să repună cu aceeași hotărâre pe Iisus Hristos în existența lor. Dacă dorim ca taina lui Dumnezeu-Omul să devină comunicabilă în limbajul timpului nostru, va trebui să înțelegem ceea ce Părinții Bisericii doreau să spună în limbajul timpului lor. Preocuparea lor pentru Hristos era vitală, și nu îngăduia nici un răgaz: ei trăiau adevărul firesc, nefalsificat, al creștinismului.

Istoria dogmelor cunoaște o mare varietate de erezii hristologice, cel mai adesea privind minimalizarea umanității lui Hristos, sau negarea unei firi umane autentice în Persoana Sa. Principiul formulat de Sfintul Grigorie de Nazianz, pe care s-au întemeiat critica și respingerea acestor concepții, a fost de natura soteriologică: ceea ce nu a fost asumat în Persoana Fiului lui Dumnezeu nu poate fi restaurat. Ceea ce s-a unit cu Dumnezeu în Hristos, aceea a fost mântuit.

Începând din secolul al II-lea s-a afirmat și s-a pus în discuție și în reflexie, în același timp, Divinitatea Logosului preexistent și împreună cu aceasta, realitatea întrupării Sale din Fecioara Maria. Atunci au apărut primele formulări ce exprimau unitatea în Hristos. A urmat o perioada destul de lungă, până în secolul al IV-lea, când s-a discutat raportul dintre Hristos – Logosul Înomenit – și Dumnezeu Tatăl.

Cu toate că existau anumite simboluri de credință în Biserica primară, acestea erau foarte sumare și nu ofereau suficientă informație cu privire la doctrina Bisericii. Au fost destul de multe cazurile în care răspunsurile la diferitele erezii apărute în diferite zone populate de creștini le-au dat Sfinții Părinți ca păreri personale nu ca răspuns plenar al Bisericii lui Hristos. Abia când ereziile au luat un aspect universal iar contradicțiile au luat proporții, Biserica a răspuns unitar, oficial.

Cuvântul lui Dumnezeu, Persoană născută din veci din Tatăl, a fost înțeles totdeauna ca Unul, nevăzut, Cel Ce ni Se face cunoscut întreg prin tot ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră. Tot ceea ce există își are rațiunea în El și fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce sunt (In.1,3). În Hristos ni se deschide dragostea nesfârșită și libertatea în Dumnezeu. În El creația însăși își depășește starea ei de a fi supusă schimbării. Omul a fost zidit spre Dumnezeu.

Erezia lui Arie a încercat să dezbine creștinii, dar a avut un efect opus, deoarece Sfinții Părinți s-au strâns în Sinodul I Ecumenic la Niceea (325). Au răspuns unanim și fără întârziere că unitatea lui Dumnezeu Unul în Treime și Întreit în Persoane egale și de aceeași Ființă este la fel de clară precum unitatea Bisericii prin declarațiile Sfântului Sinod Ecumenic.

Mai târziu teologia lui Apolinarie accentua excesiv unitatea, distrugând integritatea firilor în Hristos, iar școala din Antiohia a susținut natura umană exagerată a Mântuitorului Iisus Hristos. Și aceste două erezii au făcut multă dezbinare în Biserică un timp destul de lung. Conflictele religioase nerezolvate nu aveau să conducă la un rezultat satisfăcător și liniștitor pentru viața bisericească. Cu toate acestea, cele două tendințe au contribuit la clarificarea învățăturii dogmatice a Bisericii și la dezvoltarea problemelor trinitare și hristologice. Arie și Apolinarie nu admiteau prezența sufletului uman în Hristos, întrucât, ziceau ei, Logosul a luat locul sufletului.

Obiectul hristologiei, în sensul strict al cuvântului, este definirea relației între divin și uman în Persoana Mântuitorului Hristos. Abia în secolul al IV-lea s-a pus acut această problemă teologică. Primul și al doilea Sinod Ecumenic, preluând mărturisirea de credință de la Botez a Bisericii din Ierusalim, au stabilit că, pe de o parte Logosul divin este Unul-Născut, de o Ființă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de altă parte, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Totdeauna conștiința Bisericii adeverise că Iisus Hristos este în același timp Dumnezeu și om. Cea mai veche mărturisire de credință este: „Iisus este Domnul.”(Rom. 10,9; Filip.2,11). Conținutul acestui crez s-a dezvoltat și aprofundat încă din perioada apostolică. Autorii Noului Testament Îl consideră pe Mântuitorul Hristos veșnic, având o dublă existență: „după trup” (κάτά σάςκά) – adică după natura omenească, și „după duh” (κάτά πνεϋμά) – ca Dumnezeu: „despre Fiul Său, Cel născut din sămânța lui David, după trup”.(Rom. 1,3).

„Domnul este Duh” (II Cor.3,17); „cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană…” (Evr.9,14; I Petr.1,2) „pentru că și Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți,…omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul…” (I Petr.3, 18) ; „și cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim.3, 16).

Cu privire la problemele pe care le va ridica Nestorie, Sfântul Grigorie de Nazianz s-a exprimat destul de clar încă înainte cu un secol. El susține cele două naturi în Hristos: „sunt două naturi: Dumnzeu și om în Hristos, cum există în același timp în El trup și suflet”. Umanitatea lui Hristos este physis, pentru că Hristos are trup și suflet. Sfântul Grigorie pare să țină cont de conceptul apolinarist al lui physis și trage consecințele pentru propria sa formulă hristologică, ceea ce-l încadrează în influența antiohiană.

Asemănător Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie de Nazianz învață că Logosul a venit la propria Sa imagine; El a luat Trup din cauza trupului nostru și și-a unit un suflet inteligent din cauza sufletului nostru, purificând pe cel omenesc, fiind asemenea cu noi în afară de păcat. În Mântuitorul Hristos sunt două naturi în unitate.

În Dumnezeu-Omul sunt două naturi dar aceasta nu înseamnă că sunt doi fii. Prin cugetare, deosebim în persoana lui Hristos două naturi; vorbim și de una și de alta, dar nu concepem două persoane. Cele două naturi formează o unitate amestecându-se, căci Dumnezeu S-a făcut om și omul a devenit Dumnezeu. Sf. Grigorie nu consideră această unitate ca fiind morală sau asemănătoare aceleia dintre Dumnezeu și Prooroci, ci este substanțială. Explicația pe care o dă amintește de gândirea lui Origen: „Sufletul rațional al Mântuitorului prilejuiește întâlnirea; din cauza afinității Sale naturale cu sufletul, Cuvântul poate să se împreune cu el”. Sfântul manifestă predilecție pentru cuvinte ca „fuziune” sau „amestecare”, pe care Părinții le vor evita din cauza nuanțării eutihiene. Concepția sa despre unirea celor două naturi în Persoana lui Hristos îi va permite să folosească învățătura despre comunicarea însușirilor. Sfântul afirmă că Dumnezeu S-a născut din Fecioară și a fost răstignit. El dă PreaSfintei Născătoare numele de „Maică a lui Dumnezeu”.

Sfântul Grigorie, deși recunoaște în Hristos existența unui suflet uman, nu explică prin aceasta creșterea și desăvârșirea lui Hristos în cunoaștere, necunoașterea datei sfârșitului lumii, agonia din Grădina Ghetsimani, strigătul de disperare de pe Cruce. Sporirea intelectuală a lui Hristos este înțeleasă ca o revelare progresivă a atotștiinței Logosului. Necunoașterea datei sfârșitului lumii este interpretată ca o adeverire a faptului că Fiul primește cunoașterea de la Tatăl, sau chiar ca o ignoranță nereală: Hristos se preface că nu cunoaște.

1.4. Nestorie

Chiar dacă smerenia e cuvântul care înalță monahismul și care ar trebui să îndrume întreaga viață creștină, precum se știe, nu întotdeauna aceasta a îndrumat mințile cele mai luminate. Dimpotrivă, de multe ori mândria și dorința de a conduce, face ca omul să piardă din vedere adevărul, iar atunci când îl vede, se preface că este de fapt doar o minciună.

Așa s-a întâmplat cu căderea lui Lucifer și a îngerilor săi, la fel cu neascultarea protopărinților Adam și Eva, relația de frățietate dintre Cain și Abel, …, iar exemplele pot continua de-a lungul istoriei mântuirii neamului omenesc.

Marile centre universitare de atunci, precum și cele cinci Patriarhii au fost cele care au stabilizat desele rupturi temporare între unii „lideri”. O mare importanță în luptele teologice au avut cele două vestite școli catehetice și exegetice ale timpului, școala antiohiană și școala alexandrină. În multe cazuri, personalități marcante ale celor două școli s-au ridicat și au dezbătut pe larg problemele arzătoare ale lumii creștine. Cu toate acestea, Constantinopolul rămânea marea metropolă, centru cultural, politic și religios, care atrăgea ca un magnet mari mase de oameni, unii pentru a căuta moduri de îmbogățire rapide, alții din dorința de a-și înmulți averile, iar alții pentru a-și căuta faima. Episcopi, călugări, exegeți și filosofi sosiți în capitală în căutare de favoare și sprijin, au creat în jurul scaunului episcopal o convergență de idei și o predispoziție către un primat mai mult decât onorific al acestei Patriarhii în lumea creștină.

Iubitor de viață creștină, erudit și mare orator, călugărit și mai apoi hirotonit preot, cu ascultare de a predica Evanghelia lui Hristos în catedrala patriarhală, se spunea despre el că va deveni al doilea „Gură de Aur”. Devenit patriarh al Constantinopolului la nici 50 de ani, avea să „ajute” creștinătatea să expună în amănunt învățătura despre a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Născut în Siria pe la anul 381, studiind în Antiohia Siriei, având profesor printre alții și pe Teodor de Mopsuestia al cărui discipol va deveni în scurt timp, pe care dorindu-și să-l și întreacă, începe o competiție cu sine însuși. Era cunoscut în timpul său ca fiind cel mai aprig și neînfricat dușman al ereticilor și al schismaticilor având și supranumele de mâncătorul de eretici.

Având talent, capacitate și dăruire, totuși se va lăsa cuprins de un anumit fior al mândriei, care mai apoi îl va propulsa în fruntea Bisericii, doar că la scurt timp îl va trimite în mijlocul marilor eretici. Susținut de Teodoret de Cyr, Ioan de Antiohia și Rufin, va dori să se ridice deasupra tuturor ca unul care are autoritatea necesară de a se exprima asupra problemelor timpului său. Și iată că la scurt timp au apărut și problemele cu adevărat importante în fața cărora trebuia să-și mărturisească convingerea.

În predicile sale, Nestorie începe puțin câte puțin să insereze veninul unei noi erezii care îi va purta numele peste veacuri. Propovăduind că în Iisus Hristos unirea celor două firi, cea divină și cea umană, s-a făcut de bunăvoie, voluntar, bazată pe bunăvoința lui Dumnezeu. Aceasta transformă umanitatea lui Hristos într-un singur templu al dumnezeirii. El nu acceptă unirea fizică, reală a firilor deoarece aceasta ar însemna un amestec, o conbinație chimică, care ar duce, în opinia lui la crearea unei a treia firi, care nu mai este nici una nici alta. „Unicul Fiu al lui Dumnezeu, afirmă Nestorie, a creat și a fost creat, același dar nu din același punct de vedere. Fiul lui Dumnezeu a suferit și n-a suferit, același, dar nu din același punct de vedere. O parte din aceste lucruri se află în firea dumnezeirii și o parte în firea umanității. El a suferit toate lucrurile omenești în umanitate și toate lucrurile dumnezeiești în dumnezeire.”

Din teama de a nu amesteca firile prin unire, Nestorie nu atribuie Logosului nici una din faptele dumnezeiești ale mântuirii (nașterea, patimile, moartea, învierea), ci numai omului Iisus. Prin urmare, pentru Nestorie persoana de unire este fictivă și artificială, iar unirea nu implică nici o consecință, ea fiind o unire voluntară. O astfel de unire exclude categoric comunicarea însușirilor celor două firi, ca făcându-se doar prin intermediul persoanei de unire. Numele Hristos implică cele două persoane unite, pe Fiul și pe Domnul. Pentru ai împăca pe cei care susțineau că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, cu cei care o numeau doar născătoare de om, Nestorie folosește termenul Născătoare de Hristos, considerând că este cel mai potrivit pentru a fi numit cel întrupat și Dumnezeu și om.

Raționalismul antiohian, promovat cu înverșunare de Nestorie, a cauzat escaladarea interpretărilor eronate și a dus la conturarea unei erezii care a fost combătută cu fermitate de Sfântul Chiril al Alexandriei și condamnată de Sinodul al III-lea Ecumneic. Apărarea credinței începe odată cu scrisoarea pascală a Sfântului Chiril al Alexandriei din anul 429, numind-o pe Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu. Apoi trimite o serie de scrisori către monahii din Egipt, care fusese anunțați prin scrierile sale de Nestorie asupra faptului că dezaprobă termenului Θεoτόκος încuviințat Fecioarei Maria. În scrisorile sale, Sfântul Chiril denunță erezia lui Nestorie, însă din dorința de a nu-l stârni, nu îl pomenește cu numele. Mai târziu, îi va scrie o scrisoare chiar lui, prin care îi va cere să înceteze învățăturile greșite.

Cu susținerea și documentarea din partea Sfântului Chiril, în anul 430, papa Celestin convoacă un sinod la Roma, unde se stabilește că învățătura lui Nestorie este greșită, iar cea adevărată este a Sfântului Chiril. Acest sinod îl amenință cu depunerea din scaun, dacă în termen de zece zile nu-și va retracta învățătura greșită.

Încurajat de hotărârile sinodului de la Roma, Sfântul Chiril a convocat un sinod local la Alexandria, la 3 noiembrie 430. În lucrările sinodului a fost condamnat nestorianismul. La finalul sinodului, Sfântul Chiril a alcătuit, pe baza hotărârilor sinodului, cele 12 anatematisme pe care Nestorie era obligat să le accepte pentru a rămâne în comuniunea Bisericii.

Problema „participării la viața lui Dumnezeu” și a „îndumnezeirii” se înfățișează ca un fundal necerar pentru ciocnirile dintre hristologia alexandrină și cea antiohiană din secolul al V-lea. Când marii exegeți din Antiohia – Diodor de Tars, Teodor de Mopsuestia, Nestorie sau chiar Teodoret de Cir – accentuează deplina omenitate a lui Iisus cel istoric, ei înțeleg această omenitate nu doar ca fiind separată de Dumnezeire, ci ca „autonomă” și personalizată. „Îndumnezeit”, Iisus nu ar mai putea să fie om adevărat; El trebuie să fie doar Fiul Mariei, dacă este să fie necunoscător, să pătimească și să moară. Tocmai această înțelegere a omenității ca fiind autonomă a atras simpatiile teologilor apuseni moderni către antiohieni, dar ea a provocat și apariția nestorianismului și ciocnirea cu Alexandria. Căci conceptul de „îndumnezeire” a fost chiar argumentul cu care Sfântul Atanasie l-a contracarat pe Arie: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu”. Și marii Părinți capadocieni au împărtășit această argumentare și prin ea s-au convins, ca și marea majoritate a episcopatului răsăritean, de adevărul credinței niceene, în ciuda îndoielilor lor inițiale privind termenul „omoousios” (de-o ființă).

Trebuie ținut minte însă că problema centrală din aceste dispute a fost soarta supremă a omului. Astfel, vestea bună, esențială, despre venirea unei vieți noi, (omenească fiindcă este și dumnezeiasă), a fost exprimată de Sfântul Chiril al Alexandriei, iar nu de către mult mai raționala schemă apărată de Nestorie. Lui Chiril îi lipsea vocabularul, ca și flexibilitatea de a satisface pe cei ce se temeau de ispita monofizită, de a vedea în Iisus un Dumnezeu care a încetat să mai fie și om. Doar că lucrările și dezbaterile aprinse ale Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes au găsit formula eficientă și cu limbaj optim prin care Nestorie a fost învins.

Lucrările au început după mai multe tergiversări în 22 iunie 431 în biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes. Au fost prezenți 198 de episcopi, dar au lipsit Nestorie, Ioan al Antiohiei și delegații papei Celestin. Discuțiile prezidate de Sfântul Chiril au durat până seara târziu. Sinodul îl depune pe Nestorie din cler și îl excomunică. A doua zi sosesc și cei care întârziase, mai puțin Nestorie. Se reiau lucrările sinodale și la 11 iulie au aprobat deciziile ședinței din 22 iunie.

Cu toate acestea, episcopul Ioan al Antiohiei, format în școala antiohiană, precum și episcopatul oriental, nu agreau condamnarea lui Nestorie, pe care o considerau drept înjosire a prestației teologice a școlii din Antiohia. Printr-o corespondență intensă între cei doi lideri, Ioan al Antiohiei și Sfântul Chiril al Alexandriei, s-a ajuns la împăcare. Mintea „tare în cerbice” a lui Ioan de Antiohia a fost convinsă în cele din urmă.

Acestea au făcut pe Împărat să ordone exilarea lui Nestorie în anul 435 la Petra, în Arabia, iar apoi la Oasis în Egipt, unde a și murit la anul 450. Cu toate acestea, adepții lui Nestorie nu au dispărut, nici când au fost interzise adunările lor. Datorită persecuțiilor, ei s-au retras la marginea Imperiului formând un puternic centru teologic și misionar în școala din Edesa, ca mai apoi să se mute la Nsibi.

Dezbaterea hristologică a fost permanent legată de soteriologie. În timpul disputelor trinitare și histologice preocupările soteriologice au rămas pe primul plan: universalitatea mântuirii realizată de Logosul înomenit, învierea noastră dobândită prin Învierea Domnului, îndumnezeirea omului prin unirea cu Dumnezeu. După îndelungi frământări, Părinții Bisericii au exprimat lămurit că: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-L facă Dumnezeu” și „tot ceea ce El a luat, a mântuit”.

Logosul divin, Rațiunea personală, ipostaziază în Sine natura umană. Hristos, Omul fiind făcut „după chipul Lui”. Fiul lui Dumnezeu întrupat Se ridică spre Tatăl atât ca Fiu, cât și ca om, rămânând în comuniune cu noi ca om și ca Fiu al lui Dumnezeu.

Luând firea umană, El nu încetează să fie Dumnezeu. Ca Dumnezeu, se face vădit în umanitatea Sa; ca om, pune o notă de apropiere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi și de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl. Unul și Același ne cheamă la răspundere maximă ca Dumnezeu și manifestă o responsabilitate maximă față de Tatăl pentru noi. Prin amândouă e omul desăvârșit, dar e omul desăvârșit întrucât același e și Dumnezeu. Nestorianismul a despărțit Cuvântul lui Dumnezeu de cuvântul omenesc. Cuvântul lui Dumnezeu singur sau cuvântul omenesc singur indică monofizitism eretic.

Trebuie precizat însă faptul că Nestorie nu e numai un personaj istoric, în măsura în care susține ereziile sale, ci și o unealtă a îngerului Întunecat. El devine însă un fenomen. Acest fenomen va infesta lumea năucită de bucurie, cu Bucuria nimicului, a despărțirii fericirii de „Izvorul fericirii”, de Cel care ne-a creat ca să fim fericiți. Așa cum „șarpele Edenului” nu e un simbol, ci un „animal contemporan”, tot astfel și inteligența noastră modernă nu este creatoare de bucurii, ci de iluzii pe care le folosim zilnic ca surogate ale sfințeniei.

Și acum ca și atunci, Nestorie trăiește între șerpi și Adamii nu sunt astăzi păcăliți de Eve, ci de ei înșiși. De fapt nu mai contează foarte mult cine pe cine pervertește, cât timp oamenilor le place să fie mințiți și se complac tot mai mult în așa numita „neputință.”

1.5. De la idee la fapte – urmări ale învățăturii

De la această învățătură, au apărut foarte multe forme ale despărțirii lui Dumnzeu de lume, în mintea oamenilor, precum și o anumită exilare a omului și umanității față de Dumnezeu. Dacă creștinismul primelor secole căuta diferite metode de a se apropia și a sta în comuniune unii cu alții și cu Dumnezeu, pe măsură ce trecea timpul, comunitățile creștine se divid tot mai mult. Un exemplu elocvent îl găsim în perioada Sinoadelor Ecumenice, prin disputa iconoclastă, în care s-a ajuns la conflicte armate, între aceeași creștini care se Împărtășeau din Trupul și Sângele Domnului. Unii îl doreau pe Dumnezeu și pe sfinți sub forma văzută a icoanelor, pe când ceilalți îi doreau doar ca închipuire și amintire. A fost un moment al istoriei când oamenii au încercat să-l izoleze pe Dumnezeu în mintea lor, ca să nu-i deranjeze văzând icoana Sa, aducându-le aminte de jertfa Lui pentru noi.

Din păcate legăturile dintre creștini au fost diluate de evenimentele istorice violente la adresa Apusului. Sub dominație păgână, occidentul a dăruit învățăturile sale popoarelor migratoare nou apărute în Apus, însă a preluat foarte multe influențe care mai târziu se vor dovedi în felul lor, fatale. Occidentul este construit pe un „natural” spirit dualist. Poate tocmai acest spirit dualist definește cel mai bine Occidentul, față de panteismul antic și oriental, înscris în cea mai secretă și în același timp, cea mai performantă structură mentală a sa.

Civilizația occidentală s-a manifestat, încă de la începuturile sale, ca oscilând mereu între frumusețea trecătoare dar concretă și palpabilă a pământului, și splendoarea nevăzută a cerului. În mijlocul evului barbar al migrațiilor și al mizeriei, se țeseau simultan speranța și visul paradisului de sus, coborât în lume sub forma imperiului divin, în stare să asigure stabilitate sau permanență în acel peisaj generalizat al nesiguranței.

În acest vis se prelungeau înțelesurile conferite Bisericii deja de către fericitul Augustin, în De civitate Dei, văzută drept singura legatară a Imperiului muribund al Cezarilor. Când neamurile Occidentului s-au liniștit, acest vis era deja puternic, operând autoritar în privința tuturor aspectelor vieții omenești. În numele acestui vis, viața de aici trebuia disprețuită, marginalizată, reprimată, abandonată; pentru acest vis, evidența însăși a problemelor cotidiene trebuia camuflată în umbra unui ideal angelic, manifestat în celibatul preoților, în spiritualitatea dezincarnaționistă a lui Anselm și în mistica stigmatelor hristice.

Diferența între est și vest stă în natura și metoda gândirii lor teologice, în solul din care se ridică dezvoltările lor dogmatice, liturgice și canonice, în stilul vieții lor religioase. Estul și vestul se pot întâlnii și se pot găsi numai dacă își amintesc frățietatea originală a trecutului comun. Primul pas care trebuie făcut este să realizăm că, în ciuda tuturor particularităților, Estul și Vestul aparțin organic împreună în Unitatea Creștinismului. Următorul pas este să realizeze că au o „istorie comună,” că ei au avut o istorie comună, o descendență comună, creștinismul.

Însă Occidentul trăia sub influența papală o iluzie: o foarte concretă lume văzută, o foarte concretă societate eclesială și laică, din ce în ce mai bine organizată, însă dominată de obsesia nevăzutului, a supranaturalului. Instituțiile bisericești și profane începeau să funcționeze din ce în ce mai eficient – și poate nu este deloc întâmplător faptul că augmentarea puterii papale se petrecea la fel de repede ca extinderea și consolidarea Sfântului Imperiu Roman de națiune germană – însă toate aceste progrese erau atribuite unilateral grației divine, unui Creator Atotputernic care a dat lumii de la bun început o așa perfectă organizare, încât nici el și nici omul nu prea mai aveau ce face. Totul era dat, prescris, operat de sus, influențat de frâul nevăzut al supranaturalului. Henri-Irénée Marrou explică supremația imaginii supranaturaliste în occident prin faptul că singura cultură posibilă multă vreme aici a fost cea clericală.

Teza aceasta nu mai avea multe lucruri în comun cu sensul biblic al creației și cu evidența – incontestabilă, pentru creștinătatea răsăriteană – permanentei prezențe active a lui Dumnezeu în creația sa, fiind mai degrabă o viziune reducționistă asupra realității, o comoditate mentală. Nikolai Berdiaev avea să constate că teza supranaturalistă face inutilă prezența Creatorului și lipsită de sens creația, o viziune care nu poate concepe progresul, înnobilarea creației prin înaintarea acesteia în comuniunea cu Dumnezeu.

Supranaturalismul occidental, la început un fel de gândire instinctivă, dar de inspirație platonist-creștină, a devenit treptat o filosofie, într-un sens destul de restrictiv, specializat, trădând spiritul filosofiei clasice, cum observă Pierre Hadot. Un sistem raționalist și raționalizator. Întemeindu-se cu mai multă sau mai puțină îndreptățire pe autoritatea – „de sus” – a revelației dumnezeiești, teologia occidentală (romano-catolică), angajată în slujba consolidării primatului roman în orice problemă bisericească și laică, a ajuns să absolutizeze „operația” de sus în jos, afirmând, prin tomism, că grația supranaturală acționează aproape irezistibil asupra voinței umane. Față de teza augustinienilor, mai moderată, despre „premoțiunea morală”, potrivit căreia harul atrage voința omenească prin faptul că o încântă cu promisiunea recompenselor divine, tomiștii riguroși vorbeau despre o „premoțiune fizică”, de o forțare supranaturală a libertății.

Era larg deschisă calea pentru un control din ce în ce mai puternic exercitat de autoritatea Bisericii asupra tuturor dimensiunilor vieții omenești. De la supremația pontifului roman asupra celorlalți episcopi la sfânta inchiziție și la mântuirea prin foc, de la practica indulgențelor la index librorum prohibitorum, de la cearta pentru investitură la pretenția scolasticii de a fi știință eternă și filosofie netrecătoare. Toate acestea sunt consecințele și manifestările vechiului supranaturalism, devenit pârghie pentru afirmarea puterii Bisericii în lume.

Însă în anul 1000, cu toate așteptările celor care își impropriase supranaturalismul, lucrurile au luat o turnură împotriva Bisericii pentru mult timp, dar mai ales împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea în care toți au așteptat A Doua Venire a Mântuitorul Hristos, la anul 1000, și din dezamăgirea creată prin neîmplinirea iluziei, o nouă lume a început, iar procesul izbucnit acum mai bine de o mie de ani dăinuie încă sub ochii noștri. Chiar așa-numita Renaștere și chipul omului modern se află acolo, în embrion. Omul s-a hotărât atunci să renunțe la bucuriile neînchipuite ale paradisului ceresc, promise de Dumnezeu, pentru a le căuta cu perseverență, prin toate mijloacele minții, pe cele din viața aceasta.

Citându-l pe Pierre Hadot, Cristian Bădiliță observă că natura disprețuită de Plotin a devenit, mai clar însă abia în Renaștere, cu Marsilio Ficino, o natură încărcată de valoare pozitivă. Era ca și cum trecuse brusc dinspre copilărie la maturitate, dinspre ascultarea necondiționată (cum se și imaginase pe sine față de chipul cioplit al unui Dumnezeu răzbunător, expert în dreptul roman) spre dreptul la opinie.

E vorba, în esență, de o modificare structurală, pentru secolele următoare, a “nuanțelor creștinismului”, marcată de împingerea Tatălui Atotputernic într-un plan îndepărtat, ca „patron” nevăzut și discret al noii orientări. După Karl Rahner, este vorba chiar de o înlocuire a Sfintei Treimi cu imaginea unui Dumnezeu anonim. Mișcare urmată de ascunderea dumnezeirii lui Hristos, pentru ca umanitatea Fiului să capete treptat și din ce în ce mai pregnant “prezență și apropiere”, „creștinătatea occidentului, bântuită de Ierusalimul viselor sale, descoperea Ierusalimul terestru și, prin el, pe Iisus cel viu”. Călătorind spre Sfântul Mormânt, creștinătatea occidentală se lansa de fapt întru cucerirea lumii văzute.

Dar începe să-și făurească imaginea unui Dumnezeu devenit om, care-i seamănă mai mult și pe care va îndrăzni în curând să-l privească în față. Ea se angajează pe lungul drum eliberator ce o va duce mai întâi spre catedralele gotice, spre teologia lui Toma d’Aquino, a lui Francesco d’Assisi, apoi, urmând diferitele forme de umanism, spre toate progresele științei, politicii și socialului, pentru a ajunge, în sfârșit, dacă ne gândim bine, la valorile ce stăpânesc cultura noastră actuală”.

Cruciadele, epoca marilor descoperiri geografice, căutarea țării Eldorado, idealul progresului permanent, toate acestea au o relație mai mult sau mai puțin explicită, însă reală, cu visul paradisului pământesc.

Spre deosebire de Părinții orientali, atrași mai cu seamă spre interpretarea mistică a paradisului, observă Jean Delumeau, teologii occidentali, începând cu Lactanțiu și Augustin, au luat drept bune descrierile în stil realist (corporaliter), ajungând să amalgameze tema biblică a Edenului cu miturile greco-latine despre Câmpiile Elizee și Insulele celor fericiți. Deși unii cărturari, cum este cazul lui Isidor al Sevillei, au încercat să se delimiteze de o asemenea confuzie, aceasta s-a produs totuși la nivelul imaginarului colectiv: „în secolele al IV-lea, al V-lea și al VI-lea, o întreagă pleiadă de poeți – latini și creștini – evocă paradisul terestru cu accente virgiliene, asociind cu succes datele Genezei cu tradiția greco-latină”.

Prezent în gândirea lui Toma d’Aquino și localizat fantezist de cartografia medievală, căutat de Marco Polo și de Cristofor Columb, raționalizat apoi de gândirea renascentistă, paradisul terestru a rămas visul însuflețitor pentru multe dintre realizările civilizației occidentale, în pofida faptului că, sub impactul luminismului și al științei moderne, mitul a fost abandonat formal. Resurgența naturismelor de tot felul, utilizarea narcoticelor, pliantele agențiilor de voiaj, toate evocă paradisul, mărturisind puternic care sunt, în subtextul întreprinderilor sale, factorii care motivează modernitatea.

Primele semne ale întoarcerii spre sine, ale victoriei și maturității omului, se arătau în „productivitatea” meritorie a sfinților, care avea să lase curând locul eficienței civilizației tehnologice. Peter Brown descrie în amănunt rolul uriaș pe care cultul sfinților îl avea în occident încă de la sfârșitul antichității. În fond, ceea ce caracterizează modernitatea naturalistă este pe de o parte ideea de realizare a paradisului pământesc prin forțe proprii, iar pe de alta, și corelativ, ideea eficienței tehnologice. Prin aceste două elemente se manifestă însă un întreg program mental, evident cu mult înainte de zorii modernității.

Ieșită din stadiul larvar, infantil, mintea occidentului se credea liberă de orice dogme, autarhică, netradițională, sau antitradițională, stăpână pe propriul său destin și al lumii. Pe bună dreptate vorbește părintele profesor Dumitru Popescu de omul modern ca fiind dezrădăcinat. Metoda raționalistă a scolaștilor a pregătit mai mult sau mai puțin conștient premisele deismului și ale criticismul luminist. Drepturile cugetării libere au fost cucerite de filosofia scolastică pentru lumea modernă și nu de aceasta din urmă prin propriile puteri.

Luminismul nu accepta o altă autoritate, în privința cunoașterii, decât cea a judecăților minții, deși modernitatea a ajuns rapid, în câmpul științei, la obsesia empiristă a experimentului. Erau înlăturate barierele unei teologii perimate, însă mintea occidentală se închidea astfel în propriile limite, înțelese o vreme, triumfalist, ca ne-limite.

Raționalizând și experimentând, occidentul se întorcea din ce în ce mai hotărât spre lumea văzută, spre natură și biologie, uitând – cu totul înrobită unor metode reducționiste – că mai există și lucruri care nu pot intra în canoanele sale. De acum, totul se judeca din perspectivă exclusiv naturală, se consideră că secularizarea, simplificare naturalistă a realității, a eliberat un enorm potențial al conștiinței europene, punându-l în slujba înțelegerii științifice și a transformării lumii. Din păcate, a fost degajat și un important potențial distructiv pentru interioritatea umană.

Pe acest fond mental, Dumnezeu a fost înlocuit cu zeița Natură. Interesant este că, observă la rândul său Karl Popper, refuzând heliocentrismul și urmările acestuia, Francis Bacon – profetul religiei secularizate a științei – ajunsese pe un alt drum la aceleași concluzii: știința despre Dumnezeu a fost înlocuită cu știința despre Natură, astfel încât legile divine au făcut loc legilor naturale. Puterea lui Dumnezeu a fost înlocuită cu forțele Naturii, pentru ca, ceva mai târziu, planul lui Dumnezeu să fie înlocuit cu selecția naturală. Determinismul teologic a fost înlocuit cu cel științific, iar credința cu predictibilitatea Naturii. Pe scurt, omnipotenței și omniscienței lui Dumnezeu le-au luat locul omnipotența naturii și omnisciența virtuală a științelor naturale.

Lumea, încetând a mai fi înțeleasă ca și creația lui Dumnezeu, era de acum doar lumea omului; corelativ, criteriile și valorile dinspre care urma să fie judecată realitatea erau de acum înainte, desigur, numai cele ale omului. Modernitatea cunoștea astfel o cotitură majoră, de o noutate absolută în istoria atitudinilor mentale, anume generalizarea ateismului și, în urmare, o civilizație antropocentrist-seculară. În epoca modernă, acest demers s-a manifestat în forma secularizării radicale a tiparelor gândirii, în abandonarea relației cu Dumnezeu, în opțiune pentru istorizarea existenței umane și a lumii în care omul trăiește.

Părintele Dumitru Popescu arată că în procesul modern al secularizării este vorba de o întoarcere a interesului dinspre Dumnezeu spre om, dinspre cer spre pământ, dinspre etern spre trecător. De la cunoașterea științifică la progresele tehnologiei, de la eficiența economică la excesele legalismului, totul se ordonează potrivit normelor omului autoproclamat, antihristic, dumnezeu. Practic, astăzi, mai nimic nu se poate face dacă nu există în prealabil o lege; nu poți fi liber dacă acest lucru nu este prescris de lege, și nu-ți poți ajuta aproapele dacă nu există infrastructura juridică și instituțională necesară. De amintit, aici, clarviziunea lui Dostoievski, în Demonii, privind înlocuirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, cu omul-Dumnezeu și, consecutiv, renunțarea la orice criterii spirituale, morale.

În opinia lui E. Schillebeeckx, examinând din punct de vedere istoric, se pot identifica cu ușurință în viața Bisericii precum și în cultura occidentală, patru momente care au favorizat secularizarea: apariția orientării spre planul orizontal, împotriva tradiției augustiniene (verticalistă), în teologia din secolele al XII-lea și al XIII-lea; introducerea, la sfârșitul secolului al XVI-lea, de către Bellarmin, a conceptului natura pura, care a însemnat primul pas către conturarea unui destin uman fără dimensiune supranaturală; Reforma, care, excluzând prezența lui Dumnezeu din sfera văzută, accesibilă rațiunii umane, a abandonat lumea în secularitatea ei; legat de aceasta, concluzia lui Kant că Dumnezeu este un „ideal transcendental” imposibil de dovedit ori negat prin datele empirice, dincolo de vizorul științei, așadar, și irelevant pentru viețuirea umană.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord, de asemenea, că, deși premisele erau deja puse de scolastică, o contribuție esențială la declanșarea și susținerea procesului secularizării a avut protestantismul modern. Spre exemplu, de la afirmația lui K. Barth că trebuie disociată credința de religie, la „creștinismul fără religie” al lui D. Bonhoeffer, de la identificarea lui Dumnezeu cu „adâncul și temelia ființei”, de către P. Tillich, la afirmațiile lui J.A.T. Robinson că Dumnezeu nu este „ființa supranaturală a metafizicii” și că “trebuie recunoscută autonomia structurilor naturale”, protestantismul pare a fi abandonat cu totul intențiile spirituale ale reformatorilor, aducând un aport decisiv la cea mai teribilă criză a conștiinței europene și umane. Practic, secularizarea, ca produs direct al opțiunii naturaliste, materialiste, a generat o mulțime de dezacorduri și dezechilibre în viața cotidiană, aberații în discernământul artistic, nevroze.

1.6. Primatul papal și exilarea lui Dumnezeu în cer

Împărăția umanismului își are leagănul în vestul Europei, în gândirea omului care dorește să se elibereze de tot ceea ce îl mărginește. Prin toate acțiunile sale, omul umanist se înfățișează și se poartă ca acționând cu suficiență prin el însuși, ca valoare supremă și criteriul cel mai înalt. În acest context, nu mai există loc pentru Hristos, Dumnzeul – om.

De aceea, în împărăția umanismului, locul Dumnezeului – om îl ocupă un Vicarius Christi, în timp ce Dumnezeul – om a fost exilat în cer. Este o altă formă de dez-întrupare a lui Hristos. Însușindu-și prin dogma infailibilității toată puterea și toate judecățile care aparțin numai Domnului, papa s-a autoproclamat în realitate a fi Biserica din Biserica Catolică. Ar putea fi numit în aceste condiții chiar Atotțiitor.

„Sunt trei căderi pricipale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda și cea a papei.” Un lucru este foarte clar. Esența căderii în păcat este întotdeauna aceeași: cineva vrea să devină mai bun prin el însuși, cineva dorește să devină desăvârșit prin el însuși, cineva vrea să devină dumnezeu prin el însuși. Și prin acest mod, omul se echivalează pe sine cu diavolul, se desparte de Dumnezeu, se contrapune pe sine lui Dumnezeu, se osândește astfel în singurătate.

Căderea papei constă în faptul că a voit să ajungă la Dumnezeul – om prin om. Conciliul Vatican II constituie renașterea tuturor umanismelor europene, o renaștere a cadavrelor. Toate umanismele săvârșesc o operă absurd de tragică: strecoară țânțarul și înghit cămila. Despărțit de Dumnezeu, toate umanismele se reduc treptat la nihilism. Prin dogma infailibilității papale, omul Europei a proclamat în mod dogmatic, dogma suficienței omului european, spunând practic că nu are nevoie de Dumnezeul – om și că nici măcar nu este loc pentru El pe pământ. Vicarius Christi îl înlocuiește pe deplin. De fapt, toate umanismele nu sunt altceva decât o revoltă neîntreruptă împotriva lui Hristos.

Prin dogma infailibilității papale, a fost proclamat infailibil omul în genere, pentru că acum nu există un singur Vicarius Christi, ci nenumărați, dar care îmbracă mai diferite veșminte. Doar că această erezie, a infailibilității papale, este o nouă răstignire a lui Hristos, doar că de această dată nu pe o cruce de lemn, ci pe „crucea de aur a umanismului papal.”

1.7. Câțiva filosofi care au despărțit pe Dumnezeu de lume

În ultimele două secole, conceptul de om, pe care l-au formulat Socrate și Aristotel, s-a dizolvat într-o entitate generică și universală de Spirit absolut, materie, inconștient. Așa se nasc noi profiluri ale omului, noi umanisme, închise ermetic, imanente, ostile transcendenței, care în tentativa de a afirma autonomia totală a omului, libertatea lui necondiționată, eliberată de orice dependență, reclamă chenoza totală a lui Dumnezeu.

În „cerul” omului se sting „stelele” care au luminat și punctat destinul spiritual și cultural al umanității. Privirea se lipește de acum doar de pământul predat în mâinile omului, devenit acum „adult”, „major”, dispensat de „tutori” exteriori.

Omul a devenit principiu și rațiune ultimă a tuturor lucrurilor, normă fundamentală pentru sine însuși. Paradoxal, aceste doctrine născute pentru a tutela și exalta ideea de om, obțin exact opusul. Îl umilesc pe om și deschid calea autoritarismelor, atât cele de dreapta cât și de stânga. Acestea aveau să stigmatizeze istoria modernă.

În filosofia lui Georg W. Hegel sunt teoretizate toate elementele pan-germaniste, rasism, drept de forță, absolutism al statului, negarea valorii individului și a persoanei umane.

Ludwig Andreas Feuerbach este cel care trece de la o viziune teologică, la o viziune antropologică. El refuză categoric pe Dumnezeu, pentru a afirma primatul absolut al omului. Susținea că Dumnezeu nu este altceva decât proiecția minții umane, un obiect al conștiinței sale infinite, un om idealizat. Susținea că omul trebuie să înlocuiască conceptul de Dumnezeu cu omul în carne și oase. Susține umanismul extremist, în care Dumnezeu nu există. Omul trebuie să se transforme din iubitor de Dumnezeu în iubitor de oameni, practic despărțind pe om de Dumnezeu, spunându-i că nu mai este. Umanismul lui Feuerbach este profund ateu și îmbibat de valorile socialității și de sensibilitatea iubirii.

Karl Marx susține un materialism filosofic. Susține că omul este propriul său mesia. Îl elimină pe Dumnezeu din această lume, la fel ca Hegel. El spune că pentru om, pământul este patria sa reală. Îndeamnă omenirea de a se dedica completamente realităților terestre. Munca este pentru filosofia marxistă factorul esențial al dezvoltării umane. Îndeamnă pe om să se închidă în muncă, să se autoizoleze, să-L lase pe Dumnezeu înafara lui.

Păcatul originar ar fi de fapt sclavagism economic. Și religia este văzută în raport cu economia. Pentru marxism, esența omului este socială, individul este ceva abstract, ceva ireal. Omul marxist nu poate avea o viață pur privată. Marxismul este ateu prin natura sa, valoarea omului este abstractizată, promovează o comunitate în care pentru a constitui umanitatea, trebuie să te pierzi pe tine însuți. Separatismul acesta al lumii de Dumnezeu a fost promovat de toate filozofiile atee din Occident, al căror ultim exponent a fost marxismul.

Friederich Nietzsche este cel mai mare ateu, care într-o manieră extrem de violentă s-a războit cu Dumnezeu și cu creștinismul. Influența sa asupra gândirii contemporane este mult mai profundă decât cea a lui Marx, chiar dacă este mai puțin vastă. Strălucitor, inteligent, genial de-a dreptul în multe lucruri, a fost printre primii care au avut o clară percepție a faptului că cultura occidentală a pormit pe calea ireversibilă a declinului. Este cel mai înverșunat ateu, de altfel singurul care are curaj să susțină „moartea lui Dumnezeu”. Promovează super-omul, omul modern, despre care spune că trebuie să îi ia locul lui Dumnezeu. În această concepție, Nietzsche este original și inovator, dar în același timp, doar un scriitor care descrie comportamentul lumii sale. Din păcate, Nietzsche nu inventează ateismul, ci îl constată în epoca sa, căutând să evidențieze consecințele practice ale acestui fapt. Problema cea mai mare este că ateismul era și este o stare de fapt, prin comportamentul lumii actuale, chiar dacă la nivel declarativ nu depășește cîteva procente din populația totală a pământului.

Prin nihilismul său, Nietzsche spera să dea naștere unui nou set de valori, o lume a unor valori create de mintea umană dar teoretizată de el. De fapt, concluzia sa finală este că nu Dumnezeu moare, ci omul se distruge prin non-sens și dezumanizarea vieții. Umanismul lui Nietzsche este un umanism disperat. A ajuns în cele din urmă, în momente de luciditate la concluzia că fără Dumnezeu pământul s-a făcut mai rece, viața a devenit o continuă precipitare. Că de fapt „moartea” lui Dumnezeu a dus la moartea oamenilor.

Teologii morții lui Dumnezeu și ai secularizării au vrut să fie în timp cu epoca lor, cu epoca crizei, și s-au facut exponenții ei, crezind că doar așa se mai poate vorbi de Dumnezeu.

1.8. Comunismul și încercările sale de al izola pe om în muncă și rutină

Teoretizat de Carl Marx, preluat de prietenul acestuia, Vladimir Ilici Lenin și implementat în lume prin Stalin, comunismul este ideologia care și-a găsit loc propice de dezvoltare în răsărit. Odată cu revoluția bolșevică, doctrina comunistă a fost adoptată de ținutul care s-a dorit în istorie a fi Noua Romă. Comunismul a cuprins din păcate, în scurt timp, nu numai Rusia, ci și o foarte mare parte dintre țările din estul Europei, precum și alte țări ale lumii. Aparent o doctrină politică, ascundea de fapt un ateism acerb, care și-a propus să izoleze pe creștin de ceea ce avea mai important, Dumnezeu. Prin muncă, ședințe de partid, o cenzură strictă a publicațiilor de orice fel, inserând frica în „muncitori” și luptând aprig împotriva dușmanului de clasă, comunismul a fost o mișcare diabolică care a stăpânit din punct de vedere politic și nu numai, creștinismul ortodox.

O altfel de prigoană, o adevărată persecuție împotriva lui Dumnezeu, comunismul a intenționat, și pe alocuri a și reușit, să izoleze pe om în muncă și rutină. Biserici golite de oameni, unele chiar transformate în depozite sau garaje, preoți umiliți, închiși în închisori sau chiar uciși, din dorința de a-l izola pe om de Dumnezeu și la fel, pe Dumnezeu de om.

Comunismul a încercat să aplatizeze sentimentele umane, să le controleze prin panică, să depersonalizeze individul și să-l țină departe de ceea ce înseamnă identitate. I-a numerotat pe oameni, i-a lipsit de adevăr, le-a cerut să se „înnobileze prin muncă”, dar toate izbânzile sale au fost trecătoare. Creștinismul nu a dispărut, chiar dacă o anumită influență negativă s-a creat asupra sa. Din păcate, ceea ce avea să-i aștepte pe creștinii proaspăt ieșiți de sub „teroarea roșie”, nu avea să îi ducă mai aproape de Dumnezeu. Libertatea Occidentului care a cucerit după 1991 fostele spații comuniste, nu a adus adevăr, libertate și dreptate, ci doar o altfel de luptă, o luptă a regăsirii propriei identități, într-o lume a secularizării, într-o Europă în plin proces de globalizare. Oare aici au creștinii posibilitatea de a se apropia în pace de țelul lor, de Dumnezeu?

II. Influențe nestorianiste contemporane

Ni se spune „Dumnezeu” și vedem un bătrân măreț cu barba albă, Părintele Veșnic al lui Michelangelo, tunând din cerurile violente ale Capelei Sixtine. Ni se spune „diavolul” și vedem un demon încornorat rânjind și agitându-se prin umbre însuflețite de cele mai urâte și rele intenții. Asemenea reflexe de optică lăuntrică nu dovedesc nimic în cel privește pe Dumnezeu sau existența Lui. Însă, lucru curios ni se par a dovedi ceva în cel privește pe satana: mai ales faptul că el nu există, decât poate ca accesoriu al acelui teatru al misterelor medievale.

Este descris lumii ca un omuleț cu coarne roșcate și cu coada lungă; ori eu, omul de azi, modern și sceptic, nu pot să cred într-o asemenea descriere, deci eu nu cred în diavol. Se spune despre el că este un mit, deci el nu există. „Diavolul este un mit, deci el există și nu încetează să lucreze”. Aici e adevărul. Un mit este o povestire, o istorie care descrie și ilustrează, sub o formă dramatizată, anumite structuri profunde ale realului.

Până în secolul al XVII-lea circula în Anglia o gravură inspirată din capriciile drăcești ale lui Breughel și ale lui Bosch. Reprezenta un personaj cu capul încornorat și cu două picioare despicate, dar al cărui trup rămânea invizibil. Și titlul era: Nobody.

În micile poeme în proză ale lui Baudelaire, poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre diavol: „cea mai frumoasă șiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Și dacă nu există, de ce l-am lua în seamă ? Trebuie să recunoaștem că această scamatorie nu a reușit niciodată mai bine decât în epoca contemporană.

Dumnezeu spune: „Eu sunt Cel ce sunt”. Diavolul spune: „eu mă numesc nimeni, nu e nimeni aici, de ce ți-e frică ? Tremuri în fața inexistentului ? ”

Unul dintre motivele pentru care lucrurile nu merg așa cum ar fi firesc în această lume este pentru faptul că ne este frică să privim în față adevăratele cauze ale răului. Ne e teamă de nenumărate primejdii, dar parcă societatea a uitat să mai creadă și să-i mai fie frică de adevărata primejdie – diavolul.

Lumea modernă este caracterizată de obicei ca operând cu criterii naturaliste. Totul, în judecățile modernității, este dominat de o axiologie ce refuză permanent orice valori care au atingere cu spiritualitatea, cu credința și transcendentul, preferând să privească lucrurile numai sub aspectul cercetării empirice și al eficienței, al exploatării pragmatice. Fără sens, fără lumina transfiguratoare a perspectivei teologice, omul și lumea se înfățișează astăzi reduse la statutul de obiecte manevrabile după exigențele și calculele reci ale rațiunii autonome .

Dacă inițial, în sec. al XVII-lea, termenul secularizare era utilizat numai pentru a desemna trecerea proprietăților bisericești în posesia puterii profane, el a devenit curând numele cel mai propriu al procesului istoric prin care universul, lumea de aproape și de departe, este des-divinizat. Desigur, nu este vorba aici de abandonarea unei perspective panteiste, – de vreme ce creștinismul e acuzat adesea că a favorizat nașterea lumii moderne, lipsită de sentiment religios –, ci de abandonarea viziunii teologice asupra lumii.

Procesul de secularizare, ale cărui consecințe sunt cunoscute astăzi în toată amploarea, este rezultatul unei mutații considerabile în cultura europeană, care a schimbat accentul de la Dumnezeu la om, în mod antropocentrist, și a așezat omul în locul lui Dumnezeu, pe Pământ. Datorită acestui fapt, omul a căutat să-L izoleze pe Dumnezeu în transcendența Sa inaccesibilă și să transforme lumea într-o mașină care funcționează independent de Dumnezeu și chiar de om.

Se poate sesiza o deosebire între secularism, ca poziție materialistă și ideologie militantă, manifestându-se printr-un refuz față de tot ceea ce nu intră în vizorul științelor naturale, și secularizare, ca distincție între sacru și profan, eclesial și secular, între un aspect pozitiv în ce privește atitudinea față de lume și respectiv, un aspect negativ în ce privește atitudinea față de credință. Intolerant propusă de secularism, ideea de emancipare a domeniului profan față de tutela oricărui factor religios, sacral, este la fel de evidentă și în fenomenul secularizării, idee preluată ca atare de mulți teologi occidentali.

Căutând cu orice preț emanciparea de sub tutela Bisericii Occidentale și a unei teologii speculative care nu mai putea oferi ceva consistent aspirațiilor sale de umanizare, lumea modernă a abandonat necritic o întreagă scară de valori, lăsând omul pradă tenebrelor propriei sale conștiințe. Și pare că nici una dintre aspirațiile începuturilor sale nu s-a împlinit fără costuri uriașe. A rezultat o lume care se construiește încă eroic, e adevărat, dar o lume sinucigașă fără să știe. Aceste aspecte sunt mai evidente, dincolo de acest fundal ideologic, în realizările practice ale civilizației moderne.

S-ar putea spune că lumea modernă este o imagine pe dos a întunecatului Ev Mediu. În locul dogmatismului teologic, dogmatismul ideologiilor care parazitează științele; în locul cenzurii exercitate de inchiziție asupra ideilor, cenzurarea realității însăși, așa încât să nu corespundă decât canonului secular, antropocentric; în locul valorilor spirituale, cele materiale. Ioan Petru Culianu observă că de la un „nihilism metafizic”, de la atitudinea de negare a celor văzute în favoarea celor nevăzute, s-a ajuns, în cultura europeană, la un „nihilism antimetafizic”, ca atitudine de negare a tot ceea ce nu intră în canoanele minții umane și ale instrumentarului științific.

O cultură a devenirii, preocupată în exclusivitate de progres, lumea modernă pare din ce în ce mai mult un corp fără coloană vertebrală, care crește permanent fără gândul că, poate, odată, se va prăbuși sub propria greutate. Max Weber sesizează o cauză paradoxală a procesului în tendința puritanismului protestant de a limita consumul și de a intensifica producția.

În primul rând, omul a fost lipsit de rădăcinile lui adânc înfipte în transcendența divină, în calitate de ființă zidită după chipul lui Dumnezeu, dar și de rădăcinile lui profund ancorate în imanența lumii, în calitate de microcosmos, ca sinteză a întregii creații. Dacă în antichitate omul vorbea cu cosmosul, iar în medievalitate cu Dumnezeu, astăzi omul vorbeste de unul singur.

Civilizația europeană a săvârșit, prin opțiunea pentru putere, trecerea de la ideea construirii unei reprezentări a realității care să fie pe măsura aspirațiilor noastre (efortul cartesian, luminist și idealist) la construirea realității însăși, de la teoretic la practic, la aplicarea rezultatelor științei. Pentru Paul Gilbert, timpul nostru este al renunțării la sens în favoarea semnificațiilor conferite de interesele noastre. Această trecere a fost însă realizată fără a se calcula și consecințele acestui exercițiu, fără a se mai pune problema unei finalități a întreprinderii, deși se pretextează întotdeauna una imediată (semnul prin excelență al confuziei moderne dintre finalitate și utilitate). Basarab Nicolescu afirmă că visul modern al omului „stăpân și posesor al naturii” a devenit o realitate prin tehnoștiință. Tehnoștiința îi dă omului puteri extraordinare, însă, fără criterii etice și spirituale, conduce spre o neliniștitoare capacitate de autodistrugere.

Important de menționat în acest punct este faptul că, renunțând la Dumnezeul religiei medievale, omul modern a păstrat trufaș gândul de a împlini el, de acum înainte, rolul pe care până acum l-a avut Dumnezeu. Dostoievski observă că, renunțând la Dumnezeu dar neputând trăi fără minuni, omul modern încearcă să le făurească singur, dând crezare numai miracolelor înfăptuite de el. De la miraculoasele performanțe spirituale ale sfinților, de la productivitatea în planul meritelor prisositoare, – însă desigur animat de un gând similar –, omul modern s-a lansat în cursa frenetică a progresului tehnoștiințific.

Occidentul n-a mai știut decât de o rațiune care împarte și desparte, n-a mai văzut nici o expresie a legăturii dintre toate ale lumii și Dumnezeu. De aceea, Occidentul suferă de un simptom și de o sete neostoită de afirmare și de aflare a unor noutăți exterioare, superficiale, care permit oamenilor orice. Așa se explică marea influență a drogurilor asupra tineretului, practicarea și extinderea homosexualității, slăbirea familiei…

Tehnoștiința nu încearcă altceva decât înlocuirea universului creat de Dumnezeu cu o lume artificială, construită exclusiv de om. Experimentăm universul ca cetate a omului; aceasta este un câmp de explorare și datorie umană, din care zeii au plecat. Lumea a devenit scopul omului si responsabilitatea lui… Numele acestui proces este secularizare. Marea problemă este că orientarea exclusivă spre lume, face inutilă rugăciunea și elimină criteriul absolut, spiritual, moral, din viața noastră de toate zilele. De aici societatea permisivă a timpului nostru.

Faptul că disputele hristologice ale trecutului sunt irelevante situației contemporane este o iluzie. De fapt, ele sunt continuate și repetate în controversele epocii noastre. Omul modern, deliberat și subconștient, este ispitit de extrema nestoriană. Ceea ce înseamnă că el nu ia Întruparea în serios. El nu îndrăznește să creadă, sau nu este interesat că Hristos este o persoană dumnezeiască. El dorește să aibă un Răscumpărător uman, desemnat doar de Dumnezeu. El este mult mai interesat de psihologia umană a Răscumpărătorului decât de taina iubirii dumnezeiești. Fiindcă în cele din urmă el crede optimist în demnitatea omului.

A-L recunoaște pe Iisus Hristos în același timp, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Fiu a lui Dumnezeu făcut om pentru noi, ține de fundamentul vieții creștine. Este un adevăr descoperit de Dumnezeu și prezent dintotdeauna în conștiința creștinilor. Această învățătură a fost pusă în discuție, în istorie, puțin câte puțin, cu neînduplecare și asprime față de cei care alunecau într-o înțelegere eronată a ei.

Hristos a cucerit lumea prin iubirea Sa. Această victorie constă în faptul că și-a creat propria Sa Biserică. În mijlocul vanității și sărăciei, a slăbiciunii și istoriei suferinței umane, El a pus temeliile unei noi ființe. Biserica este lucrarea lui Hristos pe pământ, este chipul și reședința binecuvântatei Sale prezențe în lume.

El locuiește și trăiește neîncetat în Biserică. În Biserică primim Duhul înfierii. Prin primirea și acceptarea Duhului devenim etern al lui Dumnezeu. În Biserică mântuirea noastră este perfecționată, este împlinit theosis-ul rasei umane și este perfecționată sfințirea și transfigurarea noastră.

Afară din Biserică nu există mântuire, fiindcă Biserica este mântuirea. Mântuirea este descoperirea căii pentru fiecare dintre cei care cred în numele lui Hristos. În Biserică și în trupul lui Hristos, în acest organism teantropic, taina întrupării, taina celor „două naturi” unite indisolubil este împlinită continuu. În întrupare avem descoperită plinătatea revelației, o revelație nu numai a lui Dumnezeu ci și a omului. „Fiindcă Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului,” scrie Sfântul Irineu „pentru ca în cele din urmă omul să poată devenii Fiul lui Dumnezeu.” În Hristos, Dumnezeul-om, nu numai că se descoperă înțelesul existenței umane ci s-a și împlinit. În Hristos natura umană este perfecționată, este reînnoită, rezidită, creată din nou. Destinul uman își atinge apogeul și de aici înainte viața umană devine ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Astfel Hristos este ultimul Adam, un om adevărat. În El se descoperă măsura și limitele existenței umane. El a înviat ca și primul fruct al celor adormiți (1 Cor. 15, 20-22). El s-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui. Mărirea Sa devine mărirea întregii existențe umane. Hristos a intrat în mărirea pre-eternă, El a intrat ca și om și a chemat întreaga existență umană să dăinuiască din nou în El și prin El. „Dumnezeu fiind bogat în milă, din marea Sa iubire cu care ne-a iubit, chiar și atunci când noi eram morți prin fărădelegile noastre ne-a unit cu Hristos… și ne-a ridicat cu El și ne-a făcut să ședem împreună cu El în lăcașurile cerești, în Iisus Hristos.” (Efeseni 2,4-6). În aceasta constă taina Bisericii ca și trup al lui Hristos. Biserica este plinătatea (πλερομα), ceea ce înseamnă împlinirea, desăvârșirea (Efeseni 1,23). În această manieră Sfântul Ioan Hrisostom explică cuvintele apostolului: „Biserica este plinătatea lui Hristos în același fel în care capul întregește trupul și trupul este întregit de cap. Înțelegem de ce apostolul vede pe Hristos ca și Capul care are nevoie de toate membrele”.

Niciuna dintre civilizațiile apuse ale istoriei noastre cunoscute nu pare să-și fi propus un asemenea vis grandios; niciuna nu pare – cu toate că ne minunează și acum multe din reușitele lor, încă neînțelese, în planul tehnologiei, să fi dorit însă, la temelia Babelului său, distrugerea lumii și autodistrugerea sa. Modernitatea a produs vise îndrăznețe și mărețe construcții, dar fără duh, semne ale unei tentative imature de a domina lumea, semnele unei morfologii a copilăriei. Această voință de dominare s-a manifestat puternic în operația sistematică de exploatare a pământului, transformat în rezervor de materii prime, abuzat în mod irațional, epuizat, sărăcit.

Despre ambivalența civilizației noastre și despre echilibristica periculoasă pe care o desfășoară, oscilând între viață și moarte, vorbește și Constantin Noica: „sentimentul că totul e posibil, în ordine practică și în ordine teoretică deopotrivă, caracterizează încă, de cele mai multe ori, atitudinea omului de azi față de știința sa. În ordine practică, nu ni se pare exclus să reușim cele mai extraordinare invenții. Toate sunt spre gloria omului și dovedesc, în primul moment, stăpânirea ce a știut să câștige asupra naturii. Dar ele se întorc degrabă împotriva omului. Sentimentul momentan de putere al omului se preface în sentiment de groază. Totul e posibil, adică cea mai înspăimântătoare invenție, cea mai uluitoare mașină ucigașă. Nu s-a inventat dinamita, nu s-au găsit gazele toxice? Tehnica nu se ridică, întreagă, împotrivă-i? Tot ce poate omul este prea puțin pe lângă ce se dezlănțuie împotriva sa”. La acestea se adaugă armele nucleare și utilizarea energiei nucleare, armele biologice și experimentele genetice.

Despărțirea omului de Creatorului său este cauzată nu numai de nesăbuința lumii moderne, ci de anumite premise teologice ale teologiei occidentale. Este vorba de interpretarea transcendenței divine ca absență din creație și de separația între natural și supranatural. Pe fondul dualist despre care am discutat, teologia occidentală – în parte interesată să depășească panteismul antic, în parte interesată de afirmarea unui destin istoric, imanentist al Bisericii – a interpretat greșit două atribute divine, aseitatea și transcendența, ajungând să descrie un Dumnezeu nemișcat și insensibil față de creația sa, îndepărtat, închis în propria sa măreție.

2.1. Desacralizarea Timpului

Dacă omul secolului trecut avea ca unitate de măsură ziua, de la răsărit până la apus, omul modernității, influențat de tehnologie, măsoară timpul atât de exact, încât nici nu îi mai ajunge. Se poate observa foarte ușor că în ceea ce oamenii au numit secolul vitezei, secolul nostru, timpul este unul dintre cei mai importanți oponenți ai omului.

Ca orice realitate care determină și condiționează existența umană și percepția timpului este într-o continuă transformare. De fapt nu timpul se transformă, ci omul se transformă, din consumator de timp în individ consumat de timp. Acest fapt se datorează pe de o parte noilor descoperiri tehnologice, pe de altă parte transformării societății, mai precis secularizării ei. Încercând să-și organizeze timpul cât mai bine, spre a-l folosi cât mai mult spre plăcerile proprii, omul a descoperit stresul, nervozitatea zilnică apărută pe fondul trecerii timpului, care parcă nu mai are răbdare cu oamenii.

Noile descoperiri tehnologice fac ca relația omului cu timpul să fie una de subordonare. Nu așa cum ar fi firesc, din păcate, ci omul este dominat de timpul pe care crede că îl stăpânește. Mai ales descoperirea electricității care îi oferă omului prilejul prelungirii unei „zi lumină”, a mijloacelor ultra-rapide de călătorie care au dus la scurtarea distanțelor, sau a mijloacelor de comunicație care facilitează circulația rapidă a știrilor. Omul se simte stăpân al timpului. Ritmul natural cotidian zi-noapte este bulversat atât de cerințele economice care presupun o productivitate mare, implicit lucrul în trei schimburi, cât și dorința omului de distracție și petrecere în întunericul nopții, când păcatul pare mai ascuns. Noaptea devine zi și ziua devine noapte, doar că totul este din ce în ce mai întunecat în ciuda iluminării artificiale tot mai puternice și mai inventive.

Ca și timpul fizic natural, timpul liturgic, cotidian, cunoaște mutații însemnate. Dacă în trecut, omul cerea ajutor pentru ziua care începea sau mulțumea pentru cea încheiată, azi nu are nevoie de acest lucru, pentru că nici ziua și nici noaptea nu mai sunt la locul lor. Și nu pentru că nu ar avea nevoie cu adevărat, doar că omul este învățat, încă din pruncie, că se poate ca el să se ajute singur. Omul este educat cu gândul că dacă muncește, prin forțele proprii, poate avea orice.

Nu se mai pune în pat seara, cum nu se mai trezește dimineața, ci atunci când responsabilitățile îi cer. Nevoia de mulțumire există, însă a dispărut „timpul” potrivit pentru aceasta. Omul este extras din ciclul zi–noapte, în care este consumat de timpul aspru cronometrat. Din consumator devine consumat, depersonalizat, izolat.

De asemenea, expansiunea tot mai agresivă a mass-mediei, mai ales a televiziunii, face din persoană individ, provocând mutații catastrofale la nivelul integrității umane. Televizorul ne răpește în mare măsură timpul de rugăciune. Anesteziat în fața feluritelor modele de televizoare care oferă fel de fel de protecții, a avalanșei de posturi TV, care ofera tot ce-și dorește omul: informații, filme, divertisment, documentare, material pornografic, etc., omul nu mai are timp de rugăciune. Nu mai vrea rugăciunea în viața lui, pentru că de altfel, omul nu-L vrea nici pe Dumnezeu, care să-l deranjeze de la filmul preferat, emisiunea interesantă, sau pur și simplu de la timpul pe care îl petrece cum vrea el.

De aceea, în afara necesităților biologice, nimeni și nimic nu pare să-și mai ordoneze viața. Timpul trece fără să-l umple cu realizări, iluzionându-se că își petrece timpul cum vrea. În realitate, timpul trece fără ca el să își dea seama. Și de aceea, paradoxal, în viermuiala urbană, omul este din ce în ce mai singur. În aglomerația urbană, omul devine un număr, un număr din ce în ce mai singur, devastat de depresie, refugiat în informațiile dezinformatoare pe care le primește zilnic prin intermediul mass–mediei.

Omul secolelor trecute cunoștea un ritm de viață mai lent. Fiind mai religios, acorda rugăciunii personale mai mult timp. În rugăciune el mulțumea lui Dumnezeu pentru ziua încheiată – ceea ce se constituia și într-o analiză a modului de utilizare a timpului din ziua precedentă, și tot în rugăciune îi cerea ajutor pentru ziua care începea – implicit pentru proiectele din ziua respectivă.

Ritmul anotimpurilor este supus de asemenea unor presiuni care îl vor face să dispară. Aici cei care dictează sunt factorii economici: mai ales piața care cere și vinde orice și oricând. În dorința de câștiguri tot mai mari, ele se contopesc. Nemaisimțind ritmul naturii, omul se îndepărtează și de Ziditorul ei.

Timpul vieții profane era ritmat în trecut de timpul liturgic al sărbătorilor religioase. Alternarea perioadelor de muncă și de recreere urmau îndeaproape ritmul sărbătorilor. Acest aspect al vieții sociale nu a fost uitat de tot, semnificația și motivația sărbătorilor s-a schimbat însă radical. Duminica, Paștile și Crăciunul au rămas pe mai departe zile care organizează și dau ritmul vieții, motivația este însă alta: Duminica nu mai este ziua Domnului ci zi de odihnă. Duminica nu este ziua în care creștinii merg la biserică, ci zi de somn, de odihnă și distracție.

Implicațiile pot fi majore: ca odihnă poate fi luată oricare altă zi, în funcție de cerințele pieții. De exemplu, majoritatea magazinelor țin acum deschis duminica și au închis lunea. La fel, Paștile și Crăciunul sunt trăite într-un tumult cum n-a fost niciodată, dar în orice caz nu ca timp de întâlnire cu Hristos, ci timpul marilor petreceri; este cumplit de trist un oraș pustiu în ziua Crăciunului, la ceas de Liturghie.

Dispariția statului religios duce la desacralizarea timpului. Osmoza dintre stat și biserică era garantul unei vieți sacrale pătrunsă până în cele mai îndepărtate vase capilare ale societății. Azi însă dorita simfonie bizantină este un vis apus. Statul nu se mai preocupă să organizeze societatea în jurul sărbătorilor religioase. Vacanțele școlare sunt tot mai mult disociate de ciclul liturgic al sărbătorilor. Atunci când decid datele vacanțelor, administrațiile analizează cererile din domeniul hotelier și din turism, evaluează posibilitățile logistice ale mijloacelor de transport, ba uneori iau în calcul și interesul copiilor. Însă dorința de a respecta sărbătorile religioase și de a înlesni participarea la slujbe este ultima din grijile lor. Pur și simplu, preocupările de acest gen au dispărut din câmpul de conștiință al guvernanților și al celor guvernați.

Puținele zile libere decretate cu ocazia Paștelui sau Crăciunului trebuiesc văzute mai curând ca excepție, iar nu regulă, și oricum dispuse doar pentru că populația mai este încă legată de aceste sărbători.

Acest fenomen este izvorât din dorința de a nu leza sensibilitatea cetățenilor necreștini. De Crăciunul anului 2006 președintele SUA ura cetățenilor „Sărbători de iarnă” fericite. Cam prea impersonal și prea neutru. Noi românii ne aducem aminte cum în perioada statului comunist Moș Crăciun fusese înlocuit cu Moș Gerilă, cel din urmă fiind mai anost și neimplicat religios.

De la săptămâna ca rememorare și trăire a crestinismului incipient și până la ajungerea în situația în care se transformă doar într-un ciclu repetabil, obositor și de-a dreptul descurajant, unii ar zice că este mult, dar o privire sinceră ne contrazice imediat. Chiar și zilele libere ale săptamânii, sunt o impunere nu a religiozității, ci a constatărilor de ordin sociologic și psihologic. De puțin timp s-a descoperit, cu mare interes, că omul are nevoie de două zile de odihnă, o dată la cinci zile de muncă, lipsa lor ducând la grave deviații psihice. Adică ceea ce creștinismul învață de două mii de ani, au descoperit așa numiții sociologi abia de câteva decenii. Aceasta este lumea noastră, care se laudă cu descoperiri excepționale și descoperă ceea ce era știut de mult.

În lumea noastră, omul este interesat de ceas și nu de timp. Cuprins între cronometre economice și nevoia de timp pentru el, omul nu face loc în viața sa Creatorului timpului. Este foarte interesa de timpul imediat, cel economic, și nu de cel viitor. Și dacă uneori ni se pare că omul este interesat de timpul îndepărtat, putem observa clar că omul este interesat de viitorul îndepărtat dar nu de veșnicie. Omul se desparte de Dumnezeu prin ascunderea sub masca timpului, pe care se simte stăpân. Refuză să vadă finalitatea vieții pentru că nu îl vrea pe Dumnezeu în viața sa, dorește să fie liber, neștiind că lipsa comuniunii cu Dumnezeu înseamnă de fapt robie sub stăpânirea materialului.

Săptămâna creștină este recapitulatoare a credinței, prin trăire și cinstire. Luni, zi de prăznuire a Puterilor Îngerești, marți – Sfântul Ioan Botezătorul, miercuri și vineri – Sfânta Cruce, joi – Sfinții Apostoli și Sfântul Nicolae, sâmbătă – Sfinții Apostoli, Sfinții Mucenici și Preacuvioși Părinți. Acesta este ritmul creștin săptămânal, cu toate cele șapte Laude Bisericești săvârșite zilnic, cu rugăciune zilnică, cu post la vremea cuvenită, milostenie și lecturi duhovnicești. Așa se identifică creștinii din toate timpurile.

Și parcă astăzi săptămâna nu mai este chiar așa. Să deschidem ochii realității. Realitate tristă, realitate cruntă. Luni începem o zi de muncă și o săptămână în care alergăm după îmbuibare și exces pentru unii, după supraviețuire pentru restul. Și parcă sunt copiate cu indigoul zilele săptămânii, în care se poate distinge doar numărul de ore în plus peste program sau coloratura tot mai accentuată a problemelor la care trebuie să facem față. Marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, nu se disting cu nimic între ele, poate doar dacă avem acces la un calendar pe care din nevoie îl consultăm periodic. Unde mai este prăznuirea Sfinților Îngeri, a Sfântului Ioan Botezătorul, …, unde mai este creștinismul nostru? Raționamentele economice ne subjugă și ne fac să ne depărtăm tot mai mult de Dumnezeu, în încercarea noastră palidă de a prelua atribuțiile Proniatorului, și a ne purta noi înșine de grijă. Îl vrem în societate, dar să stea într-un colț, ca să Îi arătăm ce ne dorim și cum ne facem noi, fără să ne mai tot rugăm de El. Să Îi arătăm că suntem puternici și ne descurcăm și fără El. Poate să și plece, ne putem fi noi înșine dumnezei. Așa gândește omul contemporan, secularizat, cu sânge nestorian.

2.2. Duminica

Probabil este singura zi rămasă liberă, dar și aceasta din rațiuni economice. Ce frumos, ce bine, ce plăcut, pentru cineva care nu trăiește timpul nostru. E liberă, dar nu este pentru Hristos.

Oboseala este marele impediment al acestui „secol al vitezei”. Deși lumea circulă tot mai repede, deși autovehiculele sunt tot mai performante iar distanțele se parcurg cu o tot mai mare ușurință, omenirea se plânge și suferă tot mai mult de o oboseală obsedantă, oboseală care de fapt ne consumă. Din punct de vedere economic, societatea pășește tot mai rapid iar munca mecanizată tinde să fie tot mai prezentă în viața aceasta. Astfel, Ziua Învierii devine zi a odihnei, strict pentru odihnă. Omul devine mult prea obosit pentru a merge la Biserică, sau poate prea obișnuit de a sta la depărtare de Dumnezeu, la „umbra” nevoilor personale.

Prima zi a săptămânii, Duminica, nu este ziua care a luat locul Sabath-ului, ca zi de odihnă și aducere aminte a evenimentelor petrecute în istorie. Duminica este ziua Învierii, zi de adunare Euharistică și rememorare a momentului trăit de femeile mironosițe la mormântul Domnului. Fiorul vederii mormântului gol, bucuria întâlnirii cu Îngerul Domnului și mai apoi cu Grădinarul sufletelor noastre, fac din prima zi a creației și prima zi a creștinismului. În această zi omul nu este chemat spre odihnă sau relaxare, ci spre împărtășirea cu Hristos Euharistic. Luare a poverii și în același timp al bucuriei creștine, pentru a ne transforma viața în pildă pentru lume, ca moștenitori ai Cereștii Împărății. Suntem chemați în Euharistie să ne umplem cu mesajul Evangheliei, iar apoi să ieșim în lume la misiune prin viața noastră. Săptămâna care începe să fie făcută de noi o săptămână creștină, cu valențe mântuitoare.

Pentru marea majoritate a oamenilor însă, duminica este ziua în care nici măcar nu se trezesc de dimineață, pentru simplu fapt că o considerăm zi de odihnă. Cine este Dumnezeu să le strice somnul în singura zi rămasă liberă. Oamenii devin mult prea obosiți pentru a mai face „lungul” drum până la Biserică. Apoi o dedică relaxării fără Dumnezeu, pe care îl percep ca pe un factor de stres, deoarece ne aduce aminte că suntem doar creatură și nu Creatori. Ies la plimbare, merg în vizite, fac sport, orice, dar nu cumva să își îndrepte atenția spre Dumnezeu. Pentru că ei Îl vor în lume, dar să nu le stea în cale, să stea în Bisericile de zid rece pe care sunt de acord să i le construiască, să le și viziteze din când în când, dar să nu îi incomodeze. Ei să aleagă când și cum să Îl viziteze, iar El să stea în „colțul” Său.

2.3. Posturile de peste an

Pentru orice creștin este clar că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ne fortifica sufletele în lunga luptă cu păcatul. Mântuitorul, vorbind de neputința provocată de puterea diavolului, zice: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (Mt. 17,21) Iată că postul este izgonitor de diavol, foarte eficient în lupta duhovnicească. Departe de a fi curățitoare de păcare, posturile de peste an, rânduite de Biserică, au un rol deosebit, doar că ele sunt luate din ce în ce mai puțin în seamă de omul zilelor noastre. Sufocat de diete și fast-food-uri, cure de slăbit și preparate culinare sofisticate, din diferite bucătării care mai de care mai exotice, omul nici nu vrea să audă de post.

Ascunzându-se sub dictonul: „Nu-i păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoți!”, omul descreștinat vede în post o practică desuetă, fără sens și care nu i se adresează. Nu lasă în viața sa timp și pentru aceste lucruri, chiar dacă, de ce să nu recunoaștem, încă mai sunt creștini care se străduiesc să postească măcar prima si ultima săptămână din Postul Mare, sau din cel al Crăciunului. Cu toate acestea, pentru marea majoritate a oamenilor, posturile de peste an sunt doar realități pe care le neagă, refuzând indirect pe Dumnezeu.

2.4. Nașterea Domnului și Învierea Domnului

Cele două sărbători care marchează calendarul creștin ca balize ale vieții liturgice, sunt și ele transformate, încet-încet în evenimente cu scop pur economic. Frenezia care marchează cele două sărbători se transformă destul de repede într-o goană după cele materiale, o învălmășeală din care se pierde scopul și rămân doar mijloacele.

La o primă vedere, sărbătoarea Nașterii Domnului și a Învierii Domnului reunesc pe creștini și le redau unitatea pe care o pierd pe parcursul unui an întreg. Iluzia este repede spulberată de privirea obiectivă a societății în preajma acestor sărbători.

Omul se luptă tot mai mult pentru o îndestulare abuzivă de mâncare, cumpărături extravagante, pregătiri excepționale, care uneori durează chiar două săptămâni. Oboseală și stres, ca să adune cât mai multe pentru sărbători. Astfel totul se transformă într-o goană după cele materiale, în timp ce sosind momentul mult așteptat, creștinul este mult prea obosit pentru a participa măcar la Sfânta Liturghie, darămite de a trăi sărbătoarea așa cum se cuvine.

Sărbătorile sunt transformate în banchete, în petreceri fără timp și în zile ale lui Dumnezeu dar fără Dumnezeu. Bisericile sunt pline, cel puțin în prima zi a praznicului, de foarte mulți creștini care merg la Biserică doar în aceste sărbători. Însă ei sunt creștini doar cu numele. Pentru că îndată ce se termină Sfânta Liturghie, se întorc la viața din care elimină cât se poate pe Dumnezeu, ori în care fug de Dumnezeu. Sărbătorile creștine devin tot mai mult necreștine, în care oamenii se îngrijesc tot mai mult de cele ale pântecelui în detrimentul celor duhovnicești.

Crăciunul este tot mai des confundat cu vacanțe în locuri exotice, cu Moș Crăciun, cu petreceri și artificii, cu cadouri și lucruri tot mai necuviincioase. Devine naștere a patimei, sub toate chipurile, iar pertrecerile fără limite devin scop al „sărbătorilor de iarnă”. Nașterea Domnului nu este o poză a nașterii istorice a Pruncului în Betleemul Iudeii, ci o trăire actualizată a chenozei Hristice, pentru noi și pentru a noastră mântuire.

De asemenea, ca fapt religios, Învierea Domnului depășește cu mult dimensiunea unei simple amintiri. Asumată lăuntric, în universul nostru sufletesc, ea nu mai este o comemorare, ci o reiterare, în sensul că, prin trăire în credință, omul devine contemporan cu evenimentul, iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum, amintirea unui fapt devine sincronă cu faptul în sine.

Cu toate acestea, există nu numai un atunci al trecutului, când s-a petrecut un eveniment, ci un atunci al viitorului, când se va petrece un altul. Învierea Domnului nu este un act final, ci unul intermediar, între moarte și înălțare, iar aceasta din urmă deschide perspectiva celei de A Doua Veniri a Domnului. Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduința și garanția propriei noastre învieri.

Iată rațiunea pentru care, în drumul Său către patimă, Domnul a rostit parabola celor zece fecioare, pe de o parte, și parabola talanților, pe de altă parte. În amândouă este vorba de un atunci nedeterminat, de o vreme viitoare pe care nimeni nu o știe, când Stăpânul li se va arăta supușilor, și le va cere socoteală pentru felul în care și-au cheltuit viața ca dar al lui Dumnezeu. Așteptarea nu este altceva decât un îndemn la veghe și rugăciune. Așadar, adevărata sărbătorire a Sfintelor Paști este o bucurie a viitorului anticipat prin trăire.

2.5. Noile zile festive și noul calendar

Cu toată desacralizarea lumii și a timpului în care trăiește, omul are nevoie instinctiv de o anume festivitate. Sărbătorile liturgice, care sunt comemorări ale unor evenimente religioase, sunt mai mereu dublate în zilele noastre de „sărbători” care nu au nimic sacru. În unele dintre acestea se regăsesc elemente care amintesc vechea sărbătoare: odihna, festivismul, ruperea ritmului cotidian.

Între aceste „sărbători laice” sunt unele cu caracter general (sărbători naționale) sau cu caracter local (zilele municipiului). Între aceste zile și sărbători, un rol crescând îl au perioadele de timp cu un pronunțat caracter economic: ZileleUrsus, Festivalul berii, etc., precum și cele dedicate unor grupuri de persoane: ziua diabeticilor, ziua nefumătorilor, ziua luptei împotriva discriminărilor rasiale, etc.

Sunt atât de multe zile desacralizate încât ar fi posibil întocmirea unui nou calendar: al festivalurilor și zilelor non-religioase. De fapt acest lucru se și face, fiecărei zile îi este dat un corespondent al sărbătorii non-religioase: lupta împotriva cancerului, ziua porților deschise, ziua împotriva fumatului, etc. Interesant este faptul ca tot mai des aceste așa numite sărbători au scopuri nobile, tocmai ca să nu atragă atenția. Căci scopul lor nu este de a se face efectiv ceva împotriva greutăților și relelor lumii acesteia, ci de a îndepărta creștinul de calendarul cinstirii sfinților, în scopul faptelor bune. Totuși, faptele bune fără Dumnezeu sunt un drum fără întoarcere spre o lume fără Dumnezeu.

Totul începe de la familie și de la educația celor șapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfințenia căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie și nașterea de prunci. Familii destrămate, copii lăsați de izbeliște, atunci când nu au fost uciși înainte de a se naște, adolescență maculată, tinerețe incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca, guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde se joacă mai puțin cu mingea și mai spectaculos cu pumnii și bâtele, o lume în care indecența, vulgaritatea, parvenitismul și corupția devin instituții ale binelui comun.

2.6. Familia în societatea contemporană

Familia este confruntată cu noi realități și situații care, pe de o parte, duc la șubrezirea sau destrămarea ei, iar pe de altă parte, ridica semne de întrebare și îngrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei. Aceștia încearcă să găsească și soluții pentru păstrarea ei în făgașul tradițiilor sănătoase, pentru a fi salvată de la amenințarea cu dispariția și pentru a-și îndeplini în continuare rolul major pe care l-a avut în viața societății și a omenirii.

Atâta timp cât familia s-a bazat pe principii sănătoase, adică dragoste reciprocă, sfințenia vieții soților, credincioșia, indisolubilitatea, ajutorul dezinteresat și resonsabilitatea față de societate, prin educarea corectă a copiilor, ea a jucat un rol fundamental în societate și în viața omenirii. Când aceste principii au început să nu mai fie respectate, schimbându-se, în decursul istoriei, concepția despre familie, ea a încetat să mai fie izvor de viață, sanctuar de sfințenie și mediu de educație pentru viitoarele vlăstare ale societații, iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus după sine și decăderea morală a membrilor înșiși ai familiei, dar și pe cea a societății.

Nu vom face aici o istorie exemplificată a acestui fenomen, pentru ca roadele sau consecințele s-au cules de-a lungul timpului, ci ne vom referi la situația de azi a familiei, în societatea românească și în lume, de unde vom vedea ca ea s-a înstrăinat mult de scopul pentru care a fost întemeiată, fiind amenințată de pericolele tot mai mari care aduc după sine slăbirea și dezintegrarea ei în societatea contemporană.

2.7. Cauzele si pericolele care duc la slăbirea și dezintegrarea familiei

Cel dintâi motiv este individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată, care ne face să uităm de semenul nostru și să punem în centru preocupărilor noastre, grija și interesul pentru propria persoană. Aceasta stare potrivnica poruncii de baza a Evangheliei, care este iubirea aproapelui, determină pe membrii familiei să uite de obligațiile față de cei apropiați, soți și copii, și să caute în viața de familie numai plăcerea erotică.

De aici atitudinea de neacceptat a soților pentru dezinteresul față de unul dintre scopurile căsătoriei și al familiei, nașterea de prunci, creșterea, educarea lor pentru viața creștină. Această atitudine este determinată în viața multora de modul în care au înteles viața sau relația dintre bărbat și femeie înainte de căsătorie. În această privință, un pericol foarte mare este începerea vieții sexuale de timpuriu. Imediat ce tinerii intră în pubertate, încurajarea și îndemnul, de multe ori, chiar din partea medicilor sau a altor factori răspunzători de educație, de a urma această cale, pe care o socotesc normală și firească și care aduce după sine îmbătrânirea precoce, blazarea și epuizarea timpurie a puterilor fizice și sufletesti, dezinteresul pentru viață și fuga de obligațiile familiale.

Nu a trecut de mult vremea când fete din liceu, gravide, au început a fi încurajate în modul lor greșit de viețuire. Tinere studente sau eleve declară tot cu o mai mare dezinvoltură că este o rușine ca o fată să se căsătorească fecioară. La aceasta se adaugă tragedia legalizării avortului, care determină pe atâția tineri să vadă în relația dintre bărbat și femeie numai plăcerea erotică și deloc obligațiile care decurg dintr-o legătură de familie, de la care nu mai așteaptă nimic frumos. Iar când aceasta are loc, ușurința cu care abandonează copii sau îi ucid, mai ales când cuplurile nu sunt cununate civil și cu atât mai mult religios.

Lipsa de interes față de educația copiilor, atitudinea de violență a părinților față de copii și invers, aspect care capătă proporții îngrijorătoare în societatea romanească. Scăderea numărului copiilor sau a natalității în general, prin folosirea contraceptivelor și în chip special, prin numărul imens de mare al întreruperilor de sarcină, fapt ce a devenit un adevărat măcel al pruncilor nevinovați și o plagă a vremii noastre, ca lepra în antichitate și ciuma în Evul Mediu. Din păcate, țara noastră ocupă locul de frunte în lume în privința numărului crimelor săvârșite prin avort.

O altă cauză a destrămării familiei și a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de conviețuire firească dintre bărbat și femeie. Aceste așa numite familii, încearcă să ofere un model alternativ față de ceea ce înseamna familia serioasă și adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia.

Divortul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viața societății, ceea ce denotă o concepție total greșită despre căsătorie și familie, care pot fi desfăcute oricând și din orice capriciu, în mintea unora.

La acestea se adaugă formele total denaturate de relație nefirească dintre persoane de același sex, bărbat cu bărbat și femeie cu femeie, prin practicarea păcatelor împotriva firii, a homosexualității și lesbianismului. Acestea atacă direct scopul principal al căsătoriei și familiei. Nu sunt altceva decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le poate accepta niciodată, fiind contrare creației. Ceea ce este și mai grav, este faptul că în aceste forme de viețuire, copiii care se nasc în familiile adevărate și normale, fiind înfiați de asemenea cupluri cu viață nefirească, devin obiectul plăcerii lor și al deformării instinctului procreării, așa cum și colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca și întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa.

Un pericol real îl prezintă și globalizarea, care atentează tot mai mult la identitatea familiei și popoarelor, care apreciază raportul dintre indivizi și popoare doar prin prisma economică și financiară. Demonul patimii trupești și al iubirii de avuție pune în felul acesta tot mai mult stăpânire pe oameni, îndepărtându-i de la idealul sublim al viețuirii și al întregirii reciproce în cadrul familiei.

Nu mai puțin important este în procesul de slăbire și de destrămare a vieții de familie și curentul sau miscarea feministă care urmărește tot mai mult așa-zisa emancipare a femeii, nu atât de sub stăpânirea bărbatului, cât mai ales de sub obligațiile pe care în mod firesc le are în cadrul vieții de familie: nașterea de prunci, grija și dragostea față de ei și de soț.

Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care femeia a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soție și mamă. Toate aceste forme denaturate ale vieții de familie și devieri de la o adevarată viețuire a celor doi parteneri, pe care Dumnezeu i-a creat unul pentru altul, constituie grave pericole care sapă la temelia vieții sănătoase de familie, distugându-o și diminuându-i importanța. Ele constituie adevărate pericole sociale care nu duc decât la destrămarea modului firesc de viețuire a oamenilor.

Proasta sau greșita educație care se face tinerilor, dar și libertatea exagerată care li se acordă, se transformă foarte ușor în libertinaj. Tinerii care nu mai ascultă de părinți și încearcă să iasă de sub autoritatea acestora, nu sunt decât victimele unei false concepții de viață. Nici diferența de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizației nu ne îndreptățesc să disprețuim experiența de viață a părinților și mai ales dorința sinceră de a asigura viitorul fericit al copiilor lor. Nu există părinți care să nu dorească binele propriului său copil. Cu toate acestea, există atâția tineri care, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, se îndepărtează de casa părintească, de părinți și de modul lor de viață și, de cele mai multe ori, cad pradă unei viețuiri nedemne și păcătoase, care nu înseamna deloc modernitate sau generație nouă, ci cultivarea unui mod nesănătos de viață, care nu le ajută cu nimic la formarea personalității lor.

Un pericol extem de mare pentru viața de familie îl constituie influența masa-mediei asupra acesteia. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune și publicații, reviste și ziare. Se atentează la viața de familie prin publicitatea care se face pornografiei, violenței, păcatelor împotriva firii, sexualitătii în general, ceea ce determină mai ales tinerii să nu se mai gândească la adevărata și frumoasa viață de familie, pe care să o dorească, ci mai ales la satisfacerea exagerată și nefirească a instinctului sexual. Televizorul a ajuns să fie numit „o cetate a Somodei”, în special pentru impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor în general.

Nu există nici o emisiune în care să se vorbească despre familie, principiile sănătoase pentru întemeierea ei, obligațiile soților între ei și față de copii, dragostea care trebuie să unească pe cei doi soți, sinceritatea, credincioșia, sfințenia vieții familiale, nașterea de prunci, creșterea și educația lor, pe când filmele și reclamele pornografice abundă pe fiecare post.

2.8. Criza familiei în Europa

Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă, mai mult ca niciodată, familia naturală, tradițională, se află în criză, în mutație spre un viitor confuz și incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizației occidentale, o criză a societății contemporane însăși.

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor și crește numărul divorțurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii sunt mai puțini iar bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește și care nu prezintă semne majore de dinamism demografic, aceasta este imaginea actuală a Europei.Cu toate acestea, sociologia a argumentat necesitatea avortului și a anticonceptionalelor, ca o condiție a stopării exploziei demografice, considerându-se că astfel se va opri procesul de pauperizare a omenirii.

Mișcarea feministă a fost vârful de lance în acest demers mondial, organizând demonstrații în marile capitale și strigând sloganuri ca: „pântecul meu îmi aparține mie!” sau „dacă noi vrem sau nu copii, noi singure suntem cele care hotărâm aceasta!” Astfel s-a obținut legalizarea întreruperii de sarcină în toate marile state occidentale, urmând ca acest exemplu să fie preluat de toate țările europene. Astfel, femeia a demisionat din vocația ei divină de împreună creatoare cu Dumnezeu în domeniul vieții umane, adevărata ei misiune sacerdotală, cerându-și o autonomie față de Divinitate, aidoma celei pe care omul și-a luat-o în rai, prin neascultare.

Cauzele crizei familiei sunt multiple și complexe: mutații de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieții și intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă și nihilistă. Absența idealului pe termen lung și a valorilor, creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, deteminând mulți oameni să se refugieze în practica drogului, violenței, în sectarism și suicid.

La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală și Orientală, în fostele țări cu regim comunist, și alți factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei de mâine, emigrația spre țări mai bogate.

În Romania, criza familiei se manifestă prin abandonul copiilor și abandonul părinților, în numărul mare de avorturi și chiar o creștere a numărului divorțurilor, creșterea violenței în familie și creșterea delicvenței juvenile.

Cauzele economice și mutațiile specifice perioadei de tranziție spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte, criza spirituală a familiei în Romania se datorează și secularizării impuse de regimul comunist, prin faptul ca educația copiilor și a tinerilor, adulții de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinții n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii și tinerii în credința creștină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituțiile de învățământ. Dimensiunea creștină a familiei s-a menținut mai mult în virtutea tradiției liturgice și sacramentale decât în virtutea educației sistematice creștine sau a unei pastorale elaborate.

Divortul este un flagel al societății moderne. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea spre celălalt disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele, toate dăruirile și oboselile pentru el.

Sinteza acestei iubiri inițiale, totale, spre o legătură care se cere actualizată și concretizată în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în această legătură de viață a celor doi. Fiecare dintre cei doi soți înscrie în ființa sa tot mai multe semne de atenție, de înțelegere, de dăruire și jertfire din partea celuilalt, iar acestea îi leagă tot mai mult pe cei doi, îi fac să se cunoască și să se prețuiască tot mai mult.

Căsătoria creștină este o adevărată taină vie a dualității sau a unității duale care începe să se simtă și să se realizeze din momentul unirii celor doi în căsătorie sau și de mai înainte, dar ei, cei doi, iși actualizează și dezvoltă virtualitățile în tot cursul vieții lor, fără să se plictisească unul de celalalt.

Divorțul este ruperea tainei unice, fiindcă a slăbit și a pierit iubirea care ținea pe cei doi într-o unitate duală. Divorțul și dezbinarea familiei au devenit o adevărată plagă în societatea nostră secularizată și secularizantă. Cauzele acestora trebuie căutate în primul rând în ideologiile secularizante și secularizate ale vremii noastre. S-a pierdut în mare măsură tensiunea misterului persoanei și a misterului pe care îl implică căsătoria în general și familia creștină în special. Abandonul copiilor și imoralitatea. Acestea sunt două consecințe grave ce urmează aproape cu regularitate dezbinării familiei prin divort. Întâlnim și situații când copii în fragedă vârstă, din căsătorii dezbinate, ajung pe drumuri.

Avortul, divorțul, abandonul copiilor și fuga neobosită după plăceri, aventurile – care sunt de fapt o sete și o goană după nimic, sunt rănile și dușmanii căsătoriei, ai familiei creștine și ai oricărui cămin conjugal, precum și ai societății omenești, săpând la temelia unei națiuni, a comunității și vieții bisericești.

Familia a devenit pe zi ce trece o realitate incomodă, unirea vieții în mod monogamic dintre un bărbat și o femeie pare, pentru unii, prea incomod pentru libertatea promisă de către sistemul democratic. Sexul se cere să devină liber, viața relațională dintre soț și soție trebuie deschisă spre … globalizare, adică să se realizeze o iubire universală de tip holistic-naturist între oameni în detrimentul familiei, considerată mult prea îngustă în interesele ei egoiste. Astfel, se atentează direct la existența Tainei Nunții.

Un alt aspect deloc de neglijat este naturismul. Acesta vrea globalizare: omul să trăiască plenar în spațiul naturii, conform cu ea și numai în cadrul legilor ei. Orice lege care vine în plus față de legea morală naturală trebuie să se integreze în cadrul naturismului. Multe transmisii mass-media încep să prezinte ca „normală” modalitatea de convietuire în comun, fără prejudecăti, a unor grupuri care, …, s-au conformat deja naturii. De aici și până la sexul în grup, prezentat de programele erotice, la homosexualitate, ca opțiune liberă de a-ți alege modul de a iubi, nu mai este decât un pas. Probabil este deja o legătură subtilă care încă nu se vrea dată la iveală deocamdată. Și tot aici pot intra cultele care văd în naturism o mântuire. Să luăm cazul credințelor panteiste, care respectă mediul deoarece în el se ascunde Divinul impersonal, care nu trebuie violat prin acte brutale și vom ajunge la tendințele dizolvante, care îl absolvă pe om de dialogul cu Dumnezeu, deoarece Acesta din urmă nu mai este persoană.

Probabil se poate explica această tendintă spre naturism, mai ales a societății occidentale, prin aceea că s-a pierdut din teologia contemporană a Apusului ideea de post și asceză. Natura consumată cu iraționalitate, hrana bazată doar pe toxinele cărnii, se repercutează asupra sănătătii și este un fapt real. În societatea bunăstării exagerate, apare morbul bolii din cauza surplusului alimentar și al sedentarismului.

Postul ortodox și metania, tocmai acest lucru vrea să-l echilibreze: în primul rând ele sunt o rugăciune a trupului, alături de cea a sufletului, pe de altă parte ele sunt un mod de a trăi, care complementează asceza sufletească. Când una din cele două nu sunt respectate, repercursiunea patologică se face simțită. Dar între post și trăirea vieții conjugale, a raportului cu copiii „conform naturii”, este de fapt o mare diferentă, păcăleala diavolului, care te vrea să zici “binelui rău si răului bine” (Isaia 5, 20), adică să-ți bulversezi axiologicul creștin din tine.

Libertinajul vieții conjugale și păcatele sexuale sunt altă provocare la adresa familiei, pe care Teologia Feministă le admite și le propagă. În planul luptei pentru repunerea sexualitătii în planul primordial, pe scara valorică a secolului nostru, atât feminismul, cât și new age-ismul au afirmat mai mult decât o simplă toleranță față de perversiunile sexuale, care s-au manifestat în societate, propagând ideea că adevărata libertate a omului abia atunci se manifestă, când se poate alege între diversele variante sexuale. Mai mult, se face foarte multă publicitate acestor noi forme de viață sexuală, care ar afirma, prin distrugerea vieții în doi, coeziunea comunitară inter-umană. În această așa-zisă comuniune, oamenii ar putea realiza simbioza dintre ei și natură, atât prin împărtășirea de bunuri, de sentimente și de idei, cât și prin împărtășirea de trupuri pentru sex.

Astfel, omul timpului nostru este momit în fel și chip de către diavol, pentru a se despărți de Dumnezeu, oferindu-i la schimb fel de fel de pseudo-plăceri, care mai de care mai efemere.

2.9. Mass-media

Un alt subiect spinos este acela al informației cotidiene, în deosebi a provocărior pe care le aduce internetul și televiziunea. Chiar dacă în mare măsură mass-media urmărește doar scopuri de ordin financiar, efectele pe care le produce această avalanșă de informație nu sunt de fiecare dată cele mai pozitive.

Sintagmă consacrată mai întâi în limba engleză și atât de des întrebuințată în limbajul curent, mass-media reunește două cuvinte de origine latină: massa, prin care se întelege o cantitate mare de entități agreate și medium (- pl. Media) – mijloc de transmitere a ceva, se referă la mijloacele de comunicare în masă, înțelese ca seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic. Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televizune, cinema, publicitatea prin afișe, etc.

Mass-media are pretutindeni în lume, o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Mass-media îi influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existență: influențează, deci, un univers care ține prin excelență de rosturile și competentele Bisericii.

Dacă presa, televiziunea, mass-media în general, sub toate aspectele ei, nu face diferența între teologia și principiile de viață occidentale și răsăritene, riscă nu numai să participe cu succes la fenomenul secularizării, dar și să inducă în sufletul oamenilor un sentiment al absurdului, al artificialului, al acelui ceva care nu se potrivește, la fel ca în cazul oricărui împrumut ori imitații făcute fără discernământ.

Efectele mass-mediei se manifestă în numeroase domenii ale vieții umane: social, cultural, politic, economic, chiar și religios. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluție sau involuție a obiceiurilor, tradițiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viață, în general a civilizației, pot accelera sau frâna procesul duhovnicesc, intelectual sau cultural al omului sau al unei comunitati.

Biserica Ortodoxă trebuie să îi învețe pe credincioși să creadă, nu numai cu mintea, ci și cu inima, să trăiască adevărul. Aceasta este cea mai bună explicație și cel mai bun argument. Informația este bună, fiindcă nu poți să faci nimic fără informație, dar dacă informația nu coboară jos, în inimă, nu schimbă modul de viață. Limbajul îl poți schimba oricând, căci este convenție, dar toate sunt în zadar dacă nu schimbi inima, dacă nu te lupți cu forțele distructive din tine, cu patimile și poftele.

Din păcate, accesul la informație prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodată – și vremurile prezente par să confirme din ce în ce mai mult acest lucru – mass-media nu reușește să concretizeze în fapt, potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al răului. Agresiunea informațională cu care mass-media contemporană impune imagini în constiința publică, intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social.

Exacerbarea violenței, a erotismului, a prostituției, pot produce schimbări majore, uneori tragice, în comportamentul uman, dezumanizând raporturile dintre om și semenii lui, ducând la acte de delicvență – uneori chiar juvenilă – la degradarea vieții de familie sau descoperirea acesteia, îndepărtându-l de comunitate, de societate, de valorile evanghelice. Chiar dacă nu se ajunge la această adevarată schizofrenie, articole sau programe de această factură pot duce la indiferentism religios, contribuind și acutizând fenomenul secularizării.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, mai ales prin intermediul TV au făcut accesibile unui public larg violența și pornografia inclusiv copiilor și tinerilor, care se formează cu aceste imagini și nu mai disting realitatea de ficțiune. Aceștia ajung foarte ușor la teledependență.

Teledependența se manifestă și în cazul persoanelor de vârstă medie sau chiar înaintată, ca un răspuns la efortul, la stresul zilnic sau ca indiferență. Remarcam ca efecte: superficialitatea, sărăcie sufletească, o falsă impresie despre problemele vieții, etc.

Un alt efect nociv pe care mass-media îl produce în plan spiritual este relativizarea și diluarea noțiunilor și normelor fundamentale ale credinței și moralei creștine. Indiferentismul religios și relativismul moral al vremurilor noastre au ca sursă, printre altele, și un anume gen de prestație jurnalistică. Tinerii iși aleg modele și își fac idealuri de viață din eroi de film sau personalități artistice, a căror moralitate sau influență normativă – în înțelesul bun al cuvântului – sunt îndoielnice. Rolul pozitiv, esențial, al mass-mediei este să dea expresie spiritualității și mentalității românești, care este singura care a păstrat adevărata imagine a lui Hristos, a creștinismului și a Sfintei Scripturi, care vorbește din primul verset despre prezența lui Dumnezeu în lume.

Este potrivită prezența mass-mediei bisericești în această societate și în fața provocărilor secularizării, pentru că și părinții din primele veacuri au scris și au ieșit în întâmpinarea oamenilor. Dar trebuie să fim atenți ca nu cumva să se deplaseze centrul, de la participarea la Sfânta Liturghie, la Liturghia văzută la televizor sau ascultată la radio. Atunci s-ar produce o mare pierdere spirituală, pentru că la televizor te uiți la imagine, dar în biserică trăiești cu adevărat. Sunt și filme, documentare și ziare care vorbesc despre prezența lui Dumnezeu și despre trăirea cea adevărată, care păstrează taina, adevărat că foarte puține, dar cele mai multe sunt dominate de o mentalitate secularizată și urmăresc doar excepționalul și extraordinarul, sprijinind foarte mult golirea lumii de Dumnezeu.

2.10. Drogurile

Fenomenul toxicomaniei ia amploare pe zi ce trece. Deși dependenții de droguri sunt considerați niște delicvenți, în realitate ei sunt oameni bolnavi, ajunsi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor. Incorsetați de suferință, disprețuiți și marginalizați, se topesc încet, dar sigur. Se sting neînțeleși de o societate mai mult neputincioasă, prin decăderea ei morală, decât indiferentă. Sufletele lor zdrobite de durere se zbat între minciună și adevăr, între zi și noapte.

Trupul unui toxicoman ajunge o epavă infiorătoare. Trupul acela pe care Dumnezeu l-a dat pentru a fi templu al Duhului Sfant, devine batjocura diavolului. E de plâns mai ales faptul că noi, cei care pretindem că suntem niște oameni normali, în loc să îi compătimim, să îi ajutăm și să ne rugăm pentru ei, îi marginalizăm. Ei se separă de Dumnezeu prin patima lor, iar noi ne separăm de Dumnezeu prin separația față de ei.

Drogul este o capcană din care se iese cu greu, sau nu se iese niciodată, dar datoria noastra este să-i întindem mâna celui împătimit. Consumul periodic de stupefiante duce la apariția tulburărilor respiratorii și a constipației, scăderea în greutate, iar la femei apare menstruația neregulată. Din punct de vedere psihic pot apărea: anxietate, schimbări ale stării de spirit, paranoia, oboseală extremă, iritabilitate, depresie și insomnie gravă, somn agitat și neodihnitor. Toxicomanii sfârșesc de regulă prin sinucidere, supradoză, infarcte miocardice, accidente vasculare cerebrale, blocaj renal sau ciroză hepatică.

Dependența nu este o joacă, este o dramă pentru care nu avem cuvinte să o descriem la adevărata ei intensitate. Lipsa drogului produce stări de criză manifestate prin nervozitate excesivă, violență, tâlhărie și criminalitate. Drogurile depărtează și chiar îl pune pe om în opoziție față de Creator, oferindu-i pentru un scurt timp plăcere, luîndu-i în schimb liniștea.

Până la un punct, duhurile întunericului oferă stări asemănătoare cu cele pe care le dă rugăciunea. Îi oferă consumatorului de droguri, posibilitatea de a „escalada” treptele falsului Rai, după care victima se prăbușește în adâncul întunericului. Aici îl așteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de suportat. Modalitatea de a iesi din acest Iad? Incă o doza! Și încă una! Până când organismul cedează și sufletul se pierde pentru totdeauna, în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze.

Drogul te scoate dintr-o stare de normalitate, sau de tulburare, te introduce în lumea falsei bucurii, după care te aruncă cu brutalitate în cumplitele chinuri ale iadului, afectând atât sufletul, cât și trupul. Rugăciunea oferă adevărata bucurie și stabilitate, adevărata putere. Efectele rugăciunii vor fi întotdeauna purificatoare.

2.11. Pluralismul religios

Sunt predicate mult prea multe „evanghelii străine” și fiecare din ea pretinde ascultare și supunere totală. Din păcate, chiar și știința se pozează ca și religie. Poate fi adevărat că această criză modernă se poate trasa înapoi la pierderea convingerilor. Orișicum, ar fi dezastros dacă oamenii s-ar aduna în jurul unui steag fals și ar pleda loialitate față de o credință falsă. Adevărata rădăcină a tragediei moderne nu constă doar în faptul că oamenii au pierdut convingerile, ci în faptul că unii l-au părăsit pe Hristos.

Pluralismul religios nu vine să apropie omenirea de Dumnezeu, în modul real, ci mai mult să o depărteze de El. Fiecare religie vine cu pretenția că este singura adevărată și promite celor ce stau să asculte, calea cea mai ușoară spre o împărăție a lui Dumnezeu, după cum au capacitatea fiecare să își închipuie.

Bisericile Creștine și religiile sincretiste își împart influența în societățile marcate de stres, calamități, probleme economice și boli. Mulțimea religiilor îl face pe omul contemporan să nu mai înțeleagă că Dumnezeu este unul singur și una singură este Biserica Sa. Ocupat cu amănunte, pierdut în detalii, omul de azi se lasă ușor, poate prea ușor, pradă diferitelor religii care îl „conving” că toți se roagă la același Dumnezeu, oricare le-ar fi numele.

Principalele concurente ale creștinismului sunt astăzi budismul, islamismul, satanismul, baha’i și New Age. În toate aceste religii și curente se propune, de fapt, și prin aceasta sunt seducătoare, un ideal uriaș al omului, ridicat peste condiția modestă de acum, autodivinizat. Pentru New Age, spre exemplu, omul este o ființă care se poate îndumnezei, doar prin știință, artă și în cele din urmă prin potențialul enorm al propriei sale naturi și al naturii cosmice. New Age este o ideologie religioasă sincretistă, în care se întâlnesc și elemente ale unor pseudo-științe care supraviețuiesc până astăzi și sunt în vogă (din cauza renunțării omului contemporan la rațional), cum sunt astrologia, alchimia și esoterismul. Așadar, îndepărtează pe om de Dumnezeu, propunându-i omului de a se crede dumnezeu.

Din păcate, nici religiile creștine nu se ajută reciproc prea mult. Din contră, fac prozelitism, se opun unele altora și prin atitudinile lor depărtează pe oameni de mesajul Evangheliei și de viața la care ne-a chemat Hristos.

Firea Ortodoxiei nu a fost una de a organiza pograme împotriva celor de alte religii și alte credințe. Am trăit totdeauna în pace și liniște cu ele. Însă, ea nu se poate lăsa influențată de alte secte, pentru că pur și simplu ar însemna să se pulverizeze și ea, în tot atâtea formațiuni câte secte sunt pe fața pământului.

S-a afirmat la începutul acestui secol că el va fi religios sau nu va fi deloc. Iată că este religios, dar nu este sfințitor. Religiile atrag oamenii către diferite doctrine, dar pentru că nu au capacitatea de a-l sfinți pe om, acestea îl aruncă în depresie, iluzie, înșelare, ca mai apoi să îl piardă.

Biserica Ortodoxă cheamă lumea, ca și oarecând Sfântul Ioan Botezătorul în pustie, la pocăință. Cheamă la comuniune, la dragoste și pace. Dar poate cel mai important, cheamă la mântuire și împărtășire cu Dumnezeu. Poate că este un glas în pustiu, poate că uneori este chiar mai răgușit, însă este cel curat, drept, mântuitor. Așa că: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.” (Mt. 3,2)

III. Energiile necreate ca răspuns la nestorianismul modern

3.1. Practica isihastă

Metoda sau practica isihastă se adresează tuturor creștinilor, însă în deosebi ea este practicată de monahi. Călugării dedați acesteia, se retrăgeau în locuri singuratice și prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simțurilor și de tot ceea ce îi inconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan, la monemtul sublim al descoperirii slavei dumnezeiești, pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Mântuitorului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihaștii rostesc continuu această scurtă rugăciune: Doamne Isuse Hristoase, miluiește-mă.

Potrivit tezelor isihaste, comuniunea omului cu Dumnezeu, se poate reface printr-un efort, către obținerea purității primordiale, efort ascetic ce presupune două trepte consecutive. Prima este praxisul, care constă în urmărirea strictă a pildei unor monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supunerea la privațiuni și probe ascetice. Rezultatul era achiziționarea unei bune discipline psihice. Regenerarea morală este ținta celei de a doua etape, în cadrul căreia, printr-o supremă concentrare interioiară, prin izolare de lumea exterioară, prin meditație continuă și prin practicarea rugăciunii mentale, se poate ajunge la purificare, resurecție spirituală și starea de extaz, ce îngăduie vederea lui Dumnezeu. Isihasmul consideră că Dumnezeu poate fi cunoscut, deoarece omul este părtaș la energia divină necreată, adică la harul lui Dumnezeu.

Practica isihastă este considerată o parte a vieții liturgice și sacramentale a bisericii ortodoxe și nu o tehnică pur individuală. Textele insistă asupra faptului că isihastul este un membru al Bisericii. Cu toate acestea, practica isihastă presupune o retragere a individului din societate. Scopul isihastului este cunoașterea față către față a lui Dumnezeu. În singurătate, el repetă rugăciunea lui Iisus „cu inima”, adică în mod real, ca pe o invocație a lui Hristos însuși. Aceasta este încă o diferență fundamentală față de tehnicile ascetice orientale, unde puterea formulelor mantrice este in objecto. Pentru isihast, repetarea pur formală a silabelor rugăciunii este considerată periculoasă.

Practicarea rugăciunii lui Iisus, numită și „Rugăciunea inimii”, trebuie să aibă loc în umilință. Textele isihaste avertizează deseori asupra pericolelor care survin asupra eremitului care este mândru, orgolios sau arogant.

Un alt element al practicii isihaste este „coborârea minții în inimă”, pentru ca rugăciunea și sobrietatea să se localizeze în amândouă. Sensul acestei coborâri nu pare să fie unul metaforic ci, în acord cu psihologia isihastă, este un fenomen real. Mintea coborâtă în inimă semnifică o unire a facultății intelectuale cu cea imaginativă sau fantastică, astfel încât devine posibilă atingerea unei stări de sobrietate totală, fără imagini mentale și fără tentații. Mintea atinge o liniște profundă, punctată doar de sunetele rugăciunii.

Acest stadiu este numit „păzirea minții” și reprezintă scopul practic al isihastului, condiția de posibilitate pentru contemplarea lui Dumnezeu cu ajutorul Harului, o „stare de pregătire” care trebuie păstrată permanent.

Isihaștii spun că vederea lui Dumnezeu are loc sub forma Luminii Necreate. Această stare de extaz este temporară, isihastul nu rămâne în ea ci se întoarce printre oameni, continuând să practice păzirea minții. Lumina Necreată a isihasmului este vederea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Isihasmul, ca set de practici ascetice înglobate în doctrina și programul liturgic ortodox, nu este o căutare a extazului ca scop în sine. Scopul isihasmului este de a purifica ascetul pentru a-l pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Se poate spune astfel că scopul isihasmului este acela de a avea mintea și inima pregătită pentru a aștepta întâlnirea iminentă. Întâlnirea ca atare este însă o chestiune de Har: Dumnezeu se arată atunci când dorește, nu când îl chemăm noi. Întâlnirea cu Dumnezeu este înțeleasă de isihast ca o experiență personală, directă, empirică.

Cei care au practicat la început isihia, au fost monahii care trăiau ca pustnici în asceză riguroasă și viață mistică, contemplativă, adică în liniște, numiti, pentru acest fapt, isihaști. Început în sec. IV-V, isihasmul a cunoscut o dezvoltare în sec. al VII-lea, prin aprofundarea lucrărilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, în care erau tratate teme privitoare la viața mistică, duhovnicească. Tot în această perioadă, adică în sec. al VII-lea, a trăit Sfântul Ioan Scărarul (+ 649) care este considerat întemeietorul propriu-zis al isihasmului. El a alcătuit lucrarea „Scara raiului”, în care monahii sunt îndrumați la rostirea monologică a rugăciunii, adică redusă numai la rostirea numelui „Iisus”.

Isihasmul cunoaște un reviriment duhovnicesc în secolele X-XI, datorită Sfântului  Simion Noul Teolog  (+ 1022),  acestui  „înger pământesc și om  ceresc”, celebrul mistic care a ridicat viața creștină pe înalte  culmi de trăire  duhovnicească.

Simțirea   tainică  a  prezenței  harului divin în viața noastră duhovnicească, simțire la care trebuie să ajungă orice creștin, căci toți suntem botezați în numele Sfintei Treimi și astfel purtăm în noi  această energie dumnezeiască necreată, este harul dumnezeiesc. Adică prezența harului lui Dumnezeu în sufletele noastre trebuie să fie o certitudine. Iar dacă acțiunea Sfântului Duh este inconștientă aici pe pământ, ea va fi la fel și în veșnicie și toată religia este zadarnică.

Alți sfinți Părinți, ca Sfântul Maxim Marturișitorul (+662) și Sfântul Ioan Damaschin (+749), au dat o dezvoltare deosebită acestei doctrine, venind cu precizări care au stat la temelia doctrinei ișihaste

În secolul al XIV-lea, isihasmul cunoaște o remarcabilă dezvoltare prin nașterea unei mișcări care a angajat în sine personalități marcante ale spiritualității ortodoxe, cum a fost Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1296 -1359). Sfântul Grigorie Palama, în disputa sa cu adversarii isihasmului, a făcut distincție între ființa dumnezeiască și energiile divine necreate. Aceste energii sunt distincte de ființa divină, dar nu se separă de ea, ele nu se confundă cu esența dumnezeiască dar nici nu sunt separate de aceasta.

3.2. Isihasmul pentru societatea actuală

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră. Sfântul Atanasie socotește că Fiul Celui veșnic S-a făcut Fiul Omului, pentru ca fii oamenilor să se facă fiii lui Dumnezeu. El s-a născut din Tatăl, în chip negrăit, neînțeles și din veșnicie. „În zilele cele mai de pe urmă” S-a născut în trup, pe pământ, din Fecioara Maria, de Dumnezeu Născătoarea, pentru ca cei de pe pământ să se nască a doua oară de Sus, adică din Dumnezeu. Logosul are mamă numai aici pe pământ, iar noi avem Tată numai în ceruri. El se numește pe sine Fiul Omului, pentru ca oamenii să-L numească pe Dumnezeu „Tatăl cel din ceruri”.

Numai Dumnezeu singur poate să salveze neamul omenesc căzut. Noi am fost pricina întrupării Lui și pentru a noastră mântuire S-a lăsat mișcat de iubirea de oameni ca să Se sălășuiască în trup omenesc și să Se arate în el. Întruparea nu a modificat condiția transcendentă a Cuvântului: Domnul nu S-a făcut altul luând trup, ci, fiind același, S-a acoperit cu trup. Mântuitorul, deși îmbrăcat în trup omenesc, continuă să fie stăpân al universului. Cuvântul și-a plămădit trupul din Fecioara Maria. Relația cu trupul nu este accidentală, ci și-l însușește. Își ia trup, un trup care nu e străin de al nostru. Căci nu a voit să fie simplu în trup, nici nu a voit să Se arate numai. Este trupul Său propriu. Trupul care se mișca și se năștea și pătimea nu era al altcuiva decât al Domnului; dacă ar fi fost al altuia, planul mântuirii nu s-ar fi împlinit. Întruparea Logosului este reală și nu schimbă și firea. El a devenit trup, neschimbându-se în trup, ci a luat un trup viu; pentru noi El s-a făcut om.

În versetul 14 din Evanghelia după Ioan, capitolul I, scriind despre cele omenești ale Logosului, Sf. Ioan Evanghelistul le cunoaște și pe cele ale venirii Lui în trup. În fiecare lucrare a Logosului Întrupat se vădește atât dumnezeirea cât și omenitatea Sa. Când spune că Domnul plânge, el știe că Logosul, făcându-Se om, plânge ca om; ca Dumnezeu, El îl înviază pe Lazăr. Trupește îi e foame și-i e sete; dumnzeiește, El satură cinci mii de oameni cu cinci pâini. Trupul Său omenesc zace în mormânt, dar Logosul Însuși îl înviază.

Aceste lucruri, nu erau proprii Cuvântului ca Logos dumnezeiesc, ci Cuvântului ca Subiectul trupului care le îndura. Firea divină și firea umană își au fiecare specificul adecvat. Însușirile lor nu pot trece unele în locul altora și nu se pot amesteca. Firea Logosului este nepătimitoare, pe când cea omenească are slăbiciunile și neputințele sale. Ele coexistă în unitatea ființei Logosului, după cuvintele Sf. Petru: „Hristos a pătimit cu trupul” (I Petr. 4,1) Logosul a suferit nu ca Dumnezeu, ci cu trupul Său. Patimile sunt proprii nu firii divine, ci firii umane. Logosul este nepătimitor, dar, din cauza trupului pe care L-a îmbrăcat, I se atribuie patimile. Acestea sunt proprii trupului, iar trupul este al Mântuitorului.

Precum Dumnezeu este Unul și întreit, tot așa și natura Sa divină trebuie să fie în același timp incomunicabilă, dar și comunicabilă într-o anumită privință. Păstrând această antinomie, teologia răsăriteană a ajuns la concluzia că Dumnezeu este incomunicabil după ființa Sa, dar rămâne comunicabil după lucrarea Sa, ca energie necreată. Această învățătură nu a apărut la un moment dat în Biserică, ci este rodul trăirii harice a membrilor ei, de-a lungul istoriei creștine.

Tatăl împărtășește numai Persoanelor divine ființa dumnezeiască, dar pentru făpturile create ea nu se împărtășește, fiind necomunicabilă. Și totuși Dumnezeu ni se împărtășește, dar nu după ființa, nici după ipostasurile sau Persoanele Sfintei Treimi, ci după energiile sau lucrările Sale, care sunt necreate. Aceste energii izvorăsc din ființa lui Dumnezeu fără să se despartă de ea, așa cum razele soarelui coboară din el fără a se confunda și fără a se despărți de acesta. Aceste energii sunt: creatoare, proniatoare, sfințitoare și prin aceasta, adică prin sfințire, ele devin îndumnezeitoare.  

Distincția dintre natura divină și energiile necreate presupune caracterul absolut personal al Divinității. Așa după cum omul, chip al lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în ființa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Dumnezeu, Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în ființa Sa personală, dar se face cunoscut și comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al ființei lui Dumnezeu, cât și pe cel catafatic, de cunoaștere al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a Dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esența Sa, dar și deschiderea personală a Divinității față de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaștem în Dumnezeu nu este ființa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine.

Teologia ortodoxă este apofatică pentru că ea celebrează plenitudinea inepuizabilă a Persoanelor divine, a diferenței lor, a unității și a iubirii lor. Acestă respirație a iubirii, acest dialog în Dumnezeu Însuși, întemeiză dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoanele create, și al acestora între ele, face din timp o istorie a iubirii, din spațiu o deschidere către celălalt în alteritatea sa, căci umanitatea și lumea de care ea este responsabilă sunt chemate să intre în infinitul Comuniunii trinitare. „Kenoza” Logosului răstignit transfigurează ontologic umanitatea chemată de acum să devină ceea ce ea este în mod sacramental în Hristos, să se înscrie în imensa mișcare de jertfă prin care Hristos distruge orice separație și integreză universul în Dumnezeu. Totuși Dumnezeu nu Se impune, discreția Sa infinită întemeiază libertatea omului pe care Hristos îl însoțește chiar în revolta și disperarea sa. Astfel în Dumnezeul Cel Viu coexistă bucuria iubirii trinitare, care sporește în comuniunea sfinților, și pătimirea continuată de fiecare dată când oamenii refuză iubirea.

În secolul al XIV-lea, o dispută teologică s-a ivit la Bizanț, în urma discuțiilor dintre teologii latini Varlaam de Calabria și Akyndinos și Sfântul Grigorie Palama. Acesta din urmă, spunea că omul se poate împărtășii din natura luminii taborice, făcând distincție între ființa sau esența divină, necreată, neschimbătoare, necuprinsă și negrăită, și energiile divine necreate, adică lucrările sau „ieșirile” prin care Dumnezeu cel viu Se comunică, Se lasă a fi împărtășit, Se manifestă și îndumnezeiește. Termenul indică atât actul de comunicare, cât și conținutul ontologic al acestei comunicări. Este vorba de o participare ontologică la comuniunea divină. Teologii latini, sub pretextul că natura divină este simplă, necompusă și neîmpărțită, spuneau că harul este creat.

Pentru Sfântul Grigorie Palama, trebuie să fie contemplate în Dumnezeu – care nu are o ființă compusă și abstractă – împreună și în același timp, atât dumnezeirea Sa inaccesibilă, cât și lucrarea sau manifestarea Sa prin care devine participabil, lucrare nedespărțită de ființă, dar deosebită de aceasta. Energiile iradiază din ființa divină neîmpărtășibilă. Ele sunt unice, indivizibile, permanente și stabile. Suma energiilor nu echivalează cu substanța divină. Ele au suportul în însăși dumnezeire, dar sunt ipostaziate, în sensul că există deodată cu Persoanele.

Energiile nu constituie o persoană, nu au ipostasul lor propriu și nu există independent. Energiile sunt contemplate într-un ipostas și se manifestă printr-o persoană, dar nu sunt ele însele ipostas. Dumnezeului filosofilor, Sfântul Grigore Palama îi opune Dumnezeul Sfintei Scripturi, un Dumnezeu care se descoperă oamenilor.

Palamismul nu este altceva decât o mărturie a confruntării radicale dintre două „teologii”: substanțialismul scolastic și personalismul patristic. Aceasta este învățatura care pune în valoare realitatea și scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu: îndumnezeirea omului. Și trebuie reținut că această învățătură nu este creația Sfântului Grigore Palama, ci este trăirea Bisericii Creștine de la începuturi, cuprinsă în operele Sfinților Părinți, dar care nu s-a sintetizat decât în lucrările Sfântului Grigorie Palama.

Învățătura despre energiile divine necreate constituie o caracteristică esențială a Ortodoxiei și stă la temelia credinței, în caracterul personal al lui Dumnezeu, în îndumnezeirea omului și în transfigurarea creației. Spre deosebire de teologia catolică, care înclină spre substanțialism, teologia Ortodoxă înțelege harul anume ca energie și lucrare dumnezeiască, personală și necreată, prin care omul devine „părtaș al firii dumnezeiești” (II Petru 1,4). 

Dumnezeu nu trebuie să fie confundat cu cele contemplate „în jurul Lui”. Nu lucrarea se cunoaște din ființă, ci ființa se cunoaște din lucrare, nu ce este, ci doar că este. Astfel, se poate spune că Dumnezeu este viață prin Sine și în Sine, dar și că El este viața lumii, după lucrare. Însușirile lui Dumnezeu nu compun ființa Sa, căci nici una din însușirile Lui Dumnezeu nu este ființa Sa.

Apoi, lucrarea creatoare și îndumnezeitoare este supusă voinței. Căci Dumnezeu creează prin aceea că vrea, nu prin aceea că există. Făpturile sunt venite la existență „în urma Lui”, adică ele sunt create, nu născute sau purcese de la Dumnezeu, din ființa Sa, din veșnicie.

Lucrarea sau ieșirea în afară este ipostatică, personală, și aparține Sfintei Treimi. Aceasta nu înseamnă că lucrează numai una dintre Persoane, ci că cele trei Ipostasuri lucrează unanim, dar fiecare după modul său propriu. Unul voiește și lucrează ca Dumnezeu-Tatăl, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu. Pentru a împăca incognoscibilitatea și cognoscibilitatea, incomunicabilitatea și comunicabilitatea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama face o distincție clară între ființa dumnezeiască, care rămâne incomprehensibilă și energiile dumnezeiești care sunt manifestări ale lui Dumnezeu față de om. S-a afirmat în nenumărate rânduri, de către diverși oameni, că un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit. De aceea spunem ca esența Lui este incognoscibilă și intangibilă.

Energiile necreate joacă un rol primordial în cadrul teologiei și spiritualității ortodoxe. Prin intermediul lor, spiritualitatea răsăriteană depășește o simplă cunoaștere intelectualistă a lui Dumnezeu, prin una experimentală. Prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trăit de credincioși, apoi cunoscut, fiindcă rostul cunoașterii lui Dumnezeu nu este cel de a satisface curiozitățile intelectuale ale minții umane, ci de a contribui la desăvârșirea spirituală și morală a întregului om, în totalitatea ființei lui psihosomatice. Astfel, pe lângă apofatismul sau necunoașterea ființei lui Dumnezeu, teologia răsăriteană consideră că energiile necreate promovează o cunoaștere a lui Dumnezeu care nu are doar caracter catafatic, adică cunoștibil, ci și unul apofatic. Prin caracterul ei experimental, cunoașterea lui Dumnezeu, chiar la nivelul energiilor necreate, este mai întâi apofatică și apoi catafatică.

Împărtășindu-ne energiile Sale, noi ajungem să-L cunoastem pe Dumnezeu, să intrăm în interiorul vieții trinitare. Energiile divine trezesc în omul creat de Dumnezeu, după chipul Său, energii corespunzătoare. Energiile necreate ale lui Dumnezeu nu sunt ființa lui Dumnezeu, însă sunt nedespărțite de aceasta. Dumnezeu își arată iubirea Sa nesfârșită, prin energiile Sale, care sunt „fața” lui Dumnezeu, spre lume, sau manifestările Lui iconomice spre creație.

Natura și lucrarea lui Dumnezeu nu sunt același lucru. Dacă uneori spunem că sunt același lucru, nu o spunem fiindcă ar fi totuna, ceea ce indică cele două nume, ci, pe lângă faptul că au același caracter divin cum s-a spus, lucrarea este în chip suprafiresc inepuizabilă și necuprinsă, calitate pe care o are numai Dumnezeu, singur fiind în chip negrăit, veșnic și lucrător, fără schimbare. Așadar, nu în sensul că lucrarea e ființa și nu din ființă, ci pentru că Dumnezeu, avându-le toate concentrat și unitar, le lucrează pe toate fără să se împartă. Fiind întreg strâns în Sine și nepărăsindu-se pe Sine prin emanarea spre fiecare, e întreg și singur în toate, ca cel neîmpărțit în cele împărțite.

Spunem că este o identitate între lucrare și Ființă, în sensul că lucrarea aparține naturii, și ca urmare, nu poate fi străină de calitățile Acesteia. Totuși, ea nu este identică, este distinctă, deoarece dacă nu sunt distincte, înseamnă că avem de-a face cu o pluralitate de ființe dumnezeiesti. „Ființa dacă nu are o lucrare ce se deosebește de ea, va fi cu totul inconsistentă și numai o plăsmuire a cugetării.” Energiile divine nu se confundă nici cu ființa lui Dumnezeu, dar nici cu ipostasurile dumnezeiești.

Dumnezeu nu este numai fire necreată și ipostasuri necreate, ci și lucrări necreate prin intermediul cărora Persoanele Sfintei Treimi intră în legătură nemijlocită cu Creația. După fire, Dumnezeu e necuprins, transcendent, nevăzut și incognoscibil. Potrivit energiilor Lui, însă, Dumnezeu e înlăuntrul Creației, imanent, văzut și cunoscut, experiat aievea.

Sfântul Grigorie Palama vorbește de posibilitatea cunoașterii și a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistența este nelucrătoare și neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate; omul și întreaga creație au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile, necreate sau create, sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esența persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

Teologia răsăriteană face deosebire între teologie, ca misterul vieții interioare a Sfintei Treimi, revelat Bisericii, și iconomie, ca operă comună a acestor Persoane în raport cu lumea. În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume, cunoaștem „Treimea iconomică”. În felul acesta, energiile țin un loc de mijloc, fiindcă ele aparțin atât teologiei, ca forțe eterne și inseparabile ale Treimii, independent de actul creării lumii, fiindcă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, le activează după sfatul etern al voii Sale. Ele aparțin și de domeniul iconomiei, pentru că Dumnezeu se manifestă creaturilor prin energii. În fiecare lucrare care vine la noi, avem toate Persoanele întoarse către noi. Fiecare lucrare provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfant. Energiile necreate sunt forțele divine prin care Treimea coboară către lume, ca să înalțe lumea la comuniunea vieții eterne a Sfintei Treimi.

Întruparea Fiului se face pentru îndumnezeirea omului, nu din perspectivă monofizită sau chalcedoniană. Astfel, omul în Hristos este om eclezial. Îndumnezeirea omului nu e, simplu, o stare morală la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plină de har care presupune curăția inimii și este împlinită prin împărtășirea de energiile necreate ale dumnezeirii.

Valoarea energiilor necreate pentru cultura și problemele omului contemporan este inestimabilă. Din momentul în care fizica contemporană a descoperit microcosmosul, dincolo de macrocosmos, mulți dintre străluciții oameni de stiință au început să accepte deismul, care introduce o prăpastie de netrecut între Dumnezeu și creație, în favoarea unui panteism de tip oriental, budist sau hinduist, fiindcă numai pe calea fuziunii dintre Divinitate și cosmos se pot explica anumite fenomene care se produc la nivelul lumii mici, dincolo de orice hazard sau determinism.

Într-o astfel de situație, considerăm că energiile necreate, care afirmă atât transcendența lui Dumnezeu față de creație, dar și imanența Lui, sunt singurele capabile să depășească oscilația dintre deism și panteism, fundamentând intervenția creatoare a lui Dumnezeu în cosmos.

Trebuie spus că știința contemporană înseamnă o schimbare fundamentală în domeniul modelului cosmologic, trecând de la modelul mecanist la cel quantic. Diferența dintre ele constă în faptul că, diferit de modelul mecanist, care pornea de la existența lucrului în sine și de la relații exterioare de cauză și efect, noul model cosmologic consideră că lucrurile sunt legate între ele prin relațiile interioare ale energiilor, astfel că nimic nu există, nu trăiește și nu se mișcă în șine însuși: totul există, trăiește și se mișcă în celălalt, unul în altul, unul cu altul, unul pentru altul.

Dar această existență a unui lucru în altul, care depășește imaginea unei lumi înțeleasă ca mașină printr-o imagine a lumii înțeleasă ca o comuniune cosmică, ne ridică cu mintea la intersubiectivitatea divină, despre care am vorbit mai sus, la prezența Tatălui în Fiul și a Fiului în Tatăl, care se repercutează prin energiile necreate sau rațiunile divine în constitut, în ordinea logică sau raționalitatea lui inerentă. Schimbările introduse de știința contemporană, care bate la porțile transcendenței, atât din punct de vedere al relației dintre lume și Divinitate, cât și în privința constituției interne a cosmului, sunt cele mai bune pledoarii pentru valoarea și importanța energiilor necreate în dialogul dintre știință și teologie.

Dar, mai mult decât atât, energiile necreate își descoperă adevărata lor semnificație pentru omul contemporan. El trăiește într-o lume secularizată, și pentru relația lui cu Dumnezeu. Un Dumnezeu fără energiile necreate, apare înaintea credincioșilor ca un Dumnezeu neputincios, retras în transcendența Sa absolută, care privește cu nepăsare la anxietatea interioară a omului. Un Dumnezeu adevărat și filantropic, așa cum este Dumnezeul Scripturii, coboară pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferența și rătăcirea sa religioasă, pentru a-l înalța spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, în Hristos și Biserică, prin Duhul Sfânt, izvorul nesecat al energiilor necreate, ca lumină, viață și iubire divină negrăită.

În societatea de astăzi constatăm tot mai frecvent o slăbire a credinței și o oarecare indiferență față de rugăciune. Probabil că noțiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci mai mult o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, doar în momente excepționale. Astăzi, omul credincios trebuie să caute el însuși motivații care să-i poată susține credința și propria sa practică a rugăciunii. Cu cât este mai puternică credința omului, cu atât este mai puternică și nevoia sa de rugăciune.

Părinții duhovnicești ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugăciunii în meditația asupra cuvintelor Sfintei Scripturi și a altor cărți duhovnicești. Cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simțim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuși, ne simțim atinși de chemarea Lui, potrivit cu împrejurările și nivelul nostru duhovnicesc. În torentul de foc al Duhului Sfânt creștinul trăiește într-o permanentă Cincizecime.

Biserica ne cheamă astăzi să descoperim că rugăciunea este motorul lăuntric prin care Duhul Sfânt trăiește în noi, căci Duhul însuși este rugăciune. Cel ce se roagă îi are pe ceilalți în inima lui iar ei simt aceasta și vin spre el. Cel care se roagă devine teolog.

Rugăciunea este un factor de însănătoșire și întărire spirituală a ființei mele, dar și o însănătoșire și întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. O trăsătură caracteristică a acestei societăți este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găsește în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu primește în noi o putere curățitoare față de raporturile noastre cu lucrurile și cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în granițe strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El se dăruiește numai în măsura în care fiecare Îl primește în comuniune cu toți ceilalți. A te apropia de Dumnezeu și a te deschide Lui înseamnă curățire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile și persoanele dincolo de limitațiile lor în legătură unele cu altele, iar pe noi înșine în comuniune cu ele.

Rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută în așa fel ca să poți simți durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfățișezi lui Dumnezeu purtându-l pe celălalt în tine și poți să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea față de celălalt care merge până la însușirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire. El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire față de celălalt. În aceasta se arată preoția universală a laicilor, care-i face să se roage unii pentru alții. Aceasta face ușor de înțeles rugăciunea preotului comunității pentru toți credincioșii din parohia sa.

Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa continuată într-un mod tainic, preotul primește puterea de a face același lucru. Rugăciunea liturgică a Bisericii cuprinde întreaga creație. Căci întreaga creație îl laudă pe Domnul. Toate aduc Domnului o laudă neîntreruptă. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” (Ps. 150,6)

Omul, împărtășindu-se de tainele Bisericii prin energiile Lui necreate și îndumnezeitoare, devine în chip real dumnezeu, nu după fire, însă, ci după har. Dialogul desăvârșit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite dar și prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare și, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte, noi ne oferim mai mult încă unul altuia și lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el și, atunci când trebuie, cu milostenia.

Prinși după cum suntem într-o actualitate imediată, dezorientați sau descurajați din cauza loviturilor venite din partea unei lumi oarbe și rele, nu mai știm să deosebim lucrarea Sfântului Duh în istoria lumii, în istoria noastră, cea căruia îi suntem în același timp miză și protagoniști. „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5,17), spune Iisus.

Întotdeauna harul Sfântului Duh este cel care suplinește neputințele noastre, care ne vindecă infirmitățile, care ne face apți pentru a fi în slujba Împărăției. Epoca noastră, ca toate celelalte, este cuprinsă în istoria mântuirii, aceea a răspândirii dragostei infinite a lui Dumnezeu până la plinirea vremii. Și timpul în care noi trăim este unul al harului excepțional, de strălucire intensă a revelației, chiar dacă Ortodoxia și creștinismul întreg par să fie amenințate de compromisuri politice, de scleroză, de sufocare și suferă din cauza accentuării materialismului, a religiilor necreștine și a spiritualităților de evaziune.

Există un număr infinit de energii, de care se împărtășește toată creatura prin însuși faptul existenței ei. Există însă o energie divină, adică harul dumnezeiesc care nu se epuizează în aceste creaturi și nici nu se împărtășesc din el toate creaturile deoarece el are o finalitate precisă, adică privește în mod deosebit pe om, care-i ființa spiritual-corporală. Prin har omul se restaurează și se spiritualizează, puterile sale sufletești primesc un spor de putere supranaturală, punându-se în acest fel începutul vieții duhovnicești și prin aceasta al îndum-nezeirii sale. Prin har omul participă la viața divină, iar această participare depinde de măsura credinței sale în puterea și lucrarea harului, a dispoziției sufletești și a receptivității sale față de valorile religioase creștine.

Omul este chemat la desăvârșire. Îndumnezeirea prin har este un proces de teoformizare a omului, adică o transformare spirituală după modelul lui Dumnezeu, este o lucrare teandrică, la care participă elementul divin și uman. Această transformare sau spiritualizare este echivalentă cu ceea ce Sfânta Scriptură numește asemănarea cu Dumnezeu sau sfințenia. Spre împlinirea acestui ideal ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „ci, după Sfântul care v-a chemat, pe voi, fiți și voi sfinți în toată petrecerea vieții, că scris este: Fiți sfinți pentru că Eu sunt sfânt.” (I Petru 1,16) sau „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5,48).

Pentru Sfântul Clement al Alexandriei desăvârșirea creștină constă în cunoașterea Binelui și asemănarea cu Dumnezeu. Scopul creștinului este de a cunoaște sau de a vedea pe Dumnezeu. Gândirea, care nu este separată de esența divină, conduce pe oameni la Dumnezeu. În Duhul Sfânt vedem chipul Fiului și prin El, arhetipul, Tatălui. Orice vedere a lui Dumnezeu va fi trinitară: în Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl. A vedea pe Dumnezeu înseamnă a contempla Treimea, participând din plin la lumina Ei.

În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minții pe altarul inimii sau a sensibilității pline de iubire și de milă în care se află Hristos cu iubirea și mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul.” În măsura în care mă consider păcătos în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut față de frații mei, deci mă rog și pentru relații mai bune cu aceștia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinși de nedreptățile mele față de ei. Rugăciunea neîntreruptă se face prin pomenirea numelui lui Iisus, cu mintea coborâtă în inimă, după ce a fost spălată de lacrimile pocăinței și supusă cu credință, căldură și dragoste.

Acestă rugăciune, prin practicarea ei, duce la o rostire neîntreruptă, ne duce spre contemplarea lui Dumnezeu. Contemplarea lui Dumnezeu se prezintă drept cea mai înaltă fericire și această contemplare pare că angajează aproape exclusiv facultatea intelectuală a omului. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sfântul Apostol Petru, „părtașii firii celei dumnezeiești” (IIPetru 1, 4), fără ca prin aceasta ființa noastră omenească să devină ființa lui Dumnezeu, adică să devenim coesențiali cu Dumnezeu, Care rămâne în eternitate, ascuns în esența Sa, cunoscută numai de Fiul și Duhul Sfint. Harul divin devine lucrător numai prin împreună lucrarea omului cu el, prin punerea sa în valoare, iar urmarea este transformarea sau spiritualizarea omului, este acea îndumnezeire prin har de care vorbesc isihaștii.

Duhul Sfânt nu este exterior hristologiei, ci dimpotrivă, îi este elementul constitutiv. Hristos este constituit pnevmatologic, Treimea nu poate fi cunoscută în afara Întrupării. Întrucât Dumnezeu S-a arătat făcându-se om, vom vedea pe Dumnezeu în umanitatea lui Hristos. A cunoaște pe Dumnezeu așa cum ne-a cunoscut El pe noi, înseamnă a veni noi spre El așa cum El a venit spre noi. „Cei curați cu inima” văd în mod real pe Dumnezeu, după cuvântul Domnului din Fericiri. Cu toate acestea ei nu pot vedea ființa lui Dumnezeu, care e neapropiată, neîmpărtășibilă și necuprinsă, ci numai energiile, lucrările sale necreate, prin care Dumnezeu Treime vine în legătură personală, reală, cu lumea. A vedea lumina necreată înseamnă a fi în lumină și a te împărtăși de strălucirea ei. A vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi în El și a te împărtăși de strălucirea Lui, dătătoare de viață. Cei ce văd pe Dumnezeu, de fapt se împărtășesc de viață.

IV. Atitudinea Bisericii față de umanismul occidental

Omul, iubit de Creator, creat din iubire după Chipul Său, este chemat la îndumnezeire. Omul, urât de diavol pentru posibilitatea de a trăi în lumina dumnezeieștii Împărății, a adoptat încă de la început o atitudine potrivnică fericirii acestuia. S-a străduit, și încă o mai face, să ofere omului surogate ale bucuriei, ale sfințeniei și ale Împărăției Cerești în lumea aceasta, furându-i fericirea la care este chemat.

Lumea a fost creată pentru om, iar acesta pentru Hristos, în Care se realizează deplin. Firea omului a fost constituită încă de la început pentru Omul cel nou. I s-a dat minte și dorință pentru Acela. Am luat rațiune pentru El, ca să cunoaștem pe Hristos, iar dorință, ca să alergăm spre El. Am luat memorie ca să-L purtăm, pentru că El era și arhetipul celor creați. Iisus Hristos este Dumnezeu contemporan fiecărui om. Este Dumnezeu doar dacă devine Dumnezeul personal al fiecăruia, conștiință distinctă la dispoziția fiecăruia.

Răspunsul uman este integrat în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta nu este un monolog dumnezeiesc ci un dialog și ambii vorbesc, Dumnezeu și omul. Evanghelia poate fi înțeleasă în toată deplinătatea și adâncimea ei numai prin experiența duhovnicească.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca dumnezeu – om virtual. În baza naturii sale de chip a lui Dumnzezeu, să se edifice de bună voie prin Dumnezeu ca divino – umanitate. Dar, folosindu-și greșit libertatea, omul a căutat nepătimirea prin păcat, iar pe Dumnezeu l-a căutat prin diavol. Față de sine, omul are misiunea de a se desăvârși mereu prin dobândirea virtuților, ajutat de harul divin, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

Cultura contemporană a transferat centrul de gravitate al lumii în care trăiește omul de la dragostea lui Dumnezeu și mesajul Evangheliei, la propriile legi. „Creația lui Dumnezeu este bogată în varietate și dinamism”. Prin intermediul rațiunii autonome și al științei, care izvorăște din ea, omul caută să domine lumea în locul lui Dumnezeu, să se substituie lui Dumnezeu pe pământ, fără să-și dea seama însă că își pierde astfel puterea spirituală interioară și începe să fie năpădit de forțe iraționale pe care nu le mai poate stăpâni.

Omul modern, inconștient și indiferent, este ispitit de extrema nestoriană. El nu ia Întruparea în serios. El nu îndrăznește să creadă că Hristos este Persoană Dumnezeiască. Dorește să aibă un Răscumpărător uman, desemnat doar de Dumnezeu. Desacralizat, omul de azi este mult mai interesat de psihologia umană a Răscumpărătorului decât de taina iubirii dumnezeiești. Fiindcă în cele din urmă, el crede optimist în demnitatea omului și în puterea sa de a-și fi singur purtător de grijă.

Omul contemporan îl refuză pe Dumnezeu în „lumea sa”, nu îl ia în calcul pe Dumnezeu în „lumea sa”. Și-a creat în conștiință o creație proprie, o închipuire a unei lumi în care, din creatură s-a transformat în creator, „exilând” Creatorul și „ucigând” Proniatorul. Omul modern neagă transcendentul, pentru că nu recunoaște, ca absolut valabil, decât imanentul. În locul Bisericii care desăvârșește această legătură, omul modern creează cultura. Cultura devine un idol al omului, căci el crede că numai în cultură și prin cultură se poate regăsi pe sine. Și încrederea omului modern atinge culmea în ideea de libertate și autonomie, care au drept consecințe individualismul și liberalismul modern.

La temelia crizei spirituale moderne se află convingerea lucriferică a omului care este sieși dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu mai poate exista alături de eul absolut autonom. Biserica Catolică a împins pe Dumnezeu într-o transcendență inaccesibilă și în anonimatul unui portret impersonal. Această acțiune a determinat o tot mai evidentă insensibilitate a Occidentului față de Sfânta Treime, apoi față de Hristos (concomitent, se dezvoltă cultul medieval al sfinților, îmbrăcând uneori forme apropiate politeismului). Cert este că, pe fondul mai vechi și cu amplificările moderne, lumea occidentală a abandonat și idealul creștin al desăvârșirii personale în comuniunea interpersonală, pe verticală, cu Dumnezeu, și pe orizontală, cu semenii și lumea.

Modul în care omul modern s-a obișnuit să vadă lumea, fără contur, lipsită de centru și de semnificație teologică, un model al disoluției, s-a repercutat și asupra omului însuși; practic, el a devenit astăzi ceea ce a crezut despre lume că este. Astfel, omul a început a se simți puternic, creator și judecător, un mic dumnezeu.

Interesant este faptul că Dostoievski a intuit nașterea omului-dumnezeu încă la trecerea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, eveniment pe care îl vedea prefigurat în ideologia socialistă. „Acela care va ști să învețe că toți oamenii sunt buni, va desăvârși universul, lumea”, spune un personaj al său. Al doilea răspunde: „Acela care i-a învățat a fost răstignit”. Revine primul: „O să vie totuși, și numele său va fi Omul-Dumnezeu”. Al doilea: „Dumnezeu-Omul?” Primul: „Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea”.

Calea naturalistă sau materialistă, pe care a apucat lumea modernă, s-a finalizat, în secolul XX, cu fenomenul secularizării, considerându-se de către cei mai mulți semeni ai noștri că realitate este numai ceea ce se poate vedea, cuantifica și poseda, fără șansa întrevederii unei axiologii mai consistente. Omul a încetat să mai „poarte grijă de suflet”, de îmbogățirea sa lăuntrică, angajându-se într-o cursă nesfârșită și irațională de acumulare a bogăției din afară. Pentru el, „bunurile materiale nu mai sunt mijloace pentru o viață spirituală mai înaltă, ci se transformă în scopul ultim al existenței lui. Omul nu se mai mulțumește niciodată cu ce are, ci, cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult, devenind sclavul patimii iraționale care îl depărtează mereu de Dumnezeu și îl face să se sufoce în materialitatea lumii văzute”.

„Caracteristica de bază a epocii noastre este descoperirea puterii omului legată și de demonizarea – adică absolutizarea omului. Puterea lui nu mai e înțeleasă ca depinzând de puterea lui Dumnezeu și ca un efect al ei, ci omul se proclamă atotputernic și autosuficient… În omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul că poate totul prin el însuși, fiindcă pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu”.

4.1. Antropocentrismul

Se vorbește mult de viața de zi cu zi și de problemele omului de azi, însă nu de o conștientizare a cauzelor care fac ca viața noastră să fie disipată, de multe ori fără un scop. Toate prezentările triste, toate soluțiile „perfecte” și toate cuvintele acelea serbede nu înseamnă nimic fără scopul „mâine”, aceasta în contextul în care omul ascultă problemele, le identifică, primește soluțiile și când încearcă cu bună cuviință să le pună în aplicare, observă sec că nu se potrivesc realității, deoarece sunt doar teorii ale unor oameni care nu fac parte din aceeași categorie, nici socială, nici de gândire dar nici de substrat uman.

Tot mai mult se dau „rețete” pentru toate felurile de probleme. Fel de fel de cercetători descoperă tot felul de lucruri care au fost știute de toată lumea dintotdeauna, dar pe care nu s-a gandit nimeni să le scrie, erau prea banale. Însă toate au au scop comun, chiar dacă nu este conștientizat de multe ori nici măcar de cei care le „descoperă”, adică de a duce atenția oamenilor cât mai departe de problemele adevărate, de a încărca cât mai mult prezentările de știri și a-l „duce” pe creștin cât mai departe de Dumnezeu.

În prezent, omenirea și întreaga creație trec de la theo-centrism la anthropo-centrism. Omul a creat centre de putere noi, ca de exemplu economia, comunicarea și tehnologia. În mândria sa, omenirea a uitat de natura sa limitată. Percepția de a fi de sine-suficientă a condus aceste culturi la limita de a-și pierde simțul de dependență și de responsabilitate față de o realitate ultimă.

Noua filosofie antropocentrică, a doctrinelor raționaliste ce aparțin secolului al XIX –lea, vorbește tot mai mult despre individ și drepturile sale, pierzându-se dimensiunea creștină a persoanei umane ca și chip al lui Dumnezeu Treime. Preocupările sociale și politice au impus tendințe pur individualiste.

Omul născut în această societate secularizată, crede că el este punctul central al lumii și cheia de înțelegere a istoriei și a universului. Omul Evului Mediu clădea biserici care dezvăluiau neliniștea sufletului sau căutarea lui Dumnezeu. Omul modern clădește biserici care nu se deosebesc întru nimic de hambare și studiouri de filmat. Crede numai în conștiința sa, care pentru el este forma creatoare a lumii. Spiritul se creează pe sine însuși prin cunoaștere. Acest spirit detronează pe Creator și realizează sistemele speculative ale idealismului filosofic în care Dumnezeu devine o simplă idee. Centrul omului antic și medieval era ancorat în metafizic, adică el avea conștiința că se află dependent de un principiu transcendent de la care își lua obârșia. Centrul omului modern este el însuși. Eul adevărat nu trăiește în izolare, în afirmarea pătimașă a egocentricității.

4.2. Autonomizarea omului

Dacă omul antic vorbea cu universul, iar cel al Evului Mediu vorbea cu Dumnezeu, cu cine vorbește omul modern? Omul modern vorbeste cu sine însuși.

Una dintre marile ispite ale secolului nostru este despărțirea lumii de Dumnezeu. Lumea contemporană a căzut și se afundă continuu sub înșelătoriile portivnicului diavol, care a găsit diferite metode de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu, acesta fiind singurul mod în care îl poate câștiga pe acesta pentru nefericirea sa.

Paradoxul oricărei înălțări de sine (dorința autodeterminării fără comuniune) este că sfârșește inevitabil într-o cădere dramatică: vrând să fie mai mult decât era, omul a reușit să devină mult mai puțin decât a fost. Este vorba de sărăcirea adusă de secularizarea unui comportament religios.

Nu mai există dependență, nu mai există autoritate. Societatea modernă occidentală este o societate care își asasinează Tatăl. Tatăl deranjează. Mai întâi a fost negat Dumnezeu ca Tată și apoi au fost negați și tații pământești. Problema se numește conflict între generații. Omul se emancipează față de Dumnezeu, copiii se emancipează față de părinți. Nu mai există continuitate. Se vorbește de o prăpastie și de o cotitură, nu numai în tradițiile religioase, ci în toate tradițiile. Aceste lucruri se petrec mai ales în occident, chiar dacă nici orientul nu este departe.

Omul autonom se închipuie singur pe lume, cu puterile lui, care se vădesc a fi doar neputințe cu deznodământ întârziat, și numai această întârziere poate explica iluzia care-i orbește în toate epocile pe puternicii lumii.

4.3. Independența

Există o relație personală între Dumnezeu și om. Însă omul a fost cel care a „înțeles” că Dumnezeu se vrea a fi Stăpân nu Tată, iar el era sluga iar nu chipul lui Dumnezeu. Taina Întrupării a fost o taină a iubirii dumnezeiești, a identificării lui Dumnezeu cu omul pierdut în persoana lui Iisus Hristos. Era pierdut pentru că a încercat să fie independent de Cel care îl iubea.

Adam nu a înțeles, așa cum nu înțelege nici omul zilelor noastre că libertatea nu constă în a fi înrădăcinat în solul natural și nici în a fi dezrădăcinat; se găsește în Adevăr și în viața Adevărului, în iluminarea Duhului. Numai Biserica singură are puterea și tăria adevăratei sinteze.

Spiritul Occidentului crede că îi este permis orice și că adevărata înnoire este aceea care permite omului orice. Dar această libertate a devenit ușor-ușor libertinaj. Omenirea a devenit necinstită. Omul nu mai spune ceea ce îl doare, copilul nu mai spune ceea ce dorește, iar soții nu-și mai împărtășesc sentimentele sincer. În această necinste, ne este tot mai greu să fim cinstiți și cu noi înșine. Am înțeles că dacă avem un Tată, nu mai suntem liberi, nu mai avem demnitate. Demnitatea persoanei umane este inexistentă acolo unde omul se dorește a fi liber de dragostea Dumnezeiască. Omul poate să-L refuze pe Dumnezeu, însă trebuie să știe că Dumnezeu oferă libertatea, iar fără El, omul devine robit, prizonier al propriilor iluzii.

Să nu uităm niciodată că mândria (vanitatea) este păcatul cel mai fin, care ne cuprinde atunci când ridicăm mintea de la iad și încercăm să urcăm spre Dumnezeu. Ea ne spune să ne căutăm libertatea, să nu depindem de nimeni, însă ea ne duce în starea diavolului. Ateii spun că sunt liberi. S-au născut, dar s-au născut degeaba, pentru că sunt sortiți morții.

Omul nu este experiment sau „cobai” al lui Dumnezeu, ci Dumnezeu acționează doar în libertatea omului. Dovadă stă faptul că datorită atotprezenței Lui, Dumnezeu este de față și atunci când păcătuim, dar nu ne îngrădește libertatea. Omul trăiește pe treapta nihilistă a existenței lui, negându-și paternitatea și nu se mai simte drept creatură a unei puteri veșnice, ci crede că el este creator al lui însuși și al lumii care îl înconjoară Aceste tendinte spre individualism și titanism ale omului au pătruns, în mii de variații, în toate domeniile vieții, de la năzuințele religioase ale Reformei, până la etica filozofică, ca teorie a dreptului, pe care îl are omul de a-și da singur legea.

4.4. Individualismul modern

Pe măsură ce oamenii devin tot mai apropiati din punct de vedere fizic, mai ales în marile aglomerații urbane, ei se îndepărtează sufletește tot mai mult. „Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”

În măsura propriei dezvoltării duhovnicești creștinul trebuie să fie liber, să facă un contrast între „ego” și „non-ego”, trebuie să-și modifice radical calitățile fundamentale ale conștiinței de sine umane. Numai în această schimbare constă regenerarea universală a minții.

La baza crizei omului modern se găsește individualismul, care nu mai vrea să știe de iubirea de aproapele, ci numai de iubirea de sine. Libertatea spirituală, înțeleasă ca libertate a omului în fața lui Dumnezeu, a fost transformată de liberalismul modern în individualism. A fost înteleasă ca un drept absolut de autodeterminare a omului și ca eliberare a omului de conștiința heteronomă.

Individualismul, însingurarea, este o mare suferință a omului modern, pe care fiecare o resimte într-o măsura mai mică sau mai mare. În măsura în care trăim pentru noi, noi de fapt trăim în moarte. Începem să trăim abia atunci când trăim pentru altul.

„Împotriva individualismului s-a arătat că persoana nu rămâne niciodată închisă în sine, ci deschisă legăturii în iubire față de celelalte persoane. După chipul Treimii mai presus de fire, comuniunea nu înseamnă a trăi unul lângă altul, ci unul prin altul, după cuvântul lui Hristos”.

4.5. Neoliberalismul sălbatic

Liberalismul este ideologia antropologică care face din libertatea individuală, totalitatea omului. Libertatea este văzută ca o autonomie totală, pură și simplă, a individului față de ceilalți și față de valori. Aceasta se bazează pe două presupoziții axiomatice, care scapă în mod curios criticii: materialismul și individualismul. In liberalism verbul a avea primează în fața verbului a fi . În timp ce bunurile materiale nu pot fi posedate de mai mulți indivizi în același timp, bunurile spirituale nu se diminuează dacă sunt împărtășite mai multora. Astfel apare urgența depășirii materialismului care crispează societățile occidentale, făcându-le inapte să instaureze raporturi fraterne cu săracii.

În faimoasa dialectică a stăpânului și a sclavului, Hegel a arătat că omul consumator devine sclavul lucrurilor pe care le consumă. Astfel, sclavul producător al bunurilor oferite spre consum stăpânului, sfârșește prin a deveni stăpânul stăpânului. Ideologia liberalistă exasperează instinctul de posesiune.

4.6. Ce este secularizarea?

Secularizarea este un fenomen care determină deplasarea centrului de gravitate al vieții și culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca realitate autonomă și independentă de Dumnezeu. În centrul lumii secularizate, așadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă trecerea de la teocentrism la antropocentrism. Lumea secularizată este o lume care trăiește prin ea însăși, fără legătură și sprijinul lui Dumnezeu. „Secularizarea plasează ființele umane în centrul creației și le face scopul ultim al acestei lumi și a istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creației, este doar administratoarea ei, vrea conducerea lumii printr-o bazare pe sine.”

În loc să se mai vadă legătura dintre lume și Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură, se vede doar legătura dintre lume și om. În sprijinul acestei concepți stau și teoriile evoluționiste care susțin că ființele din lumea aceasta nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt rezultatul unui proces natural care se desfășoară pe o perioadă îndelungată de timp. Dumnezeu a fost scos din lume, pentru că oamenii au vrut să se așeze conducători în locul Lui. Ca să se poată justifica locul pe care îl are omul pe pământ, s-au pus bazele acestei filosofii, pentru a da posibilitatea omului să devină autonom în raport cu Dumnezeu.

În cadrul secularizării s-a ivit conflictul dintre transcendent și imanent. Putem spune chiar că ideile secularizării au fost lansate de Fericitul Augustin (sec. V). El este primul care a spus că lumea naturală funcționează ca o lume independentă, pentru că Dumnezeu rămâne dincolo de lume. Era influențat de o erezie mai veche, de care nu putea să se detașeze – maniheism – și a trebuit să despartă lumea de Dumnezeu și să ajungă în cele din urmă la teoria predestinației.

Secularizarea își are originile în secolul al XVIII-lea, numit și secolul luminilor (Iluminismul). În acel moment a început un conflict real, mai ales în câmpul ideilor, între lumea transcendentă, a lui Dumnezeu, și lumea imanentă, a omului, pentru că Dumnezeu a rămas izolat în transcendent și omul a rămas cu lumea, în realitatea naturală, a mediului și a lumii naturale în care trăiește el. Acest conflict a fost determinat de motive religioase. A fost o reacție a lumii occidentale împotriva exceselor care au venit din partea inchiziției medievale.

„Secularismul este desfigurarea omului de către duhul cărnii și de patimi. Secularismul înseamnă înstrăinarea vieții de Dumnezeu, ieșirea noastră din comuniunea cu El, atașarea noastră de lucrurile materiale și vederea tuturor lucrurilor și problemelor din viața noastră în afara voinței lui Dumnezeu. Putem afirma că secularismul este sinonim cu antropocentrismul”.

Conflict vechi de secole, în loc să se remedieze, el s-a adâncit. S-a adâncit din cauză că, mulți au considerat lumea naturală drept o lume care este lipsită de prezența lui Dumnezeu, uitând ori negând învățătura Sfintei Scripturi care ne spune că Dumnezeu este prezent în creație.

Teologia și știința au plecat pe două căi diferite. Una care vroia să facă totul dependent de Dumnezeu și alta care vroia să facă totul dependent de om. Această dependență a lumii față de om a dus la totala separare a lumii față de Dumnezeu și a pus bazele procesului de secularizare, care a avansat și avansează în continuare.

Secularizarea este în primul rând exterioară, deoarece Dumnezeu a fost scos din lume și aceasta a devenit o realitate exterioară Lui, autonomă. Secularizarea nu este atât un fenomen interior, sufletesc, ci este un fenomen exterior. Omul se poate seculariza interior chiar și într-o lume plină de Dumnezeu. Omul se poate închide în sine însuși și îndepărta de Dumnezeu sau se poate deschide și rămâne prezent în Dumnezeu. „Secularizarea tinde să creeze o societate fără religie”.

Semnul secularizării omului în interiorul lui este violența atât de prezentă astăzi peste tot în societate. Omul care nu îl mai are pe Dumnezeu în el, nu se mai poate stăpâni, nu se mai poate controla. În zadar sunt pedepsite faptele exterioare care se produc în societate, dacă nu se coboară la cauza principală a acestor violențe care vin din adâncul sufletului omenesc. Aceste lucruri se întâmplă, deoarece în momentul în care omul nu mai crede și nu Îl mai vede pe Dumnezeu, rămâne robul patimilor din ființa lui.

„A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura și exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia uni vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.

Dumnezeu a sădit în om niște tendințe către El, care se concretizează în virtuți: credință, nădejde, iubire și multe altele. În momentul în care te secularizezi, adică rupi cu totul legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, în locul virtuților apar patimile. Aceeași forță spirituală pe care o are omul în el, în loc să fie orientată către Dumnezeu, este dominată de puterea întunericului și a morții, și duce la explozia de violență și agresivitate, prezentă peste tot în lume. Filmele sunt pline de violență, iar de cele mai multe ori filmul este barometrul stării morale a societății în care trăim.

Fenomenul secularizării s-a răsfrânt și asupra persoanei lui Hristos Însuși. Hristos e Dumnezeu și Om nedespărțit, dar datorită secularizării s-a ajuns să se vorbească mai mult de Iisus, care este om pe pământ și se unește cu Dumnezeu numai în cer. Sectele nu cântă „Hristos a Înviat!”, ci folosesc numai numele de Iisus. Eu spun „Hristos a Înviat!”, deoarece cred cu toată puterea că El este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Gândirea multora și raportarea lor la adevărurile credinței au adus secularizarea și în telogie. Ei despart firea umană a Mântuitorului, de cea divină.

Lumea secularizată Îl vede pe Dumnezeu-Cuvântul numai om, și atunci Îl avem pe Hristos doar ca model și vorbim doar de urmarea lui Hristos, pentru că Hristos rămâne lumii secularizate doar în exterior, nu și în interior. Dacă Îl privim pe Hristos și ca Dumnezeu adevărat, atunci Îl purtăm și în interior, și putem vorbi de viață în Hristos.

La începuturile răspândirii, creștinismul s-a confruntat cu piedica panteismului din filosofia greacă, care nu putea să creadă în Dumnezeu, care este dincolo de lume, și pentru care zeul era numai organizatorul lumii, nu și creatorul ei. Creștinismul a venit și a spart această viziune cosmică, închisă, în care lumea se resfrânge asupra ei și nu are nici un fel de transcendență și ieșire.

Acum Biserica are datoria să își păstreze tradiția Părinților, dar în același timp să arate pericolele secularizării și să ofere soluția creștin-autentică pe care o găsim în Sfânta Scriptură, anume că nu este făcut omul să fie sclavul lumii, ci lumea este făcută pentru a fi sfințită și transfigurată de om. Revelația rămâne aceeași totdeauna, pentru că ea vine de la Dumnezeu, dar se exprimă în fiecare veac prin cultura vremii. Biserica trebuie să își asume și cultura vremii și să fie la curent cu toate mijloacele de exprimare ale adevărului, dar nu trebuie să facă niciodată un compromis între teologie și cultură. Biserica trebuie să facă selecția valorilor. Trebuie să aleagă din limbajul vremii numai acele elemente care îi dau posibilitatea să exprime prezența lui Dumnezeu în creație.

Într-o lume care trăiește separația dintre Dumnezeu și om, Hristos este privit și interpretat diferit, în fiecare veac și de către fiecare om. Divinitatea lui Hristos este elementul fundamental care dă forță, ca nu eu să-L modific pe Hristos, ci El să mă modifice pe mine.

Ortodoxia este singura Biserică care mai vorbește astăzi despre lupta cu patimile, pentru că Îl are pe Dumnezeu, care mai poate să le transforme, să le biruiască, nu îi este frică să fugă de ele. Ceilalți te derutează, te lasă să fii cotropit interior de patimi. Autonomia este cea mai mare slăbiciune a omului, pentru că omul fără Dumnezeu poate să cucerească lumea cu știința sa, dar nu poate să se biruiască pe sine, nu poate stăpâni violența și patimile din el.

De ce omul nu poate să trăiască autonom? Pentru că omul nu este ființă făcută să trăiască cum vrea el, este făcut după chipul lui Dumnezeu, și, în momentul în care nu ascultă, se deteriorează chipul lui Dumnezeu. Autonomia nu este decât o viclenie diavolească, ca să-l facă pe om să se lipsească de chipul lui Dumnezeu și să-l facă să lucreze împotriva lui Dumnezeu, adică să se autodistrugă.

Dacă spui că Dumnezeu nu mai există în lume, categoric că atunci lumea devine o materie pe care o manipulezi cum vrei. Astăzi trăim într-o vreme în care deteriorarea mediului înconjurător și dezechilibrele economiei mondiale par a se agrava tot mai mult. Suntem amenințați de efectul cumulativ al factorilor care protejează Pământul. Toate acestea pentru că omul uită că lumea din jurul lui este primită ca dar și nu ca instrument de negoț.

Criza ecologică își are rădăcinile înfipte adânc în poftele nestăpânite ale omului, în exploatarea resurselor naturale pentru profit și îmbogățire. Omul tratează în această vreme natura ca și cum n-ar fi decât o resursă naturală și abuzează de ea în mod iresponsabil.

Orice tip de gândire și de acțiune care amenință viabilitatea creației prin orice mijloc, exploatarea mediului înconjurător sau a oamenilor, poluarea industrială sau supraproducția, dezvoltarea științifică sau consumarea excesivă trebuie puse în discuție cât mai des și prezentate ca atare.

Dumnezeu a creat pământul din iubire pentru om, în consecință pământul aparține lui Dumnezeu. Noi nu suntem nici proprii noștri stăpâni, nici ai trupului și nici ai aerului sau pământului. Totul vine de la Dumnezeu. Doar perspectiva prezenței Duhului lui Dumnezeu în lume poate întrezări o existență mai viabilă pentru om și pentru creație.

Astăzi, ritmul vieții a devenit foarte accelerat față de trecut. Înainte se trăia cu mult mai mult decât acum, în perspectiva eternității. Omul era liniștit, Îl avea pe Dumnezeu în mintea lui. Astăzi, oamenii se lipsesc de Dumnezeu și vor să facă tot, pentru că știu că viața este scurtă și încearcă să realizeze cât mai mult. Se angajează într-o luptă pe viață și pe moarte, pentru a trăi mai bine, crezând ca așa sunt aproape de libertate, dar așa își scurtează mai repede viața. Și chiar când, cronologic, trăiesc mulți ani pe pământ, au sentimentul că viața le-a trecut ca un fum, pentru că s-au lăsat prea absorbiți de griji.

Dacă oamenii ar fi atenți la evidențele din jurul lor, ar putea să vadă unde te duce viața aceasta tumultoasă și unde te duce Dumnezeu. Trăim în nesimțire și în nepăsare, pentru că ne-am abrutizat și am distrus tot ce-i omenesc cu adevărat în noi. Omul caută plăcerea trecătoare care astăzi este, dar mâine dispare. Numai libertatea în Hristos ne aduce liniște și pace pentru veșnicie. Cel care face experiența eternității nu mai are nevoie de nimic din lumea aceasta. Ca să fim liberi cu adevărat și să nu ne secularizăm, să nu devenim oameni ai lumii, ci să rămânem ai lui Dumnezeu, trebuie ca, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, să facem experiența Lui, prin rugăciune, slujbe, dar mai ales prin Sfânta Liturghie.

Globalizarea este mișcarea care determină în anumite societăți o unificare tot mai accentuată a diferiților factori economici, financiari, politici și culturali. Dumnezeu a fost scos din lume, pentru că oamenii au vrut să se așeze conducători în locul Lui. Procesul de globalizare împinge statele spre un dinamism orb. Globalizarea este, deocamdată, un proces doar început, valabil doar pentru o minoritate a populației și pentru puține țări. Lumea nu e deloc unită deocamdată.

Globalizarea este o mișcare plină de contradicții interioare, potențiale promisiuni și riscuri. Are consecințe diverse și largi. Globalizarea transformă culturile noastre, alternând valorile noastre și normele. Dau forma unui nou tip de societate care este numită azi o societate de rețele. Viziunea creștină a globalizării este bazată pe conceptele de catolicitate euharistică și înfrățiri conciliante. Biserica trebuie să promoveze felul de viziune globală care protejează integritatea și identitatea localului și a particularului, intensifică responsabilitățile împărțite, interdependența și responsabilitate mutuală, ce respectă valorile etice, globale precum și principiile.

Aspectele negative ale globalizării sunt acelea care nu corespund antropologiei creștine. Antropologia creștină ne învață că fiecare om în parte și toți oamenii în general sunt chemați să-și realizeze propria evoluție materială și propriul progres spiritual. Actualul sistem globalizator însă accentuează discrepanța dintre bogați și săraci prin faptul că logica sa competitivă promoveză o creștere economică inegală, distrugând echilibrele existente, fundamentându-se pe un acces inegal la tehnologii și în plus facilitând „exodul” inteligenței.

Un alt aspect este creșterea numărului săracilor, care provoacă „migrații” interne și internaționale. Are tendința de a suprima anumite avantaje sociale, bazându-se pe logica creșterii concurențiale, eliminând sau minimalizând asigurările de sănătate, de educație, de asistență socială, etc. Globalizarea privează statele de rolul de garanți ai intereselor cetățenilor proprii, în sensul în care nu pot să controleze societățile transnaționale și de foarte multe ori cedează la exigențele economice și financiare ale acestora.

4.7. Hristos, Răscumpărător Veșnic

Moartea lui Hristos a reprezentat intrarea lui Dumnezeu în mizeria morții umane, o coborâre în Iad și acesta a însemnat sfârșitul morții și inaugurarea unei vieți veșnice pentru om. Răscumpărătorul dumnezeiesc a coborât în mijlocul turmei sale credincioase.

În zilele noastre, așa cum or fi ele, trebuie predicat Hristos și Biserica, comunitatea sacrală care are rezolvarea tuturor problemelor. Este posibil ca această predică să nu fie neobișnuită, dar se pare că este singura cale să se predice Cuvântul lui Dumnezeu eficent într-o perioadă de încercare și disperare ca și cea de astăzi. Ori de câte ori se va încerca abstractizarea lui Dumnezeu, Biserica va face apel la credința membrilor ei și va folosi formulele simple de credință în locul limbajului filosofic pretențios, de multe ori chiar neadecvat învățăturilor dogmatice creștine. Biserica are obligația să participe critic la viața lumii contemporane.

Occidentul a pierdut înțelegerea pentru taina existenței, pentru prezența lui Dumnezeu în toate. El vede un Dumnezeu distant de lume. Un Dumnezeu care nu vine la noi prin tainele Bisericii, ci despre care doar se vorbește. Un Dumnezeu al discursurilor, de la balcoane înalte sau stând pe scaune comode, fără mare efort și cu pretenția de a vorbi despre adevăr. Dar oare este suficient a vorbi?.

A început o nouă epocă teologică. Timpului nostru i se cere să rezume datoria teologiei. Unii ar putea găsi această afirmație pretențioasă, excesivă și arbitrară. Din păcate, modul în care este percepută Biserica astăzi este aceea a unei instituții specializate, deposedată de puteri publice și separată prin influența legii de politic și de stat. Nu ar fi un lucru negativ dacă acest fapt ar ajuta credincioșii să se apropie mai ușor de viața Sa. Însă atât în societate, cât și în mintea majorității, Biserica trebuie limitată la „gestionarea” mântuirii indivizilor și obligată să-și exercite influența pe cale exclusiv tradițională sau morală, în privat.

Biserica are șansa și obligația de a-și asuma condiția de minoritate și de diasporă activă spiritual, moral, social și cultural, într-un mediu religios și ideologic pluralist, în spiritul creștinismului preconstantinian. Trăirea Sfinților Părinți trebuie să fie exemplul pentru trăirea creștină de astăzi. Creștinul de azi este chemat la un anumit tip de martiraj. A trece prin această lume fără să te lași întinat de mizeriile zilnice, este martirajul zilelor noastre.

O ispită a zilelor noastre este aceea prin care creștinii simt tot mai puțin nevoia de a aparține unei colectivități, unei parohii, făcând din ei înșiși un centru al lor personal, se autoizolează, ca apoi să fie cu ușurință înșelați asemeni Evei. Neizolându-se sectar de lume, creștinii sunt chemați să devină sufletul corpului lumii, să însuflețească trupul umanității cu viața lui Dumnezeu.

Participarea regulată la Sfânta Liturghie este centrul de greutate al unei autentice vieți parohiale. De aceea, slujbele esențiale care marchează existența creștinului au fost, de la început, legate de Liturghie, de comuniune. Aceste slujbe au fost înțelese ca fiind a întregii comunități, ale întregii familii duhovnicești pe care o reprezintă parohia. Adevărata libertate și adevărata vocație creatoare a omului este de a se înnoi și reconstrui neîncetat.

„Creștinul contemporan” este o minciună. Ori e creștin, ori e contemporan. A fi creștin înseamnă a fi membru al Bisericii, mădular al lui Hristos, frate cu Fiul lui Dumnezeu și fiu al aceluiași Prea Sfânt dar și Har, deci veșnic și ieri și azi și mâine, nu contemporan, ci sfânt. În virtutea faptului că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, participarea creatului la viața dumnezeiască nu rămâne un dat static, omul fiind chemat să crească în viața divină, proces care are aspectul de „asimilare” cu Modelul, în comuniune cu Acesta.

Omul tradiției Părinților nu este niciodată un erou solitar, creativitatea sa nu este triumfalistă și aberantă, ci un efort prin care el se edifică pe sine și participă la reconstrucția cosmosului, în Hristos și în Biserică.

Viitorul nu este ceva pe care îl așteptăm sau ne uităm după el, ci ceva care trebuie creat. Ceea ce trebuie să facem noi este să pătrundem în însuși Duhul lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu. Ni s-a dat puterea de a face acest lucru. Ni s-a dat puterea de a fi fiii lui Dumnezeu. Chiar și fiului risipitor nu i s-a permis să-și piardă privilegiul nașterii și de a fi numărat printre moștenitori. Mai mult decât atât suntem membre lui Hristos, Biserica, care este trupul Său. Viața lui s-a sălășluit în noi prin Duhul Sfânt. În al doilea rând trebuie să ne apropiem unul de altul și să căutăm în toate zilele vieții noastre acea unitate care a fost în mintea Domnului, înainte de patimă și cruce: ca toți să fie una, în credință și iubire, una în El.

Există un acord al naturii umane cu voința lui Dumnezeu, dat fiind faptul că aceasta este creată după o rațiune preexistentă în Dumnezeu. În efortul desăvârșirii, natura umană nu este umplută de la început în mod actual de tot conținutul rațiunii ei preexistente în Dumnezeu, ci este chemată să realizeze acest conținut prin eforturile ei voluntare. Omul devine „cu atât mai mult el însuși, cu cât înaintează mai mult în Dumnezeu, cu cât se îndumnezeiește mai mult”. Mitropolitul Ioannis Zizioulas precizează că îndumnezeirea nu înseamnă participare la natura lui Dumnezeu, ci la „existența Sa personală”.

Nu este posibil ca natura umană să ființeze autonom, separat de Dumnezeu. Refuzând să accepte ca rațional orice act de separare a omului de Dumnezeu și, corelativ, orice abuz față de creația lui Dumnezeu, Christos Yannaras afirmă că nu se poate vorbi, din punctul tradiției ortodoxe, de posibilitatea descifrării tainei despre om și existență altfel decât teologic. „Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul de a fi persoană, personalitate, adică de a exista în același mod în care există și Dumnezeu”.

Evaluat teologic, omul trebuie înțeles în modul în care Biserica îl cunoaște pe Dumnezeu: „Dumnezeu este Dumnezeu pentru că este Persoană, adică pentru că existența Lui nu depinde de nimic, nici măcar de ființa sau natura Sa. El există pentru că vrea în mod liber să existe, și această voință a Sa se realizează ca iubire, ca și comuniune treimică”.

La ora actuală creștinii sunt încă împărțiți. Există mult prea multă vrajbă și conflicte chiar și între aceia care pretind că sunt hristoși, aceasta este datoria legământului comun, aceasta este cea mai urgentă datorie a zilei. În mod sigur, destinul ultim al omului nu se decide pe câmpul de bătălie și nici de deliberațiile celor deștepți. Destinul omului se hotărăște în inima sa. Vor fi ei închiși chiar și la chemarea Tatălui? Va vrea omul să deschidă poarta chiar și la chemarea Tatălui celui Ceresc? Sau v-a reuși omul să deschidă ca și răspuns la chemarea iubirii lui Dumnezeu?

Chiar și în zilele noastre mohorâte există semne de nădejde. Nu numai că există „întuneric la amiază,” dar și lumini în întuneric. Există o căutare crescândă a unității. Adevărata unire se găsește numai în Adevăr, în plinătatea Adevărului.

Trebuie să veghem să nu pierdem ziua cercetării noastre, la fel cum vechiul Israel și-a pierdut-o pe a sa. Să alegem viața, în cunoașterea Tatălui și a propriului Său Fiu, Domnul nostru, în puterea Duhului Sânt. Atunci mărirea crucii și a Învierii se v-a descoperii în viețile noastre. Măreața profeție a celor din vechime se v-a descoperii din nou ca fiind adevărată. „De aceea, profețește și zi: „Așa grăiește Domnul: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate afară din mormintele voastre și vă voi duce pe pământul lui Israel. Și duhul Meu îl voi pune întru voi și veți învia; iar Eu vă voi așeza în țara voastră și veți cunoaște că Eu sunt Domnul; Eu am grăit, Eu o voi face! zice Domnul.” (Iezechil, 37: 12, 14).

Fără a-și nega natura, creată de Dumnezeu și dăruită de el cu multiple posibilități, persoana omenească este chemată să dea un „trup”, un conținut ființial chemării sale originare, aceea de a se îndumnezei. Și după cum îndumnezeirea nu stă în puterea firii, tot astfel nu firea explică de ce omul poate să și eșueze, să se abată de la firul destinului său teologic. Omul este simultan persoană și natură, persoană care face concretă și revelează natura, dacă știe să asculte glasul acesteia: „fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat de propria lui natură să depășească limitele mărginite ale creației și să se facă infinit”.

Lumea de azi, așa cum e ea, cu îndoielile ei și cu dorința ei de autonomizare, este aceeași lume creată de Dumnezeu. Și Dumnezeu n-o abandonează. Ba mai mult, ea este cam în același fel cu lumea în care s-a întrupat Dumnezeu. Dumnezeu nu s-a întrupat într-o lume cuminte, credincioasă, care îl aștepta cu brațele deschise. Dimpotrivă. Și a venit să i se împotrivească? A venit în contratimp? Nu. A venit s-o servească, să-i slujească.

Dumnezeu nu se plasează în contratimp cu lumea, pentru ca ea se îndoiește. Nu se separă, deși nu e de acord nici cu necredința, nici cu îndoiala. El vine în timpul nostru, ca să ne ridice dincolo de timp. Se întrupează în istorie. Sfințește timpul și istoria. Răscumpără lumea prin jertfa Sa, până la atâta o prețuiește.

Creștinismul cultivă, de altfel, eroismul moral: el recomandă calea cea strâmtă (Matei 7, 13) și luarea Împărăției lui Dumnezeu cu stăruință (Matei 11, 12), dar nu toți oamenii sunt eroi.

Față de rețetele „teologiilor” seculariste, îndumnezeirea omului este adevărata umanizare, perfecta lui deschidere față de Dumnezeu și de semeni. Rămânând liber să intre și să avanseze sau, dimpotrivă, să refuze îndumnezeirea, omul se promovează pe sine ca persoană deplină doar în comuniune. Practicarea vieții creștine nu este echivalentă cu afișarea ostentativă a unor repulsii, ori de ce fel ar fi ele. Viața autentic creștină se trăiește în lumina adevărului.Esența creștinismului, prin urmare, este unanimitatea liberă a celor mulți, care îi integrează în unitate.

Este evident că fără credință, ca ancorare a minții în Dumnezeu, ca descifrare a vieții și a valorilor din perspectiva lui Dumnezeu, omul ar rămâne la o viziune cu totul limitată despre sine, despre semeni și despre lume. El ar interpreta totul, așa cum și face în situația căzută, din unghiul bunurilor ca posesiuni egoiste. Or, bunurile aparținându-i lui Dumnezeu, înțelese și administrate ca daruri, „servesc ca legătură a iubirii între persoane. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală și să fie depășite pentru această comuniune. Drumul spre Dumnezeu trece prin umanizarea noastră. Iar în această umanizare nu se poate înainta decât în comunitatea umană”. A fi creștin presupune omenia ca virtute reală exersată în raport cu semenii.

Promisiunea a fost împlinită. Domnul a venit să locuiască între oamenii poporului Său pentru totdeauna. Istoria cărnii și sângelui este închisă. Se discerne istoria Duhului: „harul și adevărul au venit prin Domnul Iisus Hristos” (Ioan 1,17). Aceasta a reprezentat o împlinire și nu o distrugere a Vechiului Testament. Cărțile evreilor sunt încă sfinte, chiar și pentru Noul Israel al lui Hristos, nu trebuie lăsate la o parte sau ignorate. Ele încă ne spun despre povestea mântuirii. Ele încă poartă mărturie despre Hristos. Ele trebuie citite în Biserică ca și niște cărți ale istoriei sfinte și nu trebuie transformate într-o colecție de texte dovadă sau de fraze teologice, nici într-o carte de parabole.

Profețiile au fost împlinite și legea a fost înlocuită de har. Dar nimic nu a fost depășit total. În istoria sfântă, „trecutul” nu înseamnă pur și simplu „trecere” sau „ceea ce a fost,” ci mai mult ceea ce a fost împlinit și îndeplinit. „Împlinirea” este categoria primară a revelației. Ceea ce a fost sfânt rămâne sfințit și sfânt pentru totdeauna. Ea are pecetea Duhului. Duhul încă răsuflă în cuvintele care au fost inspirate de El. Este adevărat că în Biserică și pentru noi în general, Vechiul Testament nu este nimic mai mult decât o carte, din moment ce Legea și profeții au fost depășite de Evanghelie. Evident, Noul Testament este ceva mai mult decât o carte.

Noi aparținem Noului Testament. Noi suntem poporul noului legământ. Pentru acest motiv tocmai în Vechiul Testament înțelegem revelația primară ca și Cuvânt: noi mărturisim Duhului „care a vorbit prin profeți.” Aceasta deoarece în Noul Testament Dumnezeu a vorbit prin Fiul Său și suntem chemați nu numai să-L chemăm și să-L ascultăm, ci și să-L avem drept model. „Ceea ce am văzut și am auzit vă propovăduim vouă” (I Ioan 1,3). Mai mult decât atât, suntem chemați să fim în Hristos.

Dacă faptele rele îl închid pe om în „egoismul lui îngust”, faptele bune, fiind „îndreptate spre Dumnezeu cel iubitor și spre semeni, lărgesc vederea iubitoare la nesfârșit. Căci faptele bune îl fac pe om comunicativ, deschis, transparent”.

Cel iubit este un „alter ego,” un „ego” care ne este mai drag nouă decât sinele nostru. În iubire suntem cu toții una. Calitatea iubirii este de așa natură că cel iubit și cel ce iubește nu mai sunt nimic altceva decât un om, sunt una. Mai mult, adevărata iubire creștină vede în fiecare frate pe „însuși Hristos.” Astfel de iubire cere predare de sine, dar și stăpânirea nobilă a sinelui. Este posibilă numai în expansiunea universală și în transfigurarea sufletului. Porunca universalității noastre în ceilalți și a tuturor în noi, este dăruită fiecărui creștin. Măsura maturității sale duhovnicești este concomitent măsura universalității membrilor. Orice multitudine, orice membru izolat și de nepenetrat poate deveni un frate. Acest gând este exprimat destul de clar în binecunoscuta viziune a Bisericii, ca și un turn în construcție. Acest turn este construit din pietrele separate ale credincioșilor. Acești credincioși sunt „pietre vii”(1Petru 2,5).

În procesul construcției, pietrele se potrivesc una cu alta, fiindcă sunt netede și sunt bine adaptate una pentru alta; ele se potrivesc una de alta, se apropie una de alta și turnul apare ca fiind construit din piatră. Acesta este un simbol al unității și întregului. De observat este că numai pietrele netede pătrate pot fi folosite pentru o astfel de construcție. Mai existau alte pietre, pietre strălucitoare care fiind rotunde nu au nici un folos construcției, nu aveau nici un folos clădirii.

În antichitate, simbolismul „rotunjimii” reprezenta un semn al izolării, al suficienței și al satisfacției de sine. Tocmai acest „duh” al satisfacției de sine tulbură și stagnează intrarea în Biserică. Piatra trebuie mai întâi făcută netedă pentru a putea fi introdusă în peretele Bisericii. Trebuie să ne respingem pe noi înșine, ca să fim capabili să intrăm în catolicitatea Bisericii. Trebuie să ne stăpânim propria noastră iubire de sine într-un duh universal înainte să intrăm în Biserică. În plinătatea comuniunii Bisericii este îndeplinită transfigurarea universală a persoanei.

Respingerea și negarea propriului eu nu înseamnă că personalitatea trebuia să fie distrusă sau dizolvată în multitudine. Catolicitatea nu înseamnă corporalitate și colectivism. Din contră, negarea sinelui mărește țelul personalității noastre. În negarea sinelui posedăm multitudinea în propriul nostru sine; îi asumăm pe cei mulți în propriul nostru ego. Aici stă similaritatea cu unicitatea dumnezeiască din Sfânta Treime. În propria catolicitate, Biserica devine similitudinea creată a perfecțiunii dumnezeiești. Părinții Bisericii vorbesc despre această mare adâncime.

Dimensiunea Bisericii constă în unitate. Această unitate nu este una exterioară, ci una lăuntrică, intimă, organică. Este unitatea unui trup care trăiește, unitatea unui organism. Biserica nu este o unitate în sensul că este una și unică; este o unitate mai întâi deoarece sensul ei constă în reunirea umanității separate și divizate.

În Biserică umanitatea trece într-un alt plan, își începe o nouă manieră de a exista. Este posibilă o nouă viață, o viață adevărată, deplină și completă, o viață universală „în unitatea Duhului și în legătura păcii” (Efeseni 4:3). Începe o nouă existență, un nou principiu al vieții „deși Părinte Tu ești întru mine și Eu întru tine, ca ei să poată fi în noi… pentru ca ei să fie una cum Noi suntem una” (Ioan 17,21-23).

În Biserică nu e loc nici de individualism, nici de autonomia individului, nici de secularizare, tocmai pentru faptul că Biserica este comuniune, împărtășire, și toți creștinii formează un trup, Trupul tainic al lui Hristos. În sine Biserica înseamnă o desăvârșire; continuarea și împlinirea unirii teantropică. Înseamnă o umanitate transfigurată și regenerată. Înțelesul acestei regenerări și transformări este conferit în aceia că în Biserică umanitatea devine o „unitate într-un trup” (Efeseni 2:16). Viața Bisericii înseamnă unitate și unire.

Biserica este o unitate de viață carismatică. Sursa acestei uniri este ascunsă în taina Cinei Domnului și în taina Pogorârii Duhului Sfânt. Această unică pogorâre a Duhului Adevărului în lume. Biserica este apostolică. A fost creată și pecetluită de Duhul prin cei doisprezece Apostoli și de succesiunea apostolică într-un torent al vieții destul de tainic, legând întreaga plinătate istorică a vieții Bisericii într-o singură universalitate. Biserica cheamă la unire, unește și împărtășește iubirea de Dumnezeu.

Duhul Sfânt nu pogoară pe pământ din nou și din nou, ci locuiește în Biserica istorică „vizibilă.” El respiră și își trimite înainte razele. Aici stă plinătatea și catolicitatea Cincizecimii. Unitatea în Duh îmbrățișează temporal într-un fel tainic și cuceritor generațiile de credincioși. Această unitate care cucerește timpul este manifestată și se descoperă în Biserică și în experiența euharistică. Biserica este imaginea care trăiește, imaginea eternității în timp. Experiența și viața Bisericii nu sunt întrerupte sau rupte de timp.

Istoria Bisericii nu oferă doar schimbări succesive ci și identitate. În acest sens este și comuniunea sfinților. Biserica știe că este o unitate a tuturor timpurilor. A învăța din Tradiție înseamnă a învăța din plinătatea acestei experiențe care cucerește timpul Bisericii, o experiență pe care fiecare membru al Bisericii o poate învăța sau poseda în conformitate și pe măsura maturității duhovnicești, pe măsura acestei dezvoltări catolice.

În universalitatea Bisericii se rezolvă dualitatea dureroasă precum și tensiunea între libertate și autoritate. În Biserică nu există și nici nu v-a putea exista o autoritate externă. Autoritatea creștină face apel la libertate. O astfel de autoritate trebuie să convingă și să nu constrângă. O ascultare oficială nu v-a oferi în nici un fel adevărata unitate a minții și a inimii. Aceasta nu înseamnă că toți au primit o libertate nelimitată a opiniei personale. Precis în Biserică „opiniile personale” n-ar trebui și nici nu pot exista. Fiecărui membru a-l Bisericii i se înfățișează o problemă dublă. Mai întâi de toate persoana trebuie să fie un adevărat maestru în a-și delimita propria-i subiectivitate, eliberată de limitații psihologice ridicându-și standardul conștiinței la măsura deplin universală. În al doilea rând persona trebuie să trăiască în simpatie duhovnicească, pe care să o și înțeleagă, dimpreună cu completul istoric al experienței Bisericii.

Hristos nu se arată unor indivizi separați și nici în destinul lor pe care El îl dirijează. Hristos a venit nu numai pentru o turmă împrăștiată ci pentru toată rasa umană iar lucrarea sa este împlinită în deplinătatea istoriei, care este Biserica.

De la început, creștinismul a existat ca și o realitate corporală, ca și o comunitate. A fi creștin însemna a aparține unei comunități. Nimeni nu putea fi creștin prin sine, ca și un individ izolat ci numai cu „frații”, în comuniune cu ei. Experiența creștină implică și presupune o încorporare, o părtășie la comunitate, la comunitatea apostolică ce a fost construită și adunată de Iisus însuși „în zilele întrupării Sale” și a fost oferită Lui ca și constituție provizorie prin alegerea și numirea celor doisprezece cărora le-a și oferit titlul de „mesageri” sau „ambasadori.”(Luca 6,13)

Creștinimsul înseamnă o „viață comună” . Creștinii se priveau ca și „frați”. Prin urmare, milostenia trebuia să fie primul semn și prima dovadă la fel de bine ca și semnul de unire al acestei îmbinări. Suntem învederați să spunem că creștinătatea este o comunitate, o corporație, o frățietate, o „societate”. Creștinii sunt uniți nu între ei, ci mai întâi ei sunt una – în Hristos. Numai această comuniune cu Hristos face posibilă comunitatea oamenilor în El.

Centrul comunității este Domnul și puterea ce afectează și pune în mișcare unitatea este Duhul Sfânt. Creștinii sunt consitituți în această unitate printr-un plan dumnezeisc, prin voia și puterea lui Dumnezeu. Unitatea lor vine de sus. Ei sunt una numai în Hristos, la fel ca și cei care au fost născuți din nou în El, “înrădăcinați și ridicați în El” (Coloseni 13,13). Biserica lui Dumnezeu a fost stabilită și constituită de Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul. Ea nu este o societate umană ci o „societate dumnezeiască”. Nu este o comunitate seculară care ar fi total „din această lume” și fiind astfel comensurabilă cu grupuri umane, ci o comunitate sfântă care intrinsec „nu este din această lume”, nici măcar din „acest veac” ci din „veacul ce va să vină”.

Mai mult decât orice, Hristos aparține acestei comunități ca și Cap și Stăpân. Hristos este deasupra și afară din Biserică. Biserica este în El. Biserica nu este o simplă comunitate a celor care cred în Hristos și merg împreună cu El îndeplinindu-i poruncile. Biserica este o comunitate a celor care locuiesc cu El și în cei în care locuiește El prin Duhul.

Creștinii sunt puși deoparte, „născuți din nou” prin botez și astfel ei sunt și recreați. Lor le este oferit nu numai un nou model al vieții ci mai mult decât atât, un nou principiu: noua viață în Domnul prin Duhul. Ei sunt un „popor ales”, popor aflat în grija lui Dumnezeu”. Comunitatea creștină, este o comunitate sacramentală.

Unitatea Bisericii s-a reflectat și se reflectă prin sfintele taine: botezul și euharistia sunt două „taine sociale” ale Bisericii și în ele adevăratul sens al „unirii” creștine este revelat și pecetluit continuu. Numai prin taine poate trece comunitatea creștină dincolo de pura măsură umană și deveni Biserică. Tainele nu sunt simple semne ale unui har mântuitor. Prin ele existența umană este ridicată la viața divină prin Duhul, Dătătorul vieții. Biserica este ca și întreg o comunitate sfântă, distingându-se astfel de „lumea profană”. Viața sacramentală a Bisericii reprezintă continuarea Cincizecimii.

Prin Duhul Sfânt, creștinii sunt uniți cu Hristos și sunt părți constitutive ale trupului Său. Mai mult, Biserica este trupul lui Hristos în aceiași manieră în care capul plinește trupul și trupul este plinit de cap.

Creștinismul nu este o religie individualistă și nu este preocupată numai de „mântuirea sufletului”. Creștinismul este Biserica, o comunitate, Noul popor al lui Dumnezeu care își conduce viața corporat în conformitate cu principii particulare. Această viață nu poate fi împărțită în departamente dintre care unele ar putea fi conduse de altele și de principii eterogene.

Problemele umanității, de ordin social și economic, nu pot fi depășite prin soluții exterioriste. Mântuitorul arată că drumul de parcurs este de la cele interioare către cele exterioare, de la persoană la societate. „Aceasta pentru că relele sociale își au izvorul în inima omului și de acolo devin exterioare și se manifestă pe plan social”.

V. Provocările societății contemporane și spiritualitatea ortodoxă

În lumea noastră, 20% din umanitate exploatează nemilos 80% din resursele planetei, iar 500 de milioane de oameni trăiesc confortabil, în timp ce 4,5 miliarde de semeni se zbat în sărăcie și nevoi. În locul trâmbițatei „noi ordini mondiale” a păcii și prosperității, s-a instalat mai degrabă o eră a dezordinii mondiale: o lume în care totul se complică enorm și al cărei model previzibil este cel al „arhipelagului”.

Astăzi toți au adoptat limba învingătorului: democrație și economie de piață. Tentația omului de a trăi numai biologic, și nu teologic, de a trăi numai din relația cu lumea materială vizibilă și de a uita sau a refuza pe Dumnezeu Creatorul, tentația de a domina și poseda, în loc de a servi și a dărui, tentația iubirii de sine, în locul iubirii solidare față de aproapele nostru.

Mișcarea care împinge lumea spre globalizare este ireversibilă, deoarece dezvoltarea economică mobilizează toate forțele din diferite țări, constângându-le la uniformizare, dacă nu vor să alunece pe povârnișul sărăciei. În fața acestei situații, Biserica nu este oare așa precum Stalin considera că era Biserica epocii lui în fața mașinii de război hitleriste: neputincioasă?

Biserica nu trebuie să absenteze de la dezbaterea privitoare la principiile care trebuie să însoțească dezvoltarea economică. Mizeria a numeroase popoare, susține ea, este nemeritată, iar această situație ne invită să încercăm să modificăm structurile economice și financiare actuale.

Iisus Hristos aparține ambelor testamente. El inaugurează noul și prin urmare devine împlinitorul ultim al ambelor, al întregului. El este centrul Sfintei Scripturi, fiindcă el este acel arhè și telos – începutul și sfârșitul. Neașteptat, această tainică identitate a începutului, centrul și scopul, în loc să distrugă realitatea existențială a timpului, îi restituie timpului-proces realitatea sa genuină și sensul deplin. Nu sunt doar simple fapte care pot fi trecute cu vederea, ci mai mult evenimente și împliniri care nu au mai existat niciodată mai înainte. „Iată fac toate lucrurile noi” (Apocalipsă 21,5).

Se tot vorbește despre lumea modernă, dar se pierde din vedere că fiecare epocă la vremea în care era se numea tot eră modernă în raport cu trecutul. Nevoile omului sunt aceleași doar că nivelul de percepție diferă de la o epocă la alta. De pildă, dacă în Evul Mediu oamenii aveau nevoie de cai cât mai buni pentru a călătorii confortabil, pentru omul contemporan calul Evului Mediu se transformă în cai putere, mijloace de locomoție care să te facă să simți cât mai puțin momentul călătoriei. Dar cu siguranță că ceea ce azi înseamnă ceva modern, în viitor va fi doar ceva demodat și de neînțeles pentru omul viitorului, cum am putut să considerăm așa ceva modern și comod.

La fel și raportul dintre omul contemporan și Dumnezeu. Acest raport nu trebuie să fie unul modern ci doar actual și în armonie cu Învățătura Sfinților Părinți. Așa cum cuvintele Sfintei Scripturi sunt mereu actuale, și pentru cei de acum 100 de ani și pentru cei de azi, tot așa legătura dintre om și Dumnezeu trebuie să fie universal aceeași. Dumnezeu este veșnic, nedemodat, mereu actual, în permanentă legătură cu întreg neamul omenesc.

Cea mai gravă dintre nenorocirile care alungă oamenii de la creștinism este boala duhovnicească numită fundamentalism. Ea include atât o interpretare excesiv literală a Scripturii cât și un moralism uscat, fără viață.

Aroganța clerului și izolarea lui cuprinde neputința multor preoți și ierarhi de a interacționa cu credincioșii într-o manieră plină de sens și personală. Ea mai cuprinde și eșecul clerului de a continua să se instruiască astfel încât să poată oferi răspunsuri convingătoare și pline de înțeles la întrebările care vin din partea celor instruiți.

Biserica nu trebuie să intre în luptă sau în conflict cu instituțiile actuale, nu trebuie să se opună procesului de globalizare, din moment ce aceasta evoluează în direcția unificării umanității (iar în această optică, el trebuie favorizat). Această unificare se fundamentează însă pe o bază fragilă, deoarece filosofia care o inspiră nu corespunde deplin adevărului despre om. Acestui fapt i se datorează o mare parte din nedreptățile care o acompaniază.

Potrivit lecturii ecleziale a realității, globalizarea supune omul unui determinism căruia acesta nu-i poate scăpa. Ea e acompaniată de un proces ale cărui efecte negative depind de condițiile istorice în care se dezvoltă. Responsabilitatea creștinilor este de a-i combate efectele negative, identificând „structurile de păcat” și acționând în direcția transformării lor în „structuri de solidaritate”.

Biserica consideră că o societate realmente universală trebuie să urmărească unirea tuturor oamenilor iubitori de adevăr. Trăim un timp al osmozei de culturi și de civilizații. Cândva, guvernele societăților creștine aveau misiunea de a face legile civile cât mai mult conforme celor religioase.

Lumea de azi pe de o parte progresează, pe de alta, sub raport religios, trăiește și anumite fenomene de criză. Procesul tehnic eliberează din ce în ce mai mult omul de probleme. Știința dă tot mai multe răspunsuri și tainele se deschid. Sacrul se desacralizează în mare parte, devine obiect al cunoasterii științifice. Cauzele cad, deși încă nu toate, din metafizic în fizic. Progresul economic satisface tot mai multe din nevoile omului și se exprimă speranța că nu va mai rămâne loc pentru solicitarea ajutorului divin. Cultura se secularizează și circumscrie interesul oamenilor la lumea de aici. Toate aceste lucruri constituie mândria omului contemporan. Și totusi, pe langă și în afară de ceea ce oamenii de cultură și mentorii civilizației moderne numesc renaștere și progres, teologii identifică și unele simptome de criză. Într-o lume suficientă sieși, desacralizată, nu mai este loc pentru omul lui Dumnezeu

Multor oameni religia li se pare că e o poveste de adormit copiii. Cei mai mulți dintre ei gândesc despre Dumnezeu, dar Sfânta Scriptură și Biserica li se par complet învechite, irelevante pentru viata lor și ei nu le pot lua în serios. Biserica nu are sens pentru unii ca aceștia. Predici plictisitoare, rugăciuni fără înțeles. Tot ce văd în jurul lor este completamente ireligios. A fi dintre cei care cred în Dumnezeu, e ridicol.

Omul se transformă citind Sfânta Scriptură. Dacă nu se transformă, el primește doar câteva noțiuni, câteva cunoștințe naturale, care de altfel nu folosesc singure prea mult. Mulți citesc Sfânta Scriptură pentru cultura lor generală: spun că știu de existența regelui David, că a existat Solomon, poate chiar și istoria poporului iudeu. O citesc ca pe o carte de istorie. Mulți așa-ziși creștini nu merg mai departe decât ateii din acest punct de vedere. Nu îl văd pe Hristos Dumnezeu în Scriptură.

Oricât am privi de admirativ la omul zilelor noastre, el are nevoie de câteva calități care ar putea fi considerate învechite. Dar fără ele, nu poate fi numit creștin, iar viața de creștin o să-i rămână necunoscută. Una dintre ele este dobândirea și exersarea discernământului duhovnicesc. Acest lucru reprezintă lucrarea fundamentală a omului care nu reduce cultura doar la cuvinte meșteșugite și abilități discursive.

Trăim astăzi într-un veac plin de haos și dezintegrare intelectuală. „Totul începe de la familie și de la educația celor șapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfințenia căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie și nașterea de prunci. Familii destrămate, copii lăsați de izbeliște – atunci când nu au fost uciși înainte de a se naște –, adolescență maculată, tinerețe incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca, guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde se joacă mai puțin cu mingea și mai spectaculos cu pumnii și bâtele, o lume în care indecența, vulgaritatea, parvenitismul și corupția devin instituții ale binelui comun.”

Împlinirea revelației este Iisus Hristos, iar cuvântul Lui este viu: „Fără Mine nu puteți face nimic.”(In. 15,5) Este pretutindeni, însă noi suntem îndemnați să-L primim și în sufletele noastre, priveghind asemeni fecioarelor celor înțelepte, așteptând sosirea Mirelui Ceresc la ceas de taină.

În Biserica Primară, predica era energic teologică. Nu era doar o speculație vagă. Noul Testament însuși este o carte teologică. Neglijarea teologiei în instrucția laicilor în timpurile moderne este responsabilă atât pentru decăderea religiei personale cât și pentru acel simț al fustrării care domină starea de spirit modernă. De ce avem nevoie în creștinism într-un timp ca acesta este o teologie existențială care să răsune. Deoarece pentru faptul că nici o teologie nu este predicată, de obicei se adoptă niște „ideologii ciudate” și care sunt combinate cu fragmentele crezurilor tradiționale. Tot apelul „Evangheliilor rivale” din zilele noastre este faptul că oferă un fel de pseudo-teologie, un sistem de pseudo-dogme. Ele sunt primite cu bucurie de cei care nu pot găsi nici o teologie în teologia redusă la stilul „modern”.

Alternativa existențială cu care se confruntă mulți în zilele noastre a fost formulată apt de un teolog englez, „dogma sau… moartea.” Epoca a-dogmatismului și pragmatismului s-a sfârșit. Prin urmare slujitorii Bisericii trebuie să predice din nou doctrine și dogme – Cuvântul lui Dumnezeu. „Putem spune că teologia veritabilă de astăzi nu constă în multa citire sau în multa erudiție ci în înțelegere.” Suntem chemați nu să înviem un creștinism adevărat, ci să trăim un creștinism adevărat, pentru că dacă Dumnezeu este mereu actual, înseamnă că și viața în Hristos este la fel de actuală, ieri, astăzi și în veci.

Ambele atitudini, denaturează deplinătatea, sobornicitatea tradiției ortodoxe autentice, care a afirmat întotdeauna atât bunătatea lumii, pentru a cărei viață Dumnezeu a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, cât și răutatea în care zace lumea, care întotdeauna a vestit și continuă să vestească, în fiecare duminică, faptul că „prin Cruce bucurie a venit la toată lumea” și care, totuși, spune celor ce cred în Hristoa: „… voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Col. 3,3)

5.1. Rapotrul dintre Biserică și cultura actuală

Orice s-ar spune, într-un fel sau altul trăim într-o societate disperată. Zilnic societatea se află în pragul falimentului pe piețele bursiere, în fiecare moment primim tot mai multe mesaje care ne amintesc că resursele planetei sunt epuizabile, bolile și dezastrele naturale ne copleșesc. Probabil și cultura actuală, nu își mai are fundamentul în descoperirea și prezentarea frumosului, ci supraviețuiește și se hrănește, prin disperarea zilnică a societății. Cultura nu poate face abstracție de aspectul istoric și social; cuvântul cultură prinde aspect sociologic și etnologic, numai așa putem vorbi despre pluralitatea culturilor.

Cultura se referă la modelele de comportament transmise social, arte, crezuri, simboluri, instituții și toate celelalte produse ale muncii și gândirii caracteristice unei comunități sau unei populații prin care oamenii au interpretat și au construit o lume a lor. Vechea distincție bipolară despre greci și barbari, civilizat și sălbatic este respinsă în mod curent, în lumina unei conștientizări, că toate comunitățile umane din diferite părți ale lumii au civilizațiile lor proprii, forme de cultură care dau sens și coerență vieții în comun. Acest fapt se datorează migrației și a comunicării în masă. Nu mai putem găsi culturi pure, sau realizări care aparțin în mod clar comunităților umane proprii.

Universul nostru a devenit multicultural – o comunitate de culturi – și toate culturile au experimentat fermentația culturală prin contactul uneia cu cealaltă. În ciuda tuturor lucrurilor, structurile economice și politice globale ale lumii au atribuit o preponderență hegemonică culturii din Apus față de toate celelalte culturi. Aceasta naște o simțire de aroganță care nu reușește să recunoască că alte culturi înzestrează asemănările cu anumite tendințe ale tradițiilor și practicilor de importanță și valoare adâncă. Întreaga istorie a dogmei hristologice a fost determinată de următoarea idee fundamentală: Întruparea Cuvântului ca Mântuire.

Preponderența hegemonică a culturii din Apus distinge diversitatea culturală a lumii și infiltrează în popoare de diferite culturi o atitudine de depreciere proprie. Charles Taylor afirmă efectele unor astfel de condiții asupra oamenilor afectați: „o persoană sau un grup de oameni pot suferii adevărate daune, adevărate controversiuni, dacă poporul sau societatea din jurul lor reflectă înapoia lor o limitare sau înjosire sau o imagine vrednică de dispreț despre ele însele. Nerecunoașterea sau lipsa de recunoaștere poate produce pagubă, poate fi o formă de asuprire, închizând pe cineva într-un mod de a fi fals denaturat și redus”.

Cultura este expresia de sine a unui grup de oameni în timp și spațiu. Ea este o expresie de viață, un mod de a deveni însuși, dar și un mod de a te lega de ceilalți și de natură. Astfel, adevărata cultură îmbrățișează integritatea limbilor, tradițiilor, credințelor, îmbrățișează instituțiile și obiceiurile care țin o comunitate unită. Este o realitate complexă care poate include, pornind de la un cântec religios, stări materiale și intelectuale sau chiar caracteristici emoționante. Ethosurile, identitatea-de-sine a oamenilor, se pot manifestă prin cultură. Deci, cultura este o realitate dinamică, și ca atare este și sensibilă la orice schimbare.

Cuvântul cultură este folosit în multe sensuri și nu există o definiție acceptată unanim. Pe de o parte cultura este o atitudine specifică sau o orientare a indivizilor și a grupurilor umane prin care distingem societatea civilizată de cea primitivă. Este în același timp un sistem de țeluri și convingeri și un sistem al obiceiurilor. Pe de altă parte, cultura este un sistem al valorilor, produse și acumulate în procesul creativ al istoriei și tinzând să obțină o existență semi-independentă, independentă de acea datorie creativă care a creat și descoperit aceste „valori”.

Valorile sunt multiple și diferite și probabil că ele nu sunt deplin integrate într-un tot coerent – maniere politicoase și moravuri, instituții sociale și politice, industrie și medicină, etică, artă și știință și așa mai departe. Astfel, când vorbim de o criză a culturii, de obicei se implică o dezintegrare într-unul din aceste două, dacă sunt aflate în legătură, sisteme sau mai bine spus amândouă din ele. S-ar putea întâmpla ca unele din valorile preferate să fie discreditate și compromise și astfel ele încetează să mai existe și nu mai au nici un fel de chemare față de oameni. Sau din nou se întâmplă că uneori însuși „omul civilizat” degenerează sau dispare cu totul. Se mai poate întâmpla ca obiceiurile culturale să devină nestabile și oamenii să își piardă interesul în și pentru aceste obiceiuri sau pur și simplu să fie plictisiți de ele. Apoi s-ar putea naște un îndemn înspre „primitivism”, dacă aceste obiceiuri mai sunt încă schema unei civilizații lâncede. O civilizație se află în declin atunci când acel impuls creativ care a adus-o original în existență își pierde puterea și spontaneitatea.

Cultura este o izbândă umană și este creația deliberată a omului, dar o „civilizație” împlinită este mult prea adesea un inamic al creativității umane. Din punct de vedere teologic, cultura actuală e pelagiană, e o cultură păgână. Mulți în zilele noastre și cu adevărat în toate vremurile sunt dureros de conștienți de tirania “rutinei culturale” și de robia civilizației. Se poate argumenta, după cum s-a făcut de mai multe ori, că în „civilizație” omul este „înstrăinat” de sine, înstrăinat și detașat de chiar rădăcinile existenței sale, de chiar „sinele” său, de „natură” sau de Dumnezeu. Această alienație a omului poate fi descrisă și definită într-un număr de căi și maniere, atât într-un fel religios cât și într-unul nereligios. În toate cazurile “cultura” apare nu numai în criză ci chiar ca și criză în sine.

Mircea Eliade observă că oameni a-religioși au existat, poate, în orice cultură, numai că în lumea modernă s-a petrecut un proces de generalizare a spiritului secular și ateu, care a cuprins mai toate aspectele vieții omenești, manifestându-se prin profanarea a tot ceea ce până acum era interpretat din perspectivă religioasă.

Filosofia, teologia, cultura în general, în toate timpurile au avut în centrul preocupării lor omul. Dezbaterea asupra existenței lui Dumnezeu doar în limitele orizonturilor științei și ale filosofiei înseamnă a rămâne prizonierul unei perspective limitate. Conceptul „credință” vehiculat în lumea culturii nu este tocmai credința în sens teologic, ci este, la un nivel preliminar și genetic, posibilitatea de acces a omului la Dumnezeu.

Cultura și religia sunt îndeaproape puse în legătură, și în multe societăți ele se exprimă una prin cealaltă, condiționându-se una pe cealaltă. În timp ce pentru religii ca – de exemplu – iudaismul, islamismul și hinduismul, cultura actuală este modelul sacru pentru întâlnirea realității ultime, pentru religia creștină cultura are doar valoare instrumentală și tranzitorie”.

Sub imperiul lui a putea și al lui a face, lumea modernă a ajuns să creadă că numai a produce și a avea înseamnă cu adevărat a fi. O lume așadar performantă, gata pentru soluții de moment, însă lipsită de consistență și de sens pentru termene mai lungi decât prezentul. Această cultură fără finalitate este, de asemenea, cumplit de îngustă pentru omul care, măgulit o vreme (în kantianism, bunăoară) că el dă sens lucrurilor, a început să vadă că nimic nu mai satisface adevăratele sale aspirații, cele mai adânci și mai vitale.

De la Kant până la Noica, omul idealismului a suferit de aceeași iluzie. Valorile în numele cărora s-a edificat lumea modernă, rațiunea și libertatea, par a fi la fel de puțin acasă acum, pe cât erau în Evul Mediu. Tehnica și încrederea exclusivă în mijloacele acesteia ucid libertatea, observă un teolog iezuit, libertatea cerând un exercițiu reînnoit al finalității: cauza finală (și deci libertatea) a fost exclusă de gândirea tehnicistă, care a supus lumea față de reușitele sale. A dori cu orice preț reducerea sensului final la determinări foarte fixe, pentru a evita crizele, ar însemna condamnarea voinței noastre să-și reducă orizontul la formele liniștite și minerale ale semnificației imanente.

Cultura europeană modernă nu pare a mai fi interesată de evidențierea unei staturi spirituale a omului, desăvârșit nu doar în ce privește mijloacele pe care știe să le creeze și să le utilizeze, ci și în plan lăuntric.

Relația dintre teologie și cultură acoperă un spectru larg de interacțiuni specifice, de la literatură, artă, muzică, până la politică, drept și așa mai departe. În ultimii ani, teoreticienii și politicienii occidentali au dezbătut rolul religiei în spațiul public. De la atentatele teroriste de la 11 Septembrie 2001, problema prezenței religiei în spațiul public se pune în termeni total deosebiți. La fel de afectată, în schimb, pare să fie înțelegerea democrației în țările occidentale, a drepturilor care sunt garantate de aceasta, a celor care pot fi sacrificate pentru apărarea ei, precum și a virtuților necesare pentru întreținerea unei mentalități democratice în general.

Departe de adevăr, de Hristos și de izvoarele ei naturale, cultura actuală este mai mult o cultură a nihilismului decât a valorilor. Dintr-o analiză strict eclesială, culturile contemporane sunt în criză profundă de spiritualitate. Ele au devenit arenele noilor puteri lumești care urmăresc promovarea păcatului, a răului fizic și metafizic, a distrugerii și morții.

Lumea se mișcă spre o cultură dominantă. Apariția acestei noi mono-culturi globale amenință în mod serios omenirea și întreaga creație. Creată de tehnologia modernă, avansată și de economia de piață, noua cultură globală este profitul bazat pe creșterea cantitativă și pe exploatare. Ea neagă participarea colectivă, împărțirea egală a bunurilor și ignoră drepturile egale. Dezumanizează, degradează culturile locale și înstrăinează oamenii de la rădăcinile lor culturale.

Această nouă cultură dominantă este produsul unei culturi vestice care este zdrobită cu norme și modele de relații non-personale și care ridică întrebarea cu privire la propria-i calitate, integritate și credibilitate. De fapt, cultura vestică este dominată de un materialism economic care reduce o judecată de valoare la strictul calcul de prețuri și beneficii imediate. Ea este susținută de o creștere economică orientată spre valoare și care nu ia în seamă demnitatea persoanei umane și integritatea creației. Ea este îndrumată totdeauna de o secularizare lipsită de spirit critic, care afirmă mereu umanul în detrimentul Divinului. „Este îndeobște acceptat că ideologia trece printr-o perioadă de criză. În acest sens s-a susținut că reformele petrecute definesc într-adevăr sfârșitul epocii ideologiei prin intermediul căderii sistemului ideologic al socialismului. O astfel de interpretare riscă desigur să fie greșită, dacă se bazează numai pe căderea zidurilor sau a regimurilor socialiste, deoarece formarea și acceptarea la nivel social a principiilor diverselor sisteme ideologice au premers asocierii lor cu regimurile respective sau cu ridicarea zidurilor. Într-adevăr, conviețuirea ideologiei cu puterea de stat a fost, cum se știe, o înțelegere istorică ciudată și contradictorie, care deși oferea ambelor dimensiuni foloasele provizorii urmărite, conținea în interiorul său semințele împotrivirii și perspectiva descompunerii. Într-adevăr, puterea de stat a absorbit ideologia pentru absolutizarea autorității ei, iar ideologia s-a complăcut cu această asociere pentru impunerea mai largă a propriilor principii, cu toată poziția ei rezervată sau chiar negativă față de stat și de autoritatea statală. Este deci lesne de înțeles că ruperea acestei asocieri nu delimitează sfârșitul ideologiei, dar nici nu o scutește de responsabilitate, ceea ce conduce ideologia la o perioadă de criză internă și la atitudinea inevitabilă de reformulare și modernizare a principiilor ei”.

Se vorbește tot mai mult de creștinism dar fără Dumnezeu, de cultură, dar fără Biserică, iar arhitecții moderni ce proiectează Biserici fără mister și fără simboluri. Dumnezeu nu pătrunde niciodată prin violență. El respectă, legea antică a libertății umane, care a fost mai demult creată tot de El. Fără Hristos, omul nu poate face nimic. Totuși, există un lucru care poate fi făcut numai de om – este să răspundă chemării și să îl „primească” pe Hristos. Acest lucru nu îl reușesc prea mulți.

Oamenii prizonieri în societățile abundent capitalizate, caută însemnări prin modele de paradigme anti–culturale, cum ar fi neo-fascismul, fundamentalismul religios, ezotericul și ocultul. Astfel de culturi vestice sunt caracterizate de relativism etic. Unii sunt de părere că acest relativism etic garantează toleranță și respectul reciproc între oameni. Alții cred că el distruge firavele fundamente etice ale societăților secularizate și conduce aceste societăți pe drumul dezintegrării.

Și totuși cultura actuală trăiește, și totuși există, ceea ce ne oferă speranță, nădăjduind că viitorul poate fi al unei culturi creștine. Într-o lume care pare tot mai genială, tot mai sofisticată, omul trebuie să rămână sfânt. Cred că este tocmai „doctrina crezului”, care poate face o generație disperată ca aceasta să recâștige viziunea și curajul creștin.

Cum spune un autor francez despre Occident: epocile de criză sunt trecătoare și epoca noastră nu trebuie nici laudată, nici blamată. Ea are în ea toate semințele binelui și ale răului iar noi suntem chemați să judecam, să alegem și oricum s-o iubim.

În afara sfinților, nu există învățători și pedagogi adevărați, nici o cultură adevărată fără sfințenie. Societatea de astăzi este o identitate trans-culturală care trebuie să dea considerație Bisericii lui Hristos și dorinței de unitate a creștinilor.

Cultura și luminarea adevărată nu sunt nimic altceva decât iradierea sfințeniei. Cultura fără sfințenie a inventat-o Occidentul, Europa în idolatria ei umanistă. „Europa prezentului, marcată profund de relativism, experimentează puternice convulsii ideologice și se identifică din ce în ce mai mult cu o cultură a nihilismului și a secularizării.” Separată de sfințenie, cultura devine o tragică sforțare zadarnică. Lucrul maxim pe care poate să-l realizeze pentru om o cultură superficială, epidermică, este acela de a-l schimba într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică. Atunci când cultura încearcă să caute adevărul, pune în mod greșit întrebarea: ce este adevărul? Întrebarea corectă este: cine este Adevărul? Pentru că adevărul poate fi numai o persoană, este Dumnezeu.

Secularizarea este o realitate astăzi, o realitate dureroasă în devenirea spirituală a umanității. Sintetizând fenomenul prezent al secularizării, sub povara căruia trăiește omul sfârșitului de secol XX, putem observa că față de încrederea excesivă în forțele umane, promovată de Renaștere, omul avea să răspundă curând fidelismului tragic al Reformei, cu încrederea în fața grației divine, pentru ca, apoi, într-un nou reflux, umanismul iluminist să dea naștere ateismului contemporan, adică autodeificării omului lipsit de o autentică autodeificare creștină. Acestei afirmări seculare a individualismului îi putem adăuga, într-un tablou general, dezvoltarea valorilor liberale, subordinea normelor sociale celor economice și presiunea societății moderne pentru controlarea și organizarea timpului liber al indivizilor, contextul social – politic, cu elementele caracteristice, iar în plan religios, prozelitismul neo-protestant sau sectar și influențele fals religioase, sincretiste, cu trimiteri la filosofiile și concepțiile de viață asiatice.

Secularismul este înstrăinarea progresivă și rapidă a culturii noastre, a înseși temeliilor ei, de experiența creștină și de concepția despre lume, care, inițial au dat formă acestei culturi – și profunda polarizare pe care secularismul a provocat-o chiar între creștini. Într-adevar, în timp ce unii dintre ei par să privească secularismul ca pe rodul cel mai bun al creștinismului în istorie, alții găsesc în el o justificare aproape maniheică, pentru o evadare într-o „spiritualitate” imaterială și dualistă. Astfel, există unii care reduc semnul Biserică la lume și la problemele ei și alții care pun semnul egalității între lume și rău, și se bucură în chip morbid de amurgul ei apocaliptic.

Cultura este o proiecție a sfințeniei. Numai omul sfințit poate să sfințească pe alții. Deci fără sfințenie, nu putem vorbi de cultură. De aceea Biserica trebuie să sfințească cultura actuală prin colaborare, împreună lucrare cu societatea tot mai descreștinată a prezentului. Mesajul actual al Bisericii se rezumă la efortul de a chema culturile societăților prezente la o nouă calitate a vieții care e manifestată în plenitudinea lui Iisus Hristos și autentificată prin Evanghelia Sa.

Reconvertirea lumii la creștinism este ceea ce trebuie să predicăm astăzi. Aceasta este unicul fel de ieșire din impasul în care lumea a fost trasă prin eșecul creștinilor de a fi cu adevărat creștini. Evident, doctrinele creștine nu răspund direct nici unei întrebări din câmpul politicii și economiei. Aceasta nu o face nici Evanghelia lui Hristos. Totuși impactul său asupra cursului istoriei umane a fost enorm. Noua lume poate fi construită doar pe un om nou.

5.1.1. Școala, educație sau doar informare?

Alături de multele transformări apărute după anul 1990 în țara noastră, putem enumera cu mândrie introducerea disciplinei religie în școlile laice. Privită cu entuziasm la acea vreme, modificarea era de bun augur, atât pentru Biserică, dar poate mult mai importantă pentru societatea românească. O societate șubrezită din punct de vedere religios, după multitudinea anilor în care Dumnezeu a fost un subiect tabu, într-o lume ce se dorea a fi atee. Așa numita Revoluție din decembrie 1989 a adus aminte celor ce credeau în Dumnezeu că Acesta nu i-a uitat, dar și celor care uitase de El, că există.

Reintroducerea în școala publică a disciplinei religie, imediat după căderea regimului comunist, nu a fost un gest de simplă concesie față de cerințele cultelor religioase, ci recunoașterea necesității asanării morale și valorice a unei societăți profund marcate de experiența deceniilor comunismului ateist. Revenirea lui Hristos în școala românească a fost primul mare pas pe drumul trecerii de la dictatură la libertate, de la întuneric la lumină.

Prin demersul educațional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societății în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înțelegerea, întrajutorarea și cooperarea între semeni, toate acestea constituind de altfel principiile de bază ale credinței creștine. În acest moment sunt încadrați în Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului aproximativ 12000 de profesori de religie. Iar din cei aproximativ trei milioane de elevi înscriși în rețeaua Învățământului Preuniversitar, peste 90 % participă la ora de religie.

Predarea religiei în școală are conotații profunde. Cunoașterea propriilor valori religioase reprezintă o formă de secularizare culturală, un semn de civism și culturalitate. Educația religioasă invită la reflecție, la o autocunoaștere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni.

Din păcate, ca tot lucrul bun, la scurt timp și-a găsit adversari. Unii încercând să elimine această disciplină din școli, au găsit fel de fel de scuze. Multe au fost încercările de a diminua importanța acestei discipline, încât rând pe rând au trecut de la obligatorie pentru tot învățământul preuniversitar, la opțional pentru cei care totuși nu o doresc, până la încercări legislative de a scoate icoanele din sălile de clase, dar și din alte spații ale școlilor, acolo unde ele există. Cei care doresc excluderea acestei ore din aria curriculară au, probabil, o conștiință cât se poate de desacralizată și de secularizată, neputând realiza că această oră contribuie la formarea completă a personalității tânărului, căruia nu-i putem trece cu vederea latura moral-spirituală. Drept urmare, haideți să lăsăm această oră acolo unde îi este locul, pentru că religia îi vorbește copilului despre Dumnezeu, dar îl și învață pe acesta cum să vorbească el însuși cu El. Acest aspect reprezintă un mare deranj pentru cultura chiciului care tinde să invadeze societatea noastră. Așa cum am spus, școala s-a dorit întotdeauna, și probabil că încă se mai dorește a fi mai mult decât informativă, dar în aceeași măsură și formativă. Ni se tot repetă că a fi informat înseamnă a fi puternic. Dar nu se ține cont de faptul că a fi format bine, înseamnă a avea o viață sănătosă din punct de vedere moral, a fi curat și puternic, înseamnă a avea viitor luminos. Informația se oferă azi mai mult ca niciodată, însă fiind multă, brută, sau chiar prelucrată cu anumite scopuri, tinde să îi consume copilului timpul, în așa măsură încât să nu mai aibă timp de a vorbi cu Dumnezeu.

Școala – educație sau doar informare? Tendințele sunt clare în favoarea celei din urmă. De aceea orele de religie, chiar dacă nu sunt multe, sunt utile deoarece încearcă să formeze copilul. Profesorul de religie are datoria de a fi nu doar profesor, ci și prieten, de a fi nu doar educator ci și frate mai mare, nu doar de a preda, ci și de a apropia pe copil de Dumnezeu, ceea ce nici o altă materie nu face.

5.1.2. Se poate vorbi de o legătură între Biserică și mass-media?

Vom remarca, mai întai, ce au comun Biserica și mass-media. În primul rând comunicarea, înțeleasă ca împărtășire, ca dăruire de bunuri spirituale către semeni, calitate consubstanțială vieții umane. Prin însăși structura ei, de la creație, ființa umană este comunitară, având ca dar viața, ce nu se poate dezvolta decât în comuniunea cu aproapele.

Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată în istoria umanității. S-a afirmat de multe ori că în zilele noastre, comunicarea ia proporții neobișnuite. Este o caracteristică esențială a civilizației și a devenit, incontestabil, o instituție. Nu există domeniu al vieții în comun, care să nu se folosească, într-o măsură mai mică sau mai mare, de ceea ce numim, cu sens larg, comunicare.

Se poate vorbi chiar de o oarecare pastorație și misiune a Bisericii, prin intermediul mass-media. Biserica, în contextul secularizării, nu se mai poate limita la propovăduirea adevărurilor de credință numai de la înălțimea amvonului, ci pe lângă activitatea misionară din spitale, azile, orfelinate, penitenciare sau din unitățile militare, mesajul Evangheliei trebuie cunoscut, cu toată puterea, prin toate mijloacele de comunicare în masă.

Acțiunea mediatică și vocația comunicării în masă, au tradiții și temeiuri încă de la începuturile creștinismului. Dacă Mântuitorul Hristos se adresa, verbal, mulțimilor, Sfântul Apostol Pavel a fost cel dintâi creștin care a simțit nevoia să comunice prin epistole, nu numai cu ucenicii săi, ci și în masă, cu grupuri și comunități întregi..

Pilda Sfântului Apostol Pavel nu a rămas singulară. Episcopii de după el, din antichitatea creștină și până astăzi, își manifestă această nevoie de comunicare cu păstoriții lor, prin intermediul scrisorilor pastorale, pe care le trimit de Paști, de Crăciun sau cu alte ocazii.

Bisericile Ortodoxe, datorită faptului că majoritatea s-au aflat sub regim dictatorial și ateu, care nu permitea accesul la mijloacele de comunicare în masă de nivel national, nici folosirea unora particulare, nu au putut să dezvolte această latură de misiune a mesajului evanghelic. Excepții în lumea ortodoxă au fost: Biserica Greciei și Biserica Ciprului, Biserica Ierusalimului, Patriarhia Ecumenică și eparhiile ortodoxe din diaspora, care au folosit frecvent mass-media în pastorație, îndeosebi audio-vizual. Au acumulat o vastă experiență, putând să organizeze posturi de radio și televiziune proprii. În Grecia, de exemplu, fiecare eparhie își are propriul post de radio, iar în Cipru, chiar și unele parohii, ca să nu mai vorbim de postul de televiziune al Arhiepiscopiei Ciprului – O Logos – unul dintre cel mai bine cotate din insulă.

Cu toate vicisitudinile prin care a trecut, Biserica Ortodoxă Română a dovedit în ultimii ani că este deschisă spre mijloacele mass-media, depășind obstacolele inerente lipsei de experiență în domeniu și poate colabora eficient cu mass-media generală.

Continuând tradiția publicațiilor bisericești din perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română a reușit să dezvolte o presă scrisă bisericească.

Semnalăm în acest context, revigorarea revistelor centrale bisericești ce apar sub egida Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane: "Studii teologice", "Ortodoxia" si "Biserica Ortodoxă Română", ca și a celor cinci reviste mitropolitane: "Glasul Bisericii" – revista oficială a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, "Teologie și Viață" ( fosta "Mitropolia Moldovei și Sucevei")- revista oficială a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei; "Revista teologică" (fosta "Mitropolia Ardealului") – revista oficiala a Mitropoliei Ardealului; "Mitropolia Olteniei" – revista oficială a Mitropoliei Olteniei; "Altarul Banatului" (fosta "Mitropolia Banatului") – revista oficială a Mitropoliei Banatului.

Prin înființarea de posturi de radio, Biserica Ortodoxă Română realizează una dintre cele mai importante colaborări cu mass-media, îndeosebi cu canalele Societății Naționale de Radiodifuziune. Se remarcă în primul rând emisiunile realizate de redacția „Viața spirituală” a canalului Romania Actualități: „Floarea darurilor”, „Cuvânt și suflet”, „Moralia”, „Ecumenica” etc., precum și transmiterea, în duminici și sărbători, a Sfintei Liturghii în direct de la Catedrala Patriarhală sau de la alte catedrale episcopale, mănăstiri sau biserici. Realizatorii acestor emisiuni radiofonice sunt teologi.

Editarea de cărți creștine în editurile Eparhiilor Ortodoxe, și nu numai, în număr foarte mare în ultimul timp, sunt un plus uriaș în transmiterea învățăturii ortodoxe în lume. Eparhiile ortodoxe care au reușit să înființeze posturi de radio, precum și reviste cu apariții lunare, pun în slujba misiunii Bisericii toate eforturile, reușind să pătrundă în casele și în viețile creștinilor, zilnic. Înființarea postului de televiziune Trinitas TV este un pas înainte și vine să întregească eforturile misionare prin intermediul mass-mediei.

O latură importantă în transmiterea adevărurilor de credință ale Bisericii și a evenimentelor importante ale vieții bisericești contemporane este și colaborarea Bisericii Ortodoxe cu televiziunea națională – prin redacția „Viața spirituală” și emisiunile acesteia: Credo, Ecclesiast, Lumină lină, Interferențe etc., realizate de reporteri și redactori având pregătire teologică și cu participarea unor clerici și ierarhi – cât și posturile particulare – pot să aducă o contribuție majoră în pastorația contemporană a Bisericii., având în vedere audiența impresionantă pe care o are televiziunea.

Iată că Biserica are un rol foarte important, așa cum a avut întotdeauna în cultura poporului român și în transmiterea acesteia către membrii săi. Dacă în istoria poporului nostru, Biserica a fost cea care a creat școli în care s-a format cultura românească, acum a sosit momentul ca tot Biserica să îndrepte cultura actuală la o întoarcere a feței sale spre Dumnezeu, nu spre nihilismul tot mai influent al epocii noastre.

5.2. Raportul dintre Biserică și știință

S-a creat convingerea că omul de astăzi știe mai multe decât omul de acum 2000 de ani. Acest lucru nu este adevărat. În unele domenii, se poate să știm cu adevărat mai multe, dar nu „mai mult”, sub raportul cunoașterii esențiale. Ceea ce e mai important până la urmă, este că oricât s-ar înmulți cunoștințele noastre „exacte”, ele vor continua să aibă un caracter parțial și să fie mereu, mereu, sub aureola nedumeririlor care depășesc precizia științifică. Precizia nu devine realmente vizibilă decât atunci când ne așezăm înlăuntrul unei viziuni de amsamblu, singura care ne dezvăluie caracterul organic al lumii.

Credincioșii sunt pe drept cuvânt impresionați sau chiar exaltați de noua deschidere față de Dumnezeu, demonstrată de unele descoperiri ale științei contemporane. Dar trebuie insistat și pe faptul că oricât de mult știința ar reuși să stabilească termenii de referință, dezbaterea va fi permanent inferioară credinței creștine în sensul ei cel mai profund, teologic.

Precum zicea Virgilius lui Dante, știința poate să conducă rațiunea umană pe cărări noi, spre pragul cel mai mare al credinței, dar pășirea pe acest prag va pretinde întotdeauna o percepție diferită a adevărului, un „Da!” spus ferm Revelației lui Dumnzeu prin Hristos. Acest lucru pentru că înțelegerea esențială a adevărului creștin vine numai în orizontul credinței.

Mulți erau cei care considerau, și din păcate încă mai consideră, că religia constituie o realitate ce ține de conservatorism, de trecut, și se tradiție, în timp ce știința ține de modernitate, de progres și de viitor. Știința și filosofia modernă i-au permis omului să domine lumea exterioară dar l-au transformat în sclavul instinctelor alterate de păcat. Însă rațiunea are limite, pentru că este creată, însă teologia nu explică rațional. Omul este întotdeauna orb față de complexitatea Înțelepciunii Dumnezeiești.

Raportul dintre știință și religie, a evoluat de la o situație de conflict, la una de deschidere reciprocă și dialog. Într-o luare de poziție din 1988, Biserica Romano-Catolică saluta noua atmosferă relaxată, dintre religie și știință, vorbind despre un „inter-schimb dinamic dintre comunitatea științifică și Biserică”. Descria acest schimb ca pe o „mișcare bine definită, chiar dacă încă fragilă și provizorie.” Se sublinia apoi distincția autonomă dintre cele două discipline, sesizând și diferențele dintre cele două realități: religia nu se fundamentează pe știință, nici știința nu constituie o extensiune a religiei. Fiecare dintre acestea are propriile principii, propriul mod de acțiune, interprietările diferite și concluziile proprii.

Creștinismul are în sine izvorul propriei justificări, a propriei legitimități și nu intenționează să-și facă propria apologie, sprijinindu-se în primul rând pe știință. Știința poate să purifice religia de erori și de superstiție, în timp ce religia poate purifica știința de idolatrie și falsele absoluturi. Fiecare o poate ajuta pe cealaltă să intre într-o lume mai amplă, mai complexă, o lume în care pot crea perspective amândouă.

Deși știința se dezvoltă pe versantul orizontal al omului și al întregii creații, deși teologia începe de la versantul vertical al orientării spre Dumnezeu, cele două direcții pot fii unite în natura omului, în calitatea lui de ființă spirituală și „homo sapiens”. În această perspectivă, noul dialog dintre religie și știință poate să asume multiple forme. Poate să se concentreze pe conținut sau pe metode, poate să identifice problematici ample de etică și de aplicare.

Dorința de a stabili din nou „unitatea cunoașterii” și o „interdisciplinaritate autentică” își are nucleul în umanitatea însăși. Multă vreme s-a crezut că nu se poate face știință dacă nu este eliminat Dumnezeu din univers. Astăzi s-a ajuns la concluzia că nu se poate face știință adevărată, fără să se țină seama de imanența lui Dumnezeu în creație. Căci „misterul” nu este obstacol în calea științei, ci imbold de a pătrunde tot mai adânc în tainele universului, în speranța întâlnirii cu Creatorul lui.

Cultura secularizată a pierdut din vedere unitatea interioară a cosmosului, fracturând universul într-o ordine naturală, care rămâne autonomă și omogenă în constituția ei interioară, și o ordine inteligibilă sau spirituală, transcendența celei naturale. Este vorba de disocierea între lumea sensibilă și cea inteligibilă, moștenită din cultura antică, care a obligat cultura europeană să facă apel la teoria dublului adevăr, un adevăr știintific și altul religios, fenomen care a dat naștere crizei spirituale și crizei ecologice cu care ne confruntăm astăzi. Prin eliminarea Divinității din creație, omul secularizat a reușit să dobândească victorii tehnice și științifice care depășesc cele mai optimiste așteptări ale iluminiștilor din veacul al XVIII-lea. Dar omul secularizat a început să fie confruntat în viața lui interioară de forțe iraționale pe care nu le mai poate controla.

Noua religie a științei făcea o nouă promisiune a raiului pe pământ – a unei lumi mai bune pe care, cu ajutorul noii științe, oamenii ar putea să și-o creeze. Cunoașterea este putere, spunea Bacon, iar această idee, această idee periculoasă a stăpânirii naturii de către om – a omului asemeni zeilor – a fost una din cele mai influente idei prin care religia științei a transformat lumea în care trăim.

Transformarea lumii în mașină, a avut ca rezultat apariția unei crize ecologice care a atins dimensiuni planetare. Speranțele pentru depășirea acestei situații au început să apară de acolo de unde ne așteptam mai puțin, de la fizicienii contemporani, care, din momentul în care au pătruns în lumea subatomică, au luat în considerație existența ordinii imanente sau intrinseci a universului, ajungând să declare că: o ordine implicită, foarte profundă și invizibilă, lucrează în adâncul dezordinii explicite. Natura modelează direct în haos formele complicate și superior organizate ale viului.

La originea creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care le putem imagina: ordinea supremă care reglează constanțele fizice, condițiile inițiale, comportarea atomilor și viața stelelor. Puternica, libera existență în infinit, tainică și implicită, invizibilă și sensibilă, ordinea se afla acolo, eternă și necesară, în spatele fenomenelor, foarte sus, deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Importanța decisivă a descoperirii acestei ordini implicite a universului, care reprezintă cel mai important pas pe calea depășirii dihotomiei dintre lumea inteligibilă și lumea sensibilă, dintre lumea naturală și cea spirituală. Asistăm în postmodernitate la o imanentizare a soteriologiei pentru că omul are falsa conștiință că se mântuiește prin sine, prin cultura și știința contemporană lui.

Creștinismul este ușa care introduce rațiunea seacă a omului secularizat în cunoașterea dumnezeiască a rugăciunii, care în dialog cu Duhul Sfânt luminează mintea spre adevărurile cele mai profunde ale existenței. Prin Iisus Hristos, creștinismul este singura religie care arată și dovedește că Dumnezeu este mai „om” decât omul, că este Adevărul cel mai adânc al ființei umane, cel mai „uman” adevăr. Numai în creștinism Dumnezeu este realitatea interioară, și cu adevărat eficientă pentru om, singura care poate vorbi de posibilitatea îndumnezeirii lui.

VI. Imperative misionare pentru mileniul III

Ființele raționale sunt numite persoane deoarece natura lor le marchează să fie folosite numai ca mijloace și impune prin urmarea extinderii, o limită în toată tratarea lor arbitrară. „M-am uimit, zicând: Doamne, nu îndrăznesc să mă apropii de Tine, nici nu vreau să apar mai îndrăzneț ca focul, căci ești om mai presus de om și nici nu îndrăznesc să te privesc pe Tine, pe care Te-a respectat și focul.”

Tinerii societății noastre doresc să-și trăiască viața cât mai intens cu putință, să se bucure de ea. Aici își are rădăcina, cauza răbufnirii tinerilor noștri: extremism, exaltare, lipsă de măsură, etc. Însă echilibrul lumii noastre este menținut de Biserică, care cheamă omul, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, alb sau de culoare, cult sau mai puțin educat, la fericirea veșnică, la Hristos, deoarece „omul în Hristos devine omul nou.”

Creștinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, manist, dualist sau pluralist. Creștinismul este pur și simplu. Este și îl respirăm pentru că are materialitatea aerului. Seamănă cu cerul, pentru că ne pătrunde. De aceea noi suntem creștini fără să vrem. Rămâne doar să ne asumăm creștinismul, în Hristos și în Biserică.

Omul „a fost liber să nege însăși iubirea dezinteresată. Și a negat-o, pentru a se supune iubirii interesate a eului propriu. În ciuda exilării sale, omul continuă să-și păstreze identitatea și moștenirea originii sale dumnezeiești, precum și nostalgia paradisului său pierdut”.

Lumea n-a fost creată de Dumnezeu ca să fie pângărită de om pentru interese egoiste, ci pentru a fi eliberată de stricăciune și spre a ajunge la mărirea fiilor lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Rom. 8,20). Toate vin de la Dumnezeu și toate se întorc la Dumnezeu, pentru că omul și creația să fie scăldate în splendoarea luminii necreate, care a strălucit pe fața lui Hristos, când se afla cu ucenicii Săi pe muntele Taborului. „Omul fiind și el ipostas cuvântător, dialogic, poate deveni ipostas al iubirii primind harul Duhului Sfânt, cum și Fiul primind pe Duhul, răspândește din El iubirea”. Și dacă nu devine ipostas al iubirii, pierzându-și sufletul, ce rost mai are trăirea lui pământească? „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”(Mc. 8,36)

Acum este timpul când teologia încetează a mai fi o „problemă privată”, căreia oricine îi poate acorda liber interes sau nici o atenție în conformitate cu aptitudinile, tendințele și dispozițiile lui proprii. În acest timp de ispită și judecată, teologia devine din nou un lucru public, o misiune universală. Toți sunt îndemnați să se lupte duhovnicește. Acum este timpul când liniștea teologică, nesiguranța, mărturia nearticulată sunt echivalentele trădării și a fugii din fața inamicului. Liniștea poate cauza necaz la fel de mult ca un răspuns eluziv sau grăbit. Mai mult, în cel care este liniștit acest mutism poate fi otravă, poate însemna căderea lui și el devine un complice, ca și cum credința ar fi „ceva fragil și nesigur.”

Trăim o lume în care există bogăție fără națiuni și națiuni fără bogăție. Noi trebuie să restaurăm calitatea vieții umane. Aceasta este o necesitate ecologică, socială, economică și mai presus de orice, o necesitate etică. Dumnezeu ne-a dat creația întreagă. Omenirea are chemarea de a o conserva și a o îmbogăți spre slava lui Dumnezeu.

Pentru un creștin, nu este vorba de o viață susținută, ci de una responsabilă. Viața nu este doar un cadou divin ce trebuie conservat, ci este o vocație, pentru a fi îndeplinită cu simțul responsabilității. Viața este o realitate teocentrică orientată teologic.

Consumismul nu se află numai la rădăcina societății, el este un păcat moral, deoarece generează sărăcie și amenință viața. Biserica trebuie să se ocupe de consumism ca de o problemă etică: mai întâi condamnând acumularea de bogăție, atunci când devine o sursă de nedreptate și nesiguranță pentru mulți, apoi încurajând micșorarea consumului și irosirea, promovând o cultură care poate să îmbunătățească calitatea vieții și viața în armonie cu integritatea creației. În societatea de consum, bunurile materiale și plăcerile trupești au devenit adevărate zeități.

„Sistemul colectivist făcea apologia egalității, în timp ce astăzi sistemul individualist face apologia libertății. În realitate sunt două sisteme care, deși par opuse între ele, – în timp ce unul afirmă egalitatea în detrimentul libertății, celălalt afirmă libertatea în detrimentul egalității – au un element comun: pun egalitatea sau libertatea deasupra omului”. În aceste condiții, creștinii sunt chemați să determine o revoluție a sensibilității și a stilului de viață. Aceasta să permită sacrificiul liber și de bună voie al freneziei consumului, al exigențelor productivității, pentru a regăsi comuniunea vieții în aceea a persoanelor.

Biserica nu este locul ideilor sau al dogmatismului, spațiul unde se concepe ideologia religioasă, ci este locul euharistic în care Îl întâlnim pe Hristos și simțim adierea Sfântului Duh. Aici gesturile cele mai cotidiene devin liturgice. Misiunea creștină este o expresie care derivă din verbul latin mitto, -ere, având corespondent în limba greacă pe apostoleo. Ea se traduce prin trimitere Bisericii în lume cu scop dublu. Pe de o parte – universalizarea Evangheliei lui Hristos, iar pe de altă parte – urmărește integrarea oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, acea Împărăție pe care a întemeiat-o Mântuitorul Iisus Hristos prin lucrarea Sa răscumpărătoare. Lucrarea Sa a fost dată Bisericii în ființa ei, încă de la pogorârea Duhului Sfânt în lume, integrare care se va face în mod desăvârșit la a Doua Sa Venire.

Răspândirea învățăturii creștine se face în funcție de Perceptele Evangheliilor. Ele sunt pururea valabile, sunt nu doar literă, ci sunt duh care lucrează în mințile și în inimile creștinilor. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, trimis pentru omul tuturor timpurilor. Mai mult, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate Sfinților Apostoli sunt de fapt cuvinte ale lui Dumnezeu pentru tot clerul bisericesc, cel de ieri, cel de azi și cel de mâine. Cuvintele Sale străbat timpul fără alterare, fără să fie particulare și în același timp devenind particulare fiecăruia dintre cei „chemați”. Și aceasta deoarece Mântuitorul Hristos le spune tuturor: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.” (Ioan 15,16).

Pentru fiecare dintre cei „chemați”, imaginea misiunii lor este aceeași: lumina Taborului, predica de pe munte împreună cu cuvintele: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.” (Matei 5, 13-1) și momentul trimiterii Apostolilor: „Mergeți; iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.” (Luca 10, 3). Preoții sunt hirotoniți și însărcinați de Biserică cu scopul de a predica Cuvântul lui Dumnezeu.

Predicatorii creștini nu trebuie să predice opiniile lor private. Se așteaptă din partea lor să propage și să susțină „credința care a fost distribuită lor prin sfinți”. Bineînțeles că acest cuvânt al lui Dumnezeu trebuie să fie predicat „eficent”. Aceasta înseamnă că acest cuvânt trebuie astfel prezentat încât să poarte convingere și să poruncească supunere fiecărei noi generații și fiecărui grup. Acest cuvânt poate fi reafirmat în noi categorii dacă circumstanțele o cer. Mai presus de toate, trebuie păstrată identitatea mesajului. Ei trebuie să poarte mesajul iubirii, o iubire jertfelnică. „Iubirea jertfelnică nu cunoaște limite și acest fapt demonstrează că Evanghelia privește soarta tuturor oamenilor și nu numai creștinii și instituțiile lor”.

Mesajul Ortodoxiei trebuie să devină în fiecare dintre noi mesajul Evangheliei. „Toate creaturile sunt bune, dar nici una din ele nu este chipul lui Dumnezeu, ci numai omul”. Iar îndrumătorul omului este Duhul Sfânt care lucrează prin preoția sacramentală instituită tot pentru om. Ce ar trebui să predice preotul contemporanilor noștri „într-un veac ca acesta”? Poate că aceasta este una dintre desele întrebări care străbate mintea oricărui preot. Nu e mare misterul și nici nu e greu de răspuns: pe Iisus crucificat și Înviat. În alte cuvinte, preotul este dator să predice tot ceea ce a primit de la Sfinții Părinți: „doctrinele crezului.”

În același timp, preotul veacului nostru trebuie să fie conștient că acest crez este o piatră de poticnire pentru mulți din generația noastă. „Crezul este un simbol venerabil, la fel ca și un steag zdrențuit pe pereții Bisericilor noastre naționale. Pentru lupta noastră prezentă a Bisericii din Asia, din Africa, din Europa și din America acest crez, atunci când este înțeles este la fel ca și ceva folositor asemenea unui barde sau halebarde în mâinile unui soldat modern.” Acest lucru a fost scris de un cărturar britanic care este un predicator dedicat. Probabil el nu le-ar scrie astăzi. Sunt mulți care ar face și ei cu însuflețire și viguros această afirmație. Să ne amintim, orișicum, că acele crezuri primare erau deliberat scripturistice și este sigur faptul că frazeologia lor scripturistică este cea care le face dificile omului modern. Astfel ne confruntăm cu aceiași problemă: ce putem oferi în locul Sfintei Scripturi?

Răspunsul este sub ochii noștrii. Putem oferi pe Cel ce S-a dat pe Sine pentru viața lumii. Pe Hristos cel răstignit și înviat. El este singura modalitate de a ne sfinții sufletele, de a ne deschide Împărăția Cerurilor. Hristos Euharistic este prezent în fiecare Sfântă Liturghie, jertfindu-se ca noi să nu devenim jertfe pe altarul păcatului. Venit în lume pentru ca să ne facă una cu Tatăl, frați cu El și moștenitori ai aceluiași Preasfânt Dar și Har. (Romani 8,17)

Bisericile, spre bucuria noastră sunt pline, însă cei care primesc Trupul și Sângele Domnului la Sfânta Liturghie sunt destul de puțini. Parcă pe zi ce trece tot mai puțini. Tot mai mult se vorbește de necesitatea acută a Împărtășirii credincioșilor cât mai des. „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14,6)

Părerile sunt împărțite în legătură cu ceea ce înseamnă des, însă un lucru este cert, mai mult ca și până acum. Astfel se ajunge la convingerea că este necesară o pregătire, însă și aici întâmpinăm aceeași problemă. De fiecare dată când începe pregătirea, începe și lupta cu diavolul. Astfel s-a ajuns la concluzia că în cele mai multe cazuri, omul simțindu-se nepregătit, se tot pregătește să înceapă o pregătire adevărată, însă de foarte multe ori nu mai ajunge și la împărtășanie. „Biserica este a celor ce se pocăiesc, a celor ce pier”

În zilele noastre, imaginea modernă a răului se ridică la rang de operă de artă. Opusă ei, imaginea creștină nu este doar un vehicul al credinței, o expresie a dogmei, sau o simplă ilustrație cu rol catehetic, ci un mediu haric. Vremurile modernismului actual cer o nouă reconciliere între Cuvânt și chip, între cultură și credință, între muzeu și Biserică. Dacă chipul sculptat în lemn al împăratului pământesc se cinstește, cu atât mai mult icoana cugetătoare a lui Dumnezeu .

Ortodoxia este drumul care conduce către Domnul. Este scara pe care urcăm către Dumnezeu, cu trudă, cu greutate, în elanul fierbinte de fiecare zi. Dar Domnul este El Însuși această scară. Dacă El este ținta urcușului nostru, tot El este și punctul de plecare al acestuia, și ne ține de mână la fiecare treaptă pe care o urcăm. Biserica este, de asemenea, această scară care ne permite să ne apropiem neîncetat de Domnul nostru Iisus Hristos. Creștinii ar trebui să devină exemple ale unui nou mod de ascetism, prin trăire responsabilă și consumând mai puțin.

Biserica câștigă oamenii în Hristos prin implicarea unei împărtășiri în auto-revelarea lui Hristos, în moartea și în Învierea Sa. La Sfânta Liturghie nu doar se reamintește, ci se și roagă întreaga comunitate pentru o lume agitată, care prin crucificarea lui Hristos, ca și prin Învierea Sa, primește aici și acum darul unității în împărăția viitoare. În întreaga spiritualitate creștină, spiritualitatea euharistică crează o evlavie activă, legături tainice cu Hristos, care înving răul, pentru a realiza pe deplin taina Întrupării și a îndumnezeirii în toate dimensiunile acesteia. Ființa umană euharistică este de fapt o ființă umană care convinge condiția naturii noastre căzute.

Reuniunea Bisericii în fața Potirului, la Împărtășanie, reprezintă o atitudine socială fundamentală, și un punct de vedere social fundamental. Prin Euharistie – ființele umane sunt eliberate din sclavie fie față de sine, fie de alții, fie de grupuri sau idei.

Botezul este cel prin care devenim membrii ai Bisericii. Foarte multe denomitațiuni creștine practică Taina Botezului, de cele mai multe ori fiind singura taină recunoscută de aceștia, dar această taină nu-i unește ființial decât dacă se reactualizează zilnic. Această taină are ca scop integrarea celui botezat într-o comuniune sacră cu ceilalți membrii ai Bisericii. Deoarece se limitează doar la stropirea sau afundarea în apă în numele Sfintei Treimi, Botezul îl desparte pe om de păcatul strămoșesc, dar nu îl unește de altceva, nu îl unește de Dumnezeu. Lupta de a primi lumina Taborică, efortul de a ne despătimi și lucrarea continuă de a ne împărtășii cu Trupul și Sângele Domnului prin Euharistie face din cel botezat un membru al Bisericii, mădular al lui Hristos. „Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului”. Iar dacă este așa, eliberarea de patimi este primordială în lupta pentru mântuire.

Într-o lume în care omul a rămas fără rădăcini pământești și cerești, misiunea noastră nu este aceea de a ne orienta numai către cer, uitând de pământ, și nici numai către pământ, uitând de cer, ci către cerul și pământul Împărăției lui Dumnezeu.

Oamenii, tinerii, privesc Biserica pentru răspunsuri clare și îndrumare. Dacă Biserica dă greș în a răspunde la provocările și nevoile societății contemporane, cu siguranță va pierde mult din credibilitatea și adevărata vocație. Într-un asemenea context social, soluțiile oferite de către Biserică, prin implicarea directă și activă a slujitorilor săi, este mai mult decât necesară, venind să ofere soluții, și nu să acuze, să vindece, și nu să blameze. Europa postmodernității duce o luptă a descoperirii propriei sale identități, care este marcată de idealul construirii unei unități viabile și eficiente; Europa postmodernității își redescoperă rădăcinile, învață din greșelile trecutului și identifică soluții pentru edificarea unui viitor al unității.

Nu trebuie să căutăm reînvierea vieții creștine ci trăirea vieții creștine așa cum este firesc. Creștinismul nu a murit, creștinismul nu a dispărut, nu a fost uitat. Viața creștină se află în sufletele noastre. Nu trebuie căutată sau redescoperită, ci trebuie trăită, în Biserică, prin rugăciune, în comunitate. Viața autentic creștină se trăiește în lumina adevărului: „iar adevărul vă va face liberi ” (Ioan 8, 32). De fapt nu este nevoie decât de „o profundă schimbare a atitudinii mentale și emoționale a omului, o reînnoire integrală a sinelui omului, care începe în renunțarea de sine și este împlinită și pecetluită de Duhul.”

Biserica nu este nici un muzeu de exponate moarte și nici o societate de cercetare. Exponatele sunt vii – depositum juvenescem, ca să folosim fraza Sfântul Irineu. Crezul nu este o relicvă a trecutului, ci „cuvântul Duhului”. Reconvertirea lumii la creștinism este ceea ce trebuie să predicăm astăzi. Aceasta este unicul fel de ieșire din impasul în care lumea a fost trasă prin eșecul creștinilor de a fi cu adevărat creștini. Evident, doctrinele creștine nu răspund direct nici unei întrebări din câmpul politicii și economiei. Aceasta nu o face nici Evanghelia lui Hristos. Totuși impactul său asupra cursului istoriei umane a fost enorm. Noua lume poate fi construită doar pe noul om, cel împărtășit de Hristos Euharistic, care Îl și poartă cu demnitate.

Redescoperirea Bisericii este cel mai decisiv aspect al noului realism duhovnicesc. Biserica nu este doar o companie de credincioși, ci „Trupul lui Hristos”. În Biserică, istoria trebuie să fie pentru teolog o perspectivă reală. Societatea modernă lasă puțin loc pentru existența oricărei Biserici unice, care să fie pozitivă de integrare socială. Se prea poate ca religia să-și fi pierdut locul hegemonic în domeniul public, dar nu și vocea publică..

Biserica va continua până la sfârșitul veacurilor să adune toate realitățile autentice din afara ei, chiar și pe acelea care sunt incomplete și nedesăvârșite, pentru a le integra în plinătatea revelației și pentru a le permite să participe la viața dumnezeiască.

Scopul răscumpărător este întotdeauna universal, dar a fost împlinit întotdeauna prin mijloacele separării, selecției sau sortării. În mijlocul căderii și ruinei umane, Dumnezeu ridică o oază sfântă. Biserica este totuși o oază sfântă, separată dar nu scoasă din lume. Din nou, această oază nu este doar un refugiu sau un adăpost, ci mai bine spus o citadelă, o avangardă a lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să fie azi și nu doar, un antipod. Trebuie să fie cu mintea pe pământ, dar cu sufletul la Dumnezeu, să fie contrar omului secularizat, care este cu sufletul aici și cu mintea la un dumnezeu exilat. Creștinismul nu este contrar lumii, dar în contemporaneitate, este opus perceptelor raționalist-iscoditoare, misticismului ieftin, de influență orientală și încredere exagerată în puterile proprii ale omului.

Cunoașterea necredincioasă a creștinismului nu este cunoaștere obiectivă, ci mai mult un fel de anti-teologie. Există în ea atât de multă patimă, uneori oarbă, adesea obscură și rău voitoare. Există oboseală și străluciri neașteptate; acestea sunt o „anti-teologie”. Din nou teologia este chemată nu ca să judece, ci să vindece. Este necesar să intrăm în această lume a îndoielii, a iluziei și a minciunii, cu scopul de a răspunde reproșului și îndoielii. Trebuie să intrăm în această lume cu semnul crucii în inimă și cu numele lui Iisus în duhul nostru, fiindcă această lume este o lume a căutărilor mistice, unde totul este fragmentat, descompus și refăcut ca într-un set de oglinzi.

Teologul trebuie să poarte mărturie, iar teolog este cel care se roagă. Rugăciunea trebuie să devină realitatea cea mai profundă a vieții noastre. Această situație nu mai este ca cea a secolelor primare, când semințele au fost semănate și puse în pământul netransfigurat încă, dar care este pentru prima dată semănat și sfințit. Până atunci cei care au anunțat Vestea cea Bună trebuiau să se adreseze cel mai mult inimilor neluminate, conștiinței obscure și păcătoase a „națiunilor” la care au fost trimiși și care locuiau în întuneric și în umbra morții.

Lumea noastră contemporană, ateistă și plină de necredință, nu este comparabilă într-un anume sens cu lumea pre-creștină, renumită pentru toate amestecăturile de credințe false, sceptică și ridicată împotriva lui Dumnezeu? În fața unei astfel de lumi, teologia trebuie să devină o mărturie. Sistemul teologic nu poate fi pur și simplu produsul erudiției, nu poate fi născut numai din reflexia filosofică. Îi trebuie experiența rugăciunii, trăirii duhovnicești, solicitudinii pastorale. În teologie trebuie proclamată vestea cea bună, kerygma. Preotul trebuie să vorbească ființelor vii, să se adreseze inimilor vii, trebuie să fie plin de atenție și iubire, conștient de responsabilitatea imediată față de sufletul fratelui său și în special pentru sufletul care este încă în întuneric.

În general în cunoaștere există și trebuie să fie un element, nu simplu dialectic, ci dia-logic. Cel care știe poartă mărturie pentru beneficiul celor care dimpreună cu el au cunoștința adevărului, el îi cheamă să se plece și să se smerească pe sine în fața lor. În special este necesară umilința din partea teologului. El nu poate rezolva astăzi problemele sufletului și conștiinței care se ridică zilnic în domeniul pastoral și pedagogic și nici nu trebuie să le dea la o parte. Trebuie să răspundem din cadru unui sistem complet de gândire, printr-o mărturisire teologică. El trebuie să experimenteze în sine intim suferința, toată problematica sufletului în care crede și pe care nu îl vede, problema ignoranței voluntare. A venit vremea când refuzul cunoașterii teologice devine un păcat de moarte, stigma lipsei de iubire și a satisfacției de sine, a lașității și a răutății. În acest caz afecțiunea pare a fi o manevrare demonică; neîncrederea rațiunii care caută trebuie condamnată ca și o greșeală satanică. Unii sunt pătrunși de frică tocmai acolo unde nu este frică.

Nu îi este permis nimănui în creștinism să nu știe nimic și să rămână în ignoranță. Nu s-a numit Domnul Învățător și cei care L-au urmat ucenici? Creștinii înainte de a-și asuma acest titlu, au numele de ucenici. Oare sunt acești termeni goi și lipsiți de sens? De ce a trimis Domnul apostoli în lume? Mai întâi de orice pentru a învăța toate națiunile. Dacă refuzi să înveți sau să predai în creștinism, nu ești ucenicul lui Hristos și nu îi urmezi Lui. În Biserică afli că exiști. În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer. A fi creștin înseamnă a fi anonim în această lume, dar a impresiona îngerii cu sfințenia ta.

Preotul este chemat să propovăduiască pe Dumnezeu prin rugăciune, prin cuvânt, dar mai ales prin viața sa, care trebuie să devină reprezentativă pentru viata creștină. El este exemplul după care se ghidează enoriașul. Casa preotului trebuie să fie de „sticlă”, iar timpul său să devină public și deloc personal.

Lacrimile mamelor și sufletele murdărite ale copiilor cer minuni, cer misiune și fac misiune, fără ele, nu am avea de multe ori motiv să intrăm în marea majoritate a caselor „gri”. Mesajul Evangheliei primește astăzi noi valențe. Societatea occidentală a înlocuit duhovnicul cu psihiatrul, în timp ce societatea orientului a înlocuit rugăciunea cu munca ori alcoolul.

Omul de maidan are nevoie acută de misiunea preotului și de salvarea Bisericii. Preotul trebuie să se „strecoare” între copiii moderni ai societății actuale, o societate rănită de dezinhibarea păcătoasă și inhibarea în fața unui creștinism atrofiat. Misiunea preotului trebuie să se îndrepte și spre muncitorul întoxicat de capitalismul ce îi violentează viața. Societatea actuală pendulează între relații reci, neproductive, minimalizarea omenității și maximalizarea relațiilor sociale moderne, dar reci, și receptarea mesajului Evangheliei, care trebuie să fie clar, motivant și salvator. Crestinismul nu trebuie să facă o ofertă tentantă, tocmai pentru că este altceva. Nu se finalizează în plaje însorite, munți de bani sau vacanțe periodice. Creștinismul este un mod de viață, singura viață veșnică, desăvârșită și îndumnezeitoare.

Misiunea trebuie să transceadă societatea celor care vin să întrebe. Trebuie să se adreseze și oamenilor străzii, ai alcoolului, ai violenței, dar mai ales ai dependenței de păcatele epocii. Maidanul își cheamă îndumnezeirea, iar Biserica trebuie să asculte glasul mut al suferinței. A întinde o mână oricui are nevoie, mai ales dacă nu o cere, nu neapărat cu bani, dar întotdeauna cu binecuvântare, este misiunea cea mai necesară.

Limbajul preotului de azi trebuie să fie scăzut și în același timp, înalt. Să fie omenesc, dar cu conținut dumnezeiesc. Este nevoie să se implice în culturalizarea sănătoasă a societății, în deschiderea minții umane la cele reale, la Dumnezeu și scopul real al omului. Astăzi, Biserica nu trebuie să concureze cu păcatul, ci să răspundă acestuia ca singura soluție la viața păcătoasă și umilitoare. Viața în Biserică este un mod de viață.

Comunismul a încercat să mascheze bisericile de la orașe după blocuri gri. Astăzi este necesar ca blocurile gri să fie străjuite de Biserică. Catehezele, slujbele regulate, implicarea în acțiuni filantropice și culturale, acestea să fie modalitatea de a face dialogul incipient cu omul. A scrie niște lucruri pe o foaie de hârtie nu înseamnă a teoretiza misiunea, ci a pierde vremea. Se poate scrie, în măsura în care se scrie din experiență, altfel, e doar o altă formă a minciunii.

Lacrimile mamelor sunt sărate pentru că ele sunt apostoli care propovăduiesc o infimă parte din durerea Dumnezeiască, nu pentru Golgota, ci pentru fii pierduți. Icoana dinlăuntrul nostru este o icoană cu adevărat „nefăcută de mână omenească”, este o icoană sfințită pe care Însuși Duhul Sfânt a pictat-o sau a gravat-o în inima omului.

Hristos nu vine în timp cu îndoiala, problematizarea și autonomizarea, adică nu vine ca să le confirme. Cu acestea e în contratimp, dar e în timp cu lumea în care este chemat omul să trăiască și să-ți dobândească fericirea. Și cea temporală și cea veșnică. Nu e în contratimp cu ea, în sensul de a se izola, de a o părăsi, de a o reduce la ea însăși fără El. El o iubește și o slujește. A lăsat preotului mandatul slujirii. Nu al autorității, nu al conducerii lumii, ci al slujirii. Noi suntem ucenicii Lui, trupul Lui, Biserica. El e capul și modelul. Trebuie să-i urmăm exemplul. El a fost împotriva păcatului, nu împotriva lumii. Noi putem deci, ca și creștini, să fim în contratimp cu păcatul. Răspunsul la întrebarea: „a fi creștini în timp sau în contratimp”, nu este „sau-sau”, ci, oricât de paradoxal ar părea, este „și-și”: a fi și cu timp și în contratimp.

În ceea ce privește lumea noastră concretă, cu problemele ei concrete, trebuie să ne ocupăm de ele, folosind criteriile noastre spirituale. Ceea ce e necesar, e să avem dragoste și integritate spirituală. Lumea trece prin faze diferite, când de progres, când de criză. Defectul nostru cel mai mare este acela că suntem căldicei. „O! De ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici rece, nici fierbinte – am să te vărs din gura Mea.” (Apoc. 3,16) A fi căldicel înseamnă a fi mediocru. Trebuie să luăm seama la lipsa de vlagă în rugăciune, în credință, în dragoste. A regăsi sensul rugăciunii interioare, al rugăciunii constante, acesta este secretul profund al Ortodoxiei.

Trebuie să luptăm și să ne fortificăm inima, să o facem capabilă de a păstra acest har al Sfântului Duh, capabilă să păstreze prezența lui Hristos, pe care Îl primim în Biserică atunci când ne împărtășim cu Sfântul Trup și cu Cinstitul Sânge al Mântuitorului. Noi primim înlăuntrul nostru Duhul Sfânt sub formă de foc și de apă vie, dar toate acestea trec de la noi foarte repede. Pentru a putea păstra acest suflu de viață trebuie să învățăm, prin pocăință, prin lucrarea lăuntrică, prin postul continuu al vieții noastre, să ne curățim și să ne întărim.

Dialogul desăvârșit în duh de rugăciune, trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite, dar și prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare și, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia și lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie unită cu fapta pentru el și cu milostenia.

Rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută în așa fel încât să poți să simți durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfățișezi lui Dumnezeu purtându-l pe celălalt în tine și poți să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea față de celălalt care merge până la însușirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire față de celălalt. În aceasta se arată preoția universală a laicilor, care-i face să se roage unii pentru alții. Aceasta face ușor de înțeles rugăciunea preotului comunității pentru toți credicioșii din parohia sa. Din puterea lui Hristos care ne ia la Sine prin jertfa Sa continuată într-un mod tainic, preotul primește puterea de a face același lucru.

Toți oamenii sunt chemați să devină sfinți, dar sfinți devin doar cei care răspund chemării lui Dumnezeu și cultivă comuniunea cu El. De aceea în Ortodoxie, Duminica tuturor Sfinților este așezată în calendar îndată după Dumninica Pogorârii Duhului Sfânt, pentru a arăta că scopul trimiterii Duhului Sfânt în lume este ca oamenii să devină sfinți, iar rostul Bisericii lui Hristos, constituită în Duhul Sfânt, este sfințirea oamenilor. În măsura în care asimilăm Sfânta Împărtășanie, apar efectele. Dacă Dumnezeu este iubire, El voiște ca toți să aibă șansa mântuirii și a vieții veșnice fericite de dincolo de mormânt.

Religia trebuie să încerce să facă ceea ce știința economică sau statul sunt așteptate să facă. Ea trebuie degrabă să afle un serviciu care să suporte și să întărească credința religioasă a aderenților săi; ar trebui totodată să aibă implicații mult în afara domeniului religios. Religia poate fi o sursă de inspirație și împuternicire pentru mișcările de transformare socială și politică. Asemenea mișcări pot comunica un serviciu religios necesar care nu este similar cu ceea ce oferă sub-sistemul economic sau științific.

Biserica este ceva mai mult decât o companie de predicatori, o societate de învățători sau un consiliu misionar. Ea nu numai că invită oamenii dar îi și introduce în această Nouă Viață asupra căreia poartă mărturie. Într-adevăr este un organism misionar și câmpul ei de lucru este lumea întreagă. Țelul activității misionare nu este pur și simplu de a le converge oamenilor anumite idei și convingeri, nici măcar să impună asupra lor o anumită disciplină sau o rânduială în viață, ci mai întâi de orice să-i introducă în Noua Realitate, să-i convertească, să-i aducă prin credință și pocăință la însuși Hristos astfel încât să fie născuți din nou în El și întru El prin apă și prin Duh. Astfel slujirea Cuvântului este împlinită în slujirea Tainelor.

Convertirea este un început proaspăt, dar numai un început urmat de un îndelungat proces de creștere. Biserica trebuie să organizeze noua viață a convertitului. Biserica trebuie să arate noul model de existență, noul model de viață, cel al vieții ce va să vină. Biserica este aici în această lume pentru mântuire ei. Dar pentru acest motiv trebuie să se opună și să renunțe la această lume. Dumnezeu dorește omul întreg și Biserica nu face mărturie la nimic altceva decât la această „pretenție” totalitară a lui Dumnezeu descoperită în Hristos. Creștinul trebuie să fie o nouă creație. Prin urmare el nu poate să-și găsească un loc așezat pentru sine întru limitele lumii vechi. În acest sens, atitudinea creștină este întotdeauna revoluționară cu privire la „vechea ordine” a „acestei lumi.” Nefiind din această lume, Biserica lui Hristos nu poate fi decât într-o opoziție permanentă, chiar dacă pretinde doar o reformare a ordinii existente. În orice caz, schimbarea trebuie să fie radicală și totală.

Biserica nu aparține acestei lumi, la fel cum Domnul ei, Hristos, nu aparținea acestei lumi. Dar el trăia în această lume, „smerindu-se” pe Sine la condiția lumii pe care a venit să o mântuiască și să o răscumpere. Biserica trebuia să treacă printr-un proces de kenoză istorică, în misiunea răscumpărătoare a lumii. Scopul ei a fost nu doar să răscumpere oamenii din această lume, ci să răscumpere lumea însăși.

În particular, din moment ce omul a fost esențial o „ființă socială,” Biserica trebuia să se lupte cu datoria „răscumpărării societății.” Ea era o societate, un nou model de relații sociale, în unitatea credinței și în legătura păcii. Datoria s-a dovedit a fi profund ambiguă și plină de ardoare. Ar fi inutil să pretindem că nu a fost niciodată completată.

Biserica întra-devăr nu aparține acestei lumi, dar are totuși o misiune importantă și evidentă în această lume tocmai fiindcă ea zace în rău. În orice caz, nu putem evita cel puțin un diagnostic. Este admis de toată lumea că de secole, principala vocație a Bisericii este să administreze dreptatea și milostenia. Biserica a fost atât în est cât și în vest un învățător suprem a tuturor valorilor estice. Toate valorile etice din civilizația noastră prezentă pot fi trasate înapoi la surse creștine și mai presus de orice înapoi la Evanghelia lui Hristos. Din nou, Biserica este o societate care pretinde tot omul pentru slujirea lui Dumnezeu și ea asigură vindecare și însănătoșire întregului om și nu numai „duhului” său. Dacă Biserica, ca și instituție nu poate adopta calea unei acțiuni sociale deschise, creștinii nu se pot dispensa de datoriile lor civice pentru că lor le revine o contribuție enormă de a se comporta „în sfera materială,” tocmai ca și creștini.

Biserica Ortodoxă nu dă prioritate factorului economic față de cel spiritual, când este vorba de rezolvarea problemelor sociale (pentru că are propriile mijloace de tratare a problemelor, dintre care nu trebuie deloc neglijată terapia păcatului), dar ea nu a fost niciodată împotriva progresului și a bogăției. Oferta creștinismului ortodox, oferta Bisericii, este un cadru perfect unificat, în care teologicul și umanul se împletesc, în care duhul și economia fac casă comună, și în care afirmarea drepturilor persoanei nu se face prin individualismul dizolvant iar afirmarea solidarității interumane nu presupune eludarea drepturilor omului. Este o perspectivă care articulează elementele credinței și vieții Bisericii, pe care le formulează ca un creștinism integral, în stare să-l includă pe Dumnezeu în comuniunea dintre oameni, iar în comuniunea cu Dumnezeu raporturile diverse ale omului cu aproapele său, în spațiul universului plin de prezența dumnezeiască și deschis către transcendent, ceea ce implică o viziune echilibrată și specific eclesială asupra raporturilor dintre viața în Hristos și societatea seculară.