Nerespectarea Regimului Armelor Si Munitiilor

CUPRINS

Capitolul I

Considerații generale

Secțiunea I

Aspecte introductive

Secțiunea a II-a

Noțiuni, definiții, reglementare

1. § Definiție

2. § Explicarea unor termeni

3. § Reglementare

Secțiunea a III-a

Obiectul juridic

1. § Obiectul juridic generic

2. § Obiectul juridic special

3. § Obiectul material

Secțiunea a IV-a

Subiectele

1. § Subiectul activ

2. § Subiectul pasiv

Capitolul II

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Secțiunea I

Latura obiectivă

1. § Situația premisă

2. § Elementul material

3. § Urmarea imediată

4. § Raportul de cauzalitate

Secțiunea a II-a

Latura subiectivă

Capitolul III

Forme, modalități agravate și sancțiuni

Secțiunea I

Formele infracțiunii

Secțiunea a II-a

Modalitățile agravate

Secțiunea a III-a

Sancțiuni

=== l ===

CUPRINS

Capitolul I

Considerații generale

Secțiunea I

Aspecte introductive

Secțiunea a II-a

Noțiuni, definiții, reglementare

1. § Definiție

2. § Explicarea unor termeni

3. § Reglementare

Secțiunea a III-a

Obiectul juridic

1. § Obiectul juridic generic

2. § Obiectul juridic special

3. § Obiectul material

Secțiunea a IV-a

Subiectele

1. § Subiectul activ

2. § Subiectul pasiv

Capitolul II

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Secțiunea I

Latura obiectivă

1. § Situația premisă

2. § Elementul material

3. § Urmarea imediată

4. § Raportul de cauzalitate

Secțiunea a II-a

Latura subiectivă

Capitolul III

Forme, modalități agravate și sancțiuni

Secțiunea I

Formele infracțiunii

Secțiunea a II-a

Modalitățile agravate

Secțiunea a III-a

Sancțiuni

Capitolul I

Considerații generale

Secțiunea I

Aspecte introductive

Conjugarea armonioasă a multiplelor activități care se integrează în viața socială, în statul nostru, este rezultatul unei complexe reglementări privind regimul acestor activități, coordonarea lor, îmbinarea eforturilor prin care ele sunt aduse la îndeplinire.

Respectarea normelor ce reglementează toate aceste activități este o condiție esențială pentru realizarea atât a obiectivelor fiecăreia dintre ele, cât și a obiectivelor generale ale statului în edificarea unei societăți într-o continuă dezvoltare.

Nerespectarea acestor norme atrage o răspundere care poate fi de natură discuplinară, materială, civilă, contravențională și în unele cazuri, chiar penală.

Bineînțeles că, răspunderea penală va fi atrasă numai în acele cazuri în care nerespectarea normelor ce reglementează regimul anumitor activități va prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Pe de altă parte aceste infraciuni prezintă o deosebită importanță juridică și datorită faptului că ele subminează autoritatea statului și sunt comise prin încălcarea dispozițiilor care reglementează anumite sectoare.

Dat fiind pericolul pe care îl prezintă, de pildă, deținerea de arme, muniții, materii explozive, statul stabilește anumite reguli specifice în această privință.

Încălcarea lor reprezintă o atingere adusă activității statului.

O infracțiune de acest fel este aceea privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor.

Un asemenea grad de pericol social îl prezintă, în concepția legiuitorului nostru penal și nerespectarea regimului celor cinci categorii de activități la care se referă Cap. IV din Titlul VI al Codului penal (Art. 279-281), și anume: regimul armelor și munițiilor, regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, regimul materiilor explozive, regimul de ocrotire a unor bunuri și regimul de exercitare fără drept a unei profesii.

De asemenea este ușor a ne da seama de pericolul acestor fapte, aceasta și pentru că deținerea de arme în mod ilegal înlesnește săvârșirea de grave încălcări ale legii penale, de aceea fiind necesară o evidență strictă din partea autorității privind aceste mijloace de mare pericol atât pentru individ cât și pentru societate în ansamblul său.

Secțiunea a II-a

Noțiuni, definiții, reglementare

1. § Definiție

De multe ori, infractorii recurg la arme, pentru a săvârșii infracțiuni, fie pentru a-și asigura scăparea atunci când sunt surprinși asupra faptelor.

De aceea, interesul asigurării ordinii publice, al ocrotirii persoanelor și bunurilor a impus reglementarea regimului armelor și munițiilor.

Faptele de nerespectare a regimului armelor și munițiilor sunt fapte periculoase pentru valorile sociale deoarece prin săvârșirea lor se crează o stare de primejdie pentru societate a cărei ocrotire a impus stabilirea acestui regim.

Ele sunt incriminate în art. 279 C. pen., constituind infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor.

Potrivit alin. 1 al art. 279 C. pen., infracțiunea constă în deținerea, portul, confecționarea, transportul precum și în orice operațiune privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, făr drept, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, infracțiunea constă în nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege, de organul competent, de către cel căruia I s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului.

2. § Explicarea înțelesului unor termeni

În Codul penal de la 1864, explicarea termenului “arme” era dată de dispoziția din art. 91 care prevedea că: “se socotesc arme orice unelte sau mașini, sau instrumente înțepătoare, tăinuitoare sau zdrobitoare, precum: pușcă, pistol, lance, suliță, coasă, topor, bardă, cuțit, ciomag și alte asemenea”.

În Codul penal anterior, termenul “arme” era explicat în dispoziția din art. 183 pct. 7 alin. 1, care arată că sunt arme: “toate acele instrumente sau aparate, lucruri, substanțe chimice solide, ichide sau gazoase cărora, prin întrebuințare li s-a dat această destinație”.

Actualul text referindu-se numai la arme întrebuințate pentru atac, este mai corect redactat decât art. 183 pct. 7 din Codul penal anterior, care se referea în mod impropriu la arme destinate a servi atât la atac, cât și la apărare.

Dispozițiile din noul Cod penal conține explicații suficient de cuprinzătoare, așa încât au fost evitate enumările din legiuirile anterioare.

Dispoziția din art. 151 C. pen. explică înțelesul temenului de “arme”.

Acest termen se găsește folosit în diferite texte din noul Cod penal, precum și în anumite dispoziții penale din legile speciale.

În noul Cod penal, termenul de “armă” este folosit în norme incriminatoare care prevăd circumstanțe agrvante, fie în mod explicit (de exemplu, art. 209 lit. b, art. 269 alin. 2), fie în mod implicit, ca în expresia “persoană înarmată” (art. 189 alin. 2, art. 192 alin. 2), precum și ca obiect material în infracțiunile privind regimul armelor (art. 279 C. pen.).

Împrejurarea că un infractor s-a servit de arme poate uneori constitui o circumsanță agravantă judiciară deoarece faptele astfel săvârșite prezintă un grad de pericol social sporit.

Dispoziția explicativă din art. 151 C. pen. își află justificarea în necesitatea de a se asigura un înțeles precis termenului de “arme” în sfera dreptului penal, termen care este folosit atât în unele prevederi din partea specială a Codului penal cât și în unele dispoziții penale din legile speciale.

În limbajul juridic termenul “arme”, pe lângă înțelesul de arme propriu-zise, astfel declarate prin dispoziții legale și care sunt confecționate anume în scopul de a servi la atac sau apărare, mai are și înțelesul de așazise arme prin asimilare, care fără a fi confecționate pentru a servi ca arme, pot fi întrebuințate ca atare.

Explicându-se înțelesul termenului “arme”, prin dispoziția din art. 151 C. pen. , sunt preîntâmpinate interpretările variate pe care practica judiciară sau doctrina ar putea să le atribuie acestui termen.

Dispoziția explicativă din art. 151 C. pen. atribuie termenului “arme” un dublu înțeles: acela de arme “propriu-zise”, precum și pe acela de arme “prin asimilare”.

Explicația din alin. 1 al art. 151 C. pen. privește armele calificate astfel prin dispoziții legale, adică instrumentele, piesele sau dispozitivele care corespund noțiunii de armă, luată în sens tehnic.

Ceea ce caracterizează “armele”, astfel declarate prin dispoziții legale, este faptul că ele sunt confecționate ori produse anume pentru a servi ca mijloc de atac sau apărare.

Sunt considerate arme: instrumentele, piesele sau dispozitivele, declarate astfel de dispozițiile legale, indiferent dacă ele intră sau nu în dotarea forțelor armate sau a unor formații care veghează la paza ordinii publice (de exemplu, paza contractuală), sau sunt folosite de civili, cu respectarea dispozițiilor legale.

Explicația din alin. 2 al art. 151 C. pen. arată că “sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac”.

Așadar, orice instrument (de exemplu un cuțit), orice piesă (de exemplu un ciocan), orice dispozitiv (de exemplu o capcană), orice obiect (de exemplu un baston) sau orice substanță solidă, lichidă sau gazoasă, care în circuitul vieții economice și sociale au altă întrebuințare decât aceea de armă, devin arme prin asimilare atunci când sunt folosite în scop de atac, cu prilejul săvârșirii unei infracțiuni.

În cazul armelor prin asimilare se va ține seama, în primul rând, dacă, în raport de împrejurarea în care a fost săvârșită infracțiunea, obiectul aflat asupra făotuitorului era de natură să fie folosit ca armă.

Caracteristic pentru categoria armelor prin asimilare este faptul că ele au fost produse pentru alte uzuri și numai în mod întâmplător au fost folosite pentru atac, în cadrul desfășurării activității infracționale.

De exemplu, un cuțit de bucătărie, o substanță toxică, o materie explozibilă, n-au destinația de a fi folosite la atac, dar prin natura lor pot fi utilizate ca arme dacă sunt întrebuințate ca atare la comiterea unei infracțiuni; ele vor fi considerate, din punct de vedere penal, arme, atunci când legea prevede folosirea de arme fie ca element constitutiv, fie ca o împrejurare agravantă pentru anumite infracțiuni.

Așadar, explicația din alin. 2 art. 153 C. pen. conferă un înțeles atotcuprinzător noțiunii de armă prin asimilare.

Lucrurile care nu sunt arme propriu-zise nu devin arme prin asimilare, decât dacă au fost folosite efectiv ca mijloc de atac cu prilejul săvârșirii unei infracțiuni sau dacă reiese, din circumstanțele faptei, că ele au fost pregătite pentru a fi folosite ca atare, chiar dacă folosirea lor nu s-a produs.

Dispoziția din alin. 2 al art. 151 C. pen. , privind armele prin asimilare, este aplicabilă și în cazul textelor în care se folosește termenul “înarmat”, adică făptuitorul avea asupra sa arme (de exemplu, art. 189 alin. 2, art. 192 alin. 2).

Dispoziția privind armele prin asimilare nu este aplicabilă textelor în care este folosit cuvântul derivat “armament”.

Asemenea noțiuni au fost enumerate și explicate mai pe larg în art. 2 din Decretul nr. 367/1971 – privind regimul armelor și munițiilor, iar în prezent sensurile acestor noțiuni au fost preluate din acest decret, cu câteva modificări însă (motiv pentru care vom reda în continuare definițiile date de ambele acte normative), de din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și munițiilor – art. 3.

Astfel, în vechea reglementare (art. 2 din Decretul nr. 367/1971), se precizează:

“Prin arme, în sensul prezentului decret, se înțeleg:

a) armele militare, care sunt arme de foc, precum și orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza răni, ucide, ori pentru a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare.

b) armele de tir, care sunt arme de foc sau arme cu aer ori alte gaze comprimate special fabricate ori confecționate pentru trageri sportive omologate sau recunoscute ca atare de F.R.T.

c) armele de vânătoare, care sunt arme de foc cu glonț, cu alice sau mixte ori arme cu aer sau alte gaze comprimate fabricate special pentru practicarea vânătorii.

d) armele ascunse, care sunt arme de foc astfel fabricate sau confecționate încât existența lor să nu fie vizibilă ori bănuită.

e) arme de panoplie care sunt arme de foc făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, documentară, științifică, artistică sau care, constituind daruri, recompense ori amintiri sunt destinate a fi păstrate în instituții de cultură și artă sau panoplii personale. În această categorie se includ și acele arme de foc în stare de funcționare, care constituie rarități sau prezintă o valoare istorică documentară, științifică ori artistică deosebită.

e1) armele de recuzită, care sunt arme de foc sau adaptate astfel încât să poată funcționa numai cu muniție de manevră, destinate a fi folosite, în activitatea artistică și de producție a Centrului de producție cinematografică “București”, Circului de stat București și teatrelor.

f) orice altă armă, care acționează ca armele de foc ori cu armele cu aer sau alte gaze comprimate având la bază principiul aruncării unuia sau mai multor proiectile ca alice, gloanțe, schje, substanță aprinsă luminoasă, ori împrăștiere de gaze nocive sau de neutralizare, prin forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori explozia unei încăcături sau prin forța de destindere a aerului sau a altor gaze comprimate”.

În ceea ce privește noua reglementare în materie, prin arme de foc “se înțelege acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Principiul de funcționare are la bază forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În sensul alin. 1 armele de foc sunt:

a) armele militare, confecționate pentru dotarea forțelor armate folosite în acțiuni de neutralizare sau nimicire a personalului și tehnicii de luptă ale inamicului, precum și orice alte instrumente , piese sau dispozitive destinate a imobiliza, a răni, a ucide ori a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare.

b) armele de tir, cu glonț sau cu alice, special fabricate sau confecționate pentru practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de către Federația Română de Tir.

c) armele de vânătoare cu glonțm cu alice sau mixte, destinate practicării vânătorii;

d) armele confecționate special pentru a împrăștia gaze nocive, irutante sau de neutralizare;

e) armele ascunse, astfel fabricate sau confecționate încât existența lor să nu fie vizibilă ori bănuită;

f) armele de panoplie, făcute inofensive, dacă, prin valoarea lor istorică, științifică sau care constituie daruri, recompense ori amintiri, sunt destinatea fi păstrate în instituții de cultură și artă, asociații cultural-artistice și sportive sau în panoplii persoanle. În această categorie se includ și acele arme de foc, în stare de funcționare, care constituie rarități sau prezintă valoare istorică, documentară, științifică ori artistică deosebită, recunoscute ca atare de instituții de specialitate;

g) armele de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea – artistică sau de producție cinematografică – a teatrelor, circurilor, studiourilor de film ori a altor asemenea instituții cultural-artistice.

Sunt considerate arme de foc și ansamblurilem subansamblurile și dispozitivele care pot constitui și pot funcționa ca arme de foc.”

Această enumerare a armelor ne edifică asupra categoriilor de arme la care se referă, în dispozițiile sale, textul pe care l-am precizat.

Atât prin dispozițiile cuprinse în art. din Decretul nr. 367/1971 cât și prin Legea nr. 17/1996 (Art. 4) sunt definite munițiile.

Din coroborarea celor două texte rezultă că prin muniții se înțeleg cartușele, proiectilele și încărcăturile de orice fel care pot fi întrebuințate la armele menționate, cu excepția acelora pentru armele cu aer comprimat.

Decretul nr. 367/1971 mai prevede că prin materii explozive se înțeleg explozivii propriuziși, amestecurile explozive, pirotehnice și simple, mijloacele de inițiere, cele auxiliare și aprindere, precum și orice alte substanțe sau amestecuri de substanțe capabile să dea naștere la reacții chimice instantanee, cu degajare de căldură și gazze la temperatură ridicată.

3 § Reglementare

Regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive a fost reglementat prin Deretul nr. 367 din 18 octombrie 1971.

Ca precedente legislative mai menționăm Codul penal de la 1864 (art. 91, art. 183), precum și Legea portului și vânzării armelor din 21 decembrie 1921.

În expunerea de motive a Decretului 367/197 se arata că el a fost emis “în scopul asigurării unei reglementări unitare, puse de acord cu întregul nostru sistem legislativ actual”.

Tot din expunerea de motive extragem câteva caracteristici generale ale acestui act normativ:

“În decret sunt definite armele, munițiile și materiile explozive supuse noii reglementări se stabilește regimul deținerii portului și folosirii armelor și munițiilor, al deținerii și folosirii materialelor explozive, precum și al operațiilor cu arme, muniții și materii explozive.

Decretul stabilește categoriile de persoane fizice care pot fi autorizatesă dețină și să poarte arme, precum și categoriile de persoane cărora nu li se poate acorda o asemenea autorizare.

Se prevăd cazurile în care se preschimbă permisul de armă, se anulează autorizarea și se retrage permisul precum și cazurile și condițiile în care se poate face uz de armă de persoanele care sunt dotate cu arme de foc pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor”.

O dispoziție importantă a acestui decret, strâns legată de prevederile din art. 279 C. pen., este și cea din art. 51 alin. 1 din Decret, subliniată și în expunerea de motive, în următoarele cuvinte:

“Deținerea armelor, munițiilor sau materiilor explozive fără autorizare, ori în număr sau, după caz, în cantități mai mari decât cele autorizate, se consideră deținere fără drept și se sancționează potrivit legii penale”.

Pe linia dispoziției cuprinse în art. 59 al Decretului nr. 367/1971, s-a emis H.C.M. nr. 1369 din 26 octombrie 1971, modificată prin H.C.M. nr. 56 din 12 februarie 1976 care prevede măsurile cu privire la condițiile de eliberare, viză, permise și autorizații în legătură cu pierderea, furtul sau distrugerea acestora, precum și cu pierderea sau furtul armelor și munițiilor, unele măsuri în legătură cu înregistrarea, sau după caz, autorizarea organizațiilor care dețin sau efectuează operații cu arme și muniții ori care se ocupă cu repararea de arme, condițiile în care organizațiile pot deține și efectua operații cu materii explozive folosite în economie, precum și contravențiile la regimul armelor, munițiilor, și materiilor explozive.

În prezent regimul armelor și munițiilor este reglementat în Codul penal (în principal prin art. 279) precum și prin Legea nr. 17/1996. Astfel, de exemplu, prevederile înscrise în art. 3 din legea amintită, care definesc expresia “armă de foc”, stabilind și “categoriile armelor de foc”, cele înscrise în art. 4, care definesc termenul “muniții”, cele înscrise în art. 10-29, care reglementează condițiile în care persoanele fizice pot deține și, după caz, pot purta și folosi arme și muniții, modul de eliberare, retragere sau anulare a “permisului de armă”, precum și cazurile în care se consideră că “armele și munițiile sunt deținute fără drept”, cele înscrise în art. 30-43 care reglementează condițiile în care persoanele juridice – implicit, prepușii acestor persoane juridice – pot deține și folosi arme de foc și muniții, cele înscrise în art. 46-52 care reglementzează cazurile și condițiile în care se poate face “uz de armă” și cele înscrise în art. 53-69, care definesc aserțiunea “operațiuni cu arme și muniții” precum și condițiile în care pot funcționa “ateliere pentru reparat arme de foc”, stau la baza configurării unor infracțiuni cum sunt:

– nerespectarea regimului armelor și munițiilor, înscrisă în art. 279 C. pen. potrivit căruia se pedepsesc “deținerea, portul, confecționarea transportul, precum și orice operație privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, făr drept” (alin. 1), ca și “nedepunerea armei sau a muniției în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului” (alin. 2), infracțiunea fiind calificată și pedepsită mai grav când este vorba de “deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept”, (alin. 3 lit. 1) a mai multor arme și a armelor de panoplie ori a muniției respective în cantități mari (alin. 3 lit. b) sau de portul armelor, fără drept, în localurile organizațiilor de stat sau obștești, la întruniri publice ori în localuri de alegeri (alin. 3 lit. c).

– violarea de domiciliu, în modalitatea calificată înscrisă în art. 192 alin. 2 C. pen. în cazul în care fapta se săvârșește între altele, de o persoană înarmată;

– furtul calificat prevăzut de art. 209 lit. b C. pen. în cazul în care furtul este săvârșit, între altele de o persoană având asupra sa o armă;

– contrabanda prevăzută de art. 72 alin. 1 lit. b din Legea nr. 30 din 1978, când este vorba de trecerea peste frontieră făr autorizație între altele, a armelor și munițiilor;

– infracțiunile silvice înscrise în art. 97 alin. 4 lit.b și art. 98 alin. 4 din Codul silvic adoptat prin Legea nr. 26 din 1996, care sunt calificate și pedepsite mai grav atuci când faptele au fost săvârșite între altele de o persoană având asupra sa o armă;

– infracțiunea calificată de trecere frauduloasă a frontierei de sta înscrisă în art. 68 din Legea 56/1992 în cazul în care fapta este săvârșită între altele de către persoanele înarmate (alin. 1 lit. b) sau în scopul traficării de arme și muniții.

În aceași oridine de idei, dispozițiile înscrise în art. 3 din Legea nr. 17/1996 mai au rostul de a concretiza definiția generică dată “armei” prin art. 151 alin. 1 C. pen.

Regimul materiilor radioactive este reglementat de către Legea nr. 61/1974, iar în noul Cod penal este reglementat prin art. 2791.

Secțiunea a III-a

Obiectul juridic

1. § Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic, comun tuturor infracțiunilor din acest capitol îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt asigurate prin respectarea dispozițiilor care reglementează anumite activități.

2. § Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în art. 279 C. pen. îl constituie relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea unui complex de valori sociale anume prevăzute în dispozițiile care reglementează acest domeniu.

Este ceea ce rezultă în mod expres din prevederile art. 1 al Decretului nr. 367/1971 precum și din art. 1 al Legii nr. 17/1996.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 17/1996:

“Deținerea, portul și folosirea armelor de foc și munițiilor, uzul de armă și operațiunile cu arme și muniții sunt supuse regimului prevăzut în prezenta lege”.

În cazul infracțiunii sancționate de art. 2791 și 280 C. pen. legea protejează relațiile sociale care pot fi periclitate de fabricarea, deținerea, ori efectuarea de operații privind circulația materiilor explozive sau radioactive, toate acestea fără drept.

3. § Obiectul material

Obiectul material îl alcătuiesc armele, munițiile și atelierele de reparat arme (art. 279 C. pen.).

Noțiunea de “arme” are, potrivit art. 151 alin. 1 C. pen., sensul de instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziții legale.

O astfel de dispoziție legală este cea din art. 2 al Decretului 367/1971, respectiv art. 3 din Legea nr. 17/1996, care se referă la arme militare, arme de tir, arme de vânătoare, arme ascunse (care sunt arme de foc astfel fabricate sau confecționate încât existența lor să nu fie vizibilă sau bănuită), arme de panoplie, precum și orice alte arme care acționează ca armele de foc. Întrucât toate aceste categorii de arme sunt arme propriuzise, nu constituie obiect al infracțiunii armele asimilate, prevăzute în alin. 2 al art. 151 C. pen..

De asemenea, nu constituie obiect material al infracțiunii piese sau părți dintr-o armă și nici armele care nu sunt în stare de funcționare.

Munițiile constau, potrivit art. 4 din Legea nr. 17/1996 (respectiv art. 3 din Decretul 367/1971) din cartușele și proiectilele de orice fel, care pot fi întrebuințate la armele prevăzute în art. 3 al acestei legi.

Așadar, după cum rezultă din cele prezentate, art. 151 alin. 2 nu are incidență în această materie.

În ceea ce privește art. 280 C. pen., obiectul material îl constituie pe de o parte, materiile explozive (noțiune explicată în art. 3 din Decretul nr. 367/1971), iar, pe de altă parte, materiile radioactive astfel cum sunt prevăzute în art. 9 lit. c) din Legea nr. 61/1974, reteritoare la desfășurarea activităților în domeniul nuclear în țara noastră.

În practica judiciară s-a decis că există infracțiunea prevăzută în art. 279 alin. 1 C. pen., dacă inculpatul a deținut, pe nedrept, un pistol cu gaz iritant lacrimogen, ori un pistol de împlântat bolțuri sau o pușcă ori un pistol de construcție artizanală.

De asemenea s-a decis că săvârșește acceastă infracțiunea și acela care deține ilegal muniție pentru arma militară ori cartușe de vânătoare sau capse genofix de împlântat bolțuri.

Secțiunea a IV-a

Subiectele

Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însăși săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia.

1. § Subiectul activ

Subiect activ al infracțiunii este persoana fizică ce a săvârșit fapta direct și nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârșirea infracțiunii (în calitate de instigator ori complice).

În forma prevăzută în alin. 1 al art. 279 C. pen., infracțiunea de nerespectare a regimului armelor sau munițiilor poate fi săvârșită de orice persoană.

În forma prevăzută în alin. 2 al textului, subiect al infracțiunii nu poate fi decât o persoană care a avut permis pentru respectiva armă sau muniție (sau persoana căreia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului).

Participația penală este posibilă, în general, în toate cazurile, sub forma instigării și a complicității morale.

Coautoratul nu este posibil dacă fapta constă în deținerea, portul, înstrăinarea sau nepredarea armelor și munițiilor.

În acest din urmă caz, nu este posibilă nici complicitatea materială.

Există însă, unele situații de fapt când este posibil și coautoratul.

De exemplu, soțul și soția dețin, împreună, ascuns în locuința lor, o armă sau mai multe persoane, hotărâte să săvârșească o infracțiune – prin asociere – au un sediu clandestin unde dețin, fără drept arme.

2. § Subiectul pasiv

În acest caz, ca și în cazul celorlalte infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege, subiectul pasiv este statul.

Capitolul II

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Secțiunea I

Latura obiectivă

1. § Situația premisă

O situație premisă există în cazul art. 279 alin. 2 C. pen.

Ea constă în existența unui permis în baza căruia făptuitorul putea deține o armă și munițiile corespunzătoare.

În momentul în care fapta se săvârșește, acest permis nu mai este valabil.

Acest permis se vizează periodic de către poliția județeană sau a municipiului București în a cărei rază teritorială domiciliază titularul permisului.

Fapta va întruni condițiile unei infracțiuni numai atunci când, expirând viza (la care se referea art. 15 din Decretul nr. 367/1971, iar în prezent art. 22 din Legea nr. 17/1996) și nefiind aprobată cererea obținerii unei noi vize, posesorul armei și muniției respective nu le depune pe acestea la organul competent în termenul legal.

Termenul, (care este de 10 zile în situația anulării autorizării și retragerii permisului – art. 28 din Legea nr. 17/1996, respectiv art. 19 din Decretul nr. 367/1971) începe să curgă de la data la care subiectul a luat cunoștință de dispoziția care îi refuză prelungirea valabilității permisului.

Organismul competent a primi armele este fie consignația, fie organul de poliție, fie oragnul de la care au fost primite în dotare, în funcție de categoria armei.

Muniția confecționată manual nu poate fi vândută, ci se predă organului de poliție.

1. § Elementul material

În modalitatea prevăzută de art. 279 alin. 1 infracțiunea se realizează sub aspectul elementului material, printr-una din următoarele acțiuni: deținere, port, confecționare, transport, efectuarea oricăror operații privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de confecționat arme fără drept.

Această infracțiune având conținuturi alternative, săvârșirea oricăreia dintre acțiunile prevăzute în text realizează elementul material al laturii obiective.

Dacă făptuitorul a comis mai multe acțiuni, concomitent și în legătură unele cu altele, există unitate infracțională, iar nu mai multe infracțiuni.

Trebuie subliniat totuși că deținerea reprezintă o poziție a bunului – în cazul de față, a armei – în punerea de dispoziție faptică a persoanei care deține.

Nu este vorba de un drept de dispoziție, cu semnificație juridică, ca acela care caracterizează dreptul de proprietate, ci de posibilitatea de a dispune, care se manifestă numai pe plan faptic, indiferent dacă ea întovărășește și un drept al persoanei asupra bunului sau caracterizează doar o situație de fapt.

În ceea ce privește portul armei, în literatura juridică s-a arătat că “trebuie ca arma purtată să fie încărcată sau ca persoana care o poartă să aibă asupra sa și muniții”, dar, nici Decretul nr. 367/1971(în prezent abrogat), în dispozițiile care se referă la portul de arme, nici art. 279 C. pen., și nici Legea nr. 17/1996 nu cuprinde vreo dispoziție din care să rezulte o asemenea cerință.

Pe de altă parte, faptul de a purta o armă, chiar neîncărcată, prezintă pericol, o asemenea armă putând avea efectul de intimidare, pe care îl presupune folosirea armelor, în aceeași măsură ca și o armă încărcată.

De altfel, ar fi ilogic ca transportul unei arme – chiar neîncărcată sau neîntovărășită de muniție să constituie infracțiune iar portul armei în aceleași condiții să aibă caracter licit.

Într-o altă opinie a deține arme și muniții înseamnă a le avea în posesie, nu interesează cum s-a dobândit posesia și nici dacă este o posesie pentru sine sau pentru altul.

Dacă făptuitorul a intrat în posesia armei sau a muniției printr-o sustragere, infracțiunea prevăzută în art. 279 C. pen. intră în concurs cu infracțiunea de furt.

A purta arme și muniții înseamnă a avea asupra arme și muniții.

Nu interesează cât timp făptuitorul a avut asupra sa arma sau muniția.

De asemenea nu interesează dacă arma a fost sau nu încărcată, ori dacă nefiind încărcată, făptuitorul a avut sau nu muniții asupra sa.

Prin operație privind circulația armelor și munițiilor trebuie înțeleasă orice acțiune materială prin care armele sau munițiile sunt transmise de la un deținător la altul, sau din țară în străinătate ori invers, indiferent dacă aceste acțiuni întovărășesc și un act juridic de transmitere a proprietății sau a posesiunii.

Astfel, în capitolul IV din Decretul nr. 367/1971, care se referă, printre altele, și la operațiile cu arme și muniții, au fost indicate ca reprezentând asemenea operații comerțul, importul sau exportul (art. 41), împrumutarea, înstrăinarea (art. 43).

Aceste operații sunt reglementate și în art. 53 din Legea nr. 17/1996 potrivit căruia:

“Prin operațiuni cu arme și muniții, în sensul prezentei legi, se înțelege producerea, confecționarea, prelucrarea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, comerțul, închirierea, importul, exportul, transportul, depozitarea sau repararea armelor de tir, de vânătoare, de împrâștiere a gazelor nocive, iritante sau de neutralizare ori de recuzită, a munițiilor pentru acestea și a armelor pentru panoplie”.

Întrucât infracțiunea de care ne ocupăm este de pericol, iar pericolul nu poate fi despărțit de activcitatea materială al cărei obiect este arma sau muniția, trebuie ca actele juridice consensuale de transmitere a proprietății sau posesiunii armelor ori munițiilor nu pot constituii acțiuni vizate pe textul art. 279 C. pen., decât în măsura în care sunt întovărășite de acțiunea materială de transmitere a armei sau a muniției.

În ceea ce privește operațiile referitoare la funcționarea atelierelor de reparat, prin acestea trebuie înțelese măsurile luate, în fapt, pentru înființarea, organizarea sau modul de funcționare a atelierelor.

În ceea ce privește confecționarea armelor sau a munițiilor, aceasta înseamnă a produce, a realiza arme sau muniții.

Confecționarea poate fi făcută fie de către o singură persoană, fie de mai multe persoane împreună.

Pentru ca acțiunile enumerate în art. 279 alin. 1 C. pen. să poată caracteriza conținutul acestei infracțiuni se cere ca ele să fie înfăptuite “fără drept”.

Înțelesul acestei expresii, în măsura în care ea se referă la acțiunea de deținere, rezulta din art. 51 alin. 1 al Decretului nr. 367/1971 (în prezent abrogat) care prevedea că: “Deținerea armelor, munițiilor sau materiilor explozive fără autorizare ori în număr sau, după caz, în cantitșți mai mari decât cele legale se consideră deținere fără drept și se sancționează potrivit legii penale”.

În aceeași ordine de idei prin art. 10 din Legea nr. 17/1996 se dispune că:

“Deținerea și, după caz, portul și folosirea armelor și munițiilor, de către persoane fizice, sunt permise numai cu autorizația organelor competente ale M.I. în a căror rază teritorială își are domiciliul cel în cauză”.

Pornind de la această caracterizare a expresiei “fără drept” putem conchide că, raportată la toate acțiunile prevăzute în art. 279 alin. 1 C. pen., ea exprimă condiția ca aceste acțiuni să fie efectuate cu încălcarea acelor prevederi legale care se referă fie la necesitatea unei autorizații, fie la anumite condiții în care subiectul are îndrituirea de a efectua acțiunile respective.

Se consideră că dreptul la care se referă textul, în expresia “fără drept”, este un drept subiectiv reprezentând îndrituirea subiectului de a efectua acțiunile respective.

Nu este vorba deci de orice încălcare a unor prevederi ale dreptului obiectiv, ci de încălcarea acelor dispoziții care marchează existența îndrituirii și limitele sale.

Sub acest aspect, trebuie făcută distincție între acele prevederi, pe de o parte, care se referă la îndrituirea subiectului de a face anumite operații, prevederi a căror încălcare poate atrage caracterizarera “fără drept”, și acele dispoziții,pe de altă parte, care fixează cerințe și condiții ce trebuie respevctate chiar de către cel îndrituit și a căror nerespectzare nu mai poate atrage caracterizarea “fără drept”, ci ea apare ca o încălcare a unor norme legale ce poate atrage atrage pentru fapta săvârșită, în măsura în care sete privită drept contravenție aplicarea sancțiunii contravenționale.

Această distincție între prevederile care se referă la îndrituirea subiectului de a efectua o anumită activitate și a căror încălcare atrage caracterizarea “fără drept”, pe de o parte, și acele prevederi care fixează cerințe și condiții obiective ce trebuie respectate – chiar de cel îndrituit – în practicarea activității respective, pe de altă parte, apare cu multă pregnanță în formularea art. 281 C. pen., text ce face parte din același capitol cu cel la care se referă comentariul de față.

În legătură cu exercitarea unei profesii, prevederile art. 281 C. pen. incriminează separat exercitarea “fără drept”, pe de o parte, și exercitarea “în alte condiții decât cele legale”, pe de altă parte, marcând astfel distincția semnalată mai sus și furnizând un argument peremtoriu cu privire la semnificația expresiei “fără drept”, în sensul că aceasta se referă la lipsa îndrituirii nu și la nerespectarea de către cel îndrituit a altor cerințe sau condiții ale legii.

Dacă în art. 281 C. pen. sunt incriminate atât exercitarea “fără drept”, cât și exercitarea “în alte condiții decât cele legale”, în art. 279 C. pen., la care se referă acest comentariu, acțiunile ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii sunt incriminate numai atunci când sunt săvârșite “fără drept”. În ce privește efectuarea a acelorași acțiuni – chiar de către cel îndrituit – în alte condiții decât cele legale, aceasta nu mai constituie obiect de incriminare în art. 279 C. pen.

Asemenea fapte rămân supuse prevederilor din legea sopecială și sunt sancționate în măsura în care, potrivit acetor prevederi, constituie comntravenție.

Elementul material al infracțiunii, în varianta prevăzută de art. 279 alin. 2 C. pen., constă în omisiunea depunerii armei sau muniției, în termenul fixat de lege de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului. Este vorba, așadar, de o inacțiune.

Această incriminare presupune că o persoană a avut permis de a deține și purta armă sau muniții și că a făcut cerere pentru prelungirea valabilității permisului, cerere ce i s-a respins.

Punerea de acord a acestui text cu prevederile Decretului nr. 367/1971 apare mai dificilă, întrucât în acest decret nu au fost menționate cazurile în care este necesară o cerere de prelungire a valabilității permisului.

De asemenea cazurile, în care este necesară o cerere de prelungire a valabilității permisului, nu sunt prevăzute nici de către Legea nr. 17/1996.

Art. 15 din decret prevedea că premisele se vizează periodic, art. 16 enumera unele situații în care se putea elibera elibera un nou permis, iar art. 17 făcea referire la cazurile în care autorizarea se anulează și permisul se retrage.

În conformitate cu reglementările în vigoare, art. 22 din Legea nr. 17/1996 prevede că:

“Permisele de armă se vizează o dată la trei luni de către organul competent, în perioada stabilită de către IGP.

Titularii permiselor sunt obligați să se prezinte la viză, la data și locul stabilite, cu armele înscrise în permis și cu celelalte documente solicitate”.

Legea 17/1996 prevede și situațiile în care se anulează sau se retrage permisul, în art. 25, potrivit căruia:

“Autorizarea se anulează și permisul se retrage când titularul:

a) renunță să mai dețină arma sau armele înscrise în permis;

b) după obținerea permisului, se află în una dintre sittuațiile prevăzute la art. 15 lit. b) și c);

c) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni la care pedeapsa închisorii este mai mare de trei ani;

d) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracțiuni la săvârșirea cărora s-a folosit de armă ori pentru săvârșirea oricăreia dintre infracțiunile la regimul armelor de foc și al munițiilor;

e) nu mai are calitatea prevăzută la art. 14 lit a)-d), care a condiționat eliberarea permisului;

f) se află în situația prevăzută la art. 45 alin. 4;

g) pleacă definitiv din țară;

h) nu se prezintă, fără motive întemeiate, la viza permisului de armă în perioada stabilită de către organele competente ale MI;

I) a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

j) a săvârșit una sau mai multe contravenții pentru care legea prevede anularea autorizării și retragerea permisului de armă.

În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. e) și f) nu se retrage permisul de armă, dacă în el sunt înscrise și alte arme în afara aceleia pe care tiitularul nu o mai poate deține. În asemenea situații, precum și atunci când titularii vând sau donează unele dintre armele pe care le dețin, se anulează din permis numai mențiunile referitoare la aceste arme”.

Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 17/1996:

“Anularea autorizării și retragerea permisului de armă se fac de către organul competent al MI în a cărui rază teritorială își are domiciliul titularul”.

În sfârșit, art. 19 din Decretul nr. 367/1971, prevedea obligațiile de a vinde, dona, sau depune într-un anumit termen (10 zile, de exemplu) armele și munițiile de către cei cărora li s-a retras permisul, de către urmașii titularului care a decedat și de către cei cărora le-a încetat calitatea care a justificat autorizarea.

Aceleași obligații sunt prevăzute și în art. 28 din Legea nr. 17/1996.

S-a pus problema dacă aceste situații pot fi asimilate cu cea care a fost prevăzută în art. 279 alin. 2 C. pen., și anume cu respingerea cererii pentru prelungirea valabilității permisului.

În opinia unor autori, interpretarea strictă a normelor penale împiedică o asemenea asimilare, care, de altfel, nici nu apare necesară față de dispoziția cuprinsă în art. 19 alin. final din Decretul nr. 367/1971, potrivit căreia armele și munițiile care nu au fost depuse în conformitate cu prevederile alineatelor precedente ale acestui text “se consideră deținute fără drept”.

Articolul 19 din Decretul nr. 367/1971 are drept corespondent art. 29 din Legea nr. 17/1996 conform cu care:

“Armele și munițiile care, în termenele prevăzute la art. 28, nu au fost vândute, donate, depuse la organele de poliție ori spre vânzare la unitățile specializate sau, după caz, nu au fost restituite organului de la care au fost primite în dotare, se consideră a fi deținute fără drept”.

Dar, ”deținerea fără drept” constituie infracțiunea prevăzută în art. 279 alin. 1 C. pen., sancționată cu aceeași pedeapsă.

Nu în ultimul rând mai trebuie precizat că faptele prevăzute de art. 279 și 280 C. pen. pot intra în concurs. De exemplu, făptuitorul deține fără drept o armă, precum și materii explozive.

Așadar, după cum rezultă din cele ce am prezentat mai sus, o caracteristică esențială a tuturor acestor ipostaze al elementului material al acestor două infracțiuni o constituie efectuarea lor fără drept, adică fără autorizarea prealabilă a organelor competente, atunci când legea prevede o asemenea autorizare.

3. § Urmarea imediată

Săvârșirea oricărei acțiuni sau omisiuni din cele care constituie elementul material al infracțiunii are ca urmare crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin incrimunarea faptelor prevăzute în textul art. 279 C. pen.

4. § Raportul de cauzalitate

Raportul de cauzalitate rezultă în mod firesc din realizarea elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 279 C. pen. care produce o stare de pericol generată de nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la regimul armelor și munițiilor.

Secțiunea II

Latura subiectivă

Pentru existența infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută în art. 279 alin. 1 se cere sub raportul laturii subiective să existe vinovăție, în forma intenției.

Intenția poate fi directă sau indirectă.

În trecut aplicarea acestui text implica referirea la dispozițiile Decretului nr. 367/1071 și a H.C.M. nr. 1369/1971, și se ridica astfel problema de a ști dacă eroarea asupra acestor dispoziții (sau ignorarea lor) putea atrage înlăturarea vinovăției și, implicit, a caracterului penal al faptei.

Potrivit prevederilor din art. 51 alin. final. din Decretul nr. 367/1971, nerecunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Interpretarea strictă cu eficiență limitativă, a acestei dispoziții a condus la ideea că eroarea de drept extrapenal trebuie asimiăată cu o eroare de fapt și, ca atare, ea poate trage înlăturarea vinovăției.

În aceste condiții, problema care se ridică, în legătură cu infracțiunea de care ne ocupăm, este de a ști dacă eroarea asupra dispozițiilor care atrag caracterizarea “fără drept”, cuprinse în cele două acte normative, poate fi considerată ca o eroare de drept extrapenală.

S-a considerat că acestei întrebări urmează a i se da un răspuns negativ, pentru următoarele motive:

– în primul rând, termenul “fără drept” din cuprinsul incriminării implică o referire la orice dispoziție din orice acte normative care fixează condițiile în prezența cărora există îndrituirea legală de a efectua oricare dintre acțiunile prevăzute de text. Această referire înglobează în conținutul incriminării dispozițiile respective, care, prin aceasta, își pierd caracterul de norme extrapenale.

– în al doilea rând, prevederile art. 51 din Decretul nr. 367/1971, republicat, și cele ale art. 41 din H.C.M. nr. 1369/1971, atragăgeau, în mod direct, pentru dispozițiile la care ne-am referit, din aceste acte normative, caracterul de norme penale. Primul text indicat mai sus definește deținerea fără drept și arată că se sancționează potrivit legii penale, iar al doilea se referea la faptele care sunt săvârșite în asemenea condiții, încât potrivit legii penale sunt considerate infracțiuni.

În această situație, dispozițiile celor două acte normative, a căroro încălcare atragea aplicarea art. 279 C. pen., nu pot fi considerate ca norme extrapenale și deci necunoașterea lor sau greșita lor cunoaștere nu putea produce același efect ca și eroarea de fapt, după cum nu se poate produce nici în prezent.

În ceea ce privește varianta infracțiunii prevăzută în art. 279 alin. 2 C. pen., aceasta, în măsura în care își va găsi aplicarea, având un caracter omisiv și întrucât textul nu prevede că fapta se săvârșește numai cu intenție, inacțiunea subiectului activ constituie infracțiune și atunci când elementul subiectiv se prezintă sub forma culpei.

În concluzie, în acest caz infracțiunea se realizează printr-o inacțiune, poate fi săvârșită din intenție sau din culpă.

Intenția poate fi directă sau indirectă iar culpa poate fi simplă sau cu previziune.

Capitolul III

Forme, modalități agravate și sancțiuni

Secțiunea I

Formele infracțiunii

Infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor în modalitatea prevăzută de alin. 1 al art. 279 C. pen. este o infracțiune comisivă.

De exemplu, există această infracțiune în forma simplă dacă inculpatul a deținut, fără drept, un pistol cu gaz iritant lacrimogen, ori un pistol de împlântat bolțuri, sau o armă militară, ori o armă de tir sau o armă de vânătoare , sau o pușcă și un pistol de construcție artizanală.

Aceeași infracțiune comite și acela care deține ilegal muniție pentru arma militară, ori cartușe de vânătoare sau capse genofix de împlântat bolțuri.

Dacă, de exemplu, după săvârșirea sustragerii unor muniții, inculpatul a deținut un timp muniția sustrasă există infracțiunea prevăzută în art. 279 C. pen. în coccurs cu aceea de furt în paguba avutului obștesc.

Modalitatea prevăzută în alin. 2 al art. 279 C. pen. are caracter omisiv săvârșindu-se prin inacțiune.

Unele dintre acțiunile prin care se caracterizează modalitatea din alin. 1, implică prin natura lor o durată de timp, ceea ce atribuie infracțiunii, în variantele respective, caracter continuu.

Cu acest caracter apare, în mod incontestabil, infracțiunea atunci când este săvârșită prin deținere sau port.

În ceea ce privește portul, menționăm că purtarea armei poate avea loc cu un singur prilej, în care situație, ea durează un anumit timp, ceea ce atribuie infracțiunii caracter continuu, dar purtarea armei poate avea loc cu mai multe prilejuri succesive: subiectul poartă armă într-o anumită zi – de exemplu, merge cu ea la vânătoare – apoi peste câteva zile o poartă din nou – la o nouă vânătoare – și așa mai departe.

În acest caz, în opinia unor autori, ne găsim în fața unei infracțiuni continue succesive, acțiunea de purtare a armei având caracterul unei infracțiuni unitare, prelungită în timp, dar întreruptă din când în când, în raport cu necesitățile și interesele subiectului.

În ceea ce privește acțiunea de confecționare, s-ar putea susține că întreaga activitate prin care se ajunge la realizarea unei arme în forma sa finită, se integrează în acțiunea de confecționare, ceea ce dă acestei acțiuni un caracter continuu, în ea integrându-se toate operațiile efectuate de la începerea confecționării și până la realizarea produsului finit.

Într-un punc de vedere opus, s-ar putea susține că deși confecționarea implică o serie de operații, de la cele incipiente și până la aceea prin care se ajunge la realizarea produsului finit, și deși aceste operații se integrează în acțiunea caracteristică elementului material al infracțiunii, totuși, această acțiune nu este terminată, și deci infracțiunea nu poate fi considerată consumată decât în momentul când arma este confecționată.

Numai atunci s-a produs rezultatul infracțiunii prevăzută în text, numai atunci ia naștere și pericolul ce caracterizează urmarea acestei infracțiuni, pericol care nu poate fi presupus – în forma concepută în această incriminare – decât în prezența unei arme a cărei confecționare s-a terminat și nu în prezența unor părți, fragmente din această armă, produ-se în cursul confecționării, și care, neansamblate, nu pot caracteriza o armă și nici nu pot produce pericolul pe care l-ar produce aceasta.

Desigur că și perioada de confecționare – în care operațiile întreprinse se integrează în acțiunea constitutivă a infracțiunii – poate avea un pericol al său. Este pericolul specific tentativei, a unei acțiuni care nu a ajuns încă la consumare.

În exemplul luat, în unele opinii s-a arătat că tentativa nu se pedepsește, aducându-se ca argument că acest pericol este considerat ca neavând gradul specific unei activități infracționale.

Fie că legea prevede pedepsirea tentativei, fie că nu ar prevede, toate actele de pe parcursul acțiunii infracționale a confecționării nu pot fi considerate ca acte de consumare a infracțiunii, consumarea înfăptuindu-se numai prin actul final prin care se desăvârșește activitatea de confecționare, realizându-se produsul finit, arma.

În ceea ce privește transportul, acesta, în opinia unor autori, are caracter continuu, acțiunea infracțională, începând în momentul în care arma sau munițiile au fost pornite dintr-un anumit loc și terminându-se când au ajuns la destinație sau când transportul a fost surprins de organele de control.

Pe tot parcursul transportului ne găsim în fața unei acțiuni care se prelungește în timp.

Într-o altă opinie se menționează că efectuarea de transporturi repetate, de exemplu, de materii explozive, constituie o infracțiune continuată.

Mai trebuie meționat că la infracțiunile continue după momentul consumării există și un moment al epuizării infracțiunii, care intervine atunci când activitatea prelungită în timp fie s-a terminat, prin realizarea obiectivelor ei, fie s-a întrerupt prin voința autorului, ori prin descoperirea faptei.

Referitor la acțiunile indicate în text prin termenul “orice operație”, se opinează că ele indică forme instantanee ale infracțiunii, care se consumă în momentul efectuării.

Nu în ultimul rând, mai trebuie menționat că modalitatea care se prevede în alin. 2 al art. 279 C. pen., în măsura în care și-ar găsi aplicarea reprezintă o infracțiune omisivă instantanee, care se consumă în momentul împlinirii teremenului de predare, prin urmare infracțiunea de acest gen nu este susceptibilă de tentativă.

Mai amintim că, potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 17/1996 (art. 19 alin. final din Decretul nr. 367/1971), în toate cazurile în care legea impune predarea armelor și munițiilor într-un anumit termen, dacă predarea nu a avut loc, armele și munițiile sunt considerate, după expirarea termenului, ca deținute fără drept, deci ele devin obiect material al infracțiunii prevăzute de art. 279 alin. 1 C. pen., a cărei consumare începe din momentul expirării termenului de predare.

Secțiunea a II-a

Modalitățile agravate

Alin. 3 al art. 279 C. pen. prevede trei forme agravate ale infracțiunii, care se caracterizează prin acțiunile incriminate, prin natura obiectului material asupra cărora poartă aceste acțiuni și prin anumite condiții privind locul sau împrejurările în care se săvârșește fapta.

Primele două modalități (de la lit. a) și b) se referă numai la acțiunile de deținere, înstrăinare sau port.

Aceste acțiuni trebuie să aibă ca obiect material, în prima dintre aceste variante agravate (de la lit. a), arme ascunse ori arme militare, precum și muniția pentru astfel de arme.

În a doua variantă (cea de la lit. b), acțiunile menționate trebuie să aibă ca obiect mai multe arme cu excepția celor de la lit. a, precum și a armelor de panoplie ori muniția respectivă în cantități mari.

După modul cum este redactat testul de la lit. a, conjugat cu cel de la lit.b, încadrarea juridică a faptei în prima variantă se poate realiza numai dacă s-au deținut, înstrăinat ori purtat atât armele (ascunse sau militare), indiferent în ce cantitate, cât și muniția pentru astfel de arme.

Așa cum rezultă din textul de la lit. a, unde se folosește exprimarea ”precum și a muniției pentru astfel de arme” ceea ce implică necesitatea ca acțiunea să poarte atât asupra armelor, cât și a muniției respective, pe când în formularea textului de la lit. b se folosește exprimarea “ori a muniției respective în cantități mari”, de unde rezultă că acțiunea poate purta în mod alternativ fie asupra armelor, fie asupra muniției.

Interpretarea rațională ne duce la aceeași concluzie, deoarece caracterul agravat al faptei incriminate la lit. a derivă din posibilitatea de a folosi armele respective, ceea ce nu poate avea loc fără muniția respectivă, pe când în cazul faptei de la lit. b, caracterul agravat rezultă din depășirea cantitativă, care este în aceeași măsură periculoasă, fie că rivește armele, fie că privește muniția.

Se menționează că această depășire cantitativă, această pluralitate a obiectului material atrage aplicarea agravantei fie că numărul mai mare de arme, sau cantitatea mare de muniție este deținută, înstrăinată sau purtată fără a avea nici un fel de autorizație, fie că este vorba de mai ‘multe arem sau de o cantitate mare de muniție, peste ceea ce este prevăzut în autorizație.

În acest sens în Legea nr. 17/1996 se arată că o persoană are dreptul să dețină numai armele și munițiile înscrise în permis, și nu pot fi folosite decât în scopul pentru care s-a eliberat autorizarea. (Art. 18 și 19 din Legea nr. 17/1996).

Referitor la muniții, în art. 57 din Legea nr. 17/1996 se precizează că:

“Persoanele fizice autorizate să dețină, să poarte, și să folosească arme de vânătoare cu alice își pot confecționa muniția necesară în limita cantității pe care au dreptul să o dețină.

Deținerea munițiilor în număr mai mare decât cel înscris în permis sau în autorizație este interzisă”.

Referitor la prima formă agravantă (cea de la lit. a), potrivit Decretului nr. 367/1971, prin arme ascunse se înțeleg armele de foc astfel fabricate ori confecționate încât existența lor să nu fie vizibilă sau bănuită, iar armele militare sunt, potrivit aceluiași decret, armele de foc, precum și orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, răni, ucide ori pentru a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare.

Referitor la cea de-a doua agravare ar mai fi interesant de precizat, în primul rând, că legiuitorul a exceptat, în primul rând, armele ascunse și cele militare deoarece deținerea, înstrăinarea sau portul chiar a unei singure asemenea arme ori a muniției pentru aceasta în cantități reduse, dacă acțiunea este efectuată fără drept, atrage agravarea răspunderii penale potrivit art. 279 alin. 3 lit. a C. pen.

În al doilea rând, mai trebuie precizat că legiuitorul a exceptat armele de panoplie, deoarece, în raport cu specificul acestor arme, deținerea, înstrăinarea sau portul lor, fără drept, prezintă un grad mai puțin ridicat de pericol social.

Cea de-a treia agravantă (de la lit. c) se referă, dintre acțiuni, numai la portul de arme (fără nici o specificare a naturii acestor arme).

Elementul circumstanțial de agravare privește locul sau împrejurările în care este purată arma: în localul organizațiilor de stat sau obștești, la întruniri publice ori în localuri de alegeri, ori în celelalte unități prevăzute de art. 145 C. pen..

În mare parte termenii folosiți de textul amintit nu necesită explicații, înțelesul lor fiind limpede.

În ceea ce privește noțiunea de “întrunire publică”, ea implică orice adunare sau reuniune de mai multe persoane în cadriul căreia se discută probleme cu caracter general privind interes colective.

Deci, se vor cuprinde în această categorie ședințele sindicale, ședințele de producție, congresele cu caracter politic sau științific etc.

Secțiunea a III-a

Sancțiuni

Pentru acest tip de infracțiuni se aplică sancțiunile astfel:

– sancțiunea pentru art. 279 alin. 1 și 2 C. pen. și pentru art. 280 C. pen. este închisoarea de la 6 luni la 5 ani;

– sancțiunea pentru formele agravante prevăzute de art. 279 alin. 3 lit. a, b și c este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Aplicarea sancțiunilor penale rezultă și din art. 72 din Legea nr. 17/1996 unde se dispune că: “încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară, contravențională sau penală”.

În ceea ce privește răspunderea penală în cazul persoanelor juridice în art. 73 din Legea nr. 17/1996 se precizează că:

“În cazul persoanelor juridice, răspunderea penală pentru nerespectarea dispozițiilor prezentei legi revine personelor fizice care au atribuții stabilite prin lege, regulamante, instrucțiuni, sau ordine ale autorităților competente privind regimul armelor de foc și al munițiilor.

În situațiile în care nu au fost stabilite persoanele fizice cu atribuții prevăzute la alin. 1, răspunderea penală revine conducătorului persoanei juridice”.

În ceea ce privește tentativa, aceasta este o formă atipică de infracțiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime, acțiunea fiind întreruptă, sau, deși realizată în întregime, consumarea infracțiunii nu are loc.

În ceea ce privește tenativa în Codul penal de dinaintea republicării din 1997, aceasta nu era sancționată, dar în prezent, Codul penal incriminează tentativa în art. 279 alin. ultim. potrivit cu care “tentativa se pedepsește”.

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIE

1. Codul penal român, republicat

2. Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, publicată în M. Of. nr. 74 din 11 aprilie 1996.

3. Decretul nr. 61/1959 privind regimul armelor, munițiilor și materialelor explozive.

4. Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor și munițiilor a fost publicat în B. Of. nr. 135 din 26 octombrie 1971, republicat în B. Of. nr. 21 din 8 martie 1976 și abrogat prin art. 86 alin. 2 din L. 17/1996, publicată în M. Of. nr. 74 din 11 aprilie 1996.

5. Decretul nr. 17/1976 (devenit Legea nr. 14), publicat în B. Of. nr. 6 din 4 februarie 1976.

6. Decretul nr. 18/1986 (devenit Legea nr. 10), publicat în B. Of. nr. 4 din 21ianuarie 1986.

7. Legea nr. 126/1995, publicată în M. Of. nr. 298 din 28 decembrie 1995.

8. Legea din 24 iulie 1924.

9. Decret-lege nr. 125/1941.

10. Decret-lege nr. 145/1941.

11. Decret-lege nr. 1122/1941;

12. Legea nr. 677/1941.

13. Legea nr. 117/1942.

14. Decret nr. 163/1950.

15. Decretul nr. 61/1959

16. Decretele nr. 311/1959 și nr. 217/1970 pentru modificarea Decretului nr. 61/1959.

16. H.C.M. nr. 1369/1971.

II. DOCTRINA

1. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ș. Daneș, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. C. Popescu, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat – partea specială”, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

3. O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român – partea specială”, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București, 1994.

4.O. Loghin, A. Filipaș, “Drept penal român – partea specială”, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București, 1992.

5. Dr. Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, “Dispoziții penale din legi speciale române – comentate și adnotate cu jurisprudență și doctrină”, Vol. VI, Editura Lumina Lex, București 1996.

6. V. Dongoroz, S. Kahane, Ș. a., “Explicații teoretice ale codului penal român”,vol. IV, Editura Academiei, București, 1970.

7. M. Boier, M. Vladu, “Traficul de arme și muniții”, în DPPG.

8. G. Antoniu, C. Bulai, “Practica judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei, București, 1992, p. 238.

9. C. Mitrache, “Drept penal – partea generală”, Casa de Editură Și Presă “Șansa” SRL, București 1994.

10. C. Bulai, “Drept penal român – partea generală”, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București 1992, p. 173.

11. G. Antoniu, M. Popa, Ș. Daneș, “Codul penal pe înțelesul tuturor”, Editura Politică, București, 1988.

12. T. Vasiliu și colab., “Codul penal comentat și adnotat – partea generală”, Ed. Științifică, București, 1972.

III. PUBLICAȚII PERIODICE

1. Revista Română de Drept nr. 5/1971

2. Revista Română de Drept nr. 5/1972.

3. Revista Română de Drept nr. 4/1976.

4. Revista Română de Drept nr. 11/1980.

5. Revista Română de Drept nr. 8/1981.

6. Revista Română de Drept nr. 5/1985.

7. Revista Română de Drept nr. 2/1986.

IV. JURISPRUDENȚA

1. Decizia Tribunalului Suprem nr. 131 din 1971.

2. Decizia Tribunalului municipal București nr. 1195/1975, s. a II-a p.

3. Decizia Tribunalului Suprem nr. 2068/1975, s.p.

4. Decizia Tribunalului Suprem nr. 13/1980.

5. Decizia Tribunalului Suprem nr. 61/1980.

6. Decizia Tribunalului Suprem nr. 75/1983.

7. Decizia Tribunalului municipal București nr. 2337/1984, s. a II-a p.

8. Decizia Tribunalului municipal București nr. 102/1985.

9. Decizia Tribunalului municipal București nr. 742/1985.