Nerespectarea Hotararilor Judecatoresti
CAPITOLUL I: EXPLICAȚII PRELIMINARE
1.1. Considerații generale despre dreptul penal
Secolul XX a fost secolul unei dezvoltări nemaiîntâlnite a civilizației, a progresului științei, a tehnicii și a medicinii. Este un secol care va fi cu siguranță asociat cu drepturile omului care au devenit o normă a culturii și civilizației de pretutindeni. Societatea internațională a considerat că respectarea drepturilor omului este o cerință absolută a democrației, apreciate ca valori supreme ocrotite de omenire.
Drepturile omului au căpătat nu numai dimensiuni de ordin constituțional, dar au intrat în catalogul valorilor ocrotite pe plan internațional. Totuși, paradoxal, cu toate că drepturile omului niciodată nu au fost așa de puternic glorificate ca în secolul ce tocmai s-a încheiat, ele au fost mai mult ca oricând încălcate în mod drastic. În secolul al XX – lea au avut loc cele mai oribile războaie, s-au înregistrat genocide la o scară inimaginabilă. În istoria secolului care tocmai s-a sfârșit, s-au înscris războaie totale, masacre și măceluri, deportări, epurări pe criterii de rasă, criterii etnice, de clasă, au avut loc discriminări ale minorităților, etc.
Spre sfârșitul secolului XX apare întrebarea referitoare la rolul dreptului pe fondul evenimentelor atât de strălucite, cât și tragice ale acestuia. Sistemul de drept are rolul de regulator atât al vieții publice, dar și al atitudinilor individuale, definind valorile importante pentru comunitate, asigurând ocrotirea valorilor fundamentale.
În cadrul sistemului de drept, dreptul penal ocupă un rol principal. Pentru a impune respectarea normelor considerate de către stat ca fundamentale, având ca mijloace de constrângere sancțiunile penale al căror conținut provoacă o suferință autorului infracțiunii prin privarea de libertate, prin lezarea onoarei sau a vieții.
Dreptul penal se schimbă împreună cu timpurile în care ia naștere. Din el se poate reconstitui sistemul de valori și de civilizație, caracteristic societății care a emanat dreptul b#%l!^+a?penal. Întotdeauna el reflectă atât cultura perioadei în care este creat Codul penal, cât și cultura poporului care l-a elaborat. Mai mult chiar, Codul penal este de asemenea o parte a culturii. Din el se poate citi care este condiția morală a societății, care este sistemul de valori pe care este edificat statul. Se mai poate observa și locul pe care îl ocupă omul în stat și drepturile ce i se cuvin, precum și locul pe care-l ocupă puterea.
Multe sisteme ale puterii au încercat, de-a lungul timpului, să subordoneze populația noilor ideologii și concepții politice; dreptul penal a fost, în acest context, instrumentul direct folosit pentru a elimina indivizii considerați inamici sau potențiali inamici. De sistemul de drept s-au folosit și guvernanții care au intentat procese politice fictive pentru a aplica pedeapsa cu moartea adversarilor politici. În acest sens poate fi amintită afirmația lui Tocqueville: "despotul întotdeauna găsește juristul, care justifică tirania lui."
Dreptul penal ca ramură de drept nu poate fi confundat cu știința dreptului penal. Ca ramură de drept, dreptul penal este constituit dintr-un ansamblu de norme juridice, pe când știința dreptului penal reprezintă un ansamblu de informații specializate cu privire la dreptul penal ca ramură de drept. Pe cale de consecință, partea specială a științei dreptului penal va cuprinde acele idei, concepții și teorii despre faptele considerate infracțiuni și pedepsele aplicabile acestora. Ca știință juridică de sine stătătoare, știința dreptului penal are un obiect propriu de cercetare și anume dreptul penal ca ramură de drept. Obiectul științei dreptului penal nu trebuie însă confundat cu obiectul dreptului penal ca ramură de drept și care constă în relațiile sociale ce se nasc prin săvârșirea infracțiunilor între stat și infractori.
Partea generală a științei dreptului penal studiază informațiile de bază ale dreptului penal ca ramură de drept, pe când partea specială a acestei științe are ca obiect de studiu partea specială a dreptului penal ca ramură de drept. Ca atare, părții speciale a științei dreptului penal îi revine sarcina de a examina fiecare dintre faptele prevăzute de normele penale speciale, precum și modul în care ele sunt sancționate, pentru a asigura înțelegerea lor corectă și aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în strictă concordanță cu voința legiuitorului. Cercetarea normelor penale speciale trebuie astfel făcută în strânsă legătură cu practica judiciară, cu modul de aplicare a acestor norme de către organele judiciare, fără însă să se limiteze la examinarea practicii judiciare, ci va trebui să realizeze o sinteză științifică a soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, să critice acele soluții greșite, să le valorifice pe cele juste și să vină cu soluții proprii atunci când acestea se vădesc necesare.
Privită sub diverse ipostaze, noțiunea de drept penal poate fi prezentată sub trei forme:
1) ramură de drept;
2) ramură a științei dreptului (a jurisprudenței);
3) disciplină de studiu juridică.
În afară de aceasta, dreptul penal este un sistem alcătuit din două părți interdependente: partea generală și partea specială. Raționând logic, în cele ce urmează se va releva înfățișa noțiunea cu privire la partea specială a dreptului penal sub cele trei aspecte menționate anterior.
Astfel, sub primul său aspect – parte a ramurii de drept – partea specială a dreptului penal constituie totalitatea normelor penale care determină – atât semnele obiective și subiective ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracțiune concretă, cât și cercul în care sunt circumscrise faptele ce pot fi recunoscute infracțiuni – dar și stabilesc categoriile și mărimile pedepselor aplicabile persoanelor care comit astfel de fapte. Sub cel de-al doilea aspect – parte a ramurii științei dreptului penal – partea specială a dreptului penal reprezintă ansamblul teoriilor, concepțiilor, ideilor despre partea specială a dreptului penal (ca parte a ramurii de drept), privită în complexitatea și dinamismul acesteia. Sub cel de-al treilea aspect – parte a disciplinei de studiu juridice – partea specială a dreptului penal este privită ca un ciclu de lecții sau de prelegeri, expus într-un limbaj adecvat exigențelor didactice, în cadrul căruia sunt studiate cele mai importante soluții teoretice privind partea specială a dreptului penal (ca parte a ramurii de drept).
Dreptul penal românesc a evoluat și el în raport de tendințele prezentate anterior. Acesta este și motivul pentru care se impune o vastă examinare a evoluției sale istorice. Trebuie înțeles că, în epoca totalitară, sistemul de drept penal român a schimbat numeroase instituții existente de secole în acest drept, detașându-se de tradiția românească și de continuitatea evoluției dreptului penal din țara noastră. Revoluția din decembrie 1989, înlăturarea sistemului comunist, adoptarea unei noi Constituții, integrarea în Uniunea Europeană sunt factori determinanți care au impus adoptarea unui nou cod penal, modern, al cărui scop să fie înfăptuirea justiției și dezvoltarea personalității umane în deplină siguranță și libertate.
b#%l!^+a?
1.2. Noțiunea și caracteristicile părții speciale a dreptului penal
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuit din două părți – partea generală și partea specială – care, deși sunt strâns legate între ele, prezintă totuși anumite trăsături particulare.Dreptul penal general reunește regulile aplicabile ansamblului infracțiunilor reglementate de legislația penală, indiferent de natura acestora. Astfel, dreptul penal general delimitează cadrul general de aplicare a legii penale, definește infracțiunea in abstracto, stabilește trăsăturile sale generale dar și elementele constitutive, reglementează condițiile generale de tragere la răspundere penală, sancțiunile și modul acestora de aplicare. Presupunând un grad mai înalt de elaborare și teoretizare, dreptul penal general s-a conturat mult mai târziu decât dreptul penal special, căci legiuitorii nu au fost interesați în mod special de stabilirea unor reguli cu caracter general, ci mai degrabă de edictarea regulilor de conduită cu caracter particular și a sancțiunilor corespunzătoare. Astfel, majoritatea legilor cu caracter penal anterioare secolului al XIX- lea nu au o parte generală propriu-zisă, ci doar una specială sub forma normelor de incriminare.
Dreptul penal special definește elementele constitutive ale fiecărei infracțiuni în parte, sancțiunile aplicabile acesteia, precum și eventualele derogări de la regulile dreptului penal general, incidente în cazul acesteia. Așa cum s-a arătat în doctrină, dreptul penal special este, din punct de vedere istoric și rațional, cea mai veche dintre disciplinele penale. Este cea mai veche din punct de vedere istoric deoarece primele norme penale au fost cele care impuneau o anumită obligație sau interdicție și sancționau încălcarea acesteia. Este cea mai veche din punct de vedere rațional, deoarece, chiar și astăzi, normele dreptului penal general și cele de procedură penală nu își găsesc aplicarea decât atunci când s-a comis una bdintre faptele descrise de dreptul penal special.
1.3. Interdependența între dreptul penal general și dreptul penal special
Cu toate că diferența între dreptul penal general și cel special își găsește consacrarea nu doar în doctrina de specialitate, dar și în structura majorității codurilor penale, această realitate nu trebuie să ducă la concluzia că este vorba despre două ramuri distincte de drept, cele două ramuri formând de fapt un tot unitar nefiind posibilă separarea artificială a lor.
Această interdependență poate fi evidențiată prin prisma a numeroase elemente, dintre care se rețin:
a) din normele dreptului penal general putem deduce care sunt condițiile generale de existență ale infracțiunii, condițiile de angajare a răspunderii penale etc., dar numai analizând normele dreptului penal special se poate stabili momentul săvârșirii unei infracțiuni, care sunt valorile sociale pe care legiuitorul a intenționat să le ocrotească, faptul că tentativa este posibilă doar în cazul anumitor infracțiuni, etc.
b) normele dreptului penal general prevăd că o infracțiune este sancționabilă atunci când a fost comisă cu intenție sau, eventual, din culpă. Dar conținutul acestor noțiuni nu poate fi pe deplin înțeles decât prin raportare la diferitele infracțiuni prevăzute în partea specială.
c) uneori chiar și înțelesul unor termeni folosiți de normele dreptului penal general și nedefiniți explicit de legiuitor este mai lesne de deslușit prin raportare la normele dreptului?penal special.
Dreptul penal general și dreptul penal special formează împreună un ansamblu integrat, cele două categorii de norme neputând funcționa în mod separat, ci doar coroborat. În țara noastră a devenit deja tradițională în perioada postbelică studierea în mod separat a celor două părți în cadrul unei discipline didactice diferite, dar această abordare nu aduce în nici un fel atingere unității disciplinei dreptului penal.
Dacă normele penale generale sunt prevăzute aproape în totalitate în Codul penal, normele penale speciale sunt prevăzute atât în Codul penal, cât și în alte legi speciale. Dacă normele generale alcătuiesc partea generală, normele speciale constituie ceea ce poartă numele de partea specială.
În virtutea acestor considerente, partea specială a dreptului penal ar putea fi definit ca fiind acea parte a dreptului penal care cuprinde ansamblul normelor penale care stabilesc faptele ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor ce le săvârșesc. b#%l!^+a?
După cum este cunoscut deja, infracțiunea este fapta care prezintă pericol social grav, comisă cu vinovăție și care este prevăzută de către legea penală. Dar faptele declarate de lege ca fiind infracțiuni se manifestă și în alte forme, deosebit de variate. În cadrul acestei diversități, faptele prin care se aduce atingere valorii sociale fundamentale cu rezonanță politică, economică, socială ori morală, cuprind un conținut caracteristic, prezentând trăsături specifice.
Tocmai de aceea, norma juridică specială, cuprinde o dispoziție de incriminare, prin care se stabilește conținutul specific fiecărei infracțiuni în parte și o dispoziție de sancționare prin care se stabilește felul și limitele pedepsei în raport cu gradul de pericol social abstract al faptei sancționate. b#%l!^+a?
O minimă examinare a normelor conținute în partea generală și cea specială a dreptului penal relevă anumite caracteristici specifice părții special din cadrul dreptului penal. Astfel, dacă normele generale de drept penal reglementează infracțiunea și pedeapsa, în general, normele din partea special se referă la infracțiunile în particular. Trebuie subliniat de asemenea că articolele din Codul penal ori din legi speciale, care incriminează anumite fapte ca infracțiuni, sunt redactate în mod necesar într-un mod mai amănunțit, pentru a putea acoperi din punct de vedere normative multitudinea de variante sub care se poate înfățișa fiecare tip de infracțiune.
O altă caracteristică a părții speciale a dreptului penal este constituită de modul dinamic în care funcționează, determinat de evoluția realităților socio-culturale; normele părții speciale a dreptului penal, prin reglementarea diferitelor specii și tipuri de infracțiuni, reflectă în mod necondiționat și direct schimbările survenite în cadrul vieții sociale. Se poate afirma că partea specială a dreptului penal trebuie să se afle într-o permanentă concordanță cu transformările care se produc în societate, transformări ce necesită incriminarea sau dimpotrivă, dezincriminarea unor fapte la intervale de timp scurte.
În fine, o altă caracteristică a părții speciale a dreptului penal constă în aceea că – istoricește vorbind – partea specială este cea mai veche a dreptului penal, fapt amintit anterior. Evident, mai întâi au apărut normele speciale de drept penal, determinate de necesitatea de a reacționa direct în raport cu cei care comiteau fapte antisociale. Normele din partea generală care consacră principii și reguli generale cu privire la aspectele comune?ale incriminărilor, ca și departajarea părții generale de partea specială, au apărut mai târziu, ca urmare a procesului de generalizare, abstractizare și sistematizare a dreptului penal, proces care a fost posibil după o lungă perioadă de aplicare la situații concrete a normelor de incriminare și sancționare.
Noțiunea și obiectul părții speciale a dreptului penal
Noțiunea
Faptele care prezintă un anumit grad de pericol social, componente ale fenomenului criminalității, sunt declarate de legea penală ca infracțiuni; ele se manifestă sub forme deosebit de variate.
În această diversitate de manifestare fiecare faptă prin care se aduce atingere unor relații, valori sau interese sociale, politice, economice, morale cuprinde un anumit conținut specific, anumite trăsături definitorii, care îi determină o individualitate infracțională proprie.
Pentru eliminarea sau reducerea manifestărilor cu caracter antisocial, prin intermediul instrumentelor dreptului penal, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. De aceea, norma juridică penală are în structura sa, datorită naturii sale , o dispoziție de incriminare, prin care stabilește conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte, prin urmare se definește conținutul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.
În cadrul sistemului de dreptul penal român, legea incriminează ca infracțiune doar acea faptă?care prezintă un anumit grad de pericol social, aducând atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale și care presupune ca sancțiune o pedeapsă.
În afară de conținutul cu caracter infracțional specific, faptele care detontă pericol social indicate de lege ca fiind infracțiuni, prezintă și un grad de pericol social abstract, care diferă în forme și grade de la o infracțiune la alta; în scopul stabilirii acestui grad de pericol social al faptei respective, legiuitorul a stabilit pentru fiecare infracțiune în parte sancțiunea corespunzătoare care poate fi aplicată. Așadar, norma penală conține în esența sa – în afară de dispoziția de incriminare – și una de sancționare, prin care se stabilește tipul sancțiunii și limitele speciale ale acesteia.
Din cele expuse rezultă că dreptul penal conține, pe lângă normele părții generale, și o b#%l!^+a?categorie de norme, care determină faptele de pericol social ce constituie infracțiuni, reglementează conținutul specific al fiecărei infracțiuni și stabilesc pedepsele aplicabile pentru fiecare infracțiune. Aceste norme se mai numesc și norme de parte specială și în totalitate alcătuiesc partea specială a dreptului penal.
Prin urmare, se poate afirma că dreptul penal – partea specială, este constituit din totalitatea normelor cu caracter juridic prin intermediul cărora se stabilesc faptele ce prezintă pericol social considerate infracțiuni și pedepsele ce pot fi aplicate celor vinovați de încălcarea lor.
În teoria dreptului penal român, partea generală și partea specială a dreptului penal reprezintă părțile componente ale unei ramuri unitare de drept – dreptul penal.
Obiectul
Dreptul penal, ca ramură unitară de drept, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice de drept penal care izvorăsc din săvârșirea infracțiunii și care se stabilesc între stat, societate și persoanele care săvârșesc infracțiuni, în scopul apărării societății împotriva infracțiunilor, prin aplicarea de pedepse și alte măsuri penale, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Ca parte componentă a dreptului penal, partea specială are ca obiect determinarea faptelor de pericol social care aduc atingere intereselor de stat, ordinii de drept, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, pe care le consideră infracțiuni, precum și stabilirea felului și limitelor speciale ale pedepselor sau a măsurilor penale ce urmează să fie aplicate pentru sancționarea acelor infracțiuni.
Criteriile de alcătuire a sistemului părții speciale a dreptului penal.
Clasificarea infracțiunilor trebuie să se efectueze pe baza unui criteriu unic, pentru realizarea unei prime clasificări, putându-se face apoi, în cadrul fiecărei clasificări, diviziuni primare și alte clasificări interioare pe baza unor criterii secundare.
Prima clasificare (diviziunea primară) a infracțiunilor constă în repartizarea acestora în categorii de infracțiuni, după criteriul de bază al alcătuirii sistemului părții speciale a dreptului penal. Astfel, în raport de genul relațiilor social-juridice care formează obiectul lor juridic generic (relațiile privind ocrotirea persoanei, privind patrimoniul etc.), infracțiunile prevăzute de legislația penală sunt grupate în diferite categorii de infracțiuni (infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului etc.).
A doua clasificare (diviziunea secundară) a infracțiunilor constă în subclasificarea infracțiunilor dintr-o categorie în două sau mai multe grupe de infracțiuni, pe baza unor trăsături comune specifice acelor grupe (crimele și delictele contra persoanei se clasifică în 12 grupe, crimele și delictele contra intereselor publice în 3 grupe, etc.).
Alte clasificări. În afara acestor clasificări legislative, doctrina și știința penală poate proceda și la alte clasificări, fie adoptând criterii doctrinare de clasificare, diferite de criteriile legislative adoptate de legiuitor, fie completând clasificările legiuitorului cu alte clasificări noi.
Științei dreptului penal îi revine sarcina ca, ținând seama de dispozițiile Codului penal și ale legilor speciale, precum și de exigențele unei clasificări științifice, să elaboreze schema de clasificare a tuturor infracțiunilor prevăzute de legislația penală în cadrul unui sistem unitar al părții speciale a dreptului penal.
Denumirea infracțiunilor
Adoptarea unor denumiri a diferitelor infracțiuni este de mare utilitate atât teoretică, cât și practică, întrucât se poate face o mai precisă individualizare și mai ușoară indicare a infracțiunilor, stabilindu-se terminologia juridică în sfera dreptului penal. Denumirea juridică a infracțiunilor trebuie să exprime natura specifică a faptei de pericol social incriminată ca infracțiune.
Denumirile se pot prezenta sub două forme:
– ca denumiri înglobate în textele normelor de incriminare, procedeu utilizat în Codul penal anterior; b#%l!^+a?
– ca denumiri marginale așezate în dreptul textelor de incriminare.
Codul Penal român a adoptat forma denumirilor marginale, considerat ca preferabil, întrucât face posibilă a mai bună utilizare a dispozițiilor din partea specială.a?
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de drept penal este folosită în două accepțiuni: prima, în sensul de ramură specifică a dreptului, care reunește sistemul normelor juridice penale; cea de a doua, cu semnificația de știință, de ramură distinctă a științelor juridice care studiază aceste norme.
Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept, este alcătuit din două părți – partea generală și partea specială – care, deși sunt strâns legate între ele, prezintă totuși anumite trăsături particulare. Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularități, sunt înclinați să admită chiar existența unui drept penal general și a unui drept pena special. Un asemenea punct de vedere nu a fost și nu este împărtășit în literatura noastră de specialitate, care, pe baza împărțirii Codului penal într-o parte generală și una specială, admite numai, corespunzător acestei împărțiri, diviziunea dreptului penal, considerat o ramură de drept cu caracter unitar, într-o parte generală și una specială.
Partea generală a dreptului penal cuprinde normele penale generale, cu caracter de principii, care se aplică în raport cu toate relațiile de apărare socială, iar partea specială normele cu caracter special, incidente numai în raport cu anumite relații privind o anumită incriminare, adică normele care stabilesc faptele ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor ce le săvârșesc.
Aceste norme se găsesc, atât în partea specială a Codului penal, cât și în legi speciale nepenale, ce cuprind dispoziții penale.
Totuși, s-ar putea vorbi și de existența unui drept penal general (comun, ordinar) și drept penal special. Prin drept general se înțelege acea parte a dreptului penal (a legislației penale) care cuprinde totalitatea normelor penale, fie generale, fie speciale, care se aplică tuturor persoanelor și faptelor, și care reglementează relațiile de apărare socială obișnuite sau comune în viața socială. Spre deosebire de acesta, dreptul penal zis special cuprinde totalitatea normelor derogatorii de la dreptul comun, care reglementează anumite relații de apărare socială, cu privire la unele domenii de activitate (vamal, rutier, silvic etc), la anumite categorii de persoane (deputați, senatori, magistrați, militari etc) sau la anumite situații speciale, cum ar fi starea de necesitate declarată ca urmare a unor situații excepționale – război, revoluție, calamitate etc.
Noul Cod penal, în Titlul II al Părții generale, cuprinde dispoziții care reglementează infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal, sistematizate în șase capitole: Capitolul I. Dispoziții generale; Capitolul II. Cauzele justificative; Capitolul III. Cauzele de neimputabilitate; Capitolul IV. Tentativa; Capitolul V. Unitatea și pluralitatea de infracțiuni și Capitolul VI. Autorul și participanții.
Codul penal din 1968 a rezervat reglementării instituției infracțiunii întregul Tilul II al Părții generale, sistematizat în cinci capitole: Capitolul I – Dispoziții generale, Capitolul II- Tentativa, Capitolul III – Participația, Capitolul IV – Pluralitatea de infracțiuni și Capitolul V – Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
O analiză comparativă a dispozițiilor consacrate infracțiunii și sistematizarea acestora în noul Cod penal și a Codului penal anterior conduce la concluzia că legiuitorul, în ambele legi penale generale, a reglementat instituția infracțiunii imediat după materia referitoare la aplicarea legii penale în timp și spațiu și înainte de instituția pedepselor.
De asemenea, în ambele Coduri penale legiuitorul a definit conceptul general de infracțiune, a reglementat trăsăturile esențiale ale acesteia, tentativa, unitatea și pluralitatea de infracțiuni, autorul și participanții. Așadar, au fost menținute în noua lege penală toate acele instituții legate de infracțiune ca instituție fundamentală și care sunt aplicabile tuturor incriminărilor prevăzute în legislația penală. Totodată, se va reține că în noul Cod penal s-au operat modificări relevante în reglementările care își au sediul în Titlul II al Părții generale, atât în ceea ce privește denumirea unor capitole, cât și în legătură cu conținutul textelor acestui Titlu.
1.4. Caractere specifice ale infracțiunii
Vreme îndelungată s-a apreciat că definirea conceptului general de infracțiune este un atribut al doctrinei, și nu al legiuitorului. Din acest motiv, toate codurile penale adoptate b#%l!^+a?în secolul al XIX-lea sau în prima jumătate a secolului XX nu conțineau norme care să definească conceptul general al infracțiunii. Pe această linie s-au înscris și Codul penal român din 1864 și cel din 1936.
Unele coduri penale, adoptate în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au promovat soluția definirii legale a infracțiunii. Se includ în această categorie codurile penale ale țărilor foste comuniste, cum sunt Codul penal al URSS (art.7), Codul penal bulgar (art.3), Codul penal albanez (art.2), Codul penal ungar (art.3), Codul penal al Germaniei Democrate (Capitolul II, Secțiunea 1), Codul penal cehoslovac (art.4).
De asmenea, și alte coduri penale, adoptateîn această perioadă, procedează la definirea infracțiunii. Astfel, codul penal suedez din 1962, în capitolul 1, secțiunea 1, prevede că "infracțiunea reprezintă fapta descrisă în acest cod, în alte legi sau în alt instrument statuar și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse; Codul penal grec din 1951, în art. 14, definește infracțiunea ca fiind "o faptă nejustificată, imputabilă persoanei care a săvârșit-o și pedepsită de lege."
Codurile penale, adoptate în ultimul deceniu al secolului XX, promovează tehnici diferite, fie recurg la definirea infracțiunii, precum Codul penal spaniol din 1995, care definește infracțiunea în art. 10, unde se prevede: "sunt considerate delicte sau culpe acțiunile sau omisiunile frauduloase sau imprudente pedepsite de lege", fie doar la clasificarea infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, cum procedează Codul penal francez din 1994 care, în art. 111-1. Arată că "infracțiunile sunt clasificate. În funcție de gravitatea lor, în crime, delicte și contravenții."
Codul penal român de la 1968 consacră soluția definirii legale a infracțiunii, a unei definiții substanțiale a acesteia prin includerea în conținutul său a trăsăturii de pericol social. Noul Cod penal, deși se situează pe poziția că ar fi totuși neecsară o definiție legală a infracțiunii prin precizarea trăsăturilor esențiale ale acesteia, renunță la ideea că infracțiunea ar fi o faptă care prezintă pericol social, consacrând în acest fel o definiție formală a infracțunii.
În ceea ce privește definiția generală a infracțiunii, se remarcă deosebiri esențiale între cele două legi penale generale. În concepția Codului penal anterior, infracțiunea este definită în art. 17, ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală".
Noul Cod penal definește, în art. 15, într-un mod diferit infracțiunea. Se abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta care prezintă pericol social, dându-se, în acest fel, curs cerințelor doctrinei de a renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii.
În locul acestei trăsături esențiale este menționată o altă trăsătură, și anume "fapta prevăzută de legea penală", acordându-i prioritatea meritată acestei trăsături esențiale, pe care Codul penal anterior o trece ca o ultimă trăsătură. În continuare, definiția menționează vinovăția, socotită ca a doua trăsătură esențială, situată, în mod firesc. După trăsătura privitoare la fapta prevăzută de legea penală. La aceste trăsături, noua definiție generală a infracțiunii adaugă alte două trăsături esențiale, și anume: caracterul nejustificat și imputabilitatea faptei.
Justificarea definirii legale a infracțiunii
Definiția generală a infracțiunii, cuprinsă în art.15 alin. (1) C.pen., se justifică din mai multe considerente.
În primul rând, în această definiție sunt evidențiate cele patru trăsături esențiale și comune tuturor infracțiunilor, și anume: fapta să fie prevăzută de legeapenală, fapta să fie săvârșită cu vinovăție, fapta să fie nejustificată și fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, fiind calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în general și orice infracțiune în parte, nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni, dar își găsesc reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțuni privită în special și particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențuială, ea pierde caracterul penal și nu poate să constituie din acest motiv o infracțiune. Mai mult de atât, când unei fapte îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni, această faptă poate constitui eventual o altă infracțiune, păstrând caracterul penal.
Această deosebire între trăsăturile esențiale și elementele constitutive, pe care noul Cod penal o consacră în reglementarea fiecărei infracțiuni, prezintă o reală importanță b#%l!^+a?teoretică și practică, fiindcă face posibilă o îndoită verificare în stabilirea existenței, în concret a infracțiunilor, una generică privind existența trăsăturilor esențiale și alta specifică privind întrunirea elemntelor constitutive, ambele relevante pentru asigurarea respectării legalității.
În al doilea rând, dă expresie unor principii generale, cum sunt: principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală, dacă fapta nu este incriminată de lege; principiul că nu există infracțiune fără vinovăție și nici răspundre penală obiectivă dacă fapta nu este incriminată de lege; principiul că nu există infracțiune dacă fapta a fost săvârșită în condișii permise de către lege.
În al treilea rând, definiția legală a infracțiunii are relevanță juridică și sub alte aspecte:
a) definiția noțiunii de infracțiune în general servește la delimitarea sferei ilicitului penal de cea a ilicitului extrapenal, adică delimitarea faptelor care sunt infracțiuni de alte fapte ilicte sau de fapte licite. Sunt considerate fapte penale numai acelea care sunt descrise de legea penală poate constitui fie contravenție, fie o abatere sau faptă permisă;
b) definiția generală a infracțiunii săvârșește drept ghid pentru legiuitorul însuși, atunci când elaborează normele de incriminare, precum și atunci când scoate din sfera ilictului penal fapetle acre nu mai corespund acestui concept. Prin urmare, ori de câte ori fapta este evaluată de leguitor, prin observarea realității, corespunde conceptului general de infracțiune, va fi incriminată și, invers, dacă fapta care este descrisă de legea penală nu mai prezintă trăsăturile esențiale ale infracțiunii, va fi dezincriminată;
c) definiția legală a infracțiunii are relevanță deosebită și sub aspect teoretic, nu doar practic. În toate cazurile, organele judiciare învestite cu soluționarea unei cauze penale trebuie să constate existența în fapta care a fost săvârșită a tuturor trăsăturilor esențiale ce decurg din această soluție;
d) dispozițiile care definesc conceptul general de infracțiune au implicații în sfera acelor prevederi din Partea generală a Codului penal, care reglementează alte instituții privitoare la infracțiune.
CAPITOLUL II: ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI b#%l!^+a?
2.1. Caracterizare generală a infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.
Infracțiunile contra înfăptuirii justiției sunt acele fapte penale care aduc„ atingere relațiilor sociale privitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni.
Aceste fapte sunt incriminate într-un capitol unitar al Codului penal, fiind o variantă specifică a infracțiunilor care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege.
Codul penal de la 1864 nu avea o secțiune rezervată infracțiunilor contra justiției. Fapte care astăzi poartă această denumire erau „incriminate ca infracțiuni contra autorității publice (înlesnirea evadării) sau ca infracțiuni contra persoanelor (mărturia mincinoasă), ori ca infracțiuni, comise de funcționarii publici în exercițiul funcției lor (arestarea nelegală etc.).
Codul penal de la 1936, cuprindea în titlul IV, „Delicte contra activității justiției”, infracțiuni sistematizate în trei capitoIe: capitolul I – „Delicte contra, activității judiciare;. capitolul II – „Delicte contra autorității hotărârilor – judecătorești”; capitolul III – „Duelul”.
Codul penal de la 1968 nu a mai prevăzut tăinuirea printre infracțiunile contra justiției, aceasta fiind incriminată ca o infracțiune contra patrimoniului. Duelul nu a mai fost prevăzut ca infracțiune, deoarece, în actualul stadiu de dezvoltare a civilizației noastre, această faptă nu se mai întâlnește. Nu mai sunt, de asemenea incriminate în prezent, ca infracțiuni contra înfăptuirii justiției, fapta de intimidare a justiției (art. 294 C. pen. de la 1936), precum și exercitarea fără drept a activității de avocatură (art. 291 alin. 1 C. pen. De la 1936) sau primirea, de către avocat a unor sume de bani peste tariful stabilit (art. 294 alin. 2 C. pen. de la 1930). Aceste fapte pot constitui, eventual, alte infracțiuni.
Reglementarea infracțiunilor contra înfăptuitii justiției cunoaște modificări importante, justificate și solicitate de noile realități ale unie societăți demcratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă, și care are a obiect asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului dejustiție, prin sancționarea penală a faptelor de natură să influențeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiției.
Pornind de la aceste rațiuni, au fost identificate și incriminate o serie de fapte evidențiate și în parctica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiției precum: obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, răzbunarea pentru ajutorul dat justiției, presiuni asupra justiției, compromoterea intereselor justiției, încălcarea solemnității ședinței, asistența și reprezentarea neloială, precum și neexcutarea sancțiunilor penale.
Sub aspectul sistematizării, infracțiunile contra înfăptuirii justiției sunt prevăzute în Titlul IV al Părții speciale, după titlul consacrat infracțiunilor contra autorității. În primul rând, se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde această categorie de infracțiuni ese prevăzut în Capitolul II din Tilul IV intitulat "Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau a altor activități reglementate de lege, în noua reglementare infracțiunile contra înfăptuirii justiției sunt prevăzute într-un titlu distinct pentru a acorda importanța cuvenită acestei autorități, care reprezintă una dintre cele patru puteri ale statului, și nu o simplă activitate de interes public.
În al doilea rând, sub aspect terminologic, a fost înlocuită denumirea de "Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției"cu cea de "Infracțiuni contra înfăptuirii justiției", întrucât, așa cum pe drept cuvânt s-a sublliniat de altfel și în literatura de specialitate, prin aceste infracțiuni nu este întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiției, unele neavând nici măcar această capacitate, dar pot produce o stare de pericol în ceea ce privește realizarea actului de justiție.
2.2. Obiectul juridic.
Obiectul tuturor infracțiunilor din acest capitol îl constituie relațiile sociale privitoare la înfăptuirea, justiției în țara noastră. Aceste relații sociale, reglementate de norme juridice, vor deveni, ele însele, raporturi juridice cu un conținut complex de drepturi și obligații conexe la a căror ocrotire concură, și legea penală.
Justiția este o formă fundamentală de realizare a puterii de Stat,- constând în soluționarea pricinilor civile, penale și altele prin aplicarea legii la cazurile concrete. b#%l!^+a?Noțiunea de „justiție” are două sensuri. Unul restrâns corespunzător și care se raportează numai, la activitatea de soluționare a pricinilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele județene, judecătorii și tribunalele militare. Un al doilea sens ar fi acela în care în activitatea de justiție s-ar include, pe lângă activitatea propriu-zisă a instanțelor judecătorești si alte activități care își aduc contribuția la înfăptuirea justiției (spre exemplu, urmărirea penală, executarea hotărârilor judecătorești), precum și așa-numitele jurisdicții speciale, activități care reprezintă soluționarea unor pricini cu caracter juridic de către alte organe decât cele judecătorești (Arbitrajul de Stat, organele arbitrate proprii, comisiile Ide judecată, Comisia de arbitraj de pe lingă Camera de Comerț și Industrie, comisiile pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile, inovațiile si raționalizările, Comisia pentru soluționarea litigiilor privind mărcile etc), inclusiv activitatea care, aduce la îndeplinire hotărârile acestor organe.
În ceea ce privește organele jurisdicționale, interesează, sub aspectul legăturii lor cu justiția, numai activitatea propriu-zisă de rezolvare a unor pricini cu caracter juridic.
Obiectul general al incriminărilor pe care le analizăm se referă la acest al doilea sens, mai larg, al noțiunii de justiție. Fiecare normă juridică ocrotește un aspect, o componentă a acestui domeniu. Spre exemplu, art. 268 C. pen. (inducerea în eroare a organelor judiciare) protejează activitatea orcanelor de cercetare și de urmărire penală, precum și a instanțelor judecătorești care soluționează cauze penale; art. 273 C. pen. (mărturia mincinoasă) ocrotește activitatea nu numai a organelor justiției penale, ci a tuturor organelor care, soluționau litigii cu caracter juridic, se folosesc în acest scop de martori, experți sau interpreți.
Legiuitorul a întrunit însă, în acest capitol acele fapte care întotdeauna, prin natura lor, primejduiesc în primul rând realizarea justiției. Desigur că reglementarea poate fi perfecționată. Unele fapte pot fi aduse în acest capitol, spre exemplu, tăinuirea, care este o faptă îndreptată împotriva, justiției. Restabilirea raporturilor sociale patrimoniale perturbate prin această infracțiune se face, în realitate, prin intermediul justiției.
Pentru unele fapte s-ar putea prevedea variante de incriminare corespunzătoare situației în care, prin săvârșirea lor, ar apărea o stare de pericol si pentru activitatea justiției. Spre exemplu, o asemenea dispoziție ar putea fi inclusă în textul art. 258 C. pen. (uzurparea de calități oficiale) sau în art. 257 C. pen. (ultrajul).
Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției care, pentru evoluția lor normală, pretind o anumită conduită fie din partea tuturor (denunțarea calomnioasă, încercarea de determinare a mărturiei mincinoase, favorizarea infractorului s.a.) fie numai din partea unei anumite categorii fie persoane (mărturia mincinoasă, omisiunea sesizării organelor judiciare, arestarea nelegală și cercetarea abuzivă etc).
La majoritatea infracțiunilor obiectul este complex, deoarece, alături de justiție, în subsidiar sunt ocrotite și alte valori sociale, cum ar fi: libertatea, demnitatea persoanei și avutul său.
2.3. Subiecții infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.
Subiectul activ al infracțiunilor este uneori circumstanțial. Este cazul infracțiunilor de mărturie mincinoasă, omisiunea sesizării organelor judiciare, arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, represiunea nedreaptă, evadarea, anumite forme ale infracțiunii de înlesnire a evadării sau ale nerespectării hotărârilor judecătorești.
La toate celelalte infracțiuni subiectul activ mijește individualizat ele lege, fapta fiind susceptibilă a fi săvârșită de brice persoană.
Subiectul pasiv este, pentru toate infracțiunile, statul, deoarece justiția este o formă fundamentală de exercitare a puterii de stat.
2.4. Latura obiectivă a infracțiunilor.
La majoritatea infracțiunilor elementul material constă într-o acțiune (de exemplu, denunțarea calomnioasă, evadarea ș.a.). Este posibilă și inacțiunea (nedenunțarea unor b#%l!^+a?infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare etc.).
Urmarea socialmente periculoasă constă întotdeauna, în principal, în primejduirea, bunei desfășurări a activității de justiție, fără ca, de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat. În subsidiar poate apărea și o altă urmare socialmente periculoasă, constând în periclitarea libertății, demnității persoanei sau chiar a vieții, sănătății și integrității ei corporale (cazul, spre pildă, al infracțiunilor de supunere la rele tratamente, represiune nedreaptă, nerespectarea hotărârilor judecătorești ș.a.).
Raportul de cauzalitate se naște, de regulă, din materialitatea însăși a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.
2.5. Latura subiectivă.
Infracțiunile contra înfăptuirii justiției se comit cu intenție, directă sau indirectă. Unele infracțiuni se pot săvârși și din culpă (de exemplu, nedenunțarea unor infracțiuni, înlesnirea evadării și al.).
2.6. Forme și sancțiuni.
Tentativa acestor infracțiuni este incriminată numai în ceea ce privește evadarea și înlesnirea evadării (art. 285 alin. 1,2 și 3 și art. 286 C.pen).
Sancțiuni.
Legiuitorul a prevăzut pentru infracțiunile contra justiției, în general, pedeapsa cu închisoarea, avându-se în vedere importanța relațiilor sociale ocrotite de către normele juridice din acest capitol. În câteva cazuri (art. 261, art. 265, art. 271, alin 2 și 4, art. 272 C. pen.), alături de sancțiunea închisorii apare și aceea a amenzii. Cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale există la infracțiunile de mărturie mincinoasă, nedenunțarea unor infracțiuni, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoștința organele judiciare. Circumstanțe atenuante speciale sunt prevăzute pentru denunțarea calomnioasă și mărturia mincinoasă. În sfârșit, există circumstanțe personale de atenuare a răspunderii penale (nedenunțarea unor infracțiuni și favorizarea infractorului) sau chiar de agravare a acesteia (omisiunea sesizării organelor judiciare, înlesnirea evadării).
CAPITOLUL III: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACȚIUNII DE NERESPECTARE A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI
3.1. Concept. Definiție b#%l!^+a?
Infracțiunea este reglementată, într-o variantă diferită, în articolul 271 Cod penal anterior. În primul rând, s-au modificat elementele constitutive ale infracțiunii, reenunțându-se la varianta săvârșirii faptei prin amenințare sau violență față de organul de executare, în această situație reținându-se un concurs de infracțiuni.
S-a renunțat, de asemenea, la variantele de incriminare referitoare la nerespectarea hotărârilor judecătorești privind executarea unor sancțiuni sau altor măsuri de drept penal (pedepse aplicate persoanei juridice ori măsuri de siguranță), acestea fiind incriminate distinct, în noua reglementare, sub denumirea de neexecutarea sancțiunilor penale (art. 288 C. pen.).
De asemenea, au fost introduse variante noi de incriminare referitoare la refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care ai această obligație conform legii, executarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat, neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, precum și nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor.
S-a introdus, de asemenea, pentru anumite variante de comitere, principiul disponibilității în ceea ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale, în sensul că aceasta se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Structura incriminării
Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești este reglementată, potrivit art. 287 C. pen., în șapte variante alternative de comitere.
Constituie, potrivit articolului 286 alineatul (1) Cod penal, infracțiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătorești:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
3.2. Obiectul juridic
Obiectul juridic special este complex. Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești are ca obiect juridic special relațiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătorești, fiind vorba deci de relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției. Pe de altă parte, obiectul juridic special secundar (adiacent) constă în relațiile sociale privitoare la drepturile cetățenilor care se realizează prin hotărâri judecătorești.
Fapta incriminată este susceptibilă să aducă atingere și unor valori sociale protejate prin Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, în cauza Dragne contra României, CEDO 2005, nr. 78047/01 din 7 aprilie 2005, CEDO a constatat încălcarea articolului 6 (1) al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale b#%l!^+a?(dreptul la un proces echitabil), precum și a articolului 1 din Protocolul adițional la Convenție (protecția proprietății). Încălcarea s-a constatat datorită neexecutării unor hotărâri definitive prin care Primăria comunei Movileni, județul Olt, a fost obligată să reconstituie reclamanților dreptul de proprietate pe o suprafață de 33,5 ha de teren, respectiv să plătească acestora despăgubiri în valoare de 97.762.535 ROL, reactualizate, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității cultivării terenului litigios în anii 1996 și 1997. Această soluție a fost adoptată de Curte în cazul Sabin Popescu contra Românei, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a observat că refuzul autorităților de a respecta termenii hotărârii definitive b#%l!^+a?din 11 iunie 1992 a fost dublat de decizia acestora de a satisface pretențiile reclamantului decurgând din această hotărâre printr-o prestație echivalentă cu cea la care au fost obligate de către instanță. În ceea ce privește refuzul lor, având în vedere că sentința din 11 iunie 1992 nu a fost niciodată desființată, aceasta reprezintă o situație continuă de nerespectare a unei hotărâri judecătorești, adică de limitare a dreptului efectiv de acces la justiție.
3.3.Obiectul material
Dacă actele de violență de realizează contra bunurilor, obiectul material este format din acele bunuri, din imobile sau parte a unui imobil.
3.4. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
În cazul infracțiunilor prevăzute de articolul 287 alineatul (1) litera a) Cod penal, subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană. Nu este necesar ca făptuitorul (subiectul activ) să fi avut calitatea de parte în procesul civil în care s-a pronunțat hotărârea respectivă, fiind suficient să existe o hotărâre definitivă prin care s-a recunoscut un drept și ca făptuitorul să fi știut că acea hotărâre a fost pusă în executare.
În celelalte variante normative, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind organul de executare ori persoanele care au obligația de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, angajatorul, casa publică de pensii sau administratorul fondului privat de pensii ori persoana căreia îi este opozabilă hotărârea.
Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Ajutorul dat unui infractor care se împotrivește hotărârii judecătorești constituie acte de complicitate la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, și nu infracțiunea de favorizare a făptuitorului.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul. Subiectul pasiv secundar (adiacent) este cel al cărui drept se valorifică prin punerea în executare a hotărârii judecătorești. În variantele normative prevăzute la lit. d) – g), subiectul pasiv secundar poate fi un salariat a cărui reintegrare în muncă a fost dispusă, angajatul al cărui salariu s-a dispus să fie plătit de angajator, pensionarul, cel ce deține un imobil în baza unei hotărâri judecătorești.
3.5. Situația premisă
Săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu poate fi concepută fără preexistența unei hotărâri judecătorești executorii.
Este necesar deci în primul rând să existe o hotărâre judecătorească. Situația premisă nu este îndeplinită în cazul altor acte procedurale decât hotărârile judecătorești (de exemplu, ordonanța organului de urmărire penală) sau în cazul unor hotărâri date de alte organe jurisdicționale decât instanțele judecătorești (de exemplu, hotărârile Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț sau ale unor comisii disciplinare).
Situația premisă nu este îndeplinită dacă hotărârea judecătorească nu este executorie, adică dacă nu este definitivă sau nu este dată cu execuție provizorie. Hotărârea judecătorească poate privi o cauză de orice natură (civilă, penală, contravențională etc) când nerespectarea hotărârii se săvârșește prin împotrivire la executarea ei, dar nu poate privi decât cauzele în care s-a dispus asupra deținerii unei locuințe când nerespectarea hotărârii se săvârșește prin împiedicarea folosirii unei locuințe ori parte dintr-o locuință sau imobil sau cauze penale în care s-au luat anumite măsuri de siguranță sau pedepse complementare când nerespectarea hotărârii constă în sustragerea de la executarea acelor sancțiuni.
Hotărârea pusă în executare și nerespectată de către subiectul activ, poate fi și o încheiere (prin care se poate dispune, de pildă, luarea măsurii arestării preventive) sau o b#%l!^+a?ordonanță președințială care, prin concept, are caracter vremelnic ori o hotărâre de expedient.
Situația premisă nu este îndeplinită dacă hotărârea judecătorească nu a fost investită cu formulă executorie, același lucru fiind valabil și în cazul existenței unor hotărâri judecătorești contradictorii.
Nu are importanță dacă făptuitorul a făcut contestație atâta vreme cât instanța nu a dispus suspendarea executării. b#%l!^+a?
Nu există infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești dacă executarea hotărârii s-a prescris ori dacă executarea s-a făcut după expirarea termenului de perimare a executării.
Este necesar ca hotărârea judecătorească executorie să fie executabilă în drept și în fapt. Situația premisă nu este îndeplinită dacă executarea hotărârii este suspendată sau amânată. De asemenea, situația premisă nu este îndeplinită când în fapt dispozițiile dintr-o hotărâre nu sunt susceptibile de aducere la îndeplinire prin executare materială.
3.6. Latura obiectivă
Elementul material
Din analiza noțiunii infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, rezultă că aceasta este prevăzută de articolul 287 Cod penal în șapte variante alternative de comitere.
În cazul primei variante, elementul material constă într-o acțiune de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătorești prin opunere de rezistență față de organul de executare, fiind vorba de orice act prin care subiectul activ se opune la executarea acelei hotărâri. Infracțiunea subzistă indiferent dacă opunerea s-a exercitat de la început sau mai târziu, în cursul executării hotărârii. De asemenea, pentru realizarea elementului material al faptei se cere ca acțiunea de împotrivire să se refere la executarea unei hotărâri judecătorești, fiind vorba de cauze de natură civilă, penală, contravențională, disciplinară, administrativă etc.
Atunci când împotrivirea nu privește punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, ci se referă la executarea unei hotărâri pronunțate de un alt organ de jurisdicție, cerința legii nu este satisfăcută. În opinia de specialitate s-a emis opinia că hotărârea poate fi pronunțată și de alt organ de jurisdicție.
În practica judiciară s-a decis să refuzul de a încheia protocolul de predare-primire a unui imobil, conform hotărârii de guvern prin care s-a aprobat transmiterea imobilului nu constituie infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, întrucât titularul bunului deține imobilul în baza unui act administrativ, iar nu în baza unei hotărâri judecătorești. De asemenea, nu subzistă această infracțiune în cazul în care partea vătămată a fost pusă în posesie de către Comisa Comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.
Fapta constituie infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești și atunci când acțiunea de împotrivire privește executarea unei ordonanțe președințiale sau a unei hotărâri de expedient, deoarece și acestea au, potrivit normelor procedurale, atributele unei hotărâri judecătorești.
Întrucât este vorba de o acțiune de împotrivire la executarea unei hotărâri, trebuie ca hotărârea să fie executorie și, totodată, să existe o activitate faptică de punere în executare a acelei hotărâri de către organul de executare. Nu are importanță dacă făptuitorul a făcut contestație atât timp cât instanța nu a dispus suspendarea executării. În cazul în care hotărârea este suspendată sau amânată nu se va întruni cerința stabilită de textul incriminator privind existența infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești. Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu subzistă decât atunci când executorul judecătoresc pornește executarea la cererea creditorului pe baza unui dosar de executare finalizat, cu respectarea strictă a dispozițiilor de procedură civilă și numai dacă hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.
Împrejurarea că inculpatul consideră că sentința nu este corectă nu are nicio relevanță juridică, din moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare, producând efecte juridice, iar inculpatul săvârșind fapta a lovit în autoritatea de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești executabile. Chiar dacă ulterior s-ar obține desființarea sentinței într-o cale extraordinară de atac, această împrejurare este lipsită de semnificație, deoarece infracțiunea prevăzută la articolul 287 alineatul (1) lit. a) Cod penal a fost deja săvârșită, consumându-se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a b#%l!^+a?sentinței, fiind indiferent ce se va întâmpla ulterior.
De asemenea, este necesar ca activitatea organului de executare să se înscrie în limitele legale. Nerespectarea prevederilor legale privind executarea silită a dispozițiilor titlului executor este de natură să-l situeze pe executorul judecătoresc în afara protecției legale, astfel că împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătorești în situația menționată nu constituie infracțiune. b#%l!^+a?
Dacă acțiunea de împotrivire se realizează prin violență sau amenințare, fapta va constitui atât infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, cât și infracțiunea de ultraj, aflate în concurs.
În varianta normativă prevăzută la alineatul (1) litera b), fapta se săvârșește prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În ceea ce privește procesele penale, organul de executare este, în primul rând, potrivit prevederilor art. 553 și art. 554 Cod de procedură penală, instanța de executare și judecătorul delegat cu executarea. Astfel, hotărârea instanței penale, rămasă definitivă la prima instanță de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de apel, se pune în executare de către prima instanță de judecată. Hotărârile pronunțate în primă instanță de către Înalta Curte de Casație și Justiție se pun în executare, după caz, de Tribunalul București sau de tribunalul militar. Aceste dispoziții sun aplicabile și în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii, cu excepția celor privind măsurile de siguranță, măsurile asiguratorii și măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța care le-a dispus. Instanța de executare deleagă unul sau mai mulți dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare.
Noțiunea de organ de executare nu se limitează însă numai la cele enumerate mai sus, ci se aplică și celor cărora li se adresează organele enumerate mai sus pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Astfel, sunt menționate explicit a organe de executare, potrivit articolului 556 alineatul 3 Cod de procedură penală, organul de poliție, administrația locului de deținere, organul competent să elibereze pașaportul și Inspectoratul Poliției de Frontieră.
De asemenea, și alte instituții expres prevăzute cu atribuții în punerea în executare a hotărârilor judecătorești, dar fără a fi menționate expres ca organe de executare, pot fi considerate organe de executare în sensul alineatului (1) litera b) din articolul 287 Cod penal. Astfel, este vorba despre serviciul de probațiune pentru punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 C. pr. pen.) ori înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității sau în cazul anumitor măsuri și obligații impuse de instanță, organul de poliție ori comandantul locului de deținere în cazul punerii în executare a măsurilor educative privative de libertate, organele responsabile cu executarea silită a creanțelor fiscale, în cazul punerii în executare a pedepsei amenzii, amenzii judiciare sau cheltuielile judiciare avansate de stat, consiliul local în a cărui circumscripții își are domiciliul condamnatul, precum și organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi, în cazul punerii în executare a pedepsei interzicerii exercițiului unor drepturi ori a măsurii de siguranță a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie sau o altă activitate, unitatea militară din care a făcut parte persoana condamnată, în cazul punerii în executare a pedepsei complementare a degradării militare, autoritatea de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persona față de care s-a luat această măsură, în cazul punerii în executare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical sau internării medicale, mandatarul judiciar sau administratorul judiciar în cazul punerii în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară a persoanei juridice.
Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității europene a Energiei Atomice, precum și titlurile executorii pentru recuperarea în România a unor creanțe stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene se pun în executare de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și autoritățile administrației publice locale, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură ori Autoritatea Națională a Vămilor, după caz.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești prin care este obligat o instituție (de exemplu, Comisia de aplicare a legii fondului funciar, Primăria de la domiciliul interzisului judecătoresc) să îndeplinească o obligație de a face, din punct de vedere al Codului de procedură civilă, acea instituție are calitate de debitor al obligației de a face, nu de organ de executare. Tot Codul de procedură civilă prevede modalitatea în care se poate executa o obligație de face sau a nu face cuprinsă într-un titlu executoriu (aici pot fi incluse diverse autorități care sunt debitori ai obligației de face sau a nu face cuprinsă într-un titlu executoriu), însă tot prin intermediul executorului judecătoresc (care emite somație), iar dacă b#%l!^+a?nu execută de bunăvoie, se va aplica o amendă judiciară (a se vedea art. 902 – 908 C. pr. civ.).
În schimb, în cazul executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori, dacă, după ce debitorul a fost obligat să plătească amenda și nu execută în termenul prevăzut de 3 b#%l!^+a?luni, precum și atunci când debitorul este de rea-credință și ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt și va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești.
Infracțiunea de față se poate comite, în această variantă normativă, atât prin refuzul de executare, ca urmare a unei somații exprese, dar și prin simpla neîndeplinire a obligațiilor de către organul de executare, aceasta fiind asimilată refuzului, în cazul în care există prin lege obligația de punere în executare a hotărârii.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c), fapta se săvârșește prin refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii.
Prevederi generale privind obligația de a sprijini organul de executare există în art. 657 C. pr. civ. Astfel, Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de lege, Ministerul Public este obligat să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești. De asemenea, potrivit art. 658 C. pr. civ., în cazurile prevăzute de lege, precum și când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție, jandarmerie sau alțor agenți ai forței publice, după caz, sunt obligați să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, fără a condiționa îndeplinirea acestei obligații de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte contraprestații. În acest scop, executorul se va adresa autorității competente pentru a asigura concursul forței publice, care va trebui să ia măsuri de urgență pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea executării.
Obligația de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii se poate manifesta și în îndatorirea de a da informații. Astfel, potrivit art. 659 C. pr. civ., la cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori dețin bunuri ale acestuia supuse urmăririi potrivit legii au datoria de a oferi informațiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ținuți să declare întinderea obligațiilor lor față de debitorul urmărit, eventualele modalități care le-ar putea afecta, precum și cesiunile de creanță, delegațiile dau sechestrele anterioare, dacă este cazul. De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituțiile publice, instituțiile de credit și orice alte persoane sunt obligate să îl comunice, de îndată, în scris, datele și informațiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. În vederea obținerii informațiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber și gratuit la cartea funciară, la registrul comerțului și la alte registre publice acre conțin date despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada începerii executării silite.
Prevederi speciale privind concursul forței publice la punerea în executare a hotărârilor judecătorești există, spre exemplu, în articolul 897 C. pr. civ. Conform acestuia, când debitorul lipsește sau refuză să deschidă ușile, executorul va fi însoțit de agenți ai forței publice ori reprezentanți ai jandarmeriei, după caz, iar potrivit art. 907 C. pr. civ., dacă în cazurile prevăzute la art. 903 și 904 debitorul se opune la executarea obligației de către creditor, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, va obține, în condițiile legii, concursul organelor de poliție, jandarmerie sau al altor agenți ai forței publice, după caz.
Articolul 39 din O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la organizarea activității practicienilor în insolvență, atunci când practicianul în insolvență consideră necesar, organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ai forței publice, după caz, îi acordă concursul la îndeplinirea efectivă a atribuțiilor sale, stabilite de lege sau dispuse de judecătorul sindic.
În conformitate cu articolul 570 C. pr. pen., în cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliție. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Varianta normativă prevăzută în alineatul (1) litera d) constă în neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Aceasta presupune obligația din partea angajatorului de reintegra în muncă un salariat, pe aceeași poziție și la același loc de muncă avut anterior, indiferent dacă poziția este liberă sau ocupată de o altă persoană ori dacă a fost desființată sau nu. Această obligație nu este însă b#%l!^+a?absolută, în anumite condiții putându-se oferi salariatului o poziție echivalentă într-o altă unitate din subordine.
Varianta normativă prevăzută în alineatul (1) litera e constă în neexecutarea hotărârilor judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată. Potrivit articolului 159 Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului b#%l!^+a?individual de muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Infracțiunea constă în neplata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată. Drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul, inclusiv drepturile bănești, avantaje în natură pentru formarea profesională etc., nu intră sub incidența acestei discriminări, ci numai cele care potrivit legii, constituie salariul datorat angajatului.
Varianta normativă prevăzută la alineatul (1) litera e) constă în nerespectare hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor.
Administrarea sistemului public de pensii se realizează prin Casa Națională de Pensii Publice și prin casele de pensii sectoriale. În subordinea CNPP funcționează case județene de pensii, în fiecare municipiu-reședință de județ, precum și Casa de Pensii a Municipiului București (case teritoriale de pensii). CNPP poate înființa case locale de pensii, în funcție de numărul și structura asiguraților, care funcționează sub conducerea și controlul casei județene de pensii, respectiv ale Casei de Pensii a Municipiului București. Casele de pensii sectoriale sunt casele de pensii care funcționează în subordinea Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații, cu respectarea legislației în vigoare privind protecția informațiilor clasificate în instituțiile din sistemul național de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Potrivit articolului 149 din Legea nr. 263/2010 (privind sistemul unitar de pensii publice), deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârile judecătorești adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei ori privesc plata, actualizarea și recalcularea acesteia trebuie puse în executare de casele de pensii teritoriale, locale sau sectoriale. Nerespectarea acestor hotărâri constituie infracțiune.
Această infracțiune privește însă, în egală măsură, și sistemul privat de pensii. Procedura de soluționare a litigiilor este prevăzută în articolul 19 din O.U.G. nr. 50/2005 (privind înființarea, organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private). Astfel, orice persoană interesată și care se consideră vătămată într-un drept al său de către o persoană sau o entitate cu atribuții în sistemul de pensii private poate formula o sesizare către Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Comisia este obligată să comunice, în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea sesizării, un răspuns petentului. Acest răspuns poate fi contestat la instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare. După epuizarea căilor administrative de atac, persoana interesată se poate adresa instanțelor judecătorești competente, potrivit legii.
Hotărârile judecătorești adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei ori privesc plata, actualizarea și recalcularea acesteia trebuie puse în executare de fondurile de pensii administrate privat, administratorii acestora sau depozitarii, după caz. Nerespectarea acestor hotărâri constituie infracțiune.
În varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. g), elementul material al infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești constă în împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Această activitate de împiedicare constă, de exemplu, în fapta subiectului activ de a pune un obstacol în așa fel încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuință sau să introducă mobilier în toate camerele, încuierea ușilor etc.
Pentru existența infracțiunii se cere ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte de a împiedica folosirea limbajului.
Din analiza textului incriminator rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege și ca atare, nu se comite infracțiunea prevăzută de articolul 287 alineatul (1) litera g) Cod penal, atunci când persoana căreia i se împiedică folosința respectivă deține locuința pe un alt temei decât o hotărâre judecătorească executorie, definitivă, cum ar fi un act de vânzare-cumpărare, vânzare, donație, contract de închiriere, etc.
În practica judiciară s-a stabilit că dacă soția inculpatului nu deținea imobilul în b#%l!^+a?baza unei hotărâri judecătorești, evacuarea soțului nepresupunând acordarea unui drept exclusiv (de proprietate sau de habitație) în favoarea soției, fapta soțului care, după ce a fost evacuat din locuința comun prin ordonanță președințială, a spart lacătul și a ocupat apartamentul fără consimțământul soției, cu care se afla în proces de divorț, nu constituie infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești. Această soluție este greșită, orientare confirmată de practica judiciară ulterioară. În acest caz sunt întrunite elementele constitutive b#%l!^+a?ale articolului 287 alineatul (1) litera g) Cod penal, deoarece a aprecia altfel ar însemna să se lase fără eficiență o categorie de hotărâri judecătorești susceptibile de executare silită, cum sunt cele de evacuare.
Termenul de imobil folosit în articolul 287 alineatul (1) litera g) Cod penal a fost interpretat diferit în literatura de specialitate. După o opinie, termenul face referire numai la suprafața locativă, iar după o a doua opinie, desemnează orice fel de imobil, în sens de bun nemișcător, inclusiv terenul, curtea, grădina aferente clădirilor. Dacă prin imobil s-ar înțelege numai suprafața locativă, nu și orice alt imobil, s-a ajunge nejustificat la restrângerea sferei de aplicare a textului, fapte de împiedicare a folosinței cu un pericol social major rămânând nesancționate.
Infracțiunea prevăzută în articolul 287 alineatul (1) litera g) Cod penal subzistă numai atunci când subiectul activ a împiedicat în mod efectiv folosința imobilului.
Cerința legii însă nu este îndeplinită dacă făptuitorul împiedică o persoană să folosească un imobil dobândit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă a cărei executare s-a prescris, aceasta chiar și atunci când, după împlinirea termenului de prescripție, s-a procedat la punerea în executare a hotărârii de către executorul judecătoresc.
În practica judiciară s-a decis că atât timp cât hotărârea civilă prin care s-a stabilit servitutea de trecere a rămas definitivă și irevocabilă, intrând deci în puterea lucrului judecat și fiind pusă în executare, instanța penală nu era îndreptățită a o cenzura. Ca atare, dreptul părții vătămate de a trece pe terenul proprietatea inculpatului și, corelativ, obligația inculpatului de a permite exercitarea acestei servituți nu poate fi pusă în discuție. Așadar, nerespectarea de către inculpat a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească pusă în executare întrunește elementele constituie ale infracțiunii prevăzute la articolul 287 alineatul (1) litera g) Cod penal.
Dacă ulterior condamnării sale pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, făptuitorul reocupă terenul după ce persoana vătămată a fost repusă în posesie, el va fi sancționat a doua oară pentru această infracțiune, deoarece, fiind vorba despre două infracțiuni distincte, săvârșite în momente diferite, nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat sau de încălcarea principiului ne bis in idem.
O altă condiție esențială pentru existența infracțiunii de nerespectarea a hotărârilor judecătorești este ca fapta care să fi fost săvârșită de cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Dacă însă fapta este săvârșită de către o altă persoană, este vorba despre o infracțiune de drept comun sau o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Urmarea imediată
În cazul acestei infracțiuni se creează o stare de pericol pentru desfășurarea normal a activității de înfăptuire a justiției, prin subminarea autorității hotărârilor judecătorești.
În plan secundar, ca urmare imediată poate să apară și o vătămare a drepturilor unei persoane recunoscute printr-o hotărâre judecătorească.
Raportul de cauzalitate
În situația acestei infracțiunii, pentru existența laturii obiective este necesar ca între activitatea infracțională și urmarea produsă (care constă în starea de pericol) să existe o legătură de cauzalitate. Această legătură de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
3.7. Latura subiectivă
În cazul infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, elementul subiectiv constă în vinovăția care se manifestă sub forma intenției directe sau indirecte.
Există intenție chiar și atunci când inculpatul nu respectă hotărârea judecătorească pentru că are convingerea că este nedreaptă, întrucât, potrivit principiului res iudicata pro veritate habetur, ea este prezumată că reflectă adevărul. Apărarea inculpatului că nu respectă hotărârea judecătorească pentru că este nelegală, nu este de natură să conduc la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. b#%l!^+a?
Fapta săvârșită din culpă nu constituie infracțiune.
Mobilul ori scopul nu are relevanță pentru existența infracțiunii, dar se vor stabili pentru o corectă și legală individualizare judiciară a pedepsei.
3.8. Formele infracțiunii
În cazul infracțiunii de față, actele de pregătire și tentativa, deși sunt posibile, acestea nu sunt incriminate și prin urmare, nu sunt pedepsite. b#%l!^+a?
Infracțiunea se consumă în momentul în care se săvârșește acțiunea incriminată. Acest moment este, în raport cu variantele în care se poate prezenta infracțiunea, momentul săvârșirii actului de opunere la executarea hotărârii judecătorești, momentul refuzului punerii în executare sau refuzul sprijinirii organului de executare, momentul neîndeplinirii obligației de reintegrare în muncă, împlinirea termenului de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, momentul neîndeplinirii obligației de stabilire, plată, actualizare și recalculare a pensiilor, momentul săvârșirii actului de împiedicare a folosirii unui imobil deținute în baza unei hotărâri judecătorești.
Fapta prevăzută de articolul 287 Cod penal se poate prelungi și după momentul consumării infracțiunii, situație în care fapta va căpăta uneori forma continuă sau continuată (de exemplu, în executarea aceleiași rezoluții, făptuitorul împiedică în mod repetat folosirea locuinței deținute de o persoană în baza unei hotărâri judecătorești). În practica judiciară s-a decis că dacă inculpata a împiedicat-o în mod continuu pe partea vătămată să folosească imobilul, infracțiunea se săvârșește în formă continuă, și nu în formă continuată.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimei activități infracționale ori în momentul încetării acțiunii, după caz.
3.9. Sancționarea infracțiunii
Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, în oricare dintre variantele de comitere, se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală pentru variantele normative prevăzute în alineatul (1) literele a) – c) se pune în mișcare din oficiu. În cazul faptelor prevăzute la literele d) – g), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
CAPITOLUL IV: ASPECTE JURISPRUDENȚIALE
Prin sentința nr. 60 din 2 martie 2010 a Curții de Apel București, Secția I penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C.proc.pen anterior., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara societatea comercială A. împotriva ordonanței din 4 august 2009 emisă în dosarul nr. 1393/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, confirmată prin ordonanța din 22 septembrie 2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în lucrarea nr. 1439/II/2/2009, cu consecința menținerii soluției din ordonanța atacată.
S-a reținut că, prin cererea adresată curții de apel la data de 21 octombrie 2009, b#%l!^+a?petiționara societatea comercială A. a formulat plângere împotriva ordonanței din 22 septembrie 2009, emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1439/II/2/2009, prin care s-a respins – ca neîntemeiată – plângerea petiționarei împotriva ordonanței din 4 august 2009, emisă în dosarul nr. 1393/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând admiterea plângerii și trimiterea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor penale privind pe intimatul L.M., notar public.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2781 C.proc.pen.
Analizând plângerea formulată, curtea de apel a reținut următoarele:
Prin ordonanța din 4 august 2009, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1393/P/2008, s-a dispus – în temeiul în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. anterior, precum și art. 38, art. 30 alin. (1) lit. a), c), d) și alin. ultim, art. 45 alin. (1) și (4) raportat la art. 42 C.proc.pen anterior văzând și dispozițiile art. 281 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. anterior, modificate prin Legea nr. 79/2007 și art. 209 alin. (3) și (4) C.proc.pen. anterior, modificat prin O.U.G. nr. 60/2006 – neînceperea urmăririi penale față de numiții N.I. și N.C., avocați în cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România – Baroul Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută în art. 271 alin. (2) C.pen. anterior și complicitate la uz de fals, prevăzută în art. 26 raportat la art. 291 C.pen. anterior, precum și față de numitul L.M. pentru comiterea infracțiunilor de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută în art. 271 alin. (2) C.pen. anterior, uz de fals, prevăzută în art. 291 C.pen. anterior, fals intelectual, prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. anterior și neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 C.pen. anterior.
Prin aceeași ordonanță, s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, în vederea continuării cercetărilor penale față de numiții U.D., C.S., I.M., F.F., T.A. și B.L.
În motivarea soluției de netrimitere în judecată s-a arătat că petiționara a solicitat, printre altele, tragerea la răspundere penală a notarului public, pe considerentul că a săvârșit faptele penale menționate cu prilejul autentificării unui contract.
Actele premergătoare efectuate în cauză au relevat faptul că, în dosarul penal nr. 1393/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, se constată că față de numiții N.I. și N.C., avocați în cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România – Baroul Sibiu și L.M., notar public, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută în art. 271 alin. (2) C.pen. anterior, sesizată de societatea comercială A., nefiind întrunite, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Referitor la săvârșirea de către numitul L.M. a infracțiunilor de uz de fals – prevăzută în art. 291 C.pen. anterior, fals intelectual – prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. anterior și neglijență în serviciu – prevăzută în art. 249 C.pen. anterior, fapte reclamate de societatea comercială A. ca fiind comise cu ocazia întocmirii încheierilor de autentificare nr. 2732 din 10 noiembrie 2004 și nr. 3053 din 13 decembrie 2004, privind actul de lotizare, respectiv contractul de schimb încheiat între societatea națională B. cu numiții N.I. și N.C., din analiza actelor existente în dosarul penal nr. 1393/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și a situației de fapt reținută prin rechizitoriul nr. 20/P/2005 din 13 august 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, se constată că sub aspectul laturii subiective nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni, nerezultând indicii că sus-numitul, la autentificarea actului de lotizare nr. 2732 din 10 noiembrie 2004 și a contractului de schimb nr. 3053 din 13 decembrie 2004 a avut cunoștință despre caracterul nereal al aspectelor consemnate în declarația numitului C.S., director general al societății naționale B. și în adresa emisă la 5 noiembrie 2004 de către numitul U.D., în calitate de director al societății comerciale M.
Prin ordonanța din 22 septembrie 2009, emisă de Procurorul General al Parchetului b#%l!^+a?de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1439/II/2/2009, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiționară împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de către procurorul ierarhic superior că soluția adoptată în cauză este legală și temeinică.
Curtea de apel a constatat că petiționara a urmat procedura instituită de art. 278 și art. 2781 C.proc.pen. anterior, iar soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimatul L.M. este legală și temeinică, atâta vreme cât acesta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu conform normelor procedurale; potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților și în condițiile prevăzute de lege.
Astfel, pentru întocmirea încheierilor nr. 2732 din 10 noiembrie 2004 și nr. 3053 din b#%l!^+a?13 decembrie 2004 de autentificare a actului de lotizare și a contractului de schimb, notarul a avut în vedere voința părților implicate, respectiv a numitului N.I. și a celui mandatat de Adunarea Generală a Acționarilor, respectiv C.S., care au depus acte în dovedirea calității fiecăruia de proprietar asupra terenurilor supuse schimbului.
Într-adevăr, la momentul încheierii contractului, certificatul de proprietate pentru o suprafață de 387.514,68 mp emis pentru societatea națională B. a fost anulat parțial de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004, în ceea ce privește suprafața de 89.830 mp, însă fără ca această suprafață să fie identificată prin amplasament sau limite de vecinătate, aspecte ce au fost soluționate ulterior prin decizia nr. 517 din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin nerecurare.
În raport cu această situație și mențiunea din cartea funciară că imobilul este în litigiu, administratorul judiciar al societății comerciale A. – U.D. – a emis o adresă avută în vedere de către intimatul L.M. (notar public) din care rezulta că pretențiile societății comerciale A. nu se refereau la terenul în suprafață de 23.392 mp, dată în schimb de societatea națională B.
În acest context, bazându-se pe toate documentele ce i-au fost prezentate, numitul L.M. a procedat la autentificarea celor două înscrisuri (actul de lotizare și contractul de schimb), în conformitate cu voința părților și a reprezentantului petiționarei de la momentul respectiv.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționara societatea comercială A., solicitând desființarea în parte a ordonanței atacate, numai în privința intimatului L.M. și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de acesta.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C.proc.pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, la data de 29 decembrie 2004, petiționara societatea comercială A. a formulat o plângere penală împotriva mai multor persoane, între care și intimatul L.M., imputându-i acestuia din urmă săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 271 alin. (2), art. 291, art. 289 și art. 249 C.pen. anterior, fapte presupus a fi fost comise de către acesta în legătură cu autentificarea actului de lotizare întocmit de societatea națională B. la data de 10 noiembrie 2004 și contractul de schimb încheiat la 13 decembrie 2004 între societatea națională B. și numitul N.I.
În ce privește infracțiunea prevăzută în art. 271 alin. (2) C.pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta presupune o împiedicare a unei persoane de a folosi un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești.
Pentru a se putea reține o asemenea infracțiune, este necesar să existe, ca situație premisă, o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a dispus asupra deținerii unui imobil. În ce privește elementul material, pentru existența infracțiunii este necesar ca împiedicarea folosirii imobilului să fie efectivă.
Or, în cauză, pe de o parte, nu se poate vorbi despre existența unei hotărâri judecătorești în sensul menționat anterior, întrucât prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ, nu s-a dispus asupra deținerii unui imobil de către petiționară, ci s-a anulat parțial un act administrativ – certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Transporturilor pentru societatea națională B. – și a fost obligat același minister la emiterea unui asemenea act pentru o suprafață de teren în favoarea petiționarei.
Pe de altă parte, prin autentificarea celor două acte de către intimatul notar, folosința petiționarei asupra suprafeței de teren pe care o reclamă ca aparținându-i nu a fost împiedicată în mod direct și efectiv, în sensul afectării aflării în posesie asupra respectivei suprafețe.
De altfel, din actele aflate la dosar rezultă că la câteva zile de la data încheierii contractului de schimb, la datele de 21 și 22 decembrie 2004, petiționara societatea b#%l!^+a?comercială A. a depus la biroul de carte funciară două opoziții la intabularea respectivului contract, întemeiate pe includerea în terenul ce a făcut obiectul contractului a terenului pentru care urma a-i fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Acest demers al petiționarei a fost avut în vedere de judecător, care a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate, soluție care a fost menținută ulterior prin sentința civilă nr. 7570 din 1 septembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2133 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.
În privința celorlalte infracțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că intimatul nu a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, în condițiile în care, deși din extrasul de carte funciară rezulta că imobilul este în litigiu, intimatul a avut la dispoziție b#%l!^+a?adresa întocmită de numitul U.D., în calitate de reprezentant al administratorului judiciar al petiționarei, potrivit căreia pretențiile acesteia îndreptate împotriva societății naționale B. pentru obținerea titlului de proprietate asupra celor 8,9 hectare teren nu se refereau și la parcela de teren ce urma a face obiectul schimbului.
În altă ordine de idei, nu se poate face abstracție că, în conformitate cu art. 99 și art. 100 din Legea nr. 36/1995 (a notarilor publici și a activității notariale), petiționara a înțeles să se adreseze instanței comerciale, obținând constatarea nulității absolute atât a actului de lotizare, cât și (parțial) a contractului de schimb, prin sentința comercială nr. 1400 din 28 martie 2005 a Tribunalului București, Secția comercială, definitivă prin decizia comercială nr. 517 din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială.
Mai mult, din actele dosarului rezultă că între petiționară și una dintre părțile contractului de schimb (numitul N.I.) a fost autentificată de către același notar-intimat tranzacția judiciară încheiată la 4 octombrie 2007, prin care, între altele, s-a recunoscut validitatea parțială a contractului de schimb, numai pentru o suprafață de 6.368 mp, care nu se suprapune peste terenul petiționarei.
Împrejurarea că petiționara a obținut în justiție invalidarea totală sau parțială a actelor autentificate de către intimat nu conduce după sine la concluzia că acesta a încălcat dispozițiile legii penale, în condițiile în care actele premergătoare efectuate în cauză nu au conturat elementele constitutive ale infracțiunilor analizate.
În consecință, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. anterior, în mod legal și temeinic s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatului, astfel încât plângerea petiționarei este neîntemeiată.
Așa fiind, recursul declarat de petiționară împotriva soluției dispuse de către prima instanță a fost respins, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. anterior, ca nefondat.
Prin sentința penală nr. 59 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Judecătoria Rădăuți s-a dispus achitarea inculpatului MG, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea hotărârii judecătorești, prevăzută și pedepsită de art. 271 alin. 2 Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b Cod procedură penală anterior, parte vătămată fiind BN, iar în baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală anterior, a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei.
Prima instanță a reținut că, deși prin ordonanța din 8 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, menținută prin ordonanța din 31 decembrie 2007 a prim – procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, în baza art. 249 Cod procedură penală anterior raportat la art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. d Cod procedură penală anterior, cu privire la infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, reținându-se că executarea silită a sentinței civile nr. 1724/1996 s-a făcut incorect, amplasamentul stabilit pentru suprafața de 0,50 ha teren fiind cel aparținând soților MG și A, autorii soției inculpatului, s-a considerat necesară administrarea directă a probei testimoniale, precum și audierea părților, pentru a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 271 alin. 2 Cod penal anterior, din următoarele considerente:
Prin încheierea din 02 iulie 2008, judecătoria a admis plângerea formulată de partea vătămată a desființat ordonanța nr. 1805/II/2/2007 din 31.12.2007 și a reținut cauza spre judecare, astfel că, în urma cercetării judecătorești ce va fi efectuată, să se stabilească dacă fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 271 al.2 C.pen.
Instanța de judecată, analizând ansamblul materialului probator administrat în cursul urmăririi penale cât și cu ocazia cercetării judecătorești, a reținut următoarele:
Sentința civilă nr. 1724/1996, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 420/2004 a Tribunalului Suceava, respectiv decizia civilă nr. 1532 din 29 octombrie 2004 a Curții de Apel Suceava a fost pusă în executare silită de către executorul judecătoresc la data de 19 b#%l!^+a?ianuarie 2005 dar cu toate acestea, inculpatul a refuzat să respecte acea hotărâre judecătorească, susținând în permanență că terenul îi aparține, provenind de la părinții soției sale.
În consecință, ca urmare a reclamațiilor făcute de partea vătămată, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești, atât prin ordonanța din data de 23 noiembrie 2005, cât și prin ordonanța din data de 17 octombrie 2006, menținute prin ordonanțele prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți și de către instanța de judecată.
Cu toate acestea, fără a se stabili printr-o hotărâre judecătorească o altă situație juridică a terenului din litigiu, dimpotrivă a fost respinsă plângerea inculpatului de reconstituire dreptului de proprietate, prin sentința civilă nr. 2212 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Rădăuți, precum și prin sentința civilă nr. 735 din 14 martie 2005, contestația la b#%l!^+a?executare formulată de inculpat față de formele de executare silită a sentinței civile nr. 1724/1996 a Judecătoriei Rădăuți, totuși s-a stabilit, fără a exista nici un înscris în acest sens la dosar, că executorul judecătoresc a realizat o greșită punere în aplicare a sentinței civile nr. 1724/1996.
În urma deplasării executorului judecătoresc la fața locului, respectiv la data de 19.01.2005, inculpatul nu a fost de acord ca partea vătămată să fie pusă în posesie cu terenul obținut în baza sentinței civile nr. 1274/04.04.1996 a Judecătoriei Rădăuți și de aceea a continuat să îl lucreze, pretinzând că îi aparține.
Prin ordonanța nr. 1611/II/2/2005 din 09 decembrie 2005, prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, a modificat sancțiunea administrativă aplicată inițial prin ordonanța nr.3161/P/2005 din 23.ll.2005 în sensul că a dispus înlocuirea amenzii administrative în sumă de 200 lei cu sancțiunea „mustrare cu avertisment” conform art. 91 lit.b C.pen. anterior.
Împotriva acestei soluții inculpatul a formulat plângere la instanța de judecată, însă prin sentința penală nr. 121/01.02. 2006 a Judecătoriei Rădăuți a fost respinsă plângerea ca nefondată. S-a menționat că, în toată această perioadă nici una din autoritățile care au avut de soluționat plângerile părții vătămate nu au dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că, terenul ocupat de inculpat să fie predat iar părții vătămate, așa cum a procedat executorul judecătoresc la data de 19.01.2005.
Infracțiunea de nerespectare a hotărârii prevăzut de art. 271 al.2 C.pen. se consumă prin împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință ori o parte dintr-o locuință sau imobil, deținute în baza unei hotărâri judecătorești.
In speță, partea vătămată a fost pusă în posesie de executorul judecătoresc cu suprafața de 0,50 ha. teren în baza unei sentințe civile definitive și irevocabile, apoi inculpatul ocupând din nou terenul și fiind formulată plângere penală, prin ordonanța nr. 1611/II/2/2005 din 09 decembrie 2005 prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți a dispus sancționarea administrativă a inculpatului cu sancțiunea „mustrare cu avertisment”, fără a se lua măsura repunerii părților în situația anterioară.
Faptul că, inculpatul a primit această sancțiune și ulterior a interzis părții vătămate folosirea terenului obținut pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, nu exclude posibilitatea antrenării răspunderii sale penale pentru aceeași infracțiune, dar numai în cazul în care, după ce s-a restabilit situația anterioară și partea vătămată a fost repusă în posesie, inculpatul a reocupat terenul din litigiu, în această situație, fiind vorba de fapte cu o individualitate distinctă.
Întrucât între părți se poartă numeroase litigii în privința amplasamentului parcelei din litigiu și a valabilității titlurilor de proprietate emise, fără a se proceda, așa cum s-a arătat la repunerea părții vătămate la situația anterioară, instanța consideră că, în cauză, nu poate fi vorba de săvârșirea unei infracțiuni, ci de o faptă de natură civilă, așa încât, numai după ce vor fi finalizate toate procesele, se va putea stabili cui aparține terenul din litigiu.
Prin decizia penală nr. 226 din 19.10.2009 a Tribunalului Suceava inculpatul MG a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești la pedeapsa de 5 luni închisoare.
A reținut tribunalul că partea vătămată a fost pusă în posesie de executorul judecătoresc cu suprafața de 0,50 ha. teren în baza unei sentințe civile definitive și irevocabile; inculpatul a ocupat terenul, interzicând părții vătămate folosirea imobilului astfel obținut.
Ori, tribunalul a constatat că instanța de fond, deși a reținut această situație, în mod eronat a apreciat că împrejurările descrise mai sus pot antrena răspunderea penală a inculpatului pentru această infracțiune, dar numai în cazul în care, după ce s-a restabilit situația anterioară și partea vătămată a fost repusă în posesie, inculpatul a reocupat terenul din litigiu, în această situație, fiind vorba de fapte cu o individualitate distinctă.
Aceasta ar echivala cu faptul că, pentru a se bucura de dreptul câștigat printr-o hotărâre judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat, partea vătămată ar trebui obligată să suporte în continuare, atitudinea abuzivă a inculpatului, care de altfel, a determinat și numeroasele litigii în privința amplasamentului parcelei din litigiu și a valabilității titlurilor de proprietate emise.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul MG care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea, analizând recursul constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1724 din 4.04.1996 a Judecătoriei Rădăuți, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1532 din 29.10.2004 a Curții de Apel Suceava, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul parte vătămată BN și obligați pârâții MG, b#%l!^+a?MA, AL și ID să predea reclamantului parte vătămată suprafața de 0,50 ha. teren, situată pe raza comunei Satu Mare, intravilan. Sentința civilă nr. 1724 din 4.04.1996 a Judecătoriei Rădăuți a fost pusă în executare prin executorul judecătoresc, la data de 19.01.2005, conform procesului-verbal încheiat în dosarul de executare nr. 425/2004 al Biroului Asociat executori judecătorești.
Ca urmare a nerespectării hotărârii judecătorești pusă în executare prin executorul judecătoresc și a plângerii formulate de partea vătămată, prin ordonanța nr. 3161/P/2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți din 23.11.2005 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 1 lit. b rap.la art. 10 lit. b1 Cod procedură penală, cu referire la art. 91 lit. a Cod penal, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului MG pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, de 200 RON amendă.
Prin ordonanța nr. 1611/II/2/2005 din 3.12.2005, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, a fost admisă plângerea formulată de petentul învinuit împotriva rezoluției nr. 1252/P/2005 și s-a dispus modificarea sancțiunii aplicată prin ordonanța din 23.11.2005, în sensul înlocuirii amenzii de 200 RON cu sancțiunea mustrării cu avertisment, prev. de art. 91 lit. b Cod penal.
Ulterior, la data de 3.05.2006, partea vătămată BN a formulat din nou plângere penală împotriva inculpatului MG, invocând nerespectarea de către acesta a sentinței civile nr. 1724 din 4.04.1996 a Judecătoriei Rădăuți, pusă în executare de către executorul judecătoresc la data de 19.01.2005, plângere care formează obiectul prezentei cauze penale.
Din ordonanțele emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți, prin care i-a fost aplicată învinuitului sancțiunea administrativă a mustrării cu avertisment, nu rezultă ca organul de urmărire penală să fi dispus, în baza art. 249 al. 2 rap. la art. 245 al. 1 lit. c Cod procedură penală anterior, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
De asemenea, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă ca partea vătămată să fi solicitat sau obținut pe calea separată a unei acțiuni în fața instanțelor de judecată o repunere a sa în situația anterioară săvârșirii infracțiunii.
Neavând loc o repunere a părților în situația anterioară săvârșirii infracțiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal anterior, ce a făcut obiectul dosarului în care au fost emise ordonanțele nr. 3161/P/2005 din 23.11.2005 și nr. 1611/II/2/2005 din 6.12.2005 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei noi infracțiuni de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prev. de art. 271 al. 2 Cod penal anterior, atât sub aspectul laturii subiective, cât și obiective.
Articolul 271 al. 2 Cod penal anterior incriminează ca infracțiune împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință ori parte dintr-o locuință sau imobil deținute în baza unei hotărâri judecătorești.
Consumarea acestei infracțiuni începe odată cu acțiunea unei persoane în condițiile textului incriminator se poate perpetua în timp și se epuizează odată cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare și repunerea părților în situația anterioară săvârșirii infracțiunii.
Doar după o repunere a părților în situația anterioară săvârșirii unei infracțiuni de nerespectare a hotărârilor judecătorești se poate vorbi de consumarea unei noi infracțiuni de același gen.
Susținerile instanței de apel, prin care se arată că repunerea părții vătămate în situația anterioară era o consecință firească și implicită a sancționării inculpatului MG cu sancțiunea administrativă a mustrării cu avertisment, în baza rezoluției nr. 1611/II/2/2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, nu poate fi primită în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens sau ca urmare a vreunui demers judiciar ulterior al părții vătămate.
Din cuprinsul actelor de urmărire penală și cercetare judecătorească se constată că, după pronunțarea sentinței civile nr. 1724 din 4.04.1996 și punerea acesteia în executare prin executorul judecătoresc la data de 19.01.2005, între inculpat și partea vătămată au existat, pe rolul instanțelor de judecată, mai multe litigii civile, care au avut ca obiect suprafața de 0,50 ha. teren, ceea ce creează dubii asupra existenței elementului subiectiv al infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești de către inculpat.
Față de cele prezentate, Curtea urmează ca, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură penală anterior, să admită recursul declarat de inculpatul MG, să caseze în parte decizia penală recurată sub aspectul laturii penale și, în rejudecare, să dispună, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală anterior, achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prev. de art. 271 al. 2 Cod penal anterior.
Prin sentința penală nr. 176 din 06.04.2006, a Judecătoriei Roman, inculpatul Toma Constantin a fost condamnat la o pedeapsă de 5.000.000 lei ROL, amendă penală, b#%l!^+a?pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești privind plata salariilor , prevăzută de art.277 din Codul Muncii. b#%l!^+a?
Pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești de reintegrare în muncă, prevăzută de art. 278 din Codul Muncii, inculpatul TOMA CONSTANTI,, a fost condamnat la 5.000.000 lei ROL – amendă penală.
Pedepsele au fost contopite, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 5.000.000 lei ROL amendă penală.
Prima instanță a dispus ca pedeapsa să fie executată cu suspendare, potrivit art. 81 cod penal.
Inculpatul TOMA CONSTANTIN, a fost obligat să plătească părții civile COVALIU ELISABETA suma de 57.513.000 lei ROL, reprezentând drepturi salariale neachitate.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre , prima instanță a reținut că partea vătămată COVALIU ELISABETA, a îndeplinit funcția de administrator la Asociația de proprietari nr. 5o din municipiul Roman.
Prin decizia președintelui asociației numitul Micu Vasile, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă a părții vătămate Covaliu Elisabeta.
Ulterior prin sentința civilă nr. 355 din 19.o9. 2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă , Covaliu Elisabeta, a fost reintegrată în muncă, în funcția de administrator, cu obligația asociației de a-i plăti drepturile salariale pe perioada desfacerii contractului de muncă.
Președintele asociației de locatari Micu Vasile, a refuzat punerea în executare a sentinței , prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a numitei COVALIU ELISABETA, fapt pentru care a fost condamnat la o amendă penală în sumă de 3.000.000 lei amendă penală.
Ulterior prin sentința civilă nr. 20/C/2005 a Tribunalului Neamț, Asociația de proprietari a fost obligată la respectarea hotărârii judecătorești anterioare , respectiv a sentinței civile nr. 355/C/2003 a Tribunalului Neamț.
Începând cu data de ol.o4.2004, președinte al Asociației de locatari, a fost ales inculpatul TOMA CONSTANTI , dar și acesta a refuzat reintegrarea în muncă a numitei COVALIU ELISABETA,, fapt pentru care a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 277 și de art. 278 din Codul Muncii, așa cum s-a mai arătat.
Tribunalul Neamț, prin decizia penală nr. 269/AP/ 29.06.2006 a respins ca nefundat apelul declarat de inculpatul TOMA CONSTANTIN, împotriva sentinței penale nr. 176 din o6.o4.2006 a Judecătoriei Roman, dar în schimb a admis apelul declarat de moștenitorul părții civile COVALIU ELISABETA, numitul COVALIU VASILE , obligând inculpatul la plata drepturilor salariale stabilite de prima instanță, la valoarea reactualizată cu rata inflației, între timp numita COVALIU ELISABETA decedând.
Împotriva deciziei penale nr. 269/AP/29.06.2006 a Tribunalului Neamț, a declarat recurs inculpatul Tonta Constantin, hotărârile pronunțate anterior, fiind criticate sub mai multe aspecte.
S-a arătat mai întâi că nu putea fi condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 277 și de art. 278 din Codul Muncii, nefiind realizată latura obiectivă a celor două infracțiuni, deoarece hotărârea de reintegrare în muncă a numitei COVALIU ELISABETA , cu consecința plătii drepturilor salariale , trebuia pusă în executare de un executor judecătoresc și numai în cazul în care s-ar fi opus la executare în prezența executorului, putea fi condamnat.
Pe de altă parte în cauză trebuia introdusă în calitate de parte responsabilă civilmente, Asociația de proprietari nr. 5o Roman și obligată în solidar cu el, inculpatul la plata drepturilor salariale în măsura în care ar fi fost găsit vinovat de săvârșirea celor două infracțiuni.
În final inculpatul a criticat hotărârile recurate, deoarece nu poate răspunde penal numai personal, asociațiile de proprietari fiind reprezentate de un Comitet Executiv, compus din trei membri , respectiv președinte, vicepreședinte și secretar și prin urmare, răspunderea penală revine acestui Comitet Executiv, în întregul său.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 755 din 09.11.2006, pronunțată în dosarul nr. 1058/32/2006, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.
În ceea ce privește critica adusă de inculpat cu privire la neintroducerea în calitate de parte responsabilă civilmente a asociației de proprietari, s-a arătat că potrivit art. 24 alin. 3 cod pr. penală, persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numește parte responsabilă b#%l!^+a?civilmente.
Partea responsabilă civilmente, poate fi introdusă în cauză la cererea celor interesați, din oficiu,ori poate interveni în procesul penal din proprie inițiativă.
Instanța nu poate introduce din oficiu, în cauză, partea responsabilă civilmente, decât în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate restrânsă, care au fost victime ale infracțiunii, ceea ce nu e cazul în dosarul de fată.
De obicei partea responsabilă civilmente este introdusă în cauză la cererea părții b#%l!^+a?civile, dar aceasta cerere nu a fost făcută de partea civilă, iar inculpatul a cerut introducerea asociației de proprietari ca parte responsabilă civilmente , doar la instanța de recurs.
Or, introducerea în proces a părții responsabile civilmente, este limitată în timp.
Astfel, în art. 16 din cod procedură penală anterior se arată că introducerea părții responsabile civilmente, se poate face în cursul judecății,numai la prima instanță și fără a depăși momentul citirii actului de sesizare, condiție care nu a fost realizată .
De asemenea prevederile art. 277 și art. 278 din Codul Muncii sancționează penal angajatorul pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive, în cazul dat, președintele asociației de locatari, deocamdată nefiind sancționată persona juridică, din punct de vedere al răspunderii penale, așa cum a cerut inculpatul.
În conformitate cu art. 6 alin. 3 din O.G. nr. 83/2001, președintele asociației de proprietari reprezintă asociația în relațiile cu terții precum și în fața instanțelor de judecată .
A fost înlăturată și apărarea inculpatului că ar fi putut răspunde penal, în măsura în care s-ar fi opus la punerea în executare a hotărârii judecătorești, dacă s-ar fi făcut prin intermediul unui executor judecătoresc.
Ori, potrivit art. 289 din Codul Muncii, hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt definitive și executorii de drept.
De asemenea în art. 277 din Codul Muncii, se arată că neexecutarea unei hotărâri judecătorești, adresată ansaiatorului, se pedepsește,prin urmare Codul Muncii instituind o procedură specială de executare, nefiind necesară prezența unui executor judecătoresc , așa cum se arată în Codul de procedură civilă anterior.
Prin sentința penală 584 din 23.o2.2005 a Judecătoriei Bacău, inculpatul V.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, prevăzută și pedepsită de art. 271 al. 2 Cod penal anterior.
In temeiul art. 17o al. l Cod pr. penală anterior s-a dispus restabilirea situației anterioare, în sensul că inculpatul a fost obligat să lase în deplină posesie, folosință și proprietate părților civile B.C. și A.B, suprafața de 2l43 m.p teren, așa cum s-a hotărât prin sentința civilă 5487 fin 3 iunie l992 a Judecătoriei Bacău, rămasă definitivă prin decizia civilă 2289 din 27 octombrie l999 a Tribunalului Bacău.
În fapt prin hotărârile civile sus-menționate, inculpatul a fost obligat să lase în deplină posesie, folosință și proprietate suprafața de 2l43 mp, reclamanților B.M. și B.E.
Sentința civilă 5487 din 03.06.1992, odată rămasă definitivă, a fost pusă în executare la data de l6.o4.2002, la cererea reclamanților B.M și B.E.
Executorul judecătoresc prin procesul – verbal de punere în executare, a identificat terenul, l-a măsurat și l-a marcat cu țăruși dar a constatat că pe acest teren, erau amplasați stâlpi de beton, iar inculpatul a cultivat viță de vie și pomi fructiferi.
Din acest motiv, executorul judecătoresc i-a acordat inculpatului un termen de trei săptămâni pentru a ridicat șpalierii, vița de vie și pomii fructiferi.
Cum acest lucru nu s-a realizat, părțile vătămate B.C și A.B au formulat o plângere penală împotriva inculpatului V.M, motivat de faptul că nu a eliberat suprafața de 2l43 m.p teren, așa cum i-a pus în vedere executorul judecătoresc, inculpatul fiind în final condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 271 al. 2 Cod penal anterior, prin sentința penală nr.584/23.02.2005, a Judecătoriei Bacău, așa cum s-a mai arătat.
Tribunalul Bacău prin decizia penală nr. 371 din l2.04.2005 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul V.M, împotriva sentinței penale 584 din 23.02.2005 a Judecătoriei Bacău.
Recursul declarat de inculpat a fost admis de Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală 5l4/R/ din l5.09.2005, iar inculpatul a fost achitat pentru art.27l al. 2 Cod penal anterior, în temeiul art. 1l pct.2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d, Cod pr. penală anterior, b#%l!^+a?apreciindu-se că faptei îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii. S-a arătat că infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești, indiferent de forma în care se realizează, presupune vinovăția făptuitorilor sub forma intenției, ceea ce înseamnă că acesta își dă seama că se împotrivește, prin acțiunea sau inacțiunea sa, la executarea unei hotărâri judecătorești sau că împiedică o persoană să folosească un imobil.
În prezenta cauză, sentința civilă pentru care executorul judecătoresc a dispus executarea, nu conține decât dispoziții cu privire la suprafața de teren în litigiu, respectiv 2l43 m.p. nu și cu privire la bunurile aflate pe acest teren (stâlpi, șpalieri, viță de vie, pomi fructiferi).
Ori, inculpatul nu a avut nici un moment reprezentarea că împiedică folosința terenului, câtă vreme nu a fost obligat prin hotărâre judecătorească și la ridicarea construcțiilor și culturilor.
Pe de altă parte, titlu executoriu nu poate fi interpretat extensiv, în sensul că se poate executa în plus față de ce s-a dispus prin sentința civilă nr. 5487 din 3o iunie 1991 a b#%l!^+a?Judecătoriei Bacău.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni din data de 28 august 2006, inculpatul A.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 271 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 83 Cod penal, constând în aceea că nu a respectat dispozitivul sentinței penale nr. 400 din 27 octombrie 2004 a Judecătoriei Săveni și nu i-a lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 0,75 ha teren părții vătămate B.E.
Prin sentința penală nr. 385 din 16.11.2006 a Judecătoriei Săveni, în baza art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală rap. la art. 10 lit. j Cod procedură penală a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești prev. de art. 271 alin. 2 Cod penal, constatând că în cauză există autoritate de lucru judecat.
A fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 81 din 6 martie 2006 a Judecătoriei Săveni, inculpatul a fost condamnat la 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 Cod penal pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 271 alin. 2 și 3 Cod penal și obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie părții vătămate B.E., suprafața de 7760 mp teren situat în tarlaua Pomârleanu din localitatea Negreni, comuna Știubieni, județul Botoșani, în parcelele cadastrale 75/165 și 540/3 identificate prin punctele 1,2,3,4,5 și 6 și hașurat cu culoare roșie în schița anexă nr. 2 a raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. 1010/2004 al Judecătoriei Săveni (fila 70 dosar).
După rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 81 din 6 martie 2006 inculpatul a refuzat să elibereze suprafața de teren de 4000 mp și a cultivat-o cu porumb. Diferența de teren până la 7760 mp (77 ari) a fost cultivată cu ovăz și grâu de partea vătămată, aspect confirmat prin declarația acesteia (fila 64 dosar).
Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 600 lei reprezentând cultura de porumb pe care inculpatul i-a folosit-o în anul 2006 pe o suprafață de aproximativ 4000 mp (40 ari).
În speță, inculpatul a mai fost anterior condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, însă repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, dispusă prin hotărârea de condamnare, nu a fost adusă la îndeplinire, inculpatul continuând astfel ocuparea abuzivă a terenului în litigiu, așa că nu se poate vorbi de o nouă infracțiune de nerespectare a hotărârii judecătorești, în cauză existând autoritate de lucru judecat.
Între cauza judecată prin sentința penală nr. 81 din 6 martie 2006 a Judecătoriei Săveni, definitivă prin decizia penală nr. 220 A din 27 aprilie 20006 a Tribunalului Botoșani și cauza dedusă judecății în prezentul dosar există identitate de persoane, respectiv partea vătămată B. E. și inculpatul A.V. și identitate de obiect, respectiv împiedicarea exercitării dreptului de proprietate.
În cauză a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni, care a invocat greșita achitare a inculpatului, iar prin decizia penală nr. 54 A din 06.03.2007 a Tribunalului Botoșani a fost admis apelul, desființată în totalitate sentința penală nr. 385 din 16.11.2006 a Judecătoriei Săveni în sensul că:
A fost condamnat inculpatul A.V. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare nerespectarea hotărârii judecătorești, prev. și ped. de art. 271 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 500 lei amendă penală. b#%l!^+a?
În temeiul art. 83 Cod penal, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 81 din 6 martie 2006 a Judecătoriei Săveni, dispunând executarea acesteia în regim de detenție, alături de pedeapsa aplicată prin prezenta sentință, inculpatul având a executa în total pedeapsa de 500 lei amendă penală și 6 luni închisoare.
Pe timpul și în condițiile prev. de art. 71 Cod penal, anterior s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a doua și 64 lit. b și c Cod penal anterior.
S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 631 Cod penal anterior.
În temeiul art. 170 Cod procedură penală, s-a dispus restabilirea situației anterioare, în sensul că inculpatul a fost obligat să respecte dispozițiile sentinței penale nr. 400 din 27 octombrie 2004 a Judecătoriei Săveni, cu privire la suprafața de 7760 mp teren.
S-au respins, ca inadmisibile, pretențiile civile formulate de partea vătămată B.E., de obligare a inculpatul la plata sumei de 600 lei despăgubiri materiale.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești prev. și ped. de art. 271 alin. 2 Cod penal este o infracțiune continuă, care durează în timp până în momentul în care intervine un act contrar celui inițial, care îi pune capăt, respectiv manifestarea de voință a făptuitorului sau intervenția autorității statului, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Cum prin sentința penală nr. 400/2004 a Judecătoriei Săveni inculpatul a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 7760 mp, din care face parte și suprafața de 40 ari pe care acesta a continuat să o ocupe și după condamnarea sa definitivă pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal (sentința penală nr. 81 din b#%l!^+a?06.03.2006 a Judecătoriei Săveni), prin ocuparea în continuare și după rămânerea definitivă a condamnării, a terenului în litigiu, inculpatul a comis o nouă infracțiune de nerespectare a hotărârii judecătorești, astfel încât soluția de achitare a primei instanțe este greșită.
Cu privire la latura civilă, instanța de apel în temeiul art. 14 al. 1, 3 Cod procedură penală raportat la art. 170 Cod procedură penală, a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în sensul că inculpatul va fi obligat să respecte dispozițiile sentinței penale nr. 400 din 27.10.2004 a Judecătoriei Săveni, cu privire la suprafața de 7760 mp.
Împotriva deciziei Tribunalului a formulat recurs inculpatul, care a criticat-o ca nelegală solicitând prin intermediul apărătorului fie casarea deciziei cu menținerea soluției de achitare dată de instanța de fond, fie achitarea în temeiul art. 10 lit. d Cod procedură penală, motivând că lipsește intenția deoarece recurentul a acționat cu convingerea că terenul pe care-l ocupă îi aparține, iar în lipsa unei puneri în posesie de către executorul judecătoresc nu se poate vorbi de infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești.
Recursul a fost admis pentru motivul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală.
Potrivit art. 271 al 2 Cod penal anterior, constituie infracțiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătorești împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință ori o parte dintr-o locuință sau imobil deținute în baza unei hotărâri judecătorești.
După cum se poate observa pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni este nevoie ca imobilul să fie deținut de către partea vătămată în baza unei hotărâri judecătorești.
În cauza de față recurentului i se impută că nu a respectat dispozitivul sentinței penale nr. 400/27.10.2004 a Judecătoriei Săveni, definitivă prin nerecurare prin care acesta în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 alin. 1 Cod penal, fiind obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie părții vătămate B. E.suprafața de 0,77 ha de teren în tarlaua „Pomârleanu”.
Ori, din conținutul sentinței penale nr. 400/27.10.2004 a Judecătoriei Săveni rezultă că partea vătămată deține terenul în litigiu nu în baza unei hotărâri judecătorești – așa cum cere textul art. 271 al. 2 Cod procedură penală, ci în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12/18.02.2003 de către B.M.P. „Valentina Poduț” Săveni (f. 9 dos.u.p), astfel încât sub acest aspect nu este dată latura obiectivă a infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești.
În ce privește latura subiectivă a infracțiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal se constată că pe tot parcursul procesului penal inculpatul a susținut că terenul în litigiu îi aparține și îl stăpânește încă din anul 1960, că se impune măsurarea terenului în prezența sa. Tot lipsa intenției este și motivul pentru care același inculpat a fost achitat pentru infracțiunea de tulburare de posesie prin sentința penală nr. 400/27.10.2004 a Judecătoriei Săveni, așa încât infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești îi lipsește și latura subiectivă specifică. b#%l!^+a?
Așa fiind, cum în cauză este dat motivul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală anterior – eroare de fapt ce a dus la o greșită condamnare în baza art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură penală anterior, va fi admis recursul, casate în totalitate decizia și sentința în sensul că în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, va fi achitat inculpatul A. V. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești prev. de art. 271 al. 2 Cod penal anterior.
Prin sentința penală nr.2589/2001, pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus în baza art. 334 C.p.p. anterior, schimbarea încadrării juridice a faptei reținută prin rechizitoriul nr. 6469/P/25.09.2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea în sarcina inculpatei I.C., din infracțiunea prev.de art. 271 alin.2 Cod penal anterior, cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal anterior, în infracțiunea prev. de art.271 alin.2 Cod penal anterior, text de lege în baza căruia aceasta, împreuna cu coinculpatul I.F. au fost condamnați la câte o pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare fiecare, cu aplicarea art.81 Cod penal anterior, pe un termen de încercare de 3 ani si 6 luni.
Inculpaților li s-au pus în vedere dispozițiile art.83 și 84 Cod penal anterior. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de B.D., în sensul ca i-a obligat în solidar pe inculpați la refacerea gardului despărțitor pe terenul în suprafața de 400 m.p., proprietatea părții civile.
A obligat inculpații, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 1000 ROL, reprezentând daune morale.
A respins ca nefondată cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut, în fapt, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, că la data de 27.11.2000, după ce partea vatamată a fost pusă în posesie de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Buftea, cu terenul în suprafața de 400 m.p., situat în comuna Snagov, sat Tâncabesti, judet Ilfov, în cadrul procedurii executării silite a sentinței civile nr.3379/1996, pronunțată de Judecătoria Buftea, inculpații au demontat gardul cu care era împrejmuit terenul în litigiu, împiedicând-o pe aceasta sa folosească imobilul al cărei proprietar este.
Împotriva acestei soluții au declarat apel inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că din actele dosarului nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev.de art.271 al.2 Cod penal anterior, motivat de faptul că partea vătămată nu este proprietara terenului de 400 m.p., acesta intrând în componenta suprafeței de 1810 m.p., teren al cărui proprietar este inculpata I.C., teren ce face parte din curtea aferentă casei de locuit a acesteia.
S-a mai susținut în apelul declarat că, prin hotărârea nr.145/1996 Anexa 4 emisă de Prefectura Ilfov, suprafața de 1.810 m.p. a fost atribuită inculpatei I.C., ca unică moștenitoare conform certificatului de moștenitor nr.394/20.06.1986 partea vătămată renunțând la casa de locuit și curtea aferentă de 1410 m.p. De asemenea, apelanții au susținut și anexat la dosarul cauzei schița cadastrală emisă de OCOT Ilfov Anexa 7, și procesul-verbal emis de Primăria comunei Snagov, unde în Anexa 8 figurează inculpata I.C.
Prin decizia penala nr.68A din 20.01.2003 a Tribunalului București – Secția a-II-a Penală, s-au admis apelurile declarate de inculpați; s-a desființat în parte sentința penală nr.2589/ 2001 pronunțată de Judecătoria Buftea și, în fond, s-a redus pedeapsa aplicată fiecărui inculpat în parte de la 1 an și 6 luni închisoare, la 6 luni închisoare, menținând-se celelalte dispoziții ale sentinței penale.
Tribunalul și-a motivat decizia pronunțată prin coroborarea concluziilor raportului de expertiză tehnică care a concluzionat că anexa 3 a procesului – verbal de punere în posesie este viciat "de o eroare", întrucât nu se pot aloca 1810 m.p. pe o suprafață totală de 1410 m.p. cu ansamblu probator administrat de instanța fondului , declarațiile inculpaților, a părții vătămate și a martorilor ca și a procesului – verbal întocmit de executorul judecătoresc, astfel fiind dovedită vinovăția inculpaților de împiedicare a părții vătămate să- și folosească terenul în suprafața de 400 m.p., ce i-a fost atribuit prin ordinul Prefecturii Județului Ilfov nr.34/12.03.1997.
Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs inculpații, invocând cazul de casare prev .de art.385/9 pct.17 ind.1 C.p.p. anterior. Curtea, examinând recursurile declarate de inculpați prin prisma cazului de casare invocat, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art.385/9 alin. ultim C.p.p. anterior, a constatat că acestea sunt fondate, admițând-le pentru următoarele considerente:
Pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca, în prealabil, să se fi pronunțat o b#%l!^+a?hotărâre judecătorească într-o cauză penală, civilă sau administrativă, care să fie definitivă b#%l!^+a?și irevocabilă – deci, sa fi dobândit forță executorie.
În speță, părții vătămate B.D. în baza sentinței civile nr.3379/17.09.1996 a Judecătoriei Buftea, definitivă și irevocabilă, de fapt o hotărâre de partaj, i s-au atribuit mai multe suprafețe de teren, printre care și aceea de 400 m.p., însă s-a apreciat ca această hotărâre are efect declarativ și nu constitutiv de drepturi nefiind eliberat un titlu de proprietate în condițiile Legii nr.18/1991.
De asemenea, în cauza nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat procesul-verbal nr.670/20.02.1997, prin care s-a atribuit inculpatei I.C. suprafața de 1410 m.p., iar părții vătămate B.D. 400 m.p. în parcela de 1410 m.p.
Recurenta-parte vătămată a solicitat anularea acestui proces-verbal pe calea acțiunii civile, încă, aceasta a fost respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr.737/19.02.1999 a Judecătoriei Buftea. Din raportul de expertiză tehnică, care a avut ca obiective : stabilirea în concret a locului situării suprafeței de 400 m.p. în raport de imobilul inculpaților I.C. si I.F.,; indicarea parcelei, precum și stabilirea suprafeței de teren ce se află situat în parcela 1319, cu indicarea exactă a vecinătăților, s-a concluzionat că, în conformitate cu schița cadastrală vizată de O.C.A.O.T.A București și a procesului – verbal nr.670/20.02.1997 emis de Primăria comunei Snagov, terenul în suprafața de 400 m.p., se află în parcela 1410 m.p., parcela cu suprafața de 905 m.p. cu destinația curții construcții și pe care are drept de proprietate, în nume propriu, inculpata I.C., conform art.23 din Legea nr.18/1991. În ceea ce privește parcela 1319 s-a menționat că b#%l!^+a?aceasta nu există nici fizic și nici scriptic, 1319 reprezentând numărul cadastral emis de Oficiul Județean de Cadastru Ilfov pentru suprafața de 400 m.p., suprafață amplasată în parcela 1410, parcela ce face parte integrantă din proprietatea inculpatei I.C.
A rezultat deci, din conținutul procesului verbal și concluziile raportului de expertiză tehnică că, în cauză, s-a făcut o greșită punere în posesie a părții vătămate, aspect ce a fost avut în vedere de instanța de apel și, ca o consecință a apreciat că pedepsele aplicate sunt prea mari și, astfel, le-a redozat, procedând la o reindividualizare judiciară a acestora. Deci, în cauză, nu s-a putut reține cazul de casare prev.de art.385/9 pct.10 C.p.p. anterior, instanța de apel pronunțând-se pe acest mijloc de probă, dispus de altfel chiar de ea. Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, în modalitatea normativă prevăzută anterior de art.271 alin.2 Cod penal, presupune ca o condiție esențială ca persoana care este împiedicată să-și folosească imobilul ori parte din locuință are, în temeiul unei hotărâri judecătorești, conferit un drept de folosință. Aspect ce echivalează în fapt cu o nerespectare a hotărârii judecătorești care îi acordă dreptul de folosință.
Însă, sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, inculpații au declanșat incidentul cu credință, susținând și în recurs, că terenul le aparține. Convingerea lor că acționează corect a fost determinată de multitudinea schițelor, a adeverințelor, de procesul-verbal de punere în posesie nr.670/20.02.1997, prin care se atesta că întreaga suprafață de 1410 m.p. i s-a atribuit inculpatei I.C., creându-se acesteia convingerea ăa este proprietara întregii suprafețe (1410 m.p.). În aceeași situație aflându-se și fiul său, inculpatul I.F.
Faptul că, prin acțiunile pronunțate pe rând de toți cei inculpați în cauză nu s-a rezolvat definitiv și irevocabil situația juridică a terenului în litigiu, înlătură vinovăția inculpaților.
CONCLUZII
Finalitatea activității de executare a hotărârilor penale este tocmai realizarea integrală a scopului procesului penal și deci a operei de înfăptuire a justiției penale.
Executarea promptă și corectă a ceea ce instanțele penale au decis, în caz de condamnare prin constrângerea celui vinovat să sufere pedeapsa, iar în caz de achitare prin restabilirea grabnică a situației juridice a celui nevinovat, este de natură să asigure în toate ipotezele reintegrarea ordinii de drept și educarea cetățenilor în spiritul respectului legilor așa cum prevede legea.
Activitatea de executare a hotărârilor nu figurează în C. pr. pen., care prevede scopul procesului penal, ea este implicit însumată în complexul activităților care trebuie să fie îndeplinite pentru înfăptuirea acestui scop. Finalitatea activității de executare a hotărârilor penale este tocmai realizarea integrală a scopului procesului penal și deci a operei de înfăptuire a justiției penale.
Executarea în cele mai bune condiții a hotărârii penale ridică importante îndatoriri pentru organele de executare atât sub aspectul organizării sistematice, în cadrul legii, a acestei activități, cât și în privința asigurării eficacității executării în special în cazul sancțiunilor de drept penal (pedepse și măsuri de siguranță).
Este deci de datoria organelor de executare să-și organizeze în așa fel activitatea încât să asigure promptitudinea executării, adică intervenția operativă a acestor organe îndată ce s-au creat condițiile pentru a putea pune în executare o hotărâre.
Pentru aceasta este necesară simplificarea formalităților interne de executare.
Aceasta presupune cunoașterea temeinică de către fiecare organ a îndatoririlor care ii revin și printr-o repartizare judicioasă a atribuțiilor în cadrul fiecărui organ. De mare însemnătate este și organizarea unui control riguros al îndeplinirii atribuțiilor în legătură cu executarea hotărârilor penale, verificare periodică a documentelor în care se materializează activitatea de executare.
Sub aspectul asigurării eficacității sancțiunilor executate, organele de executare, pentru a realiza o adecvată aplicare, trebuie să-și însușească complexul de reglementări prin care legea de procedură penală a înțeles să imprime o desfășurare eficiența fazei de executare. Experiența a confirmat că efectuarea în bune condiții a activității de executare asigură eficacitatea sancțiunii executate.
Dimpotrivă, o executare dezordonată poate compromite eficacitatea acesteia.
Folosirea cunoștințelor științifice în materie de executare a hotărârilor penale este indispensabilă pentru corecta aplicare a dispozițiilor prin care legea a înțeles să asigure individualizarea represiunii în faza de executare.
În ceea ce privește executarea pedepselor și măsurilor de siguranță privative de libertate poate fi utilă crearea de comisii administrative formate din specialiști (psihologi, pedagogi, medici, sociologi) pe lângă locurile de deținere, cu sarcina să asigure o supraveghere calificată a comportării condamnaților și să informeze instanța de executare asupra eventualelor schimbări în derularea executării.
Înserarea în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor a Capitolului VI –„Activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruirea școlară și formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate”, vine în întâmpinarea celor afirmate mai sus, în direcția umanizării regimului de detenției și recuperării sociale a condamnaților.
În fine, o atenție deosebită trebuie acordată armonizării legislației noastre cu legislația internațională în cadrul cooperării judiciare în materie penală, eliminarea birocratismelor și o promptitudine mai mare în executarea solicitărilor pentru urmărirea, arestarea, extrădarea și tragerea la răspundere penală a infractorilor ce operează în mai multe țări.
BIBLIOGRAFIE
I Acte normative
Constituția României;
Codul de procedură penală;
Codul penal;
Codul de procedură penală, art 415-464, comentat de N. Volonciu și Raluca Moroșanu, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Codul de procedură civilă;
Legea 275/2006, privind executarea pedepselor;
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004, privind organizarea judiciară;
Hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
b#%l!^+a?
II Tratate, Cursuri, Monografii
C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;
C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005;
C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997;
C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010;
C.C. Ghigheci, M. Vasilescu – Rolul și locul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, R.D.P. nr. 4/2008;
Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;
D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;
D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012;
E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999;
G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;
G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988;
Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998;
H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004;
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997;
I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981;
I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997;
I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004;
I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;
J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003;
Mihaela Alexandru – Participația penală, Editura Hamangiu, București, 2008;
M.-A. Tatu (I), V.Pătulea (II) – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, Dreptul nr. 2/2002;
M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;
M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010;
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994; b#%l!^+a?
N. Volonciu N. și Raluca Moroșanu – Codul de procedură penală art. 415-464, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007;
P. Zidaru – Comentarii, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, București 2008;
P. Sarbulescu, V. Stoican – Amânarea executării pedepsei închisorii, R.R.D. nr. 4/1973;
R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977;
Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;
Tr.Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948;
V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;
V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003;
V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;
V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
I Acte normative
Constituția României;
Codul de procedură penală;
Codul penal;
Codul de procedură penală, art 415-464, comentat de N. Volonciu și Raluca Moroșanu, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Codul de procedură civilă;
Legea 275/2006, privind executarea pedepselor;
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004, privind organizarea judiciară;
Hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
b#%l!^+a?
II Tratate, Cursuri, Monografii
C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;
C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005;
C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997;
C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010;
C.C. Ghigheci, M. Vasilescu – Rolul și locul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, R.D.P. nr. 4/2008;
Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;
D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;
D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012;
E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999;
G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;
G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988;
Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998;
H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004;
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997;
I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981;
I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997;
I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004;
I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;
J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003;
Mihaela Alexandru – Participația penală, Editura Hamangiu, București, 2008;
M.-A. Tatu (I), V.Pătulea (II) – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, Dreptul nr. 2/2002;
M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;
M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010;
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994; b#%l!^+a?
N. Volonciu N. și Raluca Moroșanu – Codul de procedură penală art. 415-464, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007;
P. Zidaru – Comentarii, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, București 2008;
P. Sarbulescu, V. Stoican – Amânarea executării pedepsei închisorii, R.R.D. nr. 4/1973;
R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977;
Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;
Tr.Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948;
V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;
V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003;
V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;
V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nerespectarea Hotararilor Judecatoresti (ID: 128656)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.