Nelson Mandela Portretul Unui Lider

Nelson Rolihlahla Mandela reprezintă tiparul conducătorului care nu a oscilat niciodată în fața devotamentulului său pentru democrație și egalitate. În ciuda teribilelor provocări, el nu a răspuns niciodată rasismului cu rasism iar viața lui este un model pentru toți cei asupriți și privați de libertate. S-a născut în orașul Transkei din Africa de Sud, la data de 18 iulie 1918. În limba xhosa, Rolihlahla însemna „Scuturătorul de Copaci” iar termenul adaptat limbajului contemporan însemnă „creatorul de probleme” .

Inițial, el a condus divizia militară a Congresului Național African. Personalitatea pe care o afișa în public era un amestec de regalitate africană și aristocrație britanică. Farmecul său era în egală măsură atât de natură politică cât și personală. Din punct de vedere politic, farmecul său se putea observa în felul în care îi convingea pe ceilalți, iar el se condidera nu Marele Comunicator, ci Marele Convingător. Întotdeauna prefera să convingă pentru a se face ceva în loc să ordone. În fond, adversiunea sa față de nedreptate a fost lucrul care l-a propulsat. Este motorul nemulțumirii sale, verdictul său ca răspuns la imoralitatea fundamentală a apartheidului. Dacă observa ceva incorect sau nedrept, încerca să îndrepte orice situație .

Curajul său a fost călit de timpuriu. În copilărie, Mandela a ascultat povești despre curajul unor lideri africani legendari precum Dingane, Bambata și Makana. După ce tatăl lui a murit când el avea nouă ani, a fost dus într-un sat regal numit Mqhekezweni, pentru a fi crescut de Jongintaba, regele tribului Thembu. Tatăl lui Mandela fusese șef de trib local, care era în același timp și consilierul regelui. Regele dorea să îl crească pe tânărul Nelson astfel încât băiatul să devină consilierul fiului său, când acesta avea să devină rege .

Mandela a crescut încrezător și puternic. Nu era un bărbat de culoare obișnuit din Africa de Sud, din prima jumătate a secolului XX. De la o vârstă fragedă a avut o purtare aristocrată. Îi era înscris în codul genetic, dar mai mult această atitudine se explică prin faptul că a fost crescut la curtea regală africană. Educat într-o lume tribală a secolului XX, unde albii își făceau rareori apariția, nu a fost afectat de discriminare la fel de mult ca atâția sud-africani din generația sa. Albii erau o prezență îndepărtată cu care nu se intersecta în viața de zi cu zi; nu a dat mâna cu un alb decât atunci când a mers la internat. Trăia într-o lume separată, dar inegală cu cea a albilor, însă această izolare l-a făcut să crească neafectat de otrava rasismului și a lipsei de așteptări.

Încrederea în sine a fost cheia succesului său și unul din motivele pentru care CNA-ul l-a ales ca lider politic. A devenit conștient de clivajul uriaș dintre albi și negri abia când a crescut, a plecat la internat și a trăit pe viu diferențele de clasă și rasă, iar asta mai intâi în Johannesburg, unde nu a fost tratat ca fiul unui șef de trib, ci ca un alt băiat sărac și neștiutor de la țară. Mandela nu se enerva ușor, dar când se întâmpla, devenea foarte încăpățânat. În acest caz, încăpățânarea lui a durat o jumătate de secol. Deși se opunea vehement ideii că orice politică era personală, e adevărat că propria sa politică s-a născut din nenumăratele afronturi personale pe care le-a îndurat pe parcursul experienței sale de bărbat de culoare în Africa de Sud.

Cabinetul pe care Mandela l-a înființat cu prietenul și colegul său Oliver Tambo a fost prima firmă de avocatură din Africa de Sud condusă de negri și locul unde elita oamenilor de culoare își căuta sfătuitori legali. Pleda în cazuri unde judecătorii evaluau clasificarea rasială a clienților săi după linia umerilor sau după modul în care un creion rămânea sau nu înțepenit în părul lor. A pledat pentru cazuri în care inculpații albi erau achitați pe baza culorii pielii, iar inculpații de culoare erau condamnați din același motiv. Vedea cum zi de zi guvernul reprima CNA-ul și mișcarea libertară.

Și-a dat seama că, pentru a învinge un adversar politic, trebuie să îl înțelegi și să îi descoperi slăbiciunile. Mandela era candidatul defavorizat și trebuia să întoarcă puterea rivalului său împortiva acestuia. În 1962, la 44 de ani, a fondat Sulița Națiunii, cunoscută și sub numele de MK, aripa militară a CNA-ului. A fost primul comandant al Mk-ului. În timp ce acesta a început să bombardeze obiective militare, Mandela s-a ascuns și a devenit un fugar, cel mai căutat om din Africa de Sud, pe care ziarele albilor îl numeau Scânteiuța Neagră. A început să studieze despre război, citind Arta războiului de Sun Tzu și orice manual militar care îi cădea în mână, dar și cărți despre gramatica limbii afrikaans. Camarazii săi înțelegeau ca el să studieze Arta războiului, dar nu și poezia afrikaans. Mandela știa că nu își poate învinge adversarul dacă nu îl înțelege și nu îl putea înțelege dacă nu îi vorbea limba. Nu se putea face nicio înțelegere, nu se putea încheia conflictul într-un mod pașnic fără a implica populația afrikaans. Chiar dacă era la conducerea Mk-ului, nu avea de gând să îi izgonească pe afrikaaneri, iar atunci când le vorbea limba, le mergea direct la suflet. În cele din urmă avea să ajungă la înțelegeri și negocieri.

În 1962, după aproape un an și jumătate petrecut clandestin și la câteva luni după începerea studiului limbii afrikaans, Mandela a fost arestat în timp ce trecea granița dintre Botswana și Africa de Sud. Odată capturat, avea să fie judecat pentru trădare, confruntându-se cu posibilitatea pedepsei cu moartea. La sfârșitul procesului, judecătorul i-a condamnat pe Mandela și pe colegii acestuia la închisoare pe viață. Au fost trimiși la închisoarea de pe insula Robben. Acolo, în primii ani petrecuți pe insulă, a început să studieze intens limba judecătorilor și paznicilor săi. Mandela a înțeles că nu era suficient să le știe limba, trebuia să le înțeleagă și cultura. Așa că a memorat poezii în afrikaans și a citit mult despre istoria acestui popor. Știa că aceștia erau mândri de istoria, dar și de realizările lor în domeniul militar. Câteva decenii mai târziu, atunci când a început să negocieze cu liderii Guvernului, aceștia au rămas uimiți și impresionați de trimiterile pe care Mandela le făcea la bătăliile și generalii afrikaans .

Întrucât reputația lui continua să crească, Mandela, împreună cu alți prizonieri, au fost transferați în 1982 în închisoarea din Pollsmoor, în afara orașului Cape Town. Șase ani mai târziu s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a fost mutat la o altă închisoare, Victor Verster. Cu toate acestea, el a rămas cel mai renumit deținut politic. Scopul principal era să devină părintele națiunii, patriarhul ce avea să uneasă albii și negrii în jurul unei viziuni comune. A fost o perioadă în care în care Mandela petrecea mai mult timp încercând să domolească neliniștile albilor decât ușurând viața negrilor. El știa că există o puternică mișcare contrarevoluționară printre susținătorii afrikaans de dreapta, dar credea că, mai degrabă decât să îi reprime, putea să îi câștige de partea sa. Și dacă nu putea cuceri aripa dreaptă, putea cel puțin să îi cucerească pe afrikaanerii cu vederi de mijloc, care ar fi fost tentați să îi susțină pe cei de dreapta. Dar era atât de hotărât să îi cucerească, încât acest lucru în sine a născut loialitatea albilor. Poporul afrikaans a văzut eforturile pe care le făcuse Mandela. În cele din urmă a înțeles principiile conducătorului, care venise în întâmpinarea lor, și au început să aibă încredere în el.

În primii ani ca membru al Ligii Tineretului CNA, Mandela s-a aflat constant în mijlocul unui conflict de principii și interese. S-a opus la început din principiul includerii personelor care nu erau de culoare în interiorul CNA-ului, apoi s-a răzgândit. Cel mai elocvent exemplu de strategie care biruie principiile de funcționare ale organizației, a fost faptul că Mandela și CNA-ul au adoptat violența ca parte a mișcării pentru libertate. Din momentul în care CNA-ul a fost fondat, în 1912, protestul non-violent s-a aflat în centrul misiunii sale. Timp de decenii, non-violența a fost o regulă de nezdruncinat a organizației. Dar după ce a văzut că Guvernul apela constant la violență pentru a reprima protestele negrilor, Mandela devenise nerăbdător în legătură cu non-violența. În 1961, Mandela a călătorit în Natal pentru a discuta o schimbare de tactică împreună cu șeful de trib Albert Luthuli, care pe atunci era la conducerea CNA și primise un premiu Nobel pentru pace cu un an în urmă, pentru conducerea luptei non-violente împotriva apartheidului. Dar pentru Mandela, opunerea devenise un slogan, nu un principiu. În felul său încăpățânat, ajunsese la concluzia că doar o mișcare de gherilă violentă ar fi putut răsturna apartheidul. Mandela prefera non-violența și avea o repulsie pentru violența de orice tip, dar politica nonviolenței submina principiul suprem pe care îl avea permanent în minte.

Nelson Mandela a avut mulți profesori de-a lungul vieții, dar cel mai important dintre ei a fost închisoarea. Ea a modelat omul care a reușit să se impună de-a lungul timpului. A învățat despre viață și despre arta de a conduce din mai multe surse: de la tatăl său distant, de la regele din Thembu, care l-a crescut ca pe un fiu, de la prietenii și colegii săi, Walter Sisulu și Oliver Tambo, de la personalitățile istorice și șefii de stat ca Winston Churchill și Haile Selassie, din cuvintele lui Machiavelli și Tolstoi. Închisoarea l-a învățat să se controleze, iar disciplina și concentrarea– calitățile pe care el le consideră esențiale pentru un conducător- l-au învățat cum să fie o ființă umană deplină. Acel Nelson Mandela care a ieșit din închisoare la 71 de ani era diferit de Nelson Mandela care a intrat la închisoare la 44 de ani .

S-ar putea crede că ceilalți erau neliniștiți fiindcă îl întâlneau pe Mandela, dar el însuși era neliniștit când trebuia să întâlnească pe cineva. Afost foarte neliniștit când l-a întâlnit pentru prima dată pe președintele sud-african, P.W. Botha. Botha era cunoscut ca Marele Crocodil, din cauza modului său zgomotos și aspru de a fi, dar și din cauza stilului său autocrat de a guverna. Mandela ispășea ultimul an de închisoare și era pentru prima oară când un deținut membru al CNA avea să îl întâlnească pe șeful statului. L-a dezarmat pe președinte prin atitudinea sa prietenoasă și prin felul său familiar de a fi, un lucru pe care l-a exersat și planificat.

În 1993, Africa de Sud se afla într-un mare impas. În timp ce Mandela continua negocierile cu guvernul pentru o nouă Constituție și pentru data alegerilor democratice, anumite forțe din țară, printre care se numărau și grupări paramilitare de extremă dreapta, care își adunau oamenii și amenințau cu violența, încercau să submineze această nouă dispensă. În interiorul propriei sale mișcări, Congresul Național African, anumiți membri îi puneau sub semnul întrebării autoritatea, sugerând că este prea conservator, prea încrezător în guvern și că liderii tineri, asemenea lui Chris Hani, conducătorul aripii militare a CNA, ar trebui să fie promovați.

După ce a devenit președintele Africii de Sud a crezut că primele zile de după asasinarea lui Hani erau clipele în care Africa de Sud democrată și liberă s-a aflat în cel mai mare pericol. Au fost momente în care a crezut că națiunea pe care o iubea atât de mult era foarte aproape de un război interrasial.

Temperamentul lui Mandela s-a conturat în timp. Când era tânăr se aprindea ușor și se înfuria repede. Omul care a ieșit din închisoare era exact opusul acestui tânăr. Aștepta înainte de a lua decizii, lua în considerare toate opțiunile.

De-a lungul vieții Mandela și-a asumat riscuri pentru a putea conduce. Ca soldat ar fi fost cel care ar fi sărit prin tranșee și ar fi condus asaltul pe câmpul de luptă. Părerea lui era că liderii nu trebuie doar să conducă, ei trebuie să fie văzuți conducând. În opinia lui, a conduce pe cineva aflându-te în fața lui însemna și luarea inițiativei, iar Mandela a procedat astfel în diverse conjuncturi critice din viața sa. A condus Liga Tineretului din cadrul CNA, a fost șef în Campania de Sfidare din 1952, a luat decizia de a recurge la lupta armată și a provocat guvernul să îl spânzure în timpul procesului Rivonai din 1963-1964. A pledat nevinovat în timpul procesului care i-a adus condamnarea pe viață, întrucât se făcea vinovat pentru că a luptat împotriva legilor nedrepte, pentru drepturile omului și pentru libertate, de a fi luptat pentru poporul său oprimat. Știa că risca să primească pedeapsa cu moartea și nu s-a ferit de ea. În mărturia finală de la Tribunal a vorbit timp de patru ore, afirmând că în timpul vieții s-a dedicat luptei pentru poporul african. A luptat împotriva dominației albe și împotriva dominației negre. A iubit idealul unei societăți libere și democratice, în care toți să trăiască armonios, bucurându-se de șanse egale. Avea un ideal pentru care spera să trăiască și pe care spera să îl îndeplinească, dar dacă era necesar, era pregătit să moară pentru propriul ideal.

Nimic din ce a întreprins Mandela nu a prezentat aceleași riscuri și pericole ca tratativele secrete inițiate cu guvernarea albă în 1985, în timp ce era în închisoare. Aceste tratative încălcau toate principiile mișcării pe care o inițiase și declarațiile pe care le făcuse de-a lungul deceniilor. Ar fi putut fi stigmativat ca trădător sau ar fi putut împinge țara către un război civil. Dar știa că trebuie să acționeze. În 1985, Mandela era deja încarcerat de 22 de ani, iar mișcarea anti-apartheid din Africa de Sud devenise mai puternică și mai stridentă. Campania CNA, menită să facă țară neguvernabilă, transforma orașele într-o zonă de război. Mișcarea sindicală și Frontul Democrat Unit, o organizație ce ascundea sute de alte organizații anti-apartheid, exercitau în mod constant presiune asupra gvernului. Iar numele și imaginea lui Mandela deveniseră simbolul mișcării mondiale anti-apartheid.

Fiind mutat singur într-o celulă a început să se gândească că ar putea începe tratativele cu Guvernul. Timp de decenii CNA-ul refuzase negocierile cu Guvernul dacă acesta nu renunța la legile apartheid-ului și nu elibera deținuții politici. Începuse să își dea seama că lumea se schimbase și că era necesar ca el să se schimbe odată cu ea. Realizase mai mult că CNA-ul nu avea să răstoarne guvernul printr-o mișcare armată. Doar negocierile puteau avea efect. Era liber să acționeze în baza acestei idei. Îi era clar că și Guvernul considera și el aceste noi circumstanțe drept o oportunitate. Decizia lui a fost una epocală. Aproape toată viața luptase împotriva autorității majoritare albe. CNA-ul luptase împotriva ei de aproape 75 de ani și riposta cu armele de două decenii.

Fără a consulta pe cineva, Mandela avea să schimbe cursul acestei istorii. Avea să se abată de la strategia bine stabilită a CNA-ului, organizație pe care o iubea, care îl hrănise spiritual și față de care era extrem de loial. Cu toate acestea, se temea. Nu fusese pentru prima dată când ideea tratativelor fusese abordată. În ianuarie 1986, P.W. Botha, președintele sud-african, se oferise public să îl elibereze pe Mandela dacă acesta renunța necondiționat la violență ca instrument politic. Mandela refuzase oferta imediat, dând un comunicat de presă prin care afirma că doar oamenii liberi pot negocia. Deținuții nu pot încheia contracte. Nu va cădea la nicio învoială atât timp cât el și poporul nu erau liberi. Răspunsul brutal și milităresc al lui Mandela a pus în dificultate Guvernul și pe președintele Botha. Dar de data aceasta lucrurile stăteau altfel. Avea să înceapă negocierile în secret și la propria sa inițiativă. Mișcarea anti-apartheid câștiga tot mai mult teren. Guvernul începea să întrevadă ceea ce era deja evident. Botha le spusese conaționalilor săi că trebuia să se adapteze sau să moară. În aceeași măsură, Mandela știa că această stare de fapt putea continua timp de decenii, că nu trebuia să fie văzut începând negocierile nici de partid, nici de colegi, nici de restul lumii.

I-a trimis o scrisoare confidențială lui Kobie Coetsee, Ministrul Justiției, spunându-i că dorea să înceapă tratativele cu Guvernul. Din momentul trimiterii primei scrisori și până la prima întâlnire s-au scurs doi ani. În iulie 1986, lucrurile încep să se precipite. Solicitase o întâlnire cu Ministrul Justiției doar să-i comunice că dorea o întâlnire cu președintele. Mandela se folosea de fiecare om ca să ajungă la nivelul următor. Cererea lui Mandela către Coetsee propulsase negocierile la cel mai înalt nivel- o întâlnire secretă între cel mai cunoscut deținut politic al lumii și cel care îl aruncase după gratii. Acea zi a debutat un șir de evenimente care a culminat nu doar cu eliberarea lui Mandela, ci și cu negocierile care au dus la primele alegeri libere și democratice din istoria Africii de Sud.

Hotărând să înceapă negocierile, știa că o făcea cu riscul propriei poziții de conducere. În afară de Tambo, erau și cei din CNA, unii aflați în poziții foarte înalte, care erau de părere că Mandela trădase mișcarea. Unii l-au numit trădător. Fără îndoială, acest lucru îi sabota rolul de lider suprem al CNA-ului și pe cel de șef al mișcării anti-apartheid. Mandela afirma de cele mai multe ori că CNA este o colectivitate în care nicio persoană nu avea puterea supremă de decizie, de aceea era necesar ca liderul să acționeze independent, fără a se consulta cu nimeni, și ulterior să prezinte organizației ceea ce a făcut.

Din cauza puterii și carismei lui, Mandela nu a fost niciodată apreciat pentru cât de inteligent era. Oamenii erau impresionați de prezența, nu de inteligența lui. În schimb, petrecea mereu ore întregi ca să înțeleagă lucrurile pe deplin și să examineze problemele din toate părțile. Nu era niciodată atât de superficial încât să pretindă că știe lucruri pe care de fapt nu le știa. Prin urmare, se asocia adesea cu cei pe care îi considera mai inteligenți decât ei. Dorea să învețe de la cei care aveau experiența necesară și nu se sfia niciodată să îi roage să îi explice. Cerându-le ajutorul sau sfatul, nu doar învăța de la ei, ci îi învestea cu putere și își făcea aliați. Mandela înțelesese că nimic nu te ajută să intri în grațiile cuiva decât a-i cere ajutorul, iar atunci când te înclini în fața cuiva, loialitatea respectivului față de tine crește.

Pentru Mandela, a conduce din spate poate fi considerat într-o anumită măsură un camuflaj pentru conducerea din față. El mai înțelegea și faptul că oamenii au limite, iar el le avea pe ale sale. Când a ieșit din închisoare, a avut nevoie de un program intens prin care să recupereze tot timpul pierdut și să înceapă să se adapteze noilor realități. Prietenii și colegii săi îi dădeau lecții despre o grămadă de lucruri: drepturile femeilor, mass-media mondenă, SIDA, HIV și multe altele. Era un remediu educațional necesar și un exemplu al concepției africane despre conducerea colectivă. Încă din copilărie înțelesese că aceasta se rezuma la două lucruri: înțelepciunea grupului era superioară celei individuale și implicarea grupului în orice rezultat trebuie obținut prin consens. Atunci când conduci pe cineva din spate folosești aceleași mijloace și obții rezultatele pe care le dorești într-un mod armonios, atât pentru binele celorlalți, cât și pentru binele tău. În închisoarea de pe insula Robben, el era liderul deținuților și nu putea lăsa garda jos, toți știau sau își dădeau seama imediat dacă dădea înapoi sau dacă făcea compromisuri. A devenit conștient de felul în care era privit de către colegii săi. Deși era separat de lumea de afară, închisoarea era un univers în sine și aici trebuia să fie un conducător în aceeași măsură, ba chiar mai mult, decât atunci când ar fi fost eliberat. În detenție a avut mai mult timp la dispoziție pentru a gândi, a planifica, a pune la punct. Timp de 27 de ani a cugetat nu doar la politică, ci și la comportamentul său, cum să fii lider, cum să fii om.

Când era elev, voia să pară riguros și organizat. Ca tânăr avocat, purta costume făcute la comandă pentru a-și impresiona clienții și pe judecători. Când era fugar, purta pantaloni militari și și-a lăsat barbă. Când a ajuns pentru prima dată președinte, purta costume negre, într-un stil conservator. Mai târziu, când situația din Africa de Sud s-a liniștit, a renunțat la costumele europene și a început să poarte cămăși de mătase făcute la comandă, cu motive africane. Acestea au devenit semnătura sa vestimentară iar lumea le numea „cămăși Mandela”. Pe lângă faptul că aveau culori vii, cele cămăși simbolizau un nou fel de putere, puterea africană, autohtonă, încrezătoare. Astfel, pentru a părea importanți, liderii africani nu mai aveau nevoie să se îmbrace în stil occidental.

Având în vedere credința sa în importanța simbolică a aparențelor, nu e surprinzător că una din primele lupte pe care Mandela le-a dat pe insula Robben a fost din cauza hainelor. Regulamentul intern al închisorii stipula că deținuții de culoare erau obligați să poarte pantaloni scurți, în timp ce deținuții ce aparțineau clasei colorate sau indiene aveau voie să poarte pantaloni lungi. Mandela considera insultătoare obligația de a purta pantaloni scurți, ca un grădinar. Câțiva ani mai târziu, când se pregătea să îl întâlnească pe Botha pentru prima oară, Mandela s-a gândit că nu ar trebui să poarte uniforma de închisoare pentru a-l întâlni pe președintele Africii de Sud, pentru că așa ceva l-ar fi dezavantajat. Autoritățile închisorii au comandat un costum din trei piese pentru el, care avea să îl plaseze pe picior de egalitate cu Botha.

Pe insula Robben era mereu foarte conștient de modul în care mergea și de poziția pe care o avea. Știa că ceilalți trebuie să vadă că le ține piept autorităților chiar și atunci când ducea tratative secrete cu acestea. Pricepea că oamenii îl luau drept model, iar dacă el era încrezător și neînduplecat, aveau să fie și ei la fel. Plănuia mereu în detaliu modul în care o anume politică sau acțiune aveau să apară. Niciun detaliu nu era superficial. Analiza afișele de campanie și se gândea cui ar fi trebuit să îi întindă mâna. Înțelegea, de asemenea, că dacă ești văzut luând inițiativa, acest lucru îți conferea autoritate. Era primul care se ridica și aplauda la evenimentele sociale sau politice, era întotdeauna primul care dădea mâna cu vorbitorul, primul care îl felicita pe câștigător. Camarazii lui Mandela îi tolerau părerea adesea pozitivă despre paznici, dar între ei îl criticau pentru că avea prea multă încredere în oameni, pentru că era prea doritor să vadă binele din cei pe care ceilalți deținuți îi considerau drept de neîndreptat. Ceilalți se plângeau că Mandela era prea blând, doritor să îi facă pe plac oricărui paznic care îi vorbea politicos. Pentru ei, asta însemna o goană după statut, făcându-se vinovat de a fi vrut să se împace cu dușmanul. El știa despre toate aceste critici, dar a ales intenționat să fie în continuare generos. Se purta la fel și cu cei care îl criticau. Credea că, purtându-se onorabil chiar și cu care poate nu o merită, poate să îi determine să se poarte mai onorabil decât ar face-o în mod obișnuit. După eliberearea sa din închisoare, i- făcut pe albi să aibă mai multă încredere în el și i-a determinat să se simtă mai generoși față de poporul pe care îl oprimaseră recent.

La alegerile din 1994, zâmbetul său a fost campania însăși. Acel afiș electoral iconic, afișându-i zâmbetul, era peste tot. Le spunea alegătorilor de culoare că el avea să fie campionul lor, iar celor de rasă albă le promitea că avea să fie protectorul lor. Marea lui misiune în calitate de prim președinte sud-african ales democratic era să fie părintele acestei țări, să unească într-o singură națiune un popor eterogen care purta cicatricile luptelor. Din momentul eliberării sale, pe parcursul întregului mandat și mai târziu a fost hotărât să le arate oamenilor că nu era îndurerat. A arborat imaginea unui pater familias care vrea să uite și să ierte. Tot ce a făcut, a fost în scopul ilustrării unei singure idei, aceea că îngropase trecutul, că era părintele unei națiuni pacificate, că privea înainte și nu înapoi.

Nelson Mandela era un bărbat cu principii, mai exact, cu un singur principiu: drepturi egale pentru toți oamenii, indiferent de rasă, clasă socială sau sex. Restul era doar tactică. În Africa de Sud în anii `80 și `90, acest scop reprezenta un singur lucru: desființarea regimului de apartheid și obținerea unei democrații non-rasiale, în care fiecare om putea să voteze.

Din punctul de vedere al lui Mandela, merita să ai încredere în oameni, dar chiar el recunoștea că a avut încredere în oamenii despre care credea crede că l-au trădat. Cel mai mult regreta că a avut încredere în F.W. de Klerk, cel care l-a eliberat din închisoare, cel cu care a împarțit Premiul Nobel pentru pace în anul 1993. Mandela își amintea că de Klerk s-a purtat cu el foarte curtenitor, o metodă foarte sigură de intra în grațiile lui Mandela.

Mandela s-a întâlnit cu președintele sud-african de trei ori înainte ca acesta să își dea acordul pentru eliberarea lui și să ridice interdicția exercitată asupra CNA-ului. De la început, Mandela l-a privit ca pe un altfel de lider al Partidului Național, l-a considerat curajos pentru că demarase procesul de reformă. Încă se afla în închisoarea Victor Verster atunci când l-a întâlnit pe de Klerk la reședința prezidențială din Cape Town. L-a felicitat pentru obținerea președinției și apoi l-a criticat pentru propunerea politicii de drepturi ale grupurilor, pe care Mandela o descria drept apartheid practicat pe ușa din dos. După cum relata acesta, de Klerk spunea că, dacă acestuia nu- plăcea această politică, era liber să nu o urmeze.

După eliberarea lui Mandela, când negocierile asupra alegerilor și a noii Constituții au început cu adevărat, părerea lui despre de Klerk s-a schimbat. Mandela credea că Guvernul susținea ceea ce el numea A treia Forță, o organizație paramilitară care instiga la violență și încerca să declanșeze un război civil.

Natura Africii de Sud din perioada apartheidului a făcut imposibil pentru Nelson Mandela să aibă concomitent o viață publică și una dedicată familiei. Viața publică l-a aruncat în închisoare timp de 27 de ani, unde nu a avut parte de nicio consolare. O parte din din planul apartheidului era forțarea sud-africanilor de culoare să scindeze viața de familie. Asemenea multora, el era nevoit să muncească în oraș în timp ce familia sa rămăsese într-un sat tribal, dar și din cauză că era imposibl să lupți pentru libertate și să fii liber în același timp. Chiar înainte de a merge la închisoare, a fost obligat să devină un străin pentru soția și familia sa. Dacă erai luptător pentru libertate fugar, familia devenea o țintă. Așa că, Nelson Mandela stătea departe de soție și familie, privind neajutorat cum cei dragi lui erau hărțuiți și chinuiți.

Dorința lui Mandela de a descoperi dragostea adevărată, mai degrabă decât ura sa față de nedreptate, a fost cea care l-a îndemnat să părăsească împrejurimile confortabile ale regiunii rurale în favoarea marelui oraș. Avut primele întâlniri romantice în Johannesburg. A făcut o pasiune pentru fiica familiei la care stătea în orășelul Alexandra, pe care o chema Didi. Intenționa să o ceară în căsătorie, dar era dezamăgit de gândul că nu voia să ceară în căsătorie o femeie care ar fi putut să nu-l accepte. Pe când Mandela era doar un student la Drept, Walter Sisulu l-a prezentat verișoarei sale, o tânără tăcută din Transkei, pe nume Evelyn Mase. Cei doi s-au căsătorit, au avut imediat patru copii, unul dintre ei a murit la vârsta fragedă de nouă luni, și trăiau într-un apartament îngust din Soweto. Între slujbă, studii și începutul carierei sale politice, Mandela era un tată și un soț absent. În cele din urmă, pe măsură ce devenea mai devotat mișcării de eliberare, a început să se înstrăineze de Evelyn. Aceasta nu dorea să aibă de-a face cu politica și s-a retras într-o altă lume, devenind martor al lui Iehova și petrecând mare parte din zi citind Biblia. În scurt timp s-au desparțit.

În 1957, Nelson Mandela a cunoscut-o pe Winnie Madikizela, cea care urma să-i devină cea de-a doua soție. Ea era o tânără de 22 de ani, el era cu 16 ani mai în vârstă, tatăl a trei copii, un avocat de succes și un admirat luptător pentru libertate. La nunta lor, care a avut loc într-o pauză de șase zile de la procesul din Rivonia din 1958, tatăl ei a ținut un discurs în care spunea că fiica sa se mărita cu un om al închisorii, un om care era deja însurat cu mișcarea pentru libertate. Așa cum s-au temut părinții ei, mariajul lui WInnie cu Mandela i-a schimbat radical viața femeii. Acesta își amintește că, pe când o curta, nu doar o cucerea, ci o și îndoctrina politic. Chiar înainte ca Mandela să intre în închisoare, Winnie devenise activistă, iar cât timp el a stat în închisoare, ea a devenit apriga mamă a națiunii. În mod ciudat, dragostea și dependența lui Mandela față de Winnie au devenit mai profunde în închisoare.

După despărțirea oficială de Winnie, în 1992, a început să o curteze pe Maça Machel, văduva lui Samora Machel, liderul revoluțional al Mozambicului, care murise în 1986. Femeia era o figură politică respectată în Mozambic, care lupta în numele celor săraci și lipsiți de drept de vot. Pe atunci aveaa 48 de ani. O întâlnise prima dată în 1990, cu puțin timp după eliberare, când a vizitat Mozambicul, și păstrase legătura. Mandela a divorțat de Winnie în 1996, iar în 1998 și-a făcut publică relația, afirmând într-o declarație publică faptul că era îndrăgostit de o doamnă remarcabilă. Și-a găsit fericirea alături de Marça Machel, la vârsta de 80 de ani. Era sfârșitul fericit pe care îl căuta de jumătate de secol .

Din mai multe perspective, cel mai mare gest în calitate de conducător pe care l-a făcut Mandela a fost renunțarea la postul de conducere. În aprilie 1995, la un an de la alegerea sa, a spus că în 1999 avea să împlinească 80 de ani și că un octogenar nu ar trebui să se mai amestece în politică. Mandela nu a fost primul deținut politic care devenise președintele unei națiuni africane. De fapt, acest fenomen făcea parte dintr-o tradiție a secolului XX. Exemple sunt regăsite în țări precum: Kenya, Ghana, Zimbabue. Dar Africa nu prea cunoscuse un președinte care să renunțe voluntar la putere, fie constituțional, fie prin dorința poporului.

După încetarea mandatului, Mandela s-a retras din viața politică activă, dar a menținut o puternică prezență internațională, fiind un avocat ce milita pentru pace, reconciliere și justiție socială, de cele mai multe ori prin intermediul asociației sale ”Nelson Mandela”, înființată în 1999. De asemenea, a fost membrul fondator al asociației ”the Elder”, o grupare ce reunea liderii internaționali și care avea drept scop stoparea conflictelor și rezolvarea problemelor din întraga lume, începând cu anul 2007. În anul 2008, Mandela a fost sărbătorit în Africa de Sud, Marea Britanie, S.U.A și în alte țări, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Scrierile și discursurile sale au fost adunate în mai multe volume: Eu sunt pregătit să mor (1964); Nu e ușoară calea către libertate (1964), Lupta este viața mea (1978), Conform spuselor sale (2003), și autobiografia- Lungul drum către libertate (1994).

În data de 5 decembrie 2013, Nelson Mandela s-a stins din viață, în locuința sa din Johannesburg.