Negocierea Diplomatica O Cale de Solutionare a Diferendelor Comerciale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Negocierea diplomatică-o cale de soluționare a diferendelor comerciale

REZUMATUL LUCRĂRII

Într-o societate aflată într-o continuă schimbare, dominată de interdependențe, reglementări și norme de conduită, se recomanda adaptarea statelor la noile condiții astfel încât să se creeze legături sustenabile în vederea unei dezvoltări economice, sociale, politice durabile. Negocierea este primordială în această lume în care poți câștiga sau poți pierde dacă nu ești capabil să gestionezi corect resursele. Pământul este o resursă nelimitată, distribuită asimetric pe regiunile lumii. Cu cât o țară beneficiază de mai multe resurse cu atât este mai dezvoltată și are o putere de influență mai mare.

Negocierea comercială, în viziunea mea, este asemenea unui joc de cărți, ce are la bază reguli prestabilite, unde jucătorii sunt statele iar miza este reprezentată de beneficiile aferente schimburilor comerciale.

Analizând negocierile derulate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, am constatat că imaginea în ansamblu se potrivește analogiei mele cu jocul de cărți, acesta încadrându-se perfect în paradigma multilateralismului. Jucătorii (statele adica negociatorii) se înscriu în concurs pentru a obține beneficii, având o miză mare, și în funcție de cărțile pe care le dețin (resursele) jocul se finalizează cu rezultate satisfăcătoare aferente fiecărui nivel al jucătorului. Paradoxal, aceste jocuri fac să câsșige negociatorii cei mai bine pregătiți, cu cele mai multe resurse, aceștia având capacitățile necesare de a impune regulile jocului. În practică, în urma negocierilor s-a dovedit că nimeni nu pierde.

În primul capitol al lucrării am abordat conceptual de negociere în general cu trimitere la negocierile comerciale de tip multiparneter în special.De asemenea, am descris și elementele care contrinuie la armonizarea procesului negociativ.Am continuat cu prezentarea negociatorului ce îmbrăcă forma diplomatului în relațiile derulate între state și am închiat tabloul cu instrumentele necesare derulării și finalizării procesului negociativ.

Cel de-al doilea capitol, vizează un subiect sensibil și foarte complex al Organizației Mondiale a Comerțului și anume Organul de Soluționare al Diferendelor Comerciale (ORD).Am enunțat etapele necesare în vederea soluționarii unui diferend adus în atenția ORD-ului, prezentând concomitent și cele mai des întâlnite situații pe care le reclamă statele membre.

Am încheiat cercetarea în vederea argumentării conform căruia negocierile diplomatice sunt o cale de soluționare a diferendelor comerciale prin exemplificarea unuia dintre cazurile aduse în atenția ORD-ului, Eu Seal Regime.Este un caz ce prezintă unul dintre subiectele sensibile ale OMC-uluiși vizează reglementările preferențiale adoptate de Uniunea Europeană în ceea ce privește importul produselor derivate din focă.

CUVINTE CHEIE :

Negociere

Multilateralism

Acorduri

Eficiență

Soluționarea diferendelor

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 : TRATATIVELE COMERCIALE MULTILATERALE-FORMĂ ATIPICĂ DE MANIFESTARE A PROCESULUI NEGOCIATIV

Unele abordări conceptuale

O tentativă de viziune cu privire la procesul negociativ

Derularea eficientă a procesului

Concesiile și compromisurile-unelte preferate ale jocului negociativ

Specificitatea instrumentelor derivate din Dreptul Comerțului Internațional în cadrul negocierilor

Principalii actori pe scena negocierilor comerciale în contextul diplomației ca știință

Multilateralismul preferabil negocierilor comerciale bilaterale

Limitele negocierilor multilaterale-avantaje și dezavantaje

Câteva considerații cu privire la statutul diplomatului

O tentativă de tipologie a negocierilor comerciale internaționale

Negocierea instrumentelor de politică guvernamentală

Negocierea contractelor comerciale internaționale

Negocierea diferendelor rezultate din aplicarea instrumentelor de politică comercială

Implicarea terțelor părți în procesul de negociere în vederea soluționării diferendelor

Rolul în creștere al actorilor nonstatali

CAPITOLUL 2 :PROCESUL DE SOLUTIONARE A DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI MONDIALE A COMERȚULUI

2.1 Unele considerații generale

2.2 Acorduri vizate

2.3Actorii participanți la sistemul de soluționare a diferendelor

2.4 Mecanismul de soluționare a diferendelor

2.4.1 Etapa consultărilor

2.4.2 Panelul de experți

2.4.3 Grupurile speciale

2.4.4 Aplicabilitatea recomandarilor și rapoartelor Organului de Soluționare a Diferendelor

CAPITOLUL 3 : APLICAREA MECANISMELOR DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR LA OMC ÎN CAZUL “EUROPEAN COMMUNITIES — MEASURES PROHIBIOTING THE IMPORTATION AND MARKETING OF SEAL “ 

3.1 Pretextul inițierii diferendului

3.1.1 Constituirea panelului de experți

3.1.2 Raportul Organului de Apel

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

La acest moment sunt membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) 160 de state, iar sistemul comercial internațional, gestionat în conformitate cu arhitecturile reglementare ale Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) și, după 1995, cu prevederile acordurilor administrate de OMC, a parcurs 9 runde de tratative la nivel ministerial, obținându-se un plus de liberalizare la nivelul fluxurilor comerciale transfrontaliere, configurându-se un pachet de norme multilaterale de conduită și obținându-se un plus de credibilitate și legitimitate la nivelul sistemului. Este foarte important de menționat faptul că o bună parte din statele participante la sistemul comercial multilateral, sunt de dimensiuni reduse și, din acest motiv, contribuția lor în cadrul negocierilor rămânând marginală, cvasitotalitatea deciziilor fiind adoptate de marile puteri comerciale. Din aceste considerente, pare pe alocuri anecdotic să discutăm de un proces negociativ de tip multipartener întrucât dimensiunea consensuală a oricărui astfel de proces se dovedește una alterată.

Acesta a fost fondul avut în vedere când am decis să abordez o asemenea temă sensibilă. În demersul meu analitic, am pornit de la câteva asumții simplificatoare sau ipoteze de lucru.

Ipoteza cadru de la care am pornit a fost determinată deabordarea negocierii ca cel mai eficient mijloc de comunicare, având ca destinație rezolvarea unor probleme cu caracter civil, în general și comercial, în special. Negocierea diplomatică s-a dovedit în timp a fi modalitatea sigură prin care problemele se transformă în posibilități în urma comunicării eficiente între parteneri.

Ipotezele specifice pe care le-am avut în vedere au fost determinate de parametrii negocierii ca artă și știință. De asemenea, am optat pentru accentuarea negocierilor de tip multipartener ca modalitate de cooperare și armonizare a relatiilor dintre state. Negocierea ca principală modalitate de soluționare a diferenedelor comerciale prin mijloace pașnice de cooperare, a fost o altă ipoteză de la care am pornit.

Motto – “Orice epocă este una de tranziție. Noi știm despre viitor doar un singur lucru cert, că nu va mai arata ca prezentul”. (Jorje Luis Borges)

CAPITOLUL 1 

TRATATIVELE COMERCIALE MULTILATERALE – FORMA ATIPICĂ DE MANIFESTARE A PROCESULUI NEGOCIATIV

Unele abordări conceptuale

În literatura de specialitate au găsit multe reflecții pertinente și exemplificatoare care m-au putut ghida în demersul meu de prezentare a conceptului de negociere și de plasare a lui în contextul unui peisaj economic, social, politic și cultural aflat într-o continuă schimbare. Găsesc că este sugestivă, în sensul ipotezelor de la care am pornit, afirmația lui R.I.Barry Jones din care desprindem ideea că “într-o economie internațională aflată în permanență globalizare și, pe fondul modernizării tehnicilor comunicaționale, efectele asupra deciziilor naționale devin tot mai complexe și mai greu de anticipat.”(R.I.Barry, Jones, Londra, 1995 )

În decursul istoriei, comunitățile statale sau societățile, au fost nevoite să definească statutul relațiilor dintre ele, putând alege între două alternative: conflict sau cooperare. În cadrul conflictelor, istoria nu a evidențiat foarte mult rolul negocierilor pentru aplanarea sau evitarea acestora.

La vechile popoare însă, negocierea și negociatorii, și anume solii, jucau un rol foarte important în evoluția evenimentelor. Grecia Antică, era un conglomerat de cetăți, cu un grad ridicat de competitivitate, din incapabilitatea de a coexista genera ciocniri permanente. Totuși, diplomația și negocierile au făcut posibil ca perioadele de comerț și relațiile fructificatoare să fie mai lungi decât cele generate de războaie, în decursul celor trei secole de înflorire a civilizației grecești.

Din punct de vedere etimologic, “negociere” provine din latinescul “negociatio” (negustorie, comerț) iar “a negocia” de la “negotiari” (a face comerț, a face afaceri).Originea conceptului de negociere poate fi regăsită și identificată în relațiile Romei Antice: în secolul Vl I H., când plebeii bogați, cetățeni liberi ai Imperiului, dar nu și nobili, erau implicati în activități profitabile (sursa bogăției lor); ei nu-și permiteau, ca patricienii, să trăiască în tihnă și desfătare (otium), negând, pin chiar condiția lor, starea de inacțiune (neg-otium).(Deac, Ioan, Bucuresti, 2002)

Negocierile în civilizația romană au cunoscut o arie mai restrânsă de derulare însă în perioada Bizanțului a dobândit o dezvoltare precedent mai ales în ceea ce privește derularea ingenioasă a procesului prin intermediul tehnicilor și tacticilor specifice.

Concomitent cu evoluția relațiilor internaționale, negocierea și-a dobândit statutul de principala funcție a diplomației. Un nou statut al diplomației bazat pe reguli și obiective precise, a fost instituit după Congresul de la Viena dinanul 1815. Ulterior, negocierile au căpătat și un cadru instituțional prin crearea Ligii Națiunilor Unite. Istoria negocierilor îl prezintă pe Cardinalul Richelieu ca fiind “părintele modern al negocierilor”, cel care a dezvoltat teoria supremației priorității intereselor de stat, subliniind în același timp necesitatea respectării unui tratat, exact așa cum a fost semnat și ratificat.

Termenul de diplomație, își are originea la grecii antici, etimologic cuvântul “diplomație” provenind din grecescul “diploo”-dublez, care desemna acțiune de redactare a actelor oficiale sau diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Astfel că, purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el s-a numit diplomație.(Medar, Sergiu, București, 2002 )

În acești parametrii, schimbările arhitecturale care au loc în arealul politic, economic sau social definitoriu pentru tabloul dinamic al evoluțiilor economice, marcat de evenimente importante ce au contribuit la rescrierea istoriei omenirii, am asistat la emergența unui sistem mondial dinamic, în care negocierea se impune ca unul dintre cele mai prețioase atribute ale vieții contemporane. În acest context, pe parcursul lucrării mele științifice am prezenat evolutiv etapele negocierilor diplomatice, pe axa lor temporală și de asemenea, implicațiile acestora pe scenă internațională în contextul tratativelor comerciale multilaterale.

Pe baza evenimentelor ce au contribuit la complexitatea lumii contemporane, analizate atent în literatura de specialitate, pot afirma faptul că negocierile reprezintă un vector principal care a stat la baza luării celor mai importante decizii pe care a trebuit să le ia umanitatea. Odată cu evoluția umanității, acest proces a căpătat valențe mult mai interesante, șlefuindu-se în timp, a devenit un amalgam de tehnici, tactici și reguli menite să ghideze negociatorul zilelor noastre.

O serie de teoreticieni dar și personalități preocupate de arta negocierilor, în decursul anilor au emis o serie de judecăți de valoare în urma unor analize detaliate, devenite în timp un ghid practic menit să ne înlesnească înțelegerea procesului în ansamblul său. Conform lui Mircea Malița, ție” provenind din grecescul “diploo”-dublez, care desemna acțiune de redactare a actelor oficiale sau diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Astfel că, purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el s-a numit diplomație.(Medar, Sergiu, București, 2002 )

În acești parametrii, schimbările arhitecturale care au loc în arealul politic, economic sau social definitoriu pentru tabloul dinamic al evoluțiilor economice, marcat de evenimente importante ce au contribuit la rescrierea istoriei omenirii, am asistat la emergența unui sistem mondial dinamic, în care negocierea se impune ca unul dintre cele mai prețioase atribute ale vieții contemporane. În acest context, pe parcursul lucrării mele științifice am prezenat evolutiv etapele negocierilor diplomatice, pe axa lor temporală și de asemenea, implicațiile acestora pe scenă internațională în contextul tratativelor comerciale multilaterale.

Pe baza evenimentelor ce au contribuit la complexitatea lumii contemporane, analizate atent în literatura de specialitate, pot afirma faptul că negocierile reprezintă un vector principal care a stat la baza luării celor mai importante decizii pe care a trebuit să le ia umanitatea. Odată cu evoluția umanității, acest proces a căpătat valențe mult mai interesante, șlefuindu-se în timp, a devenit un amalgam de tehnici, tactici și reguli menite să ghideze negociatorul zilelor noastre.

O serie de teoreticieni dar și personalități preocupate de arta negocierilor, în decursul anilor au emis o serie de judecăți de valoare în urma unor analize detaliate, devenite în timp un ghid practic menit să ne înlesnească înțelegerea procesului în ansamblul său. Conform lui Mircea Malița, “negocierea este mai veche decât diplomația.”(Malița, Mircea, București, 2007). În același plan ideatic se poate plasa și afirmația lui Maresca, care privește negocierea ca fiind, “o manifestare tipică și esența însăși a metodei diplomatice.”(Maresca, Adolf, Milano, 1969). Chiar și forma ancestrală de schimb, trocul, al cărui obiect erau fie câteva bucăți de fildeș fie câțiva saci cu mirodenii, avea la bază câte un proces de negociere. Faptul că popoarele au practicat negocierea încă din negura istoriei umanității, inițial pentru a-și asigura un nivel de trăi cât mai decent și apoi pentru a prospera a fost necesitată de rațiuni solide și perene. Pentru că entitățile publice nu-și puteau permite înstrăinarea sau divizarea valorilor originare precum suveranitatea, teritoriul ori dominația, a amplificat sensul negocierilor.

Mi-am pornit cercetarea de la ipoteza conform căreia, negocierea poate fi privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, având ca destinație rezolvarea unor probleme cu caracter civil, în general și comercial, în special. Analiza efectuată mi-a permis să identific numeroase lucrări românești care s-au ocupat de acest areal tematic. În sens larg, prin negociere se înțelege arta de a purta discuții, în vederea ajungerii la o înțelegere. În accepțiunea unor analiști, “negocierea poate fi definită ca fiind forma principală de comunicare, un complex de procese, de activități, constând în contacte, întâlniri, consultări, tratative desfășurate între doi sau mai mulți parteneri, în vederea realizării unei înțelegeri.”(Pistol, Gheorghe, București, 2002).Într-o altă lucrare, același autor insista asupra importanței negocierilor, susținând că acestea servesc eforturilor de diversificare a direcțiilor și domeniilor activităților desfășurate, având rolul de a da răspunsuri la problemele complexe pe care acestea le presupun.(Pistol, Gheorghe, București, 1994)

Un alt analist susține că “negocierea este un proces complex concentrat pe comunicarea dintre cei doi (sau mai mulți) parteneri, dar implica un sistem mai larg de relații.”(Popa, Ioan, București, 2007) accentul fiind pus din această perspectivă pe importanța comunicării și pe capacitatea negociatorului de a utiliza mijloacele moderne pentru a ajunge la rezultatul dorit. Pe de altă parte, în cercurile academice elitiste cu priviere la negociere se pledează pentru o viziune mai cuprinzătoare susținându-se că negocierile sunt „procese competitive desfășurate în cadrul unor convorbiri pașnice de două sau mai multe părți ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective fixate în cadrul unei soluții explicite, agreate în comun.”(Malița, Mircea, București, 2007)

Literatura de specialitate străină, prezintă semnificația negocierii mai mult din punct de vedere jurisdicțional, aplicabilitatea procesului extinzându-se la nivel de guverne și entități afiliate. Arthur Lall, spunea despre negociere că “este procesul de abordare a unei dispute sau situații internaționale, prin mijloace pașnice, altele decât juridice sau de arbitraj, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înțelegere, îmbunătățire, amplasare sau reglementare a disputei sau a situației între părțile interesate"(Lall,Arthur, New Zork, 1966), pe când Fred Charls Ikle prezintă negocierea ca fiind ‘un proces în care propuneri explicite sunt prezentate în scopul vădit al ajungerii la un acord asupra realizării unui inters comun în condițiile prezenței unor interese conflictuale. (Ikle, Fred Charls, New York, 1969)

Articolul 23 al Cartei Națiunilor Unite (ONU), prezintă negocierile sub forma următorului enunț: “părțile la orice dispută a cărei continuare este în măsură să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, sunt obligate, înainte de toate, să caute o soluție prin negocieri, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, angajament pe cale judiciară, să recurgă la agențiile sau acordurile regionale sau la alte mijloace pașnice la alegerea lor.” (Carta ONU, San Francisco, 1945)

În ansamblul ei, negocierea ese un fenomen social ce presupune existența unei comunicări între oameni, în general, și între două sau mai multe părți, în particular, „artă și știința”, un proces organziat , desfășurat într-un cadru formal pe baza unor proceduri și tehnici specifice. De asemenea, negocierea este un proces cu finalitate precisă, ce presupune armonizarea intereselor, având mai degrabă ca obiectiv realizarea unui acord de voință, a unui consens și nu neapărat obținerea unei victorii, partenerii, finalizând procesul cu sentimentul că au realizat maximul a ceea ce și-au propus. Prin excelență, negocierea este un proces competitiv, partenerii urmăresc satisfacerea intereselor comune, în același timp existand și unele contradictorii, având la bază însă evitarea confruntării în vederea ajungerii la o soluție reciproc avantajoasă. Deși teoria spune că derularea negocierilor necesită o perioadă scurtă de timp și un climat armonios, în practică, puține sunt cazurile în care negocierile se desfășoară fără probleme.

Micul dicționar diplomatic român definește diplomația ca fiind : “activitatea oficială a organelor de stat pentru relații externe… desfășurate prin tratative, coresponență și alte mijloace pașnice pentru înfăptuirea scopului și sarcinilor de politică externă a statului.” (Alexandrescu, Cristian, Barbulescu, Octavian, Fotino, Nicolae, Iosipescu Adrian, 1967)

În dreptul internațional, negocierile diplomatice reprezintă un mijloc pașnic de reglementare a diferendelor dintre state. Acestea sunt transcrise sub forma dezbaterilor directe între membri egali ai comunității internaționale, purtate pe căi diferite și forme variate în vederea găsirii unei soluții reciproc acceptabile. În complexitatea funcțiilor îndeplinite în practică interațională de către negocierile diplomatice se remarcă cea de reglementare pașnică a diferendelor, de colaborarea activă dintre state și nu în ultimul rând cea de elaborarea a tratatelor internaționale. Negocierile diplomatice au devenit cea mai lesne modalitate de soluționate a diferendelor, un mijloc de aplanare a neînțelegerilor ce corespunde cu precădere principiilor suveranității și egalității în drepturi a statelor.

1.2 O tentativă de viziune cu privire la procesul negociativ

Așa cum am menționat anterior, negocierea este un proces social organizat, respectiv o formă de comunicare în relațiile interumane ce are în vedere obiective economice, politice, militare, cultural-sportive, sociale etc. În asamblul său, procesul negociativ implică o vastă și complexă activitate.

Negocierile în domeniul economic, pe care mi-am propus să le abordez, cele mai multe și cele mai importante sunt cele comerciale care vizează în mod direct relațiile economice internaționale. Acest tip de negocieri sunt materializate sub forma acordurilor, tratatelor, convențiilor sau a altor documente prin care se exprimă voința statelor, prin intermediul cărora se uniformizează reglementările de politică comercială. Negocierea sau tratativele comerciale sunt procese ce au loc între state, persoane fizice sau juridice, în scopul încheierii de convenții, acorduri sau contracte economice.

În domeniul economic, negocierile diplomatice se desfășoară la ordinea zilei, fie în vederea încheierii unui acord, fie pentru modificarea unor aspect deja stabilit sau completarea lor, ori pentru reglementarea unor diferende dintre state.În funcție de obiectul negociat, negocierile comerciale pot îmbrăca următoarele clasificări, de la negocieri bilaterale la negocieri multilaterale ori guvernamentale sau neguvernamentale.

Fiind un subiect mult discutat la nivel internațional, personalitățile care s-au preocupat de crearea instrumentelor pentru a fluidiza procesul negociativ, au stabilit și etapele derulării acestuia. Aceste etape sunt prezentate în literatura de specialitate în varii forme dintre care am extras-o pe cea mai simplă și comprehensivă.

Figura nr.1: Schemă simplificată a procesului de negociere

Sursă: Shell Richard, Bargaining for Advantage: Negotiation Strategies for Resonable People, Penguin 1999

Procesul negociativ parcurge mai multe stadii, începând cu inițierea preliminară a negocierii de către o țară, determinând conturarea agendei de negocieri, continuând cu negocierea propriu zisă, post negocierea și finalizând prin stadiul de aplicare a rezultatelor.

Procesul de negociere propriu-zisă se divizează la rândul său în mai multe etape. În primă instanță este etapa de studiere a propunerilor, în cadrul căreia fiecare participant își exprimă preferințele referitoare la anumite aspecte ce se regăsesc pe agendă, prezentându-și opțiunile și angajându-se în consolidarea acelora care vor guverna tratativele. Această etapă este urmată de cea a negocierilor consistente, în care se solicită concesii, se fac compromisuri, se apelează la tehnici, tactici sau strategii pentru a obține rezultatul dorit în vederea finalizării acordurilor. Etapa finală este reprezentată prin trasarea concluziilor și redactarea lor sub forma ce îmbrăca aspectul acordurilor, al protocoalelor sau normelor de conduită.

1.2.1. Derularea eficientă a procesului

Atât în teorie cât și în practică afacerilor s-a consacrat o gamă variată de tehnici, tactici și strategii menite să faciliteze derularea actului negociativ.

Aceste instrumente pot fi utilizate în funcție de scopul și miza urmărite de către negociator, acesta, pe baza costului de oportunitate negociind pentru a ajunge la un rezultat favorabil. John von Neuman, autorul teoriei jocurilor, prezintă negocierile din două perspective, jocuri cu suma nulă (win-lose) și anume, câștigul uneia dintre părți reprezintă pierderea celeilalte sau jocuri cooperative (win-win), prin care sunt realizate interesele comune iar mai apoi se împarte miza.

Negocierea reprezintă cea mai bună modalitate de a obține rezultate favorabile, deciziile fiind luate de comun acord, părțile implicate având astfel posibilitatea de a-și exprima doleanțele în vederea încheierii unui acord. Pornind de la premisa că rațiunea negocierilor constă în a obține ceva superior efectelor obținute în lipsa acestora, în urma unor cercetări și analize amănunțite, la baza cărora a existat abordarea în termini de costuri de oportunitate, s-au pus bazele unei noi metode de negociere, BATNA, mult mai economică și eficientă. Devenită în timp “best practice”, această metodă permite acceptarea termenilor favorabili și respingerea celor nefavorabili de către negociator, constând în crearea unei liste cu alternative ce pot fi luate în considerare în cazul în care negocierea se îndreaptă spre eșec, selectându-le pe cele mai promițătoare dintre acestea și tranformandu-le în obiective pentru că la final să poată fi aleasă ce-a mai avantajoasă opțiune. (Fisher,Roger, Ury, William, Harvard, 1999)

1.2.2 Concesiile și compromisurile – unelte preferate ale jocului negociativ

În funcție de natura acordurilor negociate, negocierile autentice au întotdeauna drept principală caracteristică implicarea plenară a părților și creșterea răspunderii lor față de o soluție, care pe lângă armonizarea echitabilă a intereselor trebuie să fie și durabilă. Părțile trebuie să mențină un dialog deschis, continuu, să-și manifeste disponibilitatea pentru concesii și compromisuri în vederea realizării acordului.

În accepțiunea lui Ioan Popa, concesia este „renunțarea unilaterală de către una dintre părți la una sau mai multe dintre pozițiile susținute în scopul creării condițiilor pentru o înțelegere. În timp ce compromisul înseamnă retragerea parțială a fiecărui partener de pe pozițiile anunțate, realizându-se prin schimbul de concesii asupra obiectului tranzacției„.(Popa, Ioan, București, 2006 ) A nu face nici un compromis este în fond, un compromis mai grav. Poți pierde mult însă vei câștiga și mai mult. Negocierea, în orice domeniu presupune discuții care trebuie să conducă la consens.

1.2.3. Specificitatea instrumentelor derivate din Dreptul Comerțului Internațional în cadrul negocierilor.

La baza sistemului comercial internațional se aflăprincipiul nediscriminării, reprezentat în practică prin intermediul „clauzei națiunii celei mai favorizate”, respectiv, „principiului tratamentului național”.

Pe scurt, clauza națiunii celei mai favoriate impune ca un produs creat într-un stat membru să fie tratat nu mai puțin favorabil decât un produs similar originar din altă țară iar tratamentul național necesită ca produsul importat, odată cu trecerea frontierei, după plata taxelor vamale și a altor sarcini, să primească un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat produsului similar produs pe plan intern. Extinderea aplicabilității nediscriminarii se impune acolo unde intervin și terții. De pildă, forma necondiționată a aplicabilității, impune în relația cu terții principiul egalității în acordarea avantajelor convenite, pe când formă condiționată a clauzei națiunii celei mai favoriate, implica principiul compensației. În linii mari, avantajele convenite cu statul terț se pot extinde și în relațiile dintre părțile latratat numai în schimbul unor compensații reciproce prin acordarea de avantaje, facilități. Majoritatea acordurilor încheiate prin intermediul negocierilor vizează în mod special cele două principii pentru eficientizarea și fluidiarea cooperării economice. De pildă, cele mai multe dintre diferendele ajunse în atenția OMC vizează aceste principii.

1.3 Principalii actori pe scena negocierilor comerciale în contextul diplomației ca știință

Dacă deplasăm analiza către peisajul actorilor implicați în procesul de negociere, aceștia pot fi structurați, în funcție de specificul negocierii, atașați comerciali, reprezentanți ai guvernelor cu funcție deplină, personalități acreditate să reprezinte statul în politica de externe sau organzații nonguvernamentale.

În literatura de specialitate, analistul Ioan Deac prezintă pe larg conceptul de diplomație ca știință. Un alt specialist, prezintă diplomația ca fiind „știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele. ”

Gestionarea activităților diplomatice este realizată de către organul specializat de stat și anume, Ministerul Afacerilor Externe (MAE). Activitatea diplomatică însă, nu este una conservativă, mediul diplomatic aflându-se într-o continuă schimbare și dezvoltare. Președintele, Parlamentul, Guvernul, MAE formulează obiectivele politicii externe în conformitate cu cerințele interne și externe ale țării.

De exemplu, pentru Ministerul Afacerilor Externe în România diplomația economică „este funcția de politică externă care asigura conformitatea demersurilor de promovare a bunăstării economice a cetățenilor unei țări [….] asigură un cadru eficient de cooperare instituțională în vederea realizării unor demersuri de promovare a obiectivelor ale României în străinătate și, respectiv, de sprijinire a atragerii de investiții străine în România.”

Hedley Bull considera că „punerea în aplicare a politicii externe include comunicarea celorlalte guverne și popoare a liniei de politică externă pentru care s-a optat, încercări de a explica și justifica această politică. ”

1.4. Multilateralismul preferabil negocierilor comerciale bilaterale

Atât negocierile bilaterale cât și cele multilaterale au o lungă istorie nu lipsită de scurtcircuite. Secole întregi au fost dominate de negocierile bilaterale însă în timp, activitatea tot mai intensă a organelor internaționale a condus la multiplicarea negocierilor cu mai mulți parteneri. Astfel că, la un moment dat s-a speculat faptul că negocierile în care două părți stau față în față sunt pe cale de dispariție. În istoria literaturii de specialitate, sunt prezentate negocierile din cadrul Congresului de la Viena de la 1815 ca fiind primele negocieri multilaterale oficiale. Ulterior acestea au început să se intensifice pe seama schimbărilor ce au avut să schimbe configurația economiei mondiale.

În pragul celui de-al doilea mileniu, economia mondială parcurge noi etape, marcate de diversificarea, extinderea, modificarea și creșterea interdependentelor dintre economii și fluxurile economice, negocierile multilaterale luând locul celor bilaterale. Diplomația multilaterală autentică înseamnă coordonarea relațiilor dintre trei sau mai multe state, în vederea rezolvării colective a unei probleme, cum se procedează, de exemplu, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului sau în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite. Aceasta cooperare multilaterală însă aduce atât avantaje statelor membre cât și dezavantaje.

1.5Limitele negocierilor multilaterale- avantajele și dezavantaje

„Devine emblematic este faptul că natura neînțelegerilor în ceea ce privesc avantajele și dezavantajele liberalizării piețelor în raport cu protejarea lor rămâne la cote înalte. Însă accentul se pune pe faptul că, argumentele tradiționale în ceea ce privește tipul corespunzător de politică comercială nu mai sunt suficient de sustenabile mai ales pentru că apar noi actori participanți la discuție cum ar fi organizațiile non-guvernamentale care în timp au reușit să își pună amprenta tot mai mult asupra agendei cu privire la problematica comerțului internațional.”(Dumitru, Miron, București, 2003)

Acordurile sunt rezultatele negocierilor multilaterale purtate între state la nivel diplomatic. Derularea procesului negociativ de tip multilateral poate avea atât avantaje cât și dezavantaje.

Avantajele procesului negociativ

Costurile și eficientă : negocierile de tip multilateral necesita un minim de resurse și timp. Punerea laolaltă a opiniilor, necesitaților și obiectivelor fiecărui membru, ierarhizarea acestora și negocierea lor în funcție de priorități denotă eficiența procesului. În plus, deciziile se iau foarte repede prin intermediul consensului.

Mediul în care se derulează negocierile : negocierile se derulează de obicei într-un mediu ambiant plăcut, în care predomină armonia și respectul reciproc. Negocierile se derulează într-o locație accesibilă tuturor participanților. De asemenea, pentru pregătirea negocierilor se ține seama și de aspectele caracteristice determinate de diferențele culturale.

Dezavantajele procesului negociativ

Priorități diferite ale statelor :se întâmplă uneori ca statele participante la negocieri să aibă priorități diferite și să apară dificultăți în ajungerea la un acord. Este menționat în literatura de specialitate faptul că prioritățile se stabilesc în functie de nivelul de dezvoltare a statelor participante. De exemplu, dacă la masa negocierilor participă 5 state dintre care 2 dezvoltate iar celelalte în curs de dezvoltare, propunerile statelor dezvoltate vor ocupa un loc fruntaș pe agenda negocierilor.

Probleme organizaționale : în cadrul negocierilor multipartener pot să apară și probleme organizaționale, fie provenite din stabilirea locului sau perioadei de desfășurare a negocierii, fie de ordin cultural sau strategic.

Acordurile sunt rezultatele negocierilor multilaterale purtate între state la nivel diplomatic. La suprafață, aceste acorduri par să ofere beneficii egale statelor semnatare. În practică însă aparentele avantaje pot constitui reale dezavantaje pentru anumite state.

Liberaliștii argumentează comerțul liber dintre state ca fiind un joc win-win, în care toată lumea câștigă. Economistul David Ricardo, afirma căse maximizează bunăstarea atunci când fiecare țară se specializează în producția acelor bunuri pentru care deține un avantaj comparativ (forța de muncă, materie primă, capital), exportând surprlusul acestor bunuri altor țări. Astfel, liberul schimb este privit ca modalitate de eficientizare a economiei. Creșterea productivității, a competitivității, satisfacerea consumatorilor, dezvoltarea economică, creșterea locurilor de muncă și concomitent atenuarea sărăciei, reducerea conflictelor, sportirea exporturilor sunt câteva din avantajele de care statele pot beneficia de pe urma negocierii acordurilor.

Pentru țările dezvoltate, aceste acorduri reprezintă adevărate oportunități de expansiune economică însă pentru țările în curs de dezvoltare, ele pot crea reale dezavantaje. O țară în curs de dezvoltare nu va putea avea aceleași beneficii și același ritm de creștere precum cele dezvoltate. De asemenea, puterea de decizie în cadrul negocierilor pentru tarile in curs de dezvoltare este inferioară giganților economici care dictează într-o oarecare măsură regulile. Din acest motiv apar si diferendele comerciale intre membrii.

1.6 Câteva considerații cu privire la statutul diplomatului

Odată cu dezvoltarea misiunilor permanente a devenit necesară consacrarea unei noi categorii de reprezentanți ai statului, specializați în promovarea intereselor acestui în plan extern, care erau numiți diplomați, însă termenii de „diplomat” și de „diplomație” au intrat în uzul general abia spre sfârșitul secolului al XlX- lea. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru, noțiunea de „diplomat” și cea de „diplomat de carieră” a început să fie utilizată pentru a desemna persoanele dedicate în exlusivitate muncii diplomatice, „diplomatic body”- format din corpul de ambasadori trimiși și funcționari atașați la misiunile străine, iar „diplomatic service” reprezintă ramura serviciului public care asigura personal pentru misiunile din străinătate.

În Regulamentul adoptat la Viena în anul 1815 regăsim o primă clasificare a funcționarilor diplomatici. În conformitate cu prevederile acestui prim cod de conduită al diplomației internaționale membrii misiunilor diplomatice se împart în:

Ambasadori, legați și nunți, aceștia având caracter reprezentativ;

Trimiși, miniștri sau alți acreditați pe lângă suverani;

Însărcinați cu afaceri, acreditați pe lângă miniștri sau însărcinați cu portofoliu afacerilor externe.

Începând cu secolul al XlX-lea, continuând cu perioda celor două mari deflagrații militare care au marcat dramatic umanitatea și luând în considerare plenitudinea de alte evenimente derulate la nivel internațional s-a reconfigurat statutul “trimisului special”, ca atare, negocierile au luat forma misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucțiuni clare, bine stabilite, lăsându-se la latitudinea lor modul în care se vorcomporta în funcție de circumstanțe, iar guvernanții primeau informațiile necesare pentru a judeca evenimentele. Foarte rar se întâmplă ca un prim-ministru sau un ministru al afacerilor externe să se deplaseze pentru a negocia. Asemenea călătorii, urmăreau totdeauna un obiectiv politic excepțional erau pregătite cu mult timp înainte și rezultatele, pe care întrevederea trebuia să le consacre și să le facă publice, erau, în general, cunoscute dinainte.

În Articolul 3 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la data de 18 Aprilie 1961, putem regăsi funcțiile misiunii diplomatice. Bine structurate, generic formulate pentru a fi cuprinzătoare și specifice pentru un peisaj internațional în continuă schimbare, aceste funcții vizează:

Reprezentarea statului acreditant în statul acreditar;

Ocrotirea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;

Purtarea de tratative cu guvernul statului acreditar;

Informarea, prin toate mijloacele licite, în legătură cu condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;

Promovarea relațiilor de prietenie și dezvoltarea relațiilor economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.

Funcțiile activității corpului diplomatic pot fi următoarele:

Funcția elementară a diplomaților este de a fi mesager;

Negocierea acordurilor;

Colectarea informației despre țările străine;

Minimalizarea efectelor fricțiunilor în relațiile internaționale, adică reducerea efectelor neînțelegerilor prin aplicarea inteligenței și tactului diplomatic;

Funcția e a simboliza existența societății statelor, misiunile diplomatice fiind o dovadă elocventă a existenței societății internaționale.(Hedley, Bull, Chișinău, 1998)

A negocia în numele unui stat în calitate de diplomat implică o serie de împuterniciri speciale pe baza unor mandate de negociere în care sunt precizați cu exactitate parametrii procesului. Reușita negocierii ține în mare măsură de abilitățile diplomatului. Afirmația lui Sir Harold Nicolson coincide mai mult cu o caracterizare a diplomatului: „Acestea sunt calitățile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie, răbdare, bună dispoziție, modestie și loialitate. Acestea sunt, în același timp, calitățile unei diplomații model. Cititorul poate să obiecteze: ați omis inteligența, cultură, discernământul, prudența, suplețea, farmecul, hărnicia, curajul și chiar tactul. Nu le-am omis, le-am considerat că subînțelese".(Nicolson, Harold, Londra, 1950)

1.7 O tentativă de tipologie a negocierilor comerciale internaționale

În afacerile internaționale (ca de altfel și în cele interne) negocierea constituie principala, deseori chiar singura cale prin care se pot obține performanțe, în condițiile existenței unui echilibru al avantajelor pentru toate părțile. Ca atare, negocierea se impune în rezolvarea problemelor dificile ce apar în relațiile economice la nivel internațional, mai ales în noile condiții politice, economice sau tehnice. Negocierea comercială are ca obiect un proiect lucrativ, ce trebuie să aducă părților un câștig (lucrum, în latină, înseamnă câștig). Însăși etimologia termenului face trimitere la idea de comerț, de tranzacții între părți. În ultimii 30-40 de ani, importanța negocierilor comerciale internaționale a luat amploare pe fondul factorilor ce și-au pus amprenta asupa pregătirii și desfășurării procesului negociativ.

Schimbările au constat în principal în :

Creșterea numărului de state care au dobândit calitatea de subiect de drept în relațiile publice și diplomatice internaționale;

Reconfigurarea relațiilor dintre state la scară mondială și amplificarea rolului organismelor cu vocație mondială în activități diferite și diverse;

Impunerea intensificării participării active la diviziunea mondială a muncii, în mod special de către țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic pentru a se evita astfel decalajele majore dintre ele și țările puternic industrializate și bine ancorate în diviziunea mondială a muncii;

Tendințele tot mai pronunțate de regionalizare, cu precădere în Europa, apărând în acest fel noi cerințe de dialog și armonizarea intereselor naționale cu cele de grup;

Dezvoltarea și diversificarea relațiilor economice internaționale sub forme din ce în ce mai complexe.

Am prezentat în continuare modul în care evenimentele menționate au influențat negocierile comerciale internaționale având ca bază tipurile consacrate de tratative comerciale multilaterale.

1.7.1 Negocierea instrumentelor de politică guvernamentală

Documentele interstatale prin care sunt reglementate pe anumite perioade, raporturile comerciale fac parte din arealul instrumentelor de politică comercială guvernamentală. Din aceste documente fac parte o gamă variată de acorduri, tratate, convenții, protocoale și uzanțe, rezultate în urma derulării unor negocieri pe baza relațiilor comerciale interstatale. În literatura de specialitate se întâlnesc următoarele categorii de instumente denumite generic acorduri:

Acorduri de cooperare comercială și tehnico-științifică, acestea se negociază în numele guvernelor și sunt semnate ulterior de șefii de state, guverne sau de către împuterniciții acestora. În cadrul acestor acorduri se reglementează modalitatea de cooperare între actorii economici interesați precum și maniera în care statele semnatare se angajează să acorde facilități de politică comercială.(Uniunea Europeana, Cooperare Economică Asia-Pacific- APEC)

Acorduri comerciale, negociate de către reprezentanți ai ministerelor sau departamentelor investite cu coordonarea politicii comerciale externe și semnate de miniștri în numele guvernului. Aceste acorduri în genere se încheie pe perioade de unul sau mai mulți ani, prin ele reglementându-se dezvoltarea schimburilor de bunuri și servicii.(Organizația Mondială a Comerțului, Acordul Nord-American de Comerț Liberț-NAFTA )

Acorduri valutare, negociate de reprezentanții ministerului de finanțe, semnate în numele guvernului. De exemplu, acorduri de credit, acorduri de scutire de impunere dublă, etc.(Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare)

Adoptarea acordurilor mai sus menționate, sunt rezultatul derulării negocierilor de tip multipartener, ce exprimă dorința acerbă a statelor și necesitatea de cooperare în vederea dezvoltării durabile. Prin aceste acorduri, s-a urmărit eliminarea barierelor de orice natură între statele semnatare pentru a facilita schimurile comerciale în baza principiului non-discriminării. De asemenea, prin intermediul acestor acorduri, în caz de nevoie, se oferă sprijin statelor care le-au ratificat. Pe de altă parte, ținând cont de rapiditatea cu care se desfășoară transformările ce au loc la nivel mondial, în contextul globalizării, adoptarea unor astfel de acorduri este primordială.

1.7.2 Negocierea contractelor comerciale internaționale

Acest tip de negociere are loc între state, comercianți, întreprinderi producătoare sau alți agenți economici autorizați să producă sau să săvârșească acte de comerț exterior, fiecare având sediul în țări diferite. Contractul comercial internațional este o instituție juridică distinctă, care presupune existența unor elemente și condiții specifice în raport cu contractele interne, precum și incidenta unor sisteme de drept de naturi diferite. Prin intermediul acestui tip de negociere se stabilesc măsurile cu privire la preț, modalitate și condiții de plată, termen și condiții de livrare și implicit clauze contractuale.

Dreptul comercial internațional cuprinde un ansamblu de reglementări și practici la care partenerii implicați în afacerile internaționale pot recurge, având la bază o serie de izvoare de drept sub formă de tratate, convenții sau uzanțe internaționale. De exemplu, Tratatul de la Roma (1957), un tratat multilateral prin care s-au pus bazele constituirii Uniunii Europene, Convenția de la Viena (1980), ce privește vânzarea internațională de mărfuri, excluzând serviciile și bunurile achiziționate pentru alte utilizări decât cele personale, părțile aparținând statelor sematare ale Convenției având rezidență în țări diferite. Camera de Comerț Internațională de la Paris, a sintetizat pe câteva domenii importante uzanțele internaționale, constituindu-se astfel INCOTERMS, regulile uniforme referitoare la incasso-ul documentar, acreditivul documentar sau garanțiile contractuale.

Încheierea contractului se face în baza reglementarilor existente între părți, în urma unor tratative și reprezintă realizarea acordului de voința ca urmare a finalizării cu succes a procesului de negociere.

1.7.3 Negocierea diferendelor rezultate din aplicarea intrumentelor de politică comercială

S-a demonstrat în practică faptul că cea mai mare însemnătate a diplomației comerciale o are cazul negocierilor pentru soluționarea eventualelor litigii rezultate din derularea instrumentelor de politică comercială guvernamentală și a contractelor comerciale externe. În cazul contractelor sunt stipulate clauzele referitoare la soluționarea litigiilor pe cale amiabilă. În cazul acordurilor, sunt bine stabiliți termenii și regulamentele avute în vederea soluționării diferendelor în cazul apariției lor. Curtea Internațională de Justiție a indicat că diferendul este o situație în care părțile au viziuni clar diferite privind problema aplicării sau neaplicarii unor tratate. Diferendul internațional poate avea loc între state sau state și organizații internaționale care desfășoară activități comerciale.

În Articolul 33, paragraful 1 al Cartei ONU sunt enumerate mijloacele prin care se pot soluționa diferendele. Se pot soluționa prin mijloace diplomatice precum negocierea, ancheta, medierea, bunele oficii sau conciliere sau prin mijloace judiciare, arbitrajul sau reglementarea prin intermediul organelor juristictionale (Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul pentru Dreptul Mării).

În ceea ce privește reglementarea diferendelor comerciale, OMC reprezintă principalul sistem de soluționare pe care îl voi prezenta pe larg în capitolul 2.

1.8 Implicarea terțelor părți în procesul de negociere în vederea soluționării diferendelor

Activitățile desfășurate în decursul anilor atestă faptul că pe lângă părțile angajate direct și explicit în negocieri, de foarte multe ori își fac apartitia la masa negocierilor și o serie de terți.

În practică, negociatorii admit faptul că acceptă ca părți la dezbateri terțele părți deoarece prin implicarea acestora pot beneficia de prestigiul unor personalități sau de notorietatea și expertiza unor organisme regionale sau multilaterale, care și-au câștigat autoritatea și competența în alte negocieri. În același timp, terțele părți constituie garanția unei viziuni obiective asupra problemei aflate pe masa negocierilor, a unei echidistante și neutralități în raport cu pozițiile și interesele existente.

Terții pot participa la negocieri în urma acordului părților principale implicate. În literatura de specialitate se regăsesc o serie de mijloace de reglementare a diferendelor realizate prin intermediul terților.

De exemplu, bunele oficii, reprezintă acțiunea amicală a unui terț care depunde eforturi pentru a convinge părțile aflate în litigiu să negocieze.Medierea,presupune tot o intervenție a unui terț acceptat de părțile la diferend care, în plus față de bunele oficii, trebuie să propună o soluție concretă părților. Soluția mediatorului nu are caracter obligatoriu pentru părți.Ancheta, se realizează de către o comisie de anchetă constituită pe bază de acord interstatal și pot fi utilizate în cazuri în care nu este implicate onoarea statului sau interesele esențiale. Prin intermediul anchetei se cercetează doar problemele de fapt, nu și cele de drept, concluziile lor nefiind obligatorii. Concilierea este un mod de reglementare a diferendelor internațional de orice natură, în care o comisie, constituită de părți, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situație, urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparțială și se străduiește să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părți, ori acorda părților concursul care va fi cerut în vederea reglementării.Arbitrajul poate fi definit ca o modalitate juridică de soluționare a diferendelor interstatale, prin care părțile la un diferend îl supun deciziei unuia sau mai multor persoane terțe, care este rezultatul unei procedure contencioase din care rezultă o hotărâre, de regulă definitive, șip e care părțile își iau angajamentul să o execute.

Negocierea reprezintă modalitatea cea mai uzuală de soluționare a diferendelor comerciale. În cadrul Organizației Mondiale a Comerțului de exemplu, terții și-au făcut simțită prezența cu precădere în cadrul mecanismului multilateral de soluționare a diferendelor. Aceștia pot solicita alăturarea la masa negocierilor în situația în care consideră că diferendul în discuție îi vizează în mod indirect.

Calitatea de terta parte poate fi reprezentată fie de către stat cu statut de membru al unei organizații guvernamentale fie de către organizații nonstatale (asociații, fundații sau alte forme de organizare nonprofit).

1.9 Rolul în creștere al actorilor nonstatali

Îndeosebi în ultimele decenii, când am asistat la consacrarea conceptului de guvernanță globală, la masa negocierilor apar tot mai frecvent, direct sau indirect, o serie de actori nonstatali. În literature de specialitate, acești actori nonstatali mai poartă și denumirea de grupuri de interes. La nivel comercial, aceste grupuri au fost cele mai des reprezentate de marile companii și de structurile asociative ale climatului industrial sau de afaceri. La nivel de politică internă în schimb, cei mai activi actori de acest tip și-au făcut prezența în sectoarele concurate de importuri și cele interesate de promovarea exporturilor. De exemplu, grupurile de presiune și organizațiile politice din SUA sau din UE au tentația de a se folosi de arhitectura OMC pentru a pune în aplicare anumite reguli și norme colaterale comerțului cum ar fi standardele ambientale și cele sociale, etica afacerilor , birocrația și corupția.

Foarte interesant de analizat și argumentat se dovedește a fi rolul acestor grupuri de interese în contextul soluționării diferendelor comerciale care pot apărea între statele membre ale OMC. Deși sistemul interguvernamental de reglementare a diferendelor refuza dreptul de a deveni parte la diferend chiar și persoanelor juridice de drept privat importatoare sau exportatoare, direct implicate în fondul unei cauze, acestea pot avea un rol determinant în acceptarea de către un stat a sarcinii de a iniția un diferend la OMC. Organizațiile nonstatale, de exemplu, pot avea un impact notabil asupra derulării unui diferend comercial inițiat de una dintre statele membre ale OMC atât prin lobbying, pentru inițierea de către stat a unui diferent, cât și prin susținerea unor poziții guvernamentale. Exprimarea pozițiilor se face prin transmiterea de opinii care au luat forma consacrată juridic sub sintagma de amicus curiae. Aceste opinii sunt prezentate sub forma unor informații și documente suplimentare, care nu au fost aduse în discuție în cadrul diferendului și pot influența soluționarea acestuia.

În această lume în care liberalizarea comerțului și globalizarea își fac tot mai resimțită prezența, intervenția actorilor statali și nonstatali este din ce în ce mai des întâlnită la derularea negocierilor.

CAPITOLUL 2

PROCESUL DE SOLUȚIONARE AL DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI MONDIALE A COMERȚULUI

2.1. Unele considerații generale

Având în vedere problematica pe care mi-am propus să o abordez în această lucrare am considerat necesar să mă aplec asupra a câtorva dintre particularitățile și caracteristicile principale ale sistemului de reglementare a diferendelor operaționale în cadrul OMC, și să clarific rolul pe care îl au diverși actori implicați în acest proces. Cadrul general al acestui capitol este completat prin prezentarea etapelor procedurii de reglementare a diferendelor și a organismelor implicate. Un accent particular este pus pe etapa aplicării concluziilor rapoartelor de reglementare, atât datorită faptului că sistemul nu poate funcționa credibil fără existența unei faze de executare solide, cât și datorită complexității acestei faze.

Diferendele comerciale, pe care mi-am propus să le analizez în lucrarea de față, reprezintă acea categorie de litigii interstatale ce rezultă din încălcarea unor norme sau nerespectarea unor obligații a sistemului Organizației Mondiale a Comerțului ori din nerespecatrea unor reguli în cadrul unor organizații regionale cu competențe în domeniul comercial.

Recurgerea la mecanismul special de soluționare în cazul apariției unor diferende intre statele membre asupra unor probleme acoperite de sitemul OMC are un caracter exclusiv și obligatoriu.

Cu un număr de 160 de state membre, ultimul stat aderat find Yemen-ul, state de pe toate continentele, precum și cu alte state candidate la statutul de membru, OMC are o acoperire cu adevărat globală. În ceea ce privește importanta domeniului de referință este una dintre cele mai importante organizații interstatale specializată cu vocație la universalitate, ca atare în prezent ne putem raporta la OMC ca la veritabilul sistem comercial multilateral.

Figura nr. 2 :Mecanismul procesului de soluționare a diferendelor comerciale în cadrul OMC

Sursă: elaborate de autoare pe baza materialelor preluate de pe http://www.wto.org/

2.2. Acordurile vizate

Vasta arie de acoperire a acordurilor comerciale multilaterale sau plurilaterale atestă eficientă și flexibilitatea mecanimelor fncționale ale OMC-ului. În decursul celor 9 runde de tratative multilaterale derulate în cadrul GATT s-au negociat și adoptat numeroase acorduri și coduri de conduită referitoare la cele mai sensibile probleme cu care se confrunta sistemul comercial internațional. “Rezultatele Negocierilor Rundei Uruguay privind comerțul multilateral” sunt regăsibile în cele aproape 60 de acorduri, înțelegeri și anexe prin intermediul cărora s-a instituit sistemul mondial comercial nediscriminatoriu, reglementându-se astfel, drepturile și obligațiile membrilor OMC. În afara celor 3 acorduri (GATT, GATS, TRIPS) ce cuprind principiile de bază, în decursul vremii, s-au negociat și o serie de Acorduri suplimentare, cu privire la anumite clauze special în sectoare specifice precum: inspecția înainte de expediție, evaluarea bunurilor în vamă, etc.

Complexitatea și varietatea acordurilor derivă din natura textelor juridice ce le compun, acestea refrindu-se la activități care vizează variate domenii, cele mai importante fiind : agricultura, industria textila și îmbrăcăminte, standardele industriale, sistemul bancar, proprietatea intelectuală, achizițiile guvernamentale, la care se adauga lista principiilor care stau la baza sistemului multilateral comercial.

Regulile în conformitate cu care se derulează schimburile comerciale între state sunt însumate în acordurile OMC, negociate, semnate și ratificate de Parlamentele membrilor. Scopul principal al acestor reguli vine în sprijinirea producătorilor de bunuri și servicii, a exportatorilor și importatorilor în realizarea operațiunilor comerciale, precum și oferirea unui cadru multilateral coerent și eficient, care să ajute membrii la identificarea și valorificarea avantajelor necesare creșterii economice.

În decursul vremii, statele au inițiat cereri de consultații pentru soluționarea diferendelor, acoperind majoritatea acordurilor negicate.

Făcând o analiză a cazurilor care au ajuns pe agenda Organului de Soluționare a Diferendelor, am constatat că în fruntea clasamentului se află ceea ce s-a considerat a fi încălcarea principiilor cuprinse în ceea ce se numește GATT 1994, existând până în prezent un număr de 385 de diferende. O altă zonă conflictuală imoortantă se circumscrie prevederilor codului anti-dumpig cu 102 litigii. Se mai remarcă, din punct de vedere al numărului de spețe abordate în cadrul mecanimului de soluționare a diferendelor, invocată încălcare a prevederilor Acordului privind Agricultură (74 de cazuri), a prevederilor Acordului cu privire la obstacolele tehnice (49 de cazuri), a Acordului privind salvgardarea ( 44 de cazuri) dar și a codurilor de conduită cu privire la măsurile sanitare și fitosanitare și la licențele de import. Nu mai puțin de 34 de cazuri au vizat și acordul privind aspectele comerciale conexe cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPs).

Figura nr. 3 : Prezentare schematică a acordurilor în cadrul OMC

Sursă: elaborate de autoare pe baza materialelor preluate de pe http://www.wto.org/

2.3. Actorii participanți la sistemul de soluționare al diferendelor

Așa cum am menționat, actorii instituționali care participă la întregul mecanism operațional al OMC sunt exclusiv statele membre, subiecte ale dreptului internațional public, care pot participa, în nume propriu, la soluționarea doferendelor în cadrul Organizației. Acestea se pot afla fie în calitate de reclamant, fie în calitate de parat ori terta parte. În regulamentele cu privire la funcționarea Organului de Apel se menționează faptul că “doar membrii pot deveni părți la un diferend în legătură cu care un grup special să fie sesizat și doar membrii care au un interes substanțial într-o cauză în fața grupului special pot deveni terțe părți în procedurile în fața grupului special.” Excepție de la regula este Uniunea Europeană, nefiind un stat per se, este singurul participant direct la sistemul de regelemnare a diferendelor la OMC.

Membrii OMC, cele 160 de state care au semnat și ratificat protocoale de accesiune, compun un tablou extrem de complex, și ne oferă un caleidoscop inedit compus din state dezvoltate și state în curs de dezvoltare ale căror interese comune se armonizează sub egida acordurilor existente.

Făcând o radiografie asupra implicațiilor statelor membre în ceea ce privește desfășurarea diferendelor în decursul anilor, am constat că cele mai multe dintre ele revin statelor dezvoltate. În plus, am constat faptul că numai 102 state din totalul de 160 au participat în calitate de respondent, parat sau terta parte. Analizând activitatea fiecărui stat, am elaborate un tablou sinoptic cuprinzând statele cu cea mai frecventă participare în cazurile de încălcare a conduitei comerciale multilaterale.

Figura nr.4 : Prezentarea actorilor cu cele mai intense participații la OMC

Sursă: elaborate de autoare pe baza materialelor preluate de pe http://www.wto.org

Statul în calitatea sa de reclamant, este cel care consideră dacă este dezavantajat prin nerespectarea angajamentelor luate de un alt membru în cadrul negocierilor. În calitate de pârât, este apelat statul care se apreciază că a încălcat principiile acordurilor semnate. Terță parte, se poate declara orice țară membră a OMC care se arată interesată de problema aflată în discuție între reclamat și pârât, fie pentru că are anumite interese, fie din contră, penru ca măsurile îl vizează în mod direct sau indirect.

În urma analizei, am observat că statele dezvoltate au ridicat cele mai multe obiecții privitoare la conduita partenerilor lor comerciali și în același timp au fost cel mai frecvent notificate deoarece s-a consderat că încalca angajamentele prevăzute în acordurile comerciale sau în listele individuale de concesii. În ceea ce privește participarea la negoicieri ca o a treia parte, tot acestea sunt cel mai frecvent interesate întrucât au în vedere beneficiile pe care le pot obține.

De cealaltă parte, sunt statele în curs de dezvoltare, care nu au o activitate atât de intensă la masa negocierilor în ceea ce privește soluționarea diferendelor. Acestea, au fost parte într-un număr relativ redus de cazuri, atât în calitate de reclamant cât și în calitate de pârât. Creșterea treptată a gradului de implicare a statelor în curs de dezvoltare în mecanismul de soluționare a diferendelor este susținută de activismul lor, care s-a accentuat după aderarea lor laOMC dar și de sporireaparticipării lor la discuții ca o a treia parte. Majoritatea statelor membre ale OMC, care sunt în curs de dezvoltare, se înscriu la dezbateri în calitate de terță parte, urmărind să beneficieză ca urmare a rezultatelor acestora.

În calitate de terță parte pot participa și actorii nonstatali, organizații nonguvernamentale (asociații, fundații ori alte mecanisme nonprofit) care pot avea impact semnificativ asupra delurării unui diferent la OMC prin transmiterea de opinii amici curiae. Aceștia pot face lobby pentru inițierea de către stat a unui diferend sau pot susține anumite poziții guvernamentale pe perioada desfășurării diferendului. În legislație, este menționat scopul acestor opinii amici curiae ce au intenția de a acorda sprijin pentru aflarea adevărului.

Practică a demonstrat a fi utile aceste observații amicus curiae. De exemplu, în cazul Shrimp-Turtle, panelul a admis că este o practică uzuală că părțile să aducă orice document considerat a fi relevant pentru susținerea propriilor cauze. În prezent nu se știe cu exactitate cât de des este utilizată această practică.

2.4. Mecanismul de soluționare al diferendelor

Un aspect important în cadrul OMC este constituit din obligația fiecărui stat membru de a accepta regulile și obligațiile multilaterale în ansamblul lor și inclusiv de a se supune prevederilor “Memorandumului de Înțelegere asupra regulilor și procedurilor care guvernează reglementarea diferendelor.”

Memorandumul de Înțelegere privind Reglementarea Diferendelor, exprima preferința pentru soluționarea diferendelor de către părți prin mijloace reciproc acceptabile. În acest sens, trebuie îndeplinite două condiții imperios necesare precum : conformitatea dintre soluțiile la care se ajunge și prevederile din Acordul OMC și luarea tuturor măsurilor pentru că soluția la care se ajunge pec alea tratativelor să nu anuleze ori să prejudicieze beneficiile care rezultă din Acord pentru un stat membru terț. Astfel, soluțiile reciproc acceptabile sunt notificate Organului de Soluționare al Diferendelor, însoțite de informații suficiente pentru membrii terți cu privire la diferendul respectiv.

Organul de Reglementare a Diferendelor (Dispute Settlement Body – DSB/ORD) reprezintă pionul central al mecanismului de soluționare instituit de OMC, și a fost “constituit în vederea administrării regulilor și procedurilor Memorandumului, cu excepția unor prevederi contrare ale unui acord căruia i se aplică prezenta înțelegere, procedurilor de consultare și reglemntare a diferendelor decurgând din aceste acorduri.”.Atribuțiile ORD sunt bine definite, acesta stabilește grupuri speciale, adoptă rapoartele acestora sau ale Organului de Apel, supraveghează punerea în aplicare a recomandărilor și autorizează măsurile de retorsiune. Alături de Consiliul General și Secretariat, ORD militează pentru îndeplinirea sarcinilor ce decurg din Memorandumul de Înțelegere.

Organul de Reglementare al Diferendelor, este mecanismul la care membrii pot recurge în situația în care consideră că sunt dezavantajați prin încălcarea angajamentelor de către un alt stat membru, ori dacă respectivele angajamente sunt implementate astfel încât pot conduce la încălcarea unora dintre prevederile acordurilor multilaterale.

Procedura de soluționare a diferendelor s-a dovedit a fi, din punctul de vedere al aplicării normelor de conduită consacrate prin acordurile OMC, cea mai bună modalitate prin care se asigură derularea în cele mai bune condiții a fluxurilor comerciale, deoarece asigură securitatea și predictibilitatea sistemului comercial multilateral și întărește caracterul său contractual. Situațiile cu care s-au confruntat statele membre în decursul vremii variază de la un domeniu la altul și se raportează la acordurile multilaterale sau plurilaterale care pot reglmenta comerțul cu bunuri, cu servicii, aspectele comerciale conexe cu drepturile de proprietate intelectuală, comerțul cu aeronave civile, în domeniul agricol, alimentar, sanitar și fitosanitar etc.

Unul dintre obiectivele esențiale urmărite de către OMC a fost acela de a reduce tensiunile comerciale și de a crea modalități eficiente pentru a soluționa litigiile apărute între statele membre, această sarcină revenindu-i Organului de Reglementare a Diferendelor (DSB/ORD), pilonul central al sistemului comercial multilateral, supranumit și “piatră prețioasă a OMC-ului” deoarece contribuie la stabilitatea economiei globale. După cum susțin unii dintre cei mai reputați analiști ai fenomenului“sistemul de reglementare al diferendelor în cadrul OMC este unul sui-generis integrat, orientat spre reglementarea litigiilor în conformitate cu acordurileinterstatale, în același timp interzicând determinările unilaterale.”Ca atare, principalul obiectiv al sistemului de reglementare în ceea ce privește modalitatea de soluționare a diferendelor, este obținerea unei soluționări posibile prin clarificarea dispozițiilor acordurilor vizate.

Prevederile în ceea ce privește reglementarea diferendelor au evoluat odată cu încheierea Rundei Uruguay, iar ca important element de progress amintesc instituirea Organului de Apel, o entitate utilă, profesionistă și mult mai eficace în raport cu “grupurile speciale”-panels, existente încă din perioada GATT.

Din anul 1995 și până în prezent Organul de Reglementare al Diferendelor a avut de analizat și soluționat peste 400 de cazuri înregistrate, numai în ultimii 5 ani existând un număr de 75 de cazuri pe rol, unele dintre acestea încheiate deja, raportul fiind emis și respectat de către părțile implicate, altele aflându-se în faza de constituiere a panelului de negocieri sau în faza de emitere a rezoluției finale.

2.4.1. Etapa consultărilor

Pe cât pare de simplu, pe atât de complex este procesul de soluționare al litigiilor, începând cu organele avizate în vederea reglementarii diferendelor, continuând cu procedura în sine, verificarea conformității problemei și încheindu-se cu formularea deciziilor și vegherea asupra aplicabilității acestora.

Schema ajungerii la o soluție favorabilă urmează firul logic al negocierilor, un mod practic de prevenire a diferendelor și un mijloc efectiv de soluționare a acestora. Organizarea consultărilor reprezintă o etapă indispensabilă a sistemului de reglementare a diferendelor la OMC.

În momentul în care un stat membru consideră că un avantaj care rezultă din acordurile OMC este anulat sau diminuat ca urmare a acțiunilor neconforme ale unui alt stat membru, primul, în calitate de reclamant poate să înainteze o cerere prin care solicită inițierea consultărilor către statul vizat către Organul de Reglementre al Diferendelor, Consiliilor (pentru comerțul de bunuri, de servicii, TRIPS) și Comitetelor (Comitetul pentru practici anti-dumping sau Comitetul privind barierele tehnice ) în funcție de problema vizată. Cererea reprezintă actul de debut al unui diferend al OMC. În urma notificării, se stabilește etapa de “consultări obligatorii”. Aceatsa situație este una de “violation complains”, printre cele mai des întâlnite în practică.

Grupul special format în cadrul speței Korea-Alcoholic Beverages, subliniază faptul că instituirea fazei consultărilor este mai complexă decât simpla intenție de a se ajunge la soluționarea reciproc acceptabilă. În raport, se menționează faptul că “esența consultărilor este aceea de a da părților posibilitatea de a strânge informații corecte și relevante, în scopul susținerii lor în vederea ajungerii la o soluție mutual accepabilă sau, dacă aceasta eșuează, să le ajute în prezentarea de informații corecte grupului special.”

Unul din foștii negociatori în cadrul OMC a speculat faptul că procesul de consultare tinde să devină mai mult un proces destinat culegerii de informații, acest lucru fiind vizibil și în diminuarea procentului de diferende care se soluționează încă din faza de consultare.

Perioada alocată consultărilor este de maximum 60 de zile, iar în cazul în care, în acest interval de timp, nu se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă, membrul reclamant are dreptul de a solicita ORD constiturea unui panel de experți.

Într-o lucrare publicată în anul 2005, în domeniul dreptului economic, este confirmată eficiența procedurii consultărilor, prin referire la datele statistice care demonstrează că din primele 181 de solicitări de consultare, în doar 74 s-a ajuns la instituirea unui panel de experți.

2.4.2. Panelurile de experți

În cererea prin care se soclicită desemnarea unui panel de experți se menționează faptul că au avut loc consultările, se detaliază măsurile care sunt considerate a încălca conduita comercială multilaterală (ce au fost atacate, înculcate de statul parat) și se regăsește un rezumat al fundamentării juridice a plângerii, suficient de cuprinzător pentru că problema să fie prezentată în mod clar. În ceea ce privește detalierea măsurilor atacate, este sufficient să se “identifice și să se prezinte doar acele prevederi prejudiciabile ale măsurii (atacate) pe care…(reclamantul) le consideră a fi de esența diferendului.”

ORD-ul are competența de a decide componența panelului de experți, acesta fiind compus din 3 membri iar dacă părțile sunt de acord în conformitate cu Memorandumul de Înțelegere poate fi format și din 5 membri. Membri panelului sunt “persoane cu calificări deosebite din mediul guvernamenal sau nonguvernamental, inclusive persoane care au lucrat sau au prezentat un caz unui panel, au fost reprezentanți ai unui membru sau a unei părți contractate la GATT 1947 sau reprezentanții Consiliului sau Comitetului oricărui acord relevant sau acord anterior sau au lucrat în Secretariat, au predat sau publicat lucrări privind dreptul și politicile comerciale internațional sau au fost Înalt reprezentant pe probleme comerciale al unui membru.”

Panelul realizează o evaluare obiectivă a cauzei și a faptelor în cauză, aplicabilitatatea dispozițiilor acordurilor vizate relevante și conformitatea faptelor cu aceste dispoziții.

Figura nr. 5 : Procedurile de lucru ale panelului și succesiunea etapelor procedurale

Sursă:Elaborat de autoare pe baza datelor preluate de pe site http://www.wto.org/ din Anexa a 3-a Memorandumului de Înțelegere

În primul set de observații scrise ale părților se conturează viziunea asupra cazului și argumentarea acestora, toate informațiile sunt prezentate cel târziu până la prima reuniune a panelului. Cel de-al doilea set de observații conține motive pentru respingerea argumentelor prezentate de cealaltă parte în primul set de observații cât și în cursul primei înfățișări. Alături de părțile la diferend pot lua parte și alți membri OMC în calitate de “terțe părți”. Terții trebuie să prezinte un interes important față de situația în cauză și să îl notifice ORD-ului. Ei își pot expune punctul de vedere la prima înfățișare în fața panelului. Înfățișările au loc la sediul OMC din Geneva și nu sunt publice.

2.4.3. Grupurile speciale

Instituirea unui Organ de Apel a marcat accentuarea caracterului jurisdicțional al sistemului OMC de reglementare a diferendelor. Acesta este format din 7 specialiști, aleși de ORD pe o perioadă de 4 ani cu posibilitatea reînoirii mandatului. Membrii trebuie să fie “persoane cu autoritate recunoscută”, cu experiență în drept, comerț internațional sau pot fi independente de guverne.

Organul de Apel este mai degrabă, o instanță de “recurs”, cu funcții limitate, ca atare, obiectul apelului se limitează la problemele de drept din raportul panelului și interpretările juridice iar chestiunile care nu au fost acoperite de raportul panelului nu sunt acceptate. Raportul Organului de Apel poate să confirme, modifice sau infirme raportul panelului.

De exemplu, unul dintre cazurile ajunse pe masa Organului de Apel a fost Japan-Alcoholic Bevrages, în care SUA reclama Japonia în ceea ce privește taxarea. În cadrul litigiului este disputată abordarea restrictivă a noțiunii de “produse similare”. În termenii acestui caz scopul tratamentului național a fost evitarea protecționismului, având la baza Articolul lll prin care membrii OMC sunt obligați să ofere condiții concurențiale egale pentru produsele importate în relație cu produsele interne.

2.4.4. Aplicabilitatea recomandărilor și rapoartelor ORD

Membrii ORD sau Organul de Apel pot face recomandări și sugestii reclamantului în cazul în care consideră că speța este neconformă acordului relevant. Sunt expresive pentru înțelegearea procesului prevederile procedurale care glăsuiesc că “Conformarea promptă cu recomandările sau deciziile Organului de Reglementare a Diferendelor este esențială în vederea asigurării unei reglementării eficiente a diferendelor, în beneficiul tuturor membrilor.”

În situația în care se ajunge la faza consultărilor, aplicarea deciziilor reprezintă finalizarea procesului de reglementarea a diferendelor. Adoptarea raportului de către ORD este o condiție sine qua non a demarării procedurilor de aplicare.

Perioada de timp rezonabilă prevăzută în Memorandum în vederea aplicabilității rezultatelor, este de 45 de zile dacă părțile sunt de acord sau dacă părțile recurg la arbitraj, perioada poate varia între 90 de zile de la adoptarea raportului până la maxim 15 luni. Anumite cazuri, în funcție de complexitatea situației, au necesitat o perioadă mai mare de timp pentru aplicarea deciziilor. De exemplu, dacă pârâtul este o țară în dezvoltare, se acordă o atenție particulară procesului de aplicare a măsurilor legate de reglementarea diferendelor. De asemenea, depinde foarte mult de gradul implementării reglementărilor, dacă acestea vizează regulamente noi aplicabile mai multor sectoare de activitate perioada va fi mai mare decât dacă implementarea presupune simpla revocare a unei prevederi.

Dacă deciziile adoptate în procedurile de reglementare a diferendelor nu au fost corect aplicate în perioada de timp rezonabilă stabilită, statul prejudiciat poate solicita compensații sau suspendarea concesiilor comerciale.

CAPITOLUL 3

APLICAREA MECANISMELOR DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR LA OMC ÎN CAZUL “EUROPEAN COMMUNITIES — MEASURES PROHIBIOTING THE IMPORTATION AND MARKETING OF SEAL “

3.1 Pretextul inițierii diferendului

În anul 2009, atât Norvegia cât și Canada au inițiat cereri de consultări în calitate de reclamanți către Organul de Soluționare a Diferendelor (ORD) la OMC împoriva Uniunii Europene. Argumentele pe care s-a bazat plângerea înaintată către Norvegia și Canada către ORD au fost bazate pe prevederile cuprinse în Regulamentul Comunității Europene, numărul 1007/2009 adoptat de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la 16 Septembrie 2009 privind comerțul cu produse obținute prin folosirea diverselor părți anatomice ale focilor pescuite. Cele două țări au reproșat faptul că, în acest regulament sunt cuprinse prevederi în baza cărora se poate proceda la interzicerea importului tuturor produselor derivate din foca pe piața Uniunii Europene. Prin sintagma “Seal products” la care se face expres referire în Regulamentul menționat se înțeleg “toate produsele, cele prelucrate și neprelucrate, derivate sau obținute din foca, inclusiv carnea, uleiul, grăsimea, pieile cu blană, tăbăcite sau prelucrate sub diferite forme, chiar și varianta finite ca de exemplu haine vestimentare.”

Uniunea Europeană a susținut faptul că, a adoptat aceste reglementări cu scopul de a diminua pe cât posibil vânatul excesiv al mamiferelor marine și uciderea cu brutalitate a acestora, venind astfel în întâmpinarea exigențelor vizând principiile moralității și a respectării principiilor cuprinse în legislația internațională cu privire la protecția animalelor.

Atât pentru reclamanți, cât și pentru terțele părți implicate în diferend, vânatul focilor și comercializarea produselor derivate (blana, grăsime, carne, Omega 3) reprezintă o activitate care continua să rămână la un nivel îngrijorător de ridicat, embargoul impus de Uniunea Europeană contribuind la restricționarea schimburilor comerciale având ca obiect aceste produse și, prin aceasta, la protejarea acestor mamifere marine amenințate de vânatul excesiv. În acest context, țările reclamante au atacat excepțiile stipulate în Regulament privind:

produsele importate derivate din foca obținute din activitățile de vânătoare tradiționale de către comunitățile inuite și câteva comunități indigene, aceasta reprezentând pentru acestea și principala sursă de venit (IC hunts);

produsele derivate din focă aparținând turiștilor care vizitează teritoriile Uniunii Europene;

activitățile de import desfășurate de organismul de gestionare a resurselor marine din motive natural ce țin de ecosistem, aceasta fiind o acțiune non-profit (MRM hunts).

În conformitate cu prevederile mecanismului OMC de soluționare a diferendelor, Canada și Norvegia au solicitat consultări cu Uniunea Europeană având în vedere legislația în domeniu, și anume reglementările ce afectează distribuția și vânzarea produselor importate derivate din carne de focă. Cele două state au acuzat Uniunea Europeană pe motiv că măsurile adoptate de această entitate au condus la acordarea unui tratament comercial mai puțin favorabil produselor importate în raport cu cele indigene, fapt care încalcă principiul transparentei, un principiu referențial al multilateralismului comercial. De asemenea, adoptarea UE Seal Regimede către Uniunea Europeană, diminuează în același timp avantajele pe care Canada și Norvegia le-ar fi putut obține ca urmare a aplicării măsurilor de liberalizare negociate la nivel multilateral.

Pe data de 2 Noiembrie 2009 respectiv 5 Noiembrie 2009, atât Canadei cât și Norvegiei le-au fost acceptate cererile pentru consultări. În această etapă, cele două state reclamante au contestat EU Seal Regime. în baza diverselor dispoziții ale Acordului privind Barierele Tehnice sau ale celor stipulate în GATT 1994. Pe data de 16 Noiembrie, Islandei i-a fost acceptată cererea de a participa la consultări în calitate de terta parte. La întâlnirea din data de 15 Decembrie 2009 au fost aduse în discuție modificările Regulamentului CE, referitoare la măsurile de punere în aplicare a acestuia, cuprinse în Regulamentul numărul 737/2010, reclamanții invocând încălcarea articolelor aferente comerțului cu bunuri. Reclamanții au depus la Biroul de Soluționare a Diferendelor documentele de poziție, în care erau detaliate și susținute cu texte din acordurile multilaterale, nemulțumirile referitoare la Regulamentul adoptat de CE, Uniunea Europeană a explicat circumstanțele în care a fost adoptat acest Regulament însă deoarece nu s-a ajuns la o soluție reciproc acceptabilă, țările reclamante au solicitat Organului de Soluționare a Diferendelor constituirea unui panel de experți care să se ocupe de analiza litigiului și să facă un raport comprehensiv cu privire la acesta.

3.1.1. Constituirea panelului de experți

În anul 2011 au fost aprobate cerererile de constituire a Panelului de către Organul de Soluționare al Diferendelor Comerciale. Inițial grupul de specialiști neutri, acceptați de către părțile aflate în litigiu, a examinat cererile reclamanților raportându-le la prevederile Acordului privind Barierele Tehnice și, înainte de a demara ancheta propriu-zisă, a constata faptul că Regulamentul contestat de Canada și Norvegia, reprezintă în fond o “reglementare tehnică”. Pentru a demonstra această supoziție, s-a procedat la operaționalizarea unui test realizat în 3 niveluri. La primul nivel, Panelul a constat că măsurile se aplică “unui grup identificabil de produse” și anume produselor derivate din focă. La al doilea nivel al testului, Panelul a stabilit ca EU Seal Regime “stabilește caracteristicile pentru toate produsele ce conțin derivate din focă” precum și “acte administrative aplicabile produselor importate care conțin produse derivate din focă aferente excepțiilor prezentate în Regulament”. În cel de-al treilea nivel, Panelul a notificat faptul că EU Seal Regime impune respectarea obligatorie a măsurilor.

Uniunea Europeană nu a acceptat constatările făcute de către Panel, cu excepția celor referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor administrative. Delegația Comisiei Europene a argumentat că panelul de experți a greșit în momentul în care s-a referit la “produse” în mod general și nu la “caracteristicile produselor derivate din focă, a proceselor și metodelor prin care se obțin produsele.” La această poziție, reprezentanții Uniunii Europene au insistat asupra faptului că în cazul în care UE Seal Regime, este examinat prin prisma celor trei excepții stipulate, măsurile “nu pot fi restrânse la caracteristicile simple, negative și intrinseci referitoare la produsele ce conțin derivate din focă”.

Canada și Norvegia, au considerat deciziile Panelului ca fiind cele corecte, atestând în același timp și caracterizarea UE Seal Regime ca fiind o “reglementare tehnică”. Canada a susținut faptul că “actele administrative” se aplică caracteristicilor produselor deoarece se urmarestea respectarea întocmai a regelemnatrilor produselor ce conțin derivate din foca în temeiul excepțiilor. Norvegia însă, susținea că elementele prevăzute în excepțiile regulamentului nu delimitează parametrii cu exactitate iar prin natura intrinsecă a produselor poate fi stabilit când și în ce măsură un produs ce conține derivate din foca poate fi importat. Evidenția în acest fel lipsa elementelor prohibitive și permisive ale Regulamentului adoptat de UE.

Figura nr. 6: Graficul unora dintre activitățile mecanismului de soluționare a diferendului

Sursă: Elaborat de autoare în baza informațiilor cuprinse pe site-ulhttp://www.wto.org/

În baza Articolului 9.1 al Regulamentului Organului de Soluționare al Diferendelor, s-a decis constituirea unui singur Panel de experți deoarece acest caz este unul cu reclamanți multipli iar acuzațiile lor vizează același subiect. Pe parcursul unei perioade de 2 ani, în cadrul Panelului s-a analizat în ce măsură Regulamentul adoptat de UE corespunde principiilor cuprinse în acordurile multilaterale gestionate de către OMC.

Panelul a stabilit faptul că Regimul adoptat de UE este mai mult o “reglementare tehnică” iar excepțiile IC și MRM hunts încalcă articolul 2.1 al Acordului privind Barierele Tehnice deoarece: prin aceste excepții impuse la importul de derivate din foca, UE acorda un tratament mai puțin favorabil produselor importate în raport cu cele indigene, încălcând principiul non-discriminării. De asemenea, se apreciează că sunt elemente procedurale pentru că unele prevederi ale regulamentului să fie considerate incompatibile cu conduita comercială multilaterală întrucât în baza acestui act normativ, UE nu acorda același tratament “imediat și necondiționat” Canadei și Norvegiei, precum acorda Groenlandei și comunităților inuite.

O altă mențiune a panelului referitoare la excepțiile Regulamentului EU privind produsele derivate din focă a fost făcută în baza articolului XX a) al GATT 1994 privind necesitatea protejării moralității publice, deoarece ele nu corespund alineatelor articolului XX în care se prevede că : “nu se aplică într-o manieră ce ar putea constitui o discriminare arbitrară sau nejustificată acolo unde prevalează aceleași reguli și condiții ori există o disimulare a comerțului internațional.”

De asemenea, panelul a concluzionat faptul că UE Regime Sealsnu încalca articolul 2.2 al Acordului privind Barierele Tehnice deoarece acesta îndeplinește obiectivele de a răspunde preocupărilor morale în ceea ce privește siguranța focilor. În plus, din acest punct de vedere, UE putea face un caz prima facie în baza articolului XX b) din GATT 1994 “necesar pentru a proteja…. animalele,…viața și sănătatea”.

Panelul a afirmat că Uniunea Europeană a acționat nepotrivit în baza obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 5.1.2 din Acordul privind Barierele Tehnice, deoarece procedurile de evaluare a conformității UE Seal Regime au fost incapabile de a permite comerțul cu produse încă de la data intrării în vigoare a regimului.

3.1.2 Raportul Organului de Apel

La 24 Ianuarie 2014, cele două state reclamante au solicitat constituirea echipei Organului de Apel, aducând în discuție câteva dintre aspectele de drept și interpretările juridice emise de către Panel în raportul elaborat.

Organul de Apel a contestat deciziile Panelului referitoare la UE Seal Regim ca fiind o reglementare tehnică în baza Anexei 1 a Acordului privind Barierele Tarifare, declarând în același timp a fi nule și fără efecte legale concluziile în baza articolelor 2.1, 2.2, 5.2.1 aferente Acordului în cauză. Această decizie a fost luată în baza analizei amănunțite a textului UE Seal Regime, acolo unde este menționată interzicerea importului produselor din foca în stare pură și permisivitatea celor care conțin produse derivate din acest animal. Ca atare, Organul de Apel, a refuzat să se pronunțe în termeni legali în cazul “caracteristicilor produselor” pe motiv că nu dispune de sufieciente informații în acest sens.

De asemenea, Organul de Apel a statuat că standardele legale în ceea ce privește concesiile acordate de UE în baza principiului non-discriminării în cazul importului de produse derivate din foca de către UE, nu sunt acordate în mod egal reclamanților, deoarece Canada și Norvegia, cele două state reclamante nu beneficiază de aceleași avantaje acordate de exemplu, Groenlandei, acțiune ce încalcă Articolul 1.

Dacă în cadrul Panelului se afirmă că reglementările adoptate de către UE privind comerțul cu produse derivate din foca nu au la baza principiile moralității, Organul de apel însă a concluzionat că Regulamentul “este necesar pentru protejarea moralității publice” în baza articolului XX, din GATT 1994.

Decizia Organului de Apel cuprinsă în aproximativ 200 de pagini, a fost una foarte detaliată. Atât Panelul inițial, cât și Organul de Apel ulterior au tratat cu atenție toate aspectele invocate de Canada și Norvegia. Cele trei excepții prezentate în regimul adoptat de Uniunea Europeană prin care se interzice importul produselor derivate din foca au fost discutate pe larg, concluzionându-se ca în fond au la bază principiul moralității iar liniile directoare în ceea ce privește aplicabilitatea acestora nu sunt clar definite în EU Seal Regime. Organul de Apel, în urma analizei complete a cazului, a constatat că Uniunea Europeană nu a demonstrat îndeplinirea condițiilor de către EU Seal Regime în conformitate cu Articolul XX. În schimb, s-a demonstrat faptul că intenția bună a Uniunii Europene a creat obsacole și neînțelegeri între participanții la comerțul internațional, care existând sub aceeași umbrelă cu propriul set de reguli comune nu trebuie să prejudicieze beneficiile vreunui stat membru indiferent că este vorba despre o caracteristică a produsului său produsul în general.

Cazul focilor prezintă dezacordurile apărute între părți referitoare la interpretarea și aplicabilitatea corectă a unor măsuri, dezacorduri aduse în atenția unor grupuri de specialiști capabili să soluționeze în mod pașnic litigiul și să ofere remedii părtinitoare. Acest caz a parcurs toate etapele necesare soluționării unui diferend, etape pe parcursul cărora specialișii au analizat cu atenție conformitatea motivelor pe baza cărora a fost înaintată cererea pentru consulări de către reclamnți cu regulamentele si acordurile oficiale.

CONCLUZII

Negocierea comercială diplomatică este un proces interactiv desfășurat între două sau mai multe persoane, reprezentanți legali ai statelor participante la comerțul internațional, ce își expun implicit sau explicit punctual de vedere (poziția), în legătură cu un obiect, în vederea obținerii unui acord, benefic pentru ambele părți. În cele mai multe dintre cazuri, negocierea se auto-defineste prin ajungerea la un consens, acest lucru fiind posibil prin derularea unor etape successive având la baza dezbaterea aspectelor ce au fac obiectivul negocierii.

Negocierile au evoluat odată cu lumea și totodată au contribuit la dezvoltarea ei. Perfecționarea negocierii ca arta a însemnat elaborarea de tehnici, tactici și strategii care au făcut posibilă obținerea rapidă și exactă a obiectivelor dorite. Negocierea ca stiință s-a perfecționat ca urmare a frecvenței negocierilor multilaterale derulate oficial la nivel international.

Negocierea este parte a comportamentului uman iar comunicarea este trăsătura definitorie a acesteia. Deși a mijlocit schimburile comerciale și a facut posibilă evitarea conflictelor încă din Antichitate, procesul negociativ a început să capete valențe oficiale abia la jumatatea secolului XlX când s-a facut resimțită nevoia stabilirii relașiilor internaționale.Necesitatea utilizării negocierilor s-a dovedit a fi esențialăcu precădere în domeniul comerțului internațional. Imediat după încheierea marilor conflagrații de la nivel mondial, cooperare interstatală a fost absolut indispensabilă pentru reconfigurarea economiei.

Dezbaterile oficiale purtate în vederea restabilizării economiei au îmbrăcat în timp forma negocierilor permanente purtate între reprezentanții guvernelor statelor(diplomați) și s-au materializat de-a lungul vremii în acorduri, tratate sau coduri de conduită.Negocierile derulate in acest sens au condus la crearea unui mediu armonios de cooperare intre state, la liberalizarea comertului, dezvoltarea, prosperitatea statelor, la bunastare si evolutie. Cele 9 runde de negociere derulate sub incidența Acordului General de Tarife și Comert (GATT) și apoi cristalizarea Organizatiei Mondiale a Comerțului, reprezintă dovada clară a eficienței și importanței negocierilor.

Negocierile diplomatice au devenit emblematice pentru asigurarea bunăstării și a fluidizării comerțului. Ele sunt atât de complexe încât nu pot fi încadrate în parametrii exacți. Capacitățile negocierilor diplomatice au fost demonstrate cu adevarat în cazurile de soluționare a diferendelor comerciale. Cele mai multe dintre cazurile aduse în atenția Organului de Soluționare a Diferendelor au fost soluționate pe cale pașnică și cu rapiditatedatorităcompetențelor analitice și de negociere aorganismelor specializate. Organul de Soluționare a Diferendelor la OMC reprezintă o formă elaborată a negocierilor, ce se ghidează dupa anumiți pași având ca scop final rezolvarea situațiilor reclamate și aplicarea corecturilor acolo unde este cazul.

Istoria confirmăaportul adus de negociere de-a lungul vremii. Negocierea diplomatică este cea care a făcut posibilă evitarea conflictelor, liberalizarea comerțului, dezvoltarea standardului de viață, menținerea și realizarea relațiilor intersatatale, este cea care a contribuit la crearea dinamicii lumii contemporane. Găsesc a fi reprezentativă accepțiunea pe care o oferă cei doi analiști , Zeno Șuștac si Claudiu Ignat, negocierii și anume "modalitate alternativă de soluționare a conflictelor bazată pe comunicare bidirecțională în care părțile implicate își modifică pe parcurs pretențiile și conlucrează pentru a genera o soluție mutual acceptată, urmând o anumită strategie și folosind anumite tehnici și tactici". Latura bidirecționala putând fi înlocuită cu cea multidirecțională.

BIBLIOGRAFIE

CĂRTI DE AUTOR ȘI TRATATE

Alexandrescu, Cristian, Barbulescu, Octavian, Fotino, Nicolae, Iosipescu Adrian, “Mic dicționar diplomatic român”, Editura Politică, 1967

Aurescu, Bogdan, “Sistemul jurisdicțiilor internaționale”, Editura All Beck, București, 2005

Bal,Ana, Dumitrescu,S., “Economie Mondială”, Editura Economică, București, 1999

Bolintineanu, Alexandru, Nastase, Adrian ,Aurescu, Bogdan, “Drept internațional contemporan”, Editura All Beck, București, 2003

Canal-Forgues, Eric, “Le reglement des differends a l`OMC”, ediția a ll- a, Editura Bruylant, Bruxelles, 2004

Deac, Ioan, “Introducere în teoria negocierii”, Editura Paideia, București, 2002

Deac, Ioan, “Managementul activităților diplomatice”, Editura Economică, București, 2001

Dumitru, Miron, “Comerț Internațional”, Editura ASE, București, 2003

Hedley, Bull, “Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială” , Editura Știința, Chișinău, 1998

Hoekman,Bernard, Kostecki,Michael, “The WTO and Beyond”, Editura Oxford UP, Oxford, 2001

Ikle, Fred Charls, “How Nation Negotiate”, Editura Harper, New York, 1969

Lall,Arthur,” Modern international Negotiations”,Editura University Press, New York, Columbia 1966,

Malanczuc, Peter, “Introduction to International Law”, ed. a Vll-a, Routledge, 1997

Malita, Mircea, “Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomatie”, C.H. Beck, București, 2007

Malita, Mircea, “Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Maresca, Adolf, “Il procedimente protocollare internazionale”, cap.11, Il negoziato internazionale, vol. ll, Milano, 1969

Medar, Sergiu, “Diplomatia apărării”, Editura CTEA, București, 2006

Nicolson, Harold, “Diplomacy”, Second Edition, Oxford University Press,Londra, 1950

Pistol, Gheorghe, “Negocierea.Teorie și practică”, Institutul Național de Cercetari Comerciale, V.Madgeru, 1994

Pistol, Gheorghe, “Tehnica și strategia negocierilor-Uzanțe și protocol”, Editura Universitară, București, 2002

Popa,Ioan, “Negociere comercială internațională”, Editura Economică, 2007

Richard, Shell, “Bargaining for Advantage: Negotiation Strategies for Resonable People”, Penguin Book, 1999

PUBLICAȚII INTERNAȚIONALE

CIJ, Interpretation of Peace Treaties with Bulgaria, Hungary and Romania, Advisory Opinion of 30 March 1950, ICJ Reports 65

Carta Organizatiei Nașiunilor Unite, San Francisco, 1945

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961, Tratatele internaționale, Volumul 4, 1998

“European communities-measures prohibiting the importation and marketing of seal“, raportul Organului de Apel adoptat la 19 Martie 2014, accesat la : http://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/400_401abr_e.pdf , ultima dată pe 22.06.2014 )

Fisher,Roger, Ury, William, “Getting to Yes” , Second Edition, Penguin Book, 1999

Handbook on the WTO Dispute Settlement System, Cambridge Up, 2004 (publicație a Secretariatului OMC)

Korea-Taxes on Alcoholic Bevereges, raport al Grupului Special modificat de Organul de Apel, adoptat la 17 februarie 1999

US-Import Prohibition on Certain Shrimp and Shrimp Products (US-Shrimp), raportul Organului de Apel adoptat la 6 noiembrie 1998

ARTICOLE SI STUDII

Davey, William, The WTO Dispute Settlement System: The First Ten Years, Journal of International Economic Law, vol.8, nr.1, 2005

Sebenius, James, Six habits of merely effective negotiators, Harvard Business Review,2002

SITE-URI CONSULTATE

http://www.wto.org/

http://www.businessdictionary.com/definition/third-party.html,accesat ultima dată la 05.05.2014

http://www.mae.ro/node/1418/1 , accesat ultima dată la 21.04.2014

BIBLIOGRAFIE

CĂRTI DE AUTOR ȘI TRATATE

Alexandrescu, Cristian, Barbulescu, Octavian, Fotino, Nicolae, Iosipescu Adrian, “Mic dicționar diplomatic român”, Editura Politică, 1967

Aurescu, Bogdan, “Sistemul jurisdicțiilor internaționale”, Editura All Beck, București, 2005

Bal,Ana, Dumitrescu,S., “Economie Mondială”, Editura Economică, București, 1999

Bolintineanu, Alexandru, Nastase, Adrian ,Aurescu, Bogdan, “Drept internațional contemporan”, Editura All Beck, București, 2003

Canal-Forgues, Eric, “Le reglement des differends a l`OMC”, ediția a ll- a, Editura Bruylant, Bruxelles, 2004

Deac, Ioan, “Introducere în teoria negocierii”, Editura Paideia, București, 2002

Deac, Ioan, “Managementul activităților diplomatice”, Editura Economică, București, 2001

Dumitru, Miron, “Comerț Internațional”, Editura ASE, București, 2003

Hedley, Bull, “Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială” , Editura Știința, Chișinău, 1998

Hoekman,Bernard, Kostecki,Michael, “The WTO and Beyond”, Editura Oxford UP, Oxford, 2001

Ikle, Fred Charls, “How Nation Negotiate”, Editura Harper, New York, 1969

Lall,Arthur,” Modern international Negotiations”,Editura University Press, New York, Columbia 1966,

Malanczuc, Peter, “Introduction to International Law”, ed. a Vll-a, Routledge, 1997

Malita, Mircea, “Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomatie”, C.H. Beck, București, 2007

Malita, Mircea, “Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Maresca, Adolf, “Il procedimente protocollare internazionale”, cap.11, Il negoziato internazionale, vol. ll, Milano, 1969

Medar, Sergiu, “Diplomatia apărării”, Editura CTEA, București, 2006

Nicolson, Harold, “Diplomacy”, Second Edition, Oxford University Press,Londra, 1950

Pistol, Gheorghe, “Negocierea.Teorie și practică”, Institutul Național de Cercetari Comerciale, V.Madgeru, 1994

Pistol, Gheorghe, “Tehnica și strategia negocierilor-Uzanțe și protocol”, Editura Universitară, București, 2002

Popa,Ioan, “Negociere comercială internațională”, Editura Economică, 2007

Richard, Shell, “Bargaining for Advantage: Negotiation Strategies for Resonable People”, Penguin Book, 1999

PUBLICAȚII INTERNAȚIONALE

CIJ, Interpretation of Peace Treaties with Bulgaria, Hungary and Romania, Advisory Opinion of 30 March 1950, ICJ Reports 65

Carta Organizatiei Nașiunilor Unite, San Francisco, 1945

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961, Tratatele internaționale, Volumul 4, 1998

“European communities-measures prohibiting the importation and marketing of seal“, raportul Organului de Apel adoptat la 19 Martie 2014, accesat la : http://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/400_401abr_e.pdf , ultima dată pe 22.06.2014 )

Fisher,Roger, Ury, William, “Getting to Yes” , Second Edition, Penguin Book, 1999

Handbook on the WTO Dispute Settlement System, Cambridge Up, 2004 (publicație a Secretariatului OMC)

Korea-Taxes on Alcoholic Bevereges, raport al Grupului Special modificat de Organul de Apel, adoptat la 17 februarie 1999

US-Import Prohibition on Certain Shrimp and Shrimp Products (US-Shrimp), raportul Organului de Apel adoptat la 6 noiembrie 1998

ARTICOLE SI STUDII

Davey, William, The WTO Dispute Settlement System: The First Ten Years, Journal of International Economic Law, vol.8, nr.1, 2005

Sebenius, James, Six habits of merely effective negotiators, Harvard Business Review,2002

SITE-URI CONSULTATE

http://www.wto.org/

http://www.businessdictionary.com/definition/third-party.html,accesat ultima dată la 05.05.2014

http://www.mae.ro/node/1418/1 , accesat ultima dată la 21.04.2014