Negocierea Diplomatica – Calea de Solutionare a Diferendelor
Negocierea diplomatică – calea de soluționare a diferendelor
Introducere
Capitolul 1. Opțiuni de menținere a păcii – perspective teoretice
1.1. Tradiția idealistă: spre o pace liberală
1.2. Agenda realistă pentru pace: supraviețuire și pacea învingătorului
1.3. Agenda constructivistă pentru pace. Impactul interacțiunilor și a procesului de socializare
Capitolul 2. Conflictul internațional
2.1. Mijloace stabilite de dreptul internațional public privind soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică
2.2. Noțiunea de diferend. Clasificarea mijloacelor politico-diplomatice de soluționare pașnică a diferendelor
2.3. Mijloace jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor
2.4. Soluționarea diferendelor în cadrul Organizațiilor Internaționale
Capitolul 3. Negocierea în relațiile internaționale
3.1. Negocierea: concept, parametri, istoric
3.2. Obiectul și clasificarea negocierilor
3.3. Strategii de negociere. Tehnici și tactici
Studiu de caz: Negocierea ca forma de arbitraj internațional asupra
problemelor litigioase din Balcanii de Vest. Războiul din Iugoslavia
Concluzii
Bibliografie
Negocierea diplomatică – calea de soluționare a diferendelor
Cuvinte cheie: peacekeeping, realism, idealism, constructivism, negociere, conflict, soluționarea pașnică a diferendelor, drept internațional, Iugoslavia, comunitate internațională etc.
Abstract
I. Introducere
Chiar și în cele mai favorabile circumstanțe, procesul de menținere a păcii reprezintă un efort complicat și dificil. Procesul actual de menținere a păcii cuprinde o multitudine de abordări și metode pentru înțelegerea, managementul și, cu toată speranța, rezolvarea conflictelor. Varietatea de metode este atât un produs al complexității crescute a conflictelor internaționale, cât și al experienței comunității internaționale de a administra statele care au au nevoie de ajutor extern, conflictele separatiste, centraliste și cele interstatale. În timp ce războaiele din trecut se aflau în mare parte în grija șefilor de stat și a miniștrilor de externe, conflictul din secolele XX și XXI a extins distrugerea și amenințarea securității la scală regională și mondială.
În prezenta teză de disertație voi prezenta perspectivele conflictului internațional, a rezoluției sale și a procesului de menținere a păcii prin metoda negocierii internaționale. Nu există nici o regulă generală care să indice de către cine ar trebui implementate mijloacele de menținere a păcii. De asemenea, nu există o interclasare nici în privința agenților – aceștia pot fi constituiți de Națiunile Unite, organizații locale sau regionale sau coaliții statale neoficiale. Oraganizațiile locale sau regionale și coalițiile statale pot iniția activitatea pentru acțiunile oficiale și pot fi utile pentru stimularea birocrațiilor diplomatice lente către angrenajul propriu-zis. Atunci câns statele preiau procesul de menținere a păcii, exercitând întâi inițiative unilaterale și abia apoi acumulând suport multilateral, organizațiile de diferite tipuri joacă un rol important ca parte integrantă din procesul general. Atunci când eforturile sunt încununate de succes, atât statele cât și organizațiile locale sau regionale și coalițiile statale trebuie să rămână implicate, denotând fiecare un comportament efectiv. Procesul de menținere a păcii este unul colectiv și o chestiune cu o dinamică continuă.
Am ales ca subiect pentru teza mea de diseratșie chestiunea conflictului și a negocierii în cadrul relațiilor internaționale întrucât aceasta reprezintă o temă centrală în realitatea curentă internațională. În momentul de față, în sistemul internațional este instalată o stare de conflict. Este într-adevăr, o lume în conflict, care refuză persistent și cu tenacitate să se potrivească într-un cadru tehnic preconceput al prevenirii, managementului și rezoluției conflictului, care sunt operate de agenții imparțiale. Eșecul Națiunilor Unite, al NATO, al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și al altor organizații inter- sau non-guvernamentale de a atinge o pace comprehensivă în locații în care au desfășurat operațiuni în calitate de mediatori sau participanți la procesul de menținere a păcii, este colosal.
Orice formă de conflict etnic sau religios este profund internațională, deoarece toate exemplele din istoria modernă care ne stau la dispoziție indică faptul că puterile externe și agenții domestici sunt împreună și simultan responsabili pentru un conflict în cauză, sau că un conflict a fost transformat sau exacerbat de intervenții externe.
Lucrarea de fată își propune ca obiective principale: oferirea unei imagini de ansamblu asupra opțiunilor de pace promovate de diferite școli internaționale de gândire; explorarea cauzelor emergenței conflictului internațional și a factorilor care îl alimentează, precum mijloacele de soluționare a acestuia și descrierea opțiunii negocierii ca metodă de rezoluție a conflictului și analiza diferitelor abordări în practica negocierii. Prezenta teză de disertație conține și un studiu de caz , ce are ca obiectiv oferirea unui răspuns la întrebarea: este negocierea soluția aoptimă pentru soluționarea unui conflict?
Primul capitol oferă o dezbatere pe tema „păcii”, ce cuprinde opțiunile de percepere și de menținere a păcii din perspectiva patru școli internaționale: tradiția idealistă și demersurile ei spre o pace liberală, agenda realistă pentru pace, structuralismul și contribuțiile post-structuraliste la conceptul de pace.. Conform tradiției realiste, pacea aparține învingătorului, fiind promovată o pace negativă, derivată din epistemologia negativă a păcii, se ridică datorită problemelor de securitate, a balanței de putere dintre state și o ontologie implicită a violenței și fricii. Absența războilui interstatal este suficientă pentru a reprezenta pacea, deși hegemonia imperială bazată pe victorie ar fi o versiune optimă a păcii. Managementul conflictului este cel mai bun lucru care poate fi obținut în acest mediu. Pacea este intervalul dintre războaie. Constructivismul susține că normele definesc în linii largi comportamentele, interesul și identitatea statului. Normele modelează natura statelor prin transformarea identităților lor. În schimb, statele pot contribui la redefinirea normelor prin schimbări în comportamentul lor, în identități. Normele și identitatea au un rol de co-determinare în explicarea conflictelor și a misiunilor de pace.
Capitolul doi prezintă dinamica conflictului internațional și sintetizează principalele mijoace pașnice de soluționare a conflictelor. Sunt trecute în revistă atât mijoacele legale, cele politico – diplomatice sau jurisdicționale, cât și a căilor prezentate de principalele organizații internationațe pentru aplanarea unui conflict.
Capitolul trei prezintă trei aspecte diferite ale procesului de negociere în relațiile internaționale: definirea conceptului, prezentarea istoricului procesului de negociere; analiza clasificărilor negocierilor, precum și prezentarea principalelor tactici și strategii de negociere. Studiul de caz are ca obiectiv analiza conflictului din Iugoslavia, prin prezentarea contextului, detalierea eforturilor de instalare a păcii de către comunitatea internațională și încheierea acordurilor prin negociere.
Pentru întocmirea lucrării au fost folosite diverse referințe biblliografice din literatura de specialitate. Pentru a oferi o perspectivă cât mai actuală asupra subiectului, am încercat să folosesc în mare măsură surse bibliografice cât mai recente, ce etalează noi abordări ale dinamicii conflictului și a opțiunii de negociere, fundamentate în mare parte pe studii și teorii mai vechi, actualizate însă, în conformitate cu circumstanțele actuale ce caracterizează contextul conflictual în care se găsește sistemul internațional.
II. Capitolul 1. Opțiuni de menținere a păcii – perspective teoretice
Scopul teoriilor, în primii ani ai dezvoltării disciplinei Relațiilor Internaționale, a fost să schimbe lumea în mai bine, înlăturând nenorocirile războiului. Exista o legătură strânsă între teorie și practică: teoria nu era ruptă de lumea reală a politicii internaționale. Acest lucru era adevărat pentru internaționaliștii liberali care considerau lumea „profund diferită de cum ar trebui să fie” și care aveau incredere în puterea rațiunii și acțiunii umane de a schimba lumea pentru ca „potențialul lăuntric al ființelor umane să fie pe deplin realizat” (Burchill, p. 23). Nu era mai puțin adevărat pentru realiști, care considerau că teoria are un rol în practica politică, mai ales prin încercarea de a înțelege în mod cât mai obiectiv constrângerile existente asupra realizării viziunii pe care „utopicii” erau prea dornici să o îmbrățișeze. O ultimă abordare, constructuvismul, care pune accentul pe rolul schimbării normelor și al schimbării construcției identităților, și pe care unii specialiști o consideră o formă a gândirii liberale, a devenit o importantă perspectivă teoretivă.
Abordarea realistă se potrivește bine atunci când se presupune că actorii din intriorul statelor sunt influențați de sistemul internațional. Liberalismul și constructivismul se concentrează pe influența actorilor naționali sau regionali care sunt văzuți ca fiind cruciali pentru o analiză națională sau sub-națională.
Ce este pacea? Aceasta întrebare merită un răspuns concret. O dezbatere pe tema „păcii” sugerează diferite posibilități: liberale, non-liberale sau radicale și posibil subversive. Aceasta nu înseamnă o liniște conspirativă atribuită discuției despre pace, pentru că cele două războaie mondiale și Războiul Rece par să fi stabilit această întrebare fundamentală a modernității în favoarea „păcii liberale”, o pace constituțională ce garantează democrația și comerțul liber și o pace civilă ce asigură libertate și drepturi în interiorul unei societăți ( Richmond, în cap. „Concluzii”).
Operațiunile de menținere a păcii pot fi văzute și ca un ideal. ONU, organizație neutră, stabilizează statele și promovează pacea și securitatea. Fiecare stat membru care urmează idealurile ONU ar trebui să fie dispus să susțină misiunile de menținere a păcii și să contribuie la acestea. Contribuția nu se face doar prin detașarea de trupe, ci și prin donații financiare. Statele vestice sunt sceptice în ceea ce privește contrubuția umană, dar sunt dispuse să ofere sprijin financiar. Idealul rezolvării consensuale a unui conflict este perturbat de alte idealuri, precum protecția propriilor soldați și refuzul de a contribui cu trupe, deoarece trimiterea de trupe nu poate fi explicată prin apărarea propriilor cetățeni sau a valorilor naționale (Blocq, pp. 291:294). În același timp, pare dificil să explici cetățenilor de ce un stat ar trebui să se implice fără ca acest lucru să reprezinte o amenințare la adresa propriei lor țări (Dandeker, p. 328) și, în opoziție, de ce este acceptabil să rămâi inactiv în fața încălcărilor grave ale drepturilor omului (Schanabel, p. 565).
Nu doar acțiunea comunității internaționale este decisivă, ci și rolul avut de actorii naționali sau regionali, care pot determina o transformare de succes către pace. Perspectiva centrată pe actori propusă de liberalism, alți actori față de state și de sistemul internațional oferă imagini pentru analizarea misiunilor de menținere a păcii. Abordările civile nu ar fi necesare dacă factorii din interiorul statelor nu ar juca un rol important în stabilirea păcii. În relație cu posibile soluții de restaurare a funționării statului, liberalismul oferă o perspectivă care merită luată în considerare.
Normele și valorile sunt împărțite de către cei care se implică în misiunile de menținere a păcii și reprezintă un element decisiv pentru încrederea populației locale. Dacă percepția populației în legătură cu cei care intervin este negativă, atunci ei nu vor avea încredere în capacitățile misiunii. Astfel misiunea s-ar putea găsi pusă în situația de a nu fi capabilă să confrunte principalele provocări. Acest argument, referimului (Schanabel, p. 565).
Nu doar acțiunea comunității internaționale este decisivă, ci și rolul avut de actorii naționali sau regionali, care pot determina o transformare de succes către pace. Perspectiva centrată pe actori propusă de liberalism, alți actori față de state și de sistemul internațional oferă imagini pentru analizarea misiunilor de menținere a păcii. Abordările civile nu ar fi necesare dacă factorii din interiorul statelor nu ar juca un rol important în stabilirea păcii. În relație cu posibile soluții de restaurare a funționării statului, liberalismul oferă o perspectivă care merită luată în considerare.
Normele și valorile sunt împărțite de către cei care se implică în misiunile de menținere a păcii și reprezintă un element decisiv pentru încrederea populației locale. Dacă percepția populației în legătură cu cei care intervin este negativă, atunci ei nu vor avea încredere în capacitățile misiunii. Astfel misiunea s-ar putea găsi pusă în situația de a nu fi capabilă să confrunte principalele provocări. Acest argument, referitor la percepții, este unul cu care constructivismul poate contribui analizei. Abordarea constructivistă este combinată cu acțiunile actorilor propuse de teoria misiunilor de păstrare a păcii și de către nivelul liberal al analizei.
Tradiția idealistă: spre o pace liberală
Lunga tradiție a teoriei liberale sau idealiste în relațiile internaționale ne face să privim cu mare atenție conceptele pe care se bazează, și anume: dezarmare, descurajarea/interzicerea războiului, o poziție pozitivă asupra naturii umane și a capacității statelor de a coopera. Considerată a fi fondatoarea teoriilor relațiilor internaționale, tradiția idealistă stă la baza creării și dezvoltării Ligii Națiunilor sau altor organizații internaționale ulterioare. De asemenea, ideile liberale oferă posibilitatea creării unei păci universale prin interzicerea războiului, acest lucru realizându-se prin dezvoltarea și încurajarea progresului.
Dezvoltarea paradigmei liberale a fost posibilă prin conștientizarea elitelor timpului a posibilității distrugerii omenirii în sensul propriu al cuvântului prin capacitățile tehnologice și armele de distrugere în masă aflate la îndemâna statelor dezvoltate, dar și prin eșecul axiomei echilibrului de putere ce guvernase relațiile internaționale în perioada anterioară declanșării primului război mondial.
Immanuel Kant cu lucrarea „Pacea perpetuă” (1795) și William Penn cu propunerile sale pentru dreptul internațional și guvernarea internațională (sfârșitul secolului al XVII-lea)sunt considerați a fi premergătorii liberalismuli (Stephenson, p. 1065), fiind sursele intelectuale ce au inspirat teoria idealistă, cum a fost numită în perioada interbelică.
Așadar, Kant prin lucrarea sa va crea baza unei importante arii de cercetare teoretică a relațiilor internaționale – teoria păcii democrate. Conform acestuia, pentru realizarea unei păci durabile este necesar ca toate guvernele democratice să se asocieze într-o republică, iar legea națiunilor să fie bazată pe o federație a guvernelor independente și libere (Doyle, p. 206). Pe de altă parte, gândirea liberală tradițională avea atât idealuri democratice cât și idealuri economice bayate pe teoria laissez-faire-ului a lui Adam Smith (Haar, pp. 57-58). Acesta susținea dezvoltarea democrației și a economiei de piață, liberul schimb, acestea acționează ca o „mână invizibilă” creând conexiuni irevocabile și pașnice între state.
De fapt, liberaliștii au dezvoltat o perspectivă morală cu indivizi liberi parte a unui contract social, cu un guvern reprezentativ și binevoitor, cu instituții democratice și transparente ce reflectă aceste principii. Această perspectivă nu include o autoritate despotică, libertatea presei și a exprimării opiniei, precum și drepturile egale și proprietatea privată fiind garantate prin lege (Krasner, p. 186).
Instituționaliștii neoliberali, începând cu teoria integrării funcționaliste a lui Mitrany și mergând până la neo-funcționalismul care susținea planurile lui Monnet de dezvoltare a Uniunii Europe, pun accentul pe importanța rolului instituțiilor și regimurilor multilaterale.
În opoziție cu abordările clasice (realism, neorealism), care erau limitate în abilitatea lor de a explica și a pregăti scena pentru noi abordări la sfârșitul războiului rece, liberalismul s-a detașat de percepția statelor ca entități închise. Liberalismul s-a format cu ajutorul gânditorilor liberali precum Kant sau Locke și se concentrează pe valori precum guvernământ democratic sau pe bunăstare (Jackson, p. 98). Mai recent este influențată de școlari precum Moravscik, Rosenau sau Haas (Schieder, p. 179). Atenția este îndreptată asupra individului care caută în principal pacea și nu, contrar percepției realiste, a individului ca inamic al tuturor celorlalți indivizi.
Liberalismul s-a dezvoltat în direcții diferite către liberalism idealist, liberalismul de tipul păcii republicane sau liberalism economic. Toate aceste tipuri de liberalism se concentrează pe aspecte interne ale statului pentru a identifica procesele de luare a deciziilor și pe modul în care interacșionează actorii (Jackson, p. 104). Interesele individului sunt cumulate la un nivel mai înalt ca într-o analiză funcțională sau intr-o abordare instituțională prin organizații sau asociații. Liberalismul idealist se concentrează pe idei care au fost realizate la nivel național și pot fi transferate la nivel internațional și aplicat aspectelor normative de luare a deciziilor (Schieder, p. 176). Liberalismul economic se concentrează asupra aspectelor economice de construirea păcii. Dacă economiile naționale devin mai interconenctate și interdependente, pacea este mai ușor de realizat decât în cazurile în care economiile sunt slab conectate (Schieder, p. 178). Liberalismul republican se concentrează pe stabilirea păcii prin democrație și pe valorile democrației, deoarece democrația presupune procese de luare a deciziilor care se reflectă la nivel internațional (Haar, p. 139).
În mod tradițional, liberalismul s-a axat pe acceptarea asumpției anarhiei doar în parte, deoarece interacțiunile dintre state implică atât norme și instituții bazate pe cooperare și reprocitate cât și drept (Goldstein, p. 150). De asemenea, liberalii sunt sceptici în a considera statele ca actori unitari – comportamentul acestora reflectă rezultatul negocierilor interne în cadrul birocrațiilor, a grupurilor de interese și a altor actori nestatali precum indivizii, ONG – urile sau grupurile etnice (Vasquez, p.18). În al treilea rând, liberalii privesc conceptul de raționalitate prin prisma noțiunii de preferință. De exemplu, aceștia susțin că actorii raționali sunt capabili de a ceda la atingerea intereselor individuale cu rezultate pe termen scurt în favoarea bunăstării comunității de care aparțin, pe termen lung (Murray, p.60). Nu în ultimul rând, teoria liberală nu consideră forța militară ca un mijloc de influențare a celorlalți actori; în schimb consideră diplomația, menținerea păcii sau alte mijloace nonmilitare ca o modalitate eficientă de contribuție la relațiile dintre state (Gabor, p.29).
În funcție de ramura liberalismului aplicat, misiunile de menținere a păcii sunt văzute ca semne ale idealismului global și ale cooperării, restructurării economice și formării interdependenței și a constrângerii democratice. Hazen subliniază ca misiunile de menținere a păcii se bazează pe modele liberale pentru țări democratice și economii ale pieței-libere (Hazen, p.325).
Agenda realistă pentru pace: supraviețuire și pacea învingătorului
„Falimentul poziției idealiste”, a favorizat acceptarea dinamicii relațiilor puterii, iar singura modalitate de a face față schimbării era de a o integra în politica puterii, prin orientare la fenomenele globale (McCauley, p.9). Astfel, putem spune că realismul este înțeles ca un efort intelectual, dezvoltat mai ales în mediul academic din SUA, de justificare a politicii externe în noile condiții internaționale, marcate de instalarea Războiului Rece.
Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot aminti: E. H. Carr, R. Heibuhr, I. Herz, H. I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kenan, iar mai tărziu s-au remarcat R. Aron, H. Bull, H. Kissinger, R. E. Osgood, R. Rosecrance, K. W. Thompson, K. N. Waltz etc.
Realismul este o școală de gândire care explică relațiile internaționale în termeni de putere. Semnificația puterii atât ca mijloc, cât și ca scop în sine poate fi „abilitatea de a influența sau de a schimba comportamentul altora în direcția dorită, sau invers, abilitatea de a rezista unor astfel de influențe prin propriul comportament. În acest sens, capacitatea statului de a acționa și de a reacționa este o funcție a puterii pe care o posedă” (Evans&Newnham, pp. 476-477). Statele interacționează în cadrul unui set de „reguli ale jocului” bine definite și stabilite, care guvernează ceea ce este considerat un stat și modul în care acestea se poartă unele cu altele. Împreună, aceste reguli modelează sistemul internațional așa cum îl știm (Buzan, p.30).
Realiștii subliniază faptul că regulile sistemului internațional creează anarhie – un termen care nu implică haosul complet sau absența structurii și a regulilor, ci mai degrabă lipsa unui guvern central care poate aplica regulile (Bull, p. 20). În societatea internă din cadrul statelor, guvernele pot impune contracte, pot opri cetățenii să încalce regulile și pot folosi monopolul lor asupra violenței sancționate legal pentru a impune un sistem de drept. De aici reiese faptul că realismul, pe lângă asumpția că statul este cel mai important actor și puterea este cel mai important scop al politicii, susține și că exista o diferență calitativă între legile interne ale societăților și legile ce guvernează natura sistemului internațional (Guzzini, p.31).
Probabil, cel mai explicit în acest sens este Raymond Aron, care a arătat că atâta timp cât nu există un stat universal, va exista o diferență esnțială între politica internă și cea internațională. Aron spune că statele sunt, în ce privește relațiile dintre ele, încă într-o „stare de natură”, opusă stării de drept existente pe plan intern (Griffiths, p. 20).
Faptul că statele nu răspund în mod real în fața vreunei autorități supreme determină ca fiecare stat să fie preocupat de propria-i securitate, pentru a-și asigura supraviețuirea. Prin urmare, interesul național este perceput în termeni de putere, alte elemente cum ar fi valorile ideologice sau principiile morale fiind irelevante. Natura anarhică a sistemului internațional impune statelor realizarea unor puteri militare în măsură să atingă un prag destul de credibil pentru a descuraja orice tentativă de atac. În consecință soluția propusă de realiști este realizarea unui echilibru al puterii. Deoarece gânditorii realiști admit existența conflicului în relațiile internaționale, cooperarea este posibilă numai dacă se realizează în interesul național.
Având ca bază aceste concepte, realismul clasic, reprezentat de Carr și Morgenthau, a contribuit la blamarea concepțiilor idealiste și la sigurarea ascendenței noului curent.
În ceea ce-l privește pe Carr, abordarea sa teoretică cuprinde o sinteză a idealismului și realismului, primul fiind considerat impracticabil, datorită caracterului său predominant utopic, iar cel de-al doilea datorită lipsei de perspectivă reduce politica la o adaptare mecanică la nevoile sistemului internațional.
Perspectiva științifică a realismului politic promovată de Morgenthau este evidențiată de cele 6 principii generale pe care acesta le-a fundamentat (Morgenthau, pp. 43-56).
Complexitatea viziunii lui Morgenthau este dată de cele trei niveluri: nivelul individual – natura umană este viciată, egoistă prin naștere, îndreptată către lupta pentru putere și neschimbătoare; nivelul statal – în care statul este principalul actor pe scena internațională; nivelul sistemic – sistemul internațional este anarhic (Miroiu, pp. 98-99).
Uneori structura realistă este rezumată în trei propoziții: (1) statele sunt cei mai importanți actori (asumpția stato-centrică); (2) acestea acționează asemenea indivizilor raționali în urmărirea atingerii intereselor naționale; și (3) acționează în contextul unui sistem internațional lipsit de guvernare centrală (asumpția anarhiei).
Teoria realistă, în general, susține ideea conform căreia conflictele sunt intrinseci mai degrabă decât construite. Obiectivele și factorii istorici contribuie la polarizarea societăților și întorc statele unul împotriva altuia, ducând la militarizare și confruntare. În plus, o interpretare etno-realistă merge mai departe, de la explicarea conflictelor inter-statale la explicarea celor intra-statale. În mod special, conceptul de „dilemă a securității” este folosit pentru a ilumina dinamica rivalităților etnice (David, p. 3). Conceptul se referă la lipsa de încredere dintre state, care se înarmează pentru a-și maximiza securitatea (asfel se produce o insecuritate generală pentru toate statele).
Imaginea realistă asupra lumii vrea să fie pragmatică, nu cinică. Scopul său principal este evitarea unui mare război prin controlarea și limitarea conflictelor cu ajutorul unei balanțe viabile a puterii, întărită de înțelegeri normative. Cu toate acestea, în viziunea realiștilor, lupta pentru putere va exista întotdeauna. Conflictele nu pot fi abolite. Pentru realiști, politica externă impune adesea decizii ce trebuie să se adapteze la realitate. Pentru realiști, Realpolitik nu este o chestiune de alegere, ci o necesitate pe care actorii responsabili trebuie să o modereze (Guzzini, p. 74).
Agenda constructivistă pentru pace. Impactul interacțiunilor și a procesului de socializare
Constructivismul, ca și liberalismul, se desprinde de ideea statului ca o cutie neagră și se concentrează asupra individului (Jackson, p. 163). Pe de o parte dezvoltă viziunea asupra concepțiilor și identităților, pe de altă parte dezvoltă ideea incluziunii și excluziunii actorilor la nivelul statelor (Goldstein, p. 172). Conform constructivismului lumea este lingvistic, conceptual și simbolic construită, iar identitatea percepțiilor, concepțiilor despre lume, standarde, idei, interese și legitimarea acțiunilor sunt generate social (Wendt, 1992, pp. 391-426).
Asta nu înseamnă că lumea nu poate fi una rațională dacă toată lumea o definește în acest mod. Pentru constructiviști statele sunt actorii principali ai relațiilor internaționale. Totuși, structurile esențiale ale sistemului internațional trebuie văzute într-un mod intersubiectiv (Jackson, p.166). Instituțiile, de genul ONU, apar ca actori independenți și de aceea pot schimba interesele naționale, acționând sub formă de potențiali catalizatori (Haas, pp.596-600). Instituțiile sunt surse de identități și valori colective, ce influențează alți actori colectivi sau individuali (Zürn&Checkel, p. 1047).
Teoria constructivistă este foarte populară printre oamenii de știință ca o schemă explicatorie a originii conflictului, precum și a normelor care influențează statele și sistemul internațional. Roland Paris descrie aceată situație. Constructiviștii susțin că normele definesc în linii largi comportamentele, interesul și identitatea statului. Normele modelează natura statelor prin transformarea identităților lor. În schimb, statele pot contribui la redefinirea normelor prin schimbări în comportamentul lor, în identități. Normele și identitatea au un rol de co-determinare în explicarea conflictelor și a misiunilor de pace.
Abordarea constructivistă este articulată într-o manieră elecventă de către partizanii modelului democratic, care insistă asupta următoarelor norme: dreptate, respectul pentru drepturile omului, democratizare și implicare în reconstruirea statelor și remodelarea identităților lor (David, p.3).
În timp ce misiunile de menținere a păcii operează în general pe baza asumpțiilor propuse de abordările neorealiste sau neoliberale, care prezintă ordinea mondială care pune accentul pe puterea materială ca principală sursă de autoritate, influență și luptă pentru dominanță, constructivismul se referă atât la puterea materială, cât și la cea discursivă (comunicativă: idei, norme, cunoștințe sau cultură) ca modalități de a înțelege mai bine războaiele și metodele de consolidare a păcii. În special, constructiviștii susțin că modul de comportare politică violentă și rezultatele acestuia, ca și viitoarele prevenții, ar putea fi explicate și înțelese prin concentrarea pe rolul normelor și ideilor ca determinanți ai unor astfel de comportamente (Conteh-Morgan, p. 72). Constructivismul se concentrează pe ceea ce John Searle (1995) numea „fapte sociale” – lucruri ca suveranitatea, drepturile, sau banii, care nu prezintă o realitate materială, dar sunt investite cu importanță. Transmiterea intersubiectivă (la nivel colectiv) de idei și credințe, opusă factorilor materiali, este principala sursă a interacțiunii dintre oameni.
Interacțiunile și procesul de socializare pot schimba identități și, în acest mod, forma identități și interese colective. Dacă actorii interacționează, se gândesc și la ideile altor oameni, instituții. Astfel ei pt găsi lucruri convingătoare, care să îi determine la schimbare. Emergența de noi idei care ar putea fi adoptate de actori, devenind chiar dominante în unele cazuri, este una din principalele contribuții ale constructivismului la teoria relațiilor internaționale (Jackson, p. 162). De aceea interacțiunile reprezintă o necesitate substanțială în schimbarea identțităților. Se asigură de asemenea schimburi mutuale, care pot întări identitățile. Totuși, asta înseamnă că schimbarea identităților este în creștere.
Percepțiile sunt formate atât din percepția individuală, cât și din cea colectivă (Wendt, 1994, p. 384). Identitățile (individuale și colective) sunt în consecință considerate relativ stabile, orientate către un anumit rol, construite pe bază de viziuni și așteptări individuale și privind comunități ca așteptări colective. Dacă actorii se identifică unul cu celălalt datărită unor factori diverși, precum cultură, naționalitate sau valori comune, ei cauzează efecte pozitive și reciprocitate pozitivă pentru procesele interpersonale. Spre exemplu, se poate spune că ONU acționează pentru a promova idea de unitate între toți oamenii, libertatea de orice amenințări ale vieții sau universalitatea drepturilor omului. Organizațiile internaționale precum ONU propun modele de valori care sunt multiplicate de o parte din agențiile ONU. Organizațiile non-guvernamentale internaționale precum Amnesty International sau Human Rights Watch pot fi văzute ca identități agregate care definesc valori și norme.
Multe conflicte și dispute din lume, intensitatea lor și nivelul de implicare a grupurilor sau statelor ar putea fi explicate prin modul în care identitățile, ideile și scopurile actorilor sunt afectate. Înțelegerea, peceperea sau interpretarea acestor actori la nivel social modelează modul în care conflictele sau cooperarea se desfășoară (Conteh-Morgan, p. 73). De exemplu, se poate spune că rebelii din Sierra Leone, Sri Lanka sau Columbia, prin modul în care ei se percep, precum și prin percepția a ceea ce este legitim sau a ce își doresc să obțină, își au originile în mediul social. Este un mediu caracterizat de nedreptate, inegalitate și opresiune. Cu alte cuvinte, relațiile sociale (exploatare, corupție și altele asemenea) în care actorii (state, grupuri sau indivizi) se găsesc nevoiți să interpreteze evenimentele și acțiunile altora, să definească interese și modul în care acționează pentru a-și îndeplini țelurile – prin mijloace pașnice sau prin folosirea violenței. Nu există nici o îndoială că schimbările normelor, valorilor și credințelor în perioada de după războiul rece au determinat sfârșitul unor unor sisteme violente în lume, precum apartheidul în Africa de Sud, controlul comunist din Europa Centrală și de Est și comportamentul dictatorial al liderilor din diverse state ale lumii. Rezultatele pozitive ale acestor evoluții normative sunt reprezentate de crearea unei agende a operațiunilor de menținere a păcii mai extensive și de răspândirea culturii drepturilor omului și a democrației.
Constructivismul, sub formă de abordare teoretică, reprezintă o modalitate de înțelegere adevărata natură a lucrurilor, precum violența colectivă, probleme care țin de clasă, gen și rasă, printre altele. În cadrul acestor unități emanciparea în ceea ce privește securitatea apare atunci când se formează o imagine clară a situațiilor. Când agenții (indivizi, grupuri sau națiuni) și evenimentele sunt contextualizate într-o manieră normativă și materială este mai ușor de înțeles și evaluat rezultatul acțiunii politice (cooperare sau conflict). Scopul este acela de a examina comportamentul uman (conflictual sau de cooperare) în încercarea de a-l înțelege. Un eveniment violent poate fi înțeles doar dacă este pus față în față cu alte evenimente demne de luat în considerare. Acel înțeles poate fi găsit în structuri. În acest sens, constructivismul pune accentul pe înțelegerea fenomenului și nu neapărat pe explicarea lui (Conteh-Morgan, p. 73). Înțelegerea implică o apreciere profundă și complexă a fenomenelor . De exemplu, pentru a înțelege un grup de rebeli, trebuie mai întâi înțelese viziunea generală, globală asupa rebelilor, motivația lor în cadrul structurii sociale normativ-materiale. Similar, pentru a implementa pacea durabilă și securitatea umană într-un stat măcinat de război, actorii externi trebuie să cerceteze aspectele normative și credințele intersubiective care construiesc interesele și identitățile actorilor cheie din cadrul războiului civil.
Constructivismul operează pe baza presupunerii că actorii sunt modelați de factorii socio-culturali ai zonei în care trăiesc. Realismul sau liberalismul iau interesele și identitățile ca atare, în timp ce constructivismul este preocupat de originile și schimbările acestora. Constructiviștii încearcă să înțeleagă cum funcționează lucrurile pentru a explica modul în care indivizii se comportă și modul în care apar rezltatele politice. De exemplu, înțelegerea modului în care probleme ca suveranitatea, drepturile omului, legile războiului, menținerea păcii sau birocrațiile sunt constituite social permite formularea de ipoteze despre efectele lor atât în relațiile internaționale, cât și în politica internă a unui stat. O sarcină a cercetătorilor empirici constructiviști, care se ocupă cu probleme legate de operațiunile de menținere a păcii, este aceea de a demonstra că normele și structurile sociale sunt vitale în realizarea securității umane. Variate structuri sociale ar putea demonstra cum interesele individuale și colective, auto-înțelegerea și comportamentele influențează identitatea politică sau activitățile de reconciliere post-război. Constructiviștii au realizat studii empirice, prin care au arătat cum cultura globală formează politicile naționale, în special politicile statelor în curs de dezvoltare, în multe domenii ale politicului.
Constructivismul formulează doar o meta-teorie sau o teorie socială și necesită teorii mai concrete pentru a obține rezultate (Jackson, p. 164). Așadar teoria operațiunilor de menținere a păcii și aspecte ale liberalismului sunt folosite pentru a concretiza constructivismul și pentur a oferi un nvel de analiză. Criticii constructivsmului neagă importanța ideilor propuse de constructivism și faptul că statele sau sistemele internaționale trebuie văzute doar ca actori ai relațiilor internaționale (Jackson, p.172).
În relația cu operațiunile de menținere a păcii apare următoarea întrebare: de ce se ia în sistemul internațional decizia de a pune în practică aceste misiuni? Prin intermediul constructivismului răspunsul ar fi acela că există o percepție comună a amenințării la adresa păcii care obligă Consiliul de Securitate al ONU să acționeze și să decidă în favoarea unei misiuni. Toate părțile care contribuie își vor pune la încercare capacitatea de a reuși să mențină pacea și să arate solidaritate internațională. Constructiviștii s-ar concentra pe dialog și pe transformarea percepțiilor societale în țări în care au fost trimise misiuni de menținere a păcii (Hazen, p. 325). Cea mai importantă regulă în sistemul internațional ar fi protecția păcii internaționale.
Constructivismul nu este limitat doar la influența normelor și și înțelegerilor sociale pentru diferiți actori. Investighează în același timp de ce normele și credințele intersubiective influențează diferit actori diferiți. Cercetătorii trebuie să încerce să explice efectele politice ale structurilor globale sociale asupra politicilor domestice.
În opinia mea, perspectiva liberală reprezintă cadrul teoretic pe care ar trebui să se bazeze operațiunile de menținerii a păcii și soluționare a conflictelor, deoarece statele liberal democrate au fost capabile să mențină între ele relații pașnice.
III. Capitolul 2. Conflictul internațional
De-a lungul timpului, o serie de cercetători au recurs la analiza războiului: unii au ales studierea în profunzime a unui conflict particular. Un exemplu elocvent este analiza Războiului Peleponesiac realizată de faimosul istoric grec Tucidide. Alții au decis analiza și generalizarea unui anumit tip de conflic, cum este și cazul analizei comparative a lui Aristotel asupra artei războiului filosofului și războinicului Sun Tzu (Kyro&Rubinstein, p. 515).
Domeniul studiilor conflictelor este, în general, înțeles ca un domeniu ce exclude anumite tipuri de conflict (Rousseau, p.100). Acesta nu se axează pe conflictul personal între anumiți indivizi nici pe reacțiile acestora față de conflict. Mai degrabă, se axează pe conflictul social: opoziția dintre indivizi sau grupuri bazată pe interese distincte, identități diferite și/sau atitudini diferite (Schellenberg, p.5).
În limbajul zilnic, ce înțelegem noi prin conflict se rezumă la interacțiuni deschise coercitive între două sau mai multe persoane având ca scop impunerea propriei voințe asupra celuilalt. Termeni precum luptă, violență sau ostilitate sunt des utilizate pentru a descrie o situație conflictuală. Astfel, conflictul poate fi definit ca un diferend ce are ca rezultat final intimidarea, slăbirea sau distrugerea oponentului ca urmare a scopurilor și intereselor divergente (Levy, pp. 209-333).
Relațiile internaționale pot fi definite ca interacțiuni sau comportamente și interdependență între actori – națiuni. Aceste relații pot fi încadrate în două categorii: fie relații pașnice fie relații conflictuale. Contactele între națiuni sunt inevitabile. Războiul este cea mai veche formă de inter-relaționare dintre națiuni: printre primele forme de conflict au fost cele în vederea cuceririi de noi teritorii bogate în resurse naturale (Bercovitch, pp. 3-5). Cu toate acestea, relațiile pașnice dintre state s-au dezvoltat în mod considerabil ca urmare a interdependenței și a globalizării, generând astfel apariția normelor internaționale ce reglementează aceste interacțiuni dar și a instituțiilor (Schellenberg, pp.100-101).
Aceste norme comune ale statelor, ce se aplică în mod egal fiecăruia și care prevalează în fața normelor naționale din fiecare stat au rolul de a legaliza relațiile dintre state, fiind denumite dreptul internațional public (Burchill&Nigel, p.4).
2.1. Mijloace stabilite de dreptul internațional public privind soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică
Ordinea internațională era, la început, înțeleasă în funcție de putere și capacitățile militare, dar a evoluat spre cutume și legitimitate. Putem observa că regulile de comportament internațional s-au transformat treptat în norme ce sunt catalogate drept internațional, fiind un proces ce se manifestă între și în timpul perioadelor de război și cicluri hegemonice ( Ikenberry, pp. 6-8).
Pacea internațională este o condiție necesară astfel încât statele să mențină ordinea și justiția, să rezolve disputele prin cooperare și să elimine violența. Este o condiție indispensabilă pentru ca statele să-și respecte suveranitatea și egalitatea, să evite intervenția și amenințarea/utilizarea forței, să coopereze în concordanță cu tratatele din care fac parte (Kolb&Hyde, p. 4). Pacea este în mare caracterizată de aplicarea procedurilor sistematice ce implică o formă de organizare. Aceasta este bazată pe independența națiunilor, iar categoria societăților în care pacea este înțeleasă ca deținerea hegemoniei puterii de un singur stat dominator sau crearea păcii prin crearea forțată a unui imperiu multinațional (cum ar fi pax romana), nu își au locul în dreptul internațional contemporan (Schmitt ed., pp. 440-441).
Așadar, cum ordinea și justiția nu pot exista fără norme, regăsim o interdependență între dreptul internațional și pace. Aplicarea și sancționarea dreptului internațional depind de pace, în timp ce pacea devine realitatea prin funcționarea propice a dreptului. Acest truism nu este contrazis de existența în dreptul internațional a regulilor ce reglementează comportamentul statelor în război (Kolb&Hyde, p.4). Aceste reguli au apărut când războiul ocupa un loc diferit în dreptul internațional față de zilele noastre. În prezent, dreptul războiului servește mai mult pentru scopurile umanitare deoarece acestea diminuează daunele violenței militare (Kennedy, p.33).
Cu toate acestea, în ciuda reglementării legale a conflictului armat, pacea și războiul nu sunt într-o relație mutuală de egalitate din punct de vedere legal. Pacea este principalul scop și condiția obligatorie de existență a comunității internaționale: conflictul nu este.
Numeroase încercări au fost făcute pentru a descuraja recurgerea la forță prin interzicerea războiului și utilizarea violenței. Astfel, mai mult de 60 de țări au luat parte la Pactul Kellogg-Briand (1928), în care se condamna apelarea la război pentru soluționarea controverselor internaționale și renunțarea la a privi războiul ca „un instrument al politicii naționale în relațiile cu alte state” (Kennedy, p.76).
O perspectivă mai generală o regăsim și în articolul 2, alineatul 3 și 4 din Carta Națiunilor Unite, unde toate statele membre au acceptat să „rezolve toate disputele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa manieră încât securitatea și pacea internațională, precum și justiția să nu fie pusă în pericol”, de asemenea, să „se abțină, în relațiile cu celelalte state, să recurgă la amenințarea folosirii forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau în orice altă manieră ce nu corespunde cu scopurile Națiunilor Unite”(Galtung, pp. 334-335).
Totuși, nici Pactul Kellogg-Briand nici Carta ONU nu interzic „dreptul inerent la auto-apărare individuală sau colectivă” (Art. 51), astfel orice război purtat ulterior implementării acestor acte era revendicat ca acțiune de auto-apărare (Hyde, p.12). De exemplu, astfel de justificări au fost făcute și în cazul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și în alte conflicte mai mici dar adeseori mai distrugătoare.
O altă măsură preventivă este tratarea celor răspunzători pentru un act de agresiune cu o sancționare corespunzătoare. Așadar, Protocolul de la Geneva privind reglementarea pacifică a diferendurilor internaționale (1924), deși neratificat, dar totuși influent, fiind aprobat prin unanimitate de Adunarea Ligii Națiunilor, a catalogat războiul de agresiune drept „crimă internațională”( Green, pp.43-44).
Tribunalul Militar Internațional de la Nuremberg (1946) a folosit acest instrument, printre altele, ca bază pentru a afirma că „recurgerea la războiul de agresiune nu este numai ilegal ci și criminal”(Green, p.41). De altfel, Adunarea Generală a ONU adoptat în unanimitate, în 1946, „principiile dreptului internațional consacrate de Carta Tribunalului de la Nuremberg și hotărârile Tribunalului” (Kennedy, p. 79) .
Inițiatorii Convenției Ligii Națiunilor și a Cartei ONU, știind că simpla interzicere și amenințare cu pedepsirea agresorilor nu va putea preveni încălcarea normelor, au stabilit un sistem de sancțiuni aplicabile statelor violente.
Astfel, pentru a permite acționarea ONU chiar dacă un membru permanent blochează deciziile din Consiliu de Securitate, Adunarea Generală a adoptat în noiembrie 1950 „Uniunea pentru menținerea păcii”, ce autoriza Adunarea Generală să facă „ recomandări adecvate statelor membre pentru acțiunile colective, incluzând, în cazul încălcării păcii sau actelor de agresivitate, utilizarea forțelor armate pentru a menține sau restaura pacea și securitatea”( Kennedy, p. 79). De asemenea, Uniunea pentru menținerea Păcii a furnizat baza activităților de menținere a păcii de către ONU, iar decizia Curții Internaționale de Justiție – cea de considerare a Consiliului de Securitate principalul responsabil, dar nu exclusiv, în operațiunile de pace – întărește importanța Uniunii (Bernhardt, p.272).
Crearea Forței de Urgență a Națiunilor Unite (UNEF) în 1956 (Bernhardt, p.272), a reprezentat un nou instrument al ONU pentru monitorizarea ostilităților și garantarea libertății de navigare, acesta funcționând efectiv până în mai 1967.
Un alt instrument de menținere a păcii creat de ONU în 1960 este Operațiunea ONU în Congo, cunoscut ca ONUC, ce avea rolul de a restaura ordinea și intervenția altor state în afacerile interne congoleze. Forța Temporară a Națiunilor Unite în Liban, UNIFIL, a fost creat în 1978 cu același scop.
În plus față de numeroasele forțe de pace, ONU deține numeroase grupuri de observatori: cel mai activ și eficient fiind considerat cel din Kashmir, începând cu 1950, iar cel mai problematic fiind grupul de supraveghere situat la frontierele Israelului din 1948 (Carr, p.41).
Carta ONU prevede, de asemenea, folosirea acordurilor regionale pentru menținerea păcii în diferite părți ale lumii. Printre acestea se numără: Tratatul Inter-American de Asistență Reciprocă pentru Rio De Janiero (1947); Organizația Unității Africane (OAU); Liga Statelor Arabe; NATO/Tratatul de la Varșovia etc.
În timp ce ONU constituie cea mai înaltă întruchipare a aspirațiilor omenirii privind pacea mondială și justiția, aceasta nu a fost capabilă să prevină declanșarea tuturor conflictelor, chiar și între state mici, și nici nu a conceput o strategie de procedură față de războaiele civile, cele ce reflectă adesea divizarea ideologică a zilelor noastre. Așadar, putem conchide că există spațiu pentru îmbunătățirea sistemului internațional în ceea ce privește menținerea păcii și propunerea unor noi instrumente pentru atingerea acestui țel.
2.2. Noțiunea de diferend. Clasificarea mijloacelor politico-diplomatice de soluționare pașnică a diferendelor
Toate sistemele sociale au stabilit mecanisme pentru limitarea și reglementarea diferendelor. Familiile au norme și reguli informale; grupurile au obiceiuri și tradiții, iar statele au sisteme normative și legale. Fără mecanisme de diminuare a conflictelor sistemele sociale se prăbușesc în violență și încetează să funcționeze. Sistemul internațional nu este diferit de sistemele sociale (Fierke, p.40). Astfel, ce metode, procese sau aranjamente instituționale sunt la îndemâna statelor (sau a actorilor nonstatali internaționali, cum ar fi grupurile entice sau mișcările naționale de eliberare) ce vor să-și administreze diferendele fără a recurge la violență?
Principalele mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor pot fi clasificate în: negocierea; ancheta; medierea; concilierea.
Mijloacele diplomatice de soluționare a conflictelor sunt considerate a fi un proces continuu în care adversarii încerc, pentru început, să-și rezolve disputele prin canale diplomatice tradiționale, ca mai apoi aceștia să redirecționeze procesul către negocieri directe într-un cadru neutru. În cazul unui eșec, părțile aflate în conflic pot recurge la un stat terț ca mediator, conciliator sau anchetator. În orice caz, statele pot alege o variantă sau toate aceste metode în orice ordine sau chiar toate variantele în același timp. Pot, de asemenea, începe negocierea imediat sau un mediator își poate oferi serviciile o dată cu declanșarea conflictului.
Tratativele și negocierea. De fapt, negocierea este principalul mijloc de „manevrare” a disputelor internaționale, incluzând cele economice și comerciale, fiind utilizată mai frecvent decât toate celelalte metode de soluționare împreună (Bernhardt, p.153). Cu toate acestea, acest fapt nu presupune și că negocierea este cel mai eficient mijloc de soluționare a disputelor internaționale.
Negocierea este procesul prin care statele schimbă propuneri în încercarea de a ajunge la un acord asupra unui subiect de conflict. Negocierea a fost folosită ca metodă de soluționare a diferendelor de când relațiile dintre state au fost inițiate și a constituit mereu principala metodă de a ajunge la rezolvarea diferendelor (Darby, p.61).
După cum observa Suter: „Negocierea directă între părțile aflate în dispută este calea ideală de soluționare a conflictului la toate nivelurile. Este cea mai eficientă metodă deoarece presupune un minim de formalitate, elimină costurile implicării unei a treia părți și ajută la evitarea unor proceduri oponente ce ar agrava ostilitățile. Complexitatea problemei comunicării poate fi redusă… Discuțiile private permit o flexibilitate și sinceritate a actorilor implicați, astfel încât problemele importante să fie dicutate fără riscuri. Unul din avantajele majore ale negocierilor bilaterale este că ele pot fi liante între participanți. Consensul mutual asupra unei decizii îi dă acesteia legimitate” (Bercovitch, p. 16).
Totuși, nu trebuie să privim negocierea ca o metodă perfectă de soluționare a unui conflict. Înregistrarea eșecului său în prevenirea, administrarea sau rezolvarea a multor conflicte internaționale recente este o dovadă a acestui lucru (Huth, p. 191).
Majoritatea conflictelor desfășurate între 1945 și 1995 au inclus negocierea ca o metodă la un anumit punct, dar multe eforturi nu au avut succes. De fapt, negocierea are limitele ei. De exemplu, negocierea nici nu poate avea loc dacă părțile implicate în diferend au rupt relațiile diplomatice și refuză orice contact, sau nici măcar nu se recunosc ca state suverane. Un astfel de caz este conflictul între Israel și Organizația de Eliberarea a Palestinei, care ani la rândul au refuzat să se recunoască oficial sau să poarte discuții. Acest lucru a stopat orice încercări de soluționare a conflictului până în momentul în care cele două părți au inițiat negocieri secrete în 1933, în Norvegia (Zartman, p.19).
De asemenea, negocierile sunt puțin folosite atunci când actorii aflați în conflict nu au interese comune și când pozițiile lor sunt în mod clar contradictorii, cum a fost în cazul Războiului dintre SUA și Vietnamul de Nord (1964-1975). În ciuda multiplelor negocieri purtate la Paris, aceștia nu au putut ajunge la un acord (Zartman, p. 20).
Negocierile au nevoie de o motivare puternică, o încredere cel puțin minimă și o suprapunere a câmpurilor de interese. Mai mult, eșecul unei negocieri poate încuraja folosirea forței prin aparența eliminării tuturor alternativelor (Merrills, p. 24). În războiul din Cecenia, început în octombrie 1992, nereușita discuțiilor purtate între Rusia și oficialii ceceni a presupus semnalul de reluare a luptei.
Medierea. Atunci când statele ajung într-un impas în procesul de negociere sau atunci când nu pot iniția acest proces (din cauza puținelor canale comunicaționale existente sau a puținelor arii de interes comune găsite), ele recurg la mediere. Medierea poate fi definită ca o metodă de soluționare a conflictelor ce presupune implicarea unei a treia părți pentru ușurarea rezolvării pașnice a disputelor. Părțile terțe pot fi indivizi, cum ar fi președintele unei țări, reprezentanți a unor organizații internaționale: Secretarul Genearal al ONU sau oficiali ai statelor. În esență, medierea reprezintă implicarea unei părți terțe în negociere concepută astfel încât să ajute adversarii să găsească o soluție acceptabilă pentru ambele părți (Bercovitch, p.16).
Precum negocierea, medierea a fost utilizată de state ca mijloc de soluționare a diferendelor de când statele au intrat în conflict, fiind o metodă des uzitată în relațiile internaționale. De obicei, rolul de mediator presupune preluarea negocierii în propriile mâini, discutarea pozițiilor cu părțile simultan și/sau separat pentru rezolvarea disputei (Merrills, p.28). De asemenea, acesta trebuie să acționeze ca un canal de comunicație între adversari, dacă este necesar, să sugereze propriile opinii, să joace un rol activ în umplerea golurilor de înțelegere între cele două tabere, și chiar să servească ca un garant al respectării deciziilor finale, dacă se ajunge la acestea.
Pentru ca medierea să se producă, mediatorii doritori trebuie să-și anunțe intențiile, iar adversarii trebuie să accepte procesul de mediere și persoanele ce se ocupă cu acest lucru. În cele mai multe cazuri, medierea are loc când: conflictele sunt de lungă durată, complexe și în curs de desfășurare; alte încercări de rezolvare a conflictului au eșuat; ambele state sunt dispuse să stopeze declanșarea unor costuri suplimentare și a escaladării conflictului; adversarii sunt predispuși să coopereze și caută o soluție pașnică( Bercovitch, p.160).
Se consideră că „medierea este mai eficientă decât negocierea în politica internațională deoarece deține flexibilitatea și controlul procesului de soluționare a conflictului, la acestea adăugându-se noi resurse și creativitate. Aceasta mai poate debloca impasurile negocierilor, redeschide canalele de comunicație între oponenți, propune soluții creative etc.” (Jackson 1998).
Cel mai adesea, mediatorii pot acționa în calitate de intermediari ce contribuie la crearea unor condiții necesare pentru mediere – organizarea de întâlniri sau menținerea distanței între adversari, organizarea subiectelor corespunzătoare pentru discută și producerea unei informări corecte a celor implicați astfel încât să se evite neînțelegerile (Scăunaș, p.226). Pentru a spori succesul managementului conflictului prin mediere, acest proces de menținere a păcii trebuie analizat luând în considerare eforturile depuse de oficiali ai organizațiilor internaționale pentru a stopa conflictul. Utilizarea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii a intensificat importanța atribuită medierii formale ca strategie de soluționare a diferendelor(Popescu, p.42).
Medierea este crucială pentru ONU și organizațiile regionale pentru menținerea păcii și rezolvarea diferendelor dintre state. Este o metodă flexibilă, o strategie economică și prezintă un înalt nivel de complementaritate cu alte soluții de management al conflictelor. Medierea oferă adversarilor oportunitatea de a trece peste dezbaterea „oficială” și este, de asemenea, văzută ca o extensie a negocierilor individuale între adversari (Bernhardt, p. 49).
Medierea poate fi, în orice caz, folosită simultan cu operațiunile de menținere a păcii, aducând soluții pentru stingerea conflictului.
Ancheta și misiunile de informare (Bunele oficii). Acestea, fiind cele mai pasive roluri ale soluționării diferendelor, îndeplinesc o atribuție pur de supraveghere, permițând ONU și organizațiilor regionale să observe, să investigheze și să monitorizeze imparțial și discret desfășurarea conflictului „din interior”(Bernhardt, p.67).
Cu alte cuvinte, ancheta presupune intervenția unui actor din afara conflictului pentru a găsi informații relevante și pentru a lămuri acele aspecte incomplete sau neclare ce au condus spre declanșarea diferendului (Bercovitch, p.17).
Observatorii sunt responsabili de monitorizarea zonelor de desfășurare a operațiunilor militare, observarea circumstanțelor de desfășurare a conflictului, precum și investigarea derulării conflictului.
Articolul 34 din Carta ONU precizează statutul acestor misiuni, astfel: „Consiliul de Securitate poate investiga orice dispută sau orice altă situație ce poate duce la divergențe internaționale sau poate da motive de dispută, cu scopul de a determina dacă continuarea situației poate pune în pericol securitatea și pacea internațională”.
Între 1945-201, ONU a implicat multiple misiuni de observare si evaluare, concomitent cu operațiunile de mediere. Multe dintre aceste misiuni au avut ca scop observarea teatrelor de operații cu focuri deschise și raportarea presupuselor încălcări ale legilor. Aceasta a fost sarcina primei misiuni ONU, Comisia de Observare a Păcii din Balcani (1951-1954), stabilită pentru a raporta încălcări ale frontierei de nord a Greciei. În plus, astfel de comisii ale ONU aveau misiunea de a supraveghea alegerile, tranziția spre democrație și referendumul spre autonomie. Printre exemple putem enumera Misiunea de Observare a ONU în Africa de Sud (UNOMSA) din 1992, Misiunea ONU din Haiti (UNMIH) din 1993 sau Misiunea de Verificare ONU din Angola din 1991 (Zartman, pp. 160-161).
Consiliul Organizației pentru Securitate și Cooperare a Europei (OSCE), a acordat Comitetului Consultativ și Comitetului pentru Oficialii Seniori autoritatea de a organiza misiunile de observare și informare. În anul 1992 capacitățile misiunilor OSCE s-au extins, permițând folosirea bunelor oficii, a concilierii și a altor strategii diplomatice de soluționare a diferendelor (Trocan, pp. 159-164).
Așadar, membri participanți ai misiunilor de observare sunt pregătiți să „mențină contactul și să faciliteze dialogul și instalarea încrederii între cei nemulțumiți de guvernarea unei țări și forțele politice ale respectivei țări; să promoveze activ respectarea drepturilor omului; șă promoveze și să monitorizeze aderența la principiile și normele OSCE; dar și să promoveze măsuri și căi prin care OSCE să asiste la dezvoltarea instituțiilor politice democratice și legale ( 19 Decembrie, 1997, OSCE). Cu astfel de sarcini au fost gândite misiunile OSCE din Albania, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Cecenia etc. (OSCE 1998). OSCE s-a mai folosit de mici grupuri de cercetare pentru a raporta asupra condițiilor de desfășurare a conflictelor, acestea ducând la estimarea viabilității inițierii unor intervenții mai amănunțite.
În mod ocazional, organizațiile regionale inițiază grupuri de monitorizare – cum ar fi în 1991, Comunitatea Europeană (EC) s-a alăturat OSCE în misiunea sa de verificare și observare din Iugoslavia.
Concilierea. Dacă adversarii sunt inflexibili și nu doresc soluționarea conflictului prin mediere, atunci se apelează la conciliere. Concilierea a fost descrisă ca „o încercare de a induce negocierea” (Bailey, p.16)). Cu alte cuvinte, concilierea poate fi definită ca o metodă de soluționare a conflictelor internaționale de orice natură, conform căreia o comisie înființată de părțile implicate în conflict, fie pe o bază permanentă sau ad hoc, pentru a trata posibilitățile încheierii conflictului, pentru a examina în mod imparțial conflictul și totodată, pentru a încerca stabilirea prevederilor finale ale acordului. (Merrills, p. 64).
Astfel, conciliere presupune ca două state aflate în conflict să nominalizeze oficiali ce vor purta tratative. Acești oficiali au rolul de a aduna toate informațiile relevante pentru etapa următoare, să le examineze, ca mai apoi să sugereze soluții pentru rezolvarea lor. O altă cale de a vedea concilierea este de a o gândi ca „o negociere instituționalizată” (Merrills, p. 64).
Teoretic, este dificil de a trasa o linie definitorie între conciliere și mediere. Putem spune doar că concilierea formalizează a treia parte a intervenției într-un conflict, instituționalizând procesul într-o măsură mai ridicată, de obicei, printr-un tratat. Rolul conciliatorului este de a propune fie regulile după care se va încheia acordul fie chiar acordul între state.
Analizând istoria, putem observa că concilierea a făcut parte din tratatele de pace încheiate în Europa, atingâng punctul maxim între anii 1925 și cel de-al doilea război mondial, când peste 200 de tratate ce includeau concilierea au fost adoptate. Cu toate acestea, putem observa o decădere a utilizării concilierii ca metodă de soluționare a conflictelor, în comparație cu alte metode, astfel că în cazul a mai mult de o sută de conflicte, concilierea a fost uzitată în douăzeci de cazuri ca metodă de aplanare a unui conflict (Trocan, pp.73-86).
Așadar, putem trage câteva concluzii privind slaba recurgere la conciliere în relațiile internaționale. În primul rând, multe tratate bilaterale limitează aria problemelor tratate prin conciliere a conflictelor deschise la un număr insemnificativ. Problemele de interes politic, cele ce provoacă cele mai multe conflicte și cele mai violente, nu sunt acoperite de tratate. În al doilea rând, costurile ridicate și multitudinea procedurilor necesare organizării unei ședințe de conciliere fac din conciliere o metodă mai puțin utilizată. În plus, metoda concilierii este prea elaborată pentru conflictele minore și lipsită de factorul politic pentru conflictele majore.
Prin urmare, concilierea este o soluție de succes pentru conflictele minore, cu o importanță scăzută pe plan internațional și desfășurate în limitele legalului.
2.3. Mijloace jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor
Când vorbim de mijloace jurisdicționale ne referim la legi generale ale dreptului internațional ce acoperă o anumită categorie de cazuri, fiind bazată pe o sancțiune stabilită în avans și acceptată ca legitimă. Aceste mijloace reprezintă un corp de legi ce leagă statele și alți agenți în relațiile internaționale și în interacțiunile dintre state, având statut de norme de reglementare a acestor relații.
După cum am văzut, dreptul internațional contemporan are ca scop evitarea desfășurării unor activități ostile de către statele lumii ce au ca rezultat perturbarea păcii și securității internaționale. De asemenea, dreptul internațional are rolul de a încuraja acele acțiuni ale statelor ce conduc la stabilirea unei ordini pașnice, acțiuni precum: reglementarea aspectelor economice, de mediu, sociale sau de comunicații (Bull, p.20).
Arbitrarea ca mijloc jurisdicțional de soluționare a conflictelor. Putem defini arbitrare ca „ acțiunea prin care statele aflate într-o dispută recurg la judecători, în comun acord, pentru a soluționa diferendul, pe baza respectării normelor internaționale”, conform Convenției de la Haga privind Reglementarea Pașnică a Diferendelor (1907) (Jeong, p.386). Prin urmare, statele aflate în conflict aprobă să transmită procesul de ajungere la încheierea disputei unui arbitru ce va decide pentru ambele state sau toate statele opțiunile soluționării pașnice a conflictului pe baza dreptului internațional (Coman, p.296).
Un exemplu edificator în acest sens este disputa dintre Chile și Argentina asupra deținerii Canalului Beagle după sfârșitul celui de-al doilea râzboi mondial, când ambele țări au recurs la Curtea Internațională de Justiție pentru aplanarea disputei. Judecătorii Curții au cercetat informațiile relevante, tratatele și acordurile încheiate, astfel reieșind, în baza dreptului internațional, câștig de cauză statului Chile, fiind proclamat posesor legal (Bercovitc, p.26).
Arbitrarea, de obicei, poate recurge la patru surse de drept internațional în procesul de soluționare a unui conflict: convenții internaționale ce stabilesc norme recunoscute de statele semnatare; cutumele internaționale – ca practică generală recunoscută ca drept; principiile generale ale drepturilor recunoscute de statele avansate; deciziile juridice și tehnice elaborate de experți în domeniu (Bull, pp. 150-152).
Arbitrarea se poate produce prin intermediul tribunalelor ad hoc sau arbitrii individuali. Astfel, în unele cazuri, statele pot forma o comisie, în alte cazuri, ele pot apela la președintele unei alte țări sau la o persoană specializată sau tribunale internaționale pentru stabilirea verdictului (Merrills, p.91). În practică, se obișnuiește recurgerea la un număr impar de judecători, cu cel puțin un reprezentant din fiecare țară implicată în dispută.
Interesant de observat este faptul că Papa deseori a arbitrat diferite conflicte internaționale. O astfel de arbitrare făcută de Papă a fost și cea dintre Chile și Argentina, după respingerea hotărârii date de Curtea Internațională de Justiție de către statul argentinian și recurgerea la revendicarea Canalului Beagle pe cale militară (1977-1984).
O dată cu dezvoltarea sistemului de state, arbitrarea a fost din ce în ce mai puțin folosită, dar o revenire la procesul de arbitrare a conflictelor s-a produs în secolul XIX – lea și începutul secolului XX (Suter, p. 54). Cu toate acestea, în comparație cu alte metode de soluționare a conflictelor, arbitrarea nu a fost niciodată utilizată într-un grad ridicat.
Hotărârea judecătorească. Similar arbitrării, hotărârea judecătorească sau sentința a fost rar uzitată ca metodă de rezolvare a diferendelor. Hotărârea judecătorească se referă la recomadările dată de Curtea Internațională de Justiție sau alte tribunale judecătorești internaționale, cum ar fi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, privind disputa dintre state (Merrills, p.127).
Putem observa că singura diferență între arbitrare și judecare o reprezintă maniera de alegere a judecătorilor. În celelalte privințe cele două procese sunt identice. Astfel, după cum am văzut, în arbitrare statele sunt cele ce stabilesc de cine sunt judecate, în timp ce sentința unei curți internaționale este dată de un complet de judecată prestabilit.
Curtea Permanentă de Justiție Internațională (PCIJ), creată de Liga Națiunilor a fost prima curte permanentă ce se ocupa de astfel de litigii, rezolvând nu mai mult de treizeci și trei de cazuri. A doua curte internațională, Curtea Internațională de Justiție (ICJ), formată în 1945, nu a dispus de mai mult de un caz de judecare pe an de la înființarea sa, relevând slaba recurgere la hotărârile judecătorești în ceea ce privește rezolvarea unor conflicte (Bercovitch, p. 26-27).
Cu toate acestea, putem enumera câteva beneficii ale utilizării acestei metode. Într-un sens general, metodele legale furnizează o abordare rațională, sistematică și autoritară de soluționare a unui conflict apărut. Mai mult, deciziile imparțiale și obligatorii stabilite de judecători nu numai că impune statelor aplicarea hotărârii, sub presiunea internă, dar și legitimizează succesul revendicărilor făcute pe plan internațional (Berridge, p. 13).
Arbitrajul este o metodă utilă de orânduire a subiectelor problematice, dând acorilor implicați încredere prin alegerea judecătorilor. Tribunalele permanente reprezintă o metodă facilă prin care statele pot evita organizarea unui nou complet la fiecare dispută creată ( Jeong, p.387).
Noile provocări la adresa păcii cer noi practici de menținere și soluționare a acestora. Ca urmare a schimbării complexității conflictelor în toate părțile lumii, devenind în mod preponderent intrastatale, stabilirea mijloacelor de rezolvare a acestor conflicte joacă un rol crucial, dar și contruirea păcii post-conflict.
Abordarea pe cale pașnică a conflictelor și metodele conciliatorii ocupă un loc important în operațiunile de construire a păcii, dar pot fi și la limită. În cel mai rău caz, mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor impun crearea unor rețele de instituții, mecanisme și proceduri ce examinează sursele de tensiune, în primă fază, interzic părților să recurgă la acțiuni abuzive sau violente, apoi obligă statele să își pledeze cauza într-un proces echitabil. În cel mai bun caz, o dată prin dezvoltarea acestui sistem de soluționare a conflictelor, prin limitarea puterii statelor, dar și acceptarea și procesarea unor opinii divergente – toate acestea prin canale nonviolente – devin o obișnuință, se vor aplana disputele și conflictele vor fi din ce în ce mai rare (Crocker, p. 421).
2.4. Soluționarea diferendelor în cadrul Organizațiilor Internaționale
Termenul organizație internațională reprezintă o asociație de state stabilită și bazată pe un tratat constituitor, având ca obiectiv realizarea unor scopuri comune prin organe proprii ce îndeplinesc funcții specifice în interiorul organizației.
Potrivit abordării realiste a relațiilor internaționale, rolul instituțiilor internaționale este delimitat de dominarea statelor națiune și a intereselor lor (Carr, p. 26). Aceste interese sunt văzute ca o constrângere majoră asupra acțiunilor organizațiilor internaționale (Morgenthau, 1971, p.350). Pentru neorealiști, structura sistemului este cea care ordonează și pune în mișcare componentele sale (Waltz, 1995, p. 78).
Cu toate acestea, organizațiile internaționale, născute în urma haosului creat de războaiele mondiale, au fost create cu speranța că securitatea colectivă și funcționalismul vor garanta pacea și ordinea în sistemul internațional. Pentru a realiza acest scop, majoritatea organizațiilor internaționale au creat mecanisme și norme de soluționare a conflictelor.
În cele ce urmează vom analiza principalele organizații internaționale și prevederile acestora în ceea ce privește mijloacele de soluționare a aconflictelor.
Așadar, ONU cea mai vastă organizație internațională, cu o sferă de influență globală, a luat naștere în anul 1945 la Conferința de la San Francisco. Scopul acestei organizații este stipulat în preambulul Cartei ONU, reprezentând totodată obligația primordială pentru membrii săi: să mențină pacea și securitatea prin luarea unor măsuri colective pentru prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa păcii, pentru aplanarea actelor de agresiune și să gestioneze prin mijloace pașnice și în conformitate cu prevederile dreptului internațional, procesul de soluționare a unui conflict sau a unei situații ce poate duce la perturbarea păcii (Mândru, p.35).
În ceea ce privește obligația statelor membre față de stabilizarea unui conflict, Carta ONU detaliază abordarea organizației față de căile de soluționare a unui conflict, în Capitolul VI, intitulat „Rezolvarea pașnică a diferendelor”, astfel: „Art. 33: Părțile implicate în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-1 rezolve, înainte de toate, prin negociere, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor”.
De asemenea, un stat ce nu face parte din Organizația Națiunilor Unite poate aduce la cunoștință Consiliului de Securitate sau Adunării Generale declanșarea oricărui diferend la care ia parte, dacă în prealabil adoptă prevederile Cartei în ceea ce privește soluționarea pașnică a unui diferend.
Organele abilitate în gestionarea conflictului din cadrul ONU sunt Consiliul de Securitate, Secretarul General, Adunarea Generală și Curtea de Conciliere și Arbitraj. Consiliul de Securitate, fiind principalul organ de luare a deciziilor, manevrează recomandările asupra unei dispute și autorizează implicarea ONU în soluționarea conflictului. Dacă Consiliul de Securitate nu poate lua o decizie, atunci Secretarul General este autorizat să intervină prin proprie inițiativă. În cazul în care apare un blocaj al votului în Consiliul de Securitate, ca urmare a folosirii veto-ului, Adunarea Generală poate supune votului inițierea procesului de aplanare a unui diferend. Curtea de Conciliere și Arbitraj face recomandări, însă, din păcate nu a fost uzitată în multe cazuri.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), având sfera sa de influență pe plan regional: leagă securitatea Americii de Nord cu cea a Europei. Această organizație a luat ființă pe 4 Aprilie, 1949, ca o alianță de apărare, politică și militară a statelor independente promovată prin cooperare mutuală și consultare în probleme economice, militare, politice și științifice, în conformitate cu Carta ONU (Bercovitch, pp. 44-45).
Uniunea Europeană cu operare regională pe teritoriul continentului european, fiind inițial creată ca forță de integrare economică în 1950 a reușit de-a lungul anilor să încorporeze probleme precum apărarea și responsabilitatea asupra securității în sfera sa de influență.
În prevederile privind soluționarea pașnică a diferendelor regăsim promovarea cooperării internaționale, prezervarea păcii și securității internaționale, dezvoltarea și consolidarea democrației și a respectării legilor, respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale etc (Waldock, p. 256).
Organele responsabile cu managementul conflictelor fiind reprezentat de Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție și comitetele speciale sau mediatorii.
Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE), inițial o organizație cu rol consultativ, dar în urma Summitului de la Paris din 1990 devine o organizație cu o structură permanentă și instituții proprii. Această organizație internațională este preocupată cu controlul și rezolvarea conflictelor. De asemenea aceasta are ca scop promovarea cooperării și securității, a dezvoltării politice și economice (Sapiro, p. 631).
Contorizând organele ce se ocupă de managementul conflictelor regăsim secretarul general, președenția în exercițiu și Curtea pentru Conciliere și Arbitraj (Merrills, p.282). De asemenea, OSCE a organizat de-a lungul anilor mai multe operațiuni pe termen lung și numeroase misiuni de observare având rolul de a monitoriza și aplana conflictele.
Uniunea Africană (AU), stabilită pe 25 mai, 1963, cu denumirea de Organizația Unității Africane, aceasta își schimbă numele în 2002. Această organizație regională are ca principalele priorități dezvoltarea politică, socială, economică, culturală a regiunii. Cu toate acestea observăm o priotizare a obiectivelor politice prin susținerea mișcărilor de eliberare a teritoriilor colonizate și cele de discriminare rasială; reglementarea conflictelor intra-africane sau susținerea ideologică a conceptului de Pan Africanism (Magliveras, p. 415).
Preambulul Cartei Uniunii Africane restabilește principiile aplicabile statelor membre privin pașnica soluționare a conflictelor prin încurajarea „cooperării pașnice și pozitive între state”. Pentru respectarea acestor principii se ocupă Adunarea Generală a Uniunii, Consiliul Executiv sau Comisia de Mediere, Conciliere și Arbitraj (Packer, p. 365).
Organizația Statelor Americane (OAS) are ca scop menținerea securității regionale prin utilizarea unor mijloace diplomatice mai degrabă decât angajarea unor constrângeri militare. De asemenea este preocupată de dezvoltarea socială, creșterea economică și respectarea drepturilor omului (Merrills, p.282).
Aceste principii sunt întărite prin obligația statelor membre de a soluționa disputele prin mijloace pașnice și diplomatice după cum prevede Carta acestei organizații. Iar organele responsabile cu tratarea conflictelor sunt Consiliul Permanent, Secretarul General și Comitetul Inter – American pentru Stabilizarea Păcii (Lagos, p.173).
Asociația Națiunilor din Sud – Estul Asiei (ASEAN) a luat ființă în august 1967 la Bangkok, fiind preocupată în special cu probleme economice, deși în ultima perioadă securitatea regională a crescut în importanță.
Declarația ASEAN semnată la Bangkok stabilea rolul organizației și anume acela de a promova pacea în regiune și stabilitatea prin perpetuarea respectului față de justiție și statului de drept în relațiile dintre națiunile din regiune, dar și aderența la principiile Cartei Națiunilor Unite.
Trecând în revistă principalele organizații internaționale active, putem observa și existența unei multitudini de organizații nonguvernamentale implicate în procesul de realizare a păcii. Printre acestea putem enumera: CARE, Oxfam, Salvați copii, Medici fără frontiere etc. este important de punctat faptul că majoritatea ONG – urilor nu sunt axate exclusiv pe probleme umanitare. Aproape în fiecare operațiune de stabilizare a păcii și securității vom regăsi ONG – uri ocupându – se de democratizare, dezvoltare, drepturile omului sau menținerea păcii (Bercovitch, p.45).
În opinia mea, în prezent conflictele reprezintă una din problemele majore cu care se confruntă umanitatea, iar reglementarea lor uneori nu este posibilă nici cu ajutorul unor organizații internaționale precum ONU și NATO. Astfel, ca prim instrument în rezolvarea sau aplanarea conflictelor ar trebui folosite :medierea și negocierea, singura modalitate de stabilire a păcii.
VI. Capitolul 3. Negocierea în relațiile internaționale
După cum am văzut în capitolele trecute, Carta Națiunilor Unite conține, în Art. 2, două cerințe obligatorii aplicabile statelor membre: să-și rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice, în așa manieră încât securitatea și pacea sistemului internațional, precum și justiția să nu fie afectate; să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu utilizarea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice ale oricărui stat, sau în orice altă manieră ce nu corespunde cu principiile ONU.
În trecut, multe conflicte internaționale au fost rezolvate prin presiuni economice sau acțiuni militare, astfel voința statului celui mai puternic era impusă statului slab. Prin crearea ONU s-a dorit furnizarea unor măsuri adecvate și în concordanță cu dreptul internațional în procesul de soluționare a unui conflict (Bercovitch, p.1202).
După cum am văzut, printre astfel de metode pașnice, Carta ONU recomandă utilizarea negocierii în astfel de situații. Cu toate acestea, putem explica procesul de negociere nu ca unul opus coerciției ci ca parte a acesteia. Această abordare a negocierii ca realpolitik gace parte din percepția realistă a negocierii prin putere . Dovadă a acestui fapt stă încorporarea, după sfârșitul Războiului Rece, a unui nou concept în relațiile internaționale ce asociază folosirea forței și negocierea: diplomația coercitivă. Aceasta presupune folosirea amenințării cu forța militară pentru a convinge un alt stat să stopeze acțiunile, văzute ca agresive pentru primul stat.
Cel mai de seamă susținător al acestei abordări a fost Henry Kissinger, cel ce a blamat necesitatea existenței noțiunii de încredere și prietenie în procesul de negociere, acest lucru fiind vizibil în detalierea exemplului Răzbiului din Coreea:
„Datorită convingerii lor că pacea este normală, iar bunăvoința naturală, conducătorii americani au căutat în general să încurajeze negocierile prin înlăturarea elementelor de presiune și prin demonstrații unilaterale de bunăvoință. De fapt, în cadrul celor mai multe negocieri, gesturile unilaterale anulează un element cheie de negociere…În mod tipic, presiunea de pe câmpul de luptă este ceea ce generează negocierile. Ușurarea acestei presiuni nu face decât să reducă stimulentul dușmanului de a negocia serios și el caută să lungească negocierile pentru a-și da seama dacă nu cumva mai urmează și alte gesturi unilaterale” (Kissinger, 2010, p.427).
Această abordare nu pare a fi unică deoarece se poate observa că în unele cazuri, negocierea nu este privită ca o soluție pentru rezolvarea problemei. Acest fapt este susținut de guvernele care refuză să negocieze cu teroriștii.
Dar exceptând această poziție radicală a lui Kissinger, descoperim și alte abordări ale negocierilor. De exemplu, se poate argumenta faptul că în unele situații datoria primordială de a negocia reiese din obligația statelor de a-și rezolva pașnic disputele impusă de Art. 2, al.3 a Cartei ONU dar și din obligația morală de a utiliza mijloacele cele mai adecvate circumstanțelor și naturii disputei.
De asemenea, datoria de a negocia determină părțile aflate în dispută să se comporte într-o așa manieră încât rezultatul negocierilor să fie unul pozitiv (Raportul ICJ, 1969, p. 47). Totodată datoria de a căuta un acord prin negociere poate fi determinată de negarea existenței unei dispute sau de afirmațiile statelor aflate în dispută asupra dreptului ca unele cerințe și condiții tratate în faza de prenegociere să fie introduse în următoarea etapă.
Astfel, negocierea are ca scop atingerea unui acord sau a unei soluții acceptate de toate statele incluse într-un diferend, fiind mai complexă decât o simplă deliberare între state sau guverne. Este principalul mod de tranzacționare între națiuni dar și între orice alți subiecți ai dreptului internațional, în general.
3.1. Negocierea: concept, parametri, istoric
Comportamentul, ritualurile, abordările folosite de ființele umane în procesul de negociere au fost în continuă dezvoltare de-a lungul secolelor, adaptându-se schimbărilor apărute în mediile sociale, biologice, politice, economice sau culturale. Așadar, odată ce oamenii au început să trăiască în spații mai restrânse a apărut nevoia de a identifica și de a se apăra de potențialele amenințări venite din partea celorlalți, fiind din ce în ce mai strategi în relațiile cu ceilalți (Dunbar, p.3).
Astfel, se pot discerne cinci perioade distincte a comportamentului și a abordărilor folosite în negociere corespunzătoare unor perioade succesive a istoriei umanității. Fiecare formă sau conduită reflectă strategiile abordate în procesul de soluționare a unui conflict.
În primă fază, la începuturile istoriei, când conflictele interumane erau numeroase, modul primitiv de rezolvare a conflictelor era bazat pe necesitatea de supraviețuire. Ca urmare a absenței unei autorități centrale sau a unei organizări statale, conflictele și haosul între triburile sau grupurile rivale erau larg răspândite. Acesta era mediul celor „toți împotriva tuturor” descrise de Thomas Hobbes(Zartman,p.255).
Contrar așteptărilor, negocierea a fost constant utilizată, deși într-o formă rudimentară, asemănându-se foarte mult cu comportamentele de gestionare a conflictelor utilizate de speciile animale pentru încheierea luptelor. Scopul acestei abordări a negocierilor a fost de a servi instinctului uman de supraviețuire astfel încât orice acțiune ostilă o dată începută trebuia încheiată pentru conservarea umanității. Această formă originară de negociere este bazată în mare parte pe un instinct visceral și nu reprezintă o activitate deschisă, conștientă sau planificată (Starkey, pp.141-143).
În majoritatea scenariilor unei negocieri primitive exista o diferențiere clară a echilibrului de putere între părțile implicate în conflict. Învingătorii unui război dețineau toată puterea, iar negocierea cu cei învinși era coordonată de aceștia. În același timp, un adversar ce a pierdut aproape totul poate fi periculos, iar posibilitatea de a-l nimici total necesită implicarea unor costuri uriașe, atât financiare cât și emoționale. Mai mult, costurile unei ocupări totale și distrugerea resurselor unui teritoriu cucerit pot duce la slăbirea puterii învingătorilor. Prin urmare, în pofida echilibrului diferențial de putere și utilizării frecvente a unor tehnici coercitive și a ultimaturilor, ce nu sunt conforme cu noțiunile moderne raționaliste de „condiții echitabile de concurență” , existau adesea anumite forme de pârghie uzitate de partea învinsă (Bercovitch, p.1207).
Istoric, negocierea a fost o modalitate pentru cei învinși de a-și regla situația astfel încât să obțină un rezultat suficient pentru a putea supraviețui, fără alte pretenții adiționale. Cu atât mai mult, aceștia nu luau în calcul posibilitatea unui rezultat de tip win-win al noțiunii moderne de negociere. Asociația negativă atribuită negocierilor cu cei învinși a persistat și a continuat de-a lungul secolelor (Zartman, p. 36-37).
În acelasi timp, unele tactici de negociere primară, cum ar fi constrângerea sau manipularea continuă să fie utilizate, în condiții corespunzătoare, de conceptul acual de negociere.
Cea de-a doua formă de negociere a fost utilizată de-a lungul secolului XVI-lea în timpul războaielor purtate te papalitatea catolică împotriva orașelor italiene, iar alianțele politico – militare erau reformate constant. În această perioadă, succesul și uneori supraviețuirea unui actor depindeau de abilitatea de a anticipa și contracara atacurile părților adverse, dar și de strategia proprie de apărare strategică (Webel, pp.36-37).
În acest mediu social și politic, Nicolo Machiavelli a scris unul dintre cele mai importante texte asupra practicii negocierii până în prezent. Lucrarea sa a oferit o bază solidă pentru analiza leadershipului, procesului de luare a deciziilor precum și exercitarea puterii în secolele ce au urmat.
Cea mai des asociată expresie cu Machiavelli este „scopul scuză mijloacele”, fiind asociată cu modul realist de abordare a negocierilor. Această tensiune între rațiune și onestitate pe de o parte, și necesitatea unor strategii, jocuri și înșelăciuni în politică și afaceri rămâne relevantă și astăzi așa cum a fost acum 500 de ani, încadrând discuțiile actuale despre rolul și etica negociatorilor (Cohen, p.34).
Machiavelli este precursorul abordării strategice a negocierilor, aducând în prim plan trasarea și planificarea acțiunilor astfel încât să fie îndeplinite chiar și ideile politice ce au un scop nobil.
În urma Revoluției Științifice a secolului al XVII-lea și a Iluminismului din secolul XVIII, modul în care cultura occidentală privea lumea s-a schimbat în mod dramatic. Această abordare începută o dată cu studiul fenomenelor fizice s-a extins treptat spre mediul politic, social și al conflictului. Căutarea adevărului, realizată anterior prin credința religioasă, a fost înlocuită de credința în rațiune, fiind urmărită printr-o gândire rațională. Comportamentul și practica negocierii, de asemenea, a început să fie privită ca o întreprindere rațională (Bernhardt, p. 153).
Cea de-a treia formă a negocierilor avea ca mediu o Europă a națiunilor implicate în o serie de alianțe, războaie și tratate. Așadar, procesul de negociere a devenit birocratizat sub forma diplomației (Cohen, p.38).
Cadrul de gândire raționalist a produs un model util și puternic de practici a negocierilor, aducând o măsură de legimitate în domeniul managementului conflictelor.
După cel de-al doilea Război Mondial, negocierea a început să fie abordată ca o știință, unde teoria jocurilor și modelarea computerizată a fost atașată studiilor asupra negocierilor și a strategiilor de soluționare a conflictelor (Goodwin, p. 17).
De asemenea, procesul de negociere a fost instituționalizat, făcând parte din sistemul juridic și fiind utilizat în mod activ pentru remedierea și prevenirea situaților conflictuale dintr-o gamă largă de domenii: culturale, educaționale sau politice.
Conflictele actuale și divergențele dintre actorii internaționali au devenit din ce în ce mai complexe și accentuate în zilele noastre, necesitând o abordare diferită a modului de folosire a negocierii pentru rezolvarea acestora. Așadar, procesul de negociere devine mult mai creativ, flexibil și incorporat în monitorizarea și implementarea normelor de guvernare a societății.
3.2. Obiectul și clasificarea negocierilor
Negocierea fiind definită ca o discuție între reprezentanții a două sau mai multe state, având ca scop semnarea unui acord în urma atingerii unor puncte comune pentru încheierea litigiului dintre ele.
În mod tradițional, negocierea se derulează în trei etape: prenegocierea, etapa discuțiilor sau negocierea propriu – zisă și etapa de postnegociere. Ultimele două etape fiind cunoscute ca „negocieri în jurul mesei” (G.R. Berridge& Alan James, p. 183).
Prima etapă a unei negocieri sau ceea ce precede discuțiile în jurul mesei rotunde, răspund, de obicei, la trei întrebări: recurgerea la negocieri este sau nu o soluție pentru rezolvarea diferendului; dacă da, ce agendă trebuie urmată; și care sunt etapele de procedură pentru desfășurarea negocierii. De asemenea, acolo unde ordinea de zi și delegațiile participante sunt prestabilite, prenegocierea se rezumă la o serie de discuții de fond.
O altă clasificare a negocierilor poate fi făcută prin determinarea numărului participanților. Astfel, distingem (Harris, pp.79-82):
Conferințele la scară largă – acestea pot fi extrem de utile pentru semnalizarea deschiderii unui proces de negociere și găsirea unei soluții echitabile pentru părțile implicate. Cu toate acestea, din cauza mărimii și formalității acestora, ele nu facilitează derularea tratativelor și luarea deciziilor definitive.
Summit-urile compuse dintr-un număr restrâns de delegați pot fi importante în tratarea unor probleme cheie. Prezența unor personalități de rang înalt nu poate garanta aprobarea imediată a oricărui acord, cu toate acestea, ridică miza considerabil prin punerea unei presiuni asupra părților implicate pentru ajungerea la un acord.
Discuțiile în jurul mesei rotunde sau plenarele sunt cele în care are loc aprobarea, în mod oficial, a concluziilor și acordurilor încheiate.
Discuțiile din subgrupuri sau subcomitete permite o negociere mult mai rapidă și realizarea unui schimb de informații pentru luarea deciziilor datorită numărului redus de participanți. (Peter Harris, p. 79-80)
De asemenea, negocierile pot fi oficiale sau neoficiale; clasificate în funcție de obiectul supus negocierii: politice, economice, de drept etc; bilaterale sau multilaterale.
3.3. Strategii de negociere. Tehnici și tactici
Tehnicile și strategiile folosite în procesul de negociere sunt în mare parte dependente de context. Atât contextul cât și creativitatea participanților trebuie să ghideze și să favorizeze găsirea soluției ideale pentru rezolvarea unei situații conflictuale.
Astfel, printre numeroasele tactici și tehnici de negociere putem enumera:
Promovarea construirii încrederii între părțile implicate în negociere. Actorii aflați în dispută trebuie să construiască un mediu propice desfășurării negocierii prin instalarea încrederii mutuale, astfel încât să se realizeze o relație bazată pe siguranța obținerii unui rezultat favorabil în urma încheierii negocierilor ( Stevens, pp.78-79).
Asigurarea confidențialității. Prin acesta se înțelege nedivulgarea informațiilor discutate fără acordul tuturor părților implicate în proces. Fiecare actor are nevoie de siguranță pentru a putea discuta teme sensibile cu implicații majore pentru viitor. Acest aspect trebuie stabilit de la început și încurajat prin comportamente adecvate. Confidențialitatea este un factor cheie al negocierii.
Demonstrarea competenței și a implicării. Prin acestea are loc asigurarea ajungerii la un rezultat în urma negocierilor, fiind necesare de la începutul derulării procesului de negociere până la finalul acestuia.
Empatia. Relaționarea cu un inamic este deficilă, cu toate acestea este necesar să realizăm că partea adversă este dispusă să coopereze și să treacă peste trecutul conflictual prin încheierea conflictului.
Menținerea optimismului în găsirea unei soluții. Deși negocierea este de cele mai multe ori un proces anevoios și dificil, trebuie să ne gândim la costurile întreruperii negocierii și la consecințele pe termen lung.
Promovarea clarității. Informațiile concrete, deși incomode, sunt vitale. Fără distribuirea unor informații complete nu se poate ajunge la nici o decizie durabilă și definitivă, deci nu va exista nici un acord între părți.
Întrebările adresate părții adverse. Pentru a evita aparența unui interogatoriu este necesară recurgerea la întrebări deschise. Acestea generează răspunsuri complexe și facilitează obținerea unor informații noi.
Parafrazarea, clarificarea și rezumarea. După primirea unui răspuns la o întrebare deschisă este necesară parafrazarea acestuia și extragerea ideilor principale pentru verificarea autencității răspunsurilor. De asemenea, este preferabilă recurgerea la întrebări suplimentare pentru clarificarea noțiunilor neclare.
Concentrarea pe problemele delicate. Pentru părțile aflate în conflict, problemele de bază, cele ce au dus la declanșarea conflictului, sunt profun semnificative dincolo de conținutul lor obiectiv. Dar pentru clarificarea acestora este nevoie de inițierea unor întrebări și răspunsuri obiective, centrate pe punctul sensibil al adversarului fără a provoca disconfort și tensiuni emoționale.
Dezamorsarea furiei. În procesul de negocierea evitarea totală a stărilor de iritare este puțin probabilă. Simpla recurgere la metode de detensionare prin luare unei pauze sau discutarea emoțiilor reciproce, pot evita suspendarea negocierilor (Harris, pp. 93-98).
Promovarea înțelegerii informațiilor împărtășite. Toate problemele apărute între părți trebuie clarificate de la început. Pentru obținerea unor informații adiționale se poate recurge la căutarea acestora în afara părților implicate (Ikle, p.IX).
Distingerea percepțiilor de interese. Pentru evitarea blocării negocierii trebuie realizată o distincție clară între nevoile obiective ale unei părți (dispute teritoriale, conservarea resurselor etc) și interesele subiective (percepțiile, convingerile).
Recurgerea la experți. Grupurile de experți pot prelua aspectele problematice ale negocierii, aducând propuneri clare și posibilități de rezolvare a acestora.
Promovarea fluidității. Odată ce informațiile au fost colectate, încrederea a fost instalată, pozițiile au fost stabilite clar, atunci poate începe procesul de soluționare a conflictului prin negociere. Această etapă poate fi facilitată prin:
Fracționarea. Aceasta presupune împărțirea agendei în părți mici, accesibile pentru abordare.
Prioritizarea subiectelor de discuție fie în funcție de importanța lor fie de accesibilitatea lor.
Identificarea unor interese comune ce pot detensiona discuțiile și genera soluții alternative.
Schimbul de concesii.
V. Studiu de caz: Negocierea ca forma de arbitraj internațional asupra
problemelor litigioase din Balcanii de Vest. Războiul din Iugoslavia
Războiul din Iugoslavia a fost o tragedie umană modernă fără termen de comparație, a fost războiul cel mai brutal și sălbatic din Europa de la sfârșitul celui de-al treilea Reich, iar multe din consecințele acestuia rămân și astăzi prezente. Încercările eșuate de a instala pacea în regiune prin mijloace punitive, precum utilizarea forței armate, embargo sau amenințări de orice natură, au demonstrat forța soluționării unui conflict prin mijoace pașnice și diplomatice, în acest caz negocierea. Prin urmare, consider că alegerea acestui studiu de caz este cea mai optimă metodă de a analiza și înțelege impactul procesului de negocierea asupra relațiilor internaționale sau „eficiennța” acestuia în acțiunile de soluționare a unui conflict.
Războiul din Iugoslavia – Context
Iugoslavia era numită federația ce cuprinde republicile relativ autonome reunite la sfârșitul Primului Război Mondial: Bosnia – Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia. O dată cu colapsul Uniunii Sovietice din 1989, republicile și-au exprimat neîncrederea și au acuzat cea mai puternică republică, Serbia, de impunerea propriilor voințe sub masca preocupării pentru viitorul federației. Ca urmare, mijlocul anului 1989 s-a caracterizat prin numeroase incidente violente inițiate de celelalte republici pentru a provoca secesiunea. Punctul culminant a fost atins în iulie 1990 o dată cu declararea independenței Sloveniei (Oliver, pp.4-7).
Tensiunea persista de mulți ani în rândul intelectualilor sloveni, aceștia considerând că regimul comunist din Iugoslavia menține națiunea lor bogată și dezvoltată în stagnare. Populația Sloveniei, fiind cultural omogenă și puternic unită în opinia lor, a decis urmarea unui nou drum cu instituții democratice și respectarea drepturilor și libertăților omului (Sotiropolou, p.6).
Urmând exemplul Sloveniei, Croația, a votat de asemenea un guvern noncomunist, deși neavând o populație etnică atât de unificată, această națiune relativ bogată și-a exprimat dorința de separare față de Iugoslavia.
Bosnia – Herțegovina a organizat alegerile în noiembrie 1990, iar diversitatea etnică grupată în trei grupuri principale: bosniaci (musulmani), serbi și croați, a fost vizibilă, fiecare minoritate alegându-și propriile partide politice și trimițând în parlament un număr de reprezentanți aproximativ proporțional cu populația din fiecare republică (Koehler, pp.2-3).
Treptat, comunismul a fost înlăturat de la putere o dată cu alegerile din Macedonia, unde, de fapt au fost aleși mulți politicieni excomuniști ce au trecut la noile partide. Ambele republici nu au manifestat imediat dorința pentru independență, dar păreau că doresc să rămână într-o confederație slăbită și dornică de oferirea unei autonomii mai largi republicilor componente.
Pe de altă parte, Serbia și Muntenegru au reales partidul comunist, în mare parte datorită persuasiunii unor politicieni precum Slobodan Miloșevici (Președintele Serbiei), ce a avertizat alegătorii spunând că o schimbare drastică a guvernării și a economiei ar duce la slăbirea securității la locul de muncă și pierderea beneficiilor sociale. Acesta, de asemenea, a apelat la alegătorii sârbi promovând o poziție patriotică puternică și sprijinul pentru ideea ce circula în grupurile sârbe privind restaurarea gloriei vechi – „Marea Serbia” fiind destinată pentru a-și spori influența în regiune (Koehler, pp.2-3).
Astfel, oficialii aleși ai guvernului federal iugoslav s-au văzut într-o situație dificilă: Iugoslavia deținea o armată, o economie ce trebuia gestionată, existau servicii ce trebuiau oferite poporului său și ca orice națiune avea datorii de plătit atât guvernelor străine cât și Fondului Monetar Internațional (Samardzic, p.250).
Desfășurarea războiului
Conflictele etnice au izbucnit în Bosnia, în septembrie 1990, între serbii ortodocși și bosniecii musulmani, dar totodată și în Croația între serbi și croacii catolici. Minoritatea sârbă din Croația și-a declarat independența, provocând neliniște în continuare. În ianuarie 1991, o confruntare majoră a avut loc între Croația și Armata Națională a Iugoslaviei, după ce aceast a încercat să dezarmeze republica croată. Conflictul a escaladat în luna martie atunci când armata iugoslavă a intervenit pe teritoriul Croației pentru a stopa violențele între croați și sârbi. Republica Sârbă a amenințat că va înnarma populația sârbă de pe teritoriul Croației dacă autoritățile acestei țări nu dispun măsuri de protejare a acestora împotriva atacurilor grupurilor paramilitare croate. Armata Iugoslaviei a intrat în conflict direct cu forțele croate în luna aprilie și mai a anului 1991, desfășurând concomitent acțiuni pe teritoriul croat pentru a preveni luptele între separatiștii sârbi și autoritățile croate (Radan, p. 154).
După cum am văzut, în iunie 1991 republicile Slovenia și Croația și-au declarat independența. Acest lucru a dus la lupte intense între autoritățile ambelor republici și forțele armate iugoslave, soldate cu sute de decese. Până în iulie 1991 Iugoslavia se afla în stare de război civil complet, iar în septembrie luptele s-au extins ajungând la porturi și Bosnia. (Woodward, p.59) Între timp, Armata Națională a Iugoslaviei a fost identificată în mod deschis ca forță naționalistă sârbă. În noiembrie același an, după afensivele lansate de croați, lupta s-a extins și pe teritoriul acestei țări.
Intensificarea luptelor are loc în luna martie a anului 1992 prin asedierea capitalei bosniece Sarajevo. Totodată, de la mijlocul anului 1992, conflictele din regiune au avut tendința de a se muta pe teritoriul republicii bosniace, predominant musulmană, cu câștiguri semnificative obținute de sârbi șii croați. Situația a devenit și mai complicată o dată cu proclamarea independenței populației sârbe din Bosnia (Cohen, p.160).
Conflictul din Bosnia a fost deosebit de brutal și inuman, incluzând epurarea etnică și violul sistematic. În iulie 1995, un adevărat masacru al civililor musulmani a avut loc în Srebrenica, „zona sigură” a ONU, după ce a fost capturată de sârbii din Bosnia. Ulterior, liderii politici și militari sârbi din această regiune au fost acuzați, ulterior, de către Tribunalul de la Haga pentru crime de război, presupunându-se că în zonă au murit 12.000 de civili și soldați.
Negocierea păcii în conflictul din Iugoslavia
Comunitatea internațională și-a exprimat dezacordul față de secesiune și a încurajat păstrarea integrității teritoriale a Iugoslaviei cu luni înainte ca Slovenia și Croația să-și proclame independența. Ca urmare, în iunie 1991, prin vizita Secretarului de stat al Americii, James Baker, în Iugoslavia, SUA a declarat deschis că nu va recunoaște declarațiile de independență a celor două state (Zimmermann, p. 8). Politica SUA este motivată de faptul că căderea Iugoslaviei va încuraja forțele secesioniste din URSS și va provoca noi valuri de dezintegrări teritoriale (Lukie&Barton, p. 10).
Pe de altă parte, URSS a recurs și ea la sprijinirea itegrității teritoariale a Iugoslaviei. Astfel, în aprilie 1991, ministrul de externe rus a precizat că menținerea unei Iugoslavii unite este „o condiție esențială pentru stabilitatea Europei” (Cohen; p. 218).
Comunitatea Europeană a adoptat o viziune similară cu SUA prin trimiterea unei delegații oficiale pe teritoriul iugoslav în mai 1991 însărcinată cu menținerea integrității acestui stat (Cohen; p.219). Această abordare a fost întărită prin reuniune miniștrilor de externe CE din 23 iunie 1991 care au emis o declarație ce stipula că CE nu va recunoaște nici o declarație unilaterală de independență a statelelor componente (Raportul European; p.7).
De asemena, întrunirea Conferinței CSCE din 19 iunie, din care Iugoslavia făcea parte, a emis o declarație de menținere a integrității teritoriale, sprijinită pe principiile Actului Final de la Helsinki ce stipula că nu poate fi realizată nici o modificare a frontierelor unui stat fără existența unui consens între părți (Bloed; p. 818).
O dată cu declanșarea conflictelor militare, s-a decis, printr-un consens internațional general, gestionarea și soluționarea crizelor iugoslave de către Comunitatea Europeană. În interiorul comunității exista o profundă divizare a abordărilor privind viitorul Iugoslaviei. Așadar, Franța și Spania se arătau în favoarea menținerii unei Iugoslavii federale (Macleod; p.8-9). Germania și Belgia sprijinea un punct de vedere diferit, favorizând o posibilă recunoaștere a celor două noi state Slovenia și Croația (Raportul European din 6 iulie; p. 3). Ambiguitatea poziție CE a fost reflectată și prin declarația emisă la 5 iulie 1991, care afirma apariția „unei situații noi” în regiune. De asemenea, aceasta făcea referire la soluționarea crizei ppe baza respectării dreptului internațional , în special la dreptul popoarelor la autodeterminare și integritatea teritorială a statelor (Trifunovska; p.310). Ca urmare, statele CE au hotărât recunoașterea independenței Croației și Sloveniei în ianuarie, iar a Bosniei – Herțegovina în aprilie 1992.
Prin răzbucnirea războiului civil din Bosnia, Comunitatea Europeană a decis organizarea unei noi conferințe la Bruxelles, dar eșecul implementării prevederilor acesteia a marcat și sfârșitul soluționării conflictului pe cale exclusiv comunitară. Acest fapt a împins CE să se alăture eforturilor ONU de a preveni agravarea situației în regiune.
Războiul din Bosnia, ce a durat din aprilie 1992 până în octombrie 1995 a fost un conflict vicios și complicat, putând fi împărțit în mai multe faze demarcate de diversele schimbări ale alianțelor și de multiplele încercări ale comunității internaționale de a pune capăt violențelor.
La început, principala lută a fost între sârbii din Bosnia și forțele guvernamentale bosniace compuse dintr-o alianță între croați și bosniaci: regiunile sârbe luptau pentru autonomie față de Bosnia, iar trupele armatei naționale iugoslave le asistau. ONU a decis instalarea unui embargo asupra armelor din regiune pentru a preveni cumpărarea acestore de către combatanții din regiune și extinderea conflictului, în timp ce o unitate ONU de menținere a securității (UNPROFOR) a fost trimisă în regiune (Diehl, p.244).
Ambele decizii ale ONU, deși relizate cu bune intenții, au generat înrăutățirea situației și degenerarea conflictului. Astfel, la începutul anului 1993, au fost puse bazele unui acord de încetare a focului (Planul Vance – Owen), dar acesta a fost respins de partea sârbă (Steven; pp. 208-209). Nereușita încercărilor repetate ale Comunității Europene și ONU de gestionare a acestui conflict părea a fi totală, generând intervenția SUA în conflict.
Un efort diplomatic condus de secretarul american de stat, Richard Holbrooke, a condus liderii părților implicate în conflict la masa negocierilor. Timp de trei săptămâni, în noiembrie 1995, au avut loc negocieri tensionate încheiate cu un acord semnat la Dayton, Ohio.
Încheierea ostilităților. Succesul negocierii Acordului de la Dayton
Acordul de pace de la Dayton a stabilit numeroase concesii pe care trebuiau să le adopte liderii republicilor Bosnia – Herțegovina, Croația și a Federației Iugoslave, prin recunoașterea granițelor și suveranității fiecărui stat, retragerea forțelor armate și permiterea accesului forșelor de ajutor umanitar la refugiații din zonele afectate. De asemenea, a fost creat un nou guvern în Bosnia și Herțegovina, țară împărțită în două republici: una cu populație sârbă, iar cealaltă cu populație majoritar croato – bosniacă (Bercovitch, p.253).
Acordul Dayton a reușit acolo unde numeroasele planuri anterioare de soluționare a conflictelor au eșuat, datorită determinării echipei de negociere americane de a încheia ostilitățile, dar și a suportului primit din partea celorlalte țări. De asemenea, semnarea acordului a fost favorizată de existența amenințării reale ca trupele europene ce au reprezentat coloana vertebrală a forței ONU în Bosnia (în special cele britanice și franceze), să se retragă provocând o situație iremediabilă; dar și de schimbarea semnificativă produsă în balanța militară a forțelor armate prin implicarea diplomației SUA (Gibbs, pp.167-168).
Astfel, presiunile diplomatice au produs oprirea ofensivei o dată ce divizarea teritorială a țării a crespuns cu planurile preconizate de pace propuse de mediatorii internaționali.
Biroul Înaltului Reprezentant a fost înființat pentru a monitoriza implementarea aspectelor civile ale acordurilor. Începând cu anul 1995, o forță de menținere a păcii (IFOR), formată din 60.000 de soldai aparținând în mare masură statelor membre NATO, a fost desfășurată în Bosnia. Unul dintre obiectivele acestei forțe a fost acela de a-i aresta pe vinovații de masacrele comise în regiune de-a lungul războiului (Radan, p.214). Pe măsură ce situația din zona se stabiliza, IFOR a fost înlocuită cu o forță mai redusă din punct de vedere numeric, SFOR, formată doar din trupe NATO. În decembrie 2004, locul acestei structuri a fost luat de către EUFOR, o forță militară condusă și formată din militari ai statelor din Uniunea Europeană. Și prin analiza lentei translații a conducerii forțelor militare menite a menține pacea putem constata eșecul UE în cazul crizei bosniace, cel mai sângeros război din Europa de după cel de-al doilea război mondial (Caar, p.155).
Așadar, după părerea mea, nu trebuie să excludem întru totul forța din procesul de negociere. Dacă un actor nu este pregătit să ia măsuri împotriva agresiunii, prin recurgerea la principiul securității colective, atunci, probabil, nu va reuși oprirea agresiunii. De fapt, s-ar putea să intre într-un cerc vicios făcând tot mai multe concesii, pari mai slab, și încurajezi astfel agresiunea pe care încerci să o oprești. Asta este ceea ce sa întâmplat în fazele timpurii ale conflictului iugoslav. În al doilea rând, drepturile omului sunt un factor cheie în procesul de negociere. Recurgerea la respectarea drepturilor omului, dar și prezentarea tuturor atrocităților ce au rezultat în urma unui conflic, pot sensibiliza adrversarii și favoriza recurgerea la anumite concesii pentru a stopa escaladarea conflictului.
VI. Concluzii
Omul devine ființă socială întrucât nu trăiește izolat de semenii săi, ci intră cu aceștia în raporturi dintre cele mai variate. Drept rezultat, omul devine ființă social ce își cunoaște semenii. În mod similar comunitățile umane: popoarele, națiunile, statele etc, conviețuiesc, intrând în conflict unele cu altele, acționând, interacționând. Se naște astfel un mediu internațional, o realitate care transcede limitele acestor comunități. O astfel de realitate este dată de relațiile sau, în alți termini, de viață, de arena internațională, domeniu distinct și disctinctiv al activității umane, inclusive cunoașterii.
Adeziunea a numeroase state la principiile dreptului internațional, existența unor forțe politice și sociale puternice aflate în progres dar care totodată acționează în favoarea păcii și securității internaționale, fac ca în societatea contemporană mijloacele de promovare a unor relații pașnice, de colaborare între state, printre care negocierea are un rol esențial, să dețină o pondere din ce în ce mai mare în sistemul internațional și în relațiile dintre state. Asocierea diplomației cu eforturile statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, de a-și apăra și promova interesele pe calea tratativelor dar și de a dezvolta și asigura un mediu pașnic.
Războaiele au afectat comunitatea internațională de la începutul timpului, în toate părțile lumii. Motivele acestor războaie au variat de la innumerabilele expansiuni teritoriale, la ură și simplele drepturi ale popoarelor la autonomie. Aceste războaie, cu toate acestea, nu pot fi identice, deci nu pot fi comparate. Fiecare război poartă cu el o lecție pentru viitor și o soluție cheie pentru dezvoltarea de păcii și prosperității. Aceste lecții nu sunt simple, nici nu pot fi aplicate fiecărui nou conflict apărut. Din acest motiv, este necesar să se analizeze și să facă cunoscute motivele declanșării unui conflict și cele mai eficiente metode de soluționare a acestora, pentru a putea fi prevenite în viitor.
Negocierile diplomatice reprezintă metoda pașnică de soluționare a unui conflict, fiind metoda ideală, recunoscută de dreptul internațional public, prin care statele pot restabili relații pașnice de colaborare și încredere reciprocă, dar pe de altă parte poate constitui mijlocul prin care statele își întăresc relațiile bilaterale și cele în cadrul organizațiilor internaționale în promovarea securității și prosperității comunității internaționale. Astfel, putem privi procesul de negociere ca un liant între valorile și credințele popoarelor și a statelor lumii.
În esență negocierile sunt un mijloc de reglementare a problemelor inițiale prin stabilirea unui contract între părțile interesate, expunerea punctelor de vedere și găsirea de comun acord a unei soluții acceptabile pentru părți. Negocierile reprezintă cel mai important, mai eficient și mai folosit mijloc de soluționare a problemelor internaționale, pentru încheierea de tratate și acorduri între state.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Negocierea Diplomatica – Calea de Solutionare a Diferendelor (ID: 107442)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.