Negociere Si Diplomatie In Tranzactiile Internationale

CUPRINS

INTRODUCERE .4

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN TEORIA ȘI PRACTICA NEGOCIERILOR

INTERNAȚIONALE………………………………………………………………………..6

1. NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ. CONCEPT, TIPOLOGII, FORME

ȘI CONDIȚII DE DESFĂȘURARE 6

Conceptul de negociere 6

Tipologii și forme de negociere 7

Condiții de desfășurare a negocierilor 9

Premise ale reușitei negocierilor internaționale 10

Rolul și importanța negociatorului în afacerile economice internaționale 14

2. ANALIZA PRACTICĂ A NEGOCIERILOR INTERNAȚIONALE…………………….. 16

Probleme de organizare 16

Perspective ale cercetării în domeniul negocierilor internaționale 20

CAPITOLUL II

APORTUL NEGOCIERILOR MULTILATERALE ÎN DEZVOLTAREA RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE……………………………..22

POLITICA ȘI NEGOCIERILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE 22

REZULTATELE NEGOCIERILOR COMERCIALE MULTILATERALE 23

Acordul privind instituirea Fondului Monetar Internațional (FMI) 23

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD) 29

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) 30

Comisiile economice regionale ale ONU (Organizația Națiunilor Unite) 32

CAPITOLUL III

NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ – CALE EFICIENTĂ DE LIBERALIZARE A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL…………………….. 33

AFIRMAREA UNEI NOI POLITICI ÎN VIAȚA INTERNAȚIONALĂ, CERINȚĂ A DEZVOLTĂRII RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE 33

NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ – CALE EFICIENTĂ DE LIBERALIZARE ȘI DE IMPULSIONARE A COMERȚULUI MONDIAL 34

Aspecte generale ale problemei 34

Rolul negocierilor din cadrul OMC, în dezvoltarea economiei

mondiale și liberalizarea comerțului mondial 34

2.3 Argumente în favoarea unui comerț liber 36

2.4. O.M.C. și rolul său în elaborarea și supravegherea politicilor

economice și comerciale mondiale 37

2

2.5. Principalele runde de negocieri multilaterale desfășurate în cadrul

GATT- OMC 40

Runda Tokyo: prima tentativă de reformă a sistemului comercial mondial………40

Procedurile care au precedat crearea OMC și negocierile din

Runda Uruguay …41

2.6. Reguli și angajamente noi ale GATT/OMC 43

Produsele agricole 43

Textile și confecții – revenirea la un regim vamal 45

Comerțul cu servicii: reguli pentru promovarea creșterii și investițiilor 46

Drepturile de proprietate intelectuală:asigurarea protejării

și respectării lor 49

2.6.5. Negocierile în cadrul GATT/OMC privind realizarea cadrului juridic 51

3. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA NEGOCIERILE COMERCIALE

MULTILATERALE DIN CADRUL RUNDEI URUGUAY 53

CONCLUZII 58

BIBLIOGRAFIE 60

INTRODUCERE

Plecând de la realitatea de necontestat că, procesul globalizării economiei mondiale aduce mutații esențiale nu numai în sfera politicii, dar mai cu seamă în sfera economicului, a comerțului internațional, apar astfel noi probleme de soluționat a căror complexitate solicită diplomația și negocierea în vederea găsirii de noi soluții pentru satisfacerea intereselor tuturor părților implicate.

În ultimele trei decenii, activitatea de diplomație și negociere, în general, și în domeniul relațiilor economice internaționale în special, a încercat prin eforturi sporite să dea răspunsuri eficiente principalelor provocări politice și instituționale din sistemul mondial al comerțului.

În plan național și internațional, aproape totul se negociază: cumpărări și vânzări de firme, canale de navigație, contractele de vânzare comercială internaționale, mărfuri, servicii etc; de aceea ne-am concentrat atenția asupra analizei teoretice, dar mai ales asupra celei practice a diplomației și negocierilor în relațiile internaționale, adică asupra situațiilor în care două sau mai multe părți recunosc diferendele dintre ele și modul în care vor găsi o soluție de compromis cu care toate părțile pot cădea de acord.

Practica relațiilor economice internaționale a demonstrat că diplomația a avut dintotdeauna ca funcție centrală negocierea și că între acestea există o inseparabilă asociere. În acest context, statele lumii pleacă de la ideea că trebuie să-și definească statutul relațiilor dintre ele: raporturi conflictuale sau de cooperare. În acest caz, instrumentul de realizare a cooperării este negocierea.

În perioada postbelică, dar mai ales în ultimele trei decenii, ca urmare a schimbărilor profunde care. s-au produs în economia mondială, faptele brute au cedat locul explicațiilor științifice care se concentrează asupra problemelor economice, politice și sociale.

Se poate observa că, în prezent, meditația asupra problemelor interstatale este impusă cu deosebită răspundere. La aceasta se adaugă discrepanțele economice din lumea de azi, inegalitățile flagrante, coexistența sărăciei extreme în vaste regiuni și a excesului de bogăție care susțin tot felul de tensiuni și conflicte ce apar în zone geografice diferite. Toate acestea ilustrează incertitudinea care înconjoară viitorul economiei mondiale.

În câmpul atenției acestor probleme apar și încercările de soluționare a acestora, încercări din ce în ce mai frecvente și mai bine organizate sub forma negocierilor diplomatice multilaterale. Eforturile încă neîncununate de succes de instaurare a păcii, de atenuare a războiului, de dezarmare în zonele de risc ridicat, precum și controlul strict al Națiunilor Unite asupra vânzărilor de armament de ultimă tehnologie, au făcut ca negocierile să câștige o poziție centrală în organizarea cooperării în domeniul hranei, energiei, urbanismului, poluării mediului, comunicațiilor, colaborării tehnice și științifice, apropierii culturale la care adăugăm marile probleme contemporane ale progresului economic.

Cooperarea nu este un concept nou, ci un concept restaurat și restructurat cu care lucrează sectoare largi de activitate umană, state și instituții. Negocierea a fost și este instrumentul cooperării și al întreținerii unor legături pașnice între națiuni.

Negocierea comercială internațională poate fi concepută ca o acțiune întreprinsă de două sau mai multe părți, cu obiective proprii, în cadrul unui proces dinamic de ajustare și o armonizare a diferitelor idei și argumente în discuțiile dintre ele sau în cadrul schimbului de scrisori, indiferent de domeniul relațiilor economice externe, având ca scop ajungerea la un consens de interes reciproc.

În practică, negocierile comerciale internaționale sunt cunoscute și sub denumirea de tratative comerciale internaționale. În acest context, negocierea comercială internațională a dobândit o semnificație mai largă decât sensul strict "comercială", referindu-se la toate negocierile care au loc în domeniul relațiilor internaționale. Folosirea noțiunii unice de negociere comercială se bazează pe faptul că relațiile comerciale dețin o pondere majoră în relațiile internaționale.

În obiectul negocierilor comerciale internaționale, așa cum o demonstrează practica, intră trei categorii de negocieri: negocierea instrumentelor de politică guvernamentală (acorduri, tratate, convenții, protocoale), negocierea contractelor comerciale internațional și negocierea litigiilor rezultate din derularea instrumentelor de politică guvernamentală, de derulare a contractelor comerciale internaționale.

O negociere comercială modernă trebuie integrată în diplomația comercială, "Diplomația este arta de a negocia într-o formă plăcută și convingătoare, susceptibilă să amplifice interesul partenerului și să ducă la consens".

Pe plan internațional, diplomația comercială cunoaște o largă dezvoltare; acesteia îi este acordată de diferite state și organisme o însemnătate deosebită, fapt evidențiat pe larg în prezenta lucrare.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA ȘI PRACTICA NEGOCIERILOR INTERNAȚIONALE

1. NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ. CONCEPT, TIPOLOGII,

FORME ȘI CONDIȚII DE DESFĂȘURARE

1.1. Conceptul de negociere

În procesul complex al desfășurării schimburilor economice internaționale și, mai ales, în condițiile existenței a sute de mii de agenți economici ce prezintă un larg și diversificat evantai de psihologii de înțelegere a mecanismului pieței, negocierile dobândesc o importanță primordială. Ele servesc, într-o mare măsură, eforturilor de diversificare a direcțiilor și a domeniilor afacerilor, având rolul de a da răspunsuri la problemele complexe pe care acestea le presupun. Pe de altă parte, majoritatea celor ce și-au propus să întreprindă o afacere speră, în pofida realității, ca obiectivele lor sa fie ușor de atins, convingându-se însă repede că nivelul aspirațiilor și al posibilităților nu este corelat cu realitatea, cu mediul concurențial. De altfel, cei mai mulți dintre aceștia sunt puși în fața realității chiar în timpul desfășurării negocierii.

Aproape totul se negociază în economia de piață: cantitatea și calitatea bunurilor, ambalajul, prețul mărfii, adaosul, costul transportului, termenele de livrare, modalitățile de plată, diferite clauze oferite reciproc sau unilateral, convertirea hârtiilor de valoare, vânzarea și cumpărarea ofertelor publice, salariilor, contractelor de muncă și multe, multe altele.

Negocierea poate fi privită atât ca un proces social, respectiv o formă de comunicare în relațiile interumane, cât și circumscrisa în cadrul unor domenii specifice. Din acest unghi, poate cele mai importante sunt negocierile în relațiile economice internaționale.

În definiția conceptului de negociere se remarcă multe deosebiri, în funcție de poziția de pe care sunt abordate.

În sens larg, prin negociere se înțelege acțiunea de a purta discuții în scopul de a ajunge la înțelegere.

În acest context este de observat că în viață omul este un negociator, fără a-și da seama însă, de acest lucru. Zilnic, omul se implică într-o confruntare continuă cu motivațiile semenilor, ale societății și, de ce nu, ale lui însuși.

Circumscriind negocierea în domenii specifice de activitate, definirea acesteia este diferită. Astfel, Dicționarul de Economie Politică definește noțiunea de negociere colectivă, pe care o prezintă în sensul de "tratative multilaterale cu privire la problemele de interes comun", în timp ce Dicționarul Diplomatic definește conceptul de negociere prin prisma acestei importante activități, respectiv "funcție centrală a diplomației și mijlocul cel mai important și mai eficient de rezolvare pașnică a diferendelor și conflictelor internaționale, independent de natura și amploarea acestora”.

Ajungând în domeniul economicului în general, a comerțului. în special, negocierile trebuie privite în sensul de "tratative, discuții purtate între doi sau mai mulți parteneri, în legătură cu un deziderat economic comun, în vederea realizării unor înțelegeri sau tranzacții comerciale".

De fapt, negocierea pornește de la ideea că fiecare parte are nevoi directe sau indirecte pe care vrea să le satisfacă. Atunci când partenerii au avut în vedere dorințele reciproce, negocierea s-a încheiat cu succes și contractele au putut continua.. Atunci însă când solicitările uneia dintre

părți au fost ignorate, rezultatele negocierii nu au fost cele așteptate. Iată deci că negocierea poartă amprenta comportamentului uman; de altfel, în ultimă instanță, scopul principal al negocierilor îl constituie satisfacerea unor necesități umane.

Pornind de la considerentele prezentate, apreciem că putem defini negocierea ca fiind o formă principală de comunicare, un complex de procese, de activități, constând în contacte, întâlniri, tratative, defășurate între doi sau mai mulți parteneri, în vederea realizării unor înțelegeri.

În lumina acestor definiții, așa cum preciza și Mircea Malița, rezultă că "negocierea este un act pretențios, cu cerințe crescânde și care presupune o pregătire prealabilă". Ceea ce numim schiță, plan de acțiune sau ceea ce este cuprins în mandatul și instrucțiunile negociatorului este, de fapt, un model logic al negocierii. El cuprinde descrierea obiectivelor, cunoașterea partenerilor, definirea strategiilor, examinarea soluțiilor posibile, documecierile în relațiile economice internaționale.

În definiția conceptului de negociere se remarcă multe deosebiri, în funcție de poziția de pe care sunt abordate.

În sens larg, prin negociere se înțelege acțiunea de a purta discuții în scopul de a ajunge la înțelegere.

În acest context este de observat că în viață omul este un negociator, fără a-și da seama însă, de acest lucru. Zilnic, omul se implică într-o confruntare continuă cu motivațiile semenilor, ale societății și, de ce nu, ale lui însuși.

Circumscriind negocierea în domenii specifice de activitate, definirea acesteia este diferită. Astfel, Dicționarul de Economie Politică definește noțiunea de negociere colectivă, pe care o prezintă în sensul de "tratative multilaterale cu privire la problemele de interes comun", în timp ce Dicționarul Diplomatic definește conceptul de negociere prin prisma acestei importante activități, respectiv "funcție centrală a diplomației și mijlocul cel mai important și mai eficient de rezolvare pașnică a diferendelor și conflictelor internaționale, independent de natura și amploarea acestora”.

Ajungând în domeniul economicului în general, a comerțului. în special, negocierile trebuie privite în sensul de "tratative, discuții purtate între doi sau mai mulți parteneri, în legătură cu un deziderat economic comun, în vederea realizării unor înțelegeri sau tranzacții comerciale".

De fapt, negocierea pornește de la ideea că fiecare parte are nevoi directe sau indirecte pe care vrea să le satisfacă. Atunci când partenerii au avut în vedere dorințele reciproce, negocierea s-a încheiat cu succes și contractele au putut continua.. Atunci însă când solicitările uneia dintre

părți au fost ignorate, rezultatele negocierii nu au fost cele așteptate. Iată deci că negocierea poartă amprenta comportamentului uman; de altfel, în ultimă instanță, scopul principal al negocierilor îl constituie satisfacerea unor necesități umane.

Pornind de la considerentele prezentate, apreciem că putem defini negocierea ca fiind o formă principală de comunicare, un complex de procese, de activități, constând în contacte, întâlniri, tratative, defășurate între doi sau mai mulți parteneri, în vederea realizării unor înțelegeri.

În lumina acestor definiții, așa cum preciza și Mircea Malița, rezultă că "negocierea este un act pretențios, cu cerințe crescânde și care presupune o pregătire prealabilă". Ceea ce numim schiță, plan de acțiune sau ceea ce este cuprins în mandatul și instrucțiunile negociatorului este, de fapt, un model logic al negocierii. El cuprinde descrierea obiectivelor, cunoașterea partenerilor, definirea strategiilor, examinarea soluțiilor posibile, documentare, informare, integrare în cadrul general și vederea prospectivă. Elaborarea modelului său, ceea ce este echivalent, pregătirea negocierii este un factor de reușită. Multe eșecuri puse pe seama neîntrunirii condițiilor obiective se datorează folosirii unui instrumentar inadecvat, unei tehnici neaduse la zi. De aceea, studiul negocierilor are de fapt o însemnătate practică și de lucru.

Indiferent de modul în care este definit conceptul de negociere, poziția de pe care este abordată, o analiză pertinentă a acesteia trebuie să aibă în vedere, în principal, următoarele caracteristici:

În primul rând, procesul de negociere este un fenomen social ce presupune existența unei comunicări între oameni în general, între cele două părți, în particular, el poartă amprenta distinctă a comportamentului uman, fiind un proces realizat de oameni, mai ales în modul în care acesta este perceput, acesta stă la baza teoriei negocierilor. De fapt, acest comportament determină rezultatul negocierii, neputând fi însă ignorat în contextul social în care se plasează negocierile – indiferent de natura acestora, negociatorul nu reprezintă o insulă într-un ocean.

În al doilea rând, negocierea este un proces organizat, în care se dorește evitarea confruntărilor și care presupune o permanentă competiție. De regulă, negocierea se desfășoară într-un cadru formal, pe baza unor proceduri și tehnici specifice. Chiar și atunci când negocierea se realizează în afara unui cadru formal, părțile trebuie să respecte anumite cerințe de ordin procedural și deontologic, consacrate ca atare de-a lungul timpului.

În al treilea rând, negocierea este un proces cu finalitate precisă, ce presupune armonizarea intereselor. Negocierea are drept obiectiv realizarea unui acord de voință, a unui consens și nu neapărat a unei victorii, ambii parteneri (și nu adversari) trebuie să încheie procesul de negociere cu sentimentul că au realizat maximul posibil din ceea ce și-au propus. Altfel spus, negocierea se consideră încununată de succes atunci când toate părțile sunt câștigătoare sau consideră că au învins.

În pofida faptului că dincolo de caracterul competitiv al negocierii, procesul ca atare urmărește afirmarea elementelor de interes reciproc, în practică sunt foarte puține cazuri în care negocierile se desfășoară ușor, fără probleme. În ultimă instanță, negocierea presupune concesii reciproce și repetate, până la atingerea echilibrului, pe care fiecare îl apreciază în funcție de nevoile sale și de informațiile de care dispune.

1.2. Tipologii și forme de negociere

Există o tipologie variată de negociere, determinată de o multitudine de factori. Cei mai importanți dintre aceștia sunt: domeniul social-economic, în care se circumscrie procesul de negociere, obiectivele avute în vedere, scopul negocierii, nivelul de desfășurare a acestuia, numărul participanților, modul respectiv etapa de desfășurare a negocierilor etc.

În general, negocierea este un proces social, respectiv o formă de comunicare în relațiile interumane. Circumscrise în cadrul unor domenii specifice, negocierile pot avea în vedere obiective economice, politice, militare, cultural-sportive, sociale etc.

Dacă se are în vedere domeniul economic, cele mai multe și mai importante negocieri sunt cele comerciale, iar în cadrul acestora, negocierile referitoare la tranzacțiile economice internaționale. Astfel de negocieri, materializate sub forma acordurilor, convențiilor sau contractelor internaționale au în vedere prețul, modalitățile de plată, cantitatea și calitatea mărfurilor, termenele și condițiile de livrare și alte asemenea elemente.

În noile condiții social-economice, o mare amploare au luat negocierile comerciale interne, negocierile referitoare la contracte de livrări de mărfuri, de locație și închiriere, comision, de transport sau depozit etc.

În domeniul politic, în viața internațională negocierile sunt la ordinea zilei. Este vorba atât de negocierile diplomatice, desfășurate în vederea perfectării și încheierii unor acorduri sau înțelegeri, inclusiv reglementarea unor diferende între state, cât și de negocierile politice interne, purtate între forțele politice, având în vedere obiective diferite.

Din cele prezentate rezultă că sursele clasice ale studiului negocierilor sunt istoria și dreptul. Economia, în noile condiții ale economiei mondiale, formulează si ea pretenții de a fi și enumerată, dată fiind importanța negocierii in comerț, cu care se și confundă etimologic. Cu toate acestea, negocierile economice sunt acoperite, ca și alte subiecte de negocieri, de istorie și drept, prin capitolele lor specializate.

În realizarea unei tranziții rapide la economia de piață, în condițiile unor costuri sociale minime, fără convulsii sociale, o mare însemnătate o au negocierile purtate între sindicate și patronat, în cadrul cărora se încearcă să se găsească soluții pentru rezolvarea problemelor aflate în divergență, cele mai multe dintre acestea referindu-se la contractul colectiv de muncă și, mai ales, la salarii.

Pornind de la gradul lor de explicitate și după obiectivele pentru care se desfășoară, negocierile urmăresc fie încheierea unei tranzacții (convenție, acord, contract), fie adaptarea, actualizarea sau modificarea unui contract (convenție, acord) încheiat anterior și aflat în curs de derulare sau prelungirea valabilității acestuia. Bineînțeles că negocierea este mult mai complexă atunci când se dorește încheierea unei noi convenții; în acest caz, se pornește de la un teren gol, în care mai întâi trebuie găsit și adus partenerul de negociere, apoi are loc negocierea propriu-zisă, cu întregul său mecanism intern.

Se ia ca punct de pornire definiția următoare: "negocierile sunt procese competitive desfășurate în cadrul unor convorbiri pașnice de către două sau mai multe părți ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluții explicite, agreată în comun".

Caracterul competitiv al negocierii cade sub incidența unor reguli de cooperare indicate de termenii „pașnic”, „acceptarea”, „urmărirea împreună”, „agreate în comun”.

Dacă, pe de o parte, negocierea se deosebește de celelalte proceduri pașnice prin gradul de libertate al părților, care nu-și asumă și obligația de a ajunge la o înțelegere atunci când încep o negociere, pe de altă parte, ea se deosebește de alte forme ale dialogului tocmai prin identificarea unui acord de a urmări în comun elaborarea unei înțelegeri. Faza de prenegociere poate cuprinde stabilirea de contracte, conversațiile, discuțiile, schimburile de vederi, convorbirile. Spre deosebire de aceste forme, începem să vorbim de negocieri în momentul în care există o notă de angajare suplimentară și uneori solemnă de a urmări realizarea unei soluții.

În funcție de nivelul de desfășurare, negocierile pot fi interstatale (guvernamentale) sau neguvernamentale. De regulă, negocierile desfășurate la nivel guvernamental urmăresc încheierea de acorduri, convenții sau alte înțelegeri (economice, politice) ce vizează, în esență, crearea cadrului instituțional de desfășurare a relațiilor dintre state, negocieri directe (guvern -firme private), naționalizare, privatizare, achiziții publice, în timp ce la nivel neguvernamental,

negocierile au în vedere încheierea de diferite contracte. Înțelegerile rezultate în urma negocierilor macroeconomice facilitează și creează cadrul derulării unor negocieri la nivel microeconomic, după cum existența unui sistem diversificat de înțelegeri la nivel microeconomic stimulează convențiile dintre state, creând condițiile favorabile dezvoltării schimburilor comerciale, financiare, turistice sau realizarea de noi înțelegeri.

Luând drept criteriu numărul participanților, negocierile sunt împărțite în bilaterale și multilaterale. În perioada actuală, se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor multilaterale, aceasta neînsemnând însă că cele bilaterale au scăzut în importanță.

Există și alți factori în funcție de care se poate face clasificarea negocierilor. Astfel, în funcție de comportamentul uman și de tipurile de interese avute în vedere, vom avea două mari categorii de negocieri: personale și colective. Un anumit comportament îl are negociatorul când tratează vânzarea unei case, și altul când negociază un contract de vânzare a produselor firmei la care este angajat. Comportamentul diferit va influența în mod direct rezultatul negocierii. La fel se poate pune problema și vizavi de raportul dintre negociator ca membru al societății și societatea însăși. Negocierile dintre sindicate și patronat sunt un exemplu concludent în acest sens.

1.3. Condiții de desfășurare a negocierilor

Reușita negocierilor depinde într-o mare măsura de pregătirea riguroasă a acestora, de asigurarea unui climat de lucru stimulativ. Alegerea locului de desfășurare a negocierilor, stabilirea unei ordini de zi adecvate, crearea premiselor pentru prezentarea ofertelor și primirea cererilor sunt probleme de mare importanță în obținerea rezultatelor dorite.

Locul de desfășurare a negocierilor creează negociatorului avantaje sau dezavantaje. Spre exemplu, avantajele desfășurării negocierilor la sediul întreprinderii de pe teritoriul național sunt următoarele:

a) construirea unui echipe de negociere mai numeroase și eventual chemarea, pe parcursul acestora, și a altor specialiști;

b) luarea mai rapidă a deciziilor și posibilitatea de a face unele modificări în mandate (tehnic, termen de livrare etc.);

c) pregătirea adecvată a sălii de negociere cu mostre, fotografii, eșantioane, grafice, statistici etc.;

d) influențarea partenerului prin demonstrații de poligon, vizite în uzină, în expoziție etc;

e) psihologic, negociatorii români sunt mai siguri, mai degajați, acasă, într-o ambianță cunoscută.

În cazul desfășurării negocierilor la sediul întreprinderii partenere avantajele sunt următoarele:

a) posibilitatea formării unei păreri la fața locului, asupra situației partenerului;

b) posibilitatea obținerii unor informații directe de pe piață asupra produselor similare și a concurenței;

c) posibilitatea cunoașterii directe a unor uzanțe, reglementări, autorități guvernamentale etc.;

d) posibilitatea cunoașterii prețurilor practicate de concurență, a canalelor de distribuție, metodelor și strategiilor de marketing, comisioane plătite, etc.;

e) posibilitatea întreruperii discuțiilor în momentele "delicate", sub pretextul că nu are mandat să negocieze un anumit aspect, că va chema din țară un.specialist etc.

În acest caz apare un dezavantaj care îl constituie faptul că partenerul știe că, în calitate de exportator, ești interesat să vinzi produsul, motiv pentru care ai venit la sediul său.

Sunt și situații când locul de desfășurare a negocierilor poate fi și pe teren neutru (la târguri și expoziții internaționale etc), în care caz cei doi parteneri au de făcut față unor probleme similare.

În condițiile actuale, pe măsura creșterii complexității vieții în general, a celei social-economice în special, măsura sporirii volumului de cunoștințe și implicit de informații, a diversificării și circulației rapide a acestora, organizarea negocierilor presupune o temeinică pregătire prealabilă. O asemenea acțiune include factori decisivi ce presupun studierea temeinică a pieței, a patronatului, a concurenței, tehnici și programe judicioase de negociere etc. Organizarea în bune condiții a negocierii presupune stabilirea cu claritate a scopului negocierii a obiectivelor și finalității acesteia. De la început trebuie să se știe ce se dorește, ce se face, cu cine se face, cum se face, prin ce mijloace.

Înainte de a fi făcută propunerea de începere a unor negocieri, este necesară o intensă activitate de documentare, culegere de informații, analiză, elaborare de documente, proiecte sau propuneri concrete pentru a asigura sau obține rezultatele scontate. În această perioadă, au loc o serie de sondaje și tatonări cu persoane sau grupuri interesate, la niveluri diferite, se fac informări și comunicări colaterale, se primesc sau se caută semnale referitoare la obiectul negocierii. Este evident că în această fază informațiile au mai ales un caracter informațional, colateral.

În cadrul procesului de pregătire a negocierilor, pe lângă obținerea de informații referitoare la partener și intențiile sale, este necesar să se studieze condițiile și regulile impuse pentru negocierea în cauză. Cunoscând aceste reguli, se va putea acționa în sensul dorit, fără riscul de a anula rezultatul negocierilor datorită nerespectării lor. Deși are un rol important în reușita negocierilor, nu există însă practic posibilitatea de a împinge pregătirea acestora până acolo încât să se poată anticipa în detaliu intențiile partenerului.

În afaceri, ca de altfel și în diplomație, ordinea de zi reprezintă o șansă de a păstra inițiative și în ultimă instanță de a câștiga. Deosebirea este aceea că pe măsura importanței sale, oamenii de afaceri nu procedează întotdeauna la fel.

1.4. Premise ale reușitei negocierilor internaționale

O bună pregătire a negocierii contribuie cu 80% la reușita acesteia. În primul rând, trebuie definite cât mai precis obiectivele urmărite. De exemplu, dacă dorim achiziționarea unui utilaj nou pentru întreprindere trebuie să determinăm capacitatea de producție necesară, data livrării, genul de servicii post vânzare care ne interesează etc. După aceea, trebuie fixate condițiile pe care suntem dispuși să le acceptăm: prețul, modalitățile de plată etc. Trebuie să examinăm toate posibilitățile, inclusiv dacă utilajul pe care îl aveți nu ar putea fi reparat și modernizat și la ce preț.

Trebuie să ținem seama de faptul că se negociază de la persoană la persoană și nu de la o organizație la alta. Discuțiile sunt mult mai ușurate atunci când negociatorii se cunosc. O afacere mai importantă nu se tratează niciodată prin telefon. O strângere de mână, o privire, câteva cuvinte potrivite pot crea climatul de încredere propice schimburilor. Primele 10 sau 15 minute ale unei întrevederi sunt capitale. În acest timp scurt, vă puteți face o impresie asupra persoanei cu care veți trata și să faceți cunoștiință. Întotdeauna este mai ușor să negociați cu oameni ,"de viață". În afară de a fi agreabilă, negocierea care se desfășoară într-un climat de încredere are toate șansele de a fi fructuoasă. Negocierea nu este totuși o simplă desfășurare verbală. Cei care gândesc așa se înșeală. Bunii negociatori nu sunt întotdeauna foarte volubili. După prima luare de contact, discuțiile trebuie orientate spre subiectele negocierii. Este necesară multă ascultare activă punând acele întrebări care pot oferi maximul de informații utile. De exemplu, despre un local trebuie să vă interesați despre mediul sau atmosfera din zonă, despre ceilalți locatari.

În cadrul negocierilor, există anumite cereri care nu pot fi satisfăcute. Sunt așa-zisele pretenții care nu pot fi negociate. Ele sunt atât de extreme, încât un compromis asupra lor pare imposibil. Curios este faptul că asemenea cereri pot ajuta pe negociator să-și strângă proprii oameni, risipindu-i, în același timp, pe cei din tabăra adversă. De asemenea sunt cereri extreme în care un bun negociator poate să-și demonstreze convingerile.

Asemenea pretenții se referă la valori adânc înrădăcinate în conștiința unui individ, a unui grup, a unei etnii sau chiar a unui popor. Valori de natură etnică, religioasă, profesională sau economică. Introducerea unor asemenea doleanțe creează o ostilitate imediată, aceasta în primul rând datorită faptului că aduce atingeri unor importante convingeri. Cererile din această categorie micșorează așteptările adversarului care va ajunge mai repede la un compromis decât să riște o confruntare severă pe probleme negociabile. Cererile renegociabile sunt periculoase pentru partea care le face. Pot exaspera atât de tare partenerul, încât există riscul real de încetare a oricăror tratative. Totuși, majoritatea cererilor de acest tip pot deveni negociabile în măsura în care există motive serioase și suficient timp pentru acceptarea acestei idei.

Condiția esențială a reușitei unei negocieri este ca negociatorii să fie convinși că ceea ce susțin este adevărat, că așa trebuie să fie, astfel încât argumentația adusă în fața partenerului să fie judicioasă, logică, susținută cu probe și demonstrații. Nu întotdeauna se întâmplă așa! Sunt destule cazuri în care se negociază în virtutea unor obligații de serviciu, în care cel care negociază nu este convins el însuși de ceea ce susține, ceea ce oferă și cere. În asemenea situații, de cele mai multe ori acțiunea de negociere va fi o nereușită, în care s-a pierdut timpul în zadar.

Procesul de negociere este determinat de anumite motivații de o largă diversitate, motivații ce imprimă comportamentului uman o anumită dinamică și joacă un rol determinant în desfășurarea procesului în cauză.

Cele mai multe tranzacții se fac între oamenii care, de cele mai multe ori, nu se cunosc, nu au legături personale foarte strânse. Cu toate acestea, cei doi parteneri sunt obligați să ia decizii importante, în baza unor informații relativ sumare. În cadrul negocierilor, fiecare dintre noi încercăm să apărem cât mai sinceri, cât mai atractivi. Dăm, astfel, o reprezentație.

Ceea ce se vede este aspectul exterior al hainelor, manierelor și ceea ce vorbim. Acestea sunt vârful iceberg-ului. Corpul se află dedesubt, este acoperit. Dacă vârful prezintă defecte, se poate presupune că restul este și mai rău.

Principala problemă a unei negocieri este armonizarea cererii cu oferta. De fapt, o negociere pornește de la două elemente: cât cere vânzătorul și cât oferă cumpărătorul, nivelul negociat fiind.rezultatul abilității celor care participă la această acțiune.

O importanță deosebită o are însă nivelul inițial al cererii și, respectiv, al ofertei, aspirațiile cu care cele două părți intră în negociere. Experiența negocierilor demonstrează că, în general, vânzătorii obțin rezultate bune când cer prețuri ridicate, în timp ce cumpărătorii trebuie să ofere prețuri mici. De asemenea, vânzătorii care fac oferte neașteptat de ridicate obțin rezultate foarte bune dacă sunt perseverenți și nu intră în impas. Cererea înaltă a vânzătorului determină clientul să pornească de la o ofertă mai înaltă decât cea pe care o stabilise inițial.

Într-o negociere, cumpărătorul ar trebui să înceapă discuțiile după ce a convins vânzătorul să coboare la cel mai scăzut preț posibil. Pe de o parte, vânzătorul ar trebui să încerce să-și oprească o marjă de siguranță, a cărei mărime va depinde în primul rând de concurență, dar și de experiența sa de negociator.

Un sistem informațional adecvat este o condiție esențială în reușita negocierilor, atât în pregătirea negocierilor, cât mai ales în desfășurarea acestora.

În orice negociere există două canale de informații: unul direct, care constă în informații schimbate la masa tratativelor, și altul indirect, prin care se obțin informații neoficiale, pe căi laterale.

Informațiile informale indirecte există și acest lucru este bun. Aceasta deoarece tehnicile de comunicare indirecte permit ca informațiile să curgă de la om la om mai rapid și mai ales cu minimum de efort. În același timp, în cadrul discuțiilor oficiale, nu tot ce trebuie spus se și poate spune, canalele informale dând posibilitatea ca obiectivele de natură personală sau organizatorică să fie ușor modificate. Unele vor fi abandonate, altele deviate de curgerea informațiilor neoficiale sau semioficiale. Mai mult, dacă o poziție avansată neoficial este ulterior respinsă de către ambele părți, este mai ușor să se ia măsuri de repliere, neexistând riscul unui compromis formal în acest sens.

Aceleași probleme comportă și discuțiile particulare. Ele permit exprimarea unor lucruri clare, care dau ambelor părți o imagine reală asupra obiectivului negocierilor și a problemelor pe care acestea le presupun.

Într-o împrejurare neoficială, negociatorii pot să discute de la om la om, se pot împărtăși lucruri care-i unesc, indiferent de poziția pe care se află. Asemenea discuții acționează ca un ventil de siguranță, permițând ca problemele să fie rezolvate, presupunerile să fie testate și evaluarea integrității să fie făcută în condiții stabilite dinainte. Discuțiile particulare sunt absolut obligatorii mai ales atunci când pozițiile oficiale s-au înrăutățit și impasul este iminent. Dacă este foarte greu să spui ceva conciliant la masa tratativelor, câteva vorbe bine alese, într-un anumit cadru, pot indica intenția neoficială de a face un compromis. În felul acesta, discuțiile private umplu prăpastia între ce se dorește și ceea ce este posibil.

Dar, în obținerea de informații ca urmare a unor discuții particulare, există și pericole care trebuie cunoscute și, mai ales, luate măsuri de preîntâmpinare a acestora. Iată de ce recomandăm ca, la asemenea întruniri, în care lumea este pornită pe confesiuni, să se manifeste o anumită precauție. Aceasta deoarece discuțiile pot fi folosite pentru a deturna adevărul, fiind mult mai ușor să strecori informații eronate într-un cadru neoficial decât în altul oficial, unde vigilența este ridicată.

După schimbul de informații, se trece la etapa ofertelor. Negociatorii fac adesea propuneri pe care le califică drept negociabile. Această atitudine prea categorică poate să ducă la eșuarea negocierilor. Este preferabil să păstrați o rezervă de manevră suficientă pentru a putea răspunde la unele cereri. Negociatorilor le place să simtă că li se fac concesii. Unele dintre ele pot să fie foarte importante pentru cealaltă parte, în timp ce ele pot avea doar o importanță relativă pentru partea care le face. De exemplu, de ce să nu îi acordați cumpărătorului unui imobil condițiile de plată pe care le solicită dacă nu aveți nevoie imediată de întreaga sumă?

Tocmai în modul cum este prezentată oferta poate fi demonstrată deschiderea în gândire. Putem spune că am dori să ajungem la o soluție, dar că nu știm la care. De ce să întrebăm cealaltă parte dacă vede problema într-un mod diferit. Același patron, referindu-se la negocierile cu salariații săi, relata: "La ultimele negocieri, nu am pus nici o cerere pe masă și chiar am sugerat punctele de discuție asupra problemelor cu care se confruntă întreprinderea. A prezenta cereri poate să creeze impresia că doriți să obțineți concesii asupra unor drepturi deja câștigate, în legătură cu numeroasele probleme puse în discuție, concluzionează el, s-a ajuns la soluții. Nu soluții perfecte, dar soluții care îi satisfac pe toți".

În jocul negocierilor, se întâmplă să avem nevoie de timp pentru a verifica unele informații, pentru a analiza în profunzime impactul ofertelor părții adverse, pentru a face un raport asociaților sau patronului dumneavoastră. Toate acestea cer timp. De aceea, este mai bine să începeți negocierile înainte de a fi ajuns în ultimul moment, pentru că fiecare dintre părți are nevoie să se gândească înainte să semneze.

După semnare, contactele dintre părți nu se întrerup în mod obligatoriu. Din contră,
va trebui să se mai discute pentru a rezolva problemele ridicate de aplicarea convenției sau
pentru a o reînnoi. Sau poate se vor ivi ocazii de a mai face afaceri cu același negociator. Sunt
tot atâtea motive pentru ca acesta să încheie negocierea fără să se simtă frustrat. Dacă rămâne cu
impresia că a fost înșelat, va căuta un prilej sau altul să se revanșeze. Ceea ce este de fapt cel
mai important în materie de negociere este să constați că ambele părți sunt la fel de mulțumite
de avantajele obținute.

În negocieri, rolul experților este deosebit. Atât în pregătirea negocierii, cât și mai ales, în timpul desfășurării propriu-zise a acesteia. Eficiența experților este rezultatul profesionalismului, reputației și, de ce nu, al modului în care aceștia se prezintă. De reținut însă că uneori o bună pregătire a experților, cunoștințele acestora nu sunt suficiente în a înclina balanța în favoarea uneia sau alteia dintre părți. Numeroși alți factori determină acest lucru. Se pare că oamenii mai în vârstă, cei cu titluri academice și cu lucrări publicate, cu referințe bune pot să-și afirme mai ușor punctele de vedere.

În mai toate domeniile în care se desfășoară negocieri există un grup de experți recunoscuți pentru profesionalismul și eficiența lor. Exercitând o influență puternică asupra părții adverse aceștia sunt tot timpul căutați. Ei "au puterea" de a intimida partea adversă, aceasta temându-se în a-și exprima punctul de vedere, în a-și mai susține ideile. Este cunoscut faptul că, atunci când vorbește o autoritate în domeniu, ceilalți se rețin să-și mai facă cunoscută poziția și, mai ales, să-i combată afirmațiile. Dar nu întotdeauna experții sunt ceea ce cred a fi. Dacă unii sunt realmente experți în domeniu, alții pot doar să fie. în timp ce unii emit judecăți de valoare, ceilalți realizează ce se întâmplă pe măsură ce au loc evenimentele. Dacă primii sunt siguri pe ceea ce spun, ceilalți afișează acest lucru, ezitând să intre în discuții contradictorii.

Într-o eventuală ierarhie a experților, în funcție de eficiența acestora în cadrul negocierilor, pe primul loc s-ar situa cei care realizează experimente controlate și originale, apoi cei care fac analize independente, iar pe ultima treaptă cei care doar clasifică informațiile și se laudă cu semantica.

Experiența în domeniu arată că experții care nu au obiceiul de a amenința sau cei care se exprimă cu încredere exercită o influență mai mare asupra celor cu care au intrat în discuție. De asemenea, experții recomandați, prezentați în mod pozitiv, cei care inspiră încredere câștigă mai mult față de cei de aceeași valoare, dar nerecomandați la fel.

De regulă cea mai bună apărare în fața unui expert în materie este să ai propriul expert. În situația în care nu se reușește acest lucru, prima măsură care trebuie luată este aceea de a râmâne calm și de a nu intra în defensivă. De asemenea, trebuie avut în vedere că experții, cât sunt ei de experți, au limitele lor. Ca de altfel noi toți.

Psihologic, un bun negociator nu ar trebui să se teamă de eventualele obiecțiuni ridicate de parteneri. Dimpotrivă, obiecțiunile reprezintă confirmarea interesului manifestat de partener pentru problema abordată. În același timp, evidențiind poziția partenerului față de afacerea în cauză, avem posibilitatea de a primi informații noi care să ne ajute într-o eventuală repliere sau chiar schimbare a tacticii de negociere. De cele mai multe ori, obiecțiunile ridicate de parteneri sunt întemeiate și trebuie tratate ca atare. În același timp, există numeroase cazuri când se ridică obiecțiuni false, în spatele cărora se află alte probleme, de fapt cele adevărate.

Partenerul de negociere poate ridica obiecțiuni fie datorită lipsei unor informații corespunzătoare, fie, pur și simplu, ca urmare a unor prejudecăți. Indiferent de tipul de obiecțiuni, acestea trebuie tratate cu toată atenția, aducându-se argumente solide, bazate pe fapte reale, prezentate cu răbdare, având o atitudine politicoasă, poate chiar prietenească. Chiar dacă există destule argumente de respingere, prezentarea acestora nu trebuie să conducă neapărat la concluzia că partenerul nu este cinstit și nu spune adevărul. .

Pornind de la faptul că negocierea presupune atât satisfacții, cât și insatisfacții, trebuie acordată o mare însemnătate despărțirii obiecțiunilor ridicate, evitând astfel riscul ratării afacerii, cu implicații neplăcute pentru ambele părți. Diferența dintre o negociere reușită și una nereușită poate depinde mult de cât de bine pot să manevreze obiecțiunile. Tot secretul în a răspunde la obiecțiuni este acela de a da partenerului satisfacția că punctul lui de vedere a fost înțeles. Prin reformularea obiecțiunilor sub formă de întrebări îi arăți automat înțelegere și soliciți din partea lui un mod de a gândi pozitiv.

Oricât de eficiente ar fi rezultatele unei negocieri, acestea nu ar avea nici un fel de valoare practică dacă nu ar fi urmate de încheierea afacerii avute în vedere de cei doi parteneri. Încheierea propriu-zisă a afacerii se realizează numai atunci când fiecare parte crede că partenerul a făcut toate concesiile posibile, iar alte eforturi nu ar mai fi productive.

Un bun negociator va continua să argumenteze atât timp cât partenerul face același lucru, aceasta presupunând că cealaltă parte este de bună credință și că se dorește într-adevăr de către toată lumea găsirea unei soluții acceptabile și încheierea afacerii.

Finalizarea negocierilor presupune un punct de criză în adoptarea deciziei, de fapt un punct culminant al procesului îndelungat și de multe ori obositor care este negocierea. Un asemenea punct poate fi identificat prin faptul că ambii parteneri încep să se refere la probleme colaterale negocierii propriu-zise, de genul unde se vor semna documentele, la ce restaurant se va sărbători evenimentul. De asemenea, anumite gesturi conduc la ideea că se dorește finalizarea negocierii: strângerea documentației, aranjarea ținutei, un zâmbet sugestiv etc.

Există câteva situații din care se poate afla punctul în care partenerul acceptă finalizarea negocierii. De fapt este vorba de tehnici de finalizare a negocierii:

a) finalizarea condiționată;

b) oferta adecvată;

c) tehnica comparației;

d) tehnica concesiilor legate.

Dacă se dorește într-adevăr finalizarea negocierii, este bine ca întrebările și comentariile negociatorului să fie astfel formulate încât să ducă la răspunsuri afirmative, astfel încât partenerului să-i fie mai ușor să spună "da", aceasta deoarece, dacă este pus în situația să spună "nu", este necesar să aducă argumente în acest sens, revenindu-se la dificultățile inițiale.

Există mai multe metode de finalizare a negocierilor, acestea fiind folosite fie separat, fie mai multe deodată și mai ales în funcție de ce se așteaptă în mod real de la negocierea respectivă. Se pot folosi astfel întrebările directe, aprobarea tacită, opțiunea maximă, afirmația continuă, simularea, surprinderea, bilanțul, referințele etc.

1.5. Rolul și importanța negociatorului în afacerile economice internaționale

O parte integrantă a procesului de pregătire a negocierii o constituie organizarea și funcționarea echipei de negocieri. Practica negocierilor în echipă s-a extins aproape în toate domeniile, dar, cu precădere, ea se regăsește în negocierile economice, precum și în cele dintre sindicate și patronat.

Pentru pregătirea echipei de negociere, lucru care se face din timp, fără grabă, este necesar un studiu, al problemelor de abordat și de rezolvat. Într-un asemenea studiu este necesar să fie avute în vedere o serie de elemente referitoare în principal la scopul și obiectivele negocierii, definirea variantelor de negociat, cunoașterea partenerilor și a relațiilor pe care contează. Toți membrii echipei trebuie să cunoască și mai ales să se implice în rezolvarea problemelor specifice, potrivit locului lor în ierahia din care provin ca și în cadrul echipei propriu-zise. În același timp, deosebit de importantă în cadrul echipei de negociere este sincronizarea activităților desfășurate de fiecare membru al acesteia ca și o coordonare adecvată.

Reușita în afaceri depinde în mare măsură de negociator, de calitățile și trăsăturile acestuia. Aceste calități nu sunt de neglijat. Un bun negociator trebuie să fie posesorul unor însușiri, fie native, fie dobândite printr-o temeinică pregătire, ce se potențează prin experiența proprie și observarea atentă a altora. Negociatorului îi sunt necesare trăsături native, cum sunt: inteligența, imaginația, o memorie foarte bună, curajul, prezența de spririt, farmecul, capacitatea de adaptare la situații diferite sau neprevăzute, modestia, tactul, flerul ș.a. La cerințele clasice enumerate se adaugă astăzi unele noi derivate din teoria comunicării. Iată de ce negociatorului i se impune o cerință suplimentară: cunoașterea mecanismului de funcționare a negocierii și a relațiilor pe care le degajă secole de dialoguri și negocieri.

De fapt, negocierea nu este altceva decât o evaluare nescrisă a caracterului și calităților
celor care negociază, a personalității, a dimensiunii cumulului de calități ale acestora. Toate
aceste calități sunt privite însă ca un tot unitar, ca un sistem în care părțile își au rolul lor bine
determinat.

Întrucât până în prezent negocierea nu făcea parte din pregătirea academică a economistului și, cu atât mai mult a inginerului, juristului sau contabilului, este o mare greșeală să iei asemenea oameni fără să-i pregătești în prealabil și să-i trimiți să negocieze un contract în străinătate. Orice companie sau întreprindere care își cunoaște interesul asigură în prealabil pregătirea necesară a tuturor specialiștilor participanți în echipa de negociere.

În afara calităților profesionale și a pregătirii de profil, la selecționarea membrilor echipei de negociere trebuie să se țină seama de abilitatea de negociator a persoanei în cauză și de o serie de calități.

Într-un studiu sociologic privind comportamentul negociatorilor din punctul de vedere al pregătirii profesionale, se precizează că negociatorii eficienți – "de success" – pot fi identificați în funcție de trei criterii principale, și anume: aprecierea „calității” negociatorului, atât de propria firmă, cât și de către parteneri; urmărirea rezultatelor obținute pe termen lung, pentru a se evidenția constanța comportamentului și a se elimina cauzele de succes datorită conjuncturii; urmărirea nu numai a eficienței soluției (a apropierii ei de propria poziție de negociere), ci și a viabilității acesteia, respectiv a derulării cu succes a tranzacției.

Activitatea de negociere comercială presupune existența unor negociatori cu anumite calități și trăsături de personalitate, dotați cu temeinice cunoștințe de cultură generală și de specialitate. În afara caracterului integru și a pregătirii profesionale, personalitatea unui bun negociator trebuie să cuprindă și o serie de caracteristici, printre care enumerăm și următoarele: – o solidă pregătire profesională (economică, tehnică, juridică);

capacitatea de a judeca problemele în spirit practic comercial și cunoașterea tehnicilor de negociere;

capacitatea de a asculta și reține argumentele partenerului; să aibă trăsături complexe de personalitate; să aibă o cultură generală bogată; să cunoască cât mai multe despre țara gazdă (istorie, geografie, politică), regulile de protocol și obiceiurile mai deosebite ale partenerilor de negocieri;

să cunoască foarte bine cel puțin o limbă de circulație internațională în care se discută, să fie corect, sincer și să aibă imaginație, să fie calm, răbdător și perseverent; să fie temperat și neentuziast, să aibă spirit de cooperare, dar și intransigență;

să știe să facă rapide însumări de fapte, fragmente și informații; să aibă o experință bogată în purtarea negocierilor; să aibă calitatea de a se integra într-o echipă și disciplina de a fi colaborator.

De regulă, negocierile implică o serie de împuterniciri special acordate negociatorului de către organizația pe care acesta o reprezintă. Asemenea împuterniciri presupun exisența unui mandat de negociere în care sunt cuprinse limitele în cadrul cărora negociatorul se poate desfășura, limitele minime și limitele maxime în cadrul cărora negociatorul poate lua decizii, începând cu promisiunile sau concesiile pe care le poate cere și terminând cu nivelul cererii sau ofertei negociate.

Stabilirea prin mandat a tacticii ce urmează a fi adoptată are caracter relativ, recomandându-se să se lase negociatorului posibilitatea de a se stabili tactica adecvată efectiv în timpul negocierii, rămânându-i acestuia responsabilitatea realizării obiectivului stabilit.

Fie separat de mandatul de negociere, fie chiar în cadrul acestuia, se vor pregăti câteva variante de negociere. Se vor avea în vedere, în principal, problemele considerate puncte "tari" în negocierea ce urmează, pentru care se prevăd dificultăți în obținerea acordului partenerului. Variantele de negociere vor fi astfel formulate încât, printr-o serie de concesii de formă, care să lase impresia că nu există altă soluție decât cea prezentată, să se obțină acordul partenerului.

Dacă acesta este și convins de decizia adoptată, este cu atât mai bine. Rareori, și numai în cazuri extreme, se vor face și concesii de fond dar numai în măsura în care acestea se încadrează în mandatul acordat. Mandatul în cauză stabilește nivelul de autoritate de care poate dispune negociatorul: fie autoritate deplină, totală, fie una ascendentă sau chiar o autoritate limitată.

Rareori decidenții reali sunt chiar negociatorii. Cele mai multe negocieri nu se poartă cu participarea celor care dețin autoritatea deplină, a șefilor, aceștia fiind în general mai puțin gata să intre în profunzime și chiar mai puțin cunoscători. De altfel, nici negocierile dintre state nu se desfășoară întotdeauna în prezența șefilor acestora, ci în majoritatea situațiilor prin intermediari.

Atunci când negociatorii au deplină autoritate, există riscul de a nu se obține rezultatele scontate. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, acestea sunt dezastruoase. Oamenii de vârf intră în negocieri cu probleme speciale, în contrast cu oamenii de la baza piramidei autorității, de obicei cei mai buni profesioniști. Mai mult, omul de sus tinde să sufere și de o altă boală, nevoia de a juca rolul atotputernicului și să creadă că poate și trebuie să vorbească pentru prioritățile și nevoile celor din subordine. Iată de ce se recomandă ca negocierile să se desfășoare la nivelul celor care dețin o autoritate limitată. Un negociator din această categorie poate să se dovedească a fi destul de puternic și sa obțină rezultatele scontate, autoritatea limitată constituindu-se într-o însemnată sursă de putere.

Un asemenea negociator poate amâna luarea unei decizii câștigând, în acest fel, timp pentru a gândi mai bine afacerea sau chiar pentru a ieși dintr-o situație dificilă. Are astfel posibilitatea de a spune mai ușor "nu" și asta în mod amabil fără a putea fi acuzat de metode neloiale sau lipsă de politețe. Acesta, deoarece el spune "nu" în numele altcuiva, acest altcineva fiind "ceva peste care nu se poate trece".

De multe ori, în negocieri există și o autoritate ascendentă, de fapt o escaladare a autorității, scopul acesteia fiind acela de a pasa aprobarea la niveluri ierarhice superioare. Într-o asemenea situație, cel cu care negociezi este obligat să-și repete singur argumentele la fiecare nivel de autoritate în parte. O asemenea tactică dură poate pune pe oricare dintre negociatori sau chiar pe amândoi în dificultate. De asemenea, ea reușește de multe ori să creeze discordie între negociator și organizația pe care acesta o reprezintă, negociatorul fiind pus în situația de a raporta după fiecare discuție în parte că afacerea este încheiată, pentru ca de fapt să se afle că acest lucru nu este adevărat. Bine pregătită, tactica autorității ascendente dă de multe ori rezultatele scontate. Pentru aceasta, este nevoie de un negociator bine pregătit profesional, mai ales psihic, care să facă față unei asemenea tactici.

2.ANALIZA PRACTICĂ A NEGOCIERILOR INTERNAȚIONALE

2.1. Probleme de organizare

Această parte a lucrării este concentrată asupra analizei, din punct de vedere practic, a negocierilor internaționale, a situațiilor în care două sau mai multe părți recunosc diferențele de interese și valorile diferite dintre ele și în ce mod vor să găsească o înțelegere de compromis în timpul negocierilor.

Există o artă și o știință a negocierilor. Când spunem știință ne referim la analiza sistematică pentru rezolvarea problemelor. Termenul de artă este la fel de complex: include îndemânarea personală, abilitatea de a convinge și de a fi convins, abilitatea de a angaja o sumedenie de negociatori și înțelepciunea de a ști când și cum să le folosești pe toate acestea.

Arta negocierii a fost bine studiată de-a lungul timpului, pe când aceasta nu era știință, iar ceea ce a fost descoperit nu prea este la îndemâna celor care negociază. Dorința noastră este să explicăm în termeni nematematici ceva din știința (teoria) care a fost creată și perfecționată, să dezvoltăm puțin, în felul propriu, să presărăm puțină artă și să arătăm cum arta și știința pot interacționa sinergetic.

Majoritatea disputelor nu sunt soluționate amiabil. Multe dintre ele ar putea fi reconciliate mai eficient dacă negociatorii ar fi mai abili. Practica negocierilor a demonstrat că alte conflicte sunt mai bine reconciliate prin intermediul unei părți neutre (mediatori sau arbitrii). Ideal, aceștia sunt imparțiali, cu o înaltă ținută morală, bine instruiți și au darul de a ajuta părțile să negocieze constructiv sugerând chiar compromisuri. Flexibilitatea în negocieri este o parte a educației lor profesionale.

Considerăm că o astfel de instruire este neapărat necesară în arta și știința negocierii și în arta și știința intervenirii. O astfel de instruire trebuie să o aibă, pe de o parte, negociatorii de profesie, diplomații, politicienii și, pe de altă parte, oamenii de afaceri, care sunt părți în negocierile internaționale.

Pentru scopul propus, și pentru a da culoare subiectelor care vor fi discutate, o clasificare parțială va fi necesară.Vom face aceasta, identificând caracteristicile principale ale fiecărui tip de dispută.

Pot fi mai mult de două părți în negociere?

Este o diferență foarte mare între practicile care implică două părți și cele care implică mai multe. O dată ce trei sau mai multe părți sunt implicate, se pot forma coalități ce pot acționa împreună împotriva celuilalt disputant. Fără intenția de a părea ușuratici, mulți autori folosesc termenul de „joc" pentru situația de conflict, pentru disputanți, termenul de „Jucători ai jocului", iar pe cel de „teoria jocului" pentru analiza strategică.

Teoreticienii jocului au făcut de mult deosebirea dintre jocul între două persoane și jocul între mai multe persoane, unde „mai multe" este interpretat ca mai mult de doi. „Legea Mării” este un exemplu de joc cu mai multe persoane. Grupul celor 77 (în realitate 107 țări în curs de dezvoltare) este o coaliție stabilă a jucătorilor acestui joc. Există situații conflictuale în care părțile disputante nu sunt bine specificate. Un alt caz este cel în care părțile negociatoare bine determinate pot decide că ar mai fi nevoie de cineva la masa negocierilor, astfel o parte din timpul afectat negocierilor va fi ocupată de întrebarea:"Cine trebuie să negocieze?"

Sunt părțile monolitice?

Când ambasadorul SUA, Ellsworth Bunker, a negociat Tratatul Canalului Panama au trebuit făcute trei înțelegeri: una între state, una în SUA și una în Panama. Bunker a folosit mult mai puțin timp pentru negociere cu partenerul extern decât cu părțile interesate din SUA, deoarece existau diferențe între pozițiile Departamentului Apărării, Departamentului de Externe, Departamentului Comerțului și Departamentului Transporturilor. Este foarte complicat și destul de delicat să reușești să sincronizezi negocierile interne cu cele internaționale. Pe plan intern, președintele SUA și ambasadorii săi nu joacă rolul unui mediator în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă al unui mediator cu "mușchi" sau "de forță".

Este foarte comun cazul în care fiecare parte nu este monolitică în interior, fiecare parte poate cuprinde persoane pentru care scara valorică este diferită, mai mult chiar și în cazul în care o parte este formată dintr-o singură persoană, acea persoană poate avea conflicte interne. Nu vrem să sugerăm că diversitatea care există în interiorul fiecărei echipe ar face negocierea mai dificilă; este un adevăr că, cu cât poziția în interiorul fiecărei părți este mai difuză, cu atât se pot obține mai ușor înțelegeri externe. Ținem neapărat să subliniem că. în timpul negocierilor este foarte important să fii conștient de existența conflictelor interne și a celor externe.

Negocierea este un joc repetativ?

Când negocierea este repetativă, fiecare participant trebuie să fie concentrat asupra reputației sale, acesta fiind un câștig și pentru societate deoarece de cele mai multe ori negocierea repetată este cu mai multă înțelegere (și onestitate) decât atunci când are loc numai o rundă. Dar nu întotdeauna este așa: există posibilitatea apariției unor inadvertențe care pot strica atomosfera pentru viitoarele negocieri, aceasta având loc mai ales când există diferență între informațiile pe care le deține fiecare parte. Repetând, un negociator ar putea dori să-și creeze o reputație de încăpățânat, ceea ce ar putea constitui o recompensă, dar numai pe termen lung.

Există efecte de suprapunere în negociere ?

Când, în 1978, SUA a negociat cu Filipine pentru drepturile bazelor militare, negociatorii trebuiau să aibă în minte situații similare și tratate care se încheiaseră în altă parte a lumii, ca de exemplu în Spania sau Turcia. În acest moment, ideile se suprapun.

Jocurile repetative pot implica suprapuneri care izvorăsc din folosirea acelorași negociatori. Trebuie să fii conștient de complicațiile cauzate de suprapunere; aceasta trebuie folosită numai pentru depășirea impasului. În majoritatea cazurilor, suprapunerea nu este folosită în mod creativ.

Există în negociere mai mult de o problemă?

În relațiile comerciale la vânzarea sau cumpărarea unui bun, problema critică este prețul
final al tranzacției. Această problemă se regăsește și în cazul disputelor patronat – sindicat, când
se negociază salariul. O parte solicită o valoare mai mare, cealaltă una mai mică. Părțile se află
în conflict direct. Bineînțeles că fiecare parte ar prefera angajamente rezonabile, decât nici
unul.

În cele mai multe dintre problemele majore negociate deciziile trebuie luate asupra mai multor probleme care se interacționează. Fiecare parte, comparând o posibilă înțelegere finală, trebuie să-și examineze potențialul cu foarte multă atenție și să-și amintească faptul că atât ea, cât și adversarul nu au o structură monolitică și că pretențiile sale nu implică unități măsurabile. Esența este că, părțile sunt angajate într-o dificilă sarcină analitică în care există loc pentru un comportament cooperant. Când există mai multe probleme care să fie rezolvate împreună, părțile au fiecare ocazia să-și mărească considerabil cererea, înainte de a se obține pentru fiecare participant părți avantajoase.

Negocierile sunt rar strict competitive, dar jucătorii se pot comporta ca și când ar fi competitori; jucătorii se consideră mai mult parteneri strict opuși decât colaboratori în rezolvarea problemelor. Părțile ar putea începe negocierea încercând să decidă pe ce vor miza. Dar adesea, ei vor trebui să fie flexibili, ar putea dori să introducă sau să elimine anumite puncte din negociere. Astfel, una din problemele negocierii ar putea fi chiar întrebarea „Care dintre probleme ar trebui incluse?".

Trebuie finalizată negocierea cu un acord?

Dacă un potențial cumpărător și un potențial vânzător al unui bun nu se înțeleg asupra prețului, ei pot întrerupe negocierile. În timpul negocierilor, fiecare are o cale de mijloc; pur și simplu poate renunța. Prin lege un contract trebuie să fie stabilit la o anumită dată. Adevărat, cu toate că părțile pot întârzia în negocieri, ele oricum trebuie să încheie acest contract. Când contractele trebuie neapărat încheiate, se poate cere, conform legii, supunerea cazului medierii sau arbitrajului. Dacă nu trebuie încheiată o înțelegere – sau dacă nu trebuie încheiat într-un anumit stadiu al negocierilor – fiecare parte trebuie să aibă în vedere ceea ce s-ar putea întâmpla dacă negocierile se întrerup. Dacă aceasta se poate întâmpla, fiecare parte se poate afla într-o stare de incertitudine, confruntându-se cu o problemă complexă de decizie, iar negociatorul trebuie să conștientizeze cât de mult a obținut, înainte de a-i fi indiferent dacă va încheia sau nu o înțelegere.

Această fază a analizei – determinarea minimului care trebuie obținut – este de obicei foarte slab folosită în practică. Chiar și în acele cazuri în care contractele sunt obligatorii, negociatorii trebuie să aibă în vedere ce presupune încheierea contractului după un anumit stadiu al negocierilor. „Dacă de această dată nu ai obținut ce doreai, atunci întrerupe până săptămâna viitoare ,, – sună instrucțiunile.

Este ratificarea acordului necesară?

De fiecare dată când SUA încheie un tratat cu o altă țară, înainte de a intra în vigoare, acesta trebuie ratificat de către Senat. Prin analogie, un lider de sindicat poate încheia un contract cu patronatul, dar înainte ca acesta să devină operativ trebuie ratificat de către comitetul executiv. Mai mult, concesiile pe ultima sută de metri ar putea fi înghesuite celeilalte părți în timpul ratificării: tactica „salamului" – o felie în plus. Ceea ce este cel mai important este faptul că ratificarea poate să întărească partea care o cere – dar bineînțeles poate să facă negocierile mult mai puțin flexibile și mai puțin amiabile și poate înăspri rezolvarea cu cealaltă parte.

Există cazuri în care negociatorii pot crea artificial o nevoie de ratificare.

De exemplu, un președinte al unei corporații care are autoritatea de a reprezenta compania la încheierea contractelor poate spune: „Nici o problemă, acest contract îmi convine, dar el trebuie ratificat de către Consiliul Director,,.

Sunt amenințările posibile?

În cazul în care cumpărătorul unui bun, pe plan internațional obiectează asupra prețului oferit de vânzător, acesta poate amenința cu renunțarea. Aceasta se numește "amenințare aranjată", folosită pentru a se ajunge la starea de "status quo ex ante". Dacă nu îmi accepți oferta, nu numai că voi întrerupe relațiile cu tine, dar îți voi face și rău". Cu siguranță că duritatea amenințărilor poate influența rezultatul, dar folosită în mod evident poate înăspri opoziția.

Există costuri legate de timp ?

Statele Unite au negociat încetarea războiului cu nord-vietnamezii la Paris. Prima mișcare în acest sens a fost făcută de către vietnamezi care au închiriat o casă pentru doi ani. Partea care arată că se grăbește este adesea în dezavantaj. Pierderile datorate întârzierilor pot fi foarte diferite de la o parte la alta, iar această discrepanță poate fi folosită ca un avantaj de una din părți.

Există situații când una din părți folosește tactica de a amâna la nesfârșit negocierile. De exemplu, o companie de asigurări poate întârzia prezentarea cazului la instanță pentru a determina reclamantul să accepte o înțelegere în afara instanței.

Sunt contractele obligatorii?

Cum pot israelienii și egiptenii să fie siguri că unul dintre ei nu va renunța la înțelegere după ce liderii care au încheiat-o au părăsit centrul scenei ? Nu pot. Orice contract este riscant. Să considerăm cazul când o companie multinațională negociază crearea unei societatăți mixte într-o țară în curs de dezvoltare sau în tranziție la economia de piață. Compania multinațională participă cu un capital inițial și know-how, iar țara în curs de dezvoltare, sau altă țară în tranziție cu resurse fizice, profitul urmând să fie împărțit în anumite procente. În funcție de cifra de afaceri, împărțirea procentelor este posibilă. Să presupunem că firma multinațională se teme de întreruperea unilaterală a contractului de către țara în curs de dezvoltare (de exemplu prin naționalizare). Pentru a se proteja, aceasta poate negocia un termen mai scurt de repatriere, dar această tactică poate grăbi reacția adversă de care compania multinațională se teme. Incertitudinea abundă.

Sunt negocierile private sau publice ?

Este greu în ziua de azi, mai ales în sectorul public, să păstrezi un secret. Când se negociază mai multe puncte, o tactică obișnuită este aceea de a căuta compromisuri compensatorii: Partea A reduce puțin una din pretențiile sale, pentru reciprocitate, partea B reduce și ea o altă pretenție. Chiar dacă A dă puțin, ea va exagera, în timp ce B va minimaliza ceea ce primește – aceasta pregătind o stare compensatorie qui pro quo. Să ni-1 imaginăm pe primul ministru al Israelului făcând o concesie președintelui palestinian, dar prezentând-o ca una foarte importantă. Odată făcută publică, cum va fi privită aceasta de către Knesset ?

Opinia publică (și presa) pot fi cu măiestrie manipulate pentru susținerea credibilității
angajamentelor. Când părțile negociatoare sunt monolitice sau atunci când un tratat trebuie
neapărat ratificat, este important să se știe cât de secrete sunt negocierile secrete. Nu este ușor să
negociezi înconjurat de reporteri care doresc și să ajungă la adevăr și să prezinte o poveste care
să se plătească bine.

Este posibilă intervenția unei a treia părți ?

Negocierile sunt supuse posibilității intervenției mediatorilor sau arbitrilor.

Un negociator trebuie să știe dacă și când să sugereze nevoia intervenției unui mediator. De obicei, aceasta presupune o problemă decizională complexă plină de incertitudini. La intervenția unei a treia părți, negociatorul se confruntă cu un nou set de întrebări: Cât de mult va dezvălui ? Cât de cooperant trebuie să fie? Câtă încredere poate avea în el ?

2.2. Perspective ale cercetării în domeniul negocierilor internaționale

Cercetările în domeniul negocierilor și diplomației în relațiile internaționale sunt deosebit de complexe și multiple, între ele menționând:

• Cercetarea descriptivă simetrică

Un cercetător poate fi interesat numai de descrierea comportării tuturor negociatorilor, fără a fi interesat de a prescrie cum trebuie să se comporte. Astfel de cercetători sunt foarte analitici cu subiectele lor, pot folosi descrierea esoterică și modele interactive de comportare, folosind simularea și modelarea matematică. Unii dintre acești cercetători sunt interesați în cazurile importante de negociere din perspectiva istorică. De exemplu: „Având în vedere limitele raționale și idiosincratice, cum se comportă de fapt oamenii ?” , „Cum învață?”, „Cum este creată încrederea?”, „Cum este distrusă?”. Acesta este domeniul primar de activitate al povestitorilor, istoricilor, psihologilor, sociologilor, antropologilor, politicienilor și economiștilor.

• Cercetarea prescriptivă simetrică

Teoreticienii jocului – matematicienii și statisticienii – examinează cum se comportă în situații competitive și interactive oamenii geniali, foarte raționali și superoameni. Ei nu sunt interesați de comportamentul oamenilor obișnuiți, ci cum ar trebui să se comporte dacă ar fi supradotați. Părțile sunt sfătuite în mod simetric cum să joace un astfel de joc intrigant. Fiecare parte trebuie să se gândească la cum gândește cealaltă parte și așa mai departe, ad infinitum. Sfatul dat tuturor părților trebuie să dea naștere unei situații de echilibru: dacă partea A trebuie să aleagă strategia 1 și partea B strategia 2, atunci 1 trebuie să fie o replică bună la 2, iar 2 o replică bună la 1, astfel sfatul nu va fi îndeplinit și va fi neproductiv.

• Cercetarea asimetrică prescriptivă sau descriptivă

Cercetătorii din acest domeniu sunt interesați în studierea comportamentului oamenilor reali în situații reale de conflict, astfel încât să poată sfătui o parte cum să se comporte ca să ajungă la rezultatul dorit. Acest tip de analiză este prescriptivă pentru o parte și descriptivă din punctul de vedere al părților competitive. Aceste sfaturi pot merge de la cum să te îmbraci, până la cele mai complicate analize și cele mai complexe calcule , bineînțeles dacă toate părțile primesc un astfel de sfat, sfatul pe care îl primește va trebui să se reflecte în sfatul pe care îl primește și cealaltă parte.

• Cercetarea externă prescriptivă sau descriptivă

Se poate cerceta comportamentul celei de-a treia părți (facilitaor, mediator, arbitru, mânuitor de reguli) în negocieri. Care sunt asemănările și deosebirile dintre comportamentele descriptive ale acestor oameni?. Principala noastră preocupare este să determinăm cum se comportă mediatorii sau arbitrii pentru a ajuta părțile într-un mod imparțial. Aceasta poate fi gândită ca o orientare prescriptivă externă.

Un facilitator este o persoană care aranjează întâlnirile părților la masa negocierilor. Pe scena mondială, facilitatorul este și cel care își pune la dispoziția părților „biroul". În alt context, facilitatorul poate fi un broker care intermediază întâlnirea cumpărătorului cu vânzătorul sau un bancher care identifică ce firme ar putea fuziona profitabil. Facilitatorul poate să nu se implice în negocieri sau poate ajuta la implementarea înțelegerii cu detalii legate de ultimă oră, financiar, supraveghere. Facilitatorul poate avea de fapt un interes asimetric pe termen scurt care poate conduce la părtiniri: un broker primește un comision așa cum primește un bancher care aranjează fuziuni. Dar, în această situație, facilitatorul joacă un joc repetitiv, reputația sa depinzând de echilibrul dintre părți.

Un mediator este un outsider imparțial care încearcă să ajute părțile în găsirea unui compromis. Mediatorul poate ajuta în timpul procesului, dar nu poate dicta soluții. Rolul lui este să îndrume negociatorii pentru găsirea unui compromis, acesta fiind oricum preferat de fiecare parte decât alternativa neînțelegerii și să ajute părțile să-și aleagă înțelegerea mutuală acceptabilă.

Un arbitru, după ce a ascultat argumentele și propunerile părților și după ce a extras „faptele", poate îndruma negociatorii să renunțe la soluțiile lor și să sugereze o soluție rezonabilă. Dar, dacă aceste soluții preliminare dau greș, arbitrul are putere să impună soluția. Arbitrul poate fi ales de către negociatori sau poate fi impus de o autoritate mai înaltă.

Mânuitorul de reguli are puterea de a schimba sau constrânge procesul de negociere sau, altfel spus, să schimbe regulile jocului. Cuvântul „mânuitor" poate fi inaccesibil, dar aici este folosit în sens neutru. „Schimbător de reguli" poate purta conotații nedorite, dar nu credem că prinde esența. Un exemplu simplu poate fi de folos. Doi copii se ceartă pentru a împărți o prăjitură. Mama lor, acționând ca un mânuitor de reguli, impune o procedură pentru rezolvarea conflictului. Îl pune pe unul dintre ei să împartă în părți egale prăjitura și pe celălalt să ia bucată. Aceasta este procedura „împarte și alege". Dacă premiul nu este un obiect divizibil, procedura poate cuprinde împărțirea timpului sau plăți parțiale (nu neapărat bani). În cazul „Legea Mării" la negocierea asupra minelor de mangan de pe fundul mării, unde se punea problema dacă aceasta să se afle sub jurisdicția unei organizații internaționale sau a unor companii sau state, delegații au acceptat versiunea lui Henry Kissinger care a propus un sistem paralel. Companii publice și private vor exploata o parte a sistemului, iar ONU și Internațional Seabed, cealaltă. Deoarece țările în curs de dezvoltare se temeau că cele mai bune exploatări vor fi cerute de către companiile din țările industrializate, s-a ajuns la următoarea înțelegere: fiecare cerere de rezervare a unei exploatări trebuia să se refere la o exploatare suficient de mare și suficient de valoroasă în care să poată activa doi operatori. Atunci fiecărui operator (presupus dintr-o țară industrializată) i se va cere să împartă teritoriul în două, dreptul de a hotărî ce parte îi rămâne revenindu-i lui International Seabed Autorithy.

Există mai multe scheme de "împărțire cinstită" mult mai complexe și mai elaborate. Un legiuitor poate, de fapt, nu numai să sugereze o astfel de schemă, dar și să interzică alte mișcări (amenințarea cu folosirea forței) care ar putea duce la rezultate dezastruoase. Este evident că mânuitorului de reguli trebuie să i se dea mână liberă. Hotărârile de guvern pot fi incluse în categoria mânuirii de reguli. Cea de-a treia parte, fie el facilitator, mediator, arbitru, mânuitor de reguli, trebuie să privească procesul de negociere din puncte diferite – descriptiv simetric, prescriptiv simetric, prescriptiv/descriptiv asimetric. El are aspirații, idealuri, valori, judecăți și constrângeri proprii. El trebuie să se considere ca jucător al jocului și să lupte pentru a-și mări câștigul. Partea direct implicată în joc trebuie să caute o „cea de-a treia parte" ale cărei motivații să fie compatibile cu ale sale .

Caracteristicile care definesc fiecare tip de negociere – numărul jucătorilor, numărul de probleme, prezența sau absența celei de-a treia părți etc. – au legătură directă cu comportamentul tuturor participanților.

CAPITOLUL II

APORTUL NEGOCIERILOR MULTILATERALE ÎN DEZVOLTAREA RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE

1. POLITICA ȘI NEGOCIERILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Alături de celelalte probleme politice și economice cu care se confruntă în zilele noastre omenirea, liberalizarea comerțului internațional reprezintă o problemă a cărei soluționare iese din limitele de competență ale oricărei țări luate izolat, necesitând o abordare și o negociere în comun și un acord de voință din partea tuturor statelor lumii, indiferent de zona geografică, puterea economică și militară. În aceste condiții, diplomația, ca instituție chemată să contribuie la înfăptuirea politicii externe și a politicii comerciale a fiecărui stat, a căpătat noi valențe și dimensiuni. Paralel cu creșterea rolului diplomației clasice bilaterale, s-a dezvoltat într-o măsură deosebit de mare diplomația multilaterală care, alături de diplomația la nivel înalt, este considerată ca formă a „noii diplomații” în cadrul acestor noi forme ale diplomației, un rol important revine diplomației comerciale multilaterale, ca parte componentă a diplomației economice.

Necesitatea abordării și negocierii pe plan multilateral a problemelor deosebit de importante din domeniul comerțului internațional și a clarificării noii ordini comerciale mondiale a condus, de asemenea, la schimburi importante în metodele diplomației clasice, tradiționale. Negocierile vizând soluționarea acestor probleme s-au transformat și ele în negocieri multilaterale între toate țările interesate să capete un caracter universal, acestea nu se mai desfășoară pe plan bilateral, ci în cadrul unor conferințe, reuniuni, în cadrul sau sub egida ONU, ori a altor organizații economice internaționale. În același timp, acțiunile întreprinse de diferite state privind inițierea și organizarea de negocieri comerciale multilaterale, împreună cu instrumentele folosite pentru încheierea cu rezultatele scontate a acestor negocieri și pentru transpunerea în practică a avantajelor asumate, sunt considerate elemente ale politicii lor comerciale multilaterale, ca parte integrantă a politicii comerciale externe.

Concluziile trase din dezordinea economică, comercială, financiară și monetară din perioada marii depresiuni economice din anii 1929 – 1933 și efectele nefaste ale acestora asupra comerțului internațional și, într-un cadru mai larg, asupra utilizării eficiente a resurselor materiale și umane pe plan național și la nivel global, au condus la o recunoaștere tot mai largă, în perioada precedentă încheierii celui de-al doilea război mondial și în primii ani de după război, a necesității instituirii unui sistem comercial, financiar și monetar internațional, care se aprecia a fi „indispensabil pentru ca economia mondială să realizeze un nivel ridicat, stabil și dinamic al producției și folosirii forței de muncă și pentru ca toate țările să poată beneficia de participarea lor activă la comerțul mondial și activitatea financiară internațională”. Pornind de la această necesitate, eforturile diplomației economice multilaterale, îndeosebi a SUA, Angliei și a celorlalte țări industrializate aliate în cel de-al doilea război mondial, au fost concentrate spre organizarea de negocieri internaționale în vederea concretizării unui sistem monetar și financiar instituționalizat pe plan internațional.

Sistemul comercial multilateral cuprinde, în esență, ansamblul de relații comerciale internaționale existente între toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, și relațiile comerciale dintre diferitele grupări economice de state. În sensul larg al cuvântului, în sistemul comercial multilateral sunt incluse relațiile comerciale internaționale de orice natură, precum și întregul arsenal de organizații comerciale, financiare, bancare, de asigurare, de transporturi etc, cu caracter internațional, instituite în cadrul ONU sau în afara acestei organizații, care contribuie la promovarea comerțului internațional. Principalele organizații internaționale care constituie structura instituțională a sistemului comercial internațional sunt: Organizația Mondială a Comerțului (OMC); Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare; Grupări economice regionale; Fondul Monetar Internațional; Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare; Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Tendința către sistemul comercial internațional este determinată de evoluția adâncirii proceselor economice internaționale, a interdependențelor în producția și circulația mărfurilor, în cadrul diviziunii internaționale a muncii, sub incidența și impactul progresului tehnico-științific. În aceste condiții, politicile comerciale promovate de diverse state dobândesc forme, dimensiuni și valențe noi.

În mod firesc, structura și mecanismul funcțional al statului contemporan promovează relații comerciale bilaterale, dar, în paralel, fiecare stat tinde să se integreze în politica și diplomația comercială multilaterală, cerință generată de necesitatea organizării pe bază multilaterală a repartiției bunurilor rezultate din specializare, de necesitatea cooperării în producție.

Se poate spune că fizionomia pieții mondiale contemporane, complexitatea problemelor din comerțul internațional implică tot mai multe preocupări guvernamentale pentru înfăptuirea unei ordini comerciale internaționale, bazate pe sistemul comercial multilateral, a cărui bază juridică să o formeze crearea unui cod de norme uniforme ale dreptului comerțului internațional. Asistăm la tendința ireversibilă de creștere și diversificare a diplomației și a negocierilor comerciale multilaterale în cadrul unor conferințe, reuniuni și cu deosebire în cadrul ONU și a unor organizații economice internaționale.

Se știe că după cel de-al doilea război mondial s-au intensificat eforturile statelor dezvoltate spre organizarea de negocieri multilaterale în scopul creării unui sistem monetar internațional, lucru care s-a și înfăptuit în 1944, la Conferința de la Bretton Woods. Este demn de remarcat faptul că la această conferință s-a degajat și concepția elaborării unor regului de desfășurare a comerțului între statele participante.

2. REZULTATELE NEGOCIERILOR COMERCIALE MULTILATERALE

2.1. Acordul privind instituirea Fondului Monetar Internațional (FMI)

Acest acord a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945 și a fost semnat de 29 de țări. În octombrie 2000, FMI avea 181 de state membre . În prezent, participă la FMI toate țările dezvoltate și majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. Iugoslavia este țara membră fondatoare a FMI, ca de altfel și China, care și-a reluat în aprilie 1980 locul său de drept în cadrul FMI, ca și țările aflate în tranziție în Europa Centrală și de Est. România a devenit membră a FMI în 1972.

Având în vedere că realizarea unui comerț liber constituie un factor esențial pentru restabilirea creșterii economice, țările participante la conferința de la Bretton Woods au căzut de acord asupra necesității eliminării manipulațiilor monetare ca instrument de competiție pe piața mondială reflectată în Articolul 1 al Acordului privind constituirea FMI, care definește scopurile acestui fond și anume:

a) să promoveze cooperarea monetară internațională prin intermediul unei instituții permanente, care sâ dispună de un mecanism pentru consultări și colaborare în problemele monetare internaționale;

b) să faciliteze creșterea și extinderea echilibrata a comerțului internațional și să contribuie , în acest fel, la promovarea și menținerea unui nivel ridicat de angajare a forței de munca, la realizarea unui venit real și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor, ca obiective prioritare ale politicii lor economice;

c) să promoveze stabilitatea cursurilor valutare, să mențină aranjamentele dintre țările membre privind evoluția ordonată a acestor cursuri și să evite competiția în acest domeniu pe calea deprecierilor monetare;

d) să sprijine stabilirea unui sistem multilateral de plăți în domeniul tranzacțiilor curente între țările membre și eliminarea restricțiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;

e) să asigure încrederea statelor membre prin punerea, în mod temporar, la dispoziția acestora de resurse financiare din partea Fondului, în condiții asigurătorii corespunzătoare, oferindu-le astfel posibilitatea să-și redreseze balanțele de plăți, fără să recurgă la măsuri de natură să fie in detrimentul prosperității naționale și internaționale;

f) să contribuie, în concordanță cu prevederile ce preced, la scurtarea duratei și la reducerea gradului de dezechilibru a balanțelor de plăți internaționale ale țărilor membre.

Convenind asupra acestor scopuri, participanții la Conferința de la Bretton Woods au stabilit trei funcții principale ale Fondului Monetar Internațional. Prima constă in administrarea unui cod de conduită cu privire la politicile în domeniul cursurilor de schimb valutar și a restricțiilor aplicate asupra plăților pentru tranzacții curente. A doua, de a furniza statelor membre resurse financiare pentru ca acestea să fie în măsură să respecte codul de conduită, atunci când adoptă măsuri pentru corectarea sau evitarea dezechilibrelor în balanțele lor de plăți. A treia, de a crea un cadru în care statele membre să poată avea consultări între ele și să colaboreze in problemele monetare internaționale.

Potrivit codului de conduită privind politicile în domeniul cursurilor de schimb, statelor membre li se cere să stabilească o paritate pentru monedele lor în raport cu aurul, fie direct, fie indirect, prin intermediul dolarului SUA, la paritatea sa în aur stabilită în anul 1934 (de 35$ pentru o uncie de aur) și să mențină cursul de schimb al monedelor respective în cadrul unei marje care să nu depășească un procent în ambele sensuri.

În ce privește schimbarea parității, se prevedea că aceasta poate fi efectuată numai la propunerea țării în cauză, numai în scopul corectării unui dezechilibru fundamental al balanței de plăți și numai după organizarea de consultări cu FMI. Concursul financiar se acordă numai în condițiile în care există garanția sigură de restituire. În acest scop, FMI, în general, condiționează acordarea sprijinului său financiar de adoptarea de către statele beneficare a unor măsuri pe plan intern și internațional pentru redresarea situației lor financiare externe.

Pentru constituirea, la dispoziția FMI, a unei rezerve de aur și devize, potrivit statutului inițial, fiecare membru este obligat să subscrie o sumă (cotă), vărsată integral la aderare, din care 25% se varsă în aur, iar 75% în monedă națională. Aurul este depus la unul dintre cei patru depozitari acreditați: Banca (Sistemul) Federal de Rezerve din New York, Banca Angliei, Banca Franței și Banca Indiei, iar moneda națională este păstrată într-un cont special la Banca Centrală sau la o altă bancă a țârii emitente, la dispoziția FMI. Mărimea cotei fiecărei țări membre, exprimată în dolari, a fost stabilita inițial în funcție de o formulă, bazată pe mărimea P1B, mărimea „rezervelor oficiale de aur și devize convertibile și volumul comerțului exterior. Stabilirea cotelor țărilor care au aderat după 1963 s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparația cu cotele-țărilor membre, care au aproximativ același nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al doilea amendament al FMI (1978), "tranșa-aur" s-a transformat în "tranșa-rezervă” și ea poate fi vărsată, la alegere, în: Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond. Periodic, pentru a permite FMI să facă față solicitărilor de credite din ce în ce mai mari, se procedează la o majorare generală a cotelor de participare, anterior la 5 ani, în prezent la 3 ani, care însă nu se face în mod uniform, ci diferențiat de la țară la țară.

După ultima majorare a cotelor (1994), volumul total al acestora, exprimate în DST, a crescut de la 28,4 miliarde în 1970, la 59,6 miliarde în 1980, la 91,1 miliarde în 1990 și la 144,9 miliarde în 1994. Țările dezvoltate dețin împreună 88,4 miliarde DST, iar țările în curs de dezvoltare 56,6 miliarde DST.

Mărimea cotei de participare este hotărâtoare pentru poziția unei țări în cadrul FMI, de ea depinde numărul voturilor de care dispune țara respectivă, precum și capacitatea sa de împrumut de la Fond. Cotele cele mai mari le au țările dezvoltate, care dețin 3/4 din cotele de participare și, deci, din voturi. SUA, singure, dețin o cotă de participare de aproximativ 20% din resursele totale ale FMI (aproape jumătate din cota de participare a țărilor în curs de dezvoltare), având astfel putere asupra deciziilor importante luate în cadrul Fondului, cu o majoritate de 4/5. La nivelul anului 1994, după ultima majorare generală, cota de participare la FMI a SUA se ridica la 26,5 miliarde DST (cea 38,5 miliarde $), în timp ce, spre exemplu, cota României este de 754 milioane DST (cea 1,1 miliarde $).

În cadrul FMI, se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei țâri membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare fracțiune de 100.000 $ din cota de participare a țării respective; astfel că participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporțională cu numărul de voturi. Totuși, pentru anumite hotărâri de importanță deosebită pentru țările membre (de exemplu, modificarea cotelor de participare) este necesară unanimitatea.

Organele de conducere ale FMI sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administrație și Directorul General. Forul conducător al FMI este Consiliul Guvernatorilor unde fiecare țară membră este reprezentată de un guvernator care, în general, este președintele Băncii Centrale sau ministrul de finanțe, și un supleant, numiți de țara respectivă pe o perioadă de 5 ani. Printr-o decizie a Consiliului Guvernatorilor, în 1972 a fost înființat "Comitetul Interimar al Consiliului Guvernatorilor pentru sistemul monetar internațional", format din reprezentanți din 20 de țări membre, care a pregătit schița de reformă a sistemului monetar internațional, creat în iulie 1944 la Bretton Woods. Comitetul Interimar avizează și raportează Consiliului Guvernatorilor asupra măsurilor întreprinse în direcția adaptării sistemului internațional și statutului FMI la noua situație creată după 15 august 1971.

Prima măsură mai importantă a Comitetului Interimar a fost avizarea acordurilor de la Kingstone (Jamaica) care au stat la baza celui de-al doilea amendament la statutul FMI.

Resursele financiare ale Fondului sunt utilizate de țările membre pentru finanțarea deficitelor din balanțele de plăți, în cazul în care acestea au un caracter temporar. O țară membră, care înregistrează un deficit în balanță, cumpără de la FMI monedele străine de care are nevoie pentru finanțarea acestuia, dând în schimb echivalentul în moneda sa proprie. La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacția, țara respectivă "răscumpără" de Ia FMI moneda sa, restituind monedele străine primite.

Denumite "trageri asupra FMI", aceste "schimburi" de monede naționale au caracteristicile creditelor internaționale (asupra lor se percep dobânzi și comisioane, iar rambursarea lor se face în termenele stabilite, dar nu sunt considerate, din punct de vedere juridic, drept operații de credit".

Tragerile asupra FMI se efectuează strict "în funcție de mărimea cotei de participare a țării membre care le efectuează, avantajând din start țările dezvoltate, cu cote mari la Fond. Termenul de răscumpărare a monedei naționale (adică termenul de rambursare) este stabilit in funcție de posibilitățile de echilibrare a balanței de plăți, dar, de regulă, nu depășește 5 ani. Asupra "creditelor" astfel acordate, FMI percepe un comision bancar de 0,5 % aplicat o singură dată asupra sumelor acordate și o dobânda ce variază între 1 si 5% pe an, în funcție de mărimea creditului și de perioada de folosire a acestuia.

Tragerile obișnuite pot fi efectuate în două mari categorii: tranșe propriu-zise și facilitățile de finanțare. Primul mecanism, destinat finanțării deficitelor generale ale balanțelor de plăți, prevede 5 tranșe, fiecare de mărime egalt cu 25% din cota de participare a țării solicitatoare. Tragerea la prima tranșă, denumită "tranșă rezervă" se face automat în momentul în care dorește țara respectivă. În plus, față de această tranșă, există "tranșă de credit", în care tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităților din "tranșa de rezervă" și după examinarea situației concrete din țara solicitatoare de către experții FMI. În acordarea tranșelor de credit, FMI aplică principiul "condiționalității"; cu cât sumele trase cumulativ de o țară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să echilibreze balanța de plăți și să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranșelor, o țară poate obține maximum 125% din cota sa de participare, dar tranșele de credit superioare se obțin cu o condiționalitate sporită.

Tragerile în mecanismele tranșelor se pot face fie sub forma cumpărării directe și imediate cu monedă națională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora țara solicitatoare poate să obțină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani (aranjamente sau credite "stand-by"). În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI se efectuează pe baza aranjamentelor "stand-by" încheiate de statele membre, acestea prezentând și avantajul că, pentru perioada convenită, condițiile stabilirii tranșelor de credit se stabilesc o singură dată. Spre deosebire de mecanismul "tranșelor", tragerile în cadrul "facilităților de finanțare"pot fi obținute numai în anumite condiții, bine specificate, de deficite ale balanțelor de plăți în special de către statele în curs de dezvoltare, după cum urmează:

a) facilitatea de finanțare compensatorie, creată în 1963, permite țărilor membre care înregistrează scăderi bruște și importante ale încasărilor valutare din exporturi (în special de materii prime și semifabricate din acestea) și, în consecință, majorări ale deficitelor balanțelor de plăți, să tragă asupra FMI până la 75% din cota de participare;

b) facilitatea de finanțare a stocurilor tampon – este destinată țărilor care au dificultăți ale balanțelor de plăți cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaționale privind formarea și funcționarea stocurilor de materii prime. Tragerile din această facilitate pot atinge 50% din cotă;

c) facilitatea petrolieră a funcționat temporar în anii 1974-1975 și a fost destinată să finanțeze statele membre care au înregistrat deficite ale balanțelor de plăți, ca urmare a majorării prețului țițeiului, consecința primului "șoc" petrolier (octombrie 1973);

d) facilitatea de finanțare pe termen prelungit este destinată țărilor membre care înregistrează deficite importante și de structură ale balanțelor de plăți. Tragerile în cadrul acestei facilități pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioadă de 4-8 ani. Pentru a beneficia de această facilitate, țara solicitatoare trebuie să dovedească și să aplice un program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrelor;

e) facilitatea "Witterveen", a fost înființată în 1980 (după numele directorului general al FMI din acea perioadă) și este destinată să acorde asistență financiară suplimentară acelor țări membre care înregistrează deficite ale balanțelor de plăți și care au epuizat celelalte posibilități de tragere asupra FMI.

Tragerile din cadrul "facilităților de finanțare" se fac independent de tragerile din cadrul tranșelor, astfel încât o țară membră poate obține de la FMI credite cumulate care depășesc de câteva ori cota de participare.

Pentru suplimentarea capacității de finanțare de la FMI, la reuniunea anuală a Fondului care a avut loc la Viena, în septembrie 1961, a fost prezentat un proiect de sporire a resurselor acestuia cu 6 miliarde $, oferiți de 10 mari puteri financiare occidentale, la care s-a adăugat ulterior și Elveția, creându-se așa-numitul "Acord general de împrumut". Acordul semnat la Paris, la 13 decembrie 1961, de către cele 10 țări a constituit "Clubul de la Paris" sau "Clubul celor 10", care și-a început activitatea în octombrie 1962.

Prin acest acord, țările semnatare s-au angajat să pună la dispoziția Fondului, ori de câte ori este nevoie, sume în monedele lor naționale, utilizabile numai în relațiile cu țările semnatare.

În scopul sporirii lichidității monetare internaționale, cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor FMI, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de "drepturi speciale de tragere" asupra Fondului.

Prin natura lor, DST sunt unități de cont, care pot fi utilizabile de către băncile țărilor membre FMI în același mod ca și aurul și valutele convertibile, deci pot juca rolul de instrumente de plată și rezervă (DST sunt creanțe "erga omnes" – opozabile tuturor, în timp ce monedele de rezervă sunt create asupra unui singur debitor). Definită inițial printr-un conținut de aur egal cu cel al dolarului SUA din anul 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinită ulterior, ca o medie ponderată, calculată zilnic, a cursurilor de schimb ale unui "coș valutar" alcătuit din 16 monede (iunie 1974). Din 1981, valoarea DST este stabilită pe baza unui nou "coș valutar" alcătuit din cinci dintre cele mai puternice monede convertibile (aceste 5 monede și ponderea lor actuală în "coș" sunt următoarele: dolarul SUA – 39%, marca germană – 21%, yenul japonez – 18%, francul francez – 11% și lira sterlină – 11%) care dețin și cea mai mare pondere în exporturile mondiale de mărfuri și servicii. Acest "coș" este revizuit la fiecare 5 ani, ultima modificare având loc la 1 ianuarie 1995, în funcție de schimbările ce intervin în ponderile țărilor respective în exporturile mondiale și în rezervele valutare mondiale, în 1996, cursul mediu de schimb a fost de 1 DST = 1,45-1,46 $, iar în 1995 de 1 DST = 1,51 $ (curs mediu anual).

Noul activ de rezervă creat în cadrul FMI sporește posibilitățile țărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit "drepturi speciale de tragere" (Special drawing rights), întrucât, spre deosebire de drepturile de tragere obișnuite asupra FMI, sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în proporție de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlu nerambursabil, iar folosirea DST se face fără îndeplinirea formalităților și condițiilor care însoțesc drepturile obișnuite de tragere. Alocarea DST înseamnă deci transcrierea în "contul de drepturi speciale" al unui stat membru al FMI, a unei sume proporționale cu cota sa de participare la Fond. DST constituie o linie automată de credit asupra FMI și dau posibilitatea țărilor membre la Fond cu balanță de plăți deficitară să obțină devize libere de la țările membre care au balanțe de plăți excedentare, prin intermediul FMI, pentru echilibrarea acesteia. Aceste țări din urmă primesc în schimb DST pentru echivalentul sumelor lor în monedă națională, pe care le pun la dispoziția țărilor membre cu balanțe de plăți deficitare, iar băncile centrale pot utiliza, la rândul lor, aceste sume în DST atunci când s-ar ivi necesitatea. Membrul care trage își vede mărit debitul, în timp ce acela care primește DST în schimbul propriei monede (sau al altor monede convertibile) este creditat. Banca Centrală a țării care "trage" va include suma la pasivul său, în creditul contului de trageri speciale, iar Banca Centrală a statului care acceptă DST le înscrie la activul său. Un participant ale cărui active în DST sunt superioare alocațiilor primite de la FMI încasează dobânzi pentru un excedent, în timp ce un alt participant, ale cărui active în DST sunt inferioare alocațiilor, varsă un comision în contul FMI.

De la adoptarea primului amendament la statutul Fondului (1969), FMI a fost autorizat să aloce DST țărilor membre. Decizia de alocare (sau de anulare) a DST necesită o majorare de voturi de 85% în Consiliul Guvernatorilor. Prima alocare de DST, în sumă totală de 9,5 miliarde $, a avut loc în perioada 1970 – 1972 (în trei tranșe: 3,5 miliarde la 1 ianuarie 1970, 3 miliarde la 1 ianuarie 1971 și 3 miliarde la 1 ianuarie 1972), iar a doua în perioada 1979 – 1981, în valoare de 12 miliarde DST (cea 14 miliarde $), de asemenea în 3 tranșe, de câte 4 miliarde. Cumulat, până în prezent, s-au alocat 21,4 miliarde DST, distribuite proporțional țărilor membre ale FMI în funcție de mărimea cotei de participare la Fond.

Punerea în practică a acestui mecanism, atât de minuțios conceput și menit să conducă transformarea DST într-o monedă națională, nu s-a dovedit o întreprindere facilă. DST sunt mai puțin competitive decât portofoliul diversificat de devize, un motiv fiind și rata proprie a dobânzii, mult timp mai scăzută în raport cu media dobânzii celor cinci monede pe care este bazat calculul cursului DST. O altă cauza rezidă. în însăși atitudinea țărilor bogate care furnizează monedă de rezervă, țări care nu doresc să renunțe la o serie de privilegii ce decurg din această situație: creșterea rolului lor de intermediar financiar internațional, ceea ce conduce la stimularea dezvoltării propriului sistem bancar, privilegii de "poziție", adică posibilitatea obținerii de credite externe cu dobânzi mai mici reprezentând prețul pe care creditorii străini sunt dispuși să-l plătească pentru a putea deține cantități suficiente de monedă de rezervă; exportatorii și importatorii din țara a cărei monedă servește ca mijloc de plată internațională au mai multe facilități pentru a reglementa operațiunile lor în monedă națională și pot reduce, în consecință, volumul fondului lor de rulment în devize străine. La rândul lor, băncile centrale din aceste țări nu văd cu ochi buni schimbarea structurii rezervelor proprii, prin creșterea ponderii DST în detrimentul monedei forte. La toate acestea se mai adaugă concurența puternică făcută de piața eurodevizelor, la care multe țări, chiar și în curs de dezvoltare, au preferat să apeleze. În fine, situația a mai fost influențată și de "revenirea" dolarului, al cărui curs, începând cu anul 1979, s-a redresat puternic.

În consecință, încrederea în DST, creație a unui organism internațional, nu a evoluat într-un sens pozitiv, majoritatea statelor continuând să rămână atașate de moneda clasică, de devizele forte. Fapt este că importanța DST în ansamblul rezervelor mondiale (exceptând aurul) este în scădere, ponderea lor trecând de la 8% în 1972 la 4% la începutul lui 1985 și la 2,3% la sfârșitul anului 1995.

În prezent, discuțiile care se poartă se referă la efectuarea unei noi alocări de DST de către FMI, care să permită sporirea posibilităților de finanțare a deficitelor balanțelor de plăți ale țărilor în curs de dezvoltare. Reuniunea Comitetului Interimar al FMI din octombrie 1994 de la Madrid a dezbătut pe larg această problemă, fără să ajungă însă la un compromis. Opiniile sunt divergente și până la sfârșitul anului 1996 nu s-a căzut de acord nici asupra datei alocării, nici asupra volumului acesteia.

Grupul țărilor puternic dezvoltate (G-7) propune o alocare selectivă de DST, în sumă de 12-16 miliarde, de care să beneficieze în special noile țări membre ale FMI. Pe de altă parte, grupul țărilor în curs de dezvoltare și directorul general al FMI au propus o alocare generală de 30-36 miliarde DST, în condiții similare cu ultima alocare (1979-1981) .

Cu prilejul ultimei sesiuni anuale a FMI (septembrie 1996), Comitetul Interimar al Fondului a prezentat o listă de "11 comandamente" de gestiune economică pe care FMI îl va solicita țărilor membre și care, în final, a primit acceptul celor 181 de țări, în sensul de a se conforma cu acesta .

Aceste 11 principii de bună gestiune economică, care să asigure o "creștere mondială durabilă", au în vedere următoarele:

1) politicile monetare, fiscale și structurale promovate de țările membre ale FMI să fie complementare și să se intărească în strânsă legătură unele cu altele;

2) evitarea dezechilibrelor importante ale balanțelor de plăți pentru a asigura stabilitatea financiară și stabilitatea cursurilor de schimb;

3) crearea unui mediu economic favorabil economiilor sectorului privat;

4) reducerea inflației, pornind de la credibilitatea acceptată dificil în materie de politică monetară restrictivă;

5) continuarea eforturilor pentru liberalizarea comerțului mondial în cadrul unui sistem multilateral;

6) încurajarea trecerii la convertibilitatea monedelor și la libera circulație a capitalurilor;

7) adoptarea de politici bugetare vizând realizarea unui echilibru pe termen mediu și reducerea datoriei publice;

8) îmbunătățirea "calității" cheltuielilor politice în dezvoltarea "resurselor" umane;

9) promovarea fermă a reformelor structurale, în special, pe piețele forței de muncă;

10) adoptarea unei gestiuni sănătoase a sectorului public, respectându-se legea și lupta contra corupției;

11) întărirea supravegherii sistemului bancar, pentru a controla și elimina riscurile și a lupta contra falsificării banilor.

2.2. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD)

BIRD a fost înființată la 27 decembrie 1945., conform prevederilor Acordurilor de la Bretton Woods (iulie 1994), prin care s-au pus bazele noului sistem monetar internațional.

BIRD a început să funcționeze la 25 iunie 1946, având ca obiectiv principal acordarea și/sau garantarea împrumuturilor pentru finanțarea proiectelor de reconstrucție și dezvoltare în țările membre. Cu timpul, activitatea de finanțare a BIRD s-a orientat cu precădere spre țările în curs de dezvoltare membre.

Numărul țărilor membre BIRD a ajuns la 169 în octombrie 1996 (35 în 1945 și 150 în 1990), România devenind membră la 15 decembrie 1972. La BIRD pot adera numai țările membre ale FMI, pe considerentul că desfășurarea în bune condiții a activității Băncii necesită respectarea normelor de "conduită" monetar-fmanciară internațională cuprinse în statutul FMI.

Mijloacele financiare ale BIRD sunt formate din cotele de participare ale țărilor membre și din fondurile atrase din diferite surse. Mărimea capitalului subscris de fiecară țară membra la BIRD este stabilit în funcție de potențialul economico-financiar al țării respective și de cota de participare la FMI. Capitalul subscris la BIRD se varsă în proporție de 10%, restul de 90% rămâne în țara membră, dar BIRD are dreptul să-l ceară atunci când are nevoie de fonduri. Existența acestei mari rezerve de credit guvernamental constituie o garanție a bonității BIRD și dă posibilitatea acesteia să-și suplimenteze fondurile prin emisiune de obligațiuni pe piețele internaționale de capital. Din vărsământul făcut de fiecare țară membră, o tranșă de 1% se varsă în aur sau dolari, iar restul de 9% în monedă națională.

Spre deosebire de celelalte instituții specializate ale ONU, BIRD, ca și FMI, este organizată pe principiile unei societăți pe acțiuni, puterea de vot fiind corelată cu cota de participare a țărilor.

Organele de conducere ale BIRD sunt: Consiliul Guvernatorilor (format dintr-un reprezentant al fiecărei țări membre) și Consiliul de Administrație (format din 23 de directori executivi), având în frunte un președinte ales pe o perioadă de 4 ani. Din 1995, președintele Consiliului de Administrație al BIRD este James Wolfensohn, reprezentantul SUA. Sesiunile anuale ale Consiliului Guvernatorilor BIRD au loc în comun cu cele ale FMI, în luna septembrie.

Condițile de acordare a împrumuturilor de către BIRD sunt mai avantajoase în sensul că: termenul de rambursare este cuprins între 15 și 25 de ani, având o perioadă de grație de 5-7 ani și o dobândă cu 1-2 puncte procentuale sub nivelul dobânzilor practicate pe piețele internaționale de capital .

Proiectele de investiții avute în vedere pentru a fi finațate de către BIRD sunt examinate în detaliu de către experții băncii (inclusiv prin deplasări la fața locului ale unor echipe de specialiști ai băncii). BIRD finanțează o gamă largă de proiecte de investiții, din diverse domenii, acestea fiind, de regulă, deschise și concurenței internaționale. Astfel, țara beneficiară trebuie să organizeze licitații internaționale privind proiectul care urmează să fie finanțat, la care pot participa, ca furnizori potențiali, firme din țările membre ale BIRD; firmele participante din țara beneficiară primesc o marjă preferențială de 15%. împrumutul BIRD este acordat în tranșe, fie direct furnizorului de echipamente, mașini, utilaje etc, fie beneficiarului de investiție, pe măsura apariției nevoilor de plată.

În perioada 1991 – 1995, repartiția sectorială a împrumuturilor BIRD a fost următoarea (în procente din total):

energie, telecomunicații și transport – 28%;

agricultură – 16%;

urbanizare, apă, protecția mediului înconjurător – 14%;

resursele umane – 15%;

industrie și finanțe – 9 %;

diverse alte sectoare – 18%. în aceeași perioadă, repartiția geografică a împrumuturilor BIRD a fost următoarea (în procente din total): America Latină și Caraibe – 25%, Asia de Est și Zona Pacificului – 24%, Europa și Asia Centrală – 16%, Africa – 14%, Asia de Sud – 14%, Orientul Mijlociu și Africa de Nord – 7%.

În ultimii ani, activitatea BIRD a fost afectată de insuficiența capitalului propriu și împrumutat. Țările dezvoltate și în special SUA – principalii furnizori de capital – au limitat drastic alocările de fonduri către BIRD și celelalte instituții componente ale acesteia pe motivul că activitatea lor s-a dovedit ineficientă.

BIRD împreună cu Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), Societatea
Financiară Internațională (SFI) și Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (AMGI),
formează Grupul Băncii Mondiale. Toate aceste instituții financiare interguvernamentale fac
parte din sistemul de instituții specializate ale ONU și au sediul la Washington.

AID a fost înființată ca filială a BIRD în 1960. Crearea AID a pornit de la realitatea că multe din țările care și-au cucerit independența – mai ales Africa – având un nivel foarte scăzut de dezvoltare, nu pot contracta și rambursa împrumuturi în condiții curente, necesitând o finanțare externă mai avantajoasă.

AID acordă credite în special țărilor celor mai sărace (cu un PIB pe locuitor, inițial sub 500 $, iar în prezent de 800 $). Condițiile de acordare a creditelor sunt mult mai avantajoase ca la BIRD, și anume: rată scăzută a dobânzii (câteva procente) sau nulă (în cazul creditelor fără dobândă se percepe un comision bancar de 0,75%); eșalonarea rambursării creditului pe o perioadă îndelungată, de cea 50 de ani, perioadă de grație, de circa 15 ani. Creditele AID sunt destinate realizării anumitor proiecte prioritare în domeniiile: transport, energie, agricultură. Evaluarea proiectelor și modalitatea tehnică de acordare a creditelor sunt asemănătoare cu cele practicate de BIRD. Fondurile de care dispune AID provin din: subscripții inițiale ale țărilor membre; contribuții periodice sau speciale furnizate de țările membre; transferurile de beneficii ale BIRD și propriile beneficii ale AID.

În octombrie 1996, AID număra 158 de țări membre (față de 50 în 1960 și de 130 în 1990).

Structura administrativă a AID este integrată în structura BIRD (conducerea AID fiind subordonată celei a BIRD), iar sediul este la Washington, comun cu cel al BIRD.

SFI a fost înființată în 1956, ca instituție specializată a ONU, afiliată BIRD, în scopul de a sprijini dezvoltarea întreprinderilor productive private din țările în curs de dezvoltare membre (156 de țări membre ale SFI în octombrie 1996). În acest sens, SFI participă la capitalul întreprinderilor respective prin cumpărarea de acțiuni, acordă împrumuturi pe termen mijlociu și lung (7-12 ani) și facilitează cofinanțarea proiectelor de dezvoltare. Ca și AID, SFI nu are o structură administrativă proprie, ci una integrată în cadrul BIRD, iar conducerea este subordonată BIRD. Sediul este, de asemenea, la Washington.

În grupul Băncii Mondiale mai există și Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (AMGI), care a fost inaugurată în 1988, având în octombrie 1996, 128 de țări membre, fiind, de asemenea, afiliată la BIRD. Rolul ei este de a garanta investițiile private de libertate în țările în curs de dezvoltare contra riscurilor necomerciale.

2.3. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD)

Aceasta este o instituție fondată în anul 1964 la inițiativa țărilor în curs de dezvoltare, având ca obiect promovarea de negocieri multilaterale între aceste țări și țările dezvoltate.

În general, negocierile multilaterale în cadrul UNCTAD urmăresc, în principal următoarele:

formularea de principii și politici în domeniul comerțului exterior și problemele conexe ale dezvoltării;

negocierea de instrumente juridice internaționale, multilaterale;

facilitarea coordonării activității altor instituții din sistemul ONU, în problemele care intră în sfera sa de competență.

UNCTAD ține sesiuni din 4 în 4 ani, iar activitatea sa permanentă este asigurată de Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare, cu sediul la Geneva. Dintre rezultatele activității UNCTAD sunt de menționat:

a) Instituirea sistemului de preferințe vamale.

Acest sistem este în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.

b) Elaborarea unui program integrat pentru produsele de bază.

Prin elaborarea acestui program se preconizează realizarea stabilității țărilor în curs de
dezvoltare la activități de prelucrare și de comercializare a produselor de bază.

c) Instituirea unui sistem global de preferințe comerciale.

Reuniunea ministerială de la Belgrad a adoptat "Sistemul Global de Preferințe Comerciale (SGPC)" care a fost semnat de cele 46 de țări participante. Acordul reprezintă primul instrument juridic cu caracter multilateral realizat sub egida Grupului celor 77. El prevede acordarea următoarelor facilități comerciale preferențiale între țările participante: reducerea taxelor vamale, diminuarea sau eliminarea obstacolelor paratarifare și netarifare, măsuri directe de promovare a comerțului (inclusiv stimularea încheierii de contracte pe termen lung), realizarea de acorduri sectoriale privind liberalizarea comerțului cu produse de interes deosebit. Obiectivele Acordului privind SGPC urmează a fi realizate în cadrul unor runde succesive de negocieri.

În ultimii 15 ani, țările în curs de dezvoltare din "Grupul celor 77", au promovat o platformă comună, mai tranșantă, de negociere cu țările dezvoltate, instituirea unei noi ordini economice internaționale, care să aibă următoarele obiective fundamentale:

– reforma sistemului monetar internațional, spre a-l face mai echitabil și mai adaptat la nevoile țărilor în curs de dezvoltare;

– reducerea sau chiar anularea, după caz, a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare în raporturile lor cu țările dezvoltate;

– constituirea unui fond special pentru ajutor de urgență, în favoarea țărilor cel mai puțin dezvoltate;

– transferul net de resurse reale către țările în curs de dezvoltare;

finanțarea internațională a industriei țărilor în curs de dezvoltare;

constituirea unui sistem eficace de securitate alimentară mondială;

– exploatarea și punerea în valoare a resurselor energetice locale în țările în curs de dezvoltare, care au o aprovizionare insuficientă cu energie;

creșterea capacităților locale de depozitare și prelucrare a materiilor prime de către

țările în curs de dezvoltare;

Negocierile și consultările țărilor în curs de dezvoltare la diferite sesiuni ale UNCTAD, precum și în cadrul Adunărilor Generale ale ONU nu au condus la Consensul General pentru Lansarea Negocierilor Globale, principalele țări industriale nefiind de acord cu ordinea de zi, procedurile și modalitățile de desfășurare a negocierilor. Aceasta rămâne mai departe o preocupare permanentă a țărilor în curs de dezvoltare. Este just ca în prima etapă asemenea negocieri să se limiteze la problemele de însemnătate vitală, precum cele referitoare la alimentație, energie, balanța comercială și balanța de plăți.

2.4. Comisiile economice regionale ale ONU (Organizația Națiunilor Unite)

Comisiile economice regionale ale ONU, care dispun de comitete specializate pentru problemele de comerț internațional, dezbat problemele de politică comercială specifice regiunilor respective, cât și cele cu caracter global.

Comisia Economică ONU pentru Europa (CEE-ONU) și Comitetul pentru dezvoltarea comerțului în cadrul acestei Comisii au elaborat recomandări vizând eliminarea obstacolelor de politică comercială, economice și administrative, din calea comerțului dintre țările membre. De asemenea, au întreprins acțiuni vizând sprijinirea dezvoltării cooperării industriale și tehnico-științifice între aceste țări, în scopul creșterii și diversificării schimburilor comerciale reciproce. O activitate utilă se realizează de către CEE-ONU și în domeniul îmbunătățirii condițiilor tehnice de desfășurare a schimburilor comerciale. Sub egida Comisiei se întocmesc standarde de calitate pentru diverse produse, se elaborează ghiduri pentru încheierea de contracte internaționale în diferite domenii, se simplifică și se uniformizează documentele de comerț exterior și procedurile comerciale.

În preocupările de politică comercială ale celorlalte comisii economice ONU figurează problemele specifice ale dezvoltării comerciale dintre țările din zonele respective și ale schimburilor lor comerciale cu terțe țări.

Studierea problemelor de politică comercială la nivelul organizațiilor și organismelor internaționale cu vocație universală, regională și subregională atestă împletirea bilateralismului și multilateralismului în domeniul politicilor comerciale în perioda postbelică, precum și faptul că astăzi politicile comerciale se înfăptuiesc de subiecți diferiți. În primul rând de către statele naționale, fiind expresia suveranității acestora asupra relațiilor lor comerciale externe, dar și de către organizații, organisme, instituții internaționale, în virtutea drepturilor conferite de statele membre acestora într-o tipologie extrem de variată. Esențial în activitatea organizațiilor internaționale în domeniul comerțului și în alte domenii cu vocație universală, regională sau subregională este faptul că ele acționează numai în limitele în care statele suverane le-au acordat mandatul respectiv. Conceperea eforturilor și a acțiunilor tuturor acestor factori care elaborează și promovează politici comerciale trebuie să se canalizeze în direcția eliminării protecționismului, a restricțiilor și discriminărilor în comerțul dintre state, a creării unor condiții favorabile pentru toți participanții la circuitul comercial mondial, a instaurării unei ordini comerciale internaționale, benefice pentru toate națiunile și popoarele lumii.

CAPITOLUL III

NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ – CALE EFICIENTĂ DE LIBERALIZARE A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

1. AFIRMAREA UNEI NOI POLITICI ÎN VIAȚA INTERNAȚIONALĂ, CERINȚĂ A DEZVOLTĂRII RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Afirmarea unei politici în viața internațională se impune tot mai mult în gândirea și practica economico-socială contemporană. Este din ce în ce mai cunoscut adevărul că rezolvarea problemelor majore cu care este confruntată în etapa actuală a dezvoltării sale solicită, mai mult ca oricând, soluții de colaborare avantajoase și echitabile, elaborate cu participarea activă a tuturor statelor.

Analiza situației internaționale pune în lumină cu deosebită pregnanță necesitatea imperioasă a afirmării unei politici, menită să reflecte interesele fundamentale ale statelor care să contribuie la edificarea unor relații noi de colaborare între toate statele lumii.

Conjugarea eforturilor statelor pentru găsirea de soluții ale unor probleme grave care interesează întreaga omenire: alimentația, energia, materiile prime, protecția mediului înconjurător, datoriile externe, este astăzi mai stringentă ca oricând.

Așadar, trăim într-o lume nouă care afectează desigur și România. O lume cu o singură superputere – Statele Unite – o lume cu cinci poli de putere total diferită, cu care mulți oameni nu s-au obișnuit în sens politic, militar sau economic.

Primă tendință a SUA a fost să-și spună că au rămas singure și de aceea ele trebuie să facă totul. Ceea ce într-o lume multipolară s-a dovedit a nu fi totuși simplu. Acest lucru se reflectă foarte clar în schimbarea politicii americane cu privire la China, ceea ce este valabil și cu privire la ONU. Toate acestea constituie semne ale unei crize de adaptare a unei mari acțiuni la o lume cu totul nouă.

Al doilea pol este Rusia care a rămas cu o putere militară uriașă, neînsoțită însă de o stabilitate politică, iar din punct de vedere economic are o situație dificilă.

Al treilea pol este Dragonul Chinezesc. China s-a dezvoltat extraordinar în ultimii ani, are o economie extrem de dinamică, dar și probleme. Urmează apoi Japonia, care este prima putere tehnologică a lumii și va continua să ocupe această poziție. Uniunea Europeană, a cincea putere a fost constituită, practic, în 1950. De atunci au fost făcute progrese și Uniunea Europeană a devenit un factor de mare succes al unor țări care urmăresc să se apropie una de alta într-o uniune puternică și pașnică. Aceasta este lumea celor cinci puteri în care fiecare are un rol dejucat. Pe acest fond al economiei mondiale țările din Centrul și Estul Europei au trecut la înfăptuirea reformelor de tranziție la economia de piață. Liberalizarea economiilor acestor țări, programele vaste de privatizare și creșterea rapidă a schimburilor externe sunt semnale că procesul este într-un stadiu avansat s-au finalizat în multe țări.. În noile condiții create pe plan mondial și european și-a făcut apariția o nouă politică în viața internațională menită să accelereze derularea normală a tuturor aspectelor economice, sociale, politice și militare. Această nouă politică poate fi apreciată ca un proces de distanțare de politicile tradiționale ale puterii de dominație bazată pe forță sau amenințare cu forța. Ea presupune adoptarea unor strategii și direcții noi de acțiune care fac posibilă promovarea în viața internațională a unor raporturi noi, adică de "a trăi împreună unii cu alții". Acestora s-a convenit să li se adauge peste 25 de alte declarații și decizii ministeriale, memorandumuri de acord care definesc alte obligații și angajamente ale membrilor O.M.C. Între timp, un anumit număr de principii simple și fundamentale constituie firul conducător al tuturor acestor instrumente, care reprezintă ansamblul sistemului comercial multilateral. Între aceste principii menționăm:

A. Un comerț fără discriminări

Timp de aproape 50 de ani, dispozițiile cheie ale G.A.T.T. au condamnat discriminarea între țările membre și între mărfurile importate și cele locale. Conform articolului întâi, celebra clauză a "națiunii celei mai favorizate" (MFNC în engleză) stipulează: „membrii se obligă să acorde produselor celorlalți membrii un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat produselor din alte țări. Astfel nici o țară nu trebuie să acorde avantaje speciale alteia, nici să nu exerseze vreo discriminare a drepturilor sale: toate țările sunt tratate pe picior de egalitate și toți beneficiază de avantaje decurgând din reducerea obstacolelor din calea comerțului”.

Există mai multe excepții de la primul articol, mai ales cele referitoare la uniunile vamale și la zonele de liber schimb. Totodată, datorită aplicării tratamentului națiunii celei mai favorizate, țările în curs de dezvoltare și celelalte țări cu puteri economice reduse pot, în general, să beneficieze liber de condițiile comerciale cele mai favorabile, indiferent de locul și de momentul unde sunt negociate.

O a doua formă de nediscriminare cunoscută sub denumirea de "tratament național" stipulează că, „odată ce produsele au penetrat pe o piață, ele nu trebuie supuse unui tratament mai puțin favorabil decât cel acordat produselor echivalente, de origine națională". Această regulă este enunțată în articolul 3 al G.A.T.T.

Independent de versiunea revizuită a G.A.T.T. (denumită "G.A.T.T. 1994"), multe alte acorduri ale O.M.C. conțin dispoziții relativ importante referitoare la tratamentul MFNC și la tratamentul național. Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuală care se referă la comerț stipulează, sub rezerva câtorva excepții, că tratamentul MFNC și tratamentul național trebuie aplicate măsurilor de protecție a proprietății intelectuale adoptate de membrii O.M.C. Acordul general pentru comerțul cu servicii (GATS) stipulează că membrii O.M.C. trebuie să ofere tratamentul MFNC serviciilor și furnizorilor de servicii și altor membrii. Totodată, prevede expres un număr limitat de scutiri de la obligativitatea aplicării tratamentului MFNC, în cazul măsurilor specifice pentru care membrii O.M.C. Nu pot acorda acest tratament imediat. Derogările astfel invocate trebuie revăzute la expirare după o perioadă de 5 ani și nu pot fi menținute în vigoare mai mult de 10 ani. Pe de altă parte, membrii la titlu GATS, nu au obligația de a aplica tratamentul național decât când se angajează expres să le acorde pentru servicii sau activități cu servicii speciale. Aceasta înseamnă că aplicarea tratamentului național este adeseori rezultatul negocierilor purtate între membrii. Există, de asemenea, dispoziții referitoare la nediscriminarea în acordurile referitoare la regulile inițiale, asupra inspectării înaintea expedierii, precum și asupra măsurilor referitoare la investiții și legate de comerț ca și la aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare.

B. Accesul previzibil și în creștere la piețe

Sistemul comercial multilateral concretizează voința guvernelor de a oferi investitorilor, patronatului, angajaților și consumatorilor un mediu propice pentru schimburi, investițiilor și cererii locurilor de muncă, dar și un număr mare de produse și prețuri scăzute pe piață. Un asemenea mediu trebuie să fie stabil și previzibil, mai ales dacă vrem să favorizăm investițiile și avântul întreprinderilor. Siguranța și previzibilitatea accesului la piețe depinde în mare măsură de modul de folosire a drepturilor vamale. Dacă, în general, contingentele sunt interzise, drepturile de vamă sunt autorizate în regimul O.M.C. și sunt folosite de guverne pentru a proteja ramurile de producție națională și pentru procurarea de fonduri. Totodată, ele sunt supuse anumitor reguli: de exemplu, nu trebuie să facă discriminare între produsele importate, și sunt în mare măsură "consolidate". Consolidând un drept de vamă fixat pentru un anume produs, o țară nu îl poate restabili decât dacă negociază o compensație cu principalii parteneri comerciali (art.28 G.A.T.T.din 1994). Astfel, dacă extinderea unei uniuni vamale antrenează o creștere a taxelor vamale în anumite regiuni, atunci trebuie negociată o compensare.

După crearea G.A.T.T. în 1948, șapte runde de negocieri comerciale au antrenat o reducere progresivă dar spectaculoasă la nivelul taxelor vamale medii. Runda Uruguay a mers mai departe, reducând considerabil taxele vamale, care în unele cazuri au fost reduse la 0, ridicând sensibil nivelul global al drepturilor consolidate. Angajamentele de ameliorare a accesului la piețe cu ajutorul reducerilor tarifare, luate de peste 120 de țări, în cadrul Rundei Uruguay, sunt consemnate în listele naționale.

Reducerile tarifare eșalonate în cele mai mult cazuri pe o perioadă de 5 ani, vor duce la o diminuare cu 40% a taxelor vamale aplicate de țările industriale importante admise sub franzișă în țările dezvoltate, care va trece de la 20% la 44%. La extremitatea superioară a scării taxelor vamale în aceste țări, proporția produselor supuse la taxe mai mari de 15% va scădea de la 7% la 5% pentru importurile lor din orice origine, și va scădea de la 9% la 5% pentru importurile lor provenind din țările în curs de dezvoltare.

Runda Uruguay a adus procentul categoriilor de produse supuse taxelor vamale consolidate de la 78% la 99% pentru țările dezvoltate, de la 21% la 75% pentru țările în curs de dezvoltare și de la 73% la 98% pentru economiile în tranziție, rezultate care au ca efect ameliorarea siguranței piețelor pentru comercianți și investitori.

"Tarifarea" tuturor restricțiilor netarifare la importurile de produse agricole a mărit considerabil gradul de previzibilitate a piețelor agricole. Mai mult de 30% din produsele agricole erau supuse, în trecut, contingentărilor sau restricțiilor la import. Aproape toate aceste măsuri au fost transformate în taxe vamale, care asigură inițial același nivel de protecție ca și precedentele măsuri tarifare, trebuie reduse progresiv în decursul celor 6 ani de aplicare a Acordului asupra agriculturii, încheiat în cadrul Rundei Uruguay. Angajamentele luate referitor la accesul la piețele agricole vor elimina, de asemenea, interdicțiile care frânau importurile anumitor produse.

Chiar dacă pentru comerțul cu servicii nu există un sistem de percepere a taxelor vamale, nu este mai puțin necesară garantarea unui mediu previzibil pentru acest comerț. În acest scop guvernele și-au luat o primă serie de angajamente referitoare la reglementările naționale, reglementând diferite activități de servicii.

Aceste angajamente, precum cele asumate în materie de taxe vamale, sunt consemnate în liste naționale de constrângeri și se vor lărgi în cursul viitoarelor runde de negocieri asupra serviciilor.

Și alte Acorduri O.M.C. au ca scop ameliorarea previzibilității regimului de investiții și al schimburilor și să vegheze pentru a fi foarte dificil guvernelor să modifice brusc regulile jocului. Putând influența regimul aplicat în aproape toate domeniile schimburilor, angajamentele asumate în cadrul O.M.C. reduc puternic posibilitatea membrilor de a aplica politici capricioase, discriminatorii sau perfecționiste.

Cheia previzibilității regimului comercial rezidă, adeseori, în transparența legislațiilor, reglementărilor și practicilor naționale. Numărul de acorduri O.M.C. conțin dispoziții care tind să asigure transparența la nivel național – de exemplu prin publicarea taxelor în ziare oficiale sau prin crearea unor puncte de informare – sau la nivel multilateral prin intermediul notificărilor formale care trebuie adresate O.M.C. Examinarea acestor notificări constituie o mare parte din munca ce trebuie îndeplinită de organele O.M.C. Supravegherea periodică a politicilor comerciale naționale în cadrul "Mecanismului de examinare a politicilor comerciale", va fi un alt mijloc de încurajare a transparenței, atât în plan național cât și în plan multilateral.

C. Promovarea unei concurențe loiale

O.M.C. nu este instituția "liberului schimb", după cum gândim uneori, și nici nu va fi, deoarece autorizează aplicarea taxelor vamale și, în anumite limite, alte forme de protecție. Ar fi mai corect să spunem că reflectă un sistem de reguli ce vizează garantarea unei concurențe libere, deschisă, fără distorsiuni.

Regulile referitoare la nediscriminare au ca scop să garanteze condițiile comerciale corecte, fie că se referă la dumping și la subvenții. Regulile G.A.T.T., care definesc condițiile în care guvernele pot impune drepturi compensatorii acestor forme de concurență "neloială", au fost lărgite și precizate în acordurile O.M.C.

Acordul asupra agriculturii are ca scop să facă cât mai echitabil comerțul cu produse agricole. Acordul asupra drepturilor de proprietate intelectuală tinde să amelioreze condițiile de concurență în domeniul ideilor și investițiilor, ceea ce face GATS pentru servicii. Acordul multilateral asupra piețelor publice va extinde regulile concurenței la piețele trecute prin mii de entități "guvernamentale" în numeroase țări. Exemplele privind dispozițiile O.M.C. vizând promovarea unei concurențe loiale și evitarea distorsiunilor, sunt multiple.

D. Încurajarea dezvoltării și a reformelor economice

Mai mult de trei sferturi din țările O.M.C. sunt în curs de dezvoltare și țări care au pus în aplicare programe de liberalizare a comerțului, uneori în cadrul negocierilor referitoare la accesul lor la G.A.T.T., uneori în mod autonom. În același timp, țările în curs de dezvoltare și economiile în tranziție au început să aibă un rol mai activ și influent în cadrul Rundei Uruguay decât în timpul negocierilor precedente.

Toate aceste schimbări ne demonstrează că, în prezent, nu mai putem spune că sistemul comercial există doar pentru țările industrializate, de vreme ce accentul nu se mai pune , ca în cazurile anterioare, pe necesitatea de a scuti țările în curs de dezvoltare de anumite dispoziții și angajamente ale G.A.T.T.

Odată cu încheierea Rundei Uruguay, țările în curs de dezvoltare au arătat că sunt dispuse să își asume majoritatea obligațiilor impuse țărilor dezvoltate. Totodată le-a fost acordată o perioadă de timp pentru a putea, în cursul unei perioade de tranziție, să se adapteze la dispozițiile mai puțin cunoscute, și poate mai dificile ale acordului asupra O.M.C, mai ales pentru țările cele mai sărace (mai puțin avansate), țări în curs de dezvoltare. În plus, o decizie ministerială asupra măsurilor în favoarea țărilor cele mai puțin dezvoltate le permite să aplice Acordurile asupra O.M.C. cu o mai mare suplețe stipulează că, concesiile referitoare la accesul la piețele produselor al căror export prezintă interes, vor trebui aplicate în mod accelerat și subliniază necesitatea de a le acorda asistență tehnică. Astfel, fiecare este de acord să recunoască utilitatea pe care o reprezintă pentru dezvoltare, aplicarea într-o măsură rezonabilă a politicilor deschise, orientate către piață, inspirate de principiile O.M.C. Dar trebuie demonstrată suplețea referitoare la rapiditatea cu care vor fi aplicate asemenea politici.

Oricare ar fi dispozițiile G.A.T.T. menite să favorizeze țările în curs de dezvoltare, acestea rămân în vigoare în cadrul O.M.C, mai ales Partea a IV-a a G.A.T.T. 1994, care conține trei articole, introduse în 1965, ce încurajează țările industrializate să facă "un efort conștient și hotărât" pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare în activitățile lor comerciale, și să nu se aștepte la reciprocitate pentru concesiile acordate în cursul negocierilor țărilor în curs de dezvoltare. O a doua măsură convenită în cadrul Rundei Tokyo, în 1979, și denumită în mod obișnuit "Clauza de abilitare" este baza juridică permanentă pentru concesiile în materie de accesul la piețe acordat de țările în curs de dezvoltare în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe.

2.3 Argumente în favoarea unui comerț liber

Din punct de vedere economic justificarea unui sistem comercial liber, fondat pe reguli convenite în plan multilateral este foarte simplă și demonstrează mai ales simț comercial. Toate țările, inclusiv cele mai sărace, au resurse umane, industriale, naturale, financiare – pe care le pot exploata pentru a produce bunuri și servicii destinate vânzării pe piața internă sau cea externă. Conceptul de "avantaj comparativ" înseamnă că țările care prosperă obțin profituri din resursele lor pentru a-și concentra eforturile asupra a ceea ce pot produce în cele mai bune condiții.

Acest proces este natural pentru întreprinderile care operează pe piața internă, dar nu este suficient ; piața mondială este la fel de importantă. Majoritatea întreprinderilor sunt conștiente de faptul că pe măsură ce debușeele sunt mai mari, ele au șanse să opereze la o scară eficientă și să aibă acces la o clientelă largă. Altfel spus, politicile comerciale liberale care garantează libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor și factorilor de producție amplifică beneficiul care se poate obține dintr-o mai bună producție, mai bine concepută, la un preț mai bun. Succesul în comerț, însă, nu este un fenomen static. O întreprindere competitivă pentru un produs poate deveni mai puțin competitivă când piața evoluează sau când progresul tehnologic permite fabricarea unui produs mai bun și mai ieftin. Istoria și experiența ne arată că țările care s-au aflat într-o situație privilegiată în ceea ce privește costurile cu mâna de lucru sau resursele naturale își pot pierde competitivitatea la anumite bunuri și servicii pe măsură ce economia lor se dezvoltă. Totodată, grație efectului de stimulare exercitat de deschiderea economiei, ele redevin competitive în alte domenii. Este vorba, în general, de un proces gradual. Cum sistemul comercial poate opera la adăpostul constrângerilor protecționiste la rândul lor și întreprinderile sunt încurajate să se adapteze metodic și relativ nedureros pentru a fabrica noi produse, fie prin găsirea unui nou "crenel" în ramura lor de activitate existentă, fie în lansarea în domenii noi pentru acestea.

Alternativa – protejarea întreprinderilor împotriva importurilor și subvențiile perpetue ale statului – conduce la întreprinderi artificial umflate și ineficiente care oferă consumatorilor produse depășite, puțin atractive. În definitiv, în ciuda protecției și subvențiilor, uzinele trebuie să își închidă porțile și locurile de muncă dispar. Dacă alte guverne aplică și ele asemenea politici, piețele se contractă și activitatea mondială încetinește. Unul din obiectivele O.M.C. este să împiedice această spirală destructiva și deviațiile spre protecționism, care în final evoluează în sens invers scopului căutat.

2.4. O.M.C. și rolul său în elaborarea și supravegherea politicilor economice și comerciale mondiale

Autoritatea supremă a O.M.C. este Conferința ministerială, compusă din reprezentanții tuturor membrilor,care trebuie să se reunească cel puțin o dată la doi ani și care este abilitată să ia deciziile referitoare la toate problemele oricăriu tip de acord comercial multilateral.

Activitățile obișnuite ale O.M.C. le prezintă mai multe organe subsidiare, în principal Consiliul General (format din reprezentanți ai tuturor membrilor) care răspund în fața Conferinței Ministeriale. Pe lângă funcțiile care îi sunt atribuite de Conferința Ministerială, Consiliul General se reunește sub două ipostaze specifice, în calitate de organ ce reglementează diferendele pentru a superviza aplicarea procedurilor de reglementare a diferendelor și în calitate de organ care examinează politicile comerciale pentru a proceda la amânarea periodică a politicilor comerciale ale membrilor O.M.C.

Au fost create trei alte organe principale ce acționează sub conducerea Consiliului General, respectiv Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru comerțul cu servicii și Consiliul pentru drepturi de proprietate intelectuală legate de comerț.

Consiliul pentru comerțul cu mărfuri este însărcinat să supravegheze aplicarea și funcționarea tuturor acordurilor referitoare la comerțul cu mărfuri, deși multe din aceste acorduri prevăd existența propriilor organe de supraveghere. Celelalte două Comisii sunt însărcinate să supravegheze funcționarea acordurilor respective și pot stabili crearea unor organe subsidiare în funcție de nevoi.

Conferința Ministerială a creat trei organe subordonate Consiliului General.

Comitetul pentru Comerț și dezvoltare, care se ocupă de probleme ce interesează țările în curs de dezvoltare și mai ales pe cele "mai puțin avansate" dintre ele. Comitetul pentru restricții aplicate la încheierea balanței de plăți, este însărcinat cu consultări între membrii O.M.C. și țările ce adoptă măsuri de restrângere a schimburilor conform articolelor XII, XVII ale G.A.T.T., pentru a putea face față dificultăților balanței de plăți. Problemele legate de finanțarea și bugetul O.M.C. sunt examinate de Consiliul pentru buget, finanțe și administrație.

Fiecare din cele patru acorduri plurilaterale ale O.M.C. – referitoare la comerțul cu aeronave civile, piețe publice, sectorul lactate și carnea de bovine – prevede crearea unui organ de gestiune care răspunde pentru activitatea sa în fața Consiliului General.

În ceea ce privește reprezentarea grupărilor economice în cadrul O.M.C. se poate spune că lucrările O.M.C. se desfășoară între reprezentanții guvernelor membre, dar originea lor rezidă în activitatea industrială și pozițiile de negociat care sunt definite de administrațiile centrale, de obicei după ce au consultat întreprinderile private, organizațiile profesionale, agricultorii, consumatorii și alte grupuri de interese. Majoritatea țărilor au o misiune diplomatică la Geneva, uneori condusă de un ambasador special acreditat pe lângă O.M.C, ai căror membri asistă la reuniunile numeroaselor organe de negociere și ale organelor administrative din sediul O.M.C. Uneori, guvernele trimit direct experți pentru a expune punctul lor de vedere asupra problemelor specifice.

Sub efectul mișcării de integrare economică regională, sub forma uniunilor vamale și a zonelor de liber schimb, și al aranjamentelor politice și geografice suple, anumite grupuri de țări acționează prin intermediul unui purtător de cuvânt unic în cadrul reuniunilor de negociere care se țin sub egida O.M.C.

Grupul cel mai important și mai vast este Uniunea Europeană, care este o uniune vamală dotată cu o politică de comerț exterior și cu un tarif vamal comun tuturor membrilor săi. Statele membre își coordonează poziția la Bruxelles și la Geneva, dar numai Comisia Europeană, în numele Uniunii Europene la aproape toate reuniunile O.M.C.U.E., este membru cu drepturi depline al O.M.C, ca fiecare din statele membre.

Țările membre G.A.T.T. care fac parte din A.S.E.A.N., Brunei Darussalam, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore și Tailanda, nu au atins însă același grad de integrare economică. Ele au în comun numeroase interese comerciale și își pot coordona frecvent pozițiile și pot exprima o singură poziție.

Între alte grupări care uneori prezintă o poziție unită, se poate cita: Sistemul Economic Latino – American, Grupul de țări din Africa, Caraibe și Pacific (A.CP.). Eforturile de integrare economică regională întreprinse mai recent, în cadrul N.A.F.T.A. (U.S.A., Canada, Mexic) și MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Paraguay, Mexic), nu au atins încă stadiul în care membri își exprimă prin intermediul unui putător de cuvânt unic poziția referitoare la problemele ce preocupă O.M.C. O alianță binecunoscută în cadrul Rundei Uruguay, care reflectă o similitudine de interese comerciale și mai curând decât o identitate regională, era Grupul ; el includea și include încă, țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare și țări din Europa de Est, exportatoare de produse agricole.

OMC menține îndelungata tradiție a G.A.T.T., care este de a încerca să adopte deciziile prin consens, mai curând decât prin supunere la vot. Această procedură permite membrilor să vegheze ca interesele lor să fie luate în considerație chiar dacă, uneori, ele decid să se asocieze unui consens în interesul-superior al sistemului comercial multilateral. Când acest consens nu este posibil, acordul asupra O.M.C. prevede posibilitatea de a supune problema la vot. în acest caz deciziile sunt luate de majoritatea votanților, pe baza principiului o "țară, un vot".

Acordul asupra O.M.C. prevede patru situații "diferite în această privință:

în primul rând membrii O.M.C. pot decide, cu majoritate de 3/4 să adopte interpretarea unui acord comercial multilateral;

în al doilea rând, și cu aceeași majoritate, Conferința Ministerială poate să decidă să acorde unui membru o derogare de la o obligație impusă printr-un acord multilateral;

în al treilea rând, deciziile referitoare la amendarea dispozițiilor acordurilor multilaterale pot fi adoptate dacă sunt aprobate de toți membrii, fie cu o majoritate de două treimi, în funcție de natura dispoziției respective; totodată, aceste amendamente neavând efecte decâtJa acei membrii O.M.C. care le acceptă;

în al patrulea rând, deciziile referitoare la admiterea unui nou membru sunt adoptate numai de Conferința Ministerială cu majoritate de două treimi.

La sfârșitul anului 1994, țările în curs de dezvoltare reprezentau 97 din 128 de membrii G.A.T.T. Alături de țările aflate în "tranziție" la economia de piață, ele vor juca, probabil, un rol din ce în ce mai important în cadrul O.M.C. pe măsură ce numărul membrilor săi este în creștere.Din această cauză, o atenție deosebită se acordă nevoilor și problemelor specifice țărilor în curs de dezvoltare și economiilor în tranziție. De exemplu, secretariatul O.M.C. singur sau în cooperare cu alte organizații internaționale, organizează sesiuni și seminarii; el asigură o coperare specifică și concretă guvernelor și reprezentanților lor însărcinați cu negocierile de primire sau de aplicare a angajamentelor asumate în cadrul O.M.C, sau care vor să poată participa eficient la negocierile multilaterale. Sunt organizate strategii și se acordă asistență individuală referitor la activitățile specifice ale O.M.C, între care reglementarea diferendelor și examinarea politicilor comerciale. În plus, secretariatul ajută țările în curs de dezvoltare și mai ales pe cele mai puțin dezvoltate dintre ele, furnizându-le date comerciale și tarifare în raport de interesele proprii în materie de export și participarea lor la lucrările O.M.C.

Secretariatul O.M.C. a menținut programul de strategii al G.A.T.T.. Aceste strategii sunt organizate la Geneva, de două ori pe an, pentru pregătirea specialiștilor din țările în curs de dezvoltare. Sunt organizate, de asemenea, strategii speciale anual la Geneva pentru pregătirea specialiștilor din fostele țări cu economie planificată care sunt în tranziție spre economia de piață.

Centrul de comerț internațional a fost creat la G.A.T.T. în 1964 la cererea țărilor în curs de dezvoltare pentru a le ajuta la promovarea exporturilor. El este girat, împreună, de O.M.C. și O.N.U., această din urmă organizație acționând prin intermediul U.N.C.T.A.D.. Centrul răspunde cererilor de asistență prezentate în țările în curs de dezvoltare care doresc să elaboreze și să creeze programe de promovare a exporturilor dar și operații și tehnici de import. El furnizează informații și sfaturi despre piețele pentru export și tehnicile de comercializare, ajută la crearea serviciilor de promovare a exporturilor și de comercializare și la formarea personalului necesar. Pentru țările mai puțin avansate, ajutorul său este gratuit.

În numeroase zone ale lumii, grupuri de țări au creat aranjamente comerciale cu caracter regional având ca obiect abandonarea sau reducerea obstacolelor care stau în calea schimburilor lor reciproce. G.A.T.T. recunoștea, în articolul XXIV, interesul unei integrări mai strânse a economiilor naționale realizată prin instituirea liberului schimb. În consecință, el autoriza aceste grupări la derogări de la regula generală a clauzei națiunii celei mai favorizate, cu condiția să fie satisfăcute unele criterii stricte, în virtutea cărora aranjamentele ar trebui să faciliteze comerțul între țările respective fără a opune obstacole comerțului cu alte țări. În acest fel , integrarea regională trebuia să completeze sistemul de comerț multilateral și nu să îl amenințe.

Grupările comerciale cu caracter regional vizate de articolul XXIV pot lua forma unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb. În cele două cazuri , taxele vamale trebuiau suprimate pentru majoritatea schimburilor comerciale între țările grupului. Într-o zonă de liber schimb, fiecare membru își aplică propria politică comercială și propriul tarif vamal în relațiile cu unele țări terțe. Uniunea vamală adoptă un tarif extern comun. În cele două cazuri, taxele vamale și celelalte reglementări ce afectează comerțul membrilor cu țările terțe nu trebuie să aibă pe ansamblu, o incidență generală mai riguroasă decât înainte de crearea grupului.

Un aspect important al mandatului O.M.C. rezidă în faptul că organizația trebuie să coopereze cu F.M.I., Banca Mondială și alte instituții multilaterale pentru a determina o mai mare coerență în elaborarea politicii economice mondiale. În acest context o declarație ministerială, distinctă, a fost adoptată în cadrul reuniunii ministeriale de la Marakesh, în aprilie 1994, pentru a sublinia importanța acestui obiectiv.

Declarația recunoaște legăturile care există între diferitele aspecte ale politicii economice și subliniază că O.M.C trebuie să își întărească cooperarea cu organizațiile internaționale competente în domeniile monetar și financiar. De altfel, declarația recunoaște că liberalizarea comerțului favorizează creșterea și dezvoltarea economiilor naționale. Liberalizarea comerțului este un element din ce în ce mai important pentru succesul programului de ajustare pe care îl aplică unele țări și care presupune adeseori, în cursul tranziției, costuri sociale importante.

Supravegherea politicilor comerciale naționale este o activitate de o importanță fundamentală pentru O.M.C, ea se bazează în principal pe mecanismul de examinare a politicilor comerciale(MEPC). Acest mecanism are ca obiectiv, datorită supravegherii regulate, ameliorarea transparenței politicilor și practicilor comerciale, să le facă mai bine înțelese, să crească calitatea dezbaterii publice și a celei interguvernamentale referitoare la problemele care se pun și să permită o evaluare multilaterală a efectelor politicilor asupra sistemului comercial mondial. Se încurajează astfel guvernele membre să urmărească mai îndeaproape reglementările O.M.C. și să își onoreze angajamentele.

Independent de MEPC, multe alte acorduri ale OMC conțin clauze ce obligă guvernele membre să notifice secretariatului OMC noile măsuri comerciale adoptate sau modificările aduse. Iată, de ce, de exemplu, informațiile detaliate trebuie notificate organului competent al OMC referitor la noile legi în materie de taxe antidumping sau de drepturi compensatorii, noile norme tehnice care afectează comerțul, modificările reglementărilor referitoare le comerțul cu servicii, aplicarea angajamentelor agricole și legile sau reglementările referitoare la Acordul asupra protejării drepturilor de proprietate intelectuală. Sunt create grupuri speciale pentru a examina noile aranjamente de liber schimb și politicile economice ale țărilor care acced la organizație.

2.5. Principalele runde de negocieri multilaterale desfășurate în cadrul GATT- OMC

2.5.1. Runda Tokyo: prima tentativă de reformă a sistemului comercial mondial

Purtată între 1973 și 1979 cu participarea a 102 țări, Runda Tokyo a urmărit eforturile G.A.T.T. pentru a reduce progresiv taxele vamale. Astfel taxele vamale au fost reduse cu 1/3 la nouă piețe principale industriale ale lumii, ceea ce a dus la 4,7% media taxelor vamale aplicate produselor manufacturate, față de 40% de la crearea G.A.T.T..

În alte domenii Runda Tokyo a avut un succes moderat: ea nu a permis rezolvarea problemelor fundamentale existente în comerțul cu produse agricole, nici încheierea unui nou acord asupra "salvgradărilor" (măsuri de urgență referitoare la importuri). Fără îndoială negocierile au permis încheierea unei serii de acorduri asupra obstacolelor netarifare care, în anumite cazuri, interpretau regulile existente ale G.A.T.T., iar altele le inovau complet. Cel mai des, doar un număr relativ restrâns de țări membre ale G.A.T.T., în mare parte industrializate, au subscris la aceste acorduri și angajamente care au fost deseori calificate drept "Coduri".

De obicei, se invocă acordurile următoare, referitoare la subvenții și măsuri compensatorii: (articolelor VI, XVI, XXIII, ale G.A.T.T.); obstacole tehnice în calea comerțului (denumit uneori Cod de normalizare); proceduri în materie de licență de import; piețe publice; măsuri antidumping:- interpretarea articolului VI și înlocuirea Codului antidumping elaborat în cadrul Rundei Uruguay; aranjament referitor la carnea de bovină; aranjament internațional referitor la sectorul lactate, comerț cu aeronave civile.

Mai multe din aceste coduri au fost modificate și lărgite în cadrul Rundei Uruguay. Acordurile referitoare la subvenții și la măsurile compensatorii, la obstacolele tehnice în calea comerțului, la procedurile în materie de licențe de import, la evaluarea în vamă și la măsurile antidumping constituie, de acum înainte, angajamente multilaterale încheiate în cadrul acordurilor asupra O.M.C, Mai mult, toți membrii O.M.C. vor fi obligați să le aplice, în vreme ce acordurile referitoare la piețele publice, la carnea de bovine, sectorul lactate și la aeronave civile rămân "plurilaterale".

O descriere a acestor acorduri, care sunt aplicate sub egida O.M.C, le vor găsi explicate mai departe, în această lucrare.

2.5.2. Procedurile care au precedat crearea OMC și negocierile din Runda Uruguay

Inițial, nu a existat în nici un moment intenția ca GATT să devină, din punct de vedere formal, o organizație internațională. El a fost conceput ca un acord temporar, care să rămână în vigoare până când Organizația Internațională a Cornetului urma să devină efectivă.

Lipsa unui sprijin instituțional specific în GATT a cauzat dificultăți tot mai mari, principalele dintre acestea fiind: dezvoltarea unei nesiguranțe în ce privește competențele Părților contractante de adoptare a deciziilor în baza anumitor acorduri; lipsa statutului internațional formal pentru Părțile contractante sau pentru GATT care definește efectivitatea oricărei organizații internaționale; creșterea problemelor referitoare la reglementarea diferendelor și la lipsa competențelor GATT de a impune decizia adoptată; inexistența abilitării părților contractante de a negocia reguli în domenii noi, altele decât în comerțul cu mărfuri.

În timp ce aceste probleme/dificultăți au luat un anumit timp pentru a deveni evidente, imediat după renunțarea la ITO, Părțile contractante au început să realizeze asupra necesității unor îmbunătățiri pentru a formaliza structura organizațională a GATT-ului. în fața lipsei unei structuri formale, GATT-ul a evoluat independent în decursul timpului în direcția asumării unor atribuții specifice unor organizații internaționale. Singura structură organizațională formalizată de GATT 1947 a fost Articolul XXV, care prevede că Părțile contractante trebuie să se întâlnească periodic și să acționeze împreună pentru a pune în aplicare Acordul. Bazat pe această autoritate, de a activa împreună și în așteptarea unor îmbunătățiri în administrarea Acordului, părțile contractante au adoptat un număr de practici în anii premergători începerii Rundei Uruguay.

În lumina preocupărilor aparente privind problemele din sistemul mondial al comerțului, nu este surprinzător faptul că problemele instituționale s-au bucurat doar de o atenție limitată pe perioada negocierii agendei Rundei Uruguay. Astfel în Declarația Ministerială a Rundei Uruguay au fost incluse trei probleme pentru a fi negociate:

a.) întărirea supravegherii în cadrul GATT astfel încât să se asigure o monitorizare regulată a politicilor și practicilor comerciale ale Părților contractante și a impactului lor asupra funcționării sistemului multilateral de comerț;

b.) îmbunătățirea efectivității și a mecanismului de luare a deciziilor în cadrul GATT ca instituție, inclusiv interalierea prin implicarea miniștrilor,

c.) întărirea contribuției GATT pentru realizarea unei coerențe mai mari în elaborarea politicii economice globale prin întărirea relațiilor sale cu alte organizații internaționale responsabile pentru problemele monetare și financiare.

Pe perioada negocierilor a apărut la un moment dat ideea creării Organizației Multilaterale a Comerțului, denumire astfel regăsită în Proiectul Dunkel de Acord difuzat participanților la 20 decembrie 1991.

Ulterior SUA, consideră că această organizație nu pare a fi oportună, locul ei urmând a fi luat de o structură instituțională mai puțin formală, care să fie supravegheată de miniștrii din țările membre. Pe parcursul negocierilor, SUA a acceptat necesitatea unei structuri instituționale mai coerente, propunând în acest sens crearea Organizației Mondiale de Comerț care apoi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.

Runda Uruguay: crearea unui nou sistem comercial internațional

Ideea Rundei Uruguay a apărut în 1982 în cursul unei Reuniuni ministeriale a membrilor G.A.T.T. ținută la Geneva. Deși miniștri aveau intenție să lanseze noi negocieri de mare anvergură, reuniunea a insistat asupra problemei agriculturii și pentru toți, a apărut ca un eșec. In fapt, programul de lucru asupra căruia miniștrii s-au înțeles a constituit baza a ceea ce urma să devină programul de negocieri al Rundei Uruguay.

Totuși, au fost necesari patru ani de eforturi, în cursul cărora s-a încercat explorarea și elucidarea întrebărilor în chestiune și degajarea treptată a consensului, pentru ca miniștrii, reuniți din nou în septembrie 1986 la Punta del Este, în Uruguay, să decidă lansarea Rundei Uruguay. Ei au putut accepta un program de negocieri care îngloba virtual toate problemele de politică comercială în mai multe domenii noi, mai ales serviciile și drepturile de proprietate intelectuală. Era vorba de cea mai vastă negociere comercială realizată vreodată, iar miniștrii și-au fixat o perioadă de 4 ani pentru a le încheia. În 1988, negocierile au atins stadiul unui "examen pe jumătate percurs"; ele au îmbrăcat forma unei reuniuni ministeriale, la Montreal, și s-au axat pe elaborarea unui mandat de negocieri pentru cea de-a doua etapă. Miniștrii au aprobat un ansamblu de rezultate inițiale incluzând concesii de ameliorare a accesului la piețele produselor tropicale, pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare, ca și raționalizarea sistemului de reglementare a diferendelor și instituirea unui mecanism de examinare a politicilor comerciale, constituind prima examinare completă, sistematică și periodică a politicilor și a practicilor comerciale naționale a membrilor G.A.T.T.

Rămâneri în urmă s-au înregistrat în special în domeniile agriculturii, textile și îmbrăcăminte, salvgardare și proprietate intelectuală. S-a ajuns până într-acolo încât să se propună scoaterea din Declarația de la Montreal a aspectelor privind agricultura, ceea ce a fost considerat total inacceptabil de către țările latino-americane exportatoare de produse agricole sub amenințarea blocării negocierilor de celelalte sectoare. A urmat apoi o suspendare de patru luni a Rundei Uruguay pentru ca la 8 aprilie 1989, Directorul general al GATT să propună trei faze pentru finalizarea negocierilor, respectiv: prezentarea de către fiecare parte contractantă a poziției naționale și inventarierea acestor poziții în cadrul fiecărui grup de negocieri (sfârșitul anului 1989); prezentarea acordurilor la care s-a ajuns în toate domeniile de negocieri; finalizarea tuturor acordurilor și elaborarea unui text complet care să fie prezentat la reuniunea ministerială prevăzută la Bruxelles pentru luna decembrie 1990.

Dacă prima fază a fost pe deplin realizată, celelalte două nu au fost finalizate în termenele prevăzute, astfel că miniștrii prezenți la reuniunea de la Bruxelles, care și-a început lucrările la 3 decembrie 1990, nu au avut în fața lor un proiect de document final. Alături de aspectele privind măsurile antidumping și cele legate de investiții, agricultura rămâne în continuare sectorul cel mai sensibil care face obiectul unor dispute între SUA și CEE, pe de o parte și între SUA, CEE și țările în curs de dezvoltare exportatoare de produse agricole, pe de altă parte.

Consultările între miniștrii prezenți la reuniunea de la Bruxelles nu au deblocat aceste sectoare, apărând foarte evidentă imposibilitatea finalizării Rundei Uruguay fără reglementarea aspectelor specifice existente.

În septembrie 1991, CEE realizează că nu se poate ajunge la concretizarea negocierilor din Runda Uruguay fără a accepta anumite concesii importante în domeniul agriculturii.

După mai multe consultări ulterioare, la 20 noiembrie 1992 reprezentanții SUA și ai CEE se întâlnesc la Blair House și anunță că au fost găsite soluții de compromis pentru o serie de aspecte, care făcuseră obiectul unor dispute în domeniul agriculturii.

Schimbarea Directorului general al GATT, noua administrație americană ca urmare a alegerii lui Clinton în calitate de Președinte al SUA și derularea alegerilor prezidențiale în unele țări europene au făcut ca negocierile pe probleme agricole să poată fi reluate abia în luna iulie 1993.

Pe data de 15 decembrie 1993 negocierile au fost încheiate din punct de vedere formal, urmând pregătirea Actului final și a acordurilor negociate în vederea semnării cu ocazia reuniunii ministeriale de la Marrakech din aprilie 1994.

Astfel, la Marrakech, Actul final și schemele finale de concesii, reprezentând 26.000 pagini în total, au fost semnate de peste 100 de țări participante, marcându-se încheierea celei mai ambițioase și complexe runde de negocieri comerciale multilaterale din istoria GATT. Intrarea în vigoare a actului final a avut loc la 1 ianuarie 1995, după ce inițial se avusese în vedere ca acest lucru să se întâmple la 1 iulie. Se consfințește astfel crearea OMC ca al treilea pilon al economiei mondiale alături de FMI și Banca Mondială.

Țările participante la negocierile Rundei Uruguay le-au considerat ca fiind cele mai complexe și mai importante din istoria GATT. Dacă se iau în considerare volumul angajamentelor, aria de cuprindere a acestora, precum și numărul mare al instrumentelor juridice convenite (cea. 53 de acorduri, decizii și declarații) se poate aprecia că rezultatele rundei respective sunt fără precedent.

Astfel în ce privește condițiile de acces pe piața internațională s-a convenit că țările dezvoltate să procedeze la reducerea în medie cu 40% a nivelului taxelor vamale pentru produsele industriale, ajungându-se la reducerea protecției tarifare medii la frontieră de la 6,3% la 3,8%. Pozițiile tarifare consolidate la aceste produse reprezintă 99%.

În domeniul produselor agricole angajamentele țărilor dezvoltate se referă la reducerea cu 36%, în șase ani, a taxelor vamale de import, precum și a subvențiilor legate de exportul direct. Totodată, aceste țări s-au angajat să reducă cu 20% măsurile actuale de susținere a agriculturii (subvențiile la producție).

Cât privește țările în curs de dezvoltare, acestea au beneficiat de un tratament mai favorabil, ele asumându-și angajamente la nivel de 2/3 din cele ale țărilor dezvoltate, în materie de condiții de acces pe piață, iar termenul de punere în aplicare a acestor angajamente este de zece ani.

Referitor la restricțiile cantitative de import, țările participante au convenit eliminarea acestora la intrarea în vigoare a OMC, cu excepția produselor textile și a confecțiilor, pentru care s-a stabilit o perioadă de zece ani pentru integrarea în regulile OMC de liberalizare.

Acordul general pentru Comerțul cu Servicii, convenit în cadrul Rundei Uruguay, prevede aplicarea în acest domeniu a clauzei națiunii celei mai favorizate și a tratamentului național, precum și asigurarea transparenței necesare și a liberalizării graduale a activităților specifice sectorului. Negocierile nu au fost finalizate în toate sectoarele de servicii, ele urmând a fi concretizate în următorii ani.

Complexitatea și importanța rezultatelor acestei runde de negocieri rezultă din faptul că sunt incluse, pentru prima dată, sub incidența disciplinelor și regulilor convenite, o serie de domenii noi, cum ar fi: agricultura, serviciile, măsurile legate de aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală și mecanismul de reglementare a diferendelor.

2.6. Reguli și angajamente noi ale GATT/OMC

2.6.1. Produsele agricole

Regulile inițiale ale GATT se aplicau la comerțul cu produse agricole, dar diferitele excepții de la regulile referitoare la recurgerea la măsuri netarifare și la subvenții au privat GATT de eficiență, mai ales în ceea ce privește subvenționarea exportului.

Acordul Rundei Uruguay asupra agriculturii încearcă să facă ordine și să instaureze o concurență loială într-un sector al comerțului mondial unde există un număr de distorsiuni. Acesta cuprinde mai multe elemente vizând reformarea comerțului cu produse agricole și punerea bazelor politicilor orientate către piață, pentru a ameliora previzibilitatea și siguranța pentru țările importatoare și exportatoare. El impune reguli noi și presupune angajamente noi refeqtoare la accesul lor la piețe, sprijinul intern și concurența la export, cuprinde dispoziții ce încurajeză recurgerea la politici de sprijin intern care descurajează mai puțin comerțul pentru a menține economia rurală. Permite, de asemenea, luarea de măsuri pentru a atenua costul de ajustare și asigură o anumită suplețe în executarea angajamentelor luate. Ține cont de preocupările specifice țărilor în curs de dezvoltare, dar și de țările importatoare de produse alimentare și de țările mai puțin avansate.

Accesul la piețele produselor agricole este supus unui regim bazat numai pe taxe vamale. Măsurile netarifare la frontieră sunt înlocuite de taxe vamale care asigură un grad de protecție echivalent, posibilitătiile de acces la piețe trebuind să fie menținute sau "lărgite în cadrul contingentelor tarifare care garantează accesul actual și un acces minim. Taxele vamale ce rezultă din procesul de „tarifare", ca și taxele vamale ce lovesc celelalte produse agricole – și sunt numeroase – trebuie reduse în medie cu 36% în cadrul țărilor dezvoltate și cu 24% în cadrul țărilor în curs de dezvoltare, fiind stabilit un procentaj minim de reducere pentru fiecare categorie de produse. Reducerile trebuie operate într-o perioadă de 6 ani în cazul țărilor dezvoltate și de 10 ani în cazul țărilor în curs de dezvoltare. Țările cele mai puțin dezvoltate nu sunt obligate să-și reducă taxele vamale.

O clauză de „tratament special" autorizează 4 țări să recurgă, în cursul perioadei de aplicare la restricții cantitative, la importuri pentru produse sensibile (mai ales orez), sub rezerva unor condiții riguros definite, mai ales atribuirea unui acces minimal la piețe pentru furnizorii străini.

O clauză specială de salvgardare, care nu se aplică importurilor supuse acestor contingentări tarifare, poate fi invocată în condiții speciale pentru a compensa, în parte, scăderea marcantă a prețurilor sau creșterea pronunțată a volumului importurilor.

Măsurile de sprijin sunt reglementate cu ajutorul unei reduceri a Măsurilor globale de sprijin total (MGS total). MGS total este un mijloc de a evalua nivelul global de sprijin intern sau al subvențiilor acordate fiecărei categorii de produse agricole. Fiecare membru al OMC a realizat calculele necesare pentru a-și determina propriul MGS când era necesar. Țările dezvoltate s-au angajat să își reducă MGS total cu 20% într-o perioadă de 6 ani. în cazul țărilor în curs de dezvoltare, această reducere trebuie să fie de 13% într-o periodă de 10 ani, dar nici o reducere nu este solicitată țărilor mai puțin dezvoltate. Perioada de bază folosită pentru a calcula reducerile a fost 1986-1988.

Angajamentele de reducere a sprijinului intern nu se aplică măsurilor având un efect minim asupra comerțului („măsuri din categoria verd”). Acestea se referă mai ales la programele de servicii publice, de exemplu în domeniul cercetării, al luptei contra maladiilor, al infrastructurii și siguranței alimentare ca și vărsămintele directe către producători, precum și anumite forme de sprijin direct ale venitului care nu au ca efect încurajarea producției, ajutorul pentru ajustarea structurală și vărsăminte directe în cadrul programelor de protecție a mediului înconjurător și de ajutor regional.

În afara categoriei verzi, și alte măsuri sunt exceptate de angajamente de reducere a MGS total. Este vorba de vărsăminte directe în cadrul programelor de limitare a producției, anumite măsuri vizând încurajarea dezvoltării agricole și rurale în țările în curs de dezvoltare și alte măsuri vizând încurajarea dezvoltării agricole și rurale în țările în curs de dezvoltare și alte măsuri de sprijin care nu reprezintă decât o proporție redusă (5% în cazul țărilor dezvoltate și 10% în cazul țărilor în curs de dezvoltare) din valoarea producției considerate sau din valoarea producției agricole totale pentru măsurile de sprijin care nu sunt acordate în mod specific unui produs.

De precizat că membrii sunt obligați să reducă valoarea subvențiilor directe pentru export la un nivel inferior de 36% celui din perioada de bază 1986-1990, în cursul unei perioade de aplicare de 6 ani. Volumul exporturilor subvenționate trebuie redus cu 21% în aceeși perioadă. În cazul țărilor în curs de dezvoltare reducerile sunt eșalonate pe o periodă de 10 ani și reprezintă două treimi din cele operate de țările dezvoltate (nici o reducere nu este cerută țărilor cel mai puțin dezvoltate). Acordul interzice folosirea subvențiilor la export în cazul produselor care nu sunt supuse angajamentelor de reducere. Totodată, în cursul perioadei de aplicare țările în curs de dezvoltare pot recurge la subvenții ce vizează reducerea costului de comercializare al exporturilor de produse agricole sau costul transportului intern și cheltuielile cu transportul produselor destinate exportului.

Acordul este girat de Comitetul pentru agricultură care este însărcinat cu examinarea aplicării angajamentelor și cu supravegherea urmărilor la decizia ministerială referitoare la țările cel mai puțin dezvoltate și la țările în curs de dezvoltare importatoare nete de produse alimentare. O clauză "de pace" din acord încurajează moderația și reduce riscul de litigii sau de contestații grave referitoare la subvenții agricole, în cursul unei perioade de 9 ani.

Acordul se înscrie într-un proces continuu al cărui obiectiv pe termen lung este să obțină o reducere progresivă și substanțială a sprijinului și protecției în agricultură. El prevede că trebuie angajate alte negocieri înaintea celui de-al cincilea an de aplicare.

Acordul asupra măsurilor sanitare și fitosanitare se referă la aplicarea reglementărilor referitoare la protejarea sănătății și vieții persoanelor și animalelor și la prezervarea vegetației. El recunoaște dreptul guvernelor de a adopta măsuri sanitare și fitosanitare, dar stipulează că aceste măsuri trebuie fundamentate pe baze științifice, și că nu pot fi adoptate decât în măsura necesară pentru protejarea sănătății și vieții persoanelor și animalelor sau prezervarea vegetației și nu pot fi aplicate astfel încât să constituie un mijloc de discriminare arbitrar sau nejustificabil între membrii unde există condiții identice sau similare. Membrii acordului sunt încurajați să își stabilească măsurile sanitare și fitosanitare pe baza normelor, directivelor și recomandărilor internaționale când acestea există. Totodată, ele pot introduce sau menține măsuri care antrenează un nivel de protecție mai ridicat dacă există o justificare științifică sau dacă aceasta decurge din decizii coerente, fondate pe o evaluare corespunzătoare a riscurilor.

Acordul prevede că membrii vor accepta măsurile sanitare sau fitosanitare ale celorlalți membrii parteneri drept echivalent dacă țările exportatoare demonstrează țării importatoare că prin aceste măsuri a atins nivelul corespunzător de protecție existent în țările importatoare. El conține dispoziții referitoare la procedurile de control, de inspecție și de omologare. Guvernele trebuie să notifice în avans modificările măsurilor sanitare sau fitosanitare ca și noile măsuri adoptate și să creeze un punct național de informare.

Comitetul de măsuri sanitare și fitosanitare constituie instituția care supraveghează aplicarea angajamentelor și care permite consultări și discuții referitoare la problemele susceptibile să influențeze comerțul. El asigură, de asemenea, legătura cu alte organizații competente și supraveghează procesul de armonizare internațională. Acordul îl completează pe cel referitor la obstacolele tehnice în calea comerțului.

Unele țări sunt tributare aprovizionării cu produse alimentare subvenționate de pe piețele marilor țări industrializate. Cum angajamentele asumate în cadrul Rundei Uruguay vor avea ca efect reducerea volumului produselor subvenționate, s-a admis că aceste țări vor avea nevoie de asistență. În consecință, o decizie ministerială specială cere instituirea unor mecanisme corespunzătoare în legătură cu disponibilitatea ajutorului alimentar, furnizarea de produse alimentare de bază realizată integral cu titlu gratuit ca și ajutorul pentru dezvoltarea agricolă. Această decizie are în vedere, de asemenea, posibilitatea ca FMI și Banca Mondială să acorde ajutor pentru finanțarea pe termen scurt a importurilor comerciale de produse alimentare. Comitetul pentru agricultură instituit în cadrul acordului asupra agriculturii este însărcinat să supravegheze urmarea acestei decizii.

2.6.2. Textile și confecții – revenirea la un regim vamal

De la începutul anilor '60, comerțul cu textile și confecții a fost considerat la GATT un caz excepțional și a fost supus la reguli special negociate, care recunoșteau dificultățile cauzate industriei din țările dezvoltate de către concurența exercitată de importurile la prețuri scăzute. Din 1974 o mare parte din comerțul mondial cu textile și confecții a fost reglementat de Aranjamentul Multi-Fibre (AMF) care a servit drept bază de aplicare de către numeroase țări industriale în cadrul acordurilor bilaterale sau în mod unilateral, al contingentelor la importurile de textile și de confecții provenind din țări în curs de dezvoltare mai competitive. Integrarea acestui sector regimului normal al OMC (GATT 94) a fost negociată în cadrul Rundei Uruguay și trebuie realizată în etape pe o perioadă de 10 ani.

Restricțiile în vigoare la 31.12.1994 în cadrul AMF au fost preluate în noul acord și pot fi menținute în așteptarea integrării lor progresive în GATT 94, confecțiile și textilele vizate vor fi supuse acelorași reguli și reglementări ca și celelalte produse industriale. Acest program de integrare a presupus 4 etape:

– 1.1.1995, fiecare parte a integrat produse printre cele ce figura pe lista specifică de produse vizate de acord, care nu reprezentau mai puțin de 16% din volumul total al importurilor de textile și confecții în 1990;

– 1.1.1998 produsele care nu reprezentau mai puțin de 17% din volumul importurilor din 1990 vor fi la rândul lor integrate;

– 1.1.2002 vor fi integrate produse care nu reprezentau mai puțin de 18% din volumul importurilor din 1990;

– 1.1.2005 toate produsele rămase vor fi integrate.

În cadrul primelor trei etape produsele de integrat vor trebui să provină din una din următoarele 4 grupe: dărăcite și toarse, țesături, articole confecționate și confecții. Pentru produsele supuse restricțiilor în unele etape ale procesului acordul definește formula de aplicat pentru a spori coeficienții de creștere ai contingentelor existente. Astfel, în cursul primei etape (din 1995 în 1997 inclusiv) coeficientul de creștere va trebui, pentru fiecare restricție aplicată în 1994 în virtutea acordurilor bilaterale încheiate în cadrul AMF, să fie majorat cu 16% cel puțin față de coeficientul de creștere stabilit pentru restricția aplicabilă anterior în cadrul AMF. Pentru a doua etapă (din 1998 în 2001 inclusiv) coeficienții anuali de creștere vor trebui să depășească cu 25% pe cei din prima etapă. Pentru a treia etapă (din 2002 în 2004 inclusiv) ar trebui majorați cu 27% față de cei din a doua etapă.

Restricțiile menționate de un membru OMC în afara AMF și nejustificate față de GATT vor trebui modificate conform GATT până în 1996 sau eliminate într-un interval care să nu depășească durata acordului (până în 2005).

Un mecanism de salvgardare tranzitoriu specific permite membrilor să impună restricții țărilor exportatoare dacă țările importatoare pot demonstra că atât importurile globale ale unui produs cât și cele provenind din țările în cauză penetrează pe teritoriul lor în cantități așa de mari încât aduc, sau amenință să aducă, un prejudiciu grav ramurii naționale de producție a unor produse similare.

Măsurile acestui mecanism de salvgardare pot fi adoptate fie de comun acord în urma unor consultări, fie în mod unilateral dar sub rezerva anumitor condiții și în urma unei examinări a Organului de Supervizare al Textilelor. Acordul conține dispoziții care încearcă să lupte contra riscului de încurajare de către jocul expedierii, de abatere, al declarațiilor false referitoare la țara sau locul de origine și de falsificare a documentelor oficiale. Au în vedere și aplicarea unui tratament special anumitor categorii de țări, de exemplu cele care nu sunt membre ale AMF după 1986 noilor venite pe piață, micilor furnizori și țărilor cel mai puțin avansate. Se referă la întărirea regulilor aplicabile în alte domenii ca și ameliorarea condițiilor de acces la piețele textilelor și ale confecțiilor.

Organul de supervizare a textilelor (OSpT), este însărcinat să supervizeze aplicarea detaliată a angajamentelor și trebuie să supună raporturile Consiliului pentru comerțul cu mărfuri care examinează funcționarea acordului înainte de finalizarea fiecărei etape din procesul de integrare. De altfel, diferendele pot fi aduse înainte Organului de reglementare a diferendelor dacă problemele nu au putut fi rezolvate după ce OSpT a formulat recomandările.

2.6.3. Comerțul cu servicii: reguli pentru promovarea creșterii și investițiilor

Acordul General pentru Comerțul cu Servicii (G.A.T.S.) negociat în cadrul Rundei Uruguay, constituie prima serie de reguli convenite în plan multilateral și executării juridice negociate vreodată în domeniul comerțului internațional cu servicii. Se compune din trei elemente:

un cadru de reguli generale;

anexe ce stabilesc condiții speciale aplicabile diferitelor sectoare;

liste naționale cu angajamentele în materie de acces la piețe. Aceste liste – ca și listele tarifare prevăzute de GATT – fac parte integrantă din Acord.

Cadrul general al G.A.T.S. se compune din 29 de articole, enunțând o serie de obligații fundamentale:

– Aplicabilitatea universală: acordul se aplică tuturor serviciilor ce intră în comerțul internațional, oricare ar fi modul lor de furnizare. Definește patru astfel de moduri: furnizarea unui serviciu de către o țară membru cu destinația pentru alt membru (de exemplu, apeluri telefonice internaționale), furnizarea unui serviciu pe teritoriul unui membru pentru un consumator din alt membru (de exemplu, turismul), furnizarea unui serviciu grație prezenței comerciale a unui membru pe teritoriul altui membru (servicii bancare), furnizarea unui serviciu de persoane fizice dintr-o țară membră pe teritoriul altei țări membre (consultanți sau prezentatoare de modă).

– Tratament național: în sectoarele menționate pe lista sa, sub rezerva condițiilor care pot fi indicate, fiecare guvern trebuie să acorde serviciilor și furnizorilor de servicii ai altor membrii un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor servicii și furnizorilor de servicii similare.

– Tratamentul (clauza) națiunii celei mai favorizate (MFN): nici un guvern nu trebuie să impună discriminarea între serviciile sau furnizorii de servicii ai altor membrii și trebuie să le acorde tuturor un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat serviciilor și furnizorilor din orice altă țară. Fără îndoială, guvernele care doresc să continue să aplice un tratament mai favorabil anumitor țări în contul activităților de servicii specifice au avut posibilitatea să o facă, o singură dată, indicând-o pe o listă cu „excepții de la obligativitatea aplicării MFN” înainte de aplicarea GATS. Aceste liste vor fi reexaminate după 5 ani, exceptările netrebuind să depășească în mod normal o perioadă de 10 ani.

Obligația de a asigura transparența: se reduce mai ales prin publicarea tuturor legilor și reglementărilor pertinente. În absența taxelor vamale, reglementările naționale constituie principalul mod de exercitare a unei influențe sau a controlului asupra comerțului cu servicii, acordul stipulează că toate aceste măsuri trebuie administrate de o manieră rezonabilă, obiectivă, imparțială. Guvernele sunt, de asemenea, obligate să creeze un mecanism care să asigure o revizuire rapidă a deciziilor administrative referitoare la furnizarea de servicii.

Recunoașterea: acordul stipulează că acordurile bilaterale încheiate între guverne referitor la recunoașterea calificărilor (de exemplu, a licențelor sau certificatelor livrate de furnizorii de servicii) trebuie să fie deschise membrilor care vor dori să negocieze accesul lor la aceste acorduri sau să negocieze acorduri comparabile. Recunoașterea nu trebuie acordată în mod discriminatoriu și nici să reprezinte o restricție deghizată în calea comerțului.

Plățile și transferurile internaționale: referitoare la tranzacțiile curente față de angajamentele specifice în acord nu trebuie să facă obiectul restricțiilor, în afara cazului existenței dificultăților legate de balanța de plăți. în acest caz, aceste restricții trebuie limitate și temporar subordonate condițiilor.

Angajamentele referitoare la accesul la piețe și tratamentul național: sunt consemnate în listele naționale; acestea identifică serviciile și activitățile de service pentru care accesul la piață este garantat și specific, dacă este cazul, condițiile cărora acest acces le este subordonat. Toate restricțiile supuse angajamentelor de a acorda un acces egal furnizorilor de servicii străini și de a le acorda un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat furnizorilor naționali trebuie menționat în liste. Aceste angajamente sunt consolidate ca și taxele vamale consolidate, ele nu pot fi modificate sau retrase decât după negocierea unei compensații cu țările afectate. Ele constituie, în consecință, o garanție pentru condițiile în care investitorii și exportatorii pot opera ca și importatorii de servicii.

Liberalizarea progresivă: acordul prevede deschiderea unei serii de negocieri succesive, prima trebuind să înceapă în termen de 5 ani, în vederea ridicării progresive a nivelului de liberalizare, dar și a întăririi angajamentelor prevăzute în liste prin reducerea efectelor restrictive, asupra comerțului, ale măsurilor adoptate de guverne.

Anexele care stabilesc condițiile speciale aplicabile diferitelor sectoare sunt:

Anexa asupra mișcării persoanelor fizice, autorizează guvernele să negocieze angajamente specifice aplicabile sejururilor temporare ale persoanelor fizice pe teritoriul lor în vederea prestării unui serviciu. Ea specifică că acordul nu se aplică persoanelor fizice aflate în căutarea unui loc de muncă permanent nici măsurilor referitoare la cetățenie, la rezidență, la angajarea cu titlu permanent.

Anexa asupra serviciilor financiare, recunoaște dreptul guvernelor de a lua măsuri prudente, de exemplu măsuri pentru protecția investitorilor, a deponenților și a titularilor de polițe de asigurări și pentru asigurarea integrității și stabilității sistemului financiar. În plus, definește serviciile furnizate în exercitarea puterii.

Anexa asupra telecomunicațiilor, recunoaște dublul rol jucat de acest sector în calitate de ramură de activitate distinctă și în calitate de mijloc de transport fundamental pentru alte activități economice. Ea stipulează că guvernele trebuie să acorde furnizorilor străini un acces nediscriminatoriu la rețelele publice de telecomunicații.

Anexa asupra serviciilor de transport aerian, exclude din câmpul de aplicații al GATS drepturile de trafic și serviciile direct legate de exercitarea acestor drepturi. Totodată indică faptul că GATS se aplică serviciilor de reparații și de menținere a aeronavelor la vânzarea și comercializarea serviciilor de transport aerian și serviciilor de rezervare informatizate.

În urma negocierilor bilaterale fiecare guvern a consemnat în lista sa națională sectoarele de servicii și activitățile realizate în interiorul acestor sectoare pentru care garantează accesul la piața sa indicând limitele pe care dorește să le mențină în ceea ce privește accesul la piețe și tratamentul național.

De exemplu, dacă un guvern se angajează să autorizeze o agenție de voiaj străină să opereze pe piața sa națională este vorba de un angajament de acces la piață; dacă pentru a proteja consumatorii se impune condiția ca agenția de voiaj străină să depună o garanție fixă la bancă este vorba de o limitare a accesului la piață (și o excepție de la principiul tratamentului național dacă această regulă nu se aplică și agențiilor locale).

Excepțiile de la principiul tratamentului națiunii celei mai favorizate trebuie, de asemenea, indicate. De exemplu, dacă un guvern este deja parte la un acord bilateral preferențial, pe care dorește să-1 mențină în vigoare, această excepție de la obligativitatea acordării MFN trebuie menționată într-o listă distinctă.

Listele de angajamente și listele cu excepții de la tratamentul națiunii celei mai favorizate enunță, în consecință, condițiile negociate și garanțiile conform cărora se realizează comerțul internațional cu servicii. Aceste condiții stipulate nu pot fi modificate într-un sens mai puțin favorabil fără a da un preaviz de 3 luni de la modificarea avută în vedere și fără a negocia o compensație cu țările afectate. Din contră, ele pot fi ameliorate în orice moment și pot face obiectul unei liberalizări progresive în cadrul diferitelor negocieri pe care guvernele s-au angajat să le poarte în cadrul GATS.

La finele Rundei Uruguay, guvernele au convenit să își continue negocierile în
patru domenii: telecomunicații de bază, transporturi maritime, mișcarea persoanelor și
servicii financiare.

Serviciile de telecomunicații de bază constituie un domeniu în care guvernele nu s-au oferit să își asume angajamente în cadrul Rundei Uruguay mai ales datorită complexei probleme care este privatizarea monopolurilor de stat în numeroase țări. Numărul de liste anexate GATS include și serviciile de telecomunicații din puncte plătitoare, de obicei furnizate de întreprinderi private. Negocierile referitoare la telecomunicațiile de bază trebuiau să fie finalizate în aprilie 1996 și să discute adoptarea de noi angajamente naționale și a unei serii de reguli fundamentale în vederea liberalizării acestui sector.

Negocierile referitoare la transporturile maritime trebuiau finalizate în iunie 1996 și trebtțiau să amelioreze angajamentele asumate deja în liste referitoare la cele trei domenii principale vizate: accesul la instalațiile portuare și utilizarea acestor instalații; serviciile auxiliare; transportul pe mările înalte.

Regulile referitoare la mișcarea persoanelor fizice se aplică la intrarea sau pentru
sejururile temporare ale persoanelor pe teritoriul unei țări pentru a furniza un serviciu. Ele nu se
aplică persoanelor care caută un loc de muncă permanent sau care doresc să se stabilească într-
o țară. Mai multe oferte figurează deja pe aceste liste dar s-a convenit ca negocierile să aibă loc
în 6 luni de la începerea activității OMC în vederea ameliorării angajamentelor.

Serviciile financiare constituie un alt domeniu pentru care au fost prevăzute noi negocieri pentru a ameliora angajamentele ce figurează pe liste stabilite inițial în cadrul Rundei Uruguay. Aceste negocieri ar trebui încheiate în 6 luni de la intrarea în vigoare a acordului.

GATS menționează mai multe probleme care ar trebui să facă obiectul negocierilor, în primul rând, în ceea ce privește subvențiile piețele publice și măsurile de salvgardare în legătură cu care acordul cadru nu conține încă reguli, trebuie deschise negocieri pentru a defini regulile aplicate. În al doilea rând regulile trebuie formulate ca să vegheze ca prescripțiile și procedurile în materie de calificare, normele tehnice și regimurile licențelor să nu constituie obstacole inutile în calea comerțului cu servicii. Un grup de lucru pentru serviciile profesionale ar trebui să elaboreze reguli multilaterale în sectorul contabilitate.

2.6.4. Drepturile de proprietate intelectuală:asigurarea protejării și respectării lor

Acordul asupra drepturilor de proprietate intelectuală legat de comerț recunoaște diversitatea externă a normelor aplicate referitor la protejarea și respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, și absența reglementărilor multilaterale vizând lupta împotriva comerțului internațional cu mărfuri. În aceste condiții, acordul definește aplicabilitatea principiilor fundamentale, protejarea proprietății intelectuale, garantează apărarea corespunzătoare a acestor drepturi, creează un mecanism multilateral de reglementare a diferendelor și include dispoziții tranzitorii de aplicat.

Partea întâi a acordului enunță dispozițiile generale și principiile fundamentale și mai ales reglementările conform cărora membrii trebuie să acorde resortisanților cetățeni ai altor state membre un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor resortisanți în materie de protejare a proprietății intelectuale. Ea conține o clauză a națiunii celei mai favorizate conform căreia orice avantaj pe care un membru îl acordă resortisanților cetățeni ai unei alte țări membre, trebuie acordat și resortisanților cetățeni ai celorlalți membrii, chiar dacă acest tratament este mai favorabil decât cel acordat propriilor resortisanți.

Partea a doua se referă la diferitele tipuri de drepturi de proprietate intelectuală. Ea vizează garantarea faptului că normele corespunzătoare de protejare a proprietății intelectuale sunt aplicate în toate țările membre, luând ca punct de plecare obligațiile de fond enunțate în principalele convenții preexistente ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), mai ales Convenția de la Paris pentru protejarea proprietății intelectuale și Convenția de la Berna pentru protejarea operelor literare și artistice (drepturi de autor). Ea introduce un număr important de norme noi sau mai riguroase în domeniile în care convențiile existente sunt ineficiente sau incomplete.

În ceea ce privește dreptul de autor, acordul stipulează că programele informatice vor fi protejate și în calitate de opere literare conform Convenției de la Berna și indică cum vor trebui prolejate bazele de date. O importantă adăugire la regulile internaționale existente în materie de drepturi de autor sau de drepturi conexe se referă la drepturile de închiriere (locație). Autorii de programe informatice și producătorii de înregistrări sonore au dreptul de a autoriza sau interzice închirierea comercială a operelor lor publicului. Un drept exclusiv similar se aplică operelor cinematografice, a căror închiriere în scopuri comerciale a condus la realizarea unui număr mare de copii care compromit într-o măsură importantă dreptul de reproducere. Interpreții sau executanții se bucură de protecție împotriva înregistrărilor autorizate, reproducerea și difuzarea neautorizată a prestațiilor lor în direct, timp de cel puțin 50 ani. Producătorii de înregistrări sonore pot avea dreptul de a interzice reproducerea înregistrărilor lor pe o perioadă de 50 de ani.

Acordul definește ce tipuri de semne trebuie să poată beneficia de protecție ca și mărcile de fabrică sau de produs și care trebuie să fie drepturile minime conferite proprietarilor lor. Mărcile bine cunoscute într-o țară se bucură de protecție suplimentară. Acordul definește un anumit număr de obligații referitoare la folosirea mărcilor de fabrică sau de comerț, durata protejării lor, licențele și cesiunea mărcilor. De exemplu, prescripțiile referitoare la autorizarea mărcilor străine concomitent cu mărcile locale sunt, ca regulă generală, prohibite.

Referitor la indicațiile geografice, membrii trebuie să prevadă mijloacele care să împiedice utilizarea indicațiilor care ar putea înșela consumatorul în legătură cu originea produsului și a utilizării care va constitui un act de concurență neloială. Este prevăzută o protejare adițională a indicațiilor geografice pentru vinuri și băuturi spirtoase, care sunt protejate chiar și atunci când nu există nici un risc ca publicul să se înșele în legătură cu originea lor veritabilă. Sunt autorizate câteva excepții, de exemplu, pentru numele care sunt termeni generici, dar orice țară invocă aceeași excepție, trebuie să fie prevăzute noi negocieri pentru a institui un sistem multilateral de notificare și înregistrare a indicațiilor geografice pentru vinuri.

Desenele industriale sunt protejate în cadrul acordului pentru o perioadă de 10 ani. Proprietarii desenelor industriale protejate trebuie să poată împiedica fabricarea, vânzarea sau importul articolelor care poartă sau care încorporează un desen care este copie a unui desen protejat.

Referitor la brevete acordul stipulează toate invențiile, fie că este vorba de produse sau procedee, trebuie să poată fi protejate printr-un brevet timp de 20 de ani în aproape toate domeniile tehnologice. Invențiile pot să nu fie brevetabile dacă exploatarea lor comercială este interzisă din motive de ordine publică sau de moralitate; celelalte excluderi autorizate se referă la metodele diagnostice, terapeutice și chirurgicale, la vegetale și animale (altele decât microorganismele) și la procedurile biologice de obținere de plante sau animale (altele dacât procedurile microbiologice). Totodată, țările membre trebuie să prevadă protejarea varietăților vegetale prin brevete sau printr-un sistem sui generis (precum sistemul de protejare a drepturilor de autor prevăzute în convențiile Uniunii Internaționale pentru protejarea noilor varietăți de plante). Sunt stipulate condiții detaliate în vederea unei concesionări obligatorii a unei licențe sau a unei utilizări a brevetelor de către guvern fără autorizația proprietarilor. Drepturile conferite referitor la procedeele brevetate trebuie extinse la produsele obținute direct cu ajutorul acestor procedee; în anumite condiții contravenienților li se poate ordona de către un tribunal să dovedească că nu au utilizat procedeul brevetat.

Secretele comerciale și cunoștințele tehnice având valoare comercială trebuie protejate împotriva abuzului de încredere și a altor acte contrare uzanțelor comerciale corecte. Rezultatele încercării comunicate guvernelor pentru a obține aprobarea de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice pentru agricultură trebuie, de asemenea, protejate împotriva exploatării neloiale în comerț.

Ultima soluție din acesta parte a acordului se referă la controlul practicilor anticoncurențiale în licențele contractuale. Ea recunoaște dreptul membrilor de a adopta măsuri în acest domeniu și prevede deschiderea consultațiilor între guverne când există motive să se creadă că practicile folosite în materie de acordare a licențelor sau condițiile aplicabile drepturilor de proprietate intelectuală constituie un abuz de aceste drepturi și că au un efect nefast asupra concurenței. Măsurile luate pentru a luptă împotriva acestor abuzuri trebuie să fie conform celorlalte dispoziții ale acordului.

Partea a treia a acordului tratează mijloacele folosite pentru a face respectate drepturile de proprietate intelectuală. Ea stipulează că guvernele membre au obligația de a acționa astfel încât legislația lor să includă proceduri care să imptină respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Aceste proceduri trebuie să permită o acțiune eficientă împotriva oricărui act care ar atinge drepturile de proprietate intelectuală; ele trebuie să fie loiale și echitabile și să nu fie prea costisitoare sau prea complexe; în plus ele nu trebuie să impună termene nerezonabile nici întârzieri nejustificate. Ele trebuie să prevadă posibilitatea de a cere revizuirea de către o autoritate juridică a deciziilor administrative finale și, în general, a deciziilor judiciare inițiale de fond.

2.6.5. Negocierile în cadrul GATT/OMCprivind realizarea cadrului juridic

Lupta împotriva dumping-ului – proceduri și reguli antidumping

Articolul VI al GATT autorizează membrii să aplice măsuri antidumping. Aceste măsuri pot fi impuse importurilor la un produs ale cărui prețuri de export sunt inferioare "valorii lor normale" (de obicei prețul comparabil al produsului pe piața țării exportatoare), dacă aceste importuri cauzează prejudicii unei ramuri de producție națională pe teritoriul membrului importator. Reguli mai detaliate referitoare la aplicarea acestor măsuri care iau forma taxelor antidumping sau a angajamentelor exportatorului în materie de prețuri – au fost negociate în cadrul Rundei Tokyo; acest acord a fost la rândul său revizuit în cadrul Rundei Uruguay.

Acordul OMC prevede mai multă claritate și reguli mai detaliate referitoare la metodele de urmărit pentru a determina existența dumping-ului, inclusiv calculul unei valori normale "construcție" când nu este posibil de comparat direct prețul produsului exportat la prețurile practicate pe piața internă. Definește celelalte criterii de luat în considerație pentru a determina dacă produsele care fac obiectul unui dumping cauzează un prejudiciu unei ramuri de producție națională și stabilește procedurile care trebuie urmărite pentru a deschide și realiza o anchetă. Enunță și regulile referitoare la aplicarea și la durata măsurilor antidumping și precizează rolul care revine grupurilor special însărcinate cu reglementarea diferendelor față de măsurile antidumping adoptate de membrii OMC.

În termenii acordului, țara importatoare trebuie să stabilească clar existența unei legături de cauzalitate între importurile care fac obiectul unui dumping și prejudiciul cauzat ramurii industiale naționale. Pentru a analiza incidența acestor importuri asupra ramurii respective, trebuie evaluați toți factorii pertinenți ai economiei care pot influența situația ramurii.

Acordul prevede ca toate deciziile preliminare sau finale luate de membrii de luptă contra dumping-ului trebuie notificate imediat Comitetului de practici antidumping. Membrii trebuie să aibă posibilitatea să se consulte în privința tuturor problemelor în funcție de modul de funcționare a acordului sau de realizare a obiectivelor și au dreptul să ceară crearea unui grup special pentru a examina eventualele diferende.

Limitele impuse subvențiilor și măsurilor compensatorii

Acordul asupra subvențiilor și măsurile compensatorii încearcă să întărească Acordul referitor la interpretarea și la aplicarea articolelor VI, XVI, XXIII negociate în cadrul Rundei Tokyo. Spre deosebire de predecesorul său, noul acord conține o definiție a subvențiilor și introduce subvenția "specifică", adică o subvenție acordată în mod unic unei întreprinderi sau ramuri de producție sau unui grup de întreprinderi sau ramuri de producție care rezultă din jurisdicția autorității care acordă subvenție. Numai subvențiile specifice sunt supuse regulilor enunțate în Acord.

Acordul prevede trei categorii de subvenții: cele prohibite, cele ce pot da naștere unei acțiuni și cele care nu dau naștere la acțiuni.

În general subvențiile prohibite sunt cele subordonate rezultatelor exportului sau utilizării produsului național – preferate produselor importate. Ele sunt supuse procedurilor de reglementare a diferendelor, care prevăd o intervenție accelerată a Organului de reglementare a diferendelor. Dacă se constată că subvenția este efectiv prohibită, ea trebuie imediat retrasă. Dacă ea nu este retrasă în termenul specificat, partea reclamantă este autorizată să ia contramăsuri.

În ceea ce privește subvențiile care „pot da naștere unei acțiuni”, premisa este că nici un membru OMC nu ar trebui să provoace, recurgând la vreuna din subvențiile vizate, efecte defavorabile pentru interesul altor membrii. Membrii afectați de aceste subvenții ce pot da naștere unei acțiuni pot supune problema Organului de reglementare a diferendelor. Dacă se dovedește că s-au produs efecte nefavorabile, membrul care a acordat subvenția trebuie să o retragă sau să elimine efectele defavorabile.

Subvențiile care nu dau naștere unei acțiuni pot fi, fie subvenții nespecifice, fie subvenții specifice care se prezintă sub forma unui ajutor pentru activitățile de cercetare industrială sau a activităților de dezvoltare preconcurențiale, de ajutor pentru regiunile defavorizate sau de anumite tipuri de ajutor vizând promovarea adaptării instalațiilor existente la noile prescripții privind protecția mediului impuse de legislație și/sau reglementări. Când un alt membru consideră că o subvenție nu ar da în mod normal naștere unei acțiuni produce efecte grave, defavorabile pentru o ramură a industriei naționale, aceasta poate cere stabilirea unei recomandări și a unei determinări a acestui subiect.

Acordul conține dispoziții referitoare la recurgerea la „măsuri compensatorii” adică la taxe impuse de țara importatoare pentru a compensa efectul subvenției asupra produsului respectiv. El enunță regulile ce reglementează angajamentul procedurii, ancheta realizată de autoritățile naționale și elemente doveditoare, astfel încât toate părțile interesate să poată prezenta informații și argumente. Sunt definite regulile pentru calculul sumei unei subvenții, ca și baza de determinare a prejudiciului cauzat ramurii naționale. în termenii acordului, toți factorii economici pertinenți trebuie luați în calcul pentru a evalua situația respectivei ramuri de producție, trebuind stabilită o legătură de cauzalitate între importurile subvenționate și prejudiciul cauzat. Toate drepturile compensatorii trebuie suprimate în cel mult 5 ani de la data la care au fost impuse, cu excepția cazului în care autoritățile nu determină, în urma unei reexaminări naționale, că este probabil ca subvențiile și prejudiciul să continue să existe sau să se reproducă dacă taxa respectivă este suprimată.

Subvențiile pot juca un rol important în țările în curs de dezvoltare și în transformarea economiilor planificate în economii de piață. Țările cel mai puțin dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, având PIB/locuitor inferior nivelului de 1000 dolari sunt, în consecință exceptate de la regulile aplicabile subvențiilor pentru export prohibite și sunt exceptate pentru o anumită perioadă de timp limitată în cazul celorlalte subvenții prohibite. Pentru celelalte țări în curs de dezvoltare interzicerea subvenționării exporturilor trebuie să intre în vigoare în 2003, în timp ce exceptarea acordată pentru celelalte subvenții interzise trebuie să dispară mai repede decât pentru țările cele mai sărace. Va fi stabilit un termen pentru anchetele referitoare la produsele provenind din țările în curs de dezvoltare membre dacă nivelul global al subvențiilor nu depășește 2% (3% pentru unele țări în curs de dezvoltare) din valoarea produsului sau dacă volumul importurilor de produse similare reprezintă mai puțin de 4% din volumul total al importurilor de produse similare al țării importatoare. Pentru economiile în tranziție subvențiile interzise trebuie eliminate progresiv, până în anul 2002.

Protejarea contra importurilor în caz de urgență

Membrii OMC pot adopta măsuri de "salvgardare" pentru a proteja o ramură națională împotriva unei creșteri a importurilor de produse care provoacă sau amenință să provoace un prejudiciu grav acestei ramuri. Asemenea măsuri de salvgardare au fost întotdeauna autorizate de GATT. Totuși ele au fost rareori adoptate, unele guverne preferând să își protejeze ramurile naționale prin măsuri din "zona cenușie" luând forma "autolimitărilor" de exporturi și alte mecanisme de împărțire a piețelor- în sectoare diverse precum automobile, siderurgie, magnetoscoape și televizoare.

Acordul OMC a inovat interzicând măsurile zise "din zona cenușie (gri)" și
introducând o clauză de anulare pentru toate măsurile de salvgardare. El stipulează că
membrii nu trebuie să caute să adopte sau să mențină măsuri de autolimitare a exporturilor,
aranjamente de comercializare ordonate sau orice altă măsură similară la export sau import.
Aceste măsuri au trebuit să fie conforme cu acordul sau să fie eliminate până în 1998. În cazul
unei măsuri de salvgardare specifică pentru fiecare membru importator și sub rezerva unui
acord între membrii direct interesați, limita a fost stabilită la 31.12.1999. Măsurile de
salvgardare deja adoptate conform articolului XIX din GATT 1947, trebuie suprimate într-un
interval de 8 ani începând de la data la care au fost impuse sau la sfârșitul lui 1999, dacă acest
interval expiră mai târziu.

Ramurile de producție sau întreprinderile le pot cere guvernelor lor să adopte măsuri de salvgardare. Acordul definește condițiile în care se desfășoară anchetele întreprinse de către autoritățile naționale; ele includ publicarea unui aviz, audiții publice și alte mijloace prin care părțile interesate își pot prezenta dovezile și punctele de vedere, precum și situația de a ști dacă aplicarea măsurilor de salvgardare avute în vedere va fi sau nu în interesul public.

Acordul definește, de asemenea, criteriile aplicabile pentru a determina existența „unui prejudiciu grav” dar și factorii care trebuie luați în considerare pentru a evalua incidența importurilor asupra ramurii naționale respective. Când sunt aplicate, măsurile de salvgardare nu trebuie aplicate decât în măsura necesară pentru a preveni sau a repara un prejudiciu grav și pentru a facilita ajustarea respectivei ramuri. Când sunt impuse restricții cantitative (contingente), ele nu trebuie să reducă cantitățile importate sub nivelul mediu înregistrat în cursul ultimilor trei ani reprezentativi pentru care sunt disponibile statistici, în afara cazului în care se demonstrează clar că este necesar un nivel diferit pentru a împiedica sau repara un prejudiciu grav.

În principiu, măsurile de salvgardare trebuie aplicate, oricare ar fi sursa importurilor. Fără îndoială, acordul stabilește modalitățile conform cărora trebuie adoptate decizii de repartizare a contingentului, inclusiv în cazul excepțional în care importurile provenite din anumite țări membre OMC au crescut rapid și disproporționat. Măsura de salvgardare nu trebuie impusă pentru mai mult de 4 ani, deși perioada de impunere poate fi stabilită la 8 ani dacă autoritățile naționale competente determină că măsura este necesară și că există elemente doveditoare conform cărora ramura considerată procedează la ajustări. Măsurile impuse de mai mult de un an nu trebuie liberalizate progresiv.

Acordul prevede că trebuie deschise consultații referitoare la subiectul compensărilor comerciale care trebuie acordate țărilor exportatoare cărora le sunt impuse măsurile de salvgardare. Când consultațiile nu ajung la un rezultat, membrii afectați pot să retragă concesiile echivalente, de exemplu ridicarea taxelor vamale pentru membrii care au adoptat măsura de salvgardare. Totodată, aceasta nu este autorizată în cursul primilor trei ani de aplicare a măsurii de salvgardare dacă aceasta este în conformitate cu dispozițiile acordului și a fost luată ca urmare a unei creșteri a importurilor în termeni absoluți.

Măsurile de salvgardare nu sunt aplicabile produselor originare dintr-o țară în
curs de dezvoltare câtă vreme partea acesteia din importurile din produsele considerate,
nu depășește 3% și cu condiția ca țările în curs de dezvoltare membre a căror parte din
importuri este inferioară la 3% nu contribuie împreună la mai mult de 9% din
importurile totale din produsul considerat.

Comitetul pentru salvgardări al OMC urmărește aplicarea acordului și verifică dacă membrii se achită de angajamentele lor.

Reglementări tehnice și norme

Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea comerțului este o prelungire a acordului pe această temă negociat în cadrul Rundei Tokyo. Ca și predecesorul său, are ca scop să garanteze că reglementările tehnice și-normale, ca și procedurile de încercare și omologare nu creează obstacole inutile în calea comerțului. El recunoaște dreptul țărilor de a adopta asemenea măsuri de câte ori o consideră necesar, de exemplu pentru a proteja sănătatea și viața persoanelor și a animalelor, prezervarea vegetației, protejarea mediului sau apărarea altor interese ale consumatorilor. Mai mult, nu se interzice membrilor să adopte măsurile necesare pentru a veghea ca normele de protecție să fie respectate. Acordul încurajează țările să aplice normele internaționale când acestea sunt necesare, dar nu le obligă să își modifice nivelul de protecție în sensul unei normalizări.

Acordul conține un cod de conduită pentru elaborarea, adoptarea, aplicarea normelor de către instituțiile guvernamentale, ca și a dispozițiilor referitoare la elaborarea și aplicarea reglementărilor tehnice de către instituțiile publice locale și de organismele neguvernamentale. El stipulează că procedurile de evaluare a produselor în conformitate cu normele naționale trebuie să fie juste și echitabile și nu mai puțin favorabile pentru produsele

importate decât pentru produsele similare de origine națională. În plus, el încurajează recunoașterea reciprocă a procedurilor de evaluare și, astfel zis, dacă autoritățile țării exportatorului determină că un produs este conform unei norme tehnice, autoritățile țării importatoare ar putea accepta această determinare. Pentru ca exportatorii să poată avea acces în toată lumea la toate informațiile necesare referitoare la reglementările tehnice și la norme ca și la procedurile de evaluare, toți membrii OMC sunt obligați să creeze puncte naționale de informare.

Licența de import-proceduri clare

Deși mai puțin folosite ca în trecut, regimurile de licențiere ale importurilor sunt supuse reglementărilor OMC. Acordul asupra procedurilor de licențiere a importurilor stipulează că aceste regimuri trebuie să fie transparente și previzibile. De exemplu, prevede că părțile trebuie să publice informații suficiente pentru ca să știe în ce condiții vor fi eliberate licențele, în plus definește regulile de notificare de urmat până ce membrii stabilesc proceduri de licențiere sau aduc modificări la procedurile lor și oferă indicații asupra metodei de urmărit pentru a instrui cererile de licențe.

Referitor la licențele automate de import, acordul definește condițiile în care ele se consideră că nu au efect de restrângere a comerțului. Pentru licențele de import neautomate, formalitățile de îndeplinit nu trebuie să impună importurilor cheltuieli administrative mai mari decât ceea ce este absolut necesar pentru a administra măsurile la care se raportează, și nu trebuie să exercite efecte de restrângere sau de distorsiune pe lângă cele ale măsurilor. Acordul stipulează că autoritățile naționale dispun de 60 de zile maxim pentru a examina cererile de licență.

Regulile pentru evaluarea mărfurilor în vamă

Acordul intervenit referitor la evaluarea mărfurilor în vamă crează un sistem echitabil, uniform și neutru de evaluare a mărfurilor în punctele vamale, care este conform realităților comerciale și care interzice utilizarea valorilor arbitrare sau fictive. Enunță o serie de reguli de evaluare, și lărgește și precizează dispozițiile corespondente ale GATT 1947.

Conform unei decizii ministeriale adoptată în legătură cu acest subiect, administrația vămilor are dreptul de a cere informații suplimentare când are motive să se îndoiască de veridicitatea sau de exactitatea valorii declarate a mărfii importate. Dacă după ce a primit informațiile suplimentare, ea are încă dubii, se va putea considera că valoarea în vamă a mărfurilor importate nu poate fi determinată pe baza valorii declarate.

Inspectarea înaintea expedierii – un alt control al importurilor

Inspectarea înaintea expedierii este o practică ce constă în recurgerea la societăți private specializate pentru a verifica expedierea – mai ales prețul, cantitatea, calitatea -mărfurilor comandate în străinătate. Acest sistem, utilizat de guvernele țărilor în curs de dezvoltarei are ca scop să protejeze interesele financiare (mai ales pentru a evita fuga capitalurilor și frauda comercială ca și neplata taxelor vamale) și de a compensa carențele structurilor administrative.

Acordul recunoaște că principiile și obligațiile GATT se aplică activităților entităților de inspectare înaintea expedierii, mandatate de către guverne. Guvernele utilizatoare trebuie să acționeze astfel încât aceste entități să își desfășoare activitatea de o manieră transparentă și nedișcriminatorie, protejând informațiile comerciale confidențiale, evitarea întârzierilor provocate, urmarea directivelor specifice în materie de verificare a prețurilor și evitarea conflictelor de interes. Membrii exportatori au, cu privire la membrii utilizatori, obligația de a se abține de la orice discriminare în aplicarea legilor și reglementărilor naționale, de a publica fără întârziere aceste legi și reglementări și de a furniza asistență tehnică când se cere acest lucru.

Acordul stabilește o procedură de examinare independentă, administrarea reunită de către o organizație care reprezintă entitățile ce efectuează inspecția înaintea expedierii și organizația ce reprezintă exportatorul, pentru a regla diferențele ce pot interveni- între un exportator și o entitate care efectuează inspecția înaintea expedierii.

Măsurile privind investițiile – reducerea distorsiunilor comerciale

Acest acord nu se aplică decât măsurilor referitoare la investiții și legate de comerțul cu mărfuri. El recunoaște că anumite măsuri referitoare la investiții (MIC) pot avea efect restrictiv și pot distorsiona comerțul și stipulează că nici un membru nu trebuie să aplice MIC incompatibile cu articolele III (tratamentul național) și IX (interzicerea restricțiilor cantitative) ale GATT.

Acordul cuprinde în anexă o listă cu MIC considerate incompatibile cu aceste articole. Această listă cuprinde măsurile care prescriu că o întreprindere trebuie să cumpere o cantitate determinată de produsele de origine națională („prescripții referitoare la aportul local") sau care limitează volumul sau valoarea importurilor pe care o întreprindere le poate cumpăra sau utiliza la o sumă legată de volumul producției pe care o exportă („prescripții referitoare la echilibrarea schimburilor").

3. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA NEGOCIERILE COMERCIALE MULTILATERALE DIN CADRUL RUNDEI URUGUAY

Participând la negocierile inițiate de OMC în cadrul Rundei Uruguy, României i s-au creat posibilități de valorificare a unor avantaje certe care decurg din liberalizarea și ordonarea fluxurilor comerciale internaționale. Printre acestea amintim sporirea posibilităților de acces pe piețele externe în condițiile diminuării prounuțate a obstacolelor tarifare și netarifare la importul țărilor partenere. Este astfel, cert că reducerea graduală, în cinci tranșe, cu circa 40% și, în unele cazuri cu o cifra superioară, a taxelor vamale crează premise pentru sporirea exporturilor românești, în special de produse prelucrate. De subliniat este faptul că, în scopul optimizării oportunităților derivate din liberalizarea tarifară, devine necesară analiza concretă a structurii actuale a exporturilor și întreprinderea de măsuri adecvate pentru adaptarea acesteia în funcție nu numai de cererea externă ci și de nivelul concesiilor oferite la import de către parteneri, în urma negocierilor din Runda Uruguay. Aceasta deoarece, în prezent, categoriile de produse oferite la export, prin gradul mai redus de tehnologie pe care îl înglobează, nu se încadrează în segmentele cele mai avantajoase de taxe vamale (cele aferente produselor de înaltă tehnologie). Este evident că posibilitățile de valorificare a liberalizărilor înregistrate în Rundă depind, în primul rând, de succesul ajustărilor structurale din economia românească în contextul procesului deereformă. Rezultatele din Runda Uruguay determină și pentru produsele românești oferite la export, pe plan netarifar, eliminarea sau diminuarea restricțiilor contitative, precum și a posibilităților de blocare, deseori artificială, a pătrunderii pe piețele externe, prin taxe antidumping, măsuri compensatorii, licențe discreționâte și alte asemenea intrumente restrictive.

Noi oportunități de sporire a schimburilor comerciale externe s-au deschis, totodată, prin integrarea în sistemul comercial multilateral a unor domenii tradiționale „sensibile" (agricultura, textile și confecțiile) sau noi (serviciile, investițiile, drepturi de proprietate intelectuală). În ceea ce privește produsele agricole și cele textile (inclusiv confecțiile), care vor deține o pondere importantă în oferta românească de export, este de remarcat, de exemplu, că eliminarea treptată a contingentelor sau a diverselor măsuri de sporire artificială a competitivității produselor naționale, crează noi posibilități de penetrare pe piața internațională, în condiții îmbunătățite și previzibile de concurență. Referitor la cadrul juridic convenit în sfera comerțului cu servicii, precum și angajamentele de liberalizare asumate de numeroase țări precizăm că aceasta oferă posibilități de valorificare mai bună pe piețele externe a serviciilor românești. Aceasta mai ales în condițiile în care, în consens cu tendințele de pe plan mondial, este de așteptat o dezvoltare notabilă a sectorului terțiar al economiei țării noastre. Mai mult, regulile și disciplinele care se instaurează în domeniul aspectelor comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală pot, în principiu, oferi o bază mai avantajoasă și stabilă de valorificare a rezultatelor creativității științifico-tehnice românești, în condiții îmbunătățite de protecție a drepturilor, respectiv împotriva folosirii abuzive sau a contrafacerii.

Creșterea transparenței, previzibilății și stabilității cadrului de desfășurare a schimburilor comerciale pe plan mondial, în baza acordurilor din Runda Uruguay, constituie un alt avantaj global, dificil de cuantificat, dar evident, pentru economia și comerțul exterior românesc, detalierea, clarificarea și întărirea regulilor și disciplinelor care alcătuiesc fundamentul sistemului comercial multilateral comferă condiții îmbunătățite de evaluare a drepturilor și obligațiilor ce revin României, precum și de elaborare în cunoștiință de cauză, conform unor criterii verificabile, a politicii comerciale și a strategiei de comerț exterior, inclusiv la nivel sectorial.

Nu trebuie uitate nici avantajele care decurg din flexibilitățile convenite în cadrul Rundei Uruguay pentru țările în curs de dezvoltare și cele în tranziție la economia de piață, inclusiv România. Este vorba, în principal, de cele determinate de condițiile și necesitățile specifice de adaptare și dezvoltare a economiilor acestor țări și care se concretizează atât în obligații sensibil reduse de liberalizare a importurilor, cât și în termene mai extinse de punere în aplicare a unor prevederi ale instrumentelor juridice rezultate din Rundă.

Beneficiind de avantajele menționate anterior, România și-a asumat, la rândul sau, o serie de obligații de liberalizare a importurilor și de aliniere la regulile și disciplinele sistemului comercial multilateral actual. Astfel, în domeniul protecției tarifare pentru produsele industriale, țara noastră a oferit consolidarea taxelor vamale la un plafon negociat de 35% (formulă promovată prin valorificarea statutului sau de țară în curs de dezvoltare). Nivelul plafon, în cele mai multe cazuri superior taxelor vamale efectiv aplicate, oferă posibilitatea majorării fără compensații a impunerii la frontieră, dacă necesitățile economiei naționale cer o asemenea măsură.

Independent de opțiunea globală a nivelului plafon, au fost menținute nivelurile în general mai reduse de taxe vamale consolidate prin lista deja existentă de concesii tarifare a României (lista LXIX + România) anexată GATT. Totodată, prin negocieri, au fost oferite unele taxe vamale mai scăzute pentru anumite produse, pe baza cererilor specifice formulate de partenerii în negocierile bilaterale. De asemenea, a fost întărită stabilitatea și previzibilitatea Tarifului Vamal Românesc prin consolidarea în întregime a acestuia la nivelurile (plafon sau altele) sus-menționate. în acest mod România și-a luat angajamentul de a nu majora taxele sale la import peste nivelurile maxime convenite în Runda Uruguay.

În domeniul agriculturii, România a urmărit alinierea la cerințele noului cadru de reglementare rezultat din Rundă, simultan cu asigurarea unei noi protecții corespunzătoare, în perspectiva revigorării producției naționale și a comerțului cu produse agro-alimentare, precum și a integrării în Uniunea Europeană. În consecință, în lipsa măsurilor netarifare și paratarifare care ar fi făcut posibilă utilizarea măsurii tarifare, au fost negociate "oferte naționale de poziții tarifare, la niveluri de taxe vamale cuprinse între 6% și 370%, similare celor din Uniunea Europeană și din alte țări europene și care țin cont de interesele sectoriale specifice ale agriculturii țării noastre. În acest timp, prin negocieri au fost menținute unele dintre nivelurile mai scăzute de taxe vamale consolidate prin lista existentă de concesii tarifare a României (Lista LXIX – România) anexată la GATT, iar alte niveluri din lista respectivă, au fost majorate. în aceste din urmă cazuri, România și-a asumat o serie de angajamente de acces minim pe piața sa, astfel încât să nu fie afectate interesele țărilor partenere prin distorsionarea bruscă a fluxurilor comerciale.

Plecând de la nivelurile de taxe vamale, în domeniul agriculturii, stabilite așa cum am arătat anterior, România și-a luat obligația reducerii acestora în mod treptat, în 10 ani, în medie cu 24%. Precizăm că România s-a angajat să reducă progresiv, tot în 10 ani, subvențiile la exportul unui număr limitat de produse agricole, aliniindu-se astfel, la noile cerințe de asigurare a unei concurențe loiale pe piețele externe.

În ceea ce privește comerțul cu servicii, România și-a asumat angajamentele inițiale de liberalizare a furnizării de servicii de către prestatori străini în sectoare importante, între care telecomunicații, servicii financiare și de asigurări, transporturi, turism. Este de relevat faptul că, aceste angajamente sunt în deplină concordanță cu reglememntările legale românești, precum și cu interesele de atragere a investițiilor străine de capital. Reamintim că prin Legea nr. 133 din 22.12.1994, România a ratificat Acordul privind crearea OMC, împreună cu intrumentele juridice anexate la acesta, devenind astfel, de la 1.1.1995, membru fondator al noi organizații, cu drepturile și obligațiile corespunzătoare acestei calități. Concretizarea deplină a calității României de membru OMC presupune adoptarea unor direcții de acțiune, care, sintetic, pot fi încadrate în două planuri: legislativ și organizatoric-funcțional.

Este necesar să precizăm că principiile, regulile și disciplinele sistemului comercial multilateral constituie, totodată, însuși fundamentul, menționat ca atare în taxele respective, al funcționării Acordului de asociere între România și Uniunea Europeană, precum și a altor acorduri încheiate de țara noastră, în sfera economică-comercială cu alte state. Rezultă în consecință, că alinierea la prevederile Acordului privind crearea OMC se constituie într-o condiție globală a funcționării întregului sistem de relații internaționale ale României.

În domeniul strict al activității de comerț exterior, o măsură esențială este cea a adaptării Tarifului Vamal de Import la drepturile și obligațiile rezultate din Runda Uruguay. Aceasta implică, în primul rând, întărirea stabilității Tarifului Vamal, ca instrument principal al politicii economico-comerciale, prin evitarea deteriorării acestuia ca urmare a unor modificări majore și frecvente de taxe vamale, fără criterii și modalități prestabilite. În al doilea rând, devine necesară transpunerea în practică a tuturor drepturilor de protecție negociate în Runda Uruguay, prin restructurarea nivelurilor de taxe vamale în concordanță cu cuantumurile pentru care s-a insistat ferm în negocieri.

În ceea ce privește politica comercială propriu-zisă se impune cu necesitate revederea prevederilor legale, precum și a mecanismelor și instrumentelor practice pe celelalte segmente componente (licențe, salvgardare, subvenții, antidumping, norme și standarde tehnice etc.) pentru asigurarea coerenței întregii legislații în materie a schimburilor comerciale.

CONCLUZII

Prin apariția pe harta lumii în perioada postbelică a unor noi state independente, numărul țărilor participante la soluționarea problemelor politice și economice internaționale a crescut continuu. Acest proces este ilustrat și de creșterea numărului statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) al țărilor participante la sesiunile Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.) și a părților contractante la Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T./O.M.C).

Țările în curs de dezvoltare, la care se adaugă cele în tranziție la economia de piață, participă în mod activ la viața politică și economică internațională, militând pentru lichidarea situației din trecut, pentru eliminarea dezechilibrelor economice și înfăptuirea programelor de reforme instituționale. Pornind de la preocuparea lor fundamentală de a progresa rapid pe calea dezvoltării economice, aceste state acționează în mod ferm în cadrul internațional creat pentru a-și asigura prin efortul lor propriu, dezvoltarea liberă în condiții de egalitate, securitate, justiție și pace. În cadrul acestor preocupări, un loc central revine eforturilor pentru combaterea protecționismului și liberalizarea comerțului internațional.

Alături de celelalte probleme politice și economice cu care se confruntă în zilele noastre omenirea, liberalizarea comerțului internațional reprezintă o problemă a cărei soluționare iese din limitele de competență ale oricărei țări luate izolat, necesitând o abordare și o negociere în comun și un acord de voință din partea tuturor statelor lumii, indiferent de zona geografică, puterea economică și militară. În aceste condiții, diplomația, ca instituție chemată să contribuie la înfăptuirea politicii externe și a politicii comerciale a fiecărui stat, a căpătat noi valențe și dimensiuni. Paralel cu creșterea rolului diplomației clasice bilaterale, s-a dezvoltat într-o măsură deosebit de mare diplomația multilaterală care, alături de diplomația la nivel înalt, este considerată ca formă a "noii diplomații". În cadrul acestor noi forme ale diplomației, un rol important revine diplomației comerciale multilaterale, ca parte componentă a diplomației economice.

Necesitatea abordării și negocierii pe plan multilateral a problemelor deosebit de importante din domeniul comerțului internațional și a clarificării noii ordini comerciale mondiale a condus, de asemenea, la schimburi importante în metodele diplomației clasice, tradiționale. Negocierile vizând soluționarea acestor probleme s-au transformat și ele în negocieri multilaterale între toate țările interesate să capetcun caracter universal, acestea nu se mai desfășoară pe plan bilateral, ci în cadrul unor conferințe, reuniuni, în cadrul sau sub egida ONU ori a altor organizații economice internaționale. În același timp, acțiunile întreprinse de diferite state privind inițierea și organizarea de negocieri comerciale multilaterale, împreună cu instrumentele folosite pentru încheierea cu rezultatele scontate a acestor negocieri și pentru transpunerea în practică a avantajelor asumate, sunt considerate elemente ale politicii lor comerciale multilaterale, ca parte integrantă a politicii comerciale externe.

În general, politica organizării de conferințe internaționale pentru dezvoltare, într-un cadru mai larg, cu participarea mai multor state, a unor probleme internaționale, nu este nouă, aceasta datând încă din sec. al. XlX-lea. Această practică s-a dezvoltat, însă, în mod deosebit, în secolul al XX-lea și mai ales după cel de-al doilea război mondial, oferind posibilitatea unor întâlniri ale reprezentanților țărilor interesate, pentru discutarea și soluționarea unor probleme asupra cărora existau poziții și interese diferite. În cadrul unora dintre aceste conferințe au fost abordate și negociate și probleme privind relațiile comerciale și cooperarea economică internațională, și mai ales unele principii care să stea la baza acestor relații.

Negocierile multilaterale în problemele concrete privind comerțul internațional au loc îndeosebi în cadrul unor sesiuni sau reuniuni ale organizațiilor economice internaționale specializate (în special în cadrul UNCTAD și GATT/OMC) care se organizează periodic, sau al unor runde de negocieri speciale, organizate în acest scop, ca urmare a unor decizii adoptate de statele membre în cadrul acestor organizații sau a unor decizii adoptate de Adunarea Generală a ONU.

Negocierile privind liberalizarea în comerțul internațional au fost antamate în cadrul Adunărilor generale ale ONU și trebuie să fie continuate în acest cadru universal, de reprezentare cu drepturi egale de participare la adoptarea deciziilor.

Această necesitate decurge și din faptul că ONU are responsabilitatea întregului proces de negocieri vizând liberalizarea comerțului internațional. Aceasta nu înseamnă că organizațiile economice internaționale specializate trebuie să rămână pasive, dimpotrivă, activitățile diplomatice și negocierile organizate în cadrul acestora trebuie să aducă o contribuție cât mai deplină la realizarea acestui obiectiv.

În multe cazuri, conferințele internaționale au ca rezultat direct realizarea de acorduri privind crearea de organizații internaționale, ca instituții cu caracter permanent, în scopul punerii în aplicare a celor convenite și continuarea procesului de negocieri multilaterale în problemele respective. Ca exemple în acest sens pot fi citate Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare din 1964, care a hotărât crearea UNCTAD, Conferința de la Geneva din 1947, care a avut ca rezultat convenirea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) și care, din 1995, a devenit GATT/OMC.

În general, dezbaterile și negocierile multilaterale din cadrul conferințelor și organizațiilor economice internaționale sunt consemnate în documente care se încheie și se convin, între care:

– procese verbale, oglindând punctele de vedere exprimate, concluziile și înțelegerile la care s-a ajuns;

– rezoluții care, în general, au menirea să atragă atenția guvernelor statelor participante asupra problemelor examinate și să recomande întreprinderea de măsuri concrete în vederea soluționării acestora;

– acorduri internaționale și unilaterale încheiate sub formă scrisă care, după ce au fost acceptate sau ratificate, devin instrumente de drept internațional stabilind drepturi și obligații ferme pentru statele care le-au acceptat sau le-au ratificat.

Un fenomen nou în perioada postbelică îl constituie, de asemenea, organizarea de negocieri multilaterale cu participarea unui număr restrâns de țări, care au condus la convenirea de tratate multilaterale privind constituirea de grupări economice regionale cu implicații și efecte, în general, pentru comerțul cu celelalte țări cum sunt: Uniunea Europeană, CEFTA, NAFTA, ASEAN, etc. Prezentarea sintetică a Organizațiilor Economice Internaționale demonstrează că acestea se ghidează după următoarele principii de bază: promovarea libertății comerțului internațional și a tranzacțiilor de capital; asigurarea asistenței de specialitate în fiecare țară în vederea menținerii stabilității economice și monetare, interne și externe și elaborarea politicilor economice, luând în considerare interesele tuturor țărilor membre ale acestor instituții, precum și de a ajuta în principal țările sărace și de a acorda un statut preferențial, acolo unde este cazul.

BIBLIOGRAFIE

Cahier Ph., Chapdelaine J.,

Constantinescu A.,

Constantinescu A., Dumitrescu E. I., Dussault L., Erdos I., Panaitescu N., Vitican L.,

Fota C,

Georgescu T., Karrass L., Chester

Kim Woo Choong Lecherbonnier M. F.,

Malița M.,

Malița M.,

McCoffree M. J., Innis P., Nicolson H. G.,

Pistol Gh., Puiu Al.,

Roșu Hamzescu I.,

Roșu Hamzescu I., Fratoștițeanu, C, Roșu Hamzescu I., Fratoștițeanu, C, Fratoștițeanu, C, Stoian I., și colab.

Stoian I., Voiculescu D.,

Le droit diplomatique contemporani, Ed. Geneve-Paris, 1962.

Le Manuel de l'etiquerte et du protocole des affaires, Montreal, Libre

Expression, 1990

Principiile relațiilor comerciale dintre țările GATT, 1984, Biblioteca de

Economie Mondială, IEM

Organizația Mondială de Comerț, Ed. Enciclopedică, București, 1996.

Negocieri comerciale internaționale, E.P.București, 1980.

Protocolul – instrument de comunicare, Ed. Galaxia, București 1996.

Pregătirea si desfășurarea negocierilor, Editura Politica, București, 1981

Economie internaționala, Editura Universitaria, Craiova, 2001

Negocierea afacerilor, Editura Porto-Franco, Galați, 1992

Ghid de strategii și practici în negociere, Editura Humanitas, București,

1998

Lumea este mare și sunt multe de făcut, Editura Europa, Craiova, 1995

Le savoir-vivre, protocole et convivialite, Paris, Albin Michel, 1994

Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1970

Teoria și practica negocierilor. Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1972

Protocol. The complete Handbook of Diplomatic, Official and Social

Usage. revised edition, Washington, Devon Publ. Company, 1985

The Evolution of Diplomacy, lsl Collier Books Ed., New York, Collier

Books, 1962

Negocierea: teorie și practică, Editura Economică, București, 1994

Managementul afacerilor internaționale, Editura Independența

economică, Brăila, 1998

Tratat privind Tranzacțiile internaționale, voi. I și II, Editura

Universitaria, Craiova, 2005

Organizații economice internaționale, Editura Universitaria, Craiova,

2003

Globalizarea și problemele noii economii mondiale, Editura Mondo-Ec,

Craiova, 2000

Tranzacții internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2004

Comerț internațional, tehnici-și proceduri, voi. II, editura Caraiman,

București, 1997

Negociere și diplomație comercială internațională, București, 1986

Negocierea – formă de comunicare în relațiile interumane, Editura

Științifică, București, 1991

Dicționarul de economie politică, editura politică, București, 1978

Dicționarul diplomatic, E. S. E., București, 1986

GATT, The results of the Uruguay round on multilateral trade

negociations. mrkct access for goods and services

GATT Instruments de base et documents divers, Geneva, 1969

International Trade Center UNCTAD/WTO, Geneva, Commonwealth

Secretariat Business Guide to the Uruguay Round

Le FMI degint un code de bonne conduite economique, Le Figaro

economique

UNCTAD, Strengthering the participation of developing countries in

world trade and the multilateral trading system

WTO – Measures to assist and facilitate the expansion of trade and

investment opportunities of LDC

,N

63