Negatia

CAPITOLUL I

Negația

Preliminarii

Negația este un procedeu lingvistic (gramatical) acționând deopotrivă în plan semantic-referențial și în plan enunțiativ. La nivelul logico-semantic al predicației, negația prototipică indică în mod explicit nonexistența unor stări de lucruri, fapte și obiecte. În plan discursiv, negația realizează o contraaserțiune, care presupune existența sau posibilitatea unei afirmații anterioare (prin care se asertează existența stărilor de lucruri respective).

Negația este membrul marcat al raportului de polaritate afirmativ/negativ, care caracterizează propozițiile și enunțurile în funcție de felul în care acestea se referă la existența sau nonexistența unor stări de lucruri.

Într-un sens mai larg, negația se manifestă și la nivele diferite de cel al predicației: la nivelul semantic-lexical și la cel pragmatic-interactiv. La nivelul semantic-lexical, poate fi asimilat negației ansamblul de procedee derivative care formează în mod sistematic cuvinte cu sens negativ (prefixele negative). Cuvintele cu sens negativ nu au totuși caracteristicile predicative ale negației gramaticale, ci reprezintă doar un rezultat lexicalizat al acesteia. Diferența dintre negația gramaticală și cea lexicală se observă comparând aplicarea celor două procedee în același punct al unui enunț. Enunțul (a) Vlad e un om neonest. nu este echivalent cu (b) Vlad e un om nu onest… (construcție cu negație parțială, care presupune o continuare de tipul: ci…). În anumite tipuri de predicație, cuvintele cu sens negativ pot contribui la realizarea unor enunțuri afirmative (parțial) echivalente din punct de vedere semantico-logic cu un enunț negativ: E un om neonest. – Nu e un om onest.; între cele două enunțuri există totuși o diferență considerabilă din punctul de vedere al structurării informației (și al orientării argumentative).

Negația furnizează un criteriu puternic în aprecierea caracterului verbal sau nonverbal al unor forme lingvistice. De exemplu, abstractul verbal provenit din infinitiv („infinitivul lung”) primește o altă negație decât infinitivul ca formă din paradigma verbală: neparticipare vs a nu participa.

Termenul negație se aplică, în sens larg, și unor acte de refuz și respingere manifestate la nivel pragmatic, în interacțiunea conversațională; acestea au în comun cu negația propriu-zisă unele mijloace lingvistice de bază (în primul rând particula nu: – Vino! /- Nu.), dar folosesc multe alte structuri negramaticalizate. Este preferabil ca pentru aceste acte să se folosească termeni diferiți (exprimare a dezacordului, replică de respingere etc.).

Negația propriu-zisă (sintactică) are ca mijloace prototipice de realizare o marcă a negației, obligatoriu integrată unei propoziții, fie atașată verbului (Ion nu pleacă.), fie precedând un constituent sintactic (Nu din vina lui am pierdut.) și o profrază, independentă, întotdeauna anaforică, substituind o propoziție negativă care poate constitui singură un enunț (- Ai auzit? – Nu. ) sau poate intra în structuri coordonate sau subordonate (- Vii sau nu?; Cred că nu ). În română, aceeași particulă – nu – funcționează și ca marcă a negației, și ca profrază.

Marca negației apare cu unele limitări și diferențe de funcție în relație tipurile de enunț. În enunțurile asertive – (a) Maria nu e acasă, (a') Nu azi vine Maria. – este presupusă posibilitatea enunțului pozitiv corespunzător (Maria e acasă.; Maria vine azi.), față de care negația aduce o corecție polemică, la nivelul predicatului sau al altui component. În dialog (sau în discursul monologal care mimează dialogul), un enunț negativ poate avea un antecedent pozitiv exprimat atare (- Le-ai scris? — Nu le-am scris.).

Enunțurile interogative totale (tipul da/nu) în care predicatul apare în formă negativă (Maria nu a plecat?) au ca supoziție preferențială răspunsul pozitiv [„ Nu-i așa că a plecat?”; „Se pare că a plecat.”], ceea ce le diferențiază de enunțurile interogative în formă pozitivă neexclamativă (Maria a plecat?), la care în mod normal nu există o supoziție asupra polarității răspunsului. Folosite în interogații totale, și negațiile care vizează un alt component sintactic decât predicatul au ca supoziție tot răspunsul pozitiv: Nu azi pleacă Maria? (= Nu-i așa că azi pleacă?).

În interogațiile parțiale negative (De ce nu e acasă Maria?), este presupus adevărul aserțiunii negative corespunzătoare (Maria nu e acasă.), cererea de informație vizând diferite alte componente ale propoziției. Interogațiile parțiale nu se armonizează cu negațiile parțiale (De ce nu azi vine Maria?), probabil pentru că intervine o tensiune între două tipuri de focalizări: asupra componentului despre care se cer informații și asupra celui negat (în exemplul de mai sus, de ce și nu azi). E posibilă însă reducerea întrebării la componentele focalizate, în unele structuri eliptice în care nu mai apare predicatul: De ce nu Maria?

În enunțurile imperative negative, sensul prepozițional constă tot în descrierea unor stări de nonexistență, dar mijloacele lingvistice ale negației sunt modalizate și convertite în vederea realizării unor acte de limbaj de tip prohibitiv (interzicere), diferite de cele asertive. Enunțurile imperative par să admită doar negația predicatului, nu și pe cea a altui component sintactic (Nu acum trezește-te!).

Se poate considera că existența chiar în paradigma verbului, la imperativ, a unor forme negative diferite de cele pozitive – Nu te trezi! vs Trezește-te! – marchează suplimentar funcția specială a negației prohibitive.

Marca negației atașată verbului poate fi însoțită în propoziție de termeni negativi (cuvinte cu polaritate negativă): pronume (nimeni, nimic, niciunul), adjective pronominale (niciun) și adverbe (niciodată, nicăieri, etc.); în română, acestea nu pot prelua funcția de marcă propozițională a negației (Nimeni a venit.).

Profraza (nu) substituie propoziții care îndeplinesc funcția de aserțiuni negative (Plouă? – Nu.), de interogative negative (- Ninge. Nu?) și, mai rar, de imperative (de exemplu când este rostită, însoțită de un gest de interzicere, către cineva care vrea să intre într-o clădire: Nu!). În funcție de enunțul anterior din dialog, de polaritatea afirmativ/negativ a acestuia și de presupoziții, profraza negativă se folosește și în combinația stabilă ba nu.

Negația propozițională vs negație de constituent

Nivelul semantic-referențial (predicația) este cel la care acționează negația propriu-zisă, ca procedeu sintactic de negare a conținutului propozițional. Realizarea în limbă a negației nu este însă expresia simplă a unui adevăr logic, ci depinde fundamental de structura informațională a enunțului. Din punct de vedere strict referențial, enunțul negativ este insuficient și imprecis; relevanța sa se dobândește doar în context. Enunțul Pachetul nu e galben, oferă informații minime despre culoarea obiectului la care se referă propoziția; se presupune însă că acestea sunt pertinente în contextul dat (contrazicând anumite așteptări ale interlocutorului).

Diferența funcțională principală se stabilește între negația predicatului (numită și negație totală sau propozițională) – Dan nu doarme. – și negația unui alt component sintactic decât predicatul (negația parțială, de constituent sau focalizantă) – Nu Dan doarme. Din punct de vedere morfosintactic, diferența se stabilește între negația verbală realizată prin nu sau ne- ca morfeme (mobil/legat) însoțind verbul și intrând în componența paradigmei sale (nu pleacă, nu va pleca, neplecând) și negația nonverbală, realizată prin nu în ipostaza de semiadverb focalizant (nu ieri a plecat).

Negația propozițională se realizează întotdeauna ca negație verbală (eventual cu elipsa verbului): Câinii n-au fugit.; Câinii au fugit, pisicile nu. Invers, negația verbală poate fi considerată una totală sau propozițională numai în măsura în care și verbele la forme nepersonale, care pot apărea însoțite de negație, sunt considerate predicate semantico-sintactice (preocuparea de a nu lipsi nimeni = preocuparea ca nimeni să nu lipsească), altminteri, s-ar considera că există negații verbale nonpredicative. Pentru a evita probleme de interpretare și încadrare, e preferabilă formula de desemnare (mai răspândită) negație propozițională.

Negația parțială, care focalizează un anumit constituent sintactic al enunțului, este o negație nonverbală: Nu despre el povestesc. Diferența dintre negația verbală și cea nonverbală se observă mai ales atunci când o anumită funcție sintactică este exprimată printr-un verb: ea se manifestă prin diferențe fie în selecția morfemelor (ne- / nu), fie în ceea ce privește poziția lor în propoziție. Astfel, sunt folosite morfeme diferite pentru a nega conținutul predicativ (propozițional) al construcției cu verbul centru la gerunziu (a), sau pentru a nega ideea exprimată de grupul verbal care ocupă poziția sintactică focalizată (b):

Nespunând nimic, a plecat la munte, (negație verbală, propozițională);

Nu spunând minciuni rezolvi problema, ci luând deciziile potrivite. (negație nonverbală, de constituent).

În cazul infinitivului, particula negativă apare în locuri diferite, intercalată între morfemul a și corpul verbal (c) sau precedând întreaga sintagmă cu funcție sintactică unitară (d):

Îl obseda gândul de a nu greși, (negație verbală, propozițională);

A venit cu gândul nu de a reuși, ci de a-i împiedica pe alții să reușească. (negație nonverbală, de constituent).

Principalele tipuri de negație sintactică sunt deci negația propozițională și negația de constituent (focalizantă). Există totuși o situație de interferență între cele două, atunci când negația de constituent poate viza predicatul, focalizându-1 în calitate de component sintactic pus în contrast cu un altul: Ion nu păstrează ziarele, ci le aruncă. În asemenea cazuri, doar marcarea explicită poate diferenția negația de constituent de negația propozițională.

1.2.1. Interpretarea semantică

Negația prepozițională (totală, verbală) contrazice nu numai raportul subiect- predicat, ci sensul complex – cu toate componentele sale – al propoziție? Nonconformitatea globală a propoziției cu enunțul afirmativ corespunzător poate fi produsă de inexactități care apar în oricare dintre elementele semantice constitutive ale secvenței rematice (predicative): propoziția Dan n-a stat trei luni la lași este adevărată dacă este adevărată propoziția care corectează predicatul (Dan n-a pus niciodată piciorul în Iași.), dar e de ajuns și neîndeplinirea condiției descrise de un singur component (de exemplu, trei luni, dacă e adevărat că Dan a stat la Iași doar două luni și 25 de zile.). Elementul care contrazice afirmația este identificat în genere datorită informațiilor furnizate de context. De fapt – în temeiul principiului comunicativ al relevanței – cu cât sunt mai numeroase elementele rematice neizolate, cu atât mai probabil e ca negația prepozițională să le vizeze pe ele, mai ales pe cele foarte particulare, verbul însuși apărând doar ca suport al informației noi, nu ca obiect principal al negației. De aceea, dintr-un enunț complex, cu circumstanțiale care restrâng sensul predicației, de exemplu Nu era serviabil pentru a-și asigura serviabilitatea celorlalți. („Dilema”, 2004), nu se poate deduce – în afara contextului – negația predicatului

1.2.1.1. Domeniul și focusul negației

Negația are ca domeniu întreaga propoziție sau secvență negată, dar adesea în interiorul acesteia există un element focal (focus), respectiv elementul responsabil de nonrealitatea stării de lucruri descrise. Elementul focal poate fi precizat printr-o propoziție adversativă de corecție, introdusă prin conjuncția specifică ei: Dan n-a stat trei luni la Iași, ci doar trei zile. Noțiunea de focus pune de fapt în evidență apropierea dintre negația prepozițională (totală) și cea de constituent (focalizantă, parțială): focus există în ambele cazuri, dar în negația prepozițională delimitarea sa poate fi incertă, în secvențele sintactic complexe, în vreme ce negația de constituent izolează clar focusul, lăsând verbul predicat la o formă afirmativă: Dan a stat la Iași nu trei luni, ci doar trei zile. Focusul este elementul rematic central al unei propoziții, informația nouă relevantă, care completează un gol – vezi Organizarea focală a enunțului iar negația acționează întotdeauna asupra remei: în ansamblu și în relație cu cel mai caracteristic element rematic, predicatul, în negația prepozițională; punctual și în relație cu elemente care în mod normal nu sunt rematice (de exemplu subiectul), în negația de constituent.

Negația totală a unei propoziții dezvoltate, care conține și alte elemente în afară de predicat (sau de subiect și predicat), este ambiguă, pentru că nu se poate totdeauna determina care este componentul responsabil de nonrealizarea situației descrise; una dintre interpretările sale este însă oricum echivalentă cu negația parțială nonverbală. Propoziția de corecție poate relua din domeniul negației, pentru mai multă claritate sau pentru subliniere, elemente nonfocale, cărora le adaugă substitute ale celor focale:

Există mai multe cauze pentru situația actuală, iar autorii viermilor și virușilor nu mai sunt niște puști cu coșuri care vor să se distreze și / sau să se afirme, ci niște puști cu coșuri care vor să facă bani. (LAI, 2004).

În absența continuării corective prin ci, diferențele de focus ale negației totale pot fi marcate prin intonație, adică prin accentul contrastiv: Dan nu mănâncă pâine seara, vs Dan nu mănâncă pâine seara, (vezi Organizarea prozodică a enunțului).

În propozițiile care conțin doar subiect și predicat, diferența focală este și mai ambiguă, mai greu de marcat doar prin accent contrastiv (Dan nu mănâncă.; Dan nu mănâncă.), iar completarea corectivă impune și o anumită topică în interiorul propoziției: subiectul-focus trebuie postpus predicatului – Dan nu mănâncă, ci Radu.; Nu mănâncă Dan, ci Radu., iar predicatul-focus e puțin probabil să fie antepus: Dan nu mănâncă, ci doarme? Nu mănâncă Dan, ci doarme.

Negația totală și cea parțială aparțin unui ansamblu de mijloace diferite de focalizare a componentului propozițional negat, care pot fi ierarhizate în funcție de gradul de marcare:

Musafirii nu au sosit ieri. (focalizare nemarcată);

Musafirii nu au sosit ieri. (focalizare indicată prin accent contrastiv);

Musafirii nu au sosit ieri, ci alaltăieri, (focalizare indicată prin secvența de corecție);

Nu ieri au sosit musafirii, (negație parțială, focalizantă);

Musafirii au sosit alaltăieri, nu ieri. (focalizare prin negație în propoziția eliptică juxtapusă, cu funcție de corecție).

Negația propozițională poate implica, în cazurile de focalizare prin accent contrastiv, propoziții afirmative (.Musafirii nu au sosit ieri. —> Musafirii au sosit în altă zi.), negația de constituent apare în enunțuri afirmative (Nu ieri au sosit musafirii. —> Musafirii au sosit.) sau, în cazul în care este negat subiectul, presupune afirmații implicite existențiale (Nu asta e important. Există ceva care e important.; Nu Ion a venit. —> Cineva a venit.). Negarea focalizantă a subiectului sintactic înseamnă plasarea lui în poziție de remă, tema fiind în acest caz predicatul cu subiect nedefinit, interpretabil ca presupoziție.

1.2.1.2. Negația metalingvistică (metadis cursivă)

Negația metalingvistică este procedeul prin care se contestă, folosind mijloacele obișnuite ale negației, adecvarea unui enunț la realitate (din cauze diferite – semantice, stilistice și chiar formale):

Nu a lucrat bine, ci foarte bine.

Nu a lucrat „mișto”, ci bine.

Nu „indentitatea” e problema, ci identitatea.

Negația metalingvistică poate fi interpretată ca referindu-se la un verb de declarație inexprimat („nu se poate spune că…”).

Negația metalingvistică ilustrează una din deosebirile dintre negația logică și cea lingvistică: din punct de vedere logic, negații de tipul celor citate mai sus (Maria nu are doi copii, are trei.) sunt false; negația lingvistică este însă un fenomen pentru care nu contează doar conținutul semantic, ci și adecvarea enunțiativă (iar în uzul lingvistic „are doi” înseamnă „are doar doi”).

1.2.2. Negația propozițională

Negația propozițională se realizează prototipic printr-o marcă de negație asociată verbului; domeniul său de aplicație este întreaga propoziție, în interiorul căreia poate fi marcată prin alte mijloace o focalizare restrânsă. Negația propozițională își poate asocia și alți termeni negativi (pronume, adverbe) și poate fi echivalată, în anumite condiții, de unele construcții prepoziționale specifice (fără, departe de etc.) produce și în cazul formelor cu auxiliar: am fost devine n-am fost. Neaccentuarea negației este cazul marcat, care reprezintă de fapt consecința unei accentuări contrastive a verbului: Nu știe, sau nu crede?.

Imperativul negativ este diferit de cel pozitiv, la persoana a II-a singular, nu numai prin prezența morfemului negației, ci și prin forma verbală: Vino/Nu veni!.

1.2.2.1. Termenii negativi

Termenii negativi sunt pronumele, adjectivele pronominale și adverbele negative care însoțesc negația propozițională, apărând în aceeași propoziție, ca argumente sau circumstanțiale ale verbului negat (Nu vine nimeni.; Nu văd nimic.; Nu merge nicăieri.) sau cu funcția de cuantificatori în grupuri nominale incluse în grupul verbal (Nu vorbește cu niciun spectator.). Coocurența negației propoziționale cu un termen negativ – fenomen numit negație dublă sau concordanță negativă – este în română regula generală de utilizare a termenilor negativi. Aceștia pot fi considerați cuantificatori care focalizează negația, indicând absolutizarea ei pe un anumit parametru: Dan nu mănâncă./Dan nu mănâncă nimic. / Dan nu mănâncă pâine niciodată. Termenii negativi au o folosire foarte limitată în lipsa negației propoziționale; în orice caz, nu pot realiza singuri negația unei propoziții. Ei se pot asocia și cu prepoziția fără, apărând în componența complementului sau a atributului introduse de prepoziție (a plecat fără nimic în traistă.; o bibliotecă fără nicio carte de valoare; Au răspuns fără să fi întrebat nimeni.).

Termenii negativi sunt:

pronumele nimeni, nimic, niciunul (niciuna) (vezi I, Pronumele și adjectivul pronominal negativ):

Nimeni nu se gândește să-i ridice statuie lui Radu cel Frumos, bunăoară. („Secolul 20” 1997);

Citești ce se scrie și nu mai pricepi nimic. („Dilema”, 2002);

Tot ce pot să spun este că niciuna dintre întrebările mele nu mi se pare destul de serioasă. (A. Blandiana, Autoportret).

Nimeni este specializat pentru persoane (N-a venit nimeni.), nimic pentru inanimate, mai ales abstracte (N-am găsit nimic; nu știu nimic.), niciunul (niciuna) pentru numărabile, cu sens partitiv, indiferent de opozițiile animat/inanimat, persoană/nonpersoană. Prin excludere, este singurul care se folosește pentru animate nonpersoane, cu precizarea contextuală a mulțimii sau a categoriei: Niciunul (dintre câini) nu era în curte.

Nimic apare și însoțit de determinări (adjectivale) restrictive (cu formă de masculin singular): nimic nou, nimic bun: Nu am reținut nimic interesant din prezentare.

adjectivul pronominal niciun (nicio): Odată cu lăsarea serii niciun bucureștean nu cuteza să mai intre în mahala. (N. Steinhardt, Jurnalul).

Adjectivul pronominal, cu rol de cuantificator, realizează o negare generică, globală, a categoriei exprimate prin substantivul centru: nu cade niciun strop = nu cad stropi; nu are niciun prieten – nu are prieteni. Așa cum se vede și din structura sa morfologică (etimologică), adjectivul pronominal niciun este corespondentul negativ ai articolului nehotărât un; din punct de vedere semantic, corespunde doar lecturii existențiale și generice a articolului – Am nevoie de mașină. / N-am nevoie de nicio mașină. – , nu și celei specifice, pe care negația prepozițională nu o afectează: Am vorbit cu un prieten./Nu am vorbit cu un prieten (ci cu fratele meu).

Este posibilă folosirea drept cuantificator negativ a adjectivului pronominal niciun (nicio) atât pentru substantive numărabile – De-atunci n-am mai avut nicio clipă de liniște. (R. Petrescu, Eclipsa) – cât și pentru abstracte și masive (situație în care capătă sensul „niciun fel de”): Nu-i nicio rușine. („Dilema”, 2002) Cuantificatorul are doar forme de singular, care stabilesc echivalențe cu substantivul nearticulat plural pentru numărabile, cu cel nearticulat singular pentru nonnumărabile. Construcțiile cu adjectiv pronominal – nu e nicio problemă / nu are nicio problemă; n-are nicio grijă – sunt echivalente cu construcțiile în care substantivul (în nominativ sau în acuzativ) apare fără articol, folosit generic nonspecific, de obicei la plural: nu sunt probleme / nu are probleme (sau chiar la singular: nu are nicio rușine = nu are rușine; nu e nicio supărare — nu-i supărare). În acest raport de sinonimie sintactică, adjectivul pronominal apare mai ales ca un mijloc de explicitare și întărire a negației.

În limba vorbită actuală, elementul component nici. din adjectivul sau pronumele negativ poate fi și scos în afara grupului prepozițional, ajungând astfel să preceadă prepoziția: nici într-un caz; nici într-una din circumscripții (pentru: în niciun caz, în niciuna din circumscripții). Construcția este criticată, dar se extinde.

construcția niciun fel de (care manifestă tendința de a deveni o locuțiune adjectivală), folosită pentru cuantificarea negativă a nonnumărabilelor (niciun fel de tristețe), dar și a numărabilelor la plural (niciun fel de probleme) și chiar ca un echivalent intensificator al adjectivelor niciun / nicio:

„Viața lor este o cădere inevitabilă, care nu inspiră niciun fel de regret.” (E. Cioran, Schimbarea)

adverbele circumstanțiale nicăieri, niciunde (de loc); niciodată, nicicând (de timp); nicicum, nicidecum (de mod), nicicât (cantitativ):

„Știți imaginile lui Escher în care scările nu duc nicăieri.” (G. Liiceanu, Jurnalul)-,

Dacă nu vrei să pleci niciunde, poți (conform aceluiași afiș) măcar asista la conferință. („Dilema”, 2004);

Nu ne-am bătut niciodată, ci doar am avut niște schimburi de replici mai dure. (EZ, 2000);

Literatura nu a fost nicicând profesor de morală. („Dilema”, 2000).

Adverbele din acest inventar diferă foarte mult din punctul de vedere al utilizării actuale: nicicât este învechit și ieșit din uz; niciunde și mai ales nicicând sunt mai frecvente în stilul solemn; nicicum și mai ales nicidecum s-au specializat în mare măsură ca intensificatori ai negației.

În vreme ce pronumele negative apar în roluri sintactico-semantice esențiale pentru sensul global al propoziției, adverbele (circumstanțiale) sunt oarecum tautologice și de aceea evoluează destul de ușor și previzibil spre funcția de întărire a negației. In această situație se află mai ales adverbele de mod: Nu înțelege ce vrei. / Nu înțelege nicicum ce vrei., dar și cele de timp, în funcție de natura temporal-aspectuală a predicatului: cu cât adverbul repetă informația temporală și aspectuală transmisă de verb, cu atât e mai puțin relevant din punctul de vedere al conținutului, îndeplinind rolul unei simple expresii de întărire a negației. Același circumstanțial poate fi indispensabil pentru a indica generalizarea temporală în combinație cu un timp preponderent punctual, ca perfectul (Nu a mâncat carne. / Nu a mâncat carne niciodată.), dar este aproape tautologic când complinește o formă verbală la un timp preponderent durativ și generic, ca prezentul gnomic sau viitorul, fața de care apare ca un element de întărire: Temporalitatea nu este și nu va fi niciodată elementul spiritului. (G. Liiceanu, Jurnalul).

Unele îmbinări pe cale să devină locuțiuni adverbiale – în nici un fel, în niciun chip, în niciun caz – funcționează ca circumstanțiale – Nivelul actual al culturii ar fi atât de ridicat, încât o țară ca România n-ar putea participa în niciun fel la el. (E. Cioran, Schimbarea) – și tind să devină elemente de întărire a negației (vezi infra).

în limbajul popular și colocvial, construcții evoluând spre statutul de locuțiune, sinonime expresive ale pronumelor negative, sunt nici dracu' (nici naiba) „nimeni” (pentru persoane, în nominativ cu funcție de subiect): Nici dracu' nu înțelege ce s-a întâmplat, și nici pe dracu' „nimic”, „nimeni” (pentru persoane și inanimate, în acuzativ, cu funcție de obiect direct): N-a găsit la birou nici pe dracu'. N-are nici pe dracu'. Ele pătrund în limbajul scris ca trăsături de oralitate: Asta nu-i. o lozincă, nu strigă nici dracu' „Vrem accelerarea reformei!” (C.T. Popescu, Copiii fiarei).

Negația dublă se realizează în română indiferent de poziția cuantificatorului (preverbală sau postverbală): Nimeni nu-l ascultă. / Nu-l ascultă nimeni. Singura excepție parțială de la această regulă apare la participiu: construcția fără negație dublă, deci cu forma afirmativă a participiilor, este preferată atunci când expresia negativă precedă participiul al cărei complement este: om de nimeni ascultat, loc niciodată văzut. Când pronumele sau adverbul negativ urmează verbului, este normală negația dublă – om neascultat de nimeni, loc nevăzut niciodată – , uneori (destul de rar, într-un stil livresc) fiind posibilă și forma afirmativă a participiului: carte citită de nimeni.

În absența negației prepoziționale, termenii negativi se folosesc destul de rar, în câteva tipuri de construcții, între care principalele sunt: (a) unele combinații cu pronumele și adjectivul alt(ul) și cu pronumele, adjectivele și adverbele nehotărâte compuse cu acesta: nimeni altul, niciun alt…, nimic altceva, nimeni altcineva, nicăieri altundeva etc.; (b) coordonările dintre un termen pozitiv și unul negativ.

Secvențele care conțin atât pronumele și adjectivul alt(ul) cât și un termen negativ au sens restrictiv (nimeni altcineva decât X = doar X) și implică o afirmație (N-a venit nimeni altul. => A venit el.). Ele însoțesc, ca orice expresie negativă, negația prepozițională – N-a venit nimeni altul. -, dar pot apărea și în absența acesteia, în propoziții afirmative, dacă urmează verbului și intră în structuri explicite care precizează excepția – A venit nimeni altul decât el, în structuri comparative (Cântă ca nimeni altul.) etc.

Ordinea sintagmei este în genere fixă (negativ + nedefinit: nimic altceva); succesiunea nedefinit + negativ (altceva nimic), pe care par să o admită unele construcții, este interpretabilă mai curând ca structură eliptică:

Deasupra desenului figurează un an, probabil al morții, altceva nimic, niciun nume, niciun cuvânt. (A. Blandiana, Autoportret) [- altceva nu e nimic].

Prin elipsă se pot explica și construcțiile coordonate care asociază un termen pozitiv (cu cuantificare largă) și unul negativ:

Cum să pășești într-o iluzie, într-un oraș de fum și lumină despre care știi totul și nimic ? (C.T. Popescu, Copiii fiarei)

A fixat centrul de greutate în fiecare individ și, în niciunul. (E. Cioran Schimbarea).

În alte situații, termenii negativi neasociați unei negații – E foarte interesant să scrii despre nimic sau să vorbești despre nimeni. (Internet 2005) – suferă unele modificări de sens, care pot merge până la schimbări de clasă lexico-gramaticală (se manifestă de exemplu o tendință spre substantivare, dusă până la capăt în cazul pronumelui nimic, care a produs substantivul articulabil un nimic / nimicul).

Negația dublă se realizează și la distanță, în structuri în care negarea verbului centru controlează termenii negativi din grupul verbului subordonat Fenomenul apare în predicatele complexe, cu operatori modali sau aspectuali, în care verbele au același subiect, iar verbul subordonat este la infinitiv sau la conjunctiv (propoziție conjuncțională introdusă de să): Maria nu poate vedea nimic.; Maria nu poate să meargă nicăieri.; Maria nu știe să facă nimic.; de asemenea, când operatorul este impersonal: Până la ora 12 nu trebuie să vorbești cu nimeni. (G. Liiceanu, Jurnalul).

În afara cazurilor de tipul citat, dubla negație este posibilă și fără identitatea de subiect a celor două verbe, chiar când operatorul nu este impersonal: Maria nu vrea să plece nimeni.

Este discutabilă posibilitatea de apariție a dublei negații în subordonate conjuncționale introduse de că, în care verbul regent are un sens epistemic: (?) Ea nu crede că mai plecăm nicăieri.

Negația dublă devine negație multiplă atunci când în aceeași propoziție se acumulează mai multe expresii negative raportate la aceeași negație prepozițională:

Pentru că nimeni nu a avut nimic de spus, s-a întors și a intrat în casă. (I. Nicolau, Haide, bre!);

Sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată. (C. Petrescu, Ultima noapte);

N-a făcut asta nimeni, niciodată, nicăieri.

1.2.2.2. Termenii pozitivi nedefiniți

Unii termeni pozitivi nedefiniți – pronume, adjective pronominale și adverbe nehotărâte (vreunul, vreun, vreodată etc.) – pot însoți negația prepozițională, apărând în propozițiile negative, în pozițiile ocupate în mod obișnuit de termenii negativi.

Expresiile nedefinite intrate în domeniul negației pot apărea în două situații: fie ca echivalente ale termenilor negativi corespunzători – Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat. (C. Petrescu, Ultima noapte); Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniți vreodată la filozofie. (ibid.); fie cu o valoare specifică, fără a căpăta sens negativ: Ana nu caută pe cineva.

În esență, diferența este cea dintre o interpretare generică a nedefinitelor, care prin negația prepozițională devine cuantificare negativă universală, și interpretarea specifică pe care unele dintre ele o pot avea. Rămân nedefiniți termenii de specificare (cineva, ceva, unul etc.), care apar fie în negații-ecou, corectând un singur alt component al unei afirmații anterioare (Ana caută pe cineva. – Nu, Ana nu caută pe cineva.), fie în cazurile în care tocmai nehotărâtul este focalizat (și corectat metalingvistic): Ana nu caută pe cineva, caută ceva., fie când nehotărâtul este anaforic (Unul [dintre ei] n-a venit.). E posibilă în context negativ și apariția cuantificatorului global, toți, în enunțuri care doar din punct de vedere logic, nu și lingvistic, ar fi echivalente cu cele conținând pronumele negativ nimeni: Toți n-au bani. vs Nimeni nu are bani.

1.2.2.3. Negația „adăugată” (semiadverbul nici)

Semiadverbul nici, corespondentul negativ al semiadverbului și, apare în contextele acestuia din urmă (precedând mai ales un argument al verbului sau un circumstanțial), cu condiția existenței unei negații propoziționale: Nu vine nici el; Nu plecăm nici mâine. – realizând deci o dublă negație. Semiadverbul nici are sens cumulativ, indicând un adaos la o serie negativă presupusă, sau la cel puțin un alt element negat (nici el… —» sunt deja alții care nu…; există cel puțin unul care nu…):

În fine, ca de obicei, nu se știe nici în acest caz ce a fost mai întâi, oul sau găina. („Dilema”, 2002).

Nici poate însoți și predicatul (o utilizare similară, dar mai puțin frecventă, are și semiadverbul și): Nici n-am apucat încă să vorbesc. (R. Petrescu, Eclipsa).

Semiadverbul nici se plasează imediat înaintea constituentului sintactic pe care îl reliefează: subiect (Nici el n-a venit.), obiect direct (Nu-l văd nici pe el.), obiect prepozițional (N-au vorbit nici despre el.), nume predicativ (Supa nu e nici caldă.) etc. Când însoțește un verb predicat, se plasează imediat înaintea morfemului nu (Nici nu suflă.), cu excepția conjunctivului cu valoare imperativă, la care sunt posibile două variante, precedând (de obicei) sau urmând (mai rar) morfemul să: Nici să nu îndrăznești! // Să nici nu îndrăznești!

În limbajul popular și familiar, există construcția nici că (în care elementul că este expletiv și negația verbului nu apare), echivalentă cu nici nu pentru sublinierea predicatului: Lui nici că-i pasă!

În toate contextele descrise, nici poate fi urmat de semiadverbul măcar, care explicitează o presupoziție suplimentară: așteptarea ca elementul adăugat la seria preexistentă să constituie o excepție, fiind elementul cel mai puțin probabil; prin nici măcar este negată condiția minimală de realizare a unei situații:

Nu face nici măcar gestica minimei decente. (A. Pleșu, Minima moralia)

Cel mai adesea nici măcar nu pot să vizualizez imaginea. (LAI, 2004).

Această presupoziție este adesea atribuită contextual chiar lui nici folosit singur, fiind însă marcată intonațional, prin accentul contrastiv pe constituentul reliefat: Nici apă n-am găsit! („nici măcar apă” vs Nici apă n-am găsit., în care semnificația e doar de adăugare la o negație precedentă).

Semiadverbul nici poate fi urmat și de semiadverbul chiar, purtător al unei presupoziții asemănătoare celei a lui măcar: așteptarea ca elementul adăugat la seria preexistentă să constituie o excepție la negație, fiind elementul cel mai potrivit afirmației; prin nici chiar este negată condiția maximală de realizare a unei situații: Sub dictatură, nici chiar nomenclaturiștii nu puteau avea sentimentul adevărat al proprietății. (C. T. Popescu, Copiii fiarei). Spre deosebire de nici măcar, secvența nici chiar nu este însă folosită reliefarea predicatului (Nici chiar n-a vorbit).

1.2.2.4. Conjuncția nici

Conjuncția nici (echivalentul parțial al conjuncției și) este specializată pentru coordonarea copulativă a unor propoziții sau constituenți negativi. Ea apare:

Între două sau mai multe propoziții negative ori între doi sau mai mulți constituenți ai unor negații prepoziționale, repetat în fața fiecărui termen, punând astfel în relief toate elementele coordonate: Nici nu pleacă, nici nu ascultă ce-i spun.; Nu vrea nici bani, nici avantaje, nici onoruri;

Între două propoziții negative (două negații prepoziționale) puse pe același plan (chiar dacă nu în structură corelativă): Nu este căsătorit, nici nu are copii.; Dan nu intră în casă, nici nu aprinde lumina.; Dan nu învață, nici Maria nu citește.

Spre deosebire de și, care poate indica raporturi temporale (și poate sugera continuități spațiale), de pildă succesiunea unor acțiuni (Dan intră în casă și (apoi) aprinde lumina.) sau simultaneitatea lor (Dan doarme și Maria citește.), nici exprimă predominant raporturi logice.

Structura poate fi interpretată ca o juxtapunere în care al doilea termen este precedat de semiadverbul nici, cu valoarea sa caracteristică de negație adăugată. Faptul că nici poate fi precedat de și – Nu tace și nici nu vrea să audă argumentele tale. – exact așa cum poate fi precedat de alte conjuncții coordonatoare, de exemplu dar. Nu încerc să scriu o istorie a infamiilor aromâne, dar nici nu mă feresc de ele atunci când îmi ies în drum. (I. Nicolau, Haide, bre!) – pune la îndoială statutul său conjuncțional.

Între doi constituenți negativi coordonați, puși pe același plan: primul este negat doar prin intermediul negației prepoziționale, al doilea e realizat ca negație adăugată, marcat de antepunerea lui nici, și indică retroactiv focalizarea termenului cu care se asociază (poate fi însă considerat și o propoziție eliptică): Dan nu bea bere, nici vin.; Dan nu știe să scrie, nici să citească. Acest tip de coordonare impune unele restricții; subiectul nu poate fi coordonat prin nici, impunând o coordonare prepozițională eliptică: Dan nici Maria n-au plecat. / Dan n-a plecat, nici Maria.

1.2.2.5. Echivalentele negației propoziționale

Anumite construcții prepoziționale și conjuncționale (fără, fără să, departe de) sunt echivalente ale negației propoziționale din propoziții subordonate.

Prepoziția fără introduce secvențe echivalente cu o propoziție negativă; un reflex al acestei echivalențe este apariția în interiorul grupului prepozițional, respectiv al propoziției conjuncționale, a termenilor negativi care impun de obicei dubla negație (pronume, adjective, adverbe nimeni, niciun, nicăieri etc.): fără să-i spună nimeni; fără aprobarea nimănui; fără a merge nicăieri; fără niciun folos; Animalele traversau podul fără nicio taxă. (I. Nicolau, Haide, bre!); Mi-am adus aminte acum (fără nicio legătură cu îngerul decapitat) cum s-a răzbunat amicul G. („Dilema”, 2004). Totuși, acestea nu sunt obligatorii, putând fi substituite de expresii nehotărâte: fără să-i spună cineva; fără vreun folos; Gertrude va fi trecut oare prin această lume fără să lase vreo urmă? ( Dilema”, 2004). În anumite cazuri expresiile nehotărâte sunt mult mai probabile decât cele negative: fără să știe vreodată / niciodată. De asemenea, construcțiile introduse de prepoziția fără nu acceptă în componența lor particula adverbială nici (fără a veni nici el).

Prepoziția fără urmată de un grup nominal sau de un infinitiv și conjuncția fără (să) urmată de un subjonctiv îndeplinesc funcțiile de circumstanțial de mod (Lucrează fără a face vreo pauză.), condițional (Fără ajutorul lui, nu reușea să câștige.), sau concesiv (A plecat, fără să aibă bani de drum.).

Sintagma adverbială departe de, urmată de un infinitiv (prezent sau perfect), apare în diferite poziții sintactice, fiind echivalentă cu o propoziție negativă.

Sintagma, specifică stilului cult (probabil imitată după franceză: loin de + infinitiv), cu sens eufemistic la origine, este tot mai răspândită în limba de azi.

Construcțiile specifice apar în poziția de: (a) nume predicativ – într-o enumerare care e departe de a fi completă, selecția ia în seamă următoarele criterii. („Dilema”, 1997); Gazetarii români sunt departe de a fi priceput ei înșiși „care-i treaba” cu Europa. („Dilema”, 2000); (b) circumstanțial opozițional – Prezența obsesivă a unei noțiuni în paginile unui autor, departe de a însemna specializarea autorului în acea noțiune, este o dovadă a nostalgiei după ea. (A. Blandiana, Autoportret); Inutil de subliniat că, departe de a fi omogene și solidare, grupurile în chestiune s-au agregat și dezagregat succesiv. („Dilema”, 1998); Departe de a fi strict documentare […], fotografiile lui Nash prelungesc misterul mai mult decât îl divulgă. („Dilema”, 1998).

1.2.3. Negația de constituent

Negația de constituent (desemnată și ca negație nonverbală, parțială, focalizantă, a altor constituenți sintactici decât predicatul) utilizează același mijloc cu negația propozițională, marca negativă nu, care precedă constituentul sintactic respectiv: Nu ieri a venit. Nu despre voi am vorbit.

Statutul gramatical al mărcii negative poate fi însă considerat ca diferit în cele două cazuri: nu1 al negației verbale, este un morfem gramatical, iar nu2, al negației de constituent, este un semiadverb, mijloc lexico-gramatical cu caracteristici proprii. Nu focalizant exclude realizarea ne- (caracteristică negației verbale la trei dintre formele verbale nepersonale) și nu se reduce niciodată fonetic la n-. Aceste caracteristici sunt legate de faptul că nu focalizant este în mod normal purtător al accentului frastic (în vreme ce nu verbal poartă accent lexical).

În grupul nominal, nu poate preceda adjuncți adjectivali, substantive în genitiv etc. (casă nu nouă; casă nu a Mariei). În grupul verbal, orice tip de complement (citește nu cărți, ci reviste; pleacă nu azi, ci mâine). În grupul adjectival și în cel adverbial, negația precedă complemente (apt nu de muncă) și determinanți ai gradației (nu foarte, nu prea), dar nu poate interveni în structurile legate prin prepoziția de, pe care le precedă doar: nu extrem de util; extrem nu de util; extrem de nu util.

Nu focalizează și poziții sintactice realizate prin propoziții subordonate – Răspunde nu când vreau eu. Pleacă nu ca să câștige bani. Înaintea unei relative apare mai rar (? un om nu care așteaptă, ci care acționează) sau e chiar exclus (dacă relativa are predicat nominal: un om nu care e harnic, ci leneș), plasându-se în schimb în interiorul acesteia: un om care nu așteaptă, ci acționează; un om care nu e harnic, ci leneș.

Construcția cu negație focalizantă manifestă unele preferințe de topică- constituentul negat tinde să ocupe poziția inițială; în schimb, e puțin probabil să apară în finală fără ca enunțul să fie completat de un segment de corecție- Nu romane scrie. / ? Scrie nu romane. / Scrie nu romane, ci poeme. Constituentul focalizat poate fi – în cazuri speciale, clar marcate – și predicatul (în grădină, Ion nu smulge, ci plantează flori.-, în acest caz diferența dintre negația prepozițională și cea focalizantă se neutralizează).

Unele combinații, care realizează inițial figura retorică a litotei (un termen cu sens negativ, supus procesului de negare, substituie un cuvânt cu sens pozitiv: de exemplu, nu rău e folosit în loc de bun) tind să devină stabile. Mai ales adjectivele și adverbele tind astfel să formeze o unitate cu negația care le precedă: nu puțin, nu o dată, nu demult etc: In nu puține cazuri i-am aprobat pe deplin. (A. Marino, Pentru Europa); La limită, ele sunt, nu o dată, străine unele de altele. (ibid.).

Sunt relativ stabile și combinațiile mărcii negative cu diverse particule pragmatice (semiadverbe); în funcție de sensul și valoarea acestora, unele expresii negative au funcția de a anula o restrângere, implicând o lărgire a aplicației predicatului (nu numai, nu doar: Nu numai copiii greșesc.), altele funcționează ca atenuatori, aproximatori (nu chiar, nu tocmai:. Răspunsul lui a fost nu tocmai corect.).

Posibilitatea ca semiadverbele să producă unele combinații stabile cu marca de negație care le precedă este variabilă de la unitate la unitate, lucru firesc dată fiind eterogenitatea funcțională a clasei. Este destul de frecventă secvența nu încă (un om nu încă bătrân).

Un caz special este cel al combinării negației cu semiadverbul mai: particula negației îl precedă când acesta precedă forma verbală (nu mai vine; nu mai dormise), dar se referă la verb, nu la semiadverb, așa cum o dovedește plasarea ei în structurile cu mai intercalat: nu a mai venit, nu va mai dormi.

În aceste construcții care tind spre lexicalizare, segmentul de corecție (continuarea explicativă) poate fi mult mai ușor omis decât în cazul unei negații pur focalizante; un enunț independent de tipul (?) Răspunsul lui a fost nu corect. este mult mai greu reperabil decât unul în care negația privește semiadverbul: Răspunsul lui a fost nu tocmai corect.

În aceste cazuri, nu se mai poate vorbi de o negație a constituentului sintactic. Particula nu neagă instrumente pragmatice și chiar pe cele considerate ca gramaticalizate, ale formării gradației, ca foarte: un om nu foarte serios. Se poate considera desigur că negația focalizantă privește fie grupul adjectival în întregime, sau cel puțin unitatea formată din adjectiv și adverbul gradației: nu [foarte serios], fie adverbul de intensitate: [nu foarte] serios. A doua interpretare pare mai adecvată, așa cum o dovedește diferențierea semantică a adverbului prea, atunci când este precedat de negație („foarte”) și atunci când nu este precedat („mai mult decât trebuie”): [nu prea] modest vs prea modest.

Segmentul cu negație focalizată poate fi topicalizat în construcțiile cu expresii modale, în afara propoziției sau construcției căreia îi aparține: Nu același lucru se poate spune despre colegii lui.; Nu despre noi trebuie să se vorbească.

1.2.4. Explicitarea reciprocă a negației și a afirmației

Există o serie de structuri sintactice de coordonare cu sens adversativ – îi telefonează nu Măriei, ci Danei., A plecat acum un an, nu luna trecută. – în care negația este utilizată pentru a întări afirmația complementară.

Pentru negarea / afirmarea unui constituent diferit de predicat, există mai multe posibilități de realizare: prin punerea în prim plan a negației focalizate –

Nu vin bea, ci bere., (a') Bea nu vin, ci bere. (enunțuri între care diferențele sunt doar de topică) – dar și prin folosirea negației verbale urmate de corecția care precizează focusul (b): Nu bea vin, ci bere. În structuri de acest tip, secvența adversativă – de corecție – ridică unele probleme de interpretare sintactică: în (b) este considerată în mod normal propoziție eliptică, afirmativă, coordonată cu o propoziție negativă; în (a) și (a'), dat fiind că verbul este la formă afirmativă, secvențele pot fi considerate și constituenți coordonați între ei (complemente directe, în acest caz).

Secvența alcătuită din negație și afirmația care o substituie se poate realiza și fără conjuncția ci, prin juxtapunere, cu condiția să se repete tiparul sintactic, de preferință și verbul centru, iar raportul să fie marcat prin pauză și intonație: (c) Nu bea vin, bea bere.

Aceeași semnificație se exprimă prin structuri care pun în prim plan afirmația, căreia i se asociază negația termenului complementar, ca segment juxtapus – (d) Bea bere, nu vin. – sau coordonat copulativ: (e) Bea bere și nu vin. Și în acest caz există probleme de interpretare: negațiile din (d) și (e) trebuie considerate prepoziționale (eliptice), neutralizând însă diferența dintre negația prepozițională (nu bea vin) și cea focalizată (nu vin bea).

Și negarea predicatului (a predicației) poate intra în acest tipar, cu mai puține realizări posibile, dat fiind că în acest caz nu mai apar variante ale modalității de focalizare și nici coordonarea copulativă a segmentului negat: Nu ascultă muzică, ci doarme.; Doarme, nu ascultă muzică.

Structurile coordonate care asociază negația și afirmația au un caracter polemic marcat și o valoare argumentativă considerabilă.

1.2.5. Întărirea negației

Negația poate fi întărită prin două categorii de fenomene destul de diferite: unul predominant gramatical – adăugarea unor intensificatori, în zonele semantic-discursive care acceptă gradualitatea (Nu doarme. / Nu doarme deloc.; Nu mănâncă pâine. / Nu mănâncă niciun pic de pâine.), celălalt predominant stilistic – substituirea unor termeni negativi prin echivalente marcate expresiv, simțite de vorbitori ca mai puternice (Nu zice nimic. /Nu zice nici cârc.). O serie de mijloace lingvistice sunt totuși comune celor două fenomene, ceea ce justifică tratarea lor împreună.

Întărirea se realizează în parte prin cuvintele negative cu rol de argumente sau circumstanțe – cu atât mai mult cu cât conțin informație deja presupusă de semantica verbului – dar și prin multe alte mijloace specializate pentru această funcție.

Negația prepozițională este întărită prin adăugarea unor mărci de intensificare fie direct verbului, care desemnează procese graduale sau apreciabile din punct de vedere epistemic ca graduale (Nu progresează. / Nu progresează deloc.] Nu doarme. > Nu doarme nicidecum.), fie complinirilor sale (Nu doarme deloc bine.-, Nu are niciun pic de răbdare.). Mijloacele specializate sunt mărci de intensificare: (a) de tip adverbial – adverbe cu sau fără determinanți de cuantificare, locuțiuni și expresii echivalente: deloc (absolut deloc), nicidecum, nicicum, câtuși de puțin, nici pe departe, în niciun caz, niciun pic etc.; (b) de tip adjectival – locuțiuni care precedă și cuantifică un nominal: niciun pic de…, nici urmă de…

Unele dintre mijloacele de tip adverbial sunt folosite ca marcă a negației focalizante, mai ales în contexte în care nu este puțin folosit: cu atribute neizolate sau izolate, nume predicative, elemente predicative suplimentare: A dat un răspuns deloc corect. /(?) A dat un răspuns nu corect.; Nicidecum jenat, a răspuns la apel. / (?) Nu jenat, a răspuns la apel. etc.

1.2.5.1. Mărci de intensificare de tip adverbial

Principalele mărci de intensificare de tip adverbial sunt în româna actuală standard adverbul deloc (general) și locuțiunile nici pe departe, câtuși de puțin (destul de frecvente):

Nu-mi amintesc deloc luna decembrie 1984. („Dilema”, 2004);

Cartea „Haide, bre!” nu este nici pe departe o monografie. („Dilema”, 2000);

Nu pretind ca e așa cum spun eu, nu, câtuși de puțin, mă întreb doar. (N. Steinhardt, Jurnalul).

În limbajul popular-regional și colocvial există și alte cuvinte și expresii cu valoare de întărire: niciun pic; de fel; neam etc. (Nu așteaptă niciun pic.). Unele dintre formulele idiomatice sunt limitate – prin origine – la combinarea cu anumite predicate: nici în ruptul capului sau nici mort (în care adjectivul variază după gen și număr) apar ca intensificatori ai negației unor verbe cu caracter agentual și intențional: Nu pleacă nici în ruptul capului. / Nu plouă nici în ruptul capului.

Ca întărire a negației prepoziționale, deloc este plasat imediat după verb (nu… deloc încadrează astfel forma verbului). De obicei apariția adverbului de intensificare este imposibilă dacă verbul este deja însoțit de un termen negativ pronominal sau adverbial (Nu câștigă nimic deloc.; ?Nimeni nu vine deloc; Nu greșește deloc niciodată.).

Un grad și mai puternic de întărire se obține prin amplificarea lui deloc, în construcția absolut deloc:

L. va testa efectele privării de somn asupra organismului, el propunându-și să nu doarmă absolut deloc timp de 60 de ore. (EZ, 2004);

Nu îmi doresc absolut deloc premii, ci doar bani pentru proiectele mele. (ALA, 2003).

Dintre termenii negativi (pronume și adverbe), adverbele de mod tind să devină simple elemente de întărire a negației. Această funcție a căpătat-o nicidecum (caracterizând în prezent stilul înalt), în mai mare măsură decât nicicum (care își păstrează mai mult valoarea modală):

Iar unitatea nu este nicidecum unicitate. („Dilema”, 2002);

Ați instalat un joc care nu vrea să pornească nicicum? (EZ, 2004).

Alte locuțiuni similare sunt construite prin utilizarea unui tipar prepozițional: în niciun caz (standard), cu niciun chip (popular) etc.

Deloc poate substitui particula negației focalizante (nonverbale) înaintea unor adjective sau adverbe:

Multe alte biserici au fost câștigate prin procese puțin milostive și deloc misionare. („Dilema”, 2004);

Prima [temă] o reprezintă meditația asupra spațiului sacru; deloc întâmplător, ea este cea lămuritoare. („Dilema”, 2004).

Adverbul deloc nu poate însă nega elemente nongradabile: argumente ale verbului, circumstanțiale de loc sau timp (*deloc Ion, *deloc ieri).

Nicidecum poate fi echivalentul particulei de negație focalizantă (nonverbale), atât în contexte graduale, cât și în cele care nu impun ideea de gradație:

Desemnarea lui G. D. În postura de candidat s-a făcut pe criterii clientelare, nicidecum pe baza popularității. (EZ, 2004).

Și locuțiunile în niciun caz, cu niciun chip etc. apar frecvent ca mărci pentru negația focalizantă sau în structuri eliptice de asociere afirmație-negație:

Este ca și cum acest gen de revoluție ar suplini un război victorios, în niciun caz revoluția. (E. Cioran, Schimbarea).

1.2.5.2. Mărci de intensificare de tip adjectival

Intensificatorii de tip adverbial sunt în majoritate mijloace expresive (aparținând limbajului popular și familiar), locuțiuni în curs de fixare, care alcătuiesc deci o listă deschisă. La baza expresiilor stau substantive care exprimă metaforic ideea de cantitate mică – fir, firmitură\ (poetic) fărâmă, boabă, lețcaie, iotă, țipenie etc., în genere însoțite de cuantificatorul niciun (nicio). Mărcile de tip adjectival însoțesc negația prepozițională, dar apar în interiorul unui grup nominal cu funcție de argument sau circumstanțial al verbului și au structura:

niciun (nicio) N] de N2: niciun pic de…, nicio picătură de…, niciun strop de…, niciun dram de…: Nu are niciun pic de răbdare.;

nici Ni de N2: nici urmă de…, nici picior de…: Nu vede nici urmă de clienți.

Multe dintre expresii sunt încă destul de concrete, apărând, în afara

limbajului popular, într-un stil căutat, pitoresc: N-au, oare, niciun fir de dreptate cei care apără OTV? („Cotidianul”, 2002).

1.2.5.3. Mărci de intensificare de tip pronominal

Limbajul popular și familiar dispune și de intensificatori stilistici de tip pronominal, care substituie un pronume negativ, funcția lor de întărire a negației manifestându-se prin adaosul expresiv. Structura clasei este „nici N”: nici dracu', nici naiba, nici tata-mare etc.: N-a venit nici dracu'.

Limbajul popular și familiar folosește substantivele centre ale acestor locuțiuni – cuvinte din imprecații, tabuizate, considerate agresive și vulgare (la dracul, naiba etc.) și în construcții afirmative (fără nici) al căror sens global, pragmatic, e negativ: Are pe dracu'. (= N-are nici pe dracu'. = N-are nimic.); A venit tata-mare. (= N-a venit nimeni.).

În afara substitutelor generale, există unele cu caracter idiomatic, restrânse la combinarea cu anumiți regenți: de exemplu, nici cârc, nici pâs sunt complemente directe ale unui verb de declarație (N-a zis nici cârc / nici pâs.), pe dracu' ghem al verbului a face (A făcut pe dracu' ghem.) etc.

1.2.6. Structuri negative cu alte valori decât negația

O serie de structuri sintactice conțin o marcă negativă a cărei funcție principală nu este negația: este vorba de așa-numita negație expletivă, de restricția cu formă negativă (nu… decât…), de cumularea cu formă negativă (nu numai…, ci și…).

1.2.6.1. Negația expletivă

Negația expletivă constă în apariția unei mărci negative într-o propoziție al cărei sens logic este pozitiv. Marca lipsită de valoare negativă apare în mai multe situații diferite: (a) cu expresii conținând ideea de „teamă” sau de „obstacol” (.Mi-e teamă să nu plouă. Nu mă pot împiedica să nu spun asta.), (b) în construcții temporale (Vino până nu se răzgândește el.), (c) în enunțuri exclamative (Câte zile n-a așteptat!).

Propoziția subordonată unor expresii conținând ideea de „teamă” – a-i fi teamă, a-i fi frică, a se teme, cu verbul la conjunctiv, apare în formă negativă deși motivul preocupării este producerea, nu nonproducerea evenimentului desemnat: Mi-e frică să nu cadă peretele. [= Mi-e frică de posibilitatea ca peretele să cadă]. În aceste construcții (similare în multe alte limbi), se poate vorbi de o specializare sintactico-semantică în funcție de forma pozitivă sau negativă a conjunctivului din subordonată. Cu forma de conjunctiv pozitiv, verbul capătă sensul „mă sperie ideea de a face X” și verbul al doilea are subiectul controlat de complementul indirect (cu rolul de Experimentator): Mi-e teamă să ies din casă. Cu forma negativă de conjunctiv, sensul este diferit: „e posibil X și eu nu vreau X”; subiectul poate fi diferit, pentru că realizarea acțiunii nu depinde de voința subiectului temerii; aproximativ echivalentă e construcția cu că și indicativul sau condiționalul: Mi-e teamă să nu greșesc. (= Mi-e teamă că o să greșesc / că s-ar putea să greșesc.). Negația din subordonată poate fi explicată sau ca aparținând semantic verbului centru (Nu vreau să plouă.), sau ca o contaminare: Mi-e teamă: / [Vreau] / să nu plouă!

Tot ca o „propagare” a negației din regentă poate fi interpretată și negația expletivă după expresii ale obstacolului, restricției, obligatoriu în formă negativă (Nu se poate împiedica să nu se gândească la asta.).

La fel, subordonatele temporale introduse de până pot conține o negație expletivă propagată din negația predicatului regent – Nu se oprește până nu termină. – sau provenită din expresia atitudinii: Vino până nu se termină spectacolul. (= Vino / să nu se termine spectacolul!).

Enunțurile exclamative cu negație expletivă – Câte nu mi-a spus! Ce n-a făcut! – pot fi interpretate ca propagând în propoziție o negație a atitudinii modale ([Nu pot să cred] câte mi-a spus! / ce a făcut!).

1.2.6.2. Restricția cu formă negativă (polemică)

Restricția polemică este alcătuită din negația verbală nu și particula restrictivă decât: negația însoțește verbul, iar decât precedă elementul a cărui excepție este afirmată (subiect, complement, nume predicativ etc.; inclusiv subordonatele corespunzătoare). Constituentul sintactic precedat de decât își păstrează caracteristicile morfosintactice ale funcției sale: caz (Nu-mi spune decât mie.), morfem specific (Nu mă vede decât pe mine.), conjuncție (Nu știe decât că ai plecat. Nu vrea decât să cânte.) sau relativ (Nu merge decât unde-i spun eu.).

Ordinea cuvintelor este fixă; nu este posibilă decât structura în care verbul negat este urmat de constituentul introdus prin decât: Nu are decât mere și prune. / *Decât mere și prune nu are. Construcția este sinonimă celei cu restrictorii pozitivi doar sau numai: Are doar mere și prune /numai mere și prune. În limba actuală, un fenomen regional (din sud) tinde să se extindă, în ciuda condamnării sale de către normele limbii standard: folosirea adverbului decât și în contexte pozitive, deci cu neutralizarea polarizării sale: Are decât mere.

1.2.6.3. Cumularea cu formă negativă (polemică)

Cumularea polemică este alcătuită din elemente corelative care, sub aparența unei structuri adversative, indică un raport de coordonare copulativă: nu numai / nu doar… ci și / dar și; nu numai că… / nu doar că… ci și / dar și. Mecanismul structurii constă în negarea unei restricții și corectarea ei printr-o lărgire a domeniului vizat. Construcția se grefează pe tiparul negației focalizante – Vorbește nu numai cu pasiune, ci și cu răbdare, (cf.: Vorbește nu cu pasiune, ci cu răbdare.). Când vizează propoziții, negația focalizantă utilizează în plus conjuncția că: Nu numai că plouă, dar e și vânt.