Nedenuntarea Unor Infractiuni, Favorizarea Infractorului, Inlesnirea Evadarii
Cuprins
Introducere
Buna înfăptuire a justiției este unul dintre pilonii societății, astfel încât legiuitorul a dorit să se asigure că acțiunile de îndeplinire a justiției nu vor fi împiedicate, cel puțin nu fără a fi pedepsite. Astfel, Codul penal reglementează în Capitolul 2 faptele ce constituie infracțiuni de împiedicare a înfăptuirii justiției, scopul social direct al acestor prevederi fiind descurajarea membrilor societății de a avea un comportament de favorizare, în orice fel, a infractorilor, sau chiar de nepăsare față de infracțiunile despre a căror săvârșire au luat la cunoștință.
Lucrarea de față, structurată în patru capitole, își propune să analizeze doar trei din infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, respectiv nedenunțarea unor infracțiuni (reglementată de art. 262 din Codul penal), favorizarea infractorului (reglementată de art. 264 din Codul penal) și înlesnirea evadării (infracțiune prevăzută în art. 270 din Codul penal), cel de-al patrulea capitol fiind rezervat studiului de caz, în care sunt analizate aspecte din practica judiciară.
În primul capitol este abordată infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, fiind prezentate obiectul infracțiunii, subiecții, respectiv subiectul activ și subiectul pasiv, precum și conținutul constitutiv al infracțiunii. Acest ultim aspect tratează latura obiectivă a infracțiunii, analizând elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate, precum și latura subiectivă a infracțiunii, relativ la care avem în vedere dacă fapta a fost săvârșită cu intenție, directă sau indirectă, ori din culpă. De asemenea, sunt prezentate cele două cauze de nepedepsire prevăzute de alin. 2 și 3 din Codul penal, respectiv calitatea de soț ori de rudă apropiată a celui ce săvârșește infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni și situația în care infractorul, mai înainte de începerea urmării penale pentru infracțiunea nedenunțată înștiințează autoritățile asupra respectivei infracțiuni sau, chiar după începerea urmării penale ori descoperirea vinovaților, acesta ajută la arestarea acestora. Acest capitol își propune să trateze aspectele ce diferențiază infracțiunea de nedenunțare de alte infracțiuni, asemănătoare ca obiect, însă care au un subiect calificat ce schimbă încadrarea juridică a faptei, precum omisiunea sesizării organelor judiciare. S-a avut în vedere și reglementarea nedenunțării din Noul Cod penal, fiind subliniate schimbările aduse de acesta, respectiv diminuarea termenului pedepsei cu închisoarea și extinderea ariei persoanelor ce pot beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de alin. 3 al art. 262. Desigur, se impune și o scurtă diferențiere a infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni de infracțiunea prevăzută de art. 170 din Codul penal, acestea două deosebindu-se prin natura obiectului juridic și, nemijlocit, prin natura infracțiunilor asupra cărora legiuitorul a stabilit obligația denunțării.
Cel de-al doilea capitol are în vedere infracțiunea de favorizare a infractorului, aceasta fiind prezentată după aceeași structură ca și în primul capitol (conținut legal, condiții prealabile, conținut constitutiv). Totuși, sunt câteva aspecte distinctive, precum faptul că favorizarea infractorului nu poate fi săvârșită din culpă și faptul că în cazul acestei infracțiuni legiuitorul a stabilit o singură cauză de nepedepsire, prin art. 264 alin. 3 din Codul penal, în care se arată că nu se pedepsește favorizarea făcută de soț sau de o rudă apropiată. Interes deosebit prezintă elementul material al faptei, din această perspectivă distingându-se două modalități normative ale infracțiunii de favorizare a infractorului, respectiv favorizare personală și favorizare reală, ambele prezentate pe larg în cadrul acestui capitol.
În al treilea capitol al lucrării este prezentată infracțiunea de înlesnire a evadării, aceasta fiind analizată respectând aceleași aspecte constitutive (condiții preexistente, conținut legal și conținut constitutiv, forme și sancțiuni). O caracteristică importantă a acestei infracțiuni constă în existența unui dublu obiect juridic, unul principal și unul secundar, precum și în faptul că subiectul pasiv al infracțiunii poate fi, de asemenea, principal sau secundar. Legiuitorul a stabilit pentru această infracțiune cinci forme agravate, prevăzute în alin. 1 – 3 ale art. 270 din Codul penal și reglementează, în alin. 4 al aceluiași articol, săvârșirea infracțiunii din culpă.
În ultimul capitol sunt prezentate probleme din practica judiciară în legătură cu infracțiunile analizate, aspecte referitoare atât la încadrarea juridică a faptei în mod corect, cât și la stabilirea sancțiunilor ori a existenței cauzelor de nepedepsire, atunci când este cazul, sau a formelor agravate, fiind evidențiate opiniile formulate în literatura de specialitate asupra spețelor prezentate. Astfel, sunt analizate cazuri în care se impune distincția dintre nedenunțarea unor infracțiuni și favorizarea infractorului, ori reținerea ambelor infracțiuni în concurs.
Capitolul I. Nedenunțarea unor infracțiuni
Întrucât înfăptuirea justiției trebuie să se realizeze în condiții normale și să nu fie împiedicată prin nicio acțiune sau inacțiune, legiuitorul reglementează o serie de fapte care, prin natura lor, împiedică sau zădărnicesc înfăptuirea justiției ori afectează realizarea acesteia în mod corect, fapte incriminate de legea penală. Infracțiunile contra relațiilor sociale privitoare la înfăptuirea justiției sunt prevăzute în art. 259 – 272 din Codul penal, acestea având un obiect juridic comun, respectiv relațiile pentru a căror normală desfășurare se impune ocrotirea justiției.
Nedenunțarea unor infracțiuni nu avea o reglementare explicită în Codul penal din 1936, însă legiuitorul prevedea unele incriminări speciale ale nedenunțării unor infracțiuni, precum nedenunțarea unor infracțiuni contra siguranței exterioare a statului și nedenunțarea unor infracțiuni contra liniștii publice. Spre exemplu, în art. 322, se prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an pentru persoana care nu înștiințează autoritățile despre „aceste cete sau bande, despre locurile unde se ascund sau se întâlnesc”.
Denunțarea unor infracțiuni poate fi esențială pentru descoperirea acesteia sau pentru înlesnirea arestării infractorului, realizarea scopului legii penale devenind astfel direct dependentă de denunțarea infracțiunii în anumite cazuri.
1.1. Conținutul legal și condiții preexistente
Codul penal reglementează nedenunțarea unor infracțiuni în art. 262, arătând că „omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211, 212, 215^1, 217 alin. 2-4, art. 218 alin. 1 și art. 276 alin. 3 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”
În Noul Cod penal infracțiunea în discuție este reglementată în art. 266, ca „fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile”, legiuitorul păstrând două cauze de nepedepsire, în alin. 2 și 3 ale art. 266, însă cu unele modificări privind condițiile în care se aplică.
Condiția esențială preexistentă a acestei infracțiuni este existența uneia dintre infracțiunile arătate de legiuitor în art. 262 din Codul penal, asupra căreia o persoană să aibă cunoștință, neîndeplinirea acestei condiții făcând imposibilă existența infracțiunii de nedenunțare. Nu se reține infracțiunea de nedenunțare dacă fapta de a nu înștiința organele competente privește o altă infracțiune decât cele arătate de legiuitor.
Conform prevederilor Noului Cod penal referitoare la infracțiunea de nedenunțare (art. 266), condiția preexistentă constă în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, extinzându-se astfel aria situațiilor în care există obligația denunțării.
1.1.1. Conținutul legal
Infracțiunile la care face referire art. 262 din Codul penal sunt: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, tâlhăria, pirateria, delapidarea, distrugerea, în condițiile arătate de alin. 2 – 4 ale art. 217, distrugerea calificată, distrugere și semnalizare falsă. Astfel, legiuitorul a transformat obligația morală a tuturor persoanelor de a împiedica săvârșirea unor infracțiuni ori de a ajuta autoritățile în descoperirea infractorilor, atunci când dețin informații privind înfăptuirea unei infracțiuni, pentru aceste cazuri, într-o obligație legală, nedenunțarea infracțiunilor menționate de legiuitor pedepsindu-se penal.
Legiuitorul a luat în considerare gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor amintite, considerând că este obligația fiecărei persoane ce are știință despre săvârșirea vreuneia dintre acestea să o denunțe și să ajute, atât cât sunt în măsură, la tragerea la răspundere penală a infractorului.
Așadar, dacă este vorba despre o altă infracțiune decât cele arătate în art. 262, obligația denunțării nu mai există. În schimb, dacă este vorba despre alte infracțiuni, cu privire la care legiuitorul a prevăzut obligația denunțării, se va reține săvârșirea infracțiunii de nedenunțare prevăzută de art. 170 din Codul penal (nedenunțarea unor infracțiuni contra siguranței statului) sau a infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare arătate în art. 263 din Codul penal (fapta funcționarului public de a nu denunța o infracțiune săvârșită în legătură cu serviciul).
În Noul Cod penal reglementarea este preluată sub denumirea „Nedenunțarea”, în art. 266, însă este modificată sfera aplicabilității sale, textul legal arătând că se reține infracțiunea de nedenunțare dacă persoana care a luat la cunoștință despre „comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane” nu înștiințează de îndată autoritățile competente. Întrucât legiuitorul nu delimitează expres infracțiunile pentru care există obligația de denunțare, ci stabilește această obligație pentru toate infracțiunile ce au avut ca urmare moartea unei persoane, reținem că nu prezintă relevanță dacă moartea persoanei a fost săvârșită cu intenție sau din culpă ori cu intenție depășită. Spre exemplu, chiar dacă legiuitorul nu impune obligația denunțării unei infracțiuni de distrugere sau semnalizare falsă, atunci când această infracțiune va avea ca urmare moartea unei persoane obligația de denunțare va exista.
De asemenea, legiuitorul prevede obligația denunțării unei fapte prevăzute de legea penală, în literatură arătându-se că pentru reținerea infracțiunii de nedenunțare nu interesează dacă fapta prevăzută de legea penală nedenunțată se află în stadiul de pregătire sau de tentativă nepedepsită ori că nu ar putea atrage răspunderea penală.
Astfel, legiuitorul ia în calcul gravitatea urmărilor infracțiunii nedenunțate, stabilind obligația denunțării infracțiunilor contra vieții (acestea sunt, potrivit art. 188 – 192 din Noul Cod penal: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă), precum și a oricăror alte infracțiuni ce au avut ca urmare moartea unei persoane. Asemeni actualelor prevederi, legiuitorul nu consideră necesar ca nedenunțătorul să fi cunoscut circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea și nici autorii acesteia, ori dacă infracțiunea a fost comisă de o persoană sau de mai multe persoane în coautorat, fiind suficient, pentru ca obligația denunțării să existe, ca făptuitorul să fi știut că s-a produs o infracțiune dintre cele asupra cărora există obligația denunțării. Mai mult, întrucât se incriminează nedenunțarea unei fapte prevăzute de legea penală, nu mai prezintă importanță dacă autorul faptei nedenunțate a fost trimis în judecată sau dacă a fost condamnat, ori dacă a beneficiat de vreo cauză de nepedepsire.
În art. 410 alin. 1 din Noul Cod penal este reglementată infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni contra securității naționale, arătându-se că „fapta persoanei care, luând cunoștință despre pă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 394 – 397, art. 399 – 403 și art. 406 – 409, nu înștiințează de îndată autoritățile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”. Legiuitorul instituie obligația denunțării chiar și atunci când infracțiunea se află în stadiul actelor pregătitoare, deci este o tentativă, considerându-se necesară denunțarea tentativei la infracțiunile arătate datorită gradului ridicat de pericol social pe care acestea îl prezintă.
Observăm că, în contextul noii reglementări, nu există o obligație legală de denunțare, spre exemplu, a infracțiunii de piraterie sau delapidare. Totuși, legiuitorul prevede obligația de denunțare a oricărei fapte prevăzute de legea penală care a avut ca urmare moartea unei persoane. Din acest punct de vedere, pentru reținerea infracțiunii de nedenunțare, trebuie dovedită relația de cauzalitate dintre fapta nedenunțată și moartea unei persoane, ca urmare directă a acestei fapte. Dacă nedenunțarea privește o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu este contra vieții și nici nu a avut ca urmare moartea unei persoane, nu va exista infracțiunea de nedenunțare.
De asemenea, după cum am arătat, legiuitorul aduce schimbări și în ceea ce privește cauzele de nepedepsire, în special prin înlocuirea sintagmei „rudă apropiată” cu cea de „membru de familie”, modificare ce mărește numărul persoanelor cărora s-ar aplica excepția de nepedepsire.
1.1.2. Obiectul infracțiunii
La această infracțiune se regăsește doar obiectul juridic specific, întrucât nu este susceptibilă și de obiect material, aceasta deoarece infracțiunea presupune o conduită a făptuitorului ce nu are efecte directe asupra persoanelor sau bunurilor. Obiectul juridic al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, legiuitorul ocrotindu-le prin obligația denunțării de îndată a unor infracțiuni grave.
S-a evidențiat în literatura de specialitate că obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 262 din Codul penal este comun tuturor infracțiunilor referitoare la împiedicarea înfăptuirii justiției și este reprezentat de „relațiile pentru a căror existență și normală desfășurare se impune ocrotirea justiției, ca valoare socială”.
După cum am arătat, infracțiunea în discuție nu are obiect material, aceasta deoarece infracțiunea se consumă printr-o inacțiune, conduită ce nu are efecte asupra persoanelor sau a bunurilor, ci doar asupra înfăptuirii justiției, în sensul împiedicării acesteia.
Totuși, în literatură s-a formulat opinia solitară că obiectul material al infracțiunii nedenunțate devine obiect material și al nedenunțării. În acest caz ar trebui să înțelegem că nedenunțarea unui omor ar avea ca obiect material corpul uman asupra căruia a fost săvârșită infracțiunea, ori nedenunțarea în sine nu produce niciun efect, direct sau indirect, asupra obiectului material al infracțiunii de omor.
Un aspect important este diferențierea acestei infracțiuni de infracțiunea de nedenunțare prevăzută de art. 170 din Codul penal., principalul punct de deosebire fiind obiectul juridic al infracțiunii.
Astfel, în cazul infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni obiectul juridic este reprezentat, după cum am arătat, de relațiile sociale de înfăptuire a justiției. În schimb, obiectul juridic al infracțiunii reglementate de art. 170 din Codul penal constă în relațiile sociale referitoare la siguranța statului, întrucât prin nedenunțarea unor infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 155 – 163, art. 165, art. 166^1 și art. 167 s-ar pune în pericol siguranța statului, independent de amenințarea apărută prin săvârșirea infracțiunii nedenunțate.
Prin urmare, obiectul juridic al nedenunțării unor infracțiuni, respectiv, relațiile sociale de înfăptuire a justiției, devine obiect juridic secundar al infracțiunii prevăzute de art. 170 din Codul penal.. Așadar, distincția esențială constă în natura infracțiunilor asupra cărora legiuitorul a impus obligația denunțării, în cazul infracțiunii arătate în art. 170 fiind vorba despre o serie de infracțiuni contra siguranței statului, pe când art. 262 are în vedere infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății (art. 174, 175, 176), infracțiuni contra patrimoniului (art. 211, 212, 215^1, 217 alin. 2 – 4, 218 alin. 1) și o infracțiune contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 276 alin. 3).
1.1.3. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care a aflat despre săvârșirea uneia dintre infracțiunile arătate în art. 262 din Codul penal, cu excepția autorului ori a participanților la săvârșirea infracțiunii, în acest sens arătându-se că legea nu impune obligația autodenunțării. De asemenea, nu este subiect activ al acestei infracțiuni persoana care, prin calitatea sa specială, ar conduce la încadrarea faptei în altă reglementare penală.
Spre exemplu, funcționarul public săvârșește infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 din Codul penal, și nu de nedenunțare a unor infracțiuni, dacă nu aduce la cunoștința acestora infracțiunea săvârșită în legătură cu serviciul în care își desfășoară activitatea. În acest caz calitatea de funcționar public nu va mai avea relevanță dacă nedenunțarea va privi o infracțiune dintre cele arătate la art. 262, încadrarea faptei fiind de nedenunțarea unor infracțiuni, întrucât pentru reținerea infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare legiuitorul precizează ca nedenunțarea trebuie să privească o infracțiune săvârșită în legătură cu serviciul în care își desfășoară funcționarul activitatea.
Soțul sau ruda apropiată a infractorului este de asemenea subiect activ al infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni, cu toate că legiuitorul prevede acest fapt ca o cauză de nepedepsire. De asemenea, va fi subiect activ al infracțiunii în discuție și cel care va denunța fapta despre care are cunoștință după trecerea unei perioade de la aflare, timp în care ar fi putut să-și îndeplinească obligația de denunțare dar, în mod nejustificat, nu a facut-o, dar până la începerea urmăririi penale, sau care va ajuta organele judiciare la arestarea infractorului, deși aceste cazuri reprezintă tot cauze de nepedepsire.
Săvârșirea infracțiunii în coautorat nu este posibilă, deoarece obligația de denunțare este personală, arătându-se că fiecare dintre cei care nu denunță o infracțiune, săvârșește infracțiunea în calitate de autor, însă participația penală poate exista sub forma instigării și a complicității morale. Astfel, instigatorul sau complicele moral săvârșește și el infracțiunea de nedenunțare, însă în concurs cu instigarea sau complicitatea morală, întrucât a îndemnat sau a permis nedenunțarea.
În acest sens, în doctrină s-a arătat, în mod corect, considerăm, că soțul sau ruda apropiată care instigă o altă persoană la nedenunțare sau devine complice prin atitudinea sa ori prin acțiunile sale, încurajând nedenunțarea, va răspunde penal doar pentru infracțiunea de instigare ori complicitate morală la nedenunțare, în sarcina lor nereținându-se infracțiunea prevăzută de art. 262 din Codul penal.
În această situație se pune problema dacă soțul care nu denunță va răspunde pentru instigare la nedenunțare atunci când instigă o altă rudă apropiată a autorului infracțiunii la nedenunțarea respectivei fapte. Considerăm că răspunsul este afirmativ, întrucât se instigă la fapta de a nu denunța o infracțiune dintre cele arătate de legiuitor, care constituie infracțiune, chiar dacă ruda apropiată nu va fi pedepsită.
Subiectul pasiv al acestei infracțiuni este statul, prin organele sale specializate, ca titular al valorii sociale ocrotite. Nu poate exista și un subiect pasiv secundar la această infracțiune, deoarece nu sunt lezate drepturile unei persoane. Considerând, de exemplu, că nedenunțarea privește o infracțiune de omor, al cărei subiect pasiv este persoana ucisă, este evident că inacțiunea nedenunțătorului nu are efecte asupra celui ucis.
1.2. Conținutul constitutiv
Conținutul constitutiv al infracțiunii reunește o latură obiectivă, cuprinzând elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate între acestea din urmă, și o latură subiectivă, constând în săvârșirea faptei cu intenție sau din culpă.
Infracțiunea este una omisivă, constând în nedenunțarea unor infracțiunii asupra cărora legiuitorul a stabilit obligația denunțului, și are ca urmare punerea în pericol a relațiilor sociale de înfăptuire a justiției. Este de reținut că, fiind o infracțiune omisivă, raportul de cauzalitate dintre inacțiunea infractorului și urmarea socialmente periculoasă nu trebuie dovedit, acesta reieșind din materialitatea faptei, în sensul că urmarea imediată (lezarea relațiilor de înfăptuire a justiției) se produce indiferent de consecințele nedenunțării asupra autorului infracțiunii nedenunțate. Spre exemplu, va exista infracțiunea de nedenunțare chiar și atunci când autorul infracțiunii nedenunțate a fost arestat, și chiar condamnat pentru fapta sa, întrucât nu se cere ca nedenunțarea să profite într-un mod concret, înfăptuirea justiției fiind pusă în pericol prin simpla omisiune de a nu aduce la cunoștința organelor judiciare despre săvârșirea unei infracțiuni.
În ceea ce privește forma vinovăției cu care se săvârșește infracțiunea, aceasta poate fi intenție directă sau indirectă, precum și culpă, simplă sau cu previziune, în condițiile în care legiuitorul nu prevede că nedenunțarea se săvârșește exclusiv cu intenție.
1.2.1. Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii este reprezentat de omisiunea denunțării de îndată a vreuneia dintre infracțiunile precizate expres de lege. Astfel, observăm că este necesară întrunirea cumulativă a unor condiții pentru existența elementului material al infracțiunii de nedenunțare:
a) în primul rând, este esențial să se fi săvârșit în prealabil una din faptele arătate de legiuitor și cel ce nu denunță să fi avut cunoștință despre aceasta; dacă nedenunțarea privește o altă infracțiune decât cele arătate în art. 262 din Codul penal, nu se reține infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, fiind eventual întrunite elementele constitutive ale altei infracțiuni (de exemplu, infracțiunea prevăzută de art. 170 din Codul penal sau cea arătată în art. 263). Trebuie subliniată diferența dintre promisiunea nedenunțării unei infracțiuni și nedenunțarea acesteia. Astfel, dacă o persoană face promisiunea nedenunțării uneia dintre infracțiunile prevăzute de lege, în sarcina acesteia se va reține complicitatea morală la infracțiunea respectivă, deoarece promisiunea este de natură să încurajeze autorul în săvârșirea infracțiunii. Dacă ulterior săvârșirii infracțiunii nu o va denunța de îndată organelor competente, se va reține concurs între complicitatea morală și nedenunțarea unor infracțiuni.
Pentru existența infracțiunii de nedenunțare nu contează dacă fapta la care se referă, dintre cele enumerate de lege, este în formă consumată sau în formă de tentativă. De asemenea, întrucât legiuitorul folosește sintagma „denunțarea unor infracțiuni” și nu „denunțarea unor fapte prevăzute de legea penală”, s-a arătat în literatura de specialitate că, atunci când o faptă prevăzută de legea penală nu întrunește trăsăturile infracțiunii nu se poate reține existența infracțiunii de nedenunțare. Un exemplu în acest sens este atunci când o infracțiune de omor este săvârșită în stare de legitimă apărare, stare ce înlătură caracterul penal al faptei, astfel că nu va mai exista obligația denunțării.
În această situație este majoră schimbarea adusă de Noul Cod penal, care instituie obligația denunțării unor fapte prevăzute de legea penală, astfel că va fi reținută infracțiunea de nedenunțare atunci când se omite înștiințarea organelor competente cu privire la săvârșirea unui omor, chiar dacă autorul acestuia se afla în stare de legitimă apărare. În acest sens, s-a susținut că o condiție secundară pentru reținerea infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni ar fi existența unei hotărâri de condamnare definitive privitoare la fapta nedenunțată, întrucât legiuitorul prevede expres existența unei infracțiuni, și nu a unei fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei opinii, pe care ne-o însușim, acțiunea penală împotriva celui suspectat de săvârșirea infracțiunii de nedenunțare ar trebui pusă în mișcare după condamnarea definitivă a făptuitorului uneia dintre infracțiunile menționate expres de legiuitor.
Un aspect deosebit de important a fost adus în discuție în sensul că legea impune denunțarea unor infracțiuni, și nu a autorului infracțiunii respective. În acest sens, o persoană poate denunța săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de lege, fără însă a denunța infractorul, cu toate că îl cunoște. Ne însușim această opinie, întrucât, dacă legiuitorul ar fi voit să impună denunțarea infractorului ar fi precizat aceasta în mod expres. În același timp, considerăm că posibilitatea denunțării unei infracțiuni, fără a arăta pe autorul acesteia, este de natură să încurajeze pe cel ce are cunoștință despre comiterea unei infracțiuni să o denunțe. Pe de altă parte, denunțarea ueni infracțiuni, dar fără a arăta autorul acesteia, atunci când nedenunțătorul îl cunoaște, este de natură să îngreuneze înfăptuirea justiției, întrucât descoperirea unei infracțiuni al cărei autor nu este cunoscut conduce la antrenarea unor multiple resurse, umane și materiale, pentru aflarea infractorului, iar atitudinea de a nu denunța pe autorul unei infracțiuni poate fi privită ca un act de rea-credință de natură să afecteze relațiile sociale de înfăptuire a justiției.
b) este necesar ca denunțarea să nu se fi făcut de îndată, deci în timp util pentru descoperirea faptei. Întrucât legea nu specifică un termen exact înăuntrul căruia trebuie să se facă denunțul și nici nu face referire la înțelesul sintagmei „de îndată”, acest termen este stabilit de la caz la caz, în funcție de împrejurările în care subiectul a luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de legea penală.
Considerăm că termenul în care s-ar fi putut face denunțarea nu se confundă cu termenul înăuntrul căruia ar putea beneficia de cauza de nepedepsire arătată în art. 262 alin. 3 din Codul penal, ci trebuie analizat ca un termen în care cel care nu a denunțat o infracțiune prevăzută de lege a avut posibilitatea de a înștiința organele competente, nu a fost împiedicat de nimic. Astfel, opinăm că termenul se consideră împlinit în momentul în care nedenunțătorul, având posibilitatea reală de a face denunțul și nefiind împiedicat de nimic, nu înștiințează organele judiciare.
În literatură s-a arătat că o altă condiție ar fi ca subiectul să nu fi încunoștințat „autoritățile competente, organe de urmărire penală”, părere neîmpărtășită, un alt autor arătând că denunțarea se poate face și în fața unui organ care nu are competența de a începe urmărirea penală, în sarcina acestuia căzând informarea de îndată a organelor competente. Așadar, obligația de denunțare este îndeplinită chiar dacă denunțul a fost făcut în fața unui organ necompetent, după materie, calitatea persoanei sau teritoriu, atât timp cât acel organ era îndreptățit să primească plângeri sau denunțuri.
c) omisiunea nedenunțării să fie nejustificată. Astfel, considerăm că nu se poate reține infracțiunea de nedenunțare atunci când cel ce avea cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni nu a denunțat acest fapt deoarece era șantajat. Totuși, și în acest caz trebuie avută în vedere situația concretă, pericolul cu care era amenințat cel șantajat, considerându-se, în literatură, că amenințarea cu pierderea locului de muncă nu poate justifica nedenunțarea. De asemenea, pentru ca nedenunțarea să fie nejustificată, trebuie să se facă dovada imposibilității reale de a denunța.
Nedenunțarea unei infracțiuni poate fi justificată prin motive de natură reală sau personală. Astfel, nedenunțătorul se poate afla într-o efectivă imposibilitate de denunțare, datorită unei boli sau a unor cauze de forță majoră, situații ce fac imposibilă comunicarea cu organele judiciare ori deplasarea la sediul acestora. De asemenea, cel ce știe despre săvârșirea unei infracțiuni asupra căreia are obligația de denunțare, poate fi constrâns să nu-și îndeplinească obligația prin acte de violență sau șantaj împotriva sa. Desigur, pentru a se reține aceste circumstanțe, trebuie dovedit că actele desfășurate împotriva sa au fost de natură să îi insufle o temere reală, o îngrijorare, credința că amenințarea este una reală, de natură să îl prejudicieze.
Sub aspect personal, legiuitorul a reglementat cauza de nepedepsire datorată relațiilor dintre nedenunțător și autorul infracțiunii nedenunțate (calitatea de soț sau de rudă apropiată), reglementare preluată și în Noul Cod penal sub forma cauzei de nepedepsire a soțului sau a membrului de familie care nu denunță una din infracțiunile prevăzute. În literatură s-au arătat și alte situații în care nedenunțarea unor infracțiuni nu ar trebui pedepsită, un prim caz fiind cel privitor la relațiile dintre angajator și angajat. Angajatul poate să nu denunțe o infracțiune săvârșită de angajator atunci când denunțarea ar însemna pierderea singurei surse de venit a familiei sale, situație care trebuie însă apreciată de la caz la caz.
Autorii exemplifică și cazul persoanei ce află despre săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate de art. 262 în timp ce săvârșea o altă infracțiune împreună cu autorul respectivei infracțiuni. S-a exemplificat astfel situația lui x care, în timp ce săvârșea infracțiunea de tâlhărie cu y, află că y a comis anterior un omor. Autorii arată că în această situație denunțarea infracțiunii comise de y ar însemna și autodenunțarea, întrucât cel denunțat ar putea denunța, la rândul său, infracțiunea de tâlhărie la care x a fost coautor. Această soluție se impune, potrivit autorilor, deoarece legiuitorul nu prevede obligația de autodenunțare.
Dacă o persoană are cunoștință despre mai multe infracțiuni săvârșite succesiv și nu denunță nici una dintre acestea, vor exista atâtea infracțiuni de nedenunțare câte omisiuni de a denunța. Tot astfel, dacă va denunța doar o parte dintre acestea, va răspunde pentru infracțiunea de nedenunțare în legătură cu celelalte infracțiuni pe care nu le-a adus la cunoștința organelor judiciare. Atunci când o persoană asistă la săvârșirea unei infracțiuni, iar apoi dă declarații mincinoase privind infracțiunea respectivă, în sarcina acestuia nu se va reține infracțiunea de nedenunțare, ci se va stabili altă încadrare juridică, în raport de infracțiunea la care a asistat (de exemplu, poate exista infracțiunea de favorizare a infractorului).
În literatură s-a opinat că este greșit reținută infracțiunea de nedenunțare în concurs cu infracțiunea de favorizare a infractorului în sarcina celui care comite acte de favorizare a autorului unui omor, justificându-se prin aceea că denunțarea infracțiunii de către făptuitor ar fi însemnat o autodenunțare în ceea ce privește infracțiunea de favorizare, fapt pe care legea nu îl impune.
Urmarea imediată a infracțiunii constă în punerea în pericol a relațiilor sociale ocrotite, respectiv împiedicarea înfăptuirii justiției prin pasivitate, fiind o urmare ce nu se poate concretiza material (asupra persoanelor sau a unor bunuri). Astfel, legătura de cauzalitate dintre omisiunea subiectului activ și urmarea imediată nu trebuie dovedită, deoarece rezultă implicit din atitudinea subiectului de a nu anunța organele competente, prin această atitudine lezându-se în mod direct și imediat relațiile sociale de înfăptuire a justiției ocrotite de legiuitor.
1.2.2. Latura subiectivă
Fiind vorba despre o infracțiune săvârșită prin omisiune, forma de vinovăție existentă poate fi atât cu intenție, directă sau indirectă, cât și din culpă, simplă sau cu previziune. În acest sens, nu este necesar ca nedenunțătorul să fi cunoscut toate aspectele infracțiunii pe care nu a denunțat-o, ci doar să fi știut că este vorba despre o infracțiune pentru care legea prevede obligativitatea denunțării, iar dacă persoana în cauză nici nu are cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, nu se poate reține în sarcina sa obligația de denunțare.
De asemenea, pentru reținerea infracțiunii de nedenunțare nu prezintă importanță scopul urmărit de cel ce omite denunțarea unei infracțiuni, acest fapt fiind luat în considerare, eventual, la individualizarea judiciară a pedepsei.
Infracțiunea este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul, deși avea cunoștință despre una dintre infracțiunile prevăzute de art. 262 și cunoștea obligația sa de a denunța, nu a realizat denunțul, cu toate că a avut posibilitatea. Un exemplu este cel al persoanei care, deși știe că s-a comis una din infracțiunile enumerate, în mod conștient nu înștiințează autoritățile competente, deoarece dorește protejarea autorului, în raport cu care are relații de soț sau de rudă apropiată.
Fapta este săvârșită cu intenție indirectă atunci când făptuitorul, deși cunoaște obligația sa de a denunța săvârșirea infracțiunii, nu o îndeplinește, fără însă a urmări realizarea unei consecințe, cu toate că acceptă posibilitatea acesteia (de exemplu, autorul unui omor să scape nepedepsit). Infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni se consideră săvârșită din culpă simplă atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși ar fi trebuit și a avut posibilitatea aceasta (de exemplu, o persoană nu denunță un omor deoarece nu consideră că nedenunțarea ar putea avea efecte negative).
În fine, infracțiunea poate fi săvârșită din culpă cu previziune, atunci când făptuitorul nu denunță o infracțiune din cele arătate de lege deoarece consideră, în mod incorect și nejustificat, că rezultatele nedenunțării nu se vor produce.
Dacă nedenunțarea apare ca urmare a unei înțelegeri prealabile cu infractorul, se va reține infracțiunea de complicitate morală și nu de nedenunțare. Totuși, va exista infracțiunea de nedenunțare, în concurs cu infracțiunea de favorizare a infractorului, atunci când făptuitorul, după ce află despre comiterea unui omor, îl ajută pe autorul acestuia să șteargă urmele infracțiunii, încercând să împiedice începerea urmării penale.
1.3. Forme și sancțiuni
La această infracțiune actele pregătitoare și tentativa nu sunt posibile, deoarece elementul material al laturii obiective constă într-o inacțiune, însă faptic, infracțiunea poate fi săvârșită prin diferite modalități. Astfel, infracțiunea se consumă în momentul în care făptuitorul, cu toate că are posibilitatea de a denunța o infracțiune despre care are știință, nu o face. Pentru reținerea săvârșirii infracțiunii, trebuie arătat că făptuitorul a avut posibilitatea de a înștiința organele competente, acest fapt fiind determinat în funcție de particularitățile fiecărei situații. Întrucât legea nu prevede expres condiția săvârșirii infracțiunii doar cu intenție, rezultă că nedenunțarea unor infracțiuni poate fi săvârșită și din culpă.
S-a subliniat în literatură că nu este necesar ca nedenunțătorul să fi cunoscut toate aspectele infracțiunii nedenunțate, ci doar să aibă reprezentarea că s-a săvârșit una dintre infracțiunile pentru care legea prevede obligația denunțării. De asemenea, nu contează forma infracțiunii asupra căreia există obligația denunțării, respectiv de tentativă sau formă consumată, precum nici dacă aceasta a fost săvârșită de au singur autor sau în coautorat. Nu interesează nici dacă nedenunțătorul cunoaște autorul infracțiunii sau contextul săvârșirii acesteia. Considerăm că descoperirea unui cadavru cu vizibile urme de violență este o împrejurare de natură să conducă la presupunerea comiterii infracțiunii de omor, cel care îl descoperă având astfel obligația denunțului.
Codul penal prevede, în art. 262, că sancțiunea pentru infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni constă în pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani. Observăm că legiuitorul nu stabilește pedeapsa nedenunțării în raport de pedeapsa aplicată autorului infracțiunii nedenunțate, așa cum prevede că pedeapsa favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicată celui favorizat, în cazul infracțiunii de favorizare a infractorului. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de distrugere în forma prezentată în alin. 2 al art. 217, pedeapsa este închisoare de la un an la 10 ani. Cum pedeapsa nedenunțării este închisoare de la 3 luni la 3 ani, iar legiuitorul nu stabilește minimul sau maximul în raport de pedeapsa aplicată autorului infracțiunii nedenunțate, concluzionăm că nedenunțătorul poate fi condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani, aplicându-i-se maximul pedepsei, chiar dacă autorul infracțiunii nedenunțate a fost condamnat la pedeapsa închisorii de un an, deci minimul pedepsei. Considerăm soluția corectă, deoarece nedenunțarea unor infracțiuni poate atinge în mod grav relațiile privitoare la înfăptuirea justiției, mai ales atunci când aceasta depinde în mare măsură de denunțul respectivei infracțiuni.
În literatură s-a arătat că în cazul persoanei juridice se reține pedeapsa amenzii, conform art. 71^1 alin. 2 din Codul penal. Totuși, considerăm că infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni nu poate fi săvârșită de o persoană juridică, deoarece obligația denunțării este una personală și nu cere o calitate specială a subiectului. De altfel, legiuitorul nu reglementează posibilitatea săvârșirii acestei infracțiuni de către o persoană juridică, în cazul în care reprezentantul legal al unei persoane juridice ar înfăptui infracțiunea prevăzută de art. 262 din Codul penal, aceasta reținându-se în sarcina lui, și nu a persoanei juridice, care nu poate fi responsabilă pentru neîndeplinirea obligațiilor legale personale.
Pentru nedenunțarea unor infracțiuni contra siguranței statului, infracțiune prevăzută de art. 170 din Codul penal, sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani, legiuitorul stabilind aceleași cauze de nepedepsire ca în cazul infracțiunii de nedenunțare prevăzute de art. 262 din Codul penal.
În Noul Cod penal pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de nedenunțare este mult redusă, fiind închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Cu toate că limita minimă a pedepsei închisorii este mai mare, legiuitorul prevede posibilitatea pedepsei amenzii, făcând astfel distincție în funcție de gravitatea infracțiunii.
După cum observăm, în noua reglementare legiuitorul face o încadrare mult mai ușoară a infracțiunii de nedenunțare, în primul rând prin diminuarea maximului pedepsei cu închisoarea și introducerea pedepsei amenzii, iar apoi prin extinderea ariei persoanelor ce pot beneficia de cauza de nepedepsire datorată relației personale pe care o au cu autorul infracțiunii nedenunțate (după cum vom arăta în cele ce urmează, legiuitorul utilizează sintagma de „membru de familie” în locul celei de „rudă apropiată”).
1.4. Cauze de nepedepsire
Legiuitorul a stabilit două cauze de nepedepsire, prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 262 din Codul penal, luând în considerare natura relațiilor dintre făptuitor și persoana pe care avea obligația să o denunțe, dar și atitudinea făptuitorului după săvârșirea faptei. Astfel, prima cauză de nepedepsire operează atunci când cel ce a luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni pe care are obligația de a o denunța este soț sau rudă apropiată cu autorul infracțiunii. Nu prezintă importanță dacă la data respectivă soții erau despărțiți în fapt, atât timp cât căsătoria ființa în drept.
În ceea ce privește noțiunea de „rudă apropiată”, aceasta are înțelesul oferit de art. 149 din Codul penal, respectiv sunt rude apropiate ascendenții și descendenții, frații și surorile și copiii acestora, precum și persoanele devenite astfel de rude prin înfiere. Această cauză este una personală și profită doar celor ce aveau calitatea respectivă în momentul nedenunțării și nu are efecte și asupra participanților la infracțiune.
Astfel, considerăm că nu se reține cauza de impunitate în cazul în care procedura de adopție nu era finalizată la momentul săvârșirii nedenunțării. Pe de altă parte, cauza de nepedepsire operează atunci când, deși în momentul săvârșirii infracțiunii nedenunțate autorul acesteia nu avea calitatea de soț a nedenunțătorului, cel care nu face denunțul, devenind între timp soțul infractorului, află despre infracțiunea săvârșită după căsătorie și nu o denunță. Considerăm aceasta deoarece obligația denunțării apare în momentul în care persoana află despre săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de lege și nu neapărat din momentul săvârșirii infracțiunii respective.
Totuși, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în coautorat, cauza de nepedepsire arătată profită celui ce are știință despre infracțiune doar dacă toți autorii infracțiunii sunt rude apropiate. Astfel, dacă o persoană află despre săvârșirea unui omor de către trei persoane în coautorat, dintre care una este fratele său, nedenunțarea va fi pedepsită. Totuși, în acest caz, prin denunțarea infracțiunii se va realiza și denunțul rudei apropiate, situație în care prevederile legale referitoare la cauzele de nepedepsire devin contradictorii. Dacă, însă, este rudă apropiată cu toți autorii infracțiunii, atunci se vor aplica prevederile art. 262 alin. 2. Legiuitorul a stabilit această cauză de nepedepsire luând în considerare relațiile particulare dintre făptuitor și persoana în legătură cu care s-au conturat anumite relații sociale ce impun un anumit comportament.
În Noul Cod penal legiuitorul a înlocuit sintagma „rude apropiate” cu „membru de familie”, această schimbare fiind foarte importantă, deoarece se extinde aria cazurilor în care va opera cauza de nepedepsire. Astfel, în accepțiunea Noului Cod penal, prin „membru de familie”, se înțelege, potrivit art. 177: ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, persoanele devenite astfel de rude prin adopție, soțul, precum și persoanele care au relații asemănătoare celor dintre soți ori dintre părinți și copii, atunci când conviețuiesc.
În plus, noua reglementare subliniază că aceste raporturi se păstrează persoanelor adoptate și descendenților acestora în raport cu rudele firești. Astfel, observăm că, spre deosebire de actualele prevederi legale, cauza de nepedepsire a nedenunțării unor infracțiuni se va aplica unei categorii mai mari de persoane, legiuitorul oferind acest beneficiu chiar și unor persoane care, deși nu au o legătură de rudenie sau nu sunt căsătoriți îndrept, se comportă ca atare și conviețuiesc. În plus, legiuitorul subliniază că nu va fi pedepsit cel care nu denunță săvârșirea unei infracțiuni de către părintele său biologic, spre exemplu, chiar dacă acesta a fost înfiat, în condițiile legii.
O a doua cauză de nepedepsire prevăzută de Codul penal este cea stabilită în alin. 3 al art. 262, care arată că nu va fi pedepsit cel care denunță autorităților competente fapta înainte de începerea urmării penale sau care, chiar după începerea urmăririi penale ori după descoperirea vinovaților, ajută la arestarea acestora. Considerăm că legiuitorul a dorit să sublinieze că denunțarea trebuie făcută autorităților competente, întrucât a precizat acest aspect, spre deosebire de primul alineat al art. 262 în care se face referire doar la „omisiunea de a denunța”, fără a specifica în fața cui trebuie să se facă denunțul.
Intervalul în care făptuitorul ar fi trebuit să denunțe infracțiunea se stabilește în raport cu fiecare situație în parte și nu trebuie înțeleasă ca perioada scursă de la momentul în care făptuitorul află despre existența unei infracțiuni și momentul în care autoritățile descoperă fapta. Aceasta deoarece infracțiunea poate fi descoperită de autorități imediat după săvârșire sau la o perioadă scurtă, timp în care cel ce avea obligația de a denunța nu a avut posibilitatea de a face denunțul sau, pe de altă parte, autoritățile pot descoperi infracțiunea după o perioadă foarte îndelungată, timp în care cel ce avea obligația de denunțare ar fi avut posibilitatea îndeplinirii acestei obligații, dar nu a făcut-o.
Nepedepsirea celui ce nu denunță o infracțiune până la începerea sau chiar după începerea urmării penale este de natură să încurajeze pe cel ce are cunoștință despre o infracțiune să ajute la descoperirea acesteia, iar dacă a fost deja descoperită, la arestarea autorului. Atunci când nu s-a început încă urmărirea penală, fapta fiind descoperită, orice informație privind infracțiunea poate fi de un real folos la soluționarea cauzei, iar atunci când denunțarea se face după începerea urmăririi penale se are în vedere că nedenunțătorul arată astfel că nu a avut intenția ca prin fapta sa să aducă prejudicii privind înfăptuirea justiției. Legiuitorul a dorit prin instituirea acestei cauze de nepedepsire să încurajeze persoana care are cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni dintre cele arătate să-și îndeplinească obligația de denunțare sau să ajute la arestarea infractorului.
În literatura de specialitate s-a arătat că prin înlesnirea arestării se înțelege un ajutor efectiv dat autorităților și nu neapărat faptul că arestarea s-a realizat datorită exclusiv denunțătorului. Considerăm așadar că formularea de declarații în fața organelor competente referitoare la infractor este de natură să faciliteze arestarea acestuia. În Noul Cod penal această cauză de nepedepsire este reglementată de alin. 3 al art. 266, cunoscând de asemenea câteva modificări. Astfel, nu va fi pedepsit cel care va denunța infracțiunea înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, sau chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă va ajuta la tragerea la răspundere penală a autorului sau participanților.
În acest din urmă caz de nepedepsire, observăm că nu prezintă nicio importanță calitatea nedenunțătorului în raport cu autorii infracțiunii nedenunțate, deoarece nu are la bază relația dintre făptuitor și autorul infracțiunii.
Astfel, dacă infracțiunea nedenunțată este săvârșită în coautorat, iar unul dintre autori are calitatea de soț sau de rudă apropiată a celui ce nu îndeplinește obligația de denunțare, acesta din urmă poate beneficia de aplicarea celei de-a doua cauze de nedenunțare în măsura în care s-au împlinit condițiile acesteia (să fi făcut denunțul înainte de începerea urmării penale, sau, dacă a denunțat infracțiunea după începerea urmării penale, să fi ajutat organele judiciare la arestarea infractorilor).
În această cauză de impunitate prezintă importanță termenul în care a fost efectuat denunțul, acesta trebuind să se realizeze, conform primei ipoteze a art. 262 alin. 3, din momentul în care nedenunțarea a fost posibilă, dar nu fost făcută, până în momentul în care s-a început urmărirea penală pentru infracțiunea nedenunțată. În a doua ipoteză, legiuitorul prevede posibilitatea prelungirii acestui termen și după începerea urmăririi penale sau după descoperirea infractorului, dacă denunțul este de natură să ajute organele judiciare la arestarea infractorului. Astfel, din momentul în care infractorul a fost arestat, nu se mai poate aplica nedenunțătorului această cauză de nepedepsire.
Este important să subliniem că prevederile cuprinse în alin. 2 și 3 ale art. 262 din Codul penal stabilesc două cauze de nepedepsire și nu de înlăturare a caracterului penal al faptei. Astfel, chiar dacă nu se aplică pedeapsa, infracțiunea ca atare există, putând fi luată în considerare, spre exemplu, la stabilirea stării de recidivă.
În ceea ce privește aspectele procesuale referitoare la infracțiunea de nedenunțare, competența judecării acesteia revine instanței care judecă și infracțiunea nedenunțată, sau, dacă, după calitatea persoanelor, competența revine unor instanțe de grad diferit, instanța superioară va avea competența de a judeca toate cauzele, așa cum se arată în art. 35 alin. 5 din Codul de procedură penală.
Capitolul II. Favorizarea infractorului
Legiuitorul a reglementat această infracțiune deoarece dorește să împiedice orice acte de solidarizare cu autorul unei infracțiuni, acte ce sunt de natură să îngreuneze sau să împiedice înfăptuirea justiției.
În Codul penal din 1864 nu era reglementată infracțiunea de favorizare a infractorului, însă legiuitorul făcea referire, în art. 197, la ajutorul dat unui infractor pentru a se ascunde ori pentru a ascunde mijloacele infracțiunii săvârșite, faptă pentru care pedeapsa era închisoare de la o lună la un an. În același articol, se reținea și o formă agravată, atunci când ajutorul era de natură să creeze un folos și pentru favorizator, caz în care pedeapsa era închisoare de 2 ani. Legiuitorul prevedea și o cauză de nepedepsire, respectiv calitatea de soț sau rudă apropiată a favorizatorului cu infractorul, această cauză de nepedepsire fiind preluată, după cum vom observa, de-a lungul schimbărilor legislative până la actual Cod penal și Noul Cod penal.
Favorizarea infractorului a fost reglementată și în Codul penal din 1936, prin art. 284 – 286, un aspect important fiind faptul că legiuitorul a stabilit pedepsele aplicabile în funcție de gravitatea faptei comise de cel favorizat și nu prevedea nicio cauză de nepedepsire. Astfel, dacă făptuitorul favoriza autorul unei crime, pedeapsa era închisoare de la 3 luni la 2 ani și amendă, dacă se favoriza un delict, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an și amendă, iar dacă favorizatorul ajuta autorul unei contravenții, pedeapsa consta doar în amendă.
În actuala reglementare, legiuitorul pedepsește favorizarea infractorului indiferent de infracțiunea comisă, impunând totuși prevederi speciale pentru favorizarea vizând două categorii de infracțiuni, respectiv infracțiuni contra siguranței statului și infracțiuni contra păcii și omenirii.
În literatură s-a arătat că faptele de ajutorare a infractorului, fie pentru a-i asigura produsul sau folosul infracțiunii, fie pentru ca acesta să se sustragă urmăririi penale, judecății ori executării pedepsei, „creează grave și reale stări de pericol pentru înfăptuirea justiției penale putând duce într-o anumită conjunctură chiar la obstacularea acesteia”, fiind astfel absolut necesară incriminarea acestora.
2.1. Conținutul legal și condițiile prealabile
Codul penal reglementează infracțiunea de favorizare a infractorului în art. 264, alin. 1, arătând că „ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani”. De asemenea, în art. 173 alin. 3 se arată că se pedepsește favorizarea privitoare la infracțiunile contra siguranței statului, iar în art. 361 alin. 2 se prevede pedepsirea favorizării privitoare la infracțiunile contra păcii și omenirii, în ambele cazuri arătate pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 10 ani.
În Noul Cod penal este reglementată infracțiunea de favorizare a făptuitorului, art. 269 alin. 1 arătând că „ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă”.
Condiția esențială pentru existența acestei infracțiuni este ca favorizatorul să fi știut că s-a comis o infracțiune și să ofere ajutor infractorului, fără însă a exista o înțelegere prealabilă, iar atunci când ajutorul constă în acțiuni de natură să faciliteze infractorului folosul sau produsul infracțiunii, să nu urmărească prin aceasta obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material. Întrucât legiuitorul a folosit termenul de „ajutor”, se desprinde faptul că infracțiunea poate fi săvârșită doar cu intenție, nu și din culpă, subiectul activ având scopul de a-l ajuta pe infractor.
Favorizarea infractorului se deosebește de infracțiunea de tăinuire sub aspectul situației premise, al obiectului juridic și al laturii obiective, în cazul tăinuirii condiția esențială fiind existența unei infracțiuni din care să provină un bun, asupra căruia se îndreaptă acțiunea de ascundere, primire, dobândire sau valorificare, în scopul obținerii unor foloase materiale, fără însă a exista o înțelegere prealabilă între infractor și tăinuitor. Observăm că principala deosebire constă în scopul săvârșirii infracțiunii, în sensul că favorizarea infractorului are ca scop ajutorarea acestuia, pe când tăinuirea are ca scop obținerea unor foloase materiale de pe urma unui bun care provine dintr-o infracțiune.
Spre deosebire de infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, în cazul căreia legiuitorul a stabilit obligația denunțării unor infracțiuni expres menționate, pentru existența infracțiunii de favorizare a infractorului legiuitorul nu limitează infracțiunile care pot fi favorizate, astfel că favorizarea poate fi săvârșită în legătură cu orice infracțiune, considerându-se că pericolul social există indiferent de natura faptei favorizate, întrucât relațiile de înfăptuire a justiției sunt încălcate prin orice act de favorizare. Chiar mai mult, legiuitorul sancționează mai aspru favorizarea săvârșită în legătură cu unele infracțiuni privitoare la siguranța statului și contra păcii și omenirii, luând în considerare pericolul deosebit pe care aceste infracțiuni îl prezintă.
2.1.1. Conținutul legal
Din reglementarea legală a infracțiunii se desprind două teze, respectiv favorizarea personală și favorizarea reală. Astfel, favorizarea personală presupune ajutorul oferit unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, având un caracter in personam, în timp ce favorizarea reală privește aspectul in rem, presupunând ajutorul dat unui infractor de a se folosi de produsul sau folosul infracțiunii.
După cum vom observa în cele ce urmează, diferența esențială între favorizarea reală și cea personală constă în obiectul material, în cazul favorizării in rem acesta fiind folosul sau produsul infracțiunii favorizate.
În literatură s-a arătat că există însă unele neconcordanțe între prevederile acestui articol și reglementarea din Codul de procedură penală, conform căreia o persoană devine infractor doar la stabilirea vinovăției, la sfârșitul procesului penal.
Dacă infractorul este ajutat în a se folosi de bunurile obținute din infracțiune, după săvârșirea acesteia, dar înainte de încheierea procesului penal, interpretarea strictă și exclusivă a art. 264 ar conduce la nepedepsirea celui ce ajută, deoarece acesta nu ar ajuta un infractor, ci un autor al unei fapte prevăzute de legea penală, de exemplu, întrucât calitatea de infractor apare odată cu încheierea procesului.
Așa cum s-a subliniat și în literatură, infracțiunea de favorizare a infractorului este o infracțiune autonomă și nu are caracter de act de participație, întrucât favorizarea nu presupune o înțelegere prealabilă între persoana care a săvârșit infracțiunea și cel ce îl ajută să îngreuneze urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei, sau îi asigură folosul sau produsul infracțiunii. De asemenea, favorizarea infractorului este o infracțiune conexă – corelativă cu infracțiunea al cărei făptuitor este ajutat. Nu ar putea exista infracțiunea de favorizare a infractorului dacă nu ar fi fost săvârșită, anterior, o altă infracțiune, în legătură cu care autorul să primească un ajutor. Un aspect important constă în caracterul subsidiar al favorizării, întrucât ajutorul dat unui infractor este încadrat ca favorizare doar dacă legea nu prevede o altă încadrare.
Noul Cod penal reglementează această infracțiune în art. 269, sub denumirea de „favorizarea făptuitorului”, aducând modificări importante, prima fiind, evident, înlocuirea sintagmei de „infractor” cu „făptuitor”. Această modificare este de natură să înlăture nepotrivirile dintre Codul penal și Codul de procedură penală amintite mai sus, legiuitorul dorind, de altfel, să acopere o arie cât mai cuprinzătoare a cazurilor din practică, având în vedere că înfăptuirea justiției poate fi împiedicată și prin ajutorarea unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, care în esență ar putea să nu întrunească toate elementele constitutive ale infracțiunii, datorită unor cauze precum minoritatea. Pe de altă parte, modificarea este de natură să asigure celeritatea înfăptuirii justiției, întrucât cel care acordă un ajutor unei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală poate fi tras la răspundere pentru favorizarea făptuitorului mai înainte ca persoana respectivă să fie judecată și condamnată, deci să devină infractor în înțelesul legii.
Această soluție se impune deoarece verificarea însumării condițiilor unei infracțiuni se realizează în cadrul unui proces penal, fiind independentă de reprezentarea pe care o are favorizatorul asupra faptei.
De altfel, în mod practic, pentru condamnarea unei persoane reținându-se infracțiunea de favorizare, înainte de începerea urmăririi penale a acesteia este necesar să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare a celui favorizat, căci doar în acest mod se poate stabili statutul de infractor al celui care a primit ajutorul și, prin urmare, cel de favorizator al celui care l-a ajutat.
Așa cum este reglementată de Noul Cod penal, favorizarea făptuitorului păstrează caracterele favorizării infractorului, în sensul că este o infracțiune autonomă, de sine stătătoare, întrucât presupune inexistența unei înțelegeri prealabile între favorizator și cel favorizat și conexă-corelativă cu infracțiunea al cărei autor este favorizat, existența infracțiunii de favorizare fiind dependentă de existența infracțiunii în legătură cu care se face favorizarea.
2.1.2. Obiectul infracțiunii
Această infracțiune are atât obiect material, cât și obiect juridic. Obiectul juridic al favorizării infractorului este reprezentat de relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, iar obiectul material diferă după cum vorbim despre favorizarea reală sau personală. În literatură s-a susținut opinia potrivit căreia favorizarea infractorului nu are obiect material deoarece „acțiunea făptuitorului nu este îndreptatăîmpotriva unei valori corporale care să formeze obiectul protecției penale”, un punct de vedere contrar fiind cel potrivit căruia „obiectul material poate consta în bunul provenit din săvârșirea unei infracțiuni, bun în legătură cu care se realizează fapta de favorizare”.
Astfel, în cazul favorizării reale, obiectul material constă în bunurile ce reprezintă folosul sau produsul infracțiunii, iar în cazul favorizării personale obiectul material există în măsura în care acțiunea de favorizare se îndreaptă asupra unui bun, cum se întâmplă în cazul distrugerii unor înscrisuri, de exemplu. În acest ultim exemplu, se va reține un concurs de infracțiuni între favorizarea infractorului și infracțiunea de distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 din Codul penal, dacă prin distrugerea respectivelor documente s-a urmărit ajutorarea unui infractor.
Nu trebui confundat obiectul material al infracțiunii de favorizare cu obiectul material al infracțiunii favorizate. Astfel, în cazul săvârșirii unui omor calificat prin premeditare, obiectul material constă în corpul celui ucis, dar folosul poate fi scopul urmărit prin săvârșirea infracțiunii. Favorizarea autorului acestei infracțiuni, în sensul că îi asigură folosul infracțiunii, nu poate avea ca obiect material corpul celui ucis.
Observăm deosebirea favorizării infractorului de infracțiunea de tăinuire din punctul de vedere al obiectului material, în sensul că obiectul material al favorizării reale este folosul sau produsul infracțiunii, în timp ce în cazul tăinuirii obiectul material constă în bunul tăinuit, prin „bun tăinuit” înțelegându-se acel bun rezultat dintr-o infracțiune pe care tăinuitorul îl primește, dobândește sau îl transformă, ori înlesnește valorificarea acestuia. De asemenea, favorizarea personală poate avea obiect material, după cum am arătat, un bun care nu provine din infracțiunea favorizată (un exemplu în acest sens regăsim în situația în care se distrug anumite documente pentru a fi ajutat infractorul, documente ce nu reprezintă obiectul material al infracțiunii favorizate) spre deosebire de tăinuire, al cărei obiect material constă mereu în bunul provenit din infracțiunea principală.
După cum am arătat, legiuitorul prevede două cazuri deosebite de favorizare a infractorului, respectiv favorizarea autorului unei infracțiuni contra siguranței statului, obiectul juridic al acestei categorii de infracțiuni fiind relațiile sociale privind siguranța națională și favorizarea autorului unei infracțiuni contra păcii și omenirii, obiectul juridic al acestor infracțiuni fiind „relațiile dintre state care se referă la apărarea coexistenței pașnice între state și popoare”.
Cu toate că legiuitorul reglementează aceste cazuri de favorizare în mod special, nu trebuie să confundăm obiectul juridic al favorizării săvârșite în aceste cazuri cu obiectul juridic al infracțiunii favorizate. Astfel, favorizarea în condițiile art. 173 alin. 3 și art. 361 alin. 2 va avea ca obiect juridic relațiile sociale de înfăptuire a justiției.
Putem afirma că aceste două cazuri de pedepsire a favorizatorului reprezintă, în esență, aceeași infracțiune de favorizare arătată în art. 264 din Codul penal, însă în forme agravate, chiar dacă sunt reglementate în articole diferite. Aceasta deoarece infracțiunile de favorizare reglementate în art. 173 și în art. 361 au același conținut esențial, diferența constând în reglementarea în cadrul altui titlu din Codul penal și în natura infracțiunilor a căror favorizare se pedepsește. Favorizarea va fi înțeleasă în lumina prevederilor art. 264 din Codul penal, constând tot în ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere prealabilă, de a îngreuna urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru asigurarea folosului sau produsului infracțiunii.
2.1.3. Subiecții infracțiunii
Întrucât legea nu stabilește necesitatea ca infractorul să aibă o anumită calitate, subiect activ al infracțiunii de favorizare poate fi orice persoană, mai puțin autorul sau participanții la infracțiunea favorizată. Aceasta deoarece legea nu incriminează acțiunea de autofavorizare, astfel că nu se va reține nici infracțiunea de instigare sau complicitate la favorizare în sarcina autorului și a participanților la infracțiunea în legătură cu care s-au desfășurat acte de favorizare. Totuși, atunci când actul de autofavorizare constituie în sine o altă infracțiune, cum este în cazul distrugerii de înscrisuri, fapta va fi încadrată conform prevederilor penale specifice, existând astfel un concurs între infracțiunea de favorizare a infractorului și cea de distrugere de înscrisuri.
Calitatea specială a subiectului pasiv nu este de natură să schimbe încadrarea juridică a faptei. Spre exemplu, dacă un martor dă declarații mincinoase, urmărind să îl ajute în acest fel pe infractor, acesta va răspunde pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă în concurs cu infracțiunea de favorizare. Pe de altă parte, dacă martorul dă declarații false, fără însă a avea vreun scop de a ajuta în orice fel infractorul, în sarcina sa nu se va mai reține favorizarea infractorului, deoarece lipsește intenția de a favoriza ca latură subiectivă a infracțiunii de favorizare.
În literatură s-a exprimat opinia cum că poate fi subiect activ al infracțiunii de favorizare și partea vătămată a infracțiunii în legătură cu care s-au realizat actele de favorizare, atunci când fie acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, fie după ce s-a dat o hotărâre definitivă de condamnare, atunci când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă. Punctul de vedere a fost susținut și discutat amplu în literatura de specialitate, arătându-se că în cazul urmăririi penale ca urmare a plângerii prealabile se impune existența unei hotărâri de condamnare definitive, deoarece până atunci actele ar echivala cu o retragere a plângerii prealabile. În cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se reține favorizarea infractorului în sarcina părții vătămate deoarece justiția trebuie îndeplinită indiferent de atitudinea celui prejudiciat față de infractor, în acest caz partea vătămată având obligația de a coopera cu organele judiciare pentru tragerea la răspundere a infractorului.
Atunci când urmărirea penală se pune în mișcare din oficiu, nu există o limită de timp care să condiționeze încadrarea declarației mincinoase a părții vătămate ca fiind infracțiune de favorizare. Astfel, fapta persoanei vătămate de a da declarații false în fața organelor judiciare, declarații prin care autorul infracțiunii este favorizat, constituie infracțiunea de favorizare a infractorului. Considerăm însă necesar ca partea vătămată, prin falsa sa mărturie, să urmărească favorizarea infractorului, în caz contrar reținându-se, eventual, doar infracțiunea de mărturie mincinoasă.
De asemenea, constituie infracțiune de favorizare și fapta apărătorului infractorului prin care îngreunează sau zădărnicește înfăptuirea justiției, judecata sau executarea pedepsei. Desigur că apărătorul are obligația și dreptul de a apăra interesele personale ale infractorului, însă doar în măsura în care acțiunile sale nu depășesc limitele legii și nu încalcă interesele justiției. Un astfel de caz s-ar întâlni atunci când apărătorul îl ascunde pe infractor, acesta sustrăgându-se astfel arestării, sau când îl ajută cu mijloace materiale pentru a se ascunde.
Participația penală este posibilă sub toate formele, favorizarea infractorului putând fi săvârșită atât în coautorat (de exemplu, două persoane ajută infractorul să se ascundă), cât și sub forma instigării sau a complicității. Dacă favorizatorul este soț sau rudă apropiată cu cel favorizat, el nu va fi pedepsit pentru infracțiunea de favorizare, însă va fi tras la răspundere dacă va instiga pe altcineva la favorizare. Dacă infracțiunea comisă de cel favorizat este una dintre cele la care face referire art. 262 din Codul penal, cel ce va instiga la favorizare va răspunde și pentru infracțiunea de nedenunțare, fiind evident că a avut cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni pe care avea obligația să o denunțe, dar nu a făcut-o.
Favorizarea infractorului are ca subiect pasiv principal statul, în rolul său de ocrotitor al relațiilor sociale privind înfăptuirea justiției, iar subiect pasiv secundar este orice persoană ale cărei drepturi au fost lezate prin fapta infractorului, în acest din urmă caz favorizatorul urmând a răspunde doar în măsura prejudiciului produs prin actele sale de favorizare. Întrucât favorizarea infractorului este o infracțiune comisivă, acțiunile favorizatorului pot leza drepturile altor persoane, acestea devenind astfel subiecți secundari. Favorizatorul va răspunde pentru prejudiciul creat persoanei fizice sau juridice doar în măsura prejudiciului pentru care este răspunzător. Din acest punct de vedere, subiectul pasiv secundar poate fi unul și același atât pentru infracțiunea săvârșită de cel favorizat, cât și pentru infracțiunea de favorizare în sine, sau poate fi diferit pentru cele două infracțiuni. Dacă acțiunile prin care s-au lezat astfel de drepturi constituie în sine infracțiuni, favorizatorul va răspunde pentru acestea în concurs cu infracțiunea de favorizare.
2.2. Conținutul constitutiv
Sub aspect constitutiv, favorizarea infractorului poate fi analizată luând în considerare cele două laturi, respectiv latura obiectivă, însumând elementul material al faptei, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare, și latura subiectivă, constând în forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea.
Latura obiectivă a infracțiunii constă în orice act de natură să ajute infractorul în îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecății sau a executării pedepsei, sau pentru a-i asigura folosul sau produsul infracțiunii, acțiune ce are ca urmare imediată punerea în pericol a relațiilor sociale privitoare la înfăptuirea justiției. Relația de cauzalitate nu trebuie dovedită, aceasta reieșind din însăși materialitatea faptei.
În ceea ce privește forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea, aceasta poate fi doar intenție, directă sau indirectă, cerința esențială fiind ca favorizatorul să acorde un ajutor infractorului, ajutorarea presupunând însăși conștientizarea și urmărirea producerii unui rezultat.
2.2.1. Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii de favorizare constă în orice acțiune sau inacțiune de natură să îngreuneze urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori prin care infractorul este ajutat să profite de folosul sau produsul infracțiunii, cerința esențială fiind ca ajutorul să fie dat fără existența unei înțelegeri prealabile, fiind indiferent dacă infracțiunea se săvârșește prin omisiune sau prin acte comisive. Astfel, după cum am mai arătat, favorizarea poate fi personală, când ajutorul dat infractorului conduce la îngreunarea sau zădărnicirea înfăptuirii justiției, sau reală, când favorizatorul îl ajută pe infractor să beneficieze de folosul sau produsul infracțiunii. Din cele arătate, reiese că pentru existența infracțiunii de favorizare este necesară întrunirea cumulativă a unor condiții, respectiv:
a) să fie dat un ajutor, acesta putând fi atât material, cât și moral. Ajutorul poate fi oferit atât prin acte comisive, cât și omisive, în mod direct sau indirect, respectiv prin intermediul altei persoane. În acest sens, ajutorul presupune conștientizarea favorizatorului că prin acțiunile sale va crea o situație de natură să-l protejeze pe infractor, săvârșind astfel, cu intenție, una dintre cele două forme ale favorizării prevăzute de legiuitor. Constituie ajutor dat infractorului fapta de a ascunde, de exemplu, arma cu care a fost comis un omor sau distrugerea ori falsificarea unor documente ce ar fi putut dovedi o infracțiune de delapidare. De asemenea, ajutorul poate consta în ascunderea infractorului, îngrijirea acestuia sau ajutorarea sa materială.
Atunci când făptuitorul nu a realizat acte concrete de ajutorare, ci doar a dat declarații mincinoase, spunând că nu știe despre săvârșirea unei infracțiuni, mărturii ce nu au avut ca scop ajutorarea infractorului, nu se reține infracțiunea de favorizare. Dacă însă aceste declarații au avut ca scop și ajutorarea infractorului, se va reține un concurs între infracțiunea de favorizare și cea de mărturie mincinoasă. De asemenea, nu constituie infracțiunea de favorizare valorificarea unui bun, fără o înțelegere prealabilă, despre care făptuitorul știa că provine din săvârșirea unei infracțiuni, această faptă fiind încadrată ca infracțiunea de tăinuire.
Se diferențiază astfel infracțiunea de tăinuire de cea de favorizare a infractorului, în sensul că în cazul celei din urmă favorizatorul asigură infractorului folosul sau produsul infracțiunii, fără a urmări obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material. Mijloacele prin care favorizatorul săvârșește fapta nu prezintă importanță, însă dacă mijlocul respectiv reprezintă în sine o infracțiune, favorizatorul va răspunde și pentru aceasta, aplicându-i-se regulile concursului de infracțiuni.
b) a doua condiție este ca ajutorul să fie dat unui infractor, deci unei persoane care a săvârșit anterior o infracțiune. Astfel, dacă se acordă un ajutor unei persoane ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală ce nu constituie infracțiune, nu va exista infracțiunea de favorizare. Pe de altă parte, favorizatorul va răspunde pentru infracțiunea de favorizare chiar și atunci când cel favorizat este achitat ulterior sau beneficiază de o cauză de nepedepsire sau care înlătură răspunderea penală.
Legiuitorul dorește astfel să asigure pedepsirea favorizatorului, independent de sancțiunea aplicată celui favorizat. Din acest motiv, nu prezintă importanță dacă infracțiunea s-a consumat sau a rămas în stadiul de tentativă pedepsită de lege, precum nici dacă favorizarea a privit pe autorul infracțiunii sau un instigator ori complice la infracțiune. De asemenea, întrucât legiuitorul nu delimitează infracțiunile a căror favorizare este pedepsită, reiese faptul că se au în vedere toate infracțiunile, indiferent de forma de vinovăție cu care acestea sunt săvârșite.
Conform prevederilor din Noul Cod penal, se pedepsește favorizarea făptuitorului, legiuitorul arătând astfel că autorul faptei favorizate nu trebuie să fie neapărat infractor, în înțelesul legii penale, ci să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În literatură s-a subliniat faptul că ajutorarea unei persoane care a săvârșit o faptă penală este clar împotriva bunei desfășurări a justiției, nefiind strict necesar ca fapta respectivă să întrunească și condițiile unei infracțiuni. Conform noii reglementări, se va reține infracțiunea de favorizare a infractorului și atunci când fapta în legătură cu care s-a realizat favorizarea nu întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni, legiuitorul dorind astfel să sancționeze orice faptă care poate afecta relațiile sociale de înfăptuire a justiției.
c) o a treia condiție presupune ca ajutorul dat infractorului să nu se bazeze pe o înțelegere prealabilă. Atunci când există o înțelegere între infractor și un terț, acesta din urmă va răspunde pentru infracțiunea de complicitate, și nu de favorizare. Astfel, s-a arătat că fapta paznicului de a-i permite infractorului să părăsească unitatea, cu bunurile sustrase, constituie complicitate la infracțiunea de furt, iar fapta de a ajuta infractorul să transporte bunurile furate, după săvârșirea infracțiunii, dar fără să fi existat o înțelegere anterioară, constituie favorizare a infractorului.
Ajutorul nu trebuie acordat nici înainte de săvârșirea infracțiunii, și nici în timpul desfășurării infracțiunii, aceste fapte fiind încadrate corespunzător de legea penală. În legătură cu această condiție, subliniem că favorizatorul trebuie să știe că acordă ajutor unui infractor, chiar dacă nu aveau o înțelegere prealabilă și trebuie să fie conștient că ajutorul acordat este de natură să îngreuneze urmărirea penală, a judecatei sau a executării pedepsei ori că prin ajutor îi asigură infractorului produsul sau folosul infracțiunii. Considerăm că nu constituie infracțiunea de favorizare fapta persoanei care restituie un bun găsit unui terț ce pretinde că îi aparține, fără a ști că terțul respectiv a obținut bunul ca urmare a infracțiunii de furt. Aceasta deoarece persoana care restituie bunul nu știa că pretinsul proprietar este un infractor căruia îi asigură produsul infracțiunii.
d) ultima condiție presupune ca ajutorul să fie dat în vederea îngreunării sau zădărnicirii urmăririi penale, a judecatei, a executării pedepsei sau pentru a se asigura infractorului folosul ori produsul infracțiunii.
Acești termeni au fost explicați, în sensul că prin „a îngreuia” se înțelege a pune piedici, obstacole, a distrage atenția de la ceva, iar „a împiedica” presupune a zădărnici, a face imposibilă urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, subliniindu-se că nu are relevanță dacă ajutorul a fost dat în legătură cu toate actele infracționale sau doar pentru o parte dintre acestea.
În literatura de specialitate s-au conturat patru modalități de săvârșire a infracțiunii, în funcție de momentul în care se acordă ajutorul, respectiv: favorizarea pentru a se îngreuna urmărirea penală; ajutorul dat pentru a se îngreuna judecata; ajutorul dat pentru a se îngreuna executarea pedepsei și ajutorul dat pentru a se asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, fiecare dintre aceste modalități prezentând anumite particularități.
Ajutorul dat infractorului de natură să zădărnicească sau să îngreuneze urmărirea penală poate fi dat în perioada cuprinsă de la data comiterii infracțiunii și până la trimiterea în judecată, în acest sens neavând relevanță dacă a început sau nu urmărirea penală sau dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală. Se reține infracțiunea de favorizare în această modalitate în cazul în care un deținut afirmă că a comis o infracțiune, pe care de fapt nu a săvârșit-o, cu scopul de a zădărnici urmărirea penală împotriva adevăraților autori.
În ceea ce privește ajutorul dat pentru îngreunarea sau zădărnicirea judecății, acesta trebuie să fie acordat în intervalul cuprins între momentul în care a fost sesizată instanța (citirea actului de sesizare de către instanță în ședință de judecată) și până când se pronunță o hotărâre de condamnare definitivă, fiind concretizat în orice fel de acțiuni ce ar conduce la întârzierea sau împiedicarea efectuării actelor de procedură și de administrare a probelor, în faza de judecată în primă instanță sau în căile de atac. Astfel, constituie favorizare în această modalitate ascunderea infractorului și sustragerea acestuia de la judecată, atunci când prezența lui este obligatorie.
Infractorul poate fi ajutat și după ce hotărârea de condamnare a devenit executorie, prin acte ce pot întârzia executarea pedepsei sau sustragerea condamnatului de la executarea pedepsei. În acest caz nu prezintă importanță natura pedepsei, închisoare sau amendă, precum nici modul de executare, legiuitorul nediferențiind nici între pedeapsa principală și cea complementară. Aceasta deoarece legiuitorul nu stabilește pedepsirea infracțiunii de favorizare în raport cu pedeapsa aplicată celui favorizat, ci prevede o pedeapsă autonomă, stabilind un minim și un maxim, independent de natura infracțiunii favorizate și de pedeapsa aplicată, ținând seama doar de faptul că sancțiunea favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicată celui favorizat. În acest sens considerăm că la stabilirea pedepsei pentru favorizator se va lua în calcul pedeapsa efectivă aplicată celui favorizat, nefiind relevant dacă, spre exemplu, în cazul acestuia din urmă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Favorizarea reală se săvârșește prin acordarea unui ajutor infractorului pentru a profita de folosul sau produsul infracțiunii, acest ajutor putând fi acordat în orice moment de după săvârșirea infracțiunii, cu condiția ca aceasta să fi fost consumată sau epuizată.
În literatura de specialitate s-a făcut referire la distincția dintre cei doi termeni folosiți de legiuitor, arătându-se că prin „produs al infracțiunii” se înțelege orice rezultat direct al faptei penale, orice consecință a infracțiunii, iar „folosul infracțiunii” determină orice alt avantaj obținut ca urmare a infracțiunii, nu neapărat de natură materială.
De remarcat faptul că favorizatorul nu urmărește obținerea unui avantaj, nici pentru sine, nici pentru altul, ci are ca scop doar ajutorarea infractorului, infracțiunea de favorizare deosebindu-se prin aceasta de infracțiunea de tăinuire. Apoi, o altă deosebire între cele două infracțiuni constă în modalitatea de realizare, care pentru infracțiunea de favorizare poate consta în orice mod, pe când tăinuirea presupune doar primirea, dobândirea bunului sau înlesnirea valorificării acestuia. Considerăm că, atunci când favorizatorul desfășoară acțiuni menite să asigure infractorului produsul sau folosul infracțiunii, acesta fiind singurul său scop, acțiuni ce nu își produc însă efectul, infracțiunea de favorizare rămâne în faza tentativei.
În ceea ce privește celelalte două componente ale laturii obiective, precizăm că urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a justiției, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei. Întrucât urmarea imediată a acestei infracțiuni constă în punerea în pericol a bunei înfăptuiri a justiției, nu trebuie dovedit că există un raport de cauză – efect între acțiunea de ajutorare a infractorului și faptul că acesta a reușit să se sustragă urmăririi penale, judecatei sau executării pedepsei, ori că prin favorizare s-a reușit asigurarea folosului sau produsului infracțiunii.
Cu toate că infracțiunea este susceptibilă uneori și de un obiect material, acesta va fi întotdeauna secundar, obiectul principal fiind cel juridic, în lipsa căruia nu s-ar întruni trăsăturile infracțiunii de favorizare.
La fel, dacă prin acțiunea de favorizare s-au prejudiciat interesele unei persoane fizice sau juridice, aceasta devenind subiect pasiv secundar, pentru reținerea infracțiunii de favorizare nu trebuie dovedit raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul adus, această lezare fiind subsidiară încălcării relațiilor sociale de înfăptuire a justiției.
2.2.2. Latura subiectivă
În literatură s-a precizat că favorizarea poate fi făcută doar cu intenție, directă sau indirectă, fiind așadar exclusă culpa, deoarece „noțiunea de intenție este inclusă în ajutor”, favorizatorul dorind să-l ajute pe infractor pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori să profite de folosul sau produsul infracțiunii săvârșite, fiind astfel conștient de starea de pericol pe care o creează pentru înfăptuirea justiției, stare pe care o urmărește sau o acceptă. A săvârși această infracțiune din culpă ar însemna ca favorizatorul să nu urmărească în mod expres ajutorarea infractorului, ori aceasta este o cerință fundamentală pentru existența infracțiunii de favorizare.
Nu are importanță dacă favorizatorul a cunoscut fapta săvârșită de infractor sau calitatea acestuia la infracțiune (instigator, complice, autor, etc.), fiind esențial doar să fi știut că s-a săvârșit o infracțiune.
Ajutorarea unui infractor nu constituie infracțiunea de favorizare atunci când cel ce oferă ajutorul nu știa că persoana ajutată a săvârșit o infracțiune. Un exemplu în acest sens este cazul persoanei care distruge unele documente, fără a ști însă că actele respective ar fi putut conduce la descoperirea sau arestarea unui infractor, sau situația în care o persoană oferă un mijloc de transport alteia, fără a ști că aceasta din urmă este un infractor ce se sustrage urmării penale.
În cazul acestei infracțiuni, precum și al celorlalte infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, legiuitorul nu condiționează realizarea laturii subiective de existența unui scop, mobil sau interes pe care să-l fi urmărit favorizatorul, însă trebuie subliniat faptul că scopul urmărit de făptuitor este cel ce deosebește infracțiunea de favorizare de infracțiunea de tăinuire.
În esență ajutorul acordat infractorului trebuie să fie de natură să profite doar celui favorizat, adică favorizatorul să nu urmărească obținerea de foloase pentru el. Nu trebuie confundat acest aspect cu scopul favorizatorului de a-l sustrage pe infractor urmăririi penale. Astfel este cazul tatălui care desfășoară acte de favorizare cu scopul îngreunării descoperirii faptului că fiul său a comis o infracțiune, situație pentru care legiuitorul prevede nepedepsirea, datorită relațiilor sociale dintre favorizator și favorizat. În acest caz, favorizatorul urmărește un scop dublu: din punct de vedere obiectiv, el dorește sustragerea infractorului de la urmărirea penală, iar din punct de vedere subiectiv realizează această faptă datorită relației speciale existente între el și infractor.
2.3. Forme și sancțiuni
La această infracțiune este posibilă tentativa, însă legiuitorul nu prevede sancționarea acesteia, deoarece în această formă infracțiunea nu lezează relațiile de înfăptuire a justiției, întrucât nu s-a produs urmarea imediată a infracțiunii. În fapt, atunci când actele de favorizare sunt întrerupte, fie din propria voință a favorizatorului, fie din motive exterioare, nu se pun în pericol relațiile de înfăptuire a justiției întrucât infractorul nu a mai beneficiat de ajutor pentru zădărnicirea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală. Pe de altă parte, se reține tentativa atunci când actele de favorizare nu și-au produs efectul, deși au fost duse la îndeplinire, întrucât art. 20 din Codul penal prevede că tentativa există și atunci când executarea nu și-a produs efectul. În acest caz trebuie să avem în vedere că urmarea periculoasă a favorizării infractorului constă în punerea în pericol a relațiilor de înfăptuire a justiției, și nu în ajutorarea infractorului, orice act de favorizare reprezentând elementul material al laturii obiective al infracțiunii și nu urmarea imediată.
În ceea ce privește consumarea infracțiunii, aceasta are loc în momentul săvârșirii actelor de favorizare, moment în care se produce și urmarea periculoasă pentru relațiile sociale privind înfăptuirea justiției. Infracțiunea poate fi săvârșită și în formă continuată, aceasta epuizându-se atunci când se săvârșește ultimul act de favorizare. Considerăm că atunci când făptuitorul favorizează același infractor, dar prin acte diferite, pentru infracțiuni distincte, săvârșite în mod succesiv, se reține existența atâtor infracțiuni de favorizare câte infracțiuni favorizate au fost comise.
Dacă favorizarea privește însă un concurs de infracțiuni, se va reține o singură infracțiune de favorizare. Nu prezintă importanță dacă ajutorul dat infractorului a fost de natură să zădărnicească ori să îngreuneze înfăptuirea justiției ori dacă a făcut ca infractorul să profite de folosul sau produsul infracțiunii, deoarece urmarea imediată a favorizării constă în periclitarea relațiilor referitoare la înfăptuirea justiției, urmare ce rezultă din materialitatea faptei.
Atunci când prin ajutorul dat se asigură folosul sau produsul infracțiunii, creându-se așadar un prejudiciu, favorizatorul va fi obligat la plata despăgubirilor civile în limita valorii bunurilor care au făcut obiectul infracțiunii de favorizare. Dacă prin ajutorul dat favorizatorul nu asigură infractorului folosul sau produsul infracțiunii, spre exemplu atunci când ajută un gestionar în acoperirea delapidării, prin faptul că falsifică documente de natură să ascundă fapta, atunci acesta nu va răspunde civil solidar cu gestionarul, deoarece nu i-a asigurat produsul infracțiunii.
Conform art. 264 alin. 1 din Codul penal favorizarea infractorului se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani, în Noul Cod penal pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la un an la 5 ani sau amendă. Legiuitorul limitează maximul pedepsei care poate fi aplicată favorizatorului, arătând, în alin. 2 al art. 264, că „pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”, această prevedere fiind preluată și în Noul Cod penal.
Rațiunea limitării pedepsei favorizării se impune întrucât ar fi absurd ca favorizatorul să primească o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută pentru fapta favorizată, însă nu exclude posibilitatea ca favorizatorul să fie sancționat cu o pedeapsă mai aspră decât cea aplicată infractorului favorizat. Spre exemplu, infractorul poate fi autorul unui furt, fiind condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, limita minimă prevăzută de legiuitor, dar favorizatorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani, instanța considerând că actele sale de favorizare au periclitat în mod grav relațiile sociale de înfăptuire a justiției.
Pentru favorizarea autorilor unor anumite infracțiuni, legiuitorul prevede o pedeapsă mai mare. Astfel, în art. 173 alin. 3 al Codului penal, se arată că favorizarea privitoare la infracțiunile contra siguranței statului se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani, în alineatul următor arătându-se însă că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul infracțiunii favorizate. În art. 361 alin. 2 al Codului penal se arată că se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și favorizarea privitoare la infracțiunile contra păcii și omenirii. În acest caz, legiuitorul nu a prevăzut că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicabilă pentru infracțiunea favorizată.
În cazul infracțiunilor arătate, legiuitorul arată că se pedepsește, pentru unele dintre ele, și favorizarea săvârșită de soț sau de ruda apropiată, chiar dacă sancțiunea este redusă. Așadar, deși calitatea de soț sau rudă apropiată constituie cauză de nepedepsire în lumina prevederilor art. 264 din Codul penal, legiuitorul a stabilit și anumite situații în care, datorită gravității infracțiunilor în legătură cu care s-a săvârșit favorizarea.
Pedepsirea mai aspră a favorizării referitoare la aceste infracțiuni se justifică prin gradul ridicat de pericol social pe care îl prezintă asemenea fapte, legiuitorul dorind astfel să descurajeze favorizarea infractorului, și mai cu seamă în cazul unor infracțiuni contra siguranței statului și contra păcii și omenirii.
2.4. Cauză de nepedepsire
Pentru infracțiunea de favorizare, legiuitorul a stabilit o cauză de nepedepsire, în art. 264 alin. 3 arătându-se că „favorizarea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește”, rațiunea acestei cauze de impunitate constând în relațiile sociale existente între soți sau între rudele apropiate. Cauza este aplicabilă în aceleași condiții arătate pentru infracțiunea de nedenunțare, respectiv: calitatea de soț să fi existat în drept, indiferent dacă în fapt soții erau separați și calitatea de rudă apropiată să fie în legătură cu toții infractorii pe care favorizatorul îi ajută. Și în acest caz, atunci când infracțiunea favorizată a fost săvârșită în coautorat, pentru ca favorizatorul să beneficieze de cauza de nepedepsire este necesar ca acesta să fie rudă apropiată cu toți autorii faptei. Soluția se impune deoarece această cauză de nepedepsire este una personală, ce profită doar aceluia ce are calitatea de soț sau rudă apropiată cu autorul infracțiunii.
Din acest punct de vedere se conturează o altă diferență între infracțiunea de favorizare a infractorului și cea de tăinuire, și în cazul acesteia din urmă legiuitorul prevăzând cauza de nepedepsire în discuție. Astfel, în literatură s-a arătat că beneficiază de cauza de impunitate și cel care primește bunuri provenite din furt, tăinuite de fiul său, chiar dacă nu se află în raport de rudenie cu autorul infracțiunii de furt.
În literatura juridică s-a arătat că în practică se reține uneori, în mod eronat, aplicarea dispozițiilor alin. 3 art. 264 din Codul penal. În speță, instanța a pronunțat condamnarea favorizatorului pentru comiterea infracțiunii de favorizare, hotărâre atacată cu recurs extraordinar, motivat de faptul că nu s-a reținut cauza de nepedepsire prevăzută de alin. 3 al art. 264, luând în considerare că favorizatorul era rudă apropiată cu unul dintre autorii faptei. Opinia este că recursul este neîntemeiat, deoarece favorizatorul era rudă doar cu unul dintre coautori, din prevederile art. 264 reieșind că pentru aplicarea cauzei de nepedepsire este necesar ca favorizatorul să fi fost rudă cu toți autorii infracțiunii favorizate. Această cauză de nepedepsire este una personală, „care nu se răsfrânge asupra participanților”, profitând doar acelora care au calitatea de soț sau de rudă apropiată în raport cu autorul infracțiunii.
Legiuitorul prevede și două situații în care favorizarea infractorului săvârșită de către soț sau de către ruda apropiată se pedepsește, respectiv în cazul favorizării unor infracțiuni contra siguranței statului și în cazul favorizării unor infracțiuni contra păcii și omenirii, în aceste situații calitatea de soț sau de rudă apropiată fiind o cauză de reducere a pedepsei aplicabile. Legiuitorul ține seama chiar și în cazul acestor infracțiuni de relațiile sociale existente între soți și între rudele apropiate, însă gravitatea infracțiunilor în legătură cu care se săvârșește favorizarea impune pedepsirea favorizării infractorului.
Astfel, în art. 173 alin. 5 din Codul penal se arată că favorizarea unor infracțiuni contra siguranței statului (cele arătate în art. 155 – 163, art. 165, art. 166^1 și art. 167) săvârșită de către soț sau ruda apropiată se pedepsește. Totuși, legiuitorul prevede că în astfel de cazuri limitele pedepsei prevăzute pentru favorizarea infracțiunilor contra siguranței statului se înjumătățesc, iar pentru celelalte infracțiuni contra siguranței statului nu se pedepsește favorizarea comisă de soț sau de ruda apropiată.
În art. 361 alin. 2 se arată că favorizarea autorului unei infracțiuni contra păcii și omenirii se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. În alin. 3 al aceluiași articol, legiuitorul arată că favorizarea de către soț sau de către o rudă apropiată a autorului uneia dintre infracțiunile arătate în art. 357 și în art. 358, alin. 3 și alin. 4, se pedepsește, limitele înjumătățindu-se, iar favorizarea de către soț sau a unei rude apropiate a unei infracțiuni dintre celelalte contra păcii și omenirii nu se pedepsesc. Aceste cauze de pedepsire a favorizatorului care este soț sau rudă apropiată cu cel favorizat se impun datorită pericolului deosebit pe care îl reprezintă infracțiunile contra siguranței statului și contra păcii și omenirii.
În aceste două situații, se mențin prevederile referitoare la favorizare a infractorului în înțelesul art. 264 din Codul penal, în sensul că prin favorizare se înțelege orice ajutor dat unui infractor de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, precum și ajutorul dat infractorului pentru a profita de folosul sau produsul infracțiunii. La fel, sintagma de rudă apropiată are înțelesul oferit de art. 149 al Codului penal. Astfel, observăm că ceea ce diferențiază infracțiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal de cele arătate în art. 173 alin. 5 și în art. 361 alin. 2 este categoria de relații sociale ce sunt puse în pericol, adică siguranța statului, respectiv relațiile sociale ce ocrotesc pacea și omenirea.
În Noul Cod penal legiuitorul stabilește că nu va fi pedepsită favorizarea săvârșită de un membru de familie, mărind astfel aria persoanelor ce nu sunt pedepsite pentru favorizarea infractorului, noțiunea de „membru de familie”, așa cum este ea definită în art. 177 din Noul Cod penal fiind mult extinsă față de noțiunea de „rudă apropiată” din actualul Cod penal.
Observăm însă că, față de infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, legiuitorul nu mai prevede și o altă cauză de nepedepsire, întrucât ajutorul fiind deja acordat, relațiile sociale de înfăptuire au fost încălcate, iar înștiințarea organelor judiciare despre comiterea faptei nu ar fi în măsură să înlăture efectele infracțiunii consumate. Totuși, dacă fapta rămâne la stadiul tentativei, legiuitorul nu o pedepsește.
La fel ca și în cazul nedenunțării unor infracțiuni, legiuitorul prevede o cauză de nepedepsire, și nu de înlăturare a caracterului penal al faptei, infracțiunea existând, sub toate aspectele ei constitutive și reprezentând un pericol pentru înfăptuirea justiției, fiind însă nepedepsită.
Capitolul III. Înlesnirea evadării
Reglementarea acestei infracțiuni apare ca o măsură de siguranță pentru înfăptuirea justiției, ajutorarea unui infractor de a evada, deci de a se sustrage executării pedepsei, aducând o gravă atingere justiției penale.
S-a arătat că este o infracțiune ce prezintă un pericol social mai mare pentru înfăptuirea justiției decât infracțiune de evadare, întrucât cel ce evadează poate avea motivația de a-și recăpăta libertatea, chiar și în mod ilegal, în timp ce persoana care înlesnește evadarea nu poate avea nici măcar această „scuză”.
Din aceste rațiuni, fapta de a ajuta un deținut să evadeze a fost incriminată și în Codul penal din 1864, care oferea o reglementare destul de amplă, în art. 193 și 194, delimitându-se o formă agravată a infracțiunii, respectiv cea săvârșită de către persoana ce avea obligația de pază asupra evadatului, precum și săvârșirea infracțiunii din culpă. Reglementarea a fost preluată și adaptată realității sociale în Codul penal din 1936, iar apoi în actualul Cod penal, legiuitorul făcând noi modificări în prevederile Noului Cod penal.
În actualul Cod penal legiuitorul prevede cinci forme agravate ale infracțiunii, trei dintre acestea având în comun calitatea specială a subiectului activ, una dintre agravante reținându-se datorită modului în care a fost săvârșită evadarea iar ultima formă agravată având ca temei pedeapsa pe care o prevede legea pentru infracțiunea săvârșită de cel ajutat să evadeze.
Înlesnirea evadării este prevăzută și de alte legislații europene, dintre care menționăm Codul penal francez (reglementează înlesnirea evadării în art. 434-32 – 434-36, Codul penal francez prevăzând și o cauză de nepedepsire, și anume fapta celui ce a înlesnit evadarea care, mai înainte de realizarea evadării, înștiințează organele competente și previne astfel săvârșirea evadării) și Codul penal italian (înlesnirea evadării este prevăzută de art. 386 – 387, elemente de diferență majore față de reglementarea actualului Cod penal român constând în faptul că legiuitorul prevede două cauze atenuate ale infracțiunii, respectiv atunci când subiectul activ este rudă cu cel ajutat să evadeze ori dacă, în termen de trei luni de la evadare, pregătește prinderea evadatului sau predarea acestuia autorităților).
3.1. Conținutul legal și condițiile preexistente
Codul penal reglementează înlesnirea evadării în art. 270, arătând că „Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar dacă fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani”, a doua teză a acestui alineat reprezentând o formă agravată a infracțiunii.
3.1.1. Conținutul legal
În literatură s-a arătat că legiuitorul a considerat necesară reglementarea distinctă a infracțiunii de înlesnire a evadării, cu toate că este o faptă ce poate fi încadrată ca participație ocazională sub forma complicității la evadare, deoarece „este chiar mai gravă decât evadarea”.
Codul penal din 1936 reglementa infracțiunea de înlesnire a evadării, în art. 295 și art. 296, alin. 1 al art. 295 prevăzând că „acela care ajută sau înlesnește evadarea unei persoane arestate sau reținute în mod legal, din penitenciarul sau institutul în care este internată, comite delictul de înlesnirea evadării și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 luni la un an.”, în articolul următor fiind stabilite și formele agravate, precum și săvârșirea infracțiunii din culpă. O formă agravată a infracțiunii constă în modul de ajutorare oferit evadatului, în sensul că pedeapsa este mai aspră dacă pentru înlesnirea evadării făptuitorul procură deținutului „arme, chei sau alte instrumente”. Legiuitorul a prevăzut încă două forme agravate ale infracțiunii, caracterizate de subiectul activ special, fiind vorba despre săvârșirea infracțiunii de către o persoană ce avea obligația de pază a celui evadat.
În Codul penal în vigoare, infracțiunea de înlesnire a evadării este prevăzută de art. 270, legiuitorul delimitând cinci forme agravate ale infracțiunii, precum și săvârșirea infracțiunii din culpă.
Noul Cod penal prevede infracțiunea de înlesnire a evadării în art. 286, aducând unele modificări în ceea ce privește pedepsele aplicabile și formele agravate. Astfel, o noutate constă în reglementarea înlesnirii evadării a două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare, prevedere ce nu se regăsește în actualul Cod penal. În plus, legiuitorul prevede, pentru săvârșirea infracțiunii cu intenție, pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi, iar limitele pedepsei închisorii aplicabile făptuitorului ce avea îndatorirea de pază a evadatului sunt calculate în raport de pedeapsa aplicabilă oricărei persoane, la care se adaugă o treime. Astfel, dacă în prevederile actuale, înlesnirea evadării prin folosirea violenței, armelor sau altor mijloace, de către cel însărcinat cu paza evadatului, se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10, Noul Cod penal prevede, pentru aceeași faptă, o limită maximă aproximativă a închisorii de 9 ani și patru luni (maximul de 7 ani, la care se adaugă o treime, respectiv 28 de luni).
3.1.2. Obiectul infracțiunii
Infracțiunea de înlesnirea evadării este susceptibilă atât de obiect juridic, special și secundar, cât și de obiect material, cu precizarea că obiectul juridic secundar și obiectul material se regăsesc doar în anumite forme agravate ale infracțiunii.
Obiectul juridic special principal este comun celorlalte infracțiuni contra înfăptuirii justiției și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, în concret relațiile privitoare la corecta executare a pedepselor, care presupun rămânerea persoanei private de libertate în mod legal în starea de deținere în care se află pe durata executării pedepsei.
Obiectul juridic special secundar constă în relațiile sociale privind corectitudinea și buna exercitare a îndatoririlor de serviciu a funcționarilor însărcinați cu paza celor condamnați, reținuți sau arestați, obiect existent doar în cazul în care infracțiunea este săvârșită de o persoană ce avea obligația de pază a celui evadat. Dacă înlesnirea evadării se săvârșește de către un alt deținut, de exemplu, nu va mai exista obiectul juridic special secundar, deoarece acțiunile sale nu sunt de natură să afecteze corectitudinea funcționarilor însărcinați cu supravegherea deținuților.
Atunci când săvârșirea infracțiunii se realizează prin folosirea de violențe asupra persoanelor, va exista și un obiect juridic secundar, respectiv relațiile sociale privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei vătămate (un exemplu în acest sens este situația în care se exercită violențe asupra personalului de supraveghere). În acest caz, trebuie făcută diferența între realizarea infracțiunii prin violențe ( de exemplu, cel care îl ajută pe deținut să evadeze îl atacă pe supraveghetorul acestuia) și înțelesul formei agravate prevăzute în art. 270 alin. 2 teza I (această agravantă are în vedere săvârșirea infracțiunii de evadare prin folosire de violență sau arme).
Obiectul material există doar în măsura în care înlesnirea evadării s-a săvârșit prin violență asupra unor persoane sau asupra unor bunuri, în acest caz obiect material al infracțiunii fiind corpul persoanei vătămate sau bunul distrus. Atunci când infracțiunea este săvârșită în forma agravată arătată în art. 270 alin. 2 teza I, obiectul material al evadării (corpul persoanei asupra căreia s-a folosit violența, bunul distrus, etc.) nu constituie și obiect material al înlesnirii evadării. În forma simplă a infracțiunii nu există obiect material.
3.1.3. Subiecții infracțiunii
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, chiar și un alt deținut, cu excepția celui ce evadează. Cerința esențială pentru ca un alt deținut să fie subiect activ al înlesnirii evadării este ca acesta să nu urmărească să evadeze și el împreună cu cel pe care îl ajută. Într-o asemenea situație se aplică prevederile art. 269 alin. 2 privind forma agravată a evadării, soluția impunându-se chiar și atunci când unul dintre deținuți nu reușește să evadeze, fapta sa rămânând la stadiul de tentativă. Spre exemplu, un deținut poate procura unelte sau poate crea condiții de natură să-l ajute pe cel care evadează, el însă neavând intenția de a evada și rămânând în continuare în starea de deținere. Se reține infracțiunea de înlesnire a evadării sub forma instigării atunci când un deținut, având cunoștință despre planul altuia de a evada, îl încurajează, îi întărește dorința de a-și pune planul în aplicare.
Atunci când făptuitorul avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat infracțiunea este mai gravă, după cum se arată în teza a II-a a alin. 1 a art. 270 din Codul penal, subiectul activ fiind astfel unu special datorită calității sale. În cazul săvârșirii infracțiunii din culpă, subiect activ poate fi doar persoana ce avea obligația de pază a celui evadat, întrucât doar în o asemenea situație fapta ar fi săvârșită fără intenție.
Prin persoană însărcinată cu supravegherea deținutului se înțelege orice persoană care avea obligația nemijlocită de pază asupra celui reținut, asimilându-se acestei categorii și cei ce au sarcina de a supraveghea conduita, munca ori igiena deținutului (educator, medic, psiholog, infirmier, etc.). În aceste cazuri trebuie să existe obligația de pază. Astfel, dacă, spre exemplu, deținutul evadează dintr-o unitate medicală, unde a fost adus pentru a primi îngrijiri medicale, nu se poate reține în sarcina medicului sau a asistenților infracțiunea de înlesnire a evadării săvârșite din culpă, deoarece aceștia nu aveau obligația de a asigura paza deținutului. Desigur, dacă respectivele cadre medicale ajută deținutul să evadeze, în mod intenționat, vor răspunde pentru infracțiunea de înlesnire a evadării, săvârșită cu forma de vinovăție a intenției, nemaifiind relevantă calitatea lor. Pe de altă parte, se va realiza infracțiunea de înlesnire a evadării din culpă atunci când medicul sau cadrele medicale aveau obligația supravegherii deținutului.
În legătură cu acest aspect, în literatură s-a arătat că obligația de a păzi este o obligație specială, concret determinată, ce cade în sarcina unor persoane datorită funcției pe care acestea o îndeplinesc, și nu este o obligație generală de pază ce revine tuturor cetățenilor. Obligația de a păzi nu poate fi transmisă unei persoane neîndreptățite. Așadar, nu se reține infracțiunea de înlesnire a evadării în sarcina persoanei care a acordat un ajutor evadatului, fără însă a cunoaște că persoana se afla în stare de deținere sau arest.
Persoanele ce exercită funcții de conducere, organizare sau control a asigurării pazei pot fi subiecți activi ai infracțiunii de înlesnire a evadării. Un astfel de caz este cel al directorului unui penitenciar care dă dispoziții ca un deținut să fie mutat de la un centru de deținere la altul, dovedindu-se ulterior că scopul său era să creeze condiții prielnice evadării.
Îndatorirea de supraveghere poate fi generală, cu privire la un grup de deținuți, așa cum este cazul gardianului dintr-o închisoare, sau poate viza o singură persoană deținută sau reținută, în acest ultim caz nereținându-se înlesnirea evadării în formă agravată dacă ajutorul este dat altui deținut decât cel asupra căruia exista îndatorirea de supraveghere.
Înlesnirea evadării poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane, în participație ocazională sub formă de coautorat, instigare sau complicitate, datorită caracterului său de infracțiune autonomă. Această părere nu este împărtășită de unii autori, în opinia acestora participația penală nefiind posibilă sun formă de coautorat, ci doar sub forma complicității și a instigării.
În cazul infracțiunii de înlesnire a evadării poate exista atât subiect pasiv principal, cât și secundar, după cum infracțiunea este săvârșită în forma sa simplă sau în forma agravată arătată în alin. 2 al art. 270.
Subiect pasiv principal este statul, ca ocrotitor al relațiilor sociale de înfăptuire a justiției, ale cărui interese sunt lezate prin sustragerea persoanelor reținute sau deținute în mod legal de la executarea pedepsei.
Subiect pasiv secundar este persoana împotriva căreia au fost îndreptate actele de violență în timpul înlesnirii evadării. Așadar, subiect pasiv secundar se întâlnește doar în forma agravată a infracțiunii care presupune înlesnirea evadării prin folosirea de violență. În ceea ce privește persoana împotriva căreia sunt îndreptate actele de violență, nu trebuie ca aceasta să fie dintre cele însărcinate cu paza evadatului, ci va fi subiect pasiv secundar orice persoană, în măsura în care actele de violență împotriva sa au fost săvârșite în legătură cu infracțiunea de înlesnire a evadării.
3.2. Conținutul constitutiv
Condiția preexistentă a acestei infracțiuni constă în existența unei persoane deținute sau reținute în mod legal, ca urmare a dispunerii de către organele competente a acestei măsuri. Evident, nu se poate reține infracțiunea de înlesnire a evadării dacă persoana ajutată nu se află în stare de reținere sau deținere, ori se află într-o astfel de stare în mod ilegal. În acest sens, facem referire la infracțiunea de arestare nelegală prevăzută de art. 266 din Codul penal. Atunci când o persoană știe că reținutul se află în starea respectivă într-un mod nelegal, considerăm că ajutorul dat acestuia să scape din locul de reținere nu constituie infracțiunea de înlesnire a evadării. Se impune soluția chiar dacă persoana care ajută reținutul are credința că de fapt îl ajută să evadeze, întrucât, reținutul aflându-se într-o stare nelegală de reținere, nu există obligația de a nu evada.
Infracțiunea se poate realiza atât prin omisiune (cel însărcinat cu paza individuală a unui deținut observă că acesta a pus în executare acțiunea de evadare, dar nu ia nicio măsură pentru a-l împiedica), cât și prin acte comisive, prin orice fel de sprijin, material sau moral, urmarea imediată fiind punerea în pericol a relațiilor de înfăptuire a justiției. Întrucât urmarea imediată este periclitarea înfăptuirii justiției, relația de cauzalitate nu trebuie dovedită, aceasta reieșind din materialitatea faptei.
Sub aspectul formei vinovăției, infracțiunea poate fi săvârșită atât cu intenție, directă sau indirectă, cât și din culpă, cu precizarea că se poate reține culpa doar în sarcina subiectului activ ce are obligația legală de pază a deținutului sau reținutului. Culpa nu poate exista în cazul subiecților activi ce nu sunt calificați, întrucât ar presupune ca aceștia să nu știe că ajută un deținut sau un reținut să evadeze, situație în care, de fapt, nu ar exista însăși înlesnirea evadării.
3.2.1. Latura obiectivă
Elementul material al laturii obiective al infracțiunii în discuție se concretizează în înlesnirea evadării, prin orice mijloace, a unei persoane aflate în stare legală de reținere sau deținere. Referitor la starea de reținere sau deținere, întrucât legiuitorul nu condiționează evadarea și, implicit, înlesnirea evadării de un anumit loc sau anumite condiții de deținere ori reținere, în literatură s-a arătat că se consideră într-o astfel de stare cel aflat într-un loc de deținere, sau sub escortă ori la locul de muncă în care deținutul își desfășoară munca în executarea pedepsei.
Astfel, se consideră înlesnire a evadării și atunci când deținutul sau reținutul este ajutat să fugă de sub escortă, să părăsească fără drept locul de detenție ori unitatea medicală în care își execută pedeapsa sau în care a fost adus pentru îngrijiri medicale, să fugă de la locul de muncă în care își execută pedeapsa. De asemenea, este înlesnire a evadării și ajutorul dat deținutului de a fugi de la locul în care execută munca, în situația în care autoritățile dispun efectuarea unor munci în interesul comunității de către deținuți.
Înlesnirea presupune orice ajutor, material sau moral, acordat persoanei deținute sau reținute, înainte sau în timpul evadării și poate fi realizată prin acțiune sau inacțiune.
Modalitățile faptice sunt foarte variate, de multe ori înlesnirea evadării presupunând ajutor atât material, cât și moral, întrucât ajutorarea deținutului sau reținutului prin diverse acte materiale este de natură să îi ofere acestuia curaj, o oarecare siguranță pe sine, îndrăzneală. Considerăm, așadar, că orice ajutor material acordat unui reținut sau deținut pentru a evada constituie în sine și un ajutor moral, astfel că ajutorarea morală a deținutului se poate realiza fără existența unui ajutor material, în timp ce înlesnirea materială presupune mereu și un ajutor moral.
Înlesnirea evadării prin acordarea unui ajutor material se poate realiza printr-o multitudine de acte, cum sunt, spre exemplu, procurarea, pentru evadat, a uneltelor necesare evadării sau oferirea acestuia de acte, haine, substanțe de anihilare a personalului de pază, precum și facilitarea evadării prin înlăturarea unor obstacole sau crearea unor condiții favorabile. În ceea ce privește ajutorul moral dat evadatului, acesta poate consta în încurajare, oferirea de sfaturi sau informații utile, precum și stabilirea unor relații între evadat și terțe persoane pentru ajutorarea acestuia (procurând informații despre orientarea evadatului, mijloacele acestuia de a se ascunde ulterior evadării, etc.).
Săvârșirea infracțiunii printr-o inacțiune se regăsește doar în cazul formelor agravate ce prevăd calitatea specială a subiectului activ, atunci când acesta, însărcinat fiind cu paza deținutului sau reținutului, nu ia nicio măsură de a împiedica evadarea acestuia, creând astfel, în mod vădit, circumstanțe favorabile evadării.
Pentru reținerea infracțiunii de înlesnire a evadării este esențial ca ajutorul dat evadatului să fie anterior sau concomitent evadării. Astfel, ajutorul acordat unui evadat ulterior acțiunii de evadare constituie infracțiunea de favorizare a infractorului, nu de înlesnire a evadării.
De asemenea, trebuie făcută distincția între înlesnirea evadării și instigarea la evadare. Astfel, se va reține infracțiunea de înlesnire a evadării atunci cânt făptuitorul, cunoscând despre intenția unui deținut sau reținut de a evada, îl încurajează pe acesta, însă hotărârea de evadare era deja luată. Pe de altă parte, se reține instigarea la evadare dacă făptuitorul încurajează un deținut sau reținut să evadeze, acesta din urmă neavând intenția inițială de a evada și luând hotărârea de evadare ca urmare a activității desfășurate de instigator.
Atunci când instigatorul la evadare va înlesni, prin orice mijloace, și acțiunea de evadare a celui instigat, se reține infracțiunea de instigare la evadare în concurs cu infracțiunea de înlesnire a evadării, întrucât făptuitorul a săvârșit acte diferite ce constituie latura materială a două infracțiuni distincte.
Cerințele esențiale ale existenței infracțiunii de înlesnire a evadării diferă după cum infracțiunea este săvârșită în forma sa simplă sau în formele agravate. În ceea ce privește forma tip a infracțiunii, cerințele esențiale constau în existența unei persoane deținute sau reținute în mod legal și efectuarea unor acte de înlesnire a evadării, indiferent de modalitatea de realizare a acestora.
În formele agravate prevăzute de teza a II-a a alin. 1 art. 270, teza a II-a alin. 2 art. 270 și teza a II-a alin. 3 art. 270, precum și în cazul săvârșirii infracțiunii din culpă, există o cerință suplimentară, esențială pentru existența infracțiunii în formele arătate, constând în calitatea subiectului activ, care poate fi doar o persoană însărcinată cu supravegherea deținutului sau reținutului.
Forma agravată prevăzută în teza I a alin. 2 a art. 270 presupune cerința esențială a săvârșirii infracțiunii prin folosirea de violențe sau arme, ori de către două sau mai multe persoane. După cum am mai arătat, nu este necesar ca armele, violența să fi fost folosite de cel care înlesnește evadarea, ci acestea trebuie să fi fost folosite de către cel care evadează. Din acest punct de vedere nu prezintă importanță dacă persoana care dă un ajutor celui deținut sau reținut a prevăzut faptul că acesta va folosi violență sau arme, considerându-se că avea reprezentarea gradului ridicat de pericol pe care faptele celui ce evadează îl prezintă. La fel, nu contează dacă persoana care a înlesnit evadarea a urmărit ajutorarea doar a unui deținut sau reținut, atât timp cât din cauza actelor sale au evadat mai mulți deținuți sau reținuți în același timp, se va reține forma agravată în discuție a înlesnirii evadării.
În fine, în cazul formei agravate prevăzute de art. 270 alin. 3, teza I, cerința esențială privește natura condamnării evadatului, respectiv să fi fost pentru o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. Această cerință vizează pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de cel ajutat să evadeze și nu pedeapsa la care acesta a fost condamnat.
Urmarea imediată a faptei se stabilește în raport de obiectul juridic al infracțiunii. Astfel, pentru obiectul juridic special principal și secundar, urmarea imediată rezultă în punerea în pericol a relațiilor sociale privind înfăptuirea justiției, respectiv a celor referitoare la buna exercitare a obligațiilor de serviciu de către funcționarii însărcinați cu paza deținuților sau reținuților. Atunci când există și obiect juridic secundar, urmarea imediată va consta și în atingerea relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanelor.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și urmarea imediată nu trebuie dovedită, ea rezultând din materialitatea faptei, periclitarea relațiilor sociale de înfăptuire a justiției producându-se în momentul actului de înlesnire a evadării, indiferent dacă evadarea a reușit sau nu. În raport de urmarea imediată adiacentă, legătura de cauzalitate trebuie demonstrată.
3.2.2. Latura subiectivă
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea poate fi săvârșită cu intenție, directă sau indirectă, și din culpă. De reținut însă că săvârșirea din culpă este posibilă doar atunci când subiectul activ este calificat, respectiv este o persoană ce avea îndatorirea de a păzi pe cel reținut, arestat sau deținut, iar culpa poate fi simplă sau cu prevedere. Se exclude culpa comună, deoarece actele realizate de reținut sau deținut pentru a evada nu constituie infracțiunea de înlesnire a evadării, ci reprezintă acte pregătitoare pentru infracțiunea de evadare.
Doar o persoană ce avea obligația de supraveghere a deținutului sau reținutului poate săvârși infracțiunea de înlesnire a evadării din culpă, în cazul celorlalți subiecți activi fiind esențial cunoașterea faptului că actele desfășurate sunt de natură să faciliteze evadarea deținutului. Atunci când o persoană nu cunoaște că actele sale sunt de natură să ajute un deținut sau un reținut să evadeze, aflat în acea stare în mod legal, în sarcina sa nu va exista infracțiunea de înlesnire a evadării. După cum am mai arătat, nu prezintă importanță locul din care deținutul sau reținutul evadează (de la locul de muncă, de sub escortă sau din locul de detenție), infracțiunea de înlesnire a evadării săvârșite din culpă existând în toate cazurile în care din cauza persoanei însărcinate cu paza deținutul sau reținutul evadează.
Săvârșirea cu intenție a infracțiunii nu impune o calitate specială a subiectului activ, fiind posibilă înfăptuirea infracțiunii sub această formă a vinovăției și de către persoana însărcinată cu paza celui reținut sau deținut. Așadar, atunci când o astfel de persoană înlesnește evadarea unui deținut, urmărind acest scop, în sarcina acesteia se reține săvârșirea infracțiunii cu intenție directă, iar dacă prin acțiunile sale conștientizează că deținutului sau reținutului îi este facilitată evadarea, chiar neurmărind acest fapt, dar acceptându-l, se va reține vinovăția sub forma intenției indirecte. Există infracțiunea de înlesnire a evadării săvârșită cu intenție directă atunci când o persoană procură deținutului mijloace materiale de evadare (chei, unelte de escaladare, arme, etc.), precum și atunci când cel însărcinat cu paza deținutului îl eliberează pe acesta în mod ilegal sau îi facilitează evadarea prin distragerea atenției celorlalte persoane ce l-ar putea opri (de exemplu, îl ține de vorbă pe gardianul de la poarta penitenciarului).
3.3. Forme și sancțiune
Tentativa la infracțiunea de înlesnire a evadării este posibilă, exceptând înlesnirea evadării din culpă, iar legiuitorul sancționează tentativa, după cum prevede art. 270 alin. 5 din Codul penal.
Pentru existența tentativei este necesar ca infracțiunea de înlesnire a evadării să fi fost aptă de a produce efectul urmărit, indiferent dacă a fost întreruptă sau nu. Astfel, nu există înlesnire a evadării, deci nici tentativă, atunci când acțiunile întreprinse nu ar fi fost de natură să ajute la evadarea deținutului sau reținutului, indiferent de reprezentarea pe care o are cel ce dorește să înlesnească evadarea (de exemplu, o persoană consideră că dacă îi furnizează unui deținut informații privind un traseu rutier pe care să îl urmeze după ce evadează, pentru a evita poliția, însă deținutul sau reținutul respectiv nu are intenția de a evada, nu a întreprins niciun act pregătitor și nici nu a convenit cu persoana în cauză să îl ajute în eventualitatea unei evadări).
Tentativa la infracțiunea de înlesnire a evadării se reține atunci când actele de înlesnire au fost puse în executare dar au fost întrerupte sau nu și-au îndeplinit scopul. Pentru ca înlesnirea evadării să rămână în faza de tentativă trebuie ca măsurile întreprinse pentru facilitarea evadării să fi fost apte de a-și produce efectul, urmare ce nu s-a realizat deoarece a fost întreruptă sau nu și-a produs efectele din motive exterioare. Astfel, considerăm că există tentativă la infracțiunea de înlesnire a evadării atunci când gardianul unui loc de deținere intenționează să-și părăsească postul pentru a ajuta un deținut să evadeze, dar în timpul îndepărtării sale este nevoit să se întoarcă deoarece o altă persoană se îndreaptă înspre locul pe care acesta l-a părăsit. Tot astfel, considerăm că infracțiunea de înlesnire a evadării rămâne în forma tentativei atunci când o persoană încearcă să înmâneze unui deținut mijloace materiale necesare evadării, dar este descoperit de către o persoană ce are obligația de pază a deținutului.
Pentru existența infracțiunii de înlesnire a evadării nu este necesar ca evadarea să se fi realizat, ci trebuie doar ca deținutul ori reținutul ajutat să fi încercat să evadeze, chiar dacă infracțiunea sa a rămas în stadiul de tentativă.
Consumarea infracțiunii de înlesnire a evadării are loc atunci când acțiunea sau inacțiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective este realizată și a avut ca urmare evadarea sau tentativa de evadare a deținutului ajutat. Astfel, dacă acțiunea de procurare a unor unelte pentru a ajuta un deținut să evadeze, deși a fost realizată și deținutul a intrat în posesia respectivelor obiecte, nu este urmată de tentativa de evadare sau de evadare, nu constituie infracțiunea de înlesnire a evadării în formă consumată, ci în forma tentativei.
În ceea ce privește comiterea infracțiunii în formă continuă sau continuată, opiniile sunt diverse, unii autori susținând că nu este posibilă aceasta, deoarece, fiind o infracțiune corelată cu infracțiunea de evadare, ea se epuizează în momentul consumării. Pe de altă parte, într-o altă opinie, se consideră că înlesnirea evadării poate fi comisă atât în formă continuă, cât și în formă continuată. Această opinie este justificată prin aceea că, atunci când o persoană întărește rezoluția infracțională a unui deținut sau reținut pe o perioadă mai mare de timp, fapta sa poate fi concepută ca înlesnire a evadării în formă continuă.
De asemenea, se poate reține înlesnirea evadării în formă continuată atunci când aceeași persoană, la intervale de timp, dar pentru realizarea aceleiași rezoluții infracționale, dă ajutor mai multor deținuți sau reținuți pentru a evada. Un exemplu în acest sens poate fi situația în care o persoană dorește să ajute să evadeze mai mulți deținuți, de-a lungul unei perioade săvârșind diverse acte de înlesnire, chiar dacă fiecare dintre aceste acțiuni în folosul altui deținut. În acest caz, se reține scopul urmărit de cel care înlesnește evadarea, respectiv să ajute un anumit grup de deținuți să evadeze.
Sancțiunea aplicabilă infracțiunii de înlesnire a evadării constă în pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, după cum prevede art. 270 alin. 1, reglementare preluată și Noul Cod penal. Pentru formele agravate și pentru forma atenuată a infracțiunii legiuitorul stabilește limite diferite ale pedepsei, astfel:
pentru forma agravată prevăzută în teza a II-a a alin. 1 art. 270 pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani;
în cazul formei agravate prevăzute de art. 270 alin. 2 teza I pedeapsa este închisoare cuprinsă între 2 și 8 ani;
dacă infracțiunea este săvârșită în modalitatea arătată de art. 270 alin. 2 teza a II-a, pedeapsa constă în închisoare de la 3 la 10 ani;
înlesnirea evadării săvârșită în forma agravată prevăzută de alin. 3 al art. 270, teza I, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani;
dacă infracțiunea este comisă în forma agravată arătată de teza a II-a a alin. 3 din art. 270, pedeapsa este închisoare între 3 și 12 ani
în cazul săvârșirii infracțiunii din culpă, pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
În ultimul alineat al art. 270, legiuitorul prevede că tentativa de înlesnire a evadării, indiferent de forma infracțiunii, simplă sau agravată, se pedepsește, potrivit art. 21 din Codul penal sancțiunea constând în închisoarea ale cărei limite sunt înjumătățite față de limitele prevăzute pentru infracțiunea în forma tip.
În Noul Cod penal pedeapsa aplicabilă infracțiunii de înlesnire a evadării, în forma sa tip, este închisoarea de la 1 an la 5 ani. Pentru formele agravate ale infracțiunii arătate în alin. 2 al art. 286 (înlesnirea evadării săvârșite prin folosirea de violență, arme, substanțe narcotice sau paralizante, a două sau mai multe persoane o dată, ori a unui reținut sau deținut arestat pentru o infracțiune pentru care se prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani) pedeapsa constă în închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru forma agravată reglementată de alin. 3 al art. 286 (înlesnirea evadării săvârșită de către o persoană însărcinată cu paza celui evadat, indiferent de forma simplă sau agravată) pedeapsa constă în închisoare și în interzicerea exercitării unor drepturi, limitele pedepsei închisorii majorându-se cu o treime față de pedeapsa închisorii prevăzute de alin. 1 si 2 al art. 286.
În Noul Cod penal sancțiunile pentru infracțiunea de înlesnire a evadării sunt reduse față de actuala reglementare, o noutate în acest sens fiind introducerea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi, sancțiune aplicabilă pentru formale agravate ale infracțiunii, în cazul înlesnirii evadării în forma tip sau din culpă neaplicându-se această pedeapsă.
Înlesnirea evadării săvârșită din culpă este prevăzută de alin. 4 art. 286 din Noul Cod penal, pedeapsa aplicabilă fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani, în legătură cu aceasta arătându-se în literatură că „activitatea infracțională constă în înlesnirea evadării, săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat”. Înlesnirea evadării poate fi săvârșită din culpă doar de către persoana care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reținut sau deținut. Noul Cod penal incriminează, de asemenea, tentativa înlesnirii evadării, în alin. 5 al art. 286.
Observăm că, spre deosebire de reglementarea din Codul penal în vigoare, în Noul Cod penal legiuitorul prevede și pedeapsa complementară de interzicere a exercitării unor drepturi. Conform art. 55 din Noul Cod penal, interzicerea exercitării unor drepturi este o pedeapsă complementară, în aplicarea acesteia ținându-se cont de prevederile art. 66 – 68 din Noul Cod penal.
3.4. Forme agravate
Înlesnirea evadării este susceptibilă de cinci forme agravate, prevăzute de legiuitor în art. 270, alin. 1 teza a II-a, alin. 2 și 3, aceste prevederi fiind preluate și în Noul Cod penal, în art. 286 alin. 2 și 3, „într-o sistematizare mai bună”.
prima formă agravată există, conform tezei a II-a alin. 1 art. 270 din Codul penal, „dacă fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat”.
Agravanta privește calitatea specială a subiectului activ în raport de deținutul sau reținutul căruia îi înlesnește evadarea. Calitatea specială a subiectului activ este o cerință esențială a laturii obiective a infracțiunii în această formă agravată. Această calitate specială o are doar persoana care avea obligația oficială de supraveghere a deținutului sau a reținutului, obligație ce îi revine conform atribuțiilor sale de serviciu.
Subiect activ al infracțiunii săvârșite în această formă agravată poate fi cel care asigură paza, ori cel care are obligația escortei, precum și cel însărcinat cu supravegherea deținuților în timpul lucrului în afara locului de deținere, ori cel ce are obligația de pază în timpul executării pedepsei în regim privativ de libertate. În literatură s-a arătat că obligația de pază poate fi generală, cum este cazul gardianul de la poarta locului de deținere, specială, persoana având în pază un grup de deținuți sau reținuți, sau individuală, referitoare la un singur deținut sau reținut. Același autor arată că nu sunt considerate persoane însărcinate cu paza celor deținuți sau reținuți acei deținuți care, printr-un comportament exemplar, au demonstrat că s-au îndreptat, fiind folosiți de către conducerea locului de deținere pentru supravegherea celorlalți deținuți. De asemenea, calitatea de persoană însărcinată cu paza se reține doar în raport cu acel deținut sau reținut pe care avea obligația să-l supravegheze (de exemplu, în cazul obligației individuale de pază, cel însărcinat cu supravegherea va răspunde pentru înlesnirea evadării în forma agravată determinată de calitatea calificată a subiectului activ doar dacă facilitează evadarea deținutului sau reținutului din paza sa).
Observăm astfel că, în funcție de tipul obligației de pază, diferă și aria persoanelor a căror ajutorare poate fi considerată înlesnire a evadării în forma agravată în discuție. Spre exemplu, în cazul gardianului de la poarta unui penitenciar, se reține infracțiunea în formă agravată indiferent de deținutul căruia îi facilitează evadarea, oricare ar fi acesta dintre cei ce execută pedeapsa în acel loc de deținere. În schimb, în cazul celui însărcinat cu paza unui grup determinat de deținuți din acel penitenciar se reține forma agravată a înlesnirii evadării doar dacă acesta se săvârșește în raport cu unul dintre deținuții respectivi.
Desigur că dacă un deținut care supraveghează pe ceilalți ajută pe unul dintre aceștia să evadeze, se va reține infracțiunea de înlesnire a evadării, însă nu în forma agravată în discuție.
Apoi, pentru reținerea acestei forme agravate, persoana care are obligația legală de pază a unui deținut sau reținut trebuie să săvârșească înlesnirea evadării în legătură cu acel deținut sau reținut pe care trebuia să-l supravegheze. Astfel, dacă gardianul însărcinat cu paza unui grup de deținuți înlesnește evadarea unui deținut asupra căruia nu avea obligația de pază, în sarcina sa se va reține infracțiunea de înlesnire a evadării în formă simplă.
În literatura de specialitate s-a subliniat că pentru a se reține agravanta în sarcina celui ce înlesnește evadarea trebuie ca la momentul evadării acesta să fie prezent, deci să fie în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Autorul consideră că se reține agravanta și atunci când cel însărcinat cu paza deținutului îl ajută pe acesta să evadeze chiar în afara orelor de serviciu. Considerăm că soluția se impune, întrucât dacă nu s-ar reține forma agravată atunci când fapta este săvârșită după terminarea programului de lucru, incriminarea în sine a agravantei nu și-ar mai avea rostul, având în vedere că aceasta privește relația subiectului activ calificat al infracțiunii cu cel ajutat să evadeze și nu este condiționată de anumite modalități sau termen.
a doua formă agravată a infracțiunii este prevăzută în teza I a alin. 2 art. 270 și prevede săvârșirea faptei în condițiile art. 269 alin. 2 din Codul penal.
Condiția la care face referire legiuitorul presupune ca fapta să fie săvârșită „prin folosire de violențe, de arme sau de alte instrumente, ori de către două sau mai multe persoane împreună”, asupra acestui aspect în literatură arătându-se că mijloacele respective trebuie folosite de către cel ce evadează, nu neapărat și de către cel care înlesnește evadarea. Nu are importanță dacă violențele au fost săvârșite și de către cel care înlesnește evadarea. De fapt, dacă înlesnirea evadării ar fi săvârșită prin folosire de violențe (de exemplu, un deținut îl agresează fizic pe gardianul însărcinat cu supravegherea pentru a facilita în acest fel evadarea unui alt deținut), considerăm că s-ar reține un concurs între infracțiunea de înlesnire a evadării și infracțiunea de loviri.
Astfel, atunci când cel ce evadează folosește violențe asupra personalului însărcinat cu paza sa, cel care l-a ajutat să evadeze va răspunde pentru infracțiunea de înlesnire a evadării în această formă agravată, chiar dacă ajutorul dat deținutului a fost doar unul moral. La fel, dacă în urma ajutorului primit, evadează doi sau mai mulți deținuți împreună, în sarcina celui care a oferit ajutor pentru evadare se va reține agravanta în discuție, chiar dacă prin actele lui a urmărit înlesnirea evadării doar pentru unul dintre respectivii deținuți. Legiuitorul a prevăzut agravarea infracțiunii săvârșite în astfel de condiții luând în considerare pericolul social ridicat pe care îl prezintă modul de evadare și multiplele relații sociale ce sunt afectate.
a trei formă agravată este cea prevăzută de art. 270 alin. 2 teza a II-a din Codul penal și se referă la înlesnirea evadării săvârșite în condițiile art. 269 alin. 2 de către o persoană ce avea îndatorirea de pază a deținutului.
Observăm că pentru reținerea acestei forme agravate este necesară îndeplinirea cumulativă a două tipuri de condiții, respectiv condiții referitoare la modalitatea de realizare a evadării și o condiție privitoare la calitatea subiectului activ al înlesnirii evadării.
După cum am arătat, în lumina prevederilor art. 269 alin. 2 fapta trebuie săvârșită prin folosirea de violențe sau arme, ori de către două sau mai multe persoane în același timp. La această condiție se adaugă necesitatea ca subiectul activ al înlesnirii evadării să fie special, deci să fie o persoană ce avea obligația de pază a celui evadat. La fel, nu contează natura ajutorului dat, respectiv material sau moral, ci doar modalitatea în care s-a săvârșit evadarea. Dacă înlesnirea evadării nu este urmată de evadarea celui ajutat, se va reține existența înlesnirii evadării în faza tentativei.
Se reține existența formei agravate chiar și atunci când înlesnirea evadării a fost săvârșită din culpă, întrucât legiuitorul nu are în vedere forma vinovăției cu care a fost înfăptuită infracțiunea, ci pericolul social pe care aceasta îl prezintă.
cea de-a patra formă agravată a infracțiunii există, după cum arată art. 270 alin. 3 teza I din Codul penal, atunci când se săvârșește „înlesnirea evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani”.
Așadar, la stabilirea acestei agravante, legiuitorul a luat în considerare natura infracțiunii săvârșite de către cel ajutat să evadeze, aceasta devenind condiția esențială pentru reținerea agravantei. Existența acestei forme agravate este dependentă de gravitatea infracțiunii în legătură cu care s-a realizat înlesnirea evadării.
Legiuitorul a specificat că se ia în calcul pedeapsa prevăzută de lege și nu cea la care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, întrucât este posibil ca infractorul să beneficieze de reducerea pedepsei în condițiile legii.
Astfel este cazul autorului unui complot, în înțelesul art. 167, infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani. În legătură cu aceasta infracțiune, legiuitorul arată, în art. 172 alin. 2 din Codul penal, că participantul la infracțiune care ajută autoritățile la arestarea infractorilor, chiar după începerea urmăririi penale sau după descoperirea lor, va beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei. Așadar, participantul la un complot, îndeplinind condiția cerută de art. 172 alin. 2, poate fi condamnat la pedeapsa închisorii de 9 ani, spre exemplu. Înlesnirea evadării acestuia se va reține ca fiind săvârșită în forma agravată arătată de art. 270 alin. 3 teza I din Codul penal, deoarece interesează pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă de cel ajutat să evadeze (în exemplul dat fiind pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoare între 15 și 25 de ani), și nu pedeapsa la care a fost condamnat evadatul.
ultima formă agravată reglementată de legiuitor este prevăzută în teza a II-a a art. 270 alin. 3, constând în înlesnirea evadării „unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani”, săvârșită de către o persoană ce avea îndatorirea de pază a celui evadat.
Această formă agravată ia în considerare calitatea făptuitorului, în lipsa acesteia reținându-se, eventual, forma agravată prezentată de teza I a art. 270 alin. 3 din Codul penal.
În ceea ce privește prevederile Noului Cod penal, acesta stabilește formele agravate ale infracțiunii în art. 286 alin. 2 și alin. 3, în literatură subliniindu-se că, în cazul formelor agravate ce au în vedere calitatea specială a subiectului activ, este astfel de subiect doar persoana „oficial însărcinată cu paza celor reținuți sau deținuți”.
Astfel, prima formă agravată se reține atunci când se înlesnește evadarea prin „folosire de violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante”, spre deosebire de actuala reglementare legiuitorul eliminând sintagma „alte instrumente”, dar prevăzând utilizarea de substanțe narcotice sau paralizante.
A doua formă agravată se reține, potrivit Noului Cod penal, dacă se înlesnește evadarea a două sau mai multe persoane în același timp. În acest sens, se va reține forma agravată chiar dacă persoana care înlesnește evadarea a urmărit ajutorarea doar a unei singure persoane reținute sau deținute, însă acțiunile sale au fost de natură să faciliteze evadarea mai multor deținuți sau reținuți.
A treia formă agravată este prevăzută în art. 286 alin. 2 lit. c) și presupune înlesnirea evadării unei persoane „reținute sau arestate pentru o infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață ori cu pedeapsa închisorii de 10 sau mai mare, ori condamnate la o astfel de pedeapsă”. Observăm că, spre deosebire de actuala reglementare, legiuitorul face referire și la înlesnirea evadării unei persoane care a săvârșit o infracțiune pentru care se prevede pedeapsa detențiunii pe viață. Desigur, chiar și în lumina actualului Cod penal se reține acest aspect, chiar dacă nu este expres precizat, întrucât pedeapsa detențiunii pe viață se înscrie în mențiunea arătată în art. 270 alin. 3 privind „legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani”.
S-a arătat că în toate cazurile săvârșirii infracțiunii, cu excepția formei agravate ce are în vedere calitatea specială a subiectului activ, forma de vinovăție este intenția, directă sau indirectă.
Ultima formă agravată a înlesnirii evadării, conform Noului Cod penal, există atunci când fapta a fost săvârșită de o persoană care avea obligația de pază a celui reținut sau deținut, așa cum se arată în art. 286 alin. (3).
În acest caz, legiuitorul are în vedere calitatea de subiect activ calificat, prevăzând această formă agravată pentru oricare dintre modalitățile săvârșirii infracțiunii de evadare. Observăm că sancțiunea pentru această formă agravată este redusă față de prevederile Codului penal în vigoare. Astfel, în actuala reglementare, pentru înlesnirea evadării unei persoane condamnate la pedeapsa închisorii de 15 ani săvârșită de către cel ce avea îndatorirea de pază a celui evadat, pedeapsa va fi închisoare de la 3 la 12 ani. În lumina noilor prevederi, pentru înlesnirea evadării realizată în aceleași condiții, pedeapsa va fi închisoarea de la 2 ani și 6 luni la 9 ani și 3 luni, la care se adaugă pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi.
Atât în prevederile actuale, cât și în cele ale Noului Cod penal, legiuitorul are în vedere infracțiunea pentru care s-a dat condamnarea sau a fost arestat ori este reținut cel ajutat să evadeze și nu pedeapsa efectivă la care acesta a fost condamnat. De altfel, se poate înlesni evadarea unei persoane aflate în arest preventiv pentru o infracțiune de omor calificat, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii între 15 și 20 de ani, în acest caz reținându-se forma agravată a înlesnirii evadării, deoarece infracțiunea comisă de cel evadat se sancționează cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Infracțiunea de evadare, precum și cea de înlesnire a evadării, se vor considera săvârșite chiar dacă ulterior cel evadat este achitat pentru infracțiunea pentru care fusese arestat inițial. Această soluție se impune deoarece este de competența organelor judiciare să stabilească vinovăția, iar atunci când aceasta nu se demonstrează tot în sarcina respectivelor organe cade obligația de eliberare a celui arestat. Chiar și atunci când o persoană este arestată pentru o faptă pe care nu a comis-o, aceasta are obligația de a se supune arestului, dacă se dispune astfel, pentru a nu periclita înfăptuirea justiției, urmând ca, în cursul procesului, să probeze afirmațiile sale.
În literatura juridică s-a arătat că, atunci când fapta este săvârșită prin cumul de forme agravate ( de exemplu, se înlesnește evadarea unui deținut condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, cel ce dă ajutorul fiind o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi, iar evadarea se realizează prin folosirea de violențe sau arme) se va aplica pedeapsa cea mai mare dintre cele prevăzute pentru formele agravate.
Este evidentă soluția, având în vedere că nu se poate reține un concurs între formele agravate ale aceleiași infracțiuni, pe de o parte, iar pe de altă parte este necesară sancționarea cât mai aspră a celui ce înlesnește evadarea unui reținut sau deținut în condiții de natură să afecteze în mod grav relațiile sociale de înfăptuire a justiției.
Capitolul IV Studiu de caz: probleme din practica judiciară referitoare la infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 262, art. 264 și art. 270
Deși reglementarea oferită de Codul penal a infracțiunilor de nedenunțare, favorizare a infractorului și înlesnire a evadării este cuprinzătoare, aspectele practice sunt cele care evidențiază cel mai corect prevederile legale.
4.1. Practică judiciară în materia infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni
În practică, diferențierea dintre infracțiunea de nedenunțare și cea de favorizare a infractorului poate fi dificil de realizat uneori, având în vedere că nedenunțarea unei infracțiuni este de natură să profite autorului ei, fiind astfel o „modalitate rudimentară” a infracțiunii de favorizare.
Astfel, s-a reținut infracțiunea de nedenunțare și nu de favorizare în situația în care o persoană nu a înștiințat autoritățile competente despre un omor săvârșit în prezența sa, ulterior dând și declarații mincinoase în fața organelor judiciare, afirmând că nu are cunoștință despre acea infracțiune.
Considerăm că în speța prezentată instanța a apreciat că prin declarațiile false făptuitorul nu a urmărit să ajute în vreun fel pe autorul infracțiunii de omor, unicul său scop fiind de a se sustrage pe sine răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare. Fiind o infracțiune omisivă, nu este susceptibilă de a fi săvârșită din culpă, latura subiectivă realizându-se doar sub forma de vinovăție a intenției, directe sau indirecte.
Practica a reținut faptul că „nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 Cod penal, este o infracțiune de sine stătătoare și reținerea ei nu este condiționată de judecarea autorului infracțiunii nedenunțate”. Așadar, infracțiunea de nedenunțare există și este pedepsibilă chiar și atunci când cel nedenunțat beneficiază de o cauză de nepedepsire.
În ceea ce privește operarea cauzei de nepedepsire datorată calității de rudă apropiată, în literatura de specialitate a fost prezentată următoarea speță: inculpatul H.A. a fost condamnat pentru tentativă la infracțiunea de omor, iar în aceeași hotărâre a fost condamnat și inculpatul B.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de nedenunțare a unor infracțiuni și favorizare a infractorului, întrucât acesta l-a ajutat pe H.A. să fugă de la locul infracțiunii. Împotriva hotărârii a declarat recurs procurorul, solicitând încetarea procesului penal împotriva inculpatului B.V. Acesta a motivat cererea arătând că B.V. este văr cu inculpatul H.A., aplicându-i-se astfel cauza de impunitate datorată calității de rudă apropiată.
Această cauză de impunitate este personală, privind relațiile de rudenie dintre nedenunțător și autorul faptei nedenunțate, și profită doar acelui care avea calitatea respectivă în momentul în care a aflat despre săvârșirea unei infracțiuni pentru care avea obligația denunțului. Dacă relația de rudenie sau calitatea de soț a fost dobândită după momentul în care s-a aflat despre săvârșirea infracțiunii și după scurgerea perioadei în care ar fi trebuit să se facă denunțul „de îndată”, se va reține infracțiunea de nedenunțare.
Într-o altă speță s-a arătat că fapta unei persoane de a nu anunța de îndată autoritățile despre săvârșirea unui omor și de ajutorare a autorului acestuia să ascundă arma crimei, amenințând alte persoane care știau despre fapta săvârșită, constituie un concurs între infracțiunea de nedenunțare și cea de favorizare a infractorului. În această situație, cererea persoanei de a se reține în sarcina sa doar infracțiunea de favorizare a infractorului nu a fost admisă. Argumentul persoanei în cauză a constat în faptul că, favorizând autorul omorului, în sarcina sa nu cade obligația denunțării, aceasta echivalând cu o autodenunțare, fapt pe care legea penală nu îl prevede. Respingerea cererii de către instanță a fost motivată prin aceea că, atât timp ambele fapte sunt prevăzute de legea penală, iar infractorul le-a săvârșit pe amândouă, acesta trebuie să răspundă pentru fiecare dintre ele, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu reglementează favorizarea infractorului ca fiind o cauză de nepedepsire a infracțiunii de nedenunțare.
În literatura de specialitate s-a arătat următoarea situație: „Văzând pe vecinul lui în timp ce acesta a ucis o persoană, Z. întocmește o sesizare pe care o trimite organelor de poliție în care arată că autorul omorului este un alt vecin (cu care se afla în dușmănie) cu numele V.A. În timpul cercetărilor se prezintă la procurorul care efectua ancheta și declară în calitate de martor că a văzut pe V.A. în momentul în care a ucis victima. După ce se întoarce acasă se prezintă la adevăratul autor al omorului și îl atenționează că îl ca reclama pentru fapta săvârșită dacă în termen de două săptămâni nu îi va da o sumă de 500 de lei în schimbul tăcerii sale”. În exemplul prezentat, autorul arată că se rețin în sarcina infractorului mai multe infracțiuni (denunțare calomnioasă, mărturie mincinoasă, șantaj), precum și infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, deoarece „a omis să denunțe de îndată săvârșirea infracțiunii de omor la care a asistat” . Într-un astfel de caz există infracțiunea de nedenunțare deoarece celelalte infracțiuni săvârșite nu sunt de natură să o înglobeze și pe aceasta, fiind îndeplinite condițiile de existență cerute de lege.
4.2. Practică judiciară în materia infracțiunii de favorizare a infractorului
În ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului, practica ne oferă o gamă variată de spețe, aceasta datorându-se, în special, diverselor forma faptice în care această infracțiune poate fi săvârșită. Astfel, spre deosebire de nedenunțare, care este o infracțiune omisivă, favorizarea infractorului este o infracțiune comisivă, elementul său material putând fi realizat atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune.
Ajutorul dat unui infractor poate fi dat în mod direct sau prin intermediul altor persoane și poate consta în diverse modalități faptice, un exemplu în acest sens fiind ascunderea armei cu care s-a săvârșit un omor sau în întocmirea de acte false pentru acoperirea unei infracțiuni de delapidare.
S-a arătat că există infracțiunea de favorizare atunci când o persoană arestată declară în fața autorităților competente că el este autorul unui furt, deși nu este adevărat, și chiar cunoscându-l pe autorul respectivei infracțiuni.
Motivarea favorizatorului că prin declarația sa a urmărit obținerea unor avantaje în folosul său nu este de natură să înlăture încadrarea juridică a faptei ca favorizare, deoarece acesta a fost conștient că prin acțiunea sa se îngreunează descoperirea adevăratului autor. Astfel, se evidențiază faptul că favorizatorul nu trebuie să aibă ca unic scop ajutorarea unui infractor, reținându-se în sarcina sa infracțiunea de favorizare chiar și atunci când, deși nu a urmărit să dea un ajutor infractorului, a știut că faptele sale ar fi de natură să îl ajute și a acceptat urmarea.
Aceeași soluție se aplică și în cazul deținutului care dă declarații mincinoase despre o infracțiune, arătând în mod eronat pe autorul acesteia, în scopul de a-l proteja pe adevăratul infractor.
Pe de altă parte, în practică s-a reținut că fapta persoanei de a da ajutor autorului unui furt în scoaterea bunurilor furate din unitate, fără însă a avea o înțelegere prealabilă în acest sens, nu constituie complicitate la infracțiunea de furt, ci favorizare a infractorului. În același sens s-a arătat că este greșit reținută complicitatea la infracțiunea de furt atunci când presupusul complice a fost chemat să dea un ajutor autorilor furtului după momentul consumării infracțiunii, fără a exista o înțelegere anterioară.
Se observă astfel diferențierea infracțiunii de favorizare de alte infracțiuni. În primul rând, condiția să nu fi existat o înțelegere prealabilă este ceea ce delimitează favorizarea infractorului de complicitate la săvârșirea infracțiunii. Ajutorul dat infractorului trebuie dat după momentul consumării infracțiunii, întrucât dacă se acordă în timpul săvârșirii infracțiunii se reține complicitatea la fapta respectiv.
Spre exemplu, se reține favorizarea infractorului atunci când este ajutat să transporte bunurile furate cel care a sustras respectivele bunuri dintr-o clădire, iar ajutorul este acordat pentru a scoate bunurile din curtea imobilului. În acest exemplu momentul consumării furtului este cel în care bunurile au fost scoase din imobil, acțiunea favorizatorului realizându-se după acest punct. Apoi, interesează scopul urmărit de cel care dă un ajutor. Astfel, dacă urmărește obținerea unui folos, pentru sine sau pentru altul, fapta poate fi încadrată ca tăinuire, în cazul favorizării cerința fiind ca scopul favorizatorului să fie de a-l ajuta pe infractor.
În literatură s-a arătat că fapta de ajuta pe autorul unui furt să transporte bunurile furate, fără a fi avut însă o înțelegere prealabilă în acest sens, constituie infracțiunea de favorizare, întrucât nu a avut cu autorul infracțiunii „o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii de furt”, aceeași infracțiune reținându-se, în concurs cu alte infracțiuni, și în sarcina organului de control care constată că persoana angajată ca gestionar, a cărei activitate o controla, a săvârșit infracțiunea de delapidare, însă nu a anunțat organele competente și a întocmit și acte false în care a omis să facă vorbire despre fapta gestionarului, prin activitatea sa omisivă împiedicând tragerea la răspundere penală a făptuitorului”.
În practică s-a arătat că infracțiunea de favorizare există și favorizatorul poate fi condamnat chiar și atunci când infractorul care a primit ajutorul nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârșită în legătură cu care a fost ajutat. Această soluție se impune deoarece infracțiunea de favorizare a infractorului nu este dependentă de urmarea pe care o are ajutorul dat celui favorizat, urmarea imediată a favorizării fiind punerea în pericol a relațiilor sociale de înfăptuire a justiției.
Într-o altă speță s-a decis că nu poate exista infracțiunea de favorizare dacă persoana care primește ajutor nu a săvârșit anterior o infracțiune, întrucât, favorizarea infractorului fiind o infracțiune corelativă, nu se poate reține în lipsa preexistenței unui infractor. Astfel, se evidențiază faptul că favorizarea infractorului este pedepsibilă indiferent dacă autorul infracțiunii favorizate a fost condamnat sau nu, precum și independent de natura infracțiunii favorizate ori a condamnării pronunțate pentru infractorul ajutat.
Esențial pentru existența infracțiunii de favorizare este faptul ca favorizatorul să știe că dă un ajutor unui infractor, deci să aibă cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni și să aibă reprezentarea că ajutorul dat este de natură să îngreuneze sau să zădărnicească înfăptuirea justiției.
Astfel, favorizarea infractorului poate fi săvârșită doar cu intenție, directă sau indirectă, fiind exclusă posibilitatea culpei, având în vedere că ajutorarea cuiva presupune conștientizarea și urmărirea acestui scop. Dacă o persoană, prin faptele sale, ajută un infractor să îngreuneze sau să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori îl ajută pe acesta să profite de folosul ori produsul infracțiunii, ajutor dat însă fără intenție și fără ca favorizatorul să fi știut despre săvârșirea unei infracțiuni, nu se poate reține în sarcina sa infracțiunea de favorizare a infractorului.
S-a subliniat faptul că pentru existența infracțiunii de favorizare a infractorului nu contează dacă în momentul în care s-a acordat ajutorul se începuse sau nu urmărirea penală pentru fapta respectivă, iar favorizarea infractorului poate fi săvârșită oricând înăuntrul perioadei de la săvârșirea infracțiunii favorizate și până la trimiterea în judecată. Singura cerință referitoare la momentul în care trebuie întreprinse actele de favorizare este ca acestea să aibă loc după săvârșirea infracțiunii, deci nici înainte și nici în timpul infracțiunii. Astfel, dacă s-ar acorda un ajutor înainte de săvârșirea infracțiunii sau chiar în timpul realizării, fapta poate constitui complicitate.
Referitor la situația în care favorizatorul este obligat la plata despăgubirilor civile, s-a reținut următoarea situație: „în speță, se comisese infracțiunea de furt a două vaci(…). La locul unde vacile au fost duse, inculpații care le furaseră au convenit cu favorizatorul să le asigure transportul cărnii care ar fi rezultat din sacrificarea vitelor. Și, ca urmare a acceptării acestuia, s-a procedat imediat la sacrificare(…)”. Observăm astfel că ajutorul dat de favorizator a fost esențial pentru ca autorii furtului să sacrifice vacile furate, creând astfel un prejudiciu proprietarului. S-a arătat că „fiind vorba de o favorizare reală (…) cel condamnat pentru infracțiunea de favorizarea infractorului va fi obligat la plata despăgubirilor civile în limita valorii bunurilor în legătură cu care s-a comis infracțiunea de favorizare”. favorizatorul va fi obligat la plata despăgubirilor civile doar în măsura prejudiciului cauzat prin actele sale de ajutorare a infractorului.
S-a arătat că se reține ca fiind infracțiune de favorizare fapta persoanei care conduce pe drumurile publice un autoturism furat de un prieten de al său, aflând despre infracțiunea săvârșită între timp. Aceasta deoarece a asigurat folosul infracțiunii pentru autorul furtului, întrucât acesta din urmă nu avea permis de conducere, dar nu s-a înțeles în prealabil cu acesta să îi ofere ajutor.
4.3. Practică judiciară în materia infracțiunii de înlesnire a evadării
Subiectul activ al infracțiunii de înlesnire a evadării poate fi orice persoană, chiar și un alt deținut sau reținut (cu condiția ca acesta să rămână în starea de reținere sau deținere), cu excepția celui care evadează. În formele agravate ale infracțiunii prevăzute de art. 270 alin. 1 teza a II-a, alin. 2 teza a II-a, alin. 3 teza a II-a, precum și cazul săvârșirii din culpă, subiectul activ este calificat, având calitatea de persoană însărcinată cu paza celui reținut sau deținut. Atunci când înlesnirea evadării este săvârșită printr-o îmbinare a formelor agravate (de exemplu, persoana care avea obligația de pază a deținutului îl ajută pe acesta să evadeze, în timpul evadării deținutul folosind violență împotriva altor persoane, iar pentru infracțiunea pentru care acesta a fost deținut legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 10 ani) pedeapsa aplicabilă celui care a ajutat la evadare va fi cea mai mare prevăzută dintre formele agravate reunite.
Infracțiunea de înlesnire a evadării poate fi săvârșită cu intenție, directă sau indirectă (de exemplu, procurarea de unelte necesare evadării, culegerea de informații privind traseul de urmat, etc.) sau din culpă, în această modalitate fiind posibilă doar dacă subiectul activ are calitatea de persoană însărcinată cu paza celui evadat.
În practică s-a decis că fapta polițistului care îl scoate pe cel aflat în arest preventiv din locul în care este reținut iar apoi îl lasă nesupravegheat, creând astfel condițiile necesare evadării reținutului, constituie infracțiunea de înlesnire a evadării, săvârșite din culpă. Desigur, în această situație trebuie dovedit că persoana ce avea obligația de supraveghere a celui evadat a înlesnit evadarea acestuia din neglijență, și nu pentru că a urmărit acest fapt. Dacă se dovedește că acțiunile celui ce avea îndatorirea de pază au urmărit în mod direct ajutorarea reținutului sau deținutului să evadeze, se va reține forma agravată a înlesnirii evadării.
S-a reținut infracțiunea de înlesnire a evadării în sarcina unei persoane ce avea obligația de pază, deoarece prin fapta sa aceasta „a încălcat consemnul postului de pază care interzice ieșirea deținuților din perimetrul punctului de lucru”. În acest caz s-au aplicat prevederile art. 270 alin. 1 și 4 din Codul penal, întrucât înlesnirea evadării a fost săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de pază a celui deținut.
Concluzii
Pentru ca justiția să poată fi realizată în condiții normale, legiuitorul reglementează și incriminează faptele care pot afecta relațiile sociale de împlinire a justiției, în Codul penal actual reglementând infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, în art. 259 – 272^1, iar în Noul Cod penal stabilind infracțiunile contra înfăptuirii justiției în art. 266 – 288.
După cum am arătat în Capitolul I al lucrării, nedenunțarea unor infracțiuni este direct dependentă de existența anterioară a unei infracțiuni dintre cele prevăzute expres de legiuitor și are ca obiect juridic relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, nefiind susceptibilă de obiect material. Am observat că pentru reținerea acestei infracțiuni se cer întrunite, cumulativ, unele cerințe esențiale, respectiv: autorul nedenunțării să fi știut că s-a săvârșit o infracțiune pentru care se prevede obligația denunțului, dar să nu fi realizat denunțarea de îndată, în condițiile în care a avut posibilitatea reală și nu fost împiedicat de nimic. Atunci când o persoană nu denunță o infracțiune asupra căreia legiuitorul nu a instituit obligația de denunțare, nu se poate reține în sarcina sa infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni. Legiuitorul incriminează separat și pedepsește mai aspru nedenunțarea unor infracțiuni contra siguranței statului, așa cum se arată în art. 170 al Codului penal, pedeapsa fiind închisoarea de la 2 la 7 ani.
Favorizarea infractorului, infracțiune prevăzută de art. 264 din Codul penal și analizată în lucrarea de față în Capitolul II, este o infracțiune pentru a cărei existență este esențial să se comis anterior o infracțiune, deci să existe un infractor, în înțelesul legii penale. Această infracțiune este ușor de confundat, la o primă vedere, cu alte infracțiuni, cum este cazul tăinuirii, în varianta favorizării pentru asigurarea produsului sau folosului infracțiunii. Astfel, după cum am arătat, ceea ce deosebește în mod fundamental cele două infracțiuni este scopul săvârșirii ei. În cazul favorizării infractorului, atunci când prin actele de ajutorare se urmărește asigurarea folosului sau produsului infracțiunii pentru cel favorizat, se cere ca fapta favorizatorului să urmărească în mod expres ajutorarea infractorului. Dacă, din contră, prin acțiunile desfășurate, se urmărește procurarea unui folos material, pentru sine sau pentru altul, ori valorificarea bunului care face obiectul material al unei infracțiuni, se va reține infracțiunea de tăinuire.
Infracțiunea de înlesnire a evadării este prevăzută în art. 270 din Codul penal, pentru existența acesteia fiind esențial să se ofere un ajutor unui reținut sau deținut în condițiile legale. Așa cum am mai arătat, evadarea se poate realiza din diverse locații (secția în care persoana se află în stare de arest preventiv, locul de deținere, locul în care își desfășoară munca, unitatea medical, etc.), folosindu-se diferite modalități faptice. Prin corelare, infracțiunea de înlesnire a evadării poate consta atât într-un ajutor material, sub diverse forme (procurarea de unelte, de hărți, de mijloace financiare, îmbrăcăminte, mijloace de transport, etc.), cât și în acordarea unui ajutor moral (sfaturi, informații utile, etc.). Considerăm că acordarea unui ajutor material presupune întotdeauna și un ajutor moral acesta constând în curajul pe care îl capătă deținutul sau reținutul văzând că este ajutat să evadeze, în întărirea rezoluției sale infracționale. Ajutorul moral poate fi acordat însă fără să presupună și un ajutor material, un exemplu fiind fapta de a comunica deținutului care evadează un traseu pe care să îl urmeze pentru a evita cât mai mult controale ale poliției.
Această infracțiune cunoaște și câteva forme agravate, respectiv: săvârșirea infracțiunii prin folosire de violență, arme sau alte instrumente; înlesnirea evadării a două sau mai multe persoane în același timp; înlesnirea evadării autorului unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 10 ani. La aceste forme agravate se adaugă încă trei, câte una pentru fiecare din cele arătate, constând în calitatea calificată a subiectului activ. Astfel, atunci când înlesnirea evadării este săvârșită de către o persoană ce avea îndatorirea de pază a celui reținut sau deținut, infracțiunea este mai gravă, sancțiunile aplicabile fiind mai mari.
Infracțiunile analizate în prezenta lucrare sunt prevăzute și în Noul Cod penal, aducându-li-se însă unele modificări, cele mai importante fiind cele referitoare la sancțiunile aplicabile. Astfel, nedenunțarea unor infracțiuni, în forma simplă, este sancționată cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, noile prevederi stabilind sancțiunea închisorii de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, limitele pedepsei închisorii fiind diminuate și introducându-se posibilitatea amenzii, ca pedeapsă alternativă.
În ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului, Codul penal în vigoare sancționează săvârșirea acesteia în formă simplă cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 7 ani, în timp ce Noul Cod penal stabilește pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani sau pedeapsa amenzii, în ambele reglementări arătându-se că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicată infractorului (făptuitorului, în cazul Noului Cod penal).
O modificare importantă adusă de Noul Cod penal constă în înlocuirea sintagmei „rudă apropiată” cu sintagma „membru de familie”, această calitate reprezentând o cauză de nepedepsire în cazul săvârșirii infracțiunii de nedenunțare sau de favorizare a infractorului. Astfel, art. 149 din Codul penal arată că prin rude apropiate se înțeleg „ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude”. În Noul Cod penal, prin membru de familie se înțelege, pe lângă categoriile arătate anterior , și „persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”.
Înlesnirea evadării, în forma sa simplă, este pedepsită de către Codul penal actual cu închisoare de la 1 la 5 ani, această prevedere fiind preluată și în Noul Cod penal. Totuși, în noua reglementare, pedeapsa pentru formele agravate este închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, singura diferențiere făcându-se pentru forma agravată care are subiect activ calificat, în acest din urmă caz limitele pedepsei se majorează cu o treime față de celelalte forme.
Legea se află în continuă schimbare, întrucât este necesar ca aceasta să se adapteze realității sociale, economice, politice, pentru a se evita căderea în desuetudine a unor reglementări legale. Din acest motiv, Noul Cod penal aduce modificări semnificative, în ansamblul său, încercând să realizeze un cadru juridic corespunzător nevoilor prezente.
Bibliografie
1. Horia Diaconescu, „Drept penal. Partea specială”, Ediția a 2-a, Vol. II, Editura All Beck, București, 2005
2. Mircea Bădilă, „Drept penal. Partea specială. Note de curs”, Editura Altip, Alba Iulia, 2007, vol. II
3. Alexandru Boroi, „Drept penal. Partea specială.”, Editura C.H. Beck, București, 2006
4. Alexandru Boroi, „Drept penal. Partea specială. Conform Noul Cod penal”, Editura C.H. Beck, București, 2011
5. Vasile Păvăleanu, „Drept penal special”, Editura Universul juridic, București, 2010
6. Lidia Barac, „Constantele și variabilele dreptului penal”, Editura AllBeck, București, 2001
7. V. Dongoroz și colab., „Explicații teoretice al Codului penal român. Partea specială”, vol. IV, Editura Academiei, București, 1972
8. Alexandru Boroi, „Drept penal. Partea specială.”, Editura C.H. Beck, București, 2006
9. Horia Diaconescu, „Drept penal. Partea specială”, Ediția a 2-a, Vol. II, Editura All Beck, București, 2005
10. Alexandru Boroi, „Drept penal. Partea specială.”, Editura C.H. Beck, București, 2006
11. G. Potrivitu, D. Soare, „Cazuri de impunitate ce pot apărea în cazul infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni”, în revista Dreptul nr. 9/ 2005, pp. 153 – 154
12. Tudorel Toader, „Drept penal român. Partea specială – ediția a 3-a revizuită și actualizată până la data de 10 august 2007”, Editura Hamangiu, 2007
13. Alexandru Boroi, „Drept penal. Partea specială. Conform Noul Cod penal”, Editura C.H. Beck, București, 2011
14. Vasile Păvăleanu, „Drept penal special – infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității – volumul I”, Editura Lumina Lex, București, 2009
15. Avram Filipaș, „Drept penal român. Partea specială”, Ediție realizată de Rodica Burdușel, Editura Universul juridic, București, 2008
16. V. Dongoroz și colab., „Explicații teoretice al Codului penal român. Partea specială”, vol. IV, Editura Academiei, București, 1972
17. Vasile Papadopol, Ștefan Daneș, „Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 – 1985”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
18. Ștefan Crișu, Elena Denisa Crișu, „Codul penal adnotat cu practică judiciară 1989 – 1999”, Editura Argessis Print, 1999
19. George Antoniu„ Revista de drept penal: studii și practică judiciară 1994 – 2006”, Editura Hamangiu, București, 2006
20. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
21. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
22. Tudorel Toader, „Drept penal. Partea specială. Culegere de probleme din practica judiciară – pentru uzul studenților”
23.http://www.bistriteanul.ro/politistul-care-a-lasat-un-violator-sa-evadeze-din-arest-a-primit-trei-luni-de-inchisoare-cu-suspendare-1356518030035.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nedenuntarea Unor Infractiuni, Favorizarea Infractorului, Inlesnirea Evadarii (ID: 128645)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.