Nedemnitatea Succesorala

Drept

Nedemnitatea Succesorala

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific,

PROF.UNIV.DR LIVIU BOGDAN CIUCĂ

Absolvent,

ȚUȚUIANU IONELA- LAURA

GALAȚI

2016UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ ÎN REGLEMENTAREA

CODULUI CIVIL

Îndrumător științific,

PROF.UNIV.DR LIVIU BOGDAN CIUCĂ

Absolvent,

ȚUȚUIANU IONELA-LAURA

GALAȚI

2016

Cuprins

Capitolul 1 Noțiuni generale despre moștenire

1.1. Noțiunea de moștenire

1.2. Felurile moștenirii

1.2.1. Moștenirea legala

1.2.2. Moștenirea testamentară

Capitolul 2 Condițiile generale ale dreptului de a moșteni. Aspecte generale.

2.1. Capacitatea succesorală

2.1.1. Noțiune

2.1.2. Persoanele care au capacitate succesorală

2.1.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

2.2. Vocația la moștenire

2.2.1. Noțiune și clasificare

2.3. Nedemnitatea succesorală

Capitolul 3 Nedemnitatea succesorală

3.1. Noțiunea și reglementarea legală a nedemnității succesorale

3.2. Caracterele juridice ale nedemnității succesorale

3.3. Cazurile de nedemnitate

3.3.1. Nedemnitatea de drept

3.3.2. Nedemnitatea judiciară

3.4. Regimul juridic al nedemnității succesorale

3.4.1. Regimul juridic al nedemnității de drept

3.4.2. Regimul juridic al nedemnității judiciare

Capitolul 4 Efectele nedemnității succesorale

4.1. Efectele nedemnității succesorale față de nedemn

4.2. Efectele nedemnității succesorale față de descendenții nedemnului

4.3. Efectele nedemnității succesorale față de terți

4.4. Înlăturarea efectelor nedemnității succesorale

Capitolul 5 Invocarea nedemnității succesorale

5.1. Invocarea nedemnității de drept

5.2. Invocarea nedemnității judiciare

Capitolul 6 Nedemnitatea succesorală potrivit actualului Cod civil în comparație cu vechiul Cod civil

6.1. Aspecte comparative privind nedemnitatea succesorală în reglementarea Codului de la 1864 și a actualului Cod civil

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1.

Noțiuni generale despre moștenire

Noțiunea de moștenire

Dreptul civil cuprinde „în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și urmările asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită și moștenire sau ereditate”.

Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părți: regimul matrimonial (ce reglementează raporturile pecuniare dintre soți), succesiunile (care reglementează consecințele morții asupra patrimoniului defunctului) și liberalitățile (actele prin care, în general, persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale).

Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, prin moștenire legală sau testamentară …” (s.n.).

Din dispozițiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi susceptibil două înțelesuri.

În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietății inter vivos (de exemplu, prin contracte sau prescripție achizitivă).

În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” (art. 953 C. civ.).

Din analiza definiției de mai sus rezultă că:

a) moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obligații luate împreună);

c) transmisiunea se face de la o persoană decedată către una sau mai multe persoane (fizice sau juridice);

d) persoana de la care se transmite moștenirea este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);

e) persoanele care dobândesc moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe), neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Noul Cod civil a adoptat termenul de „moștenire” (de exemplu, „Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia” – art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a renunțat nici la termenul de „succesiune”(de exemplu, moștenirile vacante se constată prin certificatul de „vacanță succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeași accepțiune se întâlnește și termenul de „ereditate”.

Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moștenire, noțiunile de „moștenire” și „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferențiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.

Prin moștenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înțelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar și masa succesorală (patrimoniul succesoral).

În principal, persoanele care interesează dreptul de moștenire sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) și persoana (persoanele) care dobândește (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.

Defunctul (persoana despre a cărei moștenire este vorba) se mai numește și „autor” (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), dar și de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moștenire/bunuri este vorba).

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în general, moștenitori sau succesori (uneori urmași).

În cazul moștenirii testamentare, cel care lasă moștenirea se numește testator, iar dobânditorul poartă numele de legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular).

Precizăm că dreptul de moștenire a consacrat, de-a lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum: „nevrednicia” succesorală, „transmisiunea și împărțeala” moștenirii, „exheredarea” moștenirii etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”. Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituții intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje.

Moștenirea este garantată prin dispozițiile art. 46 din Constituția României.

Cele mai importante reglementări cu privire la moștenire sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a, intitulată „Despre moștenire și liberalități”, Titlul I „Dispoziții referitoare la moștenire în general” (art. 953-962); Titlul II „Moștenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalitățile” (art. 984-1099) și Titlul IV „Transmisiunea și partajul moștenirii” (art. 1100-1163).

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii (Codul civil de la 1864).

Felurile moștenirii

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”.

Așadar, felurile moștenirii sunt:

Moștenirea legală

Moștenirea testamentară

Moștenirea legală

Moștenirea legală intervine în cazul în care transmiterea moștenirii are loc în temeiul legii către persoanele, în ordinea și în cotele stabilite de lege. Devoluțiunea moștenirii reprezintă atribuirea către anumiți moștenitori a patrimoniului succesoral.

Devoluțiunea legală a moștenirii intervine în toate cazurile în care defunctul nu a întocmit testament sau când, deși acesta există, nu produce efecte. Potrivit art. 955 C. civ., patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.

Moștenirea legală și devoluțiunea legală a moștenirii nu se confundă deoarece moștenirea legală reprezintă transmiterea patrimoniului defunctului în temeiul legii, iar devoluțiunea legală a moștenirii reprezintă operațiunea de stabilire a persoanelor care au vocație la moștenirea defunctului, ordinea în care aceștia vin la moștenire și cotele ce le revin din moștenire.

În cadrul devoluțiunii legale a moștenirii legea stabilește categoriile de persoane care vor culege moștenirea, ordinea și cotele cuvenite acestora iar în cadrul devoluțiunii testamentare transmisiunea succesorală are loc în temeiul voinței defunctului manifestate prin testament.

Menționăm că cele două feluri de devoluțiune succesorală, cea legală și cea testamentară, nu se exclud, ele putând coexista. Astfel, moștenirea legală și cea testamentară coexist dacă defunctul a dispus prin testament doar de o parte a moștenirii sale sau atunci când a dispus de întreaga sa avere, dar există moștenitori rezervatari. În aceste situații moștenirea defunctului se va transmite potrivit voinței acestuia manifestate prin testament, iar cealaltă parte se va transmite după regulile moștenirii legale.

Moștenirea legală se cuvine, așa cum precizează art. 963 alin. (1) C. civ., în ordinea și după regulile stabilite în Titlul II (Moștenirea legală), soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, după caz. Așadar, moștenirea legală a defunctului se cuvine soțului supraviețuitor și rudelor sale ce fac parte din cele patru clase de moștenitori.

Alin. (2) al art. 963 C. civ. prevede că descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv. După cum precizează art. 963 alin. (3) C. civ., în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
În ce privește moștenirile vacante aflate în străinătate, aparținând cetățenilor români, ele se cuvin statului român8.(art. 553, alin. 3 C. civ)

Așa cum s-a arătat în doctrină, în cadrul devoluțiunii legale, instituția moștenirii este concepută ca o moștenire de familie și numai în cazul moștenirii vacante masa succesorală este culeasă de comună, oraș, municipiu ori, după caz, de statul român.

Devoluțiunea legală a moștenirii este supusă următoarelor principii:

– principiul chemării rudelor la moștenire în ordinea claselor de moștenitori;

– principiul proximității gradului de rudenie, în cadrul aceleiași clase de moștenitori;

– principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire.

Principiile enunțate se aplică în ordinea indicată anterior, o inversare a ordinii acestora conducând la obținerea unor rezultate greșite.

Pentru ca o persoană să moștenească în temeiul legii trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală legală, să nu fie nedemnă și să nu fi fost îndepărtată de la moștenire prin voința testatorului manifestată prin testament, respectiv să nu fi fost dezmoștenită, exheredată. Îndeplinirea cumulativă a acestor condiții conduce la transmiterea moștenirii pe cale legală din momentul deschiderii moștenirii.

Moștenirea testamentară

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinței testatorului, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi universal (cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocație la o fracțiune din masa succesorală) și cu titlu particular (cu vocație la bunuri singulare, anume determinate).

Cele două feluri de moșteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ. nu se exclud reciproc, ci moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) și legală pentru restul neacoperit.

De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moștenire altor persoane decât moștenitoriilor rezervatari, aceștia din urmă vor primi, în temeiul moștenirii legale partea din moștenirea cuvenită rezervei împotriva voinței liberale a testatorului, astfel că devoluțiunea moștenirii va fi în parte legală și în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă rezerva succesorală).

În consecință, moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:

a) testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali care împreună au vocație la întreaga moștenire;

b) nu există moștenitori rezervatari.

În concluzie, prin dispozițiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal (deci, același moștenitor poate să cumuleze cele două calități).

Capitolul 2

Condițiile generale ale dreptului de a moșteni. Aspecte generale

2.1. Capacitatea succesorală

2.1.1. Noțiune

Art. 957 alin. (1) teza I NCC prevede că „o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Prin urmare, orice persoană care este în ființă la momentul deschiderii moștenirii are capacitatea (aptitudinea) de a moșteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu este în ființă la data deschiderii moștenirii nu are capacitatea (aptitudinea) de a moșteni.

Această cerință este o consecință a concepției potrivit căreia nu poate exista niciun moment un patrimoniu fără titular.

În acest context urmează să analizăm problematica persoanelor care au capacitate succesorală și a persoanelor care nu au capacitate succesorală.

Art. 957 alin. (1) teza I C. civ. prevede că o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Așadar, orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitate succesorală, putând culege moștenirea. Textul art. 957 alin. (1) teza I C. civ. nu diferă față de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 654 C. civ. de la 1864. Trebuie precizat însă că în vechea reglementare dispozițiile Codului civil de la 1864 (art. 654) se completau cu cele ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu cele ale art. 808 alin. (1) C. civ. de la 1864 și cu ale art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile. Se remarcă faptul că art. 957 alin. (1) din actualul Cod civil a reușit să reunească toate soluțiile consacrate în aceste texte disparate din vechea reglementare.

În literatura juridică anterioară noului Cod civil au existat opinii divergente în ceea ce privește conținutul capacității de a moșteni. Astfel, unii autori au susținut punctul de vedere potrivit căruia capacitatea succesorală este diferită de capacitatea de folosință și de capacitatea de exercițiu a persoanei. Într-o altă opinie, s-a arătat că această capacitate se include în cea de folosință, nefiind altceva decât o parte a acesteia; capacitatea de folosință este aptitudinea generală de a avea drepturi și obligații [art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în timp ce capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobândi drepturi și obligații specifice, care se referă la o succesiune.

Pentru a ne lămuri în acest sens vom enunța că, potrivit art. 34 C. civ., ,,capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.” Astfel, capacitatea succesorală se înfățișează ca o formă a capacității de folosință, care are anumite elemente specifice, datorită materiei în care se aplică. În acest sens, în literatura juridică capacitatea succesorală a fost definită ca reprezentând aptitudinea generală a unei persoane de a fi titular al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de succesor. Așa cum s-a arătat în literatura juridică, capacitatea succesorală reprezintă numai o valență a capacității de folosință.

Pentru a putea moșteni trebuie făcută dovada existenței persoanei în momentul deschiderii moștenirii lui de cuius. Așadar, existența persoanei care pretinde drepturi succesorale privitor la o moștenire se raportează la momentul deschiderii moștenirii.

Moștenirea poate fi culeasă în nume propriu, prin reprezentare succesorală sau prin retransmitere. În cazul moștenirii în nume propriu, pentru a putea culege moștenirea, succesibilul trebuie să dovedească că era în viață la data deschiderii moștenirii. Succesibilul poate fi moștenitor legal sau moștenitor testamentar.

Dovada incumbă, așa cum am arătat, în cazul moștenirii în nume propriu, celui care pretinde moștenirea, fie în mod direct, dacă este în viață, fie prin intermediul succesorilor lui în drepturi, dacă acesta a decedat ulterior deschiderii moștenirii inițiale, dar era în viață la momentul morții lui de cuius. Este vorba în acest caz despre retransmiterea dreptului de opțiune succesorală. Art. 1105 alin. (1) C. civ. prevede că ,,moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor.”

În ipoteza retransmiterii dreptului de opțiune succesorală este necesar ca moștenitorul lui de cuius să fi fost în viață la data deschiderii moștenirii, dar apoi să fi survenit decesului acestuia în interiorul termenului de opțiune succesorală de un an, termen în care acesta să nu-și fi manifestat opțiunea cu privire la moștenirea lui de cuius. Aceasta semnifică faptul că, dacă moștenitorul, înainte de a muri, și-a manifestat opțiunea în sensul repudierii moștenirii, retransmiterea nu va opera. Din textul legal citat rezultă că dreptul de opțiune al celui din urmă defunct se retransmite către propriii moștenitori și faptul că acestora le incumbă o dublă dovadă, respectiv vor trebui să facă dovada că, la data morții primului defunct, antecesorul lor era în viață, precum și dovada că aceștia sunt în viață la data deschiderii celei de-a doua moșteniri. De asemenea, este necesar să facă dovada că termenul de opțiune succesorală nu a fost depășit, precum și faptul că autorul lor nu și-a exprimat opțiunea succesorală, care în acest fel se retransmite către ei. Dacă termenul de opțiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească faptul că autorul său a acceptat moștenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului și acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se titlul său de moștenitor. Moștenirea prin retransmitere se întâlnește atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare.

În ipoteza reprezentării succesorale, reprezentantul va trebui să facă dovada existenței sale la momentul deschiderii succesiunii, dar și faptul că cel reprezentat era decedat sau nedemn față de defunct, în acel moment. Potrivit art. 965 C. civ., ,,prin reprezentarea succesorală, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentat, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii.”

Așadar, reprezentarea succesorală este specifică doar moștenirii legale. Așa cum s-a subliniat în literatura juridică și în practica judiciară, moștenirea prin reprezentare se deosebește de moștenirea prin retransmitere și prin aceea că, în prima ipoteză, avem o singură moștenire culeasă de mai mulți moștenitori în nume propriu sau prin reprezentare, iar aceștia își exercită drepturile succesorale o singură dată. În schimb, în cea de-a doua ipoteză, există două sau chiar mai multe moșteniri succesive; astfel, prima moștenire este culeasă de cel de-al doilea de cuius, în viață la data deschiderii primei moșteniri, pe care o transmite la moarte propriilor moștenitori, caz în care trebuie analizate separat toate moștenirile succesive, pentru a vedea componența lor separată, acceptarea în termen, cotele- părți ce se cuvin moștenitorilor, cota moștenită din prima moștenire intrând în patrimoniul celui de-al doilea de cuius, iar apoi, prin retransmitere, în cadrul celei de-a doua moșteniri, în patrimoniul propriilor moștenitori. Nu în ultimul rând, trebuie precizat că, în cazul moștenirii prin retransmitere, în cele din urmă o persoană va culege în tot sau în parte bunuri lăsate de o persoană față de care nu avea vocație succesorală concretă. Un alt aspect ce trebuie menționa este acela că, în situația moștenirii prin retransmitere, când se dezbat toate moștenirile deodată, competența teritorială a notarului public sau a instanței de judecată se determină potrivit art. 15 lit. b) din Legea nr. 36/1995, în funcție de domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă. Textul art. 15 lit. b) din Legea nr. 36/1995 arată că, în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre notarii publici care își desfășoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă. în cazul dezbaterii moștenirilor succesive se eliberează un singur certificat de moștenitor pentru toți defuncții, stabilindu-se pentru fiecare din aceștia, în ordinea decesului lor, masa succesorală, precum și calitatea și drepturile fiecărui moștenitor sau legatar. Așa cum se arată în art. 254 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, fiecare cauză succesorală va face obiectul unui dosar distinct, iar certificatul de moștenitor pentru succesiuni succesive va primi un singur număr, dat în dosarul aceluia dintre defuncți care a decedat primul, celelalte dosare conexându-se la acesta.

Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea civilă în general, de folosință sau de exercițiu.

Capacitatea civilă a persoanei fizice poate fi definită ca reprezentând aptitudinea generală de a avea drepturi subiective civile și obligații corelative și de a le exercita. Așa cum s-a afirmat în doctrina franceză, „orice ființă umană este o persoană juridică (în sensul de deținător al unei personalități juridice), spre deosebire de dreptul roman, în cadrul căruia sclavii era lipsiți de capacitate, iar o mare parte a cetățenilor, care erau puși sub autoritatea unui pater famitias, aveau o capacitate restrânsă”. Așadar, capacitatea civilă aparține oricărei ființe umane, chiar dacă aceasta este uneori restrânsă de anumite incapacități, cum ar fi incapacități de folosință, care afectează aptitudinea de a dobândi drepturi, sau incapacități de exercițiu, care afectează aptitudinea de a exercita anumite drepturi.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice, ce vor fi supuse analizei, respectiv: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea, precum și universalitatea.

Legalitatea vizează faptul că nu există o altă variantă de reglementare a capacității civile de folosință, sub toate aspectele sale (dobândire, conținut, încetare), decât prin lege sau, altfel spus, „capacitatea de folosință a persoanei fizice este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul voinței individuale”. în acest context, putem afirma că, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt, altfel spus aceasta se apreciază în raport de circumstanțele concrete ale speței, capacitatea persoanei fizice este o stare de drept, fiind reglementată de norme juridice.

Caracterul de generalitate al capacității de folosință a persoanei fizice vizează aptitudinea generală a acesteia de a fi titulara tuturor drepturilor și de a-și asuma toate obligațiile. După cum s-a subliniat de către doctrină, „legea civilă nu poate și nici nu trebuie să cuprindă un inventar al drepturilor și obligaților civile ale persoanelor fizice, ci oferă posibilitatea ca persoana să dobândească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite rațiuni determină interzicerea unui drept (…). Con ținutul generos al capacității de folosință este dat de ideea că persoana fizică este liberă să dobândească toate drepturile și să-și asume toate obligațiile civile pe care legea nu i le interzice expres”.

Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice este consacrată expres de noul Cod civil care dispune că „nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință” [art. 29 alin. (2)], aceasta fiind „o însușire esențială și inerentă a ființei umane, așa încât este exclus să constituie obiect al unor acte juridice de renunțare din partea subiectului de drept căruia ea îi aparține”. Acesta nu înseamnă însă că o persoană nu poate renunța la un anumit drept concret (renunțarea la judecată, spre exemplu), în schimb este interzis a renunța la „însăși aptitudinea de a dobândi acel drept sau de a-și asuma o obligație, această din urmă renunțare fiind de natură a aduce atingere însăși calității de subiect de drept.

Caracterul intangibilității capacității de folosință a persoanei fizice își găsește consacrarea în cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință (…) decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege”. Așadar, capacitatea de folosința este neîngrădită, ca și regulă, și numai prin excepție i se pot aduce îngrădiri, însă numai dacă acest lucru este expres prevăzut de legiuitor și doar în condițiile stabilite în acest sens.

Caracterul de egalitate al capacității de folosință rezultă din cuprinsul art. 30 din NCC, potrivit căruia „rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”. Așadar, capacitatea de folosință este recunoscută oricărei persoane, prin simplu fapt al nașterii sale, independent de oricare dintre elementele enumerate mai sus. În acest context, se impune a face referire și la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului care stabilește că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, în timp ce art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului dispune că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.

Trebuie să amintim în acest context faptul că „dreptul obiectiv roman nu admitea egalitatea civilă între toți indivizii care făceau parte din comunitatea politică romană, nu le era recunoscută tuturor indivizilor capacitatea de folosință, aptitudinea de a fi personal titulari de drepturi subiective și de obligații, nici a fortiori aptitudinea de a fi titularii acelorași drepturi subiective”.

Universalitatea capacității de folosință se referă la faptul că aceasta este recunoscută tuturor persoanelor fizice sau, după cum dispune art. 28 alin. (1) NCC „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.

Noțiunea de capacitate succesorală are o semnificație specifică, referindu-se, așa cum menționam mai sus, la existenta în viată la momentul deschiderii moștenirii a persoanei chemate la succesiunea lui de cuius. Din această perspectivă, nu prezintă relevanță dacă persoana chemată la moștenire are sau nu capacitate deplină de exercițiu, important fiind doar ca moștenitorul să fie în viață la data deschiderii succesiunii. Rezultă că minorii și interzișii judecătorești au capacitate succesorală (deși le lipsește capacitatea de exercițiu sau au o capacitate de exercițiu restrânsă), vor putea să moște nească, numai că vor exercita actul de opțiune succesorală prin reprezentantul legal sau asistați de acesta.

Dacă persoana era în viață la data deschiderii succesiunii, nu prezintă relevanță cât timp a trăit după acest moment: va avea capacitate succesorală chiar și în ipoteza în care a supraviețuit foarte puțin lui de cuius. În această situație, moștenitorul dobândește succesiunea și o retransmite către propriii succesori (inclusiv dreptul de opțiune succesorală, dacă în scurtul timp cât a fost în viață nu a apucat să își exprime opțiunea).

Dovada existenței în viață la data deschiderii moștenirii trebuie făcută de către persoana care pretinde drepturi succesorale (moștenitor al lui de cuius sau succesor al acestui moștenitor). Această dovadă vizează atât existența persoanei la data deschiderii succesiunii, cât și corelația ei cu momentul deschiderii succesiunii (momentul deschiderii succesiunii să se situeze în timpul vieții persoanei care pretinde drepturi succesorale). Dovada existenței persoanei la data deschiderii succesiunii se face, în principiu, cu actele de stare civilă.

În legătură cu problema capacității succesorale se impun a fi analizate două aspecte: persoanele care au capacitate succesorală și persoanele care nu au capacitate succesorală.1

În concluzie, dovada capacității succesorale vizează nu numai și nu atât existența persoanei, cât mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

2.1.2. Persoanele care au capacitate succesorală

Persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii

Orice persoană fizică în viață la data deschiderii moștenirii are capacitate succesorală, adică aptitudinea de a-1 moșteni pe cel decedat. Aceasta nu înseamnă însă că toate persoanele în viață îl vor moșteni pe defunct, lucru care ar fi absurd, ci doar că dintre persoanele cu vocație la moștenire, care nu simt nedemne față de defunct, au capacitatea (aptitudinea) de a moșteni numai acelea care sunt în viață la deschiderea succesiunii, persoanele predecedate sau care nu simt încă născute sunt excluse din cercul persoanelor care pot moșteni. Oricât de puțin supraviețuiește o persoană celui decedat, are capacitate succesorală față de acesta, dacă întrunește și celelalte condiții cerute de lege.

Persoanele dispărute

Există o categorie de persoane a căror existență în viață este îndoielnică: este vorba de persoanele declarate dispărute, despre care nu mai există știri de o perioadă de timp.

Conform dispozițiilor art. 953 C. civ, „cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Rezultă așadar că persoanele dispărute au capacitate succesorală. Această capacitate subzistă în persoana celui dispărut până la data stabilită ca fiind cea a morții prin hotărârea judecătorească de declarare a morții prezumate (art. 52 C. civ). Data morții, deci implicit data încetării capacității succesorale a persoanei dispărute, poate fi rectificată conform dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. civ În cazul reapariției celui declarat mort, hotărârea judecătorească de declarare a morții prezumate va fi anulată (art. 54 C. civ), cu consecința că acea persoană se consideră a-și fi păstrat capacitatea succesorală tot timpul, inclusiv în intervalul de timp în care a fost considerată moartă.

Potrivit art. 53 C. civ., cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Capacitatea succesorală există atât în privința persoanelor declarate dispărute prin hotărâre judecătorească, cât și în privința celor nedeclarate dispărute, dar considerate ca atare de lege, respectiv persoanele în legătură cu care nu mai există informații că ar fi în viață, dar care nu au fost declarate moarte. Capacitatea succesorală a persoanelor dispărute este însă provizorie, urmând a fi clarificată, fie prin reapariția persoanei dispărute, fie prin constatarea fizică a decesului, fie prin declararea morții pe cale judecătorească, stabilindu-se prin hotărârea definitivă a instanței de judecată că decesul a survenit la o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care acesta are vocație succesorală, momente de la care capacitatea succesorală provizorie se desființează cu efect retroactiv dacă se constată prin modalitățile indicate că persoana în cauză era decedată la data deschiderii succesiunii celui care lasă moștenirea.

Așadar, în privința persoanelor dispărute capacitatea succesorală există, legea prezumând că persoana dispărută este în viață, fără a avea relevanță perioada scursă de la dispariție. Dacă se va dovedi însă că decesul dispărutului a survenit anterior deschiderii moștenirii celui care lasă succesiunea, cel dispărut va fi considerat că nu a avut capacitate succesorală, ca o condiție primordială de a putea moșteni. În situația în care dispărutul reapare sau se dovedește că moartea sa a survenit după deschiderea moștenirii, capacitatea acestuia succesorală se consolidează, având dreptul de a culege moștenirea în cauză în ipoteza în care îndeplinește și celelalte condiții pentru a putea moșteni, fie în nume propriu, fie prin retransmitere.

În ipoteza în care se stabilește ulterior că moartea dispărutului a survenit anterior deschiderii moștenirii, iar acesta a cules moștenirea, se va proceda la restituirea către moștenitorii înlăturați sau către cei a căror cote au fost diminuate prin prezența sa între moștenitorii efectivi a tot ceea ce s-a primit din moștenire. Nu mai puțin adevărat este că în această situație moștenitorii celui dispărut se vor putea prevala de instituția reprezentării succesorale pentru a dobândi cota succesorală a antecesorului lor decedat la data deschiderii respectivei succesiuni, dar în această situație nu vor moșteni prin retransmitere, ci în calitatea lor de moștenitori cu vocație proprie, respectiv pe calea moștenirii prin reprezentare.

Precizăm că dezbaterea succesiunilor în care printre moștenitori figurează și persoane dispărute se face cu respectarea dispozițiilor art. 178- 179 C. civ. Așadar, în ipoteza arătată, instanța de tutelă de la ultimul domiciliu din țară al celui dispărut poate institui curatela dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Tot în interesul persoanelor dispărute, art. 1144 alin. (2) C. civ. arată că, dacă nu sunt prezenți toți moștenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub interdicție ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moștenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute. Art. 92 C. proc. civ. arată că procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Interesele persoanelor dispărute sunt apărate și prin prevederile art. 1080 alin. (1) lit. a) C. civ., care prevede că executorul testamentar va cere, în condițiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moștenitori sunt și minori, persoane puse sub interdicție sau dispărute.

Copilul conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii

Încă din dreptul roman se admitea că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepția acestuia, principiul fiind sintetizat în adagiul ,,infant conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur”.

Această regulă se regăsește în dispozițiile art. 36 NCC care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile”. Art. 957 alin. (1) NCC, după ce la teza I enunță principiul potrivit căruia au capacitate de a moșteni persoanele care există la data deschiderii moștenirii, la teza a Il-a trimite în mod direct la dispozițiile art. 36 NCC cu care se află în strânsă corelație.

Copilul conceput, dar nenăscut are așadar capacitate succesorală.

Concepția copilului este o chestiune de fapt care poate fi dovedită de cel interesat prin orice mijloc de dovadă. Actualul stadiu de dezvoltare al științei nu permite însă stabilirea cu exactitate a momentului concepției. De aceea, plecând de la date științifice certe legate de perioada cea mai lungă și cea mai scurtă de gestație posibile, legiuitorul a intervenit prin stabilirea unei prezumții irefragabile prin art. 412 alin. (1) NCC în sensul că timpul legal de concepție se situează între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului.

Deși reglementată de lege în materia stabilirii filiației, este unanim admis că prezumția timpului legal de concepție este aplicabilă și în materie succesorală. Aceasta nu numai atunci când stabilirea filiației se confundă cu stabilirea capacității succesorale (cum se întâmplă, de pildă, atunci când un bărbat decedează, iar o femeie care naște în afara căsătoriei un copil la mai puțin de trei sute de zile de la data decesului acestuia pretinde că este al defunctului acționând în justiție, situație în care, stabilindu-se paternitatea se stabilește implicit și capacitatea succesorală), ci și atunci când cele două elemente nu se confundă (cum se întâmplă, de pildă, în cazul când se pune problema moștenirii între doi frați născuți din aceiași părinți, dintre care unul decedat, iar celălalt născut la mai puțin de trei sute de zile de la data decesului fratelui său, soția supraviețuitoare a fratelui decedat contestând doar faptul că fratele supraviețuitor era conceput la data deschiderii moștenirii, iar nu și filiația acestuia).

Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii

Persoanele juridice nu pot avea calitatea de moștenitori legali întrucât legea conferă vocație la moștenire doar rudelor defunctului și soțului supraviețuitor. Doar statul (mai exact, comuna, orașul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile celui decedat la data deschiderii moștenirii) poate culege în temeiul dispozițiilor art. art. 1135 și 1138 NCC moștenirile vacante în cazul în care nu există moștenitori legali, testamentari sau contractuali.

Moștenirea poate fi însă deferită persoanelor juridice instituite prin testament (art. 208 C. civ)

Persoanele juridice au capacitate succesorală numai dacă au existență legală la data deschiderii moștenirii, adică dacă au dobândit personalitate juridică în condițiile legii.

Legiuitorul recunoaște și persoanelor juridice o capacitate de folosință anticipată, anterioară dobândirii personalității juridice în condițiile legii. Astfel, art. 205 alin. (3) C. civ recunoaște viitoarei persoane juridice încă de la data actului de înființare — care, de regulă, nu se suprapune cu cea a dobândirii personalității juridice, aceasta implicând îndeplinirea unor formalități – capacitatea de a dobândi drepturi din categoria celor necesare pentru a lua ființă în mod valabil, cum ar fi dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri necesare constituirii viitoarei persoane juridice.

2.1.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viață și persoanele juridice care nu sunt în ființă la deschiderii succesiunii, comorienții și codecedații.

1. Persoanele fizice care nu sunt în viață sau cel puțin concepute și persoanele juridice care nu sunt în ființă la data deschiderii succesiunii

Potrivit art. 957 alin. (1) C. civ, au capacitate succesorală persoanele care există la data deschiderii succesiunii. Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele fizice care au decedat, precum și persoanele juridice care au încetat să mai aibă ființă la data deschiderii moștenirii. De asemenea, nu are capacitate succesorală copilul născut mort (art. 36 C. civ). Prin urmare, sunt lipsiți de capacitate succesorală:

a) copilul născut mort;

b) persoanele fizice predecedate sunt cele decedate anterior lui de cuius. Aceste persoane nu moștenesc, întrucât la data deschiderii moștenirii nu mai erau în viață și, prin urmare, nu mai aveau calitatea de subiect de drept. Cu toate acestea, succesorii persoanei predecedate pot să vină la moștenirea lui de cuius în locul acesteia, culegând cota de moștenire care i-ar fi revenit dacă ar fi fost în viață, prin intermediul reprezentării succesorale.

De exemplu, de cuius are doi copii, dintre care unul în viață la data deschiderii succesiunii, iar celălalt predecedat, având la rândul său doi copii. Copilul predecedat nu va moșteni, întrucât îi lipsește capacitatea succesorală, în schimb, în locul lui la moștenire vor veni cei doi copii ai săi (nepoții lui de cuius), culegând cota de moștenire care s-ar fi cuvenit părintelui lor. În exemplul luat, copilul în viață al lui de cuius va culege o cotă de 1/2 din masa succesorală, iar cei doi nepoți fiecare câte o cotă de 1/4 (1/2 din 1/2).

c) persoanele juridice care au încetat să mai aibă ființă la data deschiderii succesiunii. Conform art. 251 C. civ , persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, iar celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

Prin urmare, dacă radierea, actul prin care s-a dispus încetarea sau îndeplinirea condiției care atrage încetarea persoanei juridice a intervenit anterior decesului lui de cuius, fosta persoană juridică nu mai are capacitate succesorală și nu va mai putea culege legatul prin care a fost gratificată. Legatul devenit caduc va fi cules de către legatarul universal, în ipoteza în care a fost desemnat un asemenea legatar, sau de către moștenitorii legali, când nu a fost desemnat un legatar universal.

Comorienții

Între persoanele care au vocație succesorală una față de alta este important care dintre acestea a supraviețuit celeilalte întrucât, așa cum am văzut, capacitate succesorală au doar persoanele în viață la data deschiderii moștenirii, iar nu și cele predecedate. De exemplu, în cazul a doi frați, A și B, care sunt căsătoriți, dacă A decedează mai întâi, moștenirea sa este culeasă de soția sa și de fratele său B, iar dacă B decedează și el ulterior, patrimoniul succesoral, incluzând și cota-parte ce i-a revenit din moștenirea lui A, va reveni soției sale, iar dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi și A ulterior), patrimoniul lui A, incluzând și cota- parte din moștenirea lui B, va reveni soției sale.

Cronologia deceselor este așadar decisivă pentru stabilirea capacității succesorale și, implicit, în ultimă instanță, a beneficiarilor patrimoniului succesoral.

Există însă situații în care persoane fizice care au vocație succesorală una față de alta decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în niciun fel care dintre ele a supraviețuit celeilalte, cum ar fi: un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundații, prăbușirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a tranșa într-un fel problema, art. 21 din Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat) a prevăzut că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Persoanele decedate în asemenea împrejurări purtau denumirea de comorienți.

În dreptul nostru comorienții puteau avea vocație succesorală reciprocă, cum este cazul celor care sunt moștenitori legali, dar, spre deosebire de dreptul francez, și unilaterală, cum este cazul moștenitorilor instituiți prin testament, care este un act juridic unilateral.

Consecința practică imediată a aplicării prezumției morții concomitente în cazul comorienților era că aceștia nu se puteau moșteni, căci nesupraviețuind unul altuia, erau lipsiți de capacitate succesorală. Pe cale de consecință, fiecare urma a fi moștenit de ceilalți succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi frați căsătoriți, A și B, erau comorienți, fiecare era moștenit de soția sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de a-1 moșteni pe celălalt.

Doctrina a avansat ideea aplicării prezumției de moarte concomitentă, cu consecința lipsei capacității succesorale, și în cazul persoanelor care având vocație succesorală reciprocă sau unilaterală decedau în același interval de timp (zi, oră), dar nu și în aceeași împrejurare – cum se întâmpla în cazul comorienților — fără a se putea dovedi dacă una a supraviețuit celeilalte. În argumentarea acestei soluții s-a pornit de la dispozițiile art. 654 C.civ. din 1864 (abrogat) care conferea capacitate succesorală doar persoanelor care existau la data deschiderii moștenirii și de la regula de probațiune conform căreia acela care reclamă moștenirea trebuie să facă dovada întrunirii acestei condiții (actori incumbit probatio). Dacă persoana care reclama moștenirea unuia dintre decedați nu putea face proba supraviețuirii celui pe care îl moștenea celuilalt decedat, ea se afla în situația de a nu putea face proba capacității succesorale a acestuia în raport cu cel față de care avea vocație succesorală și care a decedat în același interval de timp, astfel încât fiecare din cele două persoane urma să fie moștenită de ceilalți moștenitori ai săi care întruneau condițiile legii, fiind astfel exclusă posibilitatea de a se moșteni una pe cealaltă. În realitate însă, așa cum am arătat, soluția nu rezulta din prezumția de deces concomitent — care, fiind de excepție, era de strictă interpretare – ci din neadministrarea probei uneia din condițiile necesare pentru a putea moșteni, și anume, a capacității succesorale.

Decretul nr. 31/1954 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a C. civ , act normativ care nu mai reglementează prezumția morții concomitente a comorienților. Mai logic și mai adecvat, inspirându-se din dispozițiile art. 725 alin. (2) C.civ. francez, C. civ s-a limitat să prevadă la art. 957 alin. (2) că „dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”. Așadar, indiferent dacă decesele au survenit în aceeași împrejurare sau în împrejurări diferite, important este dacă se poate proba că una sau alta din persoanele în discuție a supraviețuit celeilalte, deci că are capacitate succesorală, în caz contrar rezultând că acestea nu au capacitate succesorală de a se moșteni una pe cealaltă.

Codecedații

Codecedații sunt persoane care au vocație succesorală reciprocă una la moștenirea celeilalte și care au decedat în același timp, dar în împrejurări diferite, fără a se putea stabili cu exactitate care dintre ele a supraviețuit oricât de puțin.

Situația lor este reglementată de art. 957 alin. (2) C. civ . Așa fiind, consecința morții în același timp este aceeași ca și în cazul anterior: persoanele cu vocație succesorală reciprocă ce au murit în același timp nu au capacitate succesorală și nu se moștenesc una pe alta, ci la moștenirea lor vor veni propriii moștenitori. De exemplu, tatăl și fiul decedează în același moment, fără a putea stabili care a supraviețuit cât de puțin, primul în spital în timpul unei operații, iar cel de-al doilea într-un accident rutier în drum spre spital. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor și, din această cauză, nu se poate dovedi că au murit în aceeași împrejurare, dar s-a stabilit că au dispărut definitiv în aceeași zi.

Diferența dintre comorienti și codecedati constă în aceea că primii decedează în aceeași împrejurare, iar secunzii în împrejurări diferite.

Prezumția morții în același moment este una relativă, arătându-se dovada faptului că una dintre persoane a decedat mai întâi. Astfel, într-o speță s-a decis că, „dacă, în baza probelor administrate, rezultă că, deși soții au decedat la aceeași dată, dar în locuri diferite, însă se poate stabili faptul că unul dintre soți a supraviețuit celuilalt, atunci respectivul soț are capacitatea de a moșteni”.

2.2. Vocația la moștenire

2.2.1. Noțiune și clasificare

Potrivit art. 962 C. civ, pentru ca o persoană să poată moșteni, trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către de cuius prin testament. Așa fiind, pentru ca o persoană fizică sau o persoană juridică ori statul să poată veni la moștenire, nu este suficient să aibă capacitate succesorală, ci trebuie să aibă distinct și chemare la moștenirea lui de cuius, întrucât dreptul la moștenire nu se analizează în sensul unei aptitudini generale a persoanei de a moșteni, ci în sensul unui drept concret și efectiv de a culege respectivă moștenire.

Vocația succesorală nu trebuie confundată cu devolutiunea succesorală. Vocația succesorală vizează chemarea la moștenire, deci temeiul în care o persoană moștenește (legea sau voința lui de cuius), pe când devoluțiunea succesorală reprezintă determinarea cercului persoanelor chemate la moștenire, fie în baza legii, fie în baza testamentului.

Dovada calității de moștenitor se face, în principiu, prin acte de stare civilă, testament sau prin certificat de moștenitor.

Vocația succesorală legală și vocația succesorală testamentară

Potrivit art. 962 C. civ, persoana poate veni la moștenire fie în baza legii, fie în baza voinței lui de cuius exprimată prin testament.

Vocația succesorală legală reprezintă chemarea la moștenire a moștenitorilor în baza legăturilor de rudenie (firească sau civilă) cu de cuius, în ordinea și în cotele stabilite de lege. Pe lângă rudele lui de cuius, legea cheamă la moștenire și pe soțul supraviețuitor, precum și statul, în ipoteza moștenirii vacante.

Vocația succesorală testamentară reprezintă chemarea la moștenire a persoanelor determinate de către de cuius potrivit voinței sale liberale, exprimată într-un testament.

Ori de câte ori legatele testamentare care conferă vocație succesorală testamentară nu pot fi executate, pentru că sunt ineficace, vor veni la moștenire moștenitorii legali, în baza vocației succesorale legale.

Vocația succesorală generală și vocația succesorală concretă

Vocația succesorală generală desemnează chemarea potențială, eventuală a unor persoane la moștenirea lui de cuius. In acest sens, toate rudele lui de cuius din cele patru clase de moștenitori au vocație generală la moștenire, numai că ele nu vor fi chemate toate deodată la moștenire, pentru că, în felul acesta, s-ar obține o fărâmițare nejustificată a moștenirii și nici nu ar fi echitabil pentru rudele mai apropiate ale celui care lasă moștenirea.

Vocația succesorală concretă desemnează chemarea efectivă la moștenire a persoanelor care vor culege concret patrimoniul succesoral fie în baza legii (când se vor reguli de determinare a persoanelor care moștenesc efectiv), fie în baza testamentului. Așa cum afirmam anterior, existența unui testament valabil întocmit care epuizează masa succesorală și care poate să fie executat înlătură de la moștenire moștenitorii legali, în măsura în care aceștia nu sunt moștenitori rezervatari.

2.3. Nedemnitatea succesorală

Indiferent de izvorul vocației succesorale, pentru ca o persoană să poată moșteni, pe lângă cele două condiții pozitive prezentate anterior, trebuie ca aceasta să mai îndeplinească și o a treia condiție negativă, și anume de a nu fi nedemnă.

Nedemnitatea succesorală (denumită și nevrednicie succesorală) constă în decăderea cu efect retroactiv a unui moștenitor, care s-a făcut vinovat fată de de cuius sau fată de memoria acestuia ori față de un alt succesibil al lui de o faptă gravă sau care a nesocotit voința testamentară a lui de cuius sau a împie-dicat exprimarea acesteia, din dreptul de a-l moșteni, inclusiv din dreptul la rezerva succesorală, în ipoteza în care este moștenitor rezervatar.

Față de reglementarea noului Cod civil, ca natură juridică, apreciem că nedemnitatea succesorală este o pedeapsă civilă întemeiată pe motive de moralitate publică, aplicabilă moștenitorului culpabil de săvârșirea uneia dintre faptele expres prevăzute de lege.

Nedemnitatea produce efecte juridice relative, nedemnul fiind înlăturat numai de la moștenirea persoanei față de care a săvârșit faptele prevăzute de lege. Așa fiind, săvârșirea faptei față de un părinte nu împiedică venirea la moștenirea celuilalt părinte, nedemnul culegând chiar și bunurile pe care acesta din urmă le-a moștenit de la cel dintâi părinte decedat, ori, săvârșind fapta asupra unui părinte, nedemnul va putea veni la moștenirea bunicilor atât în nume propriu, cât și prin reprezentarea succesorală a părintelui fată de care s-a făcut vinovat.

Nedemnitatea succesorală operează numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege și vizează atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară. Fapta care atrage nedemnitatea trebuie să fie săvârșită cu discernământ, întrucât lipsa discernământului înlătură vinovăția.

Nedemnitatea succesorală produce efecte numai față de autorul faptei, nu și față de alte persoane care vin la moștenirea lui de cuius fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală.

Nedemnitatea succesorală este opera legii sau a instanței de judecată, și nu a lui de cuius. Totuși, de cuius îl poate ierta expres pe nedemn fie printr-un testament care cuprinde o declarație expresă în acest sens, fie printr-un act autentic notarial, înlăturând în felul acesta efectele nedemnitătii.

Nedemnitatea succesorală nu trebuie confundată cu incapacitatea. Incapacitatea presupune lipsa calităților pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea moșteni, pe când în cazul nedemnității sunt întrunite calitățile cerute de lege pentru a putea moșteni, numai că moștenitorul este decăzut retroactiv din dreptul de a moșteni datorită faptei sale prin care a adus atingere persoanei lui de cuius sau memoriei sale ori voinței testamentare a acestuia. Rezultă, așadar, că nedemnitatea presupune întotdeauna existența capacității succesorale.

Potrivit noului Cod civil (art. 958-959), în funcție de gravitatea faptelor săvârșite de către moștenitor, nedemnitatea succesorală este de două feluri: nedemnitate de drept și nedemnitate judiciară. Cele două forme de nedemnitate intervin în cazuri diferite, au un regim juridic distinct, însă efectele pe care le produc sunt aceleași. Cazurile vor fi prezentate în detaliu în capitolul următor.

Capitolul 3

Nedemnitatea succesorală

3.1. Noțiunea și reglementarea legală a nedemnității succesorale

După cum am menționat, pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală generală și concretă, acestea fiind condiții pozitive, și în același timp să nu fie nedemnă, ca o condiție negativă. Codul civil a preluat propunerea exprimată în literatura juridică anterioară și a inclus în mod expres nedemnitatea printre condițiile cerute pentru a putea moșteni, condiție impusă atât în privința moștenirii legale, cât și a celei testamentare.

Reglementarea legală a nedemnității succesorale este cuprinsă în art. 958-961 C. civ. Sursa de inspirație în această materie este reprezentată de art. 620-623 din Codul civil al Provinciei Quebec.

Reținem definiția formulată în doctrină, potrivit căreia nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea moștenitorului legal sau testamentar din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost îndrituit din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de un succesibil al acestuia.

Din această definiție rezultă că nedemnitatea intervine ca urmare a săvârșirii de către moștenitorul legal sau testamentar a unor fapte grave față de defunct sau față de un alt succesibil al acestuia, fapte ce au drept consecință pedepsirea succesibilului cu decăderea din dreptul de a culege moștenirea, inclusiv rezerva succesorală la care avea dreptul din această moștenire. Sancțiunea nedemnității intervine pentru săvârșirea unor fapte grave, pe care legiuitorul le-a determinat în mod strict, cazurile fiind expres și limitativ prevăzute de dispozițiile imperative ale Codului civil.

Există distincții între nedemnitatea succesorală și incapacitatea succesorală sau lipsa capacității succesorale, cum la fel de adevărat există și asemănări, însă principalele deosebiri se remarcă în ceea ce privește sfera de aplicare a acestora, caracterul efectelor și sarcina probei.

3.2. Caracterele juridice ale nedemnității succesorale

Clarificând natura juridică a nedemnitâții ca fiind o pedeapsă civilă, arătăm că din aceasta se desprind următoarele caractere juridice:

– aceasta se aplică doar în ipoteza săvârșirii faptelor expres și limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare;

– pedeapsa civilă se aplică doar persoanei vinovate de săvârșirea faptei;

– pedeapsa civilă se aplică doar cu privire la moștenirea în cauză, neputând fi extinsă, în principiu, la alte moșteniri. Aici trebuie amintite însă prevederile art. 958 alin. (1) lit. b) C. civ., care prevăd că este nedemnă de a moșteni persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului. în acest caz, săvârșirea faptei față de un alt succesibil al lui de cuius va determina înlăturarea nedemnului de la moștenirea unei alte persoane decât cel vizat de fapta respectivă, respectiv nedemnul va fi înlăturat de la moștenirea lui de cuius.

– nedemnitatea operează pentru fapte săvârșite cu vinovăție. Aceasta înseamnă că moștenitorul nedemn trebuie să acționeze cu discernământ, așa cum acesta se înfățișează în materia răspunderii civile delictuale. Discernământul lipsește în cazul persoanelor sub 14 ani sau puse sub interdicție judecătorească, în vreme ce persoanele peste 14 ani sunt prezumate că au discernământ până la proba contrară. Dacă este vorba însă despre fapte penale, vor fi incidente prevederile din acel domeniu.

3.3. Cazurile de nedemnitate

Conform prevederilor actuale ale art. 958 și art. 959 C. civ., există două tipuri de nedemnitate – nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară. Art. 958 și art. 959 C. civ., vizând nedemnitatea de drept și cea judiciară, se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a Codului civil, așa cum prevede art. 93 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil. În ce privește cazurile de nedemnitate pentru fapte săvârșite înainte de 1 octombrie 2011, se aplică prevederile Codului civil de la 1864. Art. 655 C. civ. de la 1864 prevedea următoarele cazuri de nedemnitate:

a) atentatul la viața celui care lasă moștenirea;

b) acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea;

c) nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moștenirea.

Legiuitorul român a ținut seamă de criticile aduse reglementării nedemnității din vechea legislație, dar și de evoluția societății, precum și de reglementările din alte state și hotărârile pronunțate de instanțele europene, motiv pentru care au fost făcute modificări de esență în materia nedemnității succesorale, pe care le vom înfățișa în cele ce urmează, raportat la fiecare din cele două cazuri de nedemnitate succesorală. Ceea ce este surprinzător este faptul că toate cazurile de nedemnitate din actualul Cod civil se regăsesc în dreptul roman.

3.3.1. Nedemnitatea de drept

Potrivit art. 958 alin. (1) C. civ., este nedemnă de a moșteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În ceea ce privește cazul de nedemnitate prevăzut la art. 958 alin. (1) lit. a) C. civ., respectiv în cazul atentatului la viața defunctului, arătăm că în literatura juridică s-a arătat că este inadmisibil ca cineva să-și deschidă drum la o moștenire prin omor. De asemenea, precizăm că în motivarea Deciziei nr. 530/2005 a Curții Constituționale s-a arătat că autorul unei infracțiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalți cetățeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl privește nu contravine prevederilor art. 16 și art. 20 din Constituția României. Se arată în considerarea deciziei indicate că ar fi, de altfel, profund imoral ca legea să recunoască autorului infracțiunii de omor dreptul de moștenire asupra masei succesorale a propriei sale victime.

Din punct de vedere penal, infracțiunea de omor se prezintă în forma omorului (art. 188 C. pen.), a omorului calificat (art. 189 C. pen.) și a uciderii la cererea victimei (art. 190 C. pen.). Dacă în privința infracțiunii de omor și a celei de omor calificat nu există diferențe de remarcat, în schimb art. 190 C. pen. instituie un alt fel de omor, respectiv uciderea la cererea victimei. Potrivit acestui text legal, uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Apreciem, alături de alți autori, că săvârșirea unei fapte de omor în aceste condiții atrage nedemnitatea succesorală, că este incidență, de altfel, și în cazul determinării sau înlesnirii sinuciderii, infracțiune reglementată în art. 191 C. pen. Așadar, în cazul săvârșirii acestor infracțiuni, pe lângă pedeapsa penală a autorului ei, va surveni și pedeapsa civilă a nedemnității.

În ceea ce privește condițiile ce trebuie îndeplinite în situația atentatului la viața defunctului, arătăm că acestea sunt următoarele:

A. În primul rând, este necesar ca moștenitorul să fie condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei ori determinarea sau înlesnirea sinuciderii, în formă consumată, în calitate de autor, coautor, instigator sau complice (art. 46-48 C. pen.).

În ceea ce privește favorizarea infractorului prevăzută de art. 269 C. pen., arătăm că această infracțiune constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, a tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. în cazul acestei infracțiuni făptuitorul nu ia parte la acțiunea de omor efectivă, ci activitatea sa este ulterioară săvârșirii faptei de omor și constă în ajutorul dat autorului infracțiunii în scopul arătat în art. 269 C. pen. în ce privește opiniile exprimate în literatura juridică în legătură cu această infracțiune, reținem că acestea au fost împărțite: o parte a doctrinei a opinat că și în acest caz se aplică nedemnitatea, iar o altă parte a doctrinei, la poziția căreia achiesăm, a opinat în sens contrar.

B. În al doilea rând, este necesar ca fapta să fie săvârșită cu intenție, fie directă, fie indirectă. Dacă fapta este săvârșită din culpă sau cu praeterintenție, în aceste cazuri este incidență nedemnitatea judiciară reglementată în art. 959 C. civ.

C. În al treilea rând, este necesar ca moștenitorul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșirea infracțiunii de omor sau tentativă la această infracțiune. Și tentativa se caracterizează prin existența intenției, chiar dacă nu se produce consumarea infracțiunii de omor, respectiv uciderea celui care lasă moștenirea.

Dacă, potrivit art. 958 alin. (2) C. civ., condamnarea pentru aceste infracțiuni este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

De asemenea, nedemnitatea nu operează dacă autorul nu a avut discernământ sau dacă s-a constatat existența unei cauze justificative, cum este, de exemplu, legitima apărare, prevăzută în art. 19 C. pen., sau a unei cauze de neimputabilitate, precum iresponsabilitatea, prevăzută de art. 28 C. pen. în schimb, dacă există o hotărâre de condamnare definitivă, nedemnitatea se va aplica chiar dacă intervine amnistia postcon- damnatorie sau grațierea pedepsei aplicate.

În ceea ce privește cel de-al doilea caz de nedemnitate prevăzut de art. 958 alin. (1) lit. b) C. civ., respectiv atentatul la viața unui alt succesibil, arătăm că acest caz reprezintă o noutate adusă de noul Cod civil și se referă la acele situații în care infracțiunea se consumă sau rămâne în faza de tentativă. Prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală, așa cum prevede art. 1100 alin. (2) C. civ.

Rațiunea introducerii acestui caz de nedemnitate rezidă tot în considerentele de ordin moral menționate în cazul atentatului la viața defunctului, cu singura diferență că în acest caz atentatul este îndreptat împotriva unui alt succesibil al defunctului, împreună cu care autorul îl moștenește pe defunct sau care îl înlătură de la moștenire pe autorul faptei.

Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a ne afla în prezența acestui caz de nedemnitate sunt următoarele:

A. Fapta săvârșită – consumată sau în forma tentativei, trebuie să aibă loc înainte de deschiderea moștenirii. În ce privește îndeplinirea acestei condiții, în literatura juridică s-a arătat că sancțiunea nedemnității nu se va aplica dacă infracțiunea este săvârșită ulterior deschiderii moștenirii, chiar dacă această moștenire nu a fost încă dezbătută. S-a indicat următorul exemplu: unul dintre copiii defunctului îl ucide pe fratele său, ulterior deschiderii moștenirii părintelui lor comun. Se apreciază că în acest caz nedemnitatea nu vizează moștenirea antecesorului lor comun, respectiv a părintelui celor doi copii, deoarece prin săvârșirea faptei autorul infracțiunii nu își sporește cota succesorală ce îi revine de pe urma părintelui lor comun, și că, în temeiul art. 958 alin. (1) lit. a) C. civ., autorul faptei devine nedemn față de fratele său pe care nu îl va putea moșteni, chiar dacă ar avea vocație succesorală concretă la moștenirea acestuia.

B. Fapta poate consta în oricare dintre infracțiunile enunțate la primul caz de nedemnitate, respectiv infracțiunile îndreptate de această dată împotriva unui succesibil care, dacă ar fi în viață la data deschiderii moștenirii, ar limita vocația la moștenire a făptuitorului (dacă aceștia sunt comoștenitori din aceeași clasă și de același grad sau soț supraviețuitor, în cazul moștenirii legale) ori care are calitatea de legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, în ipoteza moștenirii testamentare), în vreme ce făptuitorul este moștenitor legal.

Textul art. 958 alin. (2) C. civ. prevede că, în cazul în care condamnarea pentru infracțiunile respective este împiedicată prin decesul autorului faptei, amnistie sau prescripția răspunderii penale, nedemnitatea tot va opera dacă aceste fapte sunt constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. Din acest punct de vedere, așa cum s-a remarcat în doctrină, legiuitorul s-a dovedit a fi foarte sever. În acest fel se poate remarca că lipsa unei hotărâri penale de condamnare nu conduce automat la imposibilitatea constatării nedemnității, acest neajuns putând fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească civilă rămasă definitivă.

În justificarea acestei poziții severe a legiuitorului se poate aminti celebra cauză Velcea și Mazăre c. Romania în care soțul și-a ucis soția din gelozie, după care la un scurt interval de timp – de 2 ore – s-a sinucis, iar acesta nu a mai putut fi condamnat penal pentru infracțiunea săvârșită. Astfel, instanțele civile române au recunoscut dreptul la moștenirea soției ucise și fratelui ucigașului, prin retransmitere, alături de tatăl soției. Instanța europeană a apreciat că poziția instanței române în acest caz a fost prea restrictivă și, pe cale de consecință, a condamnat statul român la plata către tatăl soției ucise a sumei de 15.000 euro, plus cheltuieli de judecată. Menționăm faptul că soluționarea cauzei a avut loc conform prevederilor Codului civil de la 1864, când soluția pronunțată era singura posibilă, însă raportat la noile reglementări în materia nedemnității aduse prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, soluția pronunțată de instanța europeană își găsește actualmente suportul și în legislația națională.

În ce privește conținutul art. 958 alin. (2) C. civ., în literatura de specialitate s-a arătat că acesta este deficitar în ce privește amnistia, în sensul că nu se face precizare la care din formele acesteia se referă. Astfel, amnistia poate fi antecondamnatorie și postcondamnatorie. Autoarea citată apreciază că amnistia antecondamnatorie este în măsură să ducă la împiedicarea condamnării și deci la înlăturarea nedemnității, în vreme ce, ulterior pronunțării hotărârii de condamnare, apariția amnistiei postcondamnatorii nu va înlătura nedemnitatea succesorală. Apreciem că soluția propusă de autoarea citată nu este întocmai exactă, întrucât chiar dacă a intervenit amnistia antecondamnatorie, iar făptuitorul nu mai este condamnat, totuși nedemnitatea va putea fi constatată de instanța civilă, dacă fapta a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

Trimiterea făcută la textul art. 961 alin. (2) C. civ., care prevede că efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale, text legal în care legiuitorul face trimitere expresă la amnistia postcondamnatorie, apreciem că nu este în măsură să conducă la concluzia că textul art. 958 alin. (2) C. civ. este deficitar, în sensul că nu se face referire la acest fel de amnistie. Amnistia antecondamnatorie, deși împiedică condamnarea autorului faptei, nu împiedică constatarea nedemnității de către instanța civilă. Doar pentru că în cazul amnistiei post-condamnatorii legiuitorul a prevăzut că efectele nedemnității nu sunt înlăturate, aceasta nu înseamnă că, per a contrario, în cazul amnistiei antecondamnatorii nu intervine nedemnitatea, ci dimpotrivă a lăsat aceasta în sarcina instanței civile.

În concluzie, deși atât amnistia antecondamnatorie, cât și amnistia postcondamnatorie înlătură răspunderea penală, acest fapt nu are înrâurire asupra nedemnității, care, în primul caz, poate fi constatată de instanța civilă în temeiul art. 958 alin. (2) C. civ., chiar dacă nu există hotărâre penală de condamnare pentru fapta săvârșită, iar în cel de-al doilea caz, nedemnitatea își menține efectele chiar dacă intervine amnistia postcondamnatorie, fiind constatată în temeiul art. 958 alin. (1) C. civ.

De asemenea, în situația în care condamnarea autorului pentru săvârșirea infracțiunii de omor sau tentativă la infracțiunea de omor este împiedicată prin decesul autorului, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, în temeiul art. 958 alin. (2) C. civ., instanța civilă va putea reține nedemnitatea. Aceasta înseamnă că instanța civilă poate soluționa o acțiune prin care i se solicită să constate că în cauză sunt întrunite toate elementele infracțiunii de omor sau tentativă la infracțiunea de omor, chiar dacă condamnarea penală nu a intervenit din cauza decesului autorului faptei sau pentru că s-a împlinit prescripția răspunderii penale ori a intervenit amnistia, cauză în care instanța civilă poate folosi probele administrate de organele de urmărire penală, dar în care poate administra și alte probe considerate utile în soluționarea acesteia.

În schimb, dacă condamnarea nu a fost pronunțată pentru că, de exemplu, făptuitorul a acționat în legitimă apărare sau dacă a fost scos de sub urmărire penală pentru iresponsabilitate, nedemnitatea nu va opera întrucât lipsește condiția existenței hotărârii penale de condamnare. Așa cum s-a arătat în doctrină, în cazul în care săvârșirea infracțiunii de omor sau tentativa la această infracțiune a fost pedepsită printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului, intervenția instanței civile care să constate nedemnitatea apare ca inutilă, iar în situația în care se contestă nedemnitatea în cadrul unei acțiuni în petiție de ereditate, instanța civilă învestită cu soluționarea acesteia va putea doar să constate că pe latura penală a fost pronunțată condamnarea pentru fapta prevăzută de legea civilă și că, astfel, moștenitorul este îndepărtat de la moștenire ca nedemn.

3.3.2. Nedemnitatea judiciară

Nedemnitatea judiciară intervine pentru fapte mai puțin grave și are o reglementare mai puțin severă decât nedemnitatea de drept. Declararea nedemnității judiciare este lăsată la latitudinea instanței de judecată și intervine în una dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 959 alin. (1) C. civ.

Cazurile de nedemnitate judiciară

Potrivit art. 959 alin. (1) C. civ., poate fi declarată nedemnă de a moșteni:

– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

– persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

– persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testa- mentul.

Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.

Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. 1 lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Atunci când condamnarea pentru faptele grave de violenţă (ce au produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedem- nitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.

În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 5 C. civ.).

Efectele nedemnităţii

Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul că, în puterea legii, titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv.

Se consideră că, de drept, nedemnul nu a avut niciodată dreptul la moştenirea defunctului. În fapt, nedemnul „este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară” (art. 960 alin. 1 C. civ.).

Efectele nedemnităţii prezintă particularităţi, după cum se produc faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi sau faţă de terţi.

a). Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea reclama partea sa de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii succesiunii.

Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va cuveni, în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire.

Rezultă că înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui rezer- vă putea determina reducţiunea unor liberalităţi excesive).

Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite.

Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu mai este posibilă, întrucât bunul a pierit – din diferite motive –, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri).

Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă. Astfel, nedemnul va fi obligat să restituie şi fructele naturale, industriale sau civile (iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, va restitui valoarea lor).

Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile.

Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire, care se stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedem- nului de la succesiune.

b). Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului

Descendenţii nedemnului pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia (ascendentului lor, s.n.), prin reprezentarea succesorală.

În condiţiile noului Cod civil, „nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii” poate fi reprezentat (art. 967 alin. 1 C. civ.).

Cu alte cuvinte, fiii şi fiicele nedemnului pot veni la moştenirea defunctului şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiu- nea nedemnităţii nu produce efecte şi faţă de ei (nefiind vinovaţi de fapta părintelui lor).

De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât, în lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este che mat la moştenire fără ajutorul reprezentării şi cu înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de moştenitori inferioare). Astfel, în general, nedemnitatea tatălui nu produce efecte asupra copiilor lui.

Dacă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii nedemnului vor putea moşteni de asemenea după bunicul lor prin reprezentare (indiferent dacă tatăl lor nedemn mai este sau nu în viaţă, la data deschiderii moştenirii), deoarece repre- zentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.).

Soluţiile de mai sus, referitoare la efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului, sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau ai surorilor defunctului.

De precizat că dispoziţiile art. 965 C. civ., în materia repre- zentării succesorale, vizează toţi reprezentanţii – moştenitorii legali „de un grad mai îndepărtat”, nu numai descendenţii nedemnului. Astfel, sunt incluşi în această categorie şi „descendenţii subsecvenţi ai nedemnului” (pe linie colaterală). De exemplu, strănepotul de frate al nedemnului.

c). Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil ca nedem- nul să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunu- rile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă asupra unui imobil etc.), în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii sale. Întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte?

Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, în principiu şi actele subsecvente încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu efect retroactiv (nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie care se justifică în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

Ca excepţie, potrivit art. 960 alin. 3 C. civ., „sunt valabile” şi „se menţin”:

– actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi;

– actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă.

În cazul în care actul juridic este menţinut, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor adevăraţi, ca posesor de rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, ne- demnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 1018, art. 1748 C. civ., art. 1695 şi urm. C. civ.).

d). Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare „pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial” (separat), de către cel care lasă moştenirea.

Înlăturarea efectelor nedemnităţii se face numai prin declara- ţie expresă. Lipsa acesteia „nu constituie înlăturare a efectelor ne- demnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea” (art. 961 alin. 1 C. civ.).

De precizat că efectele nedemnităţii „nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale” (art. 961 alin. 2 C. civ.).

Invocarea nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt: comoștenitorii, moștenitorii subsecvenți, creditorii comoștenitorilor sau cei ai moștenitorilor subsecvenți, care pot invoca nedemnitatea pe calea formulării unei acțiuni oblice, procurorul, donatarii sau legatarii care au primit liberalități care au depășit cotitatea disponibilă, în ipoteza în care nedemnul este moștenitor rezervatar, precum și notarul public sau instanța de judecată, care se pot sesiza din oficiu. În literatura juridică s-a arătat că și nedemnul poate invoca propria sa nedemnitatea. Nedemnitatea de drept poate fi invocată și de comună, oraș, sau municipiu dacă prin înlăturarea nedemnului unitatea administrativ-teritorială ar culege moștenirea vacantă.

În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă nedemnul poate invoca propria sa nedemnitate?

Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii. El nu invocă propria culpa, ci se constată întrunirea condițiilor legale care atrag această sancțiune.

Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil.

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri.

Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

3.4. Regimul juridic al nedemnității succesorale

3.4.1. Regimul juridic al nedemnității de drept

Între cele două tipuri de nedemnitate există diferențe în ce privește cauzele care le determină și regimul juridic incident. Așa cum s-a remarcat în doctrină, nedemnitatea de drept se caracterizează printr-un regim juridic mai energic.

Art. 958 alin. (3) C. civ. prevede că nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea. Nedemnitatea de drept se impune în puterea legii, situație în care atât instanța de judecată, cât și notarul public constată nedemnitatea și nu o pronunță.

În privința nedemnității legiuitorul a consacrat imprescriptibilitatea acesteia, arătând în cuprinsul art. 958 alin. (3) C. civ. că poate fi invocată oricând. Câteodată însă, din punct de vedere practic, invocarea nedemnității după o perioadă lungă de timp face ca restituirea bunurilor succesorale, ca efect al nedemnității, să nu mai poată avea loc decât prin echivalent.

De asemenea, în ceea ce privește sfera persoanelor care pot invoca nedemnitatea, dată fiind gravitatea acestor fapte, se remarcă faptul că această sferă este foarte largă și, nu în ultimul rând, faptul că nedemnitatea poate fi invocată chiar și din oficiu de către notarul public sau de către instanța de judecată. Procesele civile se caracterizează prin principiul disponibilității, însă dată fiind gravitatea faptelor ce atrag nedemnitatea, legiuitorul a prevăzut că nedemnitatea poate fi invocată și din oficiu. Dacă instanța de judecată sau notarul public iau cunoștință de existența unei hotărâri penale sau civile din care rezultă nedemnitatea, aceștia au obligația să ia act de nedemnitate și să procedeze în consecință.

În scopul identificării cu ușurință a persoanelor nedemne de drept, în doctrină, s-a propus înființarea la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici a unei baze de date care să cuprindă toate persoanele condamnate penal prin hotărâri definitive pentru săvârșirea infracțiunilor de omor sau tentativă la infracțiunea de omor, informații care ar urma să fie furnizate de tribunale, ca instanțe ce soluționează acest tip de cauze în primă instanță și care sunt în același timp și instanțe de executare. Apreciem utilă propunerea făcută.

În privința momentului la care poate fi constatată nedemnitatea, este de remarcat că aceasta poate interveni numai după deschiderea moștenirii, formularea unei astfel de acțiuni anterior acestui moment fiind lipsită de interes.

3.4.2. Regimul juridic al nedemnității judiciare

Acțiunea de declarare a nedemnitâții judiciare poate fi promovată, așa cum prevede art. 959 alin. (2) C. civ., sub sancțiunea decăderii, de orice succesibil. Prin orice succesibil se înțelege, așadar, persoana care are această calitate potrivit legii, dar care, de asemenea, trebuie să justifice un interes în promovarea acțiunii. Potrivit art. 1100 alin. (2) C. civ., prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.

Constatarea nedemnității judiciare poate fi solicitată și de comună, oraș sau municipiu, în ipoteza în care în afară de succesibilul vinovat de săvârșirea faptei defunctul nu are alți moștenitori și când, ca urmare a admiterii acțiunii, unitatea administrativ-teritorială ar urma să culeagă moștenirea devenită vacantă în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari și prin înlăturarea moștenitorului nedemn, potrivit art. 959 alin. (6) C. civ. în literatura juridică s-a apreciat că, dacă în afară de succesibilul vinovat mai există și un alt succesibil, unitatea administrativ-teritorială nu are calitatea procesuală activă pentru a promova acțiunea în declararea nedemnității datorită faptului că, dacă mai există un succesibil și acesta nu dorește sa își exercite dreptul în sensul promovării acțiunii în constatarea nedemnității având drept consecință înlăturarea nedemnului de la moștenire și culegerea moștenirii de către acesta, unitatea administrativ- teritorială nu mai justifică un interes în promovarea acțiunii. Aceasta deoarece, chiar dacă unitatea administrativ-teritorială ar promova acțiunea, de rezultatele acesteia ar beneficia celălalt succesibil, iar aceasta nu justifică niciun interes în practică, neculegând ea moștenirea vacantă. Opinia și argumentarea sunt logice, motiv pentru care apreciem de asemenea în acest sens.

Acțiunea în declararea nedemnității poate fi intentată doar de către un succesibil, numai acesta având interesul să promoveze o astfel de acțiune. În ipoteza în care succesibilul care a promovat acțiunea nu are vocație concretă la moștenirea defunctului, acțiunea ar trebui respinsă ca fiind lipsită de interes, căci în urma admiterii sale reclamantul nu ar avea niciun câștig, fiind înlăturat de la moștenire de către un alt succesibil în grad de rudenie mai apropiat cu defunctul. Nici persoana care și-a manifestat opțiunea succesorală în sensul renunțării la moștenire nu justifică un interes în promovarea acțiunii în declararea nedemnității judiciare. Cu toate acestea, datorită faptului că poate fi retractată renunțarea la moștenire în termenul de opțiune succesorală, cu condiția ca un alt succesibil să nu o fi acceptat, dacă prin acțiunea în declararea nedemnității se urmărește îndepărtarea unicului succesibil acceptant, atunci soluția apreciem că ar trebui nuanțată. Introducerea acțiunii în declararea nedemninității judiciare de către un succesibil care nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală echivalează cu acceptarea tacită a moștenirii defunctului, potrivit art. 959 alin. (2) teza a ll-a C. civ.

Art. 959 alin. (2) C. civ. prevede că acțiunea în declararea nedemnității se formulează, sub sancțiunea decăderii, în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Așadar, termenul de un an este un termen de decădere. în ceea ce privește regimul termenului de decădere, arătăm că, potrivit art. 2548 C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat. De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.

Așa cum am arătat, acțiunea se promovează în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. De la această regulă există excepții, adică situații în care termenul începe să curgă de la un alt moment, după cum urmează:

– art. 959 alin. (3) C. civ. prevede, că dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Faptele la care se referă textul legal sunt acele fapte grave de violență fizică sau morală ori, după caz, fapte care au avut ca urmare moartea victimei. Soluția este logică, având în vedere că până la data condamnării operează prezumția de nevinovăție și că termenul poate curge doar începând cu momentul condamnării, și nu de la data deschiderii moștenirii;

– dacă condamnarea făptuitorului pentru fapte grave de violență fizică sau morală ori, după caz, fapte care au avut ca urmare moartea victimei nu are loc pentru că a survenit decesul acestuia, amnistia sau prescripția răspunderii penale, fapte constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă, termenul de un an începe să curgă de la apariția cauzei de împiedicare, așa cum prevede art. 959 alin. (4) C. civ. Astfel, în ipoteza în care în cursul procesului penal survine decesul inculpatului vinovat de săvârșirea faptei, iar procesul penal încetează prin decesul acestuia, termenul de un an va curge de la data decesului acestuia. în legătură cu acest aspect menționăm că instanța civilă sesizată se va pronunța în ce privește constatarea infracțiunii săvârșite și va declara totodată și nedemnitatea, nefiind necesar să se formuleze două acțiuni distincte, una având ca obiect constatarea săvârșirii faptei de nedemnitate și alta, ulterioară, prin care să se declare nedemnitatea, putându- se formula o singură acțiune civilă cu două petite distincte.

– în cazurile prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. b) C. civ., respectiv când intervine ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea cu rea-cre- dință a testamentului, ca de altfel și în cazul prevăzut de art. 959 alin. (1) lit. c) C. civ., respectiv prin împiedicarea prin doi sau violență a celui care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul, potrivit art. 959 alin. (5) C. civ., termenul începe să curgă de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii. Dar este posibil ca această dată să fie cunoscută anterior deschiderii moștenirii, în timpul în care testatorul era în viață, sau este posibil să coincidă cu data deschiderii moștenirii, moment de la care începe să curgă termenul de un an pentru formularea cererii în justiție. Cât timp nedemnul este în viață, acțiunea se introduce împotriva acestuia. Dacă acesta decedează înainte de constatarea nedemnității, aceasta va continua împotriva moștenitorilor legali sau testamentari care au intrat în posesia bunurilor nedemnului, care nu se vor putea prevala de caracterul personal al nedemnității, atâta timp cât antecesorul lor nu a avut niciun drept asupra moștenirii autorului său. Așa cum s-a arătat în doctrină, aceștia nu se vor putea apăra nici prin invocarea dobândirii proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-cre- dință, deoarece nu sunt dobânditori cu titlu particular, ci cu titlu universal, transmițându-li-se în acest fel în patrimoniul lor succesoral și obligația de restituire a bunurilor primite de la autorul lor, nedemn, la adevărații proprietari. Dar față de noile prevederi în materie de reprezentare succesorală, aceștia vor putea culege partea cuvenită ascendentului lor nedemn prin reprezentare, iar nu prin retransmitere.

Capitolul 4.

Efectele nedemnității succesorale

4.1. Efectele nedemnității succesorale față de nedemn

Constatarea nedemnității succesorale, de drept sau judiciare, față de un moștenitor are drept consecință desființarea retroactivă și totală a titlului său de moștenitor, adică acesta devine străin de moștenire. Desființarea retroactivă a titlului său urcă până în momentul deschiderii moștenirii. Dacă moștenitorul nedemn era moștenitor rezervatar (descendent, indiferent de grad, ascendent privilegiat sau soț supraviețuitor), el nu va avea dreptul nici măcar la rezerva cuvenită în temeiul legii. Art. 960 alin. (1) C. civ. prevede că nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.

Partea din moștenire cuvenită nedemnului va reveni comoștenitorilor cu care venea în concurs, moștenitorilor subsecvenți pe care îi înlătură sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalități excesive urmau să fie supuse reducțiunii, prin prezența moștenitorului rezervatar.

Efectul nedemnității este relativ, ceea ce însemnă că moștenitorul nedemn este înlăturat doar de la moștenirea persoanei față de care a săvârșit faptele ce atrag nedemnitatea, nu și de la moștenirea altor persoane. Așa cum s-a arătat în doctrină, nedemnul va putea veni la moștenirea unui ascendent mai îndepărtat prin reprezentarea tatălui său predecedat. Este posibil ca nedemnul să moștenească bunuri aparținând celui față de care a fost nedemn. Astfel, în literatura juridică s-a arătat că dacă fiul defunctului este nedemn față de părintele său, el va putea moșteni pe fratele său care a cules moștenirea tatălui lor, caz în care nedemnul va veni la moștenirea fratelui sau decedat ulterior și care are drept unic moștenitor pe cel nedemn față de autorul lor comun.

Art. 965 C. civ. a adus o noutate în materia reprezentării nedemnului, prevăzând că, prin reprezentare succesorală, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului sau, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii.

În dispozițiile Codului civil de la 1864 reprezentarea nu era permisă în privința nedemnului. În actuala reglementare civilă, evident că reprezentarea nedemnului poate opera dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale reprezentării, așa cum prevede art. 967 alin. (2) C. civ., condiții despre care vom face vorbire în alt capitol al lucrării de față. Nedemnul poate fi reprezentat dacă este decedat sau chiar dacă este în viață.

Art. 967 alin. (3) C. civ. stipulează că reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentatul său, a renunțat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile reprezentării succesorale, descendenții nedemnului pot veni la moștenire în nume propriu, întrucât, ca urmare a constatării nedemnității ascendentului lor, aceștia pot dobândi vocație succesorală concretă.

Nu în ultimul rând trebuie menționat și efectul particular al reprezentării succesorale, cuprins în art. 969 C. civ., potrivit căruia copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moștenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moștenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moștenirea lui în concurs cu alți copii ai săi, concepuți după deschiderea moștenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.

Dacă înainte de a se declara nedemnitatea, moștenitorul a intrat în posesia bunurilor succesorale, acesta va fi obligat să le restituie, în natură, celor îndreptățit. Potrivit art. 1639 C. civ., restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit. Restituirea prin echivalent este reglementată în art. 1640 C. civ., care arată la alin. (1) că, dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios, restituirea se face prin echivalent.

Art. 960 alin. (2) C. civ. prevede că posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea-credință. Nedemnul este de drept pus în întârziere, de la data intrării în posesia bunurilor moștenirii, adică de la data deschiderii moștenirii, și nu de la data constatării nedemnității sale. Aceasta înseamnă că dacă bunul a pierit sau a fost înstrăinat, potrivit art. 1641 C. civ., soluția este următoarea: în cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligației de restituire este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică din aceste valori. Dacă debitorul este de rea- credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare.

În situația în care bunul ce trebuie restituit a pierit fortului, potrivit art. 1642 C. civ., debitorul obligației de restituire este liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație. Dacă debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

În cazul în care bunul supus restituirii a suferit o pierdere parțială, art. 1643 C. civ. prevede că, dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este deteriorarea sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. În privința cheltuielilor privitoare la bun, art. 1644 C. civ. stipulează că acestea sunt supuse regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință.

Art. 1645 C. civ. arată că, atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura. Fructele la care se referă textul indicat sunt cele naturale, industriale sau civile care sunt datorate de la data deschiderii moștenirii, fără a avea relevanță momentul constatării nedemnității sale.

Plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, potrivit art. 1478 alin. (1) C. civ. Nedemnul care a primit plăți în acest fel este obligat să restituie adevăratului moștenitor sumele încasate de la debitorii moștenirii, sume la care se adaugă dobânzile aferente, calculate din ziua încasării sumelor respective. Debitorul plătitor este eliberat de datorie, raporturile urmând a se lămuri între cel nedemn și moștenitorul adevărat.

În schimb, sumele de bani plătite pentru achitarea datoriilor moștenirii vor trebui plătite nedemnului deoarece nedemnitatea sa profită comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți, neputându-se admite îmbogățirea lor fără justă cauză în detrimentul nedemnului. Nedemnul are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare și utile, nu însă și în privința celor voluptuorii, făcute cu bunurile moștenite.

În practica judiciară și în doctrină s-a arătat că nedemnitatea se aplică doar în privința drepturilor succesorale, nu se extinde și asupra altor drepturi cuvenite nedemnului. în speța soluționată de instanța amintită, s-a arătat că soția care a fost condamnata penal pentru uciderea soțului său este înlăturată doar de la moștenirea soțului ei, dar în ce privește drepturile acesteia asupra bunurilor comune dobândite împreună, aceasta are dreptul să primească cota sa parte din acestea, în funcție de contribuția sa.

4.2. Efectele nedemnității succesorale față de descendenții nedemnului

Până la apariția Noului Cod Civil a prezentat interes distincția între copiii nedemnului și descendenții de grad mai îndepărtat ai acestuia, cei dintâi fiind în mod cert dezavantajați de legislația preexistentă momentului 1 octombrie 2011.

Astfel, în vechiul drept francez se născuse adagiul ”l`indignité este dans le sang” – nedemnitatea este în sânge, aspect care presupunea că până și copiii și descendenții de orice grad ai nedemnului erau afectați de fapta părintelui lor, suportând consecințele nedemnității.

Considerând concepția sus-amintită drept un act de inechitate față de copiii nedemnului, pe considerentul că nedemnitatea are un caracter personal, de natură a nu afecta și pe descendenții de orice grad ai defunctului, Codul lui Napoleon a respins această maximă. Soluția s-a concretizat în Codul civil românesc de la 1864, în dispozițiile art. 658 potrivit cărora copiii defunctului pot veni la succesiune în nume propriu, dar nu și prin reprezentarea tatălui lor nedemn.

Deși concepția care stă la baza textului legal sus – amintit avea în vedere tocmai protejarea descendenților nedemnului de consecințele unei sancțiuni cu caracter personal, antrenată de o faptă cu privire la care nu sunt cu nimic vinovați, textul art. 658 din Codul Civil de la 1864 nu protejează întru totul pe copiii defunctului, producând sau nu efecte, după caz.

De exemplu: unicul fiu al defunctului este nedemn. În această situație, față de dispozițiile art. 658 din Vechiul Cod Civil, copilul acestuia culege moștenirea bunicului, dar în nume propriu, pentru că reprezentarea succesorală a părintelui nedemn îi era interzisă.

Copilul nedemnului nu mai beneficiază însă de niciun fel de protecție în fața nedemnității pe care nu el a atras-o în situația în care bunicul său a decedat lăsând doi fii, dintre care unul nedemn. În această situație copilul nedemnului nu mai poate culege succesiunea după bunicul său, deși tatăl său nedemn, este decedat la data deschiderii succesiunii. Cum copilului nedemnului îi este interzisă reprezentarea succesorală, el nu poate urca în locul și în gradul părintelui său. Ca atare, el vine la succesiunea bunicului în nume propriu, ca descendent de gradul II, astfel încât succesiunea este culeasă integral de celălalt fiu al defunctului, rudă de gr. I cu acesta, după principiul proximității gradului de rudenie1.

Noul Cod Civil pune capăt acestei situații inechitabile, în care numai particularitățile practice determinau posibilitatea copilului nedemnului de a moșteni persoane față de care părintele său este nedemn. Art. 967 alin. 1 din Noul Cod civil prevede că ”Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moșteni, precum și nedemnul, chiar aflat în viață la momentul deschiderii moștenirii”.

4.3. Efectele nedemnității succesorale față de terți

Am menționat că nedemnitatea are consecința desființării retroactive a titlului de moștenitor al nedemnului. Însă, în perioada cuprinsă între momentul deschiderii moștenirii și momentul ulterior al desființării titlului său de moștenitor prin constatarea nedemnității, acesta a putut încheia anumite acte juridice, a căror soartă o vom analiza în cele ce urmează. Este vorba despre soarta actelor de conservare, de administrare și a celor de dispoziție asupra bunurilor succesiunii.

Așa cum s-a arătat în doctrină, cu ocazia elaborării noului Cod civil, problema regimului juridic al actelor încheiate de nedemn cu terții a fost reglementată în mod expres, urmărindu-se protejarea adevăraților moștenitori, a terților de bună-credință, dar totodată și asigurarea securității circuitul civil. Aplicarea strictă a principiilor de drept nemo dat quod non habet și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis ar fi însemnat că desființarea titlului de moștenitor al nedemnului ar fi condus și la desființarea actelor încheiate de nedemn cu terții, însă soluțiile în acest caz trebuie apreciate în funcție de natura actului juridic și de buna sau reaua- credință a terților cocontractanți.

Tocmai de aceea aplecarea legiuitorului asupra acestei chestiuni este una binevenită, fiind adoptate următoarele soluții:

– actele de conservare și actele de administrare, în măsura în care acestea profită moștenitorilor, încheiate de nedemn și terți, sunt valabile, așa cum prevede art. 960 alin. (3) teza I C. civ. Sunt vizate atât actele încheiate cu terții de bună-credință, cât și cele încheiate cu terții de rea-credință, condiția fiind ca actele respective să profite moștenitorilor. Se poate solicita desființarea actelor de administrare, dacă se dovedește reaua-credință a terțului, adică faptul că acesta a cunoscut săvârșirea faptelor care atrag nedemnitatea celui cu care a încheiat actele și dacă actul este dăunător intereselor moștenitorilor, ambele condiții trebuind să fie întrunite cumulativ. Menționăm că doar în privința actelor de administrare se poate aprecia că acestea pot profita sau nu moștenitorilor, nu și în privința actelor de conservare. Actele de conservare vor profita întotdeauna moștenitorilor, acestea având drept scop păstrarea unui drept sau preîntâmpinarea pierderii lui;

– plata făcută cu bună-credință de către un debitor moștenitorului aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că nedemnul nu are calitatea de moștenitor și nu era, astfel, în măsură să primească plata, așa cum prevede art. 1478 C. civ.;

– actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate de nedemn cu terții de bună-credință se vor menține, regulile din materia cărții funciare fiind însă aplicabile, așa cum stipulează art. 960 alin. (3) teza finală C. civ. Regulile din materia cărții funciare aplicabile în cazul actelor de dispoziție cu privire la bunuri imobile se referă la principiul publicității. Potrivit art. 901 C. civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului proprietar, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară. Terțul dobânditor este considerat de bună- credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane și c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții în mod cumulativ, terțul de bună-credință dobândește dreptul real de proprietate asupra bunului imobil ca și cum ar fi încheiat actul de dispoziție cu adevăratul proprietar al bunului, adică cu adevăratul moștenitor;

– actele de dispoziție cu titlu gratuit privind bunurile imobile ale succesiunii se vor desființa, fără a avea relevanță dacă terțul este de bună- credință sau de rea-credință, soluție ce se impune față de cuprinsul art. 960 alin. (3) C. civ. Cu toate acestea, terțul dobânditor cu titlu gratuit poate invoca prevederile art. 931 C. civ., respectiv uzucapiunea tabulară;

– actele de dispoziție cu titlu oneros în privința bunurilor imobile încheiate cu terții de rea-credință, adică de cei care au cunoscut lipsa calității de moștenitor a nedemnului, se vor desființa retroactiv, potrivit art. 960 alin. (3) C. civ.;

– actele de dispoziție cu titlu oneros în privința bunurilor mobile, dacă terțul este de bună-credință, se vor menține. Potrivit art. 937 alin. (1) C. civ., persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. Actele de dispoziție cu titlu oneros în privința bunurilor mobile, dacă terțul este de rea-credință, se vor desființa;

– actele de dispoziție cu titlu gratuit în privința bunurilor mobile făcute în favoarea unui terț nu vor fi menținute, legiuitorul urmărind să protejeze interesele adevăratului proprietar, nu folosul gratuit al terțului.

4.4. Înlăturarea efectelor nedemnității succesorale

Codul civil din Quebec a avut o influență semnificativă în redactarea noului Cod civil al României. Așa cum s-a menționat chiar de către legiuitorul român în Hotărârea nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege. Recodificarea dreptului civil român s-a realizat cu sprijinul legislațiilor moderne, precum Codul civil francez, Codul civil al provinciei Quebec din Canada, Codurile civile italian, spaniol, elvețian, german, brazilian.

În ceea ce privește nedemnitatea și efectele ei reglementate în articolele 958 – 962 din noul Cod civil român, Guvernul român, prin Hotărârea pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil, reține că, „urmându-se norma similară din Codul civil francez și din cel al provinciei Quebec din Canada, vor fi reglementate cazurile de nedemnitate absolută și nedemnitate judiciară, efectele nedemnității, precum și faptul că aceste efecte pot fi înlăturate prin manifestarea expresă a voinței defunctului.”

Potrivit art. 961 alin. (1) C. civ., efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea. înlăturarea efectelor nedemnității constituie o noutate adusă de noul Cod civil, în vechiul Cod civil aceasta nefiind admisă.

Iertarea nedemnului se poate face doar în formă solemnă, respectiv prin testament sau prin act autentic notarial, iertarea făcută în orice altă formă fiind lovită de nulitate absolută. Și iertarea făcută prin testament, dacă acesta nu îndeplinește condițiile de validitate impuse de lege, este fără efect. Iertarea poate fi făcută prin orice formă de testament: testament olograf, testament autentic, testament privilegiat, testament simplificat. Actul autentic notarial poate consta într-o declarație autentică dată în acest sens, după cum iertarea poate fi făcută în cuprinsul unui alt act notarial încheiat de cel ce lasă moștenirea.

Art. 95 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că înlăturarea efectelor nedemnității prin testament autentic sau printr-un act autentic notarial este supusă înscrierii în Registrul național notarial de evidență a liberalităților. Rațiunea introducerii acestei dispoziții legale este că, dată fiind legătura între defunct și nedemn, care de cele mai multe ori sunt rude, este posibil ca acesta să-l ierte pentru faptele săvârșite. Iertarea se aplică atât în privința nedemnității de drept, cât și a celei judiciare. Nedemnitatea de drept ca urmare a săvârșirii infracțiunii de omor, dacă acest rezultat s-a produs, nu mai poate fi înlăturată. Iertarea nedemnului vizează doar aplicarea sancțiunii nedemnității din materia succesiunilor, nu și aplicarea sancțiunii penale. Ca urmare a iertării nedemnului, acesta va putea să vină la moștenirea legală sau testamentară a defunctului.

Trebuie precizat că unele fapte care atrag nedemnitatea constituie în egală măsură și cauze de revocare ale legatului pentru ingratitudine. Astfel, deși defunctul l-a iertat pe nedemn și l-a gratificat prin legate, în condițiile săvârșirii unor fapte precum atentatul la viața testatorului sau a altui succesibil al acestuia ori unor fapte grave de violență fizică sau care au condus la decesul testatorului, legatele făcute în favoarea nedemnului pot fi revocate prin hotărâre judecătorească pentru ingratitudine.

Trebuie precizat că, potrivit art. 961 alin. (1) teza finală C. civ., fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea. Aceasta înseamnă că iertarea nu poate fi realizată indirect, prin instituirea de legate în favoarea nedemnului, ci se poate face doar în mod expres prin testament sau prin act autentic notarial. Este posibil ca în testamentul întocmit să fie prevăzută expres iertarea nedemnului, urmată de instituirea de legate în favoarea sa. Dacă lipsește însă partea vizând înlăturarea efectelor nedemnității, legatul devine caduc. Potrivit art. 1071 lit. c) C. civ., nedemnitatea legatarului atrage caducitatea legatului. Așadar, legatul făcut în favoarea nedemnului nu va produce efecte. De asemenea, trebuie precizat că, potrivit art. 961 alin. (2) C. civ., efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.

În Codul civil din Quebec aceste dispoziții sunt prevăzute în articolul 622. Acesta reglementează situația moștenitorului care nu este considerat nedemn dacă persoana care a lăsat moștenirea, cunoscând cauzele de nedemnitate nu și-a modificat actul prin care a lăsat această moștenire deși ar fi putut-o face.

În literatura juridică s-a lansat o întrebare, respectiv dacă prin posibilitatea de înlăturare a efectelor nedemnității de drept nu există cumva o lipsă de compatibilitate între regimul juridic al nedemnității de drept, ce operează în puterea legii, și posibilitatea lui de cuius de a-l ierta pe cel care a săvârșit o faptă de natură a atrage acest tip de nedemnitate. Răspunsul la aceasta întrebare este negativ, având în vedere că, din punct de vedere penal, se va aplica sancțiunea incidentă, care din punctul de vedere al interesului general al societății reprezintă reprimarea și sancționarea faptelor antisociale săvârșite de nedemn, iar din punctul de vedere al celui care înlătură nedemnitatea este o dovadă că rudenia este pusă în prim-plan și, astfel, voința acestuia trebuie privită în acest sens.

Capitolul 5

Invocarea nedemnității succesorale

5.1. Invocarea nedemnității de drept

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt: comoștenitorii legali, moștenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc. Nedem- nitatea poate fi invocată și de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 1560 C. civ.). Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii și de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moștenire prin efectul legii.

Procurorul are calitate procesuală activă de a intenta o astfel de acţiune numai în cazurile expres prevăzute de dispoziţiile art. 92 C. proc. civ.

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii și a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri. Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moștenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului, pentru a-i împiedica să vină la moștenire prin reprezentare.

Numai nedemnitatea de drept poate fi constatată de notarul public, pe baza hotărârii judecătorești de condamnare definitivă, pronunţată de instanţa penală pentru una din faptele prevăzute la art. 958 C. civ.

Nedemnitatea poate fi invocată și constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moștenirii și numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moștenire prin prezenţa unor moștenitori în rang preferabil.

Alineatul (2) al normei analizate prevede că nedemnitatea operează chiar dacă persoana nu a putut fi condamnată pentru faptele incriminate de lege din cauza decesului autorului sau pentru că a intervenit prescripţia, ori în caz de amnis e (este vorba de amnistie antecondamnatorie). Este o prevedere importantă (și diferită de interpretarea vechiului Cod civil), deoarece, în lipsa ei, persoana nu ar fi fost nedemnă, ci capabilă de a moșteni. Acest alineat trebuie corelat cu art. 965 C. civ., care reglementează reprezentarea nedemnului. O dispoziţie similară conţine art. 959 alin. (4) C. civ. în materia nedemnităţii judiciare.

5.2. Invocarea nedemnității judiciare

Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul de a-l moșteni pe defunct. La ora actuală este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunțarea) ei de instanța de judecată. Evident că în cazul în care între nedemn și persoanele interesate să invoce nedemnitatea se ivește un litigiu în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor care atrag această pedeapsă civilă, soluționarea acestuia va fi de competența instanțelor judecătorești, dar dacă se constată îndeplinirea condițiilor cerute de lege instanța nu pronunță sau aplică nedemnitatea, ci doar constată survenirea nedemnității ce a operat „ope legis” din momentul deschiderii succesiunii, neavând nicio putere de apreciere.

Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptățiți nu o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanță sau de notarul public în fața căruia se dezbate succesiunea.

În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată acțiunea în constatarea nedemnității succesorale, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes. Întrucât vocația succesorală legală concretă a nedemnului poate fi stabilită numai după deschiderea succesiunii, considerăm că o acțiune în constatarea nedemnității nu ar putea fi primită după moartea nedemnului, dar anterior deschiderii moștenirii, pentru a împiedica venirea la moștenire a urmașilor nedemnului. Apreciem că nedemnitatea poate fi invocată nu numai pe cale principală, ci și pe cale de excepție (spre exemplu, într-o acțiune în revendicare pornită împotriva terțului subdobânditor de rea-credință căruia nedemnul i-ar fi înstrăinat un imobil succesoral).

În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța constată, nu pronunță, intervenirea nedemnității, hotărârea dată având caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. Fiind declarativă, hotărârea de declarare a nedemnității, pe de o parte, poate fi pronunțată după moartea nedemnului, iar pe de altă parte produce efecte retroactive, de la data morții lui „de cujus”.

În ce privește invocarea nedemnității, având în vedere gravitatea ei, cercul de persoane care o pot face trebuie să fie cât mai mare. Orice persoană interesata va putea invoca nedemnitatea. Astfel, pot să invoce nedemnitatea comoștenitorii care au fost înlăturați de la moștenire de către nedemn, donatarii sau legatarii care au primit liberalități peste cotitatea disponibilă, dacă nedemnul este rezervatar, precum și creditorii acestor persoane pe calea a acțiunii oblice. Nedemnitatea este invocată cât timp nedemnul este în viață împotriva acestuia, iar după decesul său împotriva succesorilor săi care nu se vor putea prevala de caracterul personal al sancțiunii nedemnității de vreme ce antecesorul lor nu a putut avea nici un drept asupra moștenirii autorului său.

Pentru aceleași motive, ea poate fi invocată și de procuror – articolul 45 din Codul de procedură civilă, ori de către instanță de judecată, din oficiu.

În ceea ce privește invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnități, împărtășim soluția potrivit căreia nu poate primi aplicare principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” și, deci, este admisibilă invocarea nedemnității de către nedemn deoarece ea operează de drept, nedemnitatea referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moștenire prin efectul legii.

În toate cazurile, nedemnitatea poate fi invocată și constatată de instanță numai după deschiderea succesiunii și numai dacă vocația succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moștenire prin prezența unor moștenitori în rang preferabil (care pot culege moștenirea și fără invocarea nedemnității).

Dacă înlăturarea de la moștenire a nedemnului se datorează dispozițiilor testamentare, contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligat să apere cu prioritate validitatea acestor dispoziții. În aceste condiții, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viață, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale și a decedat înainte de constatarea nedemnității, împotriva moștenitorilor legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri (moștenire prin retransmitere), ei neputând dobândi de la nedemn drepturi pe care acesta nu le-a avut datorită efectelor retroactive ale nedemnitatii.

Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea succesiunii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului pentru a-i împiedica să vină la moștenire. Nedemnitatea succesorală este o sancțiune de drept civil aplicată moștenitorului legal care se face vinovat de o faptă prevăzută în situațiile expres prevăzute de lege.

Capitolul 6: Nedemnitatea succesorală potrivit actualului Cod civil în comparație cu vechiul Cod civil

6.1 Aspecte comparative privind nedemnitatea succesorală în reglementarea Codului de la 1864 și a actualului Cod civil

Ca și în reglementarea precedentă, nedemnitatea succesorală nu beneficiază de o definiție legală.

Putem defini însă nedemnitatea (nevrednicia) succesorală ca fiind o sancțiune civilă1 care constă în decăderea unui succesibil – care are capacitate succesorală și vocație succesorală efectivă – din dreptul de a moșteni o persoană ca urmare a săvârșirii unor fapte grave – anume prevăzute de lege2 – față de defunct sau față de un succesibil care ar putea înlătura vocația succesorală a nedemnului. Sau mai simplu, ca fiind situația în care un moștenitor este înlăturat de la succesiunea, inclusiv rezerva pe care ar fi fost îndreptățit să o culeagă.

Spre deosebire de reglementarea precedentă, unde nedemnitatea succesorală putea opera numai în cazul succesiunii legale, potrivit art. 960 alin.1 din Noul Cod Civil, nedemnitatea succesorală afectează atât succesiunea legală, cât și pe cea testamentară.

Dacă în reglementarea vechiului Cod civil nedemnitatea era numai de drept, în actualul Cod civil, în articolele 958 și 959 face distincția între nedemnitatea de drept și în nedemnitatea judiciară.

Noua reglementare pune capăt controverselor doctrinare asupra caracterului acestei sancțiuni civile. Dacă în ultimii ani, până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, era unanim admis că nedemnitatea succesorală operează de plin drept (ope legis)1, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată în sensul constatării acesteia, lucrurile nu au stat așa dintotdeauna.

Astfel, controversa în sensul dacă nedemnitatea operează de plin drept sau este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești s-a născut în România din absența unui text legal care să prevadă soluția. Ea a fost alimentată și de faptul că până la adoptarea în Franța a Codului lui Napoleon, în vechiul drept francez cazurile de nedemnitate nu erau expres prevăzute de lege, astfel încât nedemnitatea nu putea opera decât în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești în acest sens.

După apariția Codului Civil Napoleon, primii comentatori2 ai acestuia au continuat tradiția preluată din vechiul drept, apreciind că nedemnitatea succesorală nu poate opera de drept și ca atare este indispensabilă pronunțarea unei hotărâri care să-l înlăture pe nevrednic de la moștenire3. Interpretarea a dăinuit multă vreme, fiind preluată și de autorii români clasici. Adepții acestui curent și-au motivat opinia pe necesitatea respectării tradiției istorice, respectiv pe vechiul drept francez, în care justițiabilului îi incumba sarcina de a stabili lipsa de demnitate succesorală a celui pe care era interesat să-l înlăture de la moștenire.

Această opinie s-a sprijinit și pe art. 655 alin. 3 din vechiul Cod civil, care vorbește de eredele major care nu denunță omorul asupra defunctului, omor de care a avut cunoștință. Sub acest aspect s-a apreciat că este imperios necesară intervenția instanței de judecată, singura în măsură să aprecieze dacă eredele este sau nu vinovat. S-a mai susținut în sprijinul acestui curent că atâta vreme cât eredele nedemn este obligat să restituie veniturile și fructele a căror folosință a avut-o de la deschiderea succesiunii, însemnă că o asemenea restituire nu poate avea loc decât pe cale judiciară. În caz contrar, adică a existenței de plin drept a nedemnității, nedemnul nu ar fi putut intra în posesia bunurilor succesorale.

Treptat, s-a cristalizat concepția unanimă în doctrina și practica judiciară că formularea art. 655 din vechiul Cod civil (care este echivalentul art. 727 din Codul civil francez) ”sunt nedemni de a moșteni” presupune că nedemnitatea operează de drept. Adepții existenței de plin drept a nedemnității au apreciat că legiuitorul a pus pe picior de egalitate nedemnitatea cu incapacitatea.

Într-adevăr, un incapabil nu poate intra în posesia succesiunii pentru că însăși incapacitatea lui se opune. Dar împotriva acestei opinii au existat și critica potrivit căreia, spre deosebire de incapabil, care nu poate intra în posesia succesiunii, nedemnul o poate face, urmând ca abia după ce i s-a descoperit nevrednicia să fie înlăturat de la succesiune, post factum.

Firește, chiar în contextul acestei interpretări, dacă între nedemn și persoanele interesate să invoce nedemnitatea se ivește un litigiu (de ex. o acțiune având ca obiect partajul succesoral) în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor de a moșteni, soluționarea acestuia este de competența instanței de judecată. În cazul vechii reglementări, ca și în cazul nedemnități întemeiate pe art. 958 din Noul Cod Civil, instanța nu poate decât să constate existența nedemnității, hotărârea având caracter declarativ, nu constitutiv.

Nedemnitatea de drept

Nedemnitatea de drept intervine în două situații prevăzute de art. 958 din Noul Cod Civil:

persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea și

persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

Primul caz de nedemnitate succesorală corespunde cu cel reglementat de art. 655 pct.1 din Vechiul Cod civil, cu deosebirea esențială că, cel puțin teoretic, noul text vizează o sferă mai largă de infracțiuni prin comiterea cărora nedemnul ar putea cauza moartea celui care lasă moștenirea. Acest caz de nedemnitate dă glas vechiului adagiu francez ”On n`hérite pas de ceux qu`on assassine” (Ucigașul nu poate moșteni pe cel pe care l-a asasinat).

Din textul art. 958 alin. 1) lit. a) din Noul Cod Civil rezultă că pentru a opera acest caz de nedemnitate trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

Prima condiție este să existe din partea succesibilului intenția de a ucide pe cel care lasă moștenirea, manifestată sub forma omorului sau a tentativei de omor asupra celui care lasă moștenirea. Spre deosebire de art. 655 pct. 1) din vechiul Cod civil, care se referea expres la fapta de a omorî sau a încerca să omoare pe cel care lasă moștenirea, noua reglementare nu face referire strictă la infracțiunea de omor în forma consumată, sau în forma tentativei, ci la orice faptă săvârșită cu intenția de a cauza moartea celui care lasă moștenirea.

Formularea legiuitorului român este clară, nepunând problema de interpretare din reglementarea canadiană, din care s-a inspirat, unde s-a pus problema dacă nedemnitatea intervine în cazul uciderii din culpă.

A doua condiție este să existe o hotărâre judecătorească de condamnare. Având în vedere că textul legal se referă la ”persoana condamnată” se înțelege că trebuie să fie vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.

Nedemnitatea nu afectează însă drepturile proprii ale nedemnului, chiar dacă ele vizează un patrimoniu comun pe care nedemnul îl are cu cel împotriva căruia a comis o faptă care atrage nedemnitatea. Este de pildă cazul soțului care a suprimat viața celuilalt soț. Prin efectul nedemnității, ucigașul nu mai poate culege cota succesorală cuvenită soțului supraviețuitor din moștenirea soțului nedemn, dar păstrează dreptul de proprietate asupra cotei proprii asupra bunului comun dobândit în timpul căsătoriei.

În acest sens, a decis instanța supremă, bazându-se pe corespondentul art. 958 alin. a lit. a) din Noul Cod Civil și anume, art. 655 alin. 1:

”Art. 655 pct. 1 din Codul civil prevede că sunt nedemne de a succede, și prin urmare, sunt excluse de la succesiune, persoanele care au încercat sau l-au omorât pe defunct.

In sensul textului citat, soția este exclusă de la moștenirea defunctului soț, a cărui viață a suprimat-o.

Desigur că, atunci când bunurile in litigiu sunt dobândite in timpul căsătoriei cu defunctul, in calitate de soție are drepturi asupra unei cote din aceste bunuri comune in baza raporturilor de familie, iar nu ca moștenitoare”.

(Curtea Suprema de Justiție, Secția civilă, decizia nr.1526 din 15 august 1990)

Al doilea caz de nedemnitate succesorală de drept reprezintă o noutate în sistemul nostru de drept, întrucât succesibilul este sancționat ope legis nu numai pentru fapte grave la adresa celui care lasă moștenirea, dar și pentru fapte grave la adresa anumitor succesibili care îl concurează la moștenire.

Cazul reglementat de art. 958 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil preia cazul de nedemnitate preconizat de Mihail Eliescu în Proiectul de Cod Civil din anul 1971.

Condițiile pentru a opera această formă de nedemnitate sunt:

Prima condiție este existenta intenției succesibilului de a ucide pe un alt succesibil, intenție care poate îmbrăca forma infracțiunii consumate sau a tentativei de omor.

A doua condiție este ca succesibilul ucis sau la viața căruia atentează nedemnul să înlăture de la moștenire sau să restrângă vocația succesorală a făptuitorului, în situația în care moștenirea ar fi fost deschisă la data comiterii faptei. De exemplu: defunctul care lasă moștenirea are un fiu și un frate. Fratele defunctului își ucide nepotul de frate (copilul defunctului), care în măsura în care ar fi trăit, și-ar fi înlăturat unchiul de la moștenire. Sau: unul din frați îl ucide pe al doilea, cu scopul de a culege întreaga masă succesorală după părinți.

Practic, fapta se comite din perspectiva vocației succesorale, care exprimă speranța, șansa de a moșteni, spre deosebire de cota succesorală.

A treia condiție este ca omorul sau tentativa de omor să fi avut loc înainte de deschiderea succesiunii. Logica acestei condiții este aceea că odată deschisă succesiunea, nu se mai pot modifica cotele succesorale.

A patra condiție este identică cu cea de la art. 958 alin. 1) lit. a) din Noul Cod, în sensul de a exista o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare pentru omor sau tentativa de omor.

În practică, poate apărea și concursul dintre cele două forme ale nedemnității de drept, care suscită deja interesul doctrinei. De exemplu: o persoană își ucide fratele. În această situație, autorul omorului nu-și poate moșteni tatăl, pentru că în baza art. 958 alin. lit. b) este decăzut din dreptul de a culege moștenirea acestuia. În același timp nu ar putea veni nici la moștenirea fratelui ucis, ca urmare a aplicării cazului de nedemnitate reglementat de art. 958 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil.

Doctrina își pune însă deja problema dacă este o soluție adecvată ca o singură faptă, care se poate încadra în două texte legale diferite, să asigure înlăturarea pentru nedemnitate nu de la o moștenire, ci de la două. Deși sancțiunea ar putea părea prea drastică, opinăm că atâta vreme cât fapta care antrenează nedemnitatea este corespunzătoare ambelor texte sus-menționate, este firesc ca nedemnitatea să opereze pentru ambele justificări. Justificarea stă pe de o parte în specificul relațiilor de rudenie, care au la bază prezumția afecțiunii între succesibil și defunct, iar pe de altă parte, sancțiunea eventual prea drastică poate fi înlăturată de decujus, conform art. 961 din Noul Cod civil.

Particularități ale condamnării

Spre deosebire de reglementarea vechiului Cod civil, care a lăsat pe seama doctrinei și a practicii judiciare problemele speciale legate imposibilitatea de a sancționa prin hotărâre de condamnare fapta de omor asupra celui care lasă moștenirea, noul Cod civil reglementează expres aceste situații.

Potrivit art. 958 alin.3 C. civ.”În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate mai sus este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă faptele au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.

Noutatea legislativă introdusă de art. 958 alin. 3 din noul Cod civil este salutară, față de împrejurarea că legislația anterioară excludea în principiu nedemnitatea succesorală în situația în care cel vinovat deceda înainte de a fi condamnat. Reglementarea art. 655 pct.1 din vechiul Cod civil a fost calificată în doctrină ca fiind inechitabilă și criticabilă, întrucât permitea ucigașului care se sinucide imediat după comiterea crimei – astfel încât nu putea fi condamnat – să culeagă moștenirea celui pe care l-a omorât și să o transmită mai departe rudelor sale, în detrimentul rudelor celui ucis.

În acest sens este cunoscută Decizia CEDO pronunțată la data de 10.11.2009 – definitivă la 1.03.2010 în Dos.64.301/01 – cauza Velcea și Mazilu contra României. În cauză, numitul Aurel A. și-a ucis soția, iar ulterior s-a sinucis. Organele de urmărire penală au reținut, în urma expertizelor că autorul omorului a fost soțul victimei, numitul Aurel A., însă ca urmare a sinuciderii, cauza a fost clasată.

În procesul de partaj care a avut ca obiect partajarea averii succesorale după soția lui Aurel A., reclamanții Velcea și Mazilu (tatăl și sora defunctei – soția ucigașului Aurel A.), au solicitat constatarea nedemnității succesorale a lui Aurel A., astfel încât rudele acestuia din urmă să nu poată veni la moștenirea soției predecedate a acestuia. Instanțele române, pornind de la interpretarea stricto sensu a textului art.655 pct. 1 din Codul civil, au respins cererea în toate gradele de jurisdicție și au recunoscut membrilor familiei lui Aurel A. dreptul de a moșteni 1/4 din succesiunea soției predecedate a acestuia. Ca urmare a faptului că instanțele române au interpretat restrictiv art. 655 pct. 1 din vechiul Cod civil, fratele lui Aurel A. a putut veni prin retransmitere la moștenirea victimei Tatiana A.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în drept au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la respectarea vieții private și familiale. CEDO a amintit că viața de familie cuprinde atât relații sociale, morale sau culturale, cât și obligații alimentare sau dreptul la moștenire. În jurisprudența sa anterioară Curtea statuase că materia succesiunilor este intim legată de viața de familie.

De asemenea, Curtea a reiterat faptul că art. 8 din Convenție nu impune dreptul de a culege liberalități sau o parte din moștenire, permițând statelor să adopte propria concepție cu privire la viața de familie, care să includă și dreptul la moștenire. Prin urmare Convenția nu poate impune unui stat să adopte norme legale în materia nedemnității succesorale, însă în cazul în care ele există, cum este cazul statului român în cauză, ele trebuie aplicate conform propriului scop.

În cauză, Curtea a constatat existența a două mari interese: al reclamanților de a-l declara pe Aurel A. nedemn din punct de vedere succesoral și al lui Lucian L. de a-și moșteni fratele, inclusiv pentru partea de moștenire care a aparținut Tatianei A. în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare. O asemenea decizie, aduce în principiu, o garanție se securitate juridică în raport cu orice constatare a răspunderii persoanei pretins nedemne.

Pentru a determina dacă instanțele naționale au păstrat un echilibru just între cele două interese concurente, Curtea a acordat o atenție deosebită dispozițiilor vechiului Cod civil român în materia nedemnității. Ea a reiterat faptul că instanțele naționale au obligația de a interpreta și aplica dreptul intern și că ea nu își va substitui propria interpretare în lipsă de arbitrar.

Curtea a reținut că interpretarea dispozițiilor Codului civil fusese una prea restrictivă, în detrimentul vieții de familie al reclamanților. Nu există nici o îndoială de faptul că Aurel A. fusese autorul crimei. Neținând seama de constatarea făcută de parchet, de mărturisirea autorului crimei și din recunoașterea familiei acestuia, instanțele naționale depășiseră ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea securității juridice.

Curtea nu pune în discuție în discuție principiul fundamental al dreptului penal național, al caracterului personal și netransmisibil al răspunderii penale. Totuși, recunoașterea formală de către autorități a caracterului ilicit al unor asemenea comportamente înainte de clasarea cauzei din pricina decesului persoanei vizate, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autoritățile nu sunt dispuse să tolereze asemenea acțiuni și ar trebui să servească, pe de altă parte, celor interesați în pretențiile lor cu caracter civil pe care le-ar putea avea. Respectarea vieții de familie a reclamantului ar fi impus să se țină seama de circumstanțele speciale ale cauzei, pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a dispozițiilor art. 655 C. civ.

În concluzie, instanțele naționale nu realizaseră un just echilibru între interesele succesorului lui Aurel A. și cele ale părții reclamante, statul român fiind obligat la plata unor despăgubiri în profitul solicitanților.

Redăm un fragment din conținutul motivării acestei soluții, care ilustrează necesitatea sesizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca instituția nedemnității succesorale să fie una eficientă:

”Curtea reamintește că Convenția nu îi impune unui stat membru să adopte prevederi legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea, odată ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor. Astfel, în speță, pentru a stabili dacă instanțele naționale au păstrat un just echilibru între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o atenție specială aplicabilității regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate și, mai ales, aplicării sale în speță (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, A§ 150). Ca excepții de la exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie, argumentele instanțelor impun o analiză atentă și detaliată de către Curte (Emonet si alții împotriva Elveției, nr. 39.051/03, A§ 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităților naționale, mai ales instanțelor jurisdicționale, și nu își va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situațiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, A§ 29, si Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, A§ 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în fața instanțelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenție ”.

Noua formulare complinește vidul legislativ lăsat de art. 655 din Vechiul Cod Civil, și permite instanțelor să nu pronunțe hotărâri judecătorești care să fie în spiritul jurisprudenței CEDO, dar împotriva legii românești. În acest sens, Noul Cod Civil prevede expres că în situațiile în care condamnarea penală este împiedicată – amnistia, prescripția răspunderii penale sau decesul autorului faptei, nedemnitatea, care rămâne de drept, să poată fi constatată pe calea unei acțiuni civile, formulate în condițiile art. 111 C. pr. civ.

Justificarea noii reglementări rezidă în faptul că aceste măsuri de politică penală nu șterg – ca și reabilitarea sau grațierea – intenția de a ucide, ci numai condamnarea și executarea pedepsei, sau unele efecte secundare ale condamnării.

Dacă în cazul reabilitării, nu pot exista confuzii, pentru că aceasta înlătură doar consecințele condamnării, dar nu și condamnarea în sine, este de observat că noua reglementare tace în ceea ce privește instituția grațierii. Discuția prezintă interes la nivel teoretic, întrucât în practică, grațierea în cazul infracțiunii de omor cu intenție este puțin plauzibilă.

Având în vedere faptul că potrivit art. 120 alin.1 din Codul penal ”Grațierea are ca efect înlăturarea în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară”, putem conchide că grațierea nu înlătură nedemnitatea, întrucât ea nu șterge intenția de a ucide și nici măcar nu înlătură condamnarea, ci produce doar modificări în modalitatea de executare a pedepsei.

Pe de altă parte, nedemnitatea nu poate interveni în situația în care persoana acuzată de omor a fost achitată (de exemplu, pentru că a fost în legitimă apărare), sau a fost scoasă de sub urmărire penală de procuror (de pildă pentru o cauză care înlătură răspunderea penală, cum ar fi iresponsabilitatea)1.

Constatarea nedemnității

Potrivit art. 958 alin. 4 din noul Cod civil, ”Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea”.

Acest text pune capăt controversei doctrinare pe care am relatat-o în subcap. 3 – ”Formele nedemnității. Scurt istoric al interpretării modului în care operează nedemnitatea”. Astfel, dacă relativ la art. 655 din Vechiul Cod civil se cristalizase opinia doctrinară unanimă că nedemnitatea operează de plin drept2, intervenția instanței de judecată fiind necesară doar în cazurile controversate, în noua reglementare ea nu mai operează de plin drept, ci este necesar a se dispune o hotărâre de constatare a nedemnității.

Constatarea nedemnității, care se poate realiza, mai nou, chiar de către notarul public în cadrul procedurii succesorale, se poate realiza fie din oficiu – prin autosesizarea celor competenți să o constate: instanța sau notarul public, fie la cererea oricărei persoane interesate.

Sintagma oricare persoană interesată a suscitat controverse doctrinare vechi, față de împrejurarea că în reglementarea anterioară, cristalizându-se opinia că nedemnitatea operează de plin drept, evident putea fi invocată de oricine. S-a pus întrebarea – care rămâne de actualitate – dacă creditorii unei persoane interesate să invoce nedemnitatea, pot urmări constatarea nedemnității unei persoane, cu alte cuvinte dacă aceștia pot exercita acțiunea oblică.

Unii autori au susținut că acest lucru este posibil devreme ce o atare acțiune tinde la salvgardarea unui interes pecuniar, cu alte cuvinte la valorificarea unui drept de creanță1. După alții însă, acțiunea nu poate fi exercitată și de creditori, pentru că acțiunea în declararea unei persoane ca nedemne prezintă un netăgăduit caracter personal2.

Condiția esențială ca instanța sau notarul public să poată constata nedemnitatea de drept este aceea de existență a hotărârii judecătorești din care se rezulte nedemnitatea.

Aceasta din urmă este fie hotărârea de condamnare definitivă pronunțată de instanța penală în condițiile art. 958 alin. 1 lit. a) și b) din Noul Cod civil, fie hotărârea definitivă pronunțată de instanța civilă în situațiile prevăzute de art. 958 alin. 2 din Noul Cod Civil.

Ca atare, nu trebuie confundate: hotărârea de constatare a nedemnității cu cea din care rezultă nedemnitatea. În cazul celei de constatare a nedemnității, cei competenți – instanța sau notarul public – nu pronunță și nu aplică nedemnitatea, ci doar constată faptul că a intervenit, neavând nici o putere de apreciere3.

Hotărârea de constatare a nedemnității, sau după caz, dispoziția notarului public, are caracter declarativ. Din caracterul declarativ al hotărârii de constatare a nedemnității rezultă mai multe particularități:

1. hotărârea poate fi pronunțată și după moartea nedemnului,

2. produce efecte retroactiv, care urcă până în momentul morții lui decujus, pe care nedemnul nu-l mai poate moșteni,

3. momentul în care se poate invoca, respectiv constata nedemnitatea nu poate fi decât posterior deschiderii succesiunii, anterior acțiunea fiind inadmisibilă ca urmare a lipsei de interes.

Nedemnitatea judiciară

Nedemnitatea judiciară reprezintă o noutate în contextul în care vechiul Cod civil nu recunoștea decât nedemnitatea de drept, asupra căreia opinia generală s-a cristalizat în sensul că operează ope legis.

Scurt Istoric

Noua formă de nedemnitate, prin cele trei cazuri în care se permite declararea acesteia, complinește caracterul lacunar, vag, profund interpretabil al art. 655 pct. 2 din Vechiul Cod Civil, cu privire la care majoritatea autorilor s-au pus de acord că a căzut în desuetudine : ”Acela care a făcut în contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecată calomnioasă”.

Textul legal în formula sa anterioară reprezintă preluarea art. 727 alin. 2 din Codul Civil Francez (Napoleonian) din 1804. La rândul său, acesta a apărut după o perioadă istorică tulbure, respectiv Revoluția Franceză, în care denunțul calomnios pentru crime care antrenau condamnarea la pedeapsa capitală se practica la scară largă. Această perioadă în care un simplu denunț atrăgea condamnarea la moarte a acuzatului era încă vie în memoria colectivă la momentul apariției Codului Napoleon, astfel încât prin acest text, societatea franceză și-a propus să sancționeze pe succesibilul care din calcul meschin nu omora el însuși pe cel pe care voia să-l moștenească în cel mai scurt timp și prin orice mijloace, ci țesea acuzații mincinoase, pentru ca statul să facă acest lucru1.

Sintagma ”acuzație capitală” preluată din Codul Civil Francez s-a dovedit a fi destul de ambiguă, fapt care a dat naștere la interpretări diferite. Cu privire la primul cuvânt al sintagmei – acuzație – s-a convenit unanim că vădește orice mod de a aduce o faptă la cunoștința autorităților publice: denunțul, plângerea penală, mărturia făcută într-un proces penal.

În schimb, cu privire la cerința ca aceasta să fie ”capitală”, părerile au fost împărțite. După unii autori, între care semnalăm opinia prof. Dr. Francisc Deak, cărora li s-a raliat și jurisprudența, termenul se referă în exclusivitate la acuzația relativă la săvârșirea unei infracțiuni care se pedepsește cu moartea. În această situație, odată cu intrarea în vigoare a Decretului – Lege 6/1990 prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită, acest caz de nedemnitate a devenit caduc. Mai mult, art. 22 alin. 2 al Constituției României garantează interzicerea pedepsei cu moartea.

Justificarea acestui punct de vedere consta în faptul că reglementând această formă de nedemnitate, legiuitorul a avut în vedere nu atât gravitatea faptelor imputate – care formau obiectul acuzației, ci scopul urmărit de calomniator, acela de a-și deschide calea spre culegerea moștenirii pe o cale aparent legală ”justa mors”, fie ea și rezultatul unei erori judiciare.

Textului art. 655 pct. 2 din Vechiul Cod Civil i s-a imputat de partizanii acestei opinii că a fost tradus fără discernământ din Codul Napoleonian de la 1804, în condițiile în care la 1 decembrie 1865, dreptul român nu cunoștea pedeapsa capitală. Aceasta a fost introdusă abia prin Constituția din anul 1923, aplicându-se numai în materie militară, primind o aplicare mai largă abia odată cu intrarea în vigoare a Codului Penal Carol al II-lea din 1936.

Tocmai în contextul absenței unui corespondent în legislația românească privind pedeapsa cu moartea, alți autori (George Petrescu și Constantin Nacu) au pornit însă de la faptul că sintagma ”acuzație capitală” își are sorgintea în dreptul roman, în care avea un înțeles mai larg decât acela al pedepsei cu moartea, cum ar fi pierderea dreptului la cetate, consideră că sintagma trebuia interpretată în sensul acuzației care vizează o infracțiune gravă, sancționată cu o pedeapsă grea, infamantă, cum ar fi condamnarea pe viață, care a înlocuit-o pe cea cu moartea.

Intenția declarată a acestora a fost aceea de a asigura pe cât posibil aplicare practică unui text legal inaplicabil, în contextul în care erau de acord că textul fusese conceput să se refere la pedeapsa cu moartea.

Acest al doilea punct de vedere doctrinar a rămas izolat, doctrina majoritară și după ea, practica judiciară neținând cont de acest punct de vedere.

Prin reglementarea cazurilor de nedemnitate judiciară, Noul Cod Civil pune capăt acestei controverse doctrinare, polarizată în două curente deopotrivă justificate, punând problema nedemnității succesorale în acord cu noile concepții de politică penală. În acest sens, noul Cod civil reglementează expres trei situații cu aplicabilitate practică în care anumite fapte reprobabile pot atrage nedemnitatea succesorală. Trebuie precizat că Noul Cod Civil preia clasificarea canadiană a nedemnității în nedemnitate de drept și nedemnitate judiciară (facultativă), cu o diferență: Codul Provinciei Quebec prevede și nedemnitatea celui decăzut din drepturile părintești în ceea ce-l privește pe copilul la a cărui moștenire urma să vină.

Potrivit art. 959 alin.1 din Noul Cod Civil ” Poate fi declarată nedemnă de a moșteni:

persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei,

persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului,

persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.

Primul caz de nedemnitate judiciară vizează săvârșirea de către succesibil a unor fapte grave, în măsură să atragă decăderea acestuia din dreptul de a-l moșteni pe decuius.

Norma – deși posibil aplicabilă și succesiunii testamentare – vizează cu precădere devoluțiunea legală a moștenirii, întrucât pentru legate există sancțiunea revocării, fie în timpul vieții testatorului – de către el însuși, fie după moartea acestuia, de către instanță.

Justificarea acestui text legal pare să vină din nevoia de a sancționa acei succesibili care, fără să fi atentat la viața lui decujus, au săvârșit fapte reprobabile la adresa acestuia. Art. 959 alin. 1 lit. a), își propune să intervină împotriva acelor succesibili care, deși exheredați, păstrau totuși rezerva succesorală, pe care nedemnul însă o pierde.

Practic, noul Cod tinde să echilibreze balanța între interesul lui decujus și al succesibililor săi. Pe de o parte, lui decujus nu-i permite să aleagă în mod arbitrar modalitatea în care se va transmite patrimoniul său, exheredând un moștenitor fără motiv, sau în cel mai bun caz pentru fapte minore, astfel încât păstrează rezerva succesorală pentru anumite categorii de moștenitori. Pe de altă parte, nu permite moștenitorilor rezervatari ca la adăpostul acestui beneficiu al legii – rezerva succesorală – să-și permită fapte grave la adresa defunctului; în cazul acestora a instituit nedemnitatea, care antrenează și pierderea rezervei succesorale.

Condițiile pentru a opera acest caz de nedemnitate sunt următoarele:

Succesibilul să fi săvârșit fapte grave de violență fizică sau morală, sau fapte care au avut ca urmare moartea victimei.

Violența poate fi fizică: lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate, sau morală: insulta, defăimarea etc.

Ultima teză a acestui caz de nedemnitate judiciară nu trebuie interpretată în sensul săvârșirii infracțiunii de omor, pentru că în această situație ne aflăm în prezența cazului de nedemnitate de drept reglementat de art. 958 alin. lit. a) din Noul Cod Civil. În acest caz, este vorba despre ceea ce în dreptul penal se numește infracțiune praeterintenționată, respectiv aceea în care rezultatul produs – în speță decesul, este mai grav decât cel urmărit de autorul faptei. Exemplu îl constituie loviturile cauzatoare de moarte, tâlhăria care are a obiect moartea lui decujus etc.

Să existe o hotărâre judecătorească penală de condamnare a succesibilului pentru

faptele sus-menționate.

Deși textul legal nu precizează expres, se subînțelege că aceasta trebuie să aibă caracter definitiv, din perspectiva prezumției de nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

Păstrarea condiției existenței unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare este, prin comparație cu proiectul din anul 2004 al Codului Civil o măsură justă și prudentă, în absența căreia practica judiciară ar fi fost încărcată cu numeroase litigii în care un anumit comportament al succesibilului față de defunct ar fi putut fi analizat cu prea mult subiectivism.

Față de împrejurarea că acesta este un caz de nedemnitate judiciară, existența unei hotărâri penale de condamnare pentru fapte grave de violență fizică sau morală asupra lui decujus, sau pentru fapte care au avut ca urmare moartea acestuia, nu atrage automat nedemnitatea.

Chiar dacă hotărârea penală conține suficiente elemente pentru a aprecia gravitatea faptelor succesibilului, instanța civilă, competentă a se pronunța în sensul declarării nedemnității, are spre deosebire de cazul nedemnității de drept, inclusiv dreptul de a face aprecieri asupra faptelor succesibilului față de cel care lasă moștenirea. Astfel, împrejurarea că în cuprinsul hotărârii penale s-au reținut și circumstanțe atenuante nu reprezintă în mod obligatoriu un etalon prin raportare la care instanța civilă să aprecieze gravitatea faptei din perspectiva nedemnității. De exemplu, dacă prin hotărârea penală s-a reținut drept circumstanță atenuantă în vederea individualizării pedepsei faptul că inculpatul/succesibil nu are antecedente penale, sau că după ce l-a lovit pe defunct, a regretat fapta, acest fapt nu este în măsură să influențeze în vreun fel chestiune nedemnității, care se analizează strict din perspectiva conduitei succesibilului față de decujus.

Particularități ale condamnării.

Potrivit art. 959 alin. 4 din Noul Cod Civil, ” Atunci când condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) lit. a. este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.

Textul legal este identic cu cel al art. 958 alin. 1 din Noul Cod Civil și își propune reglementarea inechivocă a unei situații pe care vechea reglementare o lăsase complet descoperită, considerațiile acolo expuse fiind deopotrivă acceptabile. Rațiunea acestui text este identică cu cea expusă în ceea ce privește nedemnitatea de drept, nefiind acceptabil ca spre deosebire de cazul nedemnității de drept, succesibilul să fie exonerat de sancțiunea nedemnității doar pe considerentul că a săvârșit fapte mai puțin grave decât omorul.

Faptele menționate la art. 959 alin. 1 lit. a) să fi fost săvârșite cu intenție.

În cazul prevăzut de teza a II-a a textului, anume acela al faptelor ”care au avut ca urmare moartea victimei”, evident intenția nu poate fi aceea de a ucide, ci doar intenția – depășită – de a leza fizic sau moral persoana celui care lasă moștenirea.

În cazul acestei forme de nedemnitate contează doar intenția, ca formă de vinovăție în comiterea faptelor de violență, dar nu și scopul urmărit sau resorturile subiective, psihologice care stau la baza faptei comise de succesibil, ca în cazul nedemnității de drept. Astfel, nu prezintă importanță dacă faptele grave sancționate de legiuitor cu nedemnitatea judiciară au ca scop dorința de a accede mai repede la moștenire, sau o simplă dorință de a aplica o corecție fizică, de exemplu.

Acest caz de nedemnitate se bazează pe natura raporturilor succesorale, care au la bază relațiile de rudenie, în cadrul cărora cei implicați au, pe lângă drepturi, obligația – între altele – de respect și conduită familială corespunzătoare.

Să nu fi trecut un an de la data deschiderii succesiunii

În cazul în care hotărârea de condamnare se pronunță după deschiderea succesiunii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Astfel, potrivit art. 959 alin. 2 C. civ. ”Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.

(3)Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. 1 litera a) se 774rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”

Al doilea caz de nedemnitate presupune ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului defunctului.

Condițiile pentru a opera sunt:

Succesibilul să fi ascuns, alterat, distrus sau falsificat testamentul defunctului.

Ascunderea presupune punerea testamentului la adăpost de pretențiile celorlalți succesibili. Ca și celelalte manopere asupra testamentului, în practică, aceasta apare ca fiind imposibilă asupra testamentului autentic / notarial, care poate fi oricând depistat în contextul existenței procedurii de verificare a evidențelor succesorale1.

Alterarea presupune orice manoperă prin care testamentul ar fi deteriorat, degradat, făcut greu descifrabil etc.

Distrugerea presupune eliminarea testamentului prin rupere, ardere.

Falsificarea poate avea loc prin alterare, contrafacerea scrierii sau a semnăturii, modalități care sunt descrise la art. 288 din Codul penal. Cu toate acestea, pentru că textul art. 959 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil nu prevede, nu este necesar ca falsul asupra testamentului să îmbrace consistență penală, în sensul că nu este necesară o condamnare penală pentru fals și nici măcar un proces penal în acest sens. Instanța civilă este aceea care va investiga falsul asupra testamentului, uzând inclusiv de procedurile reglementate de Codul de Procedură Civilă: verificarea de scripte și/sau procedura falsului (art. 177-184 C. pr. civ.)

2. Faptele sus-menționate să fi fost săvârșite cu rea-credință.

Deși legiuitorul nu definește reaua-credință, aceasta poate fi definită în cazul de față ca fiind manifestarea voinței succesibilului în sensul de a înlătura, în propriul interes, efectele testamentului. Așadar, faptele descrise de lit. b) a art. 959 din Noul Cod civil, fără a constitui obligatoriu infracțiuni, se comit cu intenția directă de a-i profita succesibilului care le realizează.

Evident, în cazul în care faptele sunt săvârșite din culpă, nedemnitatea nu poate fi declarată. Dacă în cazul distrugerii, al alterării și al ascunderii (aceasta din urmă putând fi confundată cu pierderea involuntară) distincția între intenție și culpă riscă să fie extrem de dificilă în practică, putându-i confrunta pe care pe cei interesați să o invoce cu o adevărată probatio diabolica, falsificarea nu poate îmbrăca decât forma intenției, a relei-credințe.

3. A treia condiție, subînțeleasă, este aceea ca succesibilul care realizează după caz, ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului să urmărească un interes succesoral propriu.

De exemplu, succesibilul distruge ultimul testament al defunctului, care revoca implicit un testament anterior, care conținea dispoziții mai favorabile pentru acest succesibil, scopul direct fiind acela de a face aplicabil testamentul anterior.

Față de dispozițiile art. 960 alin. 1 din Noul Cod Civil, care prevăd că nedemnitatea succesorală afectează atât succesiunea legală, cât și pe cea testamentară, împrejurarea că acest

caz de nedemnitate vizează testamentul defunctului nu înseamnă că interesul succesoral propriu vizează obligatoriu succesiunea testamentară.

Al treilea caz de nedemnitate vizează situația celui care prin dol sau violență l-a împiedicat pe decujus să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Condițiile pentru a opera sunt:

1.Să existe o atitudine de împiedicare a testatorului să-și întocmească testament, să-l modifice sau să-l revoce. Aceasta poate îmbrăca forma comisivă: de exemplu testatorului i se interzice expres – prin violență fizică să meargă la notar pentru a-și modifica testamentul, sau poate fi omisivă.

De exemplu, fiul își ține tatăl captiv în locuință – nu-i descuie ușile, pentru a-l împiedica să lase testament unei organizații umanitare, aspect care ar determina o exheredare totală sau parțială a acestuia.

2.Împiedicarea trebuie să se realizeze prin dol sau violență.

Dolul sau viclenia este acel viciu de consimțământ, care se întâlnește cu precădere în cazul testamentului, ca act juridic unilateral1. El constă în inducerea în eroare, crearea unei impresii false cu privire la anumite împrejurări care ar putea modifica voința testatorului.

Cel mai adesea, dolul îmbracă forma ușoară – captatio benevolentie – care în practică este foarte dificil de dovedit, ea presupunând specularea unui anumit fond de subiectivism al testatorului. De exemplu, beneficiarul testamentului, acordă o atenție excesivă testatorului – atenție care nu are ca suport afecțiunea față de acesta – , sau răspândește știri defavorabile false la adresa anumitor persoane care ar putea fi gratificate prin testament, pentru a-l împiedica pe cel care lasă moștenirea să schimbe dispozițiile testamentare.

În forma sa mai strictă, dolul poate îmbrăca forma unor manopere frauduloase care, fără a fi violente, să-l împiedice pe testator să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. De exemplu, beneficiarul testamentului îi interzice testatorului să-și viziteze rudele cu vocație succesorală legală, care în absența testamentului ar moșteni toată masa succesorală, sau o parte mai mare din aceasta.

Violența ca viciu de consimțământ, constă în acte de agresiune exercitate asupra celui care lasă moștenirea. Violența poate fi fizică sau psihică.

Violența se poate exercita și sub forma amenințării cu un rău suficient de puternic pentru a determina pe cel care lasă moștenirea să nu mai dispună prin testament în sensul dorit de acesta.

Simpla temere nerezonabilă, reverențioasă a celui care lasă moștenirea, chiar dacă are consecințe asupra modului în care înțelege să dispună prin testament, nu poate fi calificată drept o consecință a violenței și ca atare, nu va atrage nedemnitatea succesorală2. De exemplu, succesibilul îl amenință pe cel care lasă moștenirea cu faptul că-i va face farmece care-i vor cauza un rău.

3. A treia condiție este aceea ca prin actele de dol și/sau violență, persoana interesată să fi reușit să împiedice pe cel care lasă moștenirea să lase testament, să-l modifice sau să-l revoce pe cel deja existent.

În acest caz de nedemnitate, nu este așadar suficientă doar intenția de împiedica lăsarea, modificarea sau revocarea testamentului, conjugată cu acele de dol sau violență exercitate în acest scop, ci este necesar ca scopul urmărit de succesibil să fi fost atins.

4. A patra condiție, este identică cu cea aplicată cazului precedent de nedemnitate, respectiv să nu fi trecut un an de la data deschiderii succesiunii, sau prin excepție, în situația în care succesibilul interesat să invoce nedemnitatea a aflat despre ea după deschiderea succesiunii, să nu fi trecut un an de la data cunoașterii motivului de nedemnitate.

Termenele în materia nedemnității judiciare sunt termene de decădere.

Persoanele care pot invoca nedemnitatea judiciară

Potrivit art. 959 alin. 6 din Noul Cod Civil ”Comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepția autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alți succesibili. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.”

Concluzii

Reglementarea noului Cod civil revigorează instituția nedemnității succesorale, devenită aproape inaplicabilă, prin instituirea unor cazuri viabile de nedemnitate. Având în vedere dispozițiile art. 93 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil, potrivit căruia ”Prevederile art. 958 și 959 din Codul Civil se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a Codului civil”, sunt șanse majore ca practica judiciară să cunoască, în sfârș,t acțiuni de constatare sau declarare a nedemnității, după caz.

Considerăm că spre deosebire de nedemnitatea de drept, în cazul căreia faptele care atrag nedemnitatea sunt clar determinate – ele vizează infracțiunea de omor, reglementată de art. 188 ș. urm. din Codul Penal și cu precădere art. 189 alin. 1 din Codul Penal – omorul calificat – în forma consumată sau a tentativei, nedemnitatea judiciară va fi profund discutabilă. Faptele care atrag nedemnitatea judiciară nu sunt determinate expres, astfel încât le va reveni practicii judecătorești și doctrinei sarcina de a defini situațiile clare în care se poate reține că operează această formă de nedemnitate succesorală.

Fără a nega faptul că noul Cod civil reprezintă un progres major față de vechea reglementare în ceea ce privește instituția nedemnității, din perspectiva nedemnității judiciare Noul Cod Civil păcătuiește totuși prin imitația celui al Provinciei Quebec, fără a-și punea problema ajustării sale în acord cu legislația românească în materie testamentară și regulile probatoriului, într-un cuvânt, cu realitatea românească practică și juridică.

Astfel, cel de-al doilea caz de nedemnitate judiciară (persoana care cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului) are toate șansele să nu se regăsească în practica judiciară. Pe de o parte, întrucât succesiunea testamentară este excepția, iar pe de altă parte, în măsura în care o întâlnim, testamentul îmbracă forma autentică, în proporție covârșitoare,, astfel încât în practică sunt prea puține șanse de ascundere, alterare, distrugere sau falsificare a acestuia. Este, de altfel firesc, că atâta vreme cât o persoană, în ipoteza morții sale, lasă dispoziții testamentare care tind să înfrângă devoluțiunea legală a moștenirii, are și simțul elementar de prevedere de a da testamentului forma autentică, ce-i va asigura protecția în fața manoperelor expuse de art. 959 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil.

De asemenea, apreciem că și cel de-al treilea caz de nedemnitate judiciară (persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul) are puține șanse de aplicabilitate practică, nu atât pentru că testament întocmesc destul de puține persoane, mai ales dacă au descendenți direcți, cât din cauza dificultăților probatorii.

Evident, fiind vorba de chestiuni de fapt, acest caz de nedemnitate va putea fi dovedit prin orice mijloace de probă, însă nelimitarea probatoriului este de puțin ajutor față de teza probatorie. De exemplu, este aproape imposibil de dovedit faptul că defunctul avea intenția de a lăsa un testament, dar și alte aspecte conexe: că testamentul pe care defunctul avea de gând să îl lase ar fi fost în favoarea celui interesat să invoce nedemnitatea. Ar fi, de asemenea, greu de dovedit cu precădere actele de dol, precum și faptul că acestea, ca și cele de violență au avut ca scop întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului.

Este regretabil însă faptul că legiuitorul nu și-a pus problema de a socoti drept un caz de nedemnitate, cel puțin judiciară, situația moștenitorului care nu și-a respectat obligația de întreținere a lui de cujus (se subînțelege, atunci când acesta era în viață), situație de care abundă practica judiciară în materia devoluțiunii legale a moștenirii. O atare reglementare s-ar justifica atât pentru considerente de etică și echitate între moștenitori, dar și având în vedere fundamentul nedemnității succesorale: afecțiunea prezumată reciprocă dintre de cujus și succesibili.

Sunt cunoscute cazurile în care copilul ajuns la maturitate nu prestează nici măcar întreținere minimală părintelui vârstnic, aflat în nevoie (nu-i dă ”o cană cu apă”, cum a calificat înțelepciunea populară acest dezinteres), sau îl lasă exclusiv în grija altor persoane, rude sau străine de familie. Cu toate acestea, el este socotit demn de a moșteni, drepturile sale rămân nealterate, iar în concurs cu ceilalți moștenitori, acesta manifestă un interes succesoral invers proporțional cu cel față de persoana defunctului.

Și acest caz reprezintă în accepțiunea noastră o faptă gravă la adresa celui care lasă moștenirea, demnă de o condamnare morală, dar cum legiuitorul, în formularea art. 959 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil instituie condiția obligatorie a existenței unei hotărâri penale de condamnare, această situație rămâne fără aplicabilitate.

Omisiunea este cu atât mai surprinzătoare cu cât Noul Cod Civil, în Cartea a II-a, Titlul V. Obligația de întreținere a alocat un spațiu vast acestei obligații. Potrivit art. 516 alin. (1) din Noul Cod Civil ”Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege”. Obligația de întreținere este reciprocă, precum vocația succesorală însăși.

Desigur că nerespectarea obligației de întreținere poate fi sancționată prin constatarea săvârșirii infracțiunii de abandon de familie reglementată de art. 305 din în Codul penal, în măsură să atragă o condamnare penală definitivă și ca atare aplicabilitatea dispozițiilor art. 959 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil. Însă, având în vedere natura raporturilor de familie, rareori se ajunge la situația condamnării definitive pentru abandon de familie. În practică, cel mai adesea se întâlnesc cazurile de condamnare pentru abandon de familie în forma neplății pensiei de întreținere datorate minorului, cel mai adesea pe fondul plângerii inițiate de fostul soț, căruia i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, dar rareori părintele ar sesiza organele de cercetare penală pentru condamnarea aceleiași fapte, respectiv când obligația de întreținere funcționează în sens invers.

Ar exista și posibilitatea ca în cadrul procedurii partajului succesoral judiciar, sau prin acțiune separată, moștenitorii care au prestat întreținerea lui de cujus, să solicite celui care n-a prestat , dar care își exercită dreptul de opțiune succesorală în sensul acceptării succesiunii, să le restituie contravaloarea întreținerii prestate de ei, proporțional cu cota parte ce i se cuvine din moștenire. Soluția este totuși nesatisfăcătoare întrucât întreținerea prestată este greu de cuantificat în bani, iar acțiunea pentru recuperarea ei este prescriptibilă. În plus, ea nu afectează cu nimic drepturile succesorale ale celui care a neglijat grav pe defunct, astfel încât nedemnitatea ar fi o sancțiune de preferat, întrucât așa cum succesibilul a fost ca un străin față de de cujus în timpul vieții acestuia, tot astfel să fie străin și de moștenirea lui.

În concluzie, instituția nedemnității – marcată permanent de strădaniile legiuitorului de a perfecționa și de a o pune în acord cu realitățile societății contemporane – își propune să reglementeze unul dintre cele mai fine fundamente ale succesiunii: sentimentul de afecțiune reciprocă între cel care lasă succesiunea și cei îndreptățiți să o culeagă. Privită ca sancțiune, nedemnitatea își propune în primul rând să prevină – funcția preventivă, iar în al doilea rând să sancționeze – funcția punitivă și educativă – derapajele de la respectul reciproc pe care și-l datorează cei cu vocație succesorală reciprocă.

Nedemnitatea succesorală, privită ca instituție în sine, apare ca fiind reversul dreptului de a moșteni. Dacă dreptul de a moșteni presupune facultatea, posibilitatea recunoscută de legiuitor sau prin voința defunctului ca o persoană să primească patrimoniul sau fracțiuni ale patrimoniului unei persoane decedate, nedemnitatea reprezintă tocmai contrariul: acela de a nu putea moșteni.

BIBLIOGRAFIE

Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Fl.-A. Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donațiuni. Testamente, Ed. Socec, București, 1948

D.L. Băldean, G.C. Frențiu, Fond funciar. Culegere de jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii București, 1982

St.D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971

Dan Chirică, Tratat de drept civil, Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014

Liviu Bogdan Ciucă, Moșteniri- Sinteze, Ed. Universul Juridic, București, 2016

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999

Fr. DEAK, R. POPESCU, Tratat de drept succesoral. Moștenirea legală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013

M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966

G. Falcione, Successioni e Donazioni, Simone, Napoli, 2002

D.C. FLORESCU, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011

I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, Ed. C.H. Beck, București, 2013

M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, Paris, 2001

D. Negrilă, Moștenirea în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013

D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2005

I. Nicolae, Drept civil. Succesiuni. Moștenirea legală, Ed. Hamangiu, București, 2014

I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

C.S. Ricu, Moștenirea legală. Partajul succesoral, Ed. Hamangiu, București, 2009

C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile Reale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970

L. STĂNCIULESCU, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012

F. Terre, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalites, Precis Dalloz, 3-e edition, Paris, 1997

V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Nedemnitatea Succesorala (ID: 101443)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Nedemnitatea Succesorala

Copyright Notice

Notiuni Generale Privind Recidiva

. Drepturile Intangibile ALE Omului

Functia Publica. Statutul Functionarului Public

Investigarea Infractiunii de Omucidere

Competenta Arbitrajului In Solutionarea Pricinilor Civile

Comparatie Intre Suspendarea Conditionata Si Amanarea Aplicarii Pedepsei

Copyright Notice

Similar Posts