Neclaritati Referitoare la Prerogativele Sefului Statului Enuntate In Constitutia Romaniei

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. STATUL SI PUTEREA EXECUTIVA

I.1. Considerații asupra conceptului de stat

I.2. Organizarea puterii în stat

România – stat național, unitar și indivizibil

România – stat republican democratic și social, pluralist și de drept

I.3. Fundamentarea puterii executive în lumina principiului separației puterilor în stat

Capitolul II. STATUTUL CONSTITUȚIONAL AL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

II.1. Rolul și locul Președintelui României în sistemul organelor de stat

Scurt istoric privind instituția șefului de stat

Șeful statului – conducător, lider sau manager

II.2. Sistemul electoral și alegerea Președintelui Românie

2.2.1. Condiții de eligibilitate și învestirea în funcție a Președintelui României

Incompatibilități și imunități

Prezentarea candidaturii

Desfășurarea operațiunilor de votare și stabilirea rezultatelor alegerilor

Durata mandatului prezidențial

Capitolul III. ASPECTE PRIVIND PREROGATIVELE MANAGERIALE ALE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

III.1. Clasificarea atribuțiilor Președintelui României

3.1.1. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Parlamentul

3.1.2. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Guvernul

3.1.3. Atribuțiile Președintelui României în raport cu puterea judecătorească

3.1.4. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Curtea Constituțională

3.1.5. Atribuții prezidențiale exercitate în relațiile cu poporul

3.1.6. Atribuții prezidențiale exercitate în domeniul apărării și în situații excepționale

3.1.7. Atribuții prezidențiale exercitate în domeniul policii extrene

III.2. Actele emise de Președintele României

III.3. Răspunderea politică și penală a Președintelui României

III.4. Vacanța și interimatul funcției de Președinte al României

III.5. Serviciile din subordinea Președintelui României prevăzute în Administrația Prezidențială

Capitolul IV. REGIMUL POLITIC ȘI INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ÎN DREPTUL COMPARAT

IV.1. Dreptul comparat și marile sisteme de drept ale lumii

IV.2. Poziția șefului statului în regimurile politico-constituționale

IV.3. Șeful statului în regimul prezidențial al Statelor Unite ale Americii

IV.4. Șeful statului în regimul prezidențial al Braziliei

IV.5. Șeful statului în regimul semiprezidențial al Franței

IV.6. Șeful statului în regimul semiprezidențial al Portugaliei

IV.7. Șeful statului în regimul parlamentar al Marii Britanii

IV.8. Șeful statului în regimul parlamentar al Germaniei

Capitolul V. ALEGERILE PREZIDENȚIALE DIN ROMÂNIA

POST-DECEMBRISTĂ

V.1. Scurt istoric și analiza alegerilor prezidențiale în România post-decembristă

V.2. Candidatura Președintelui României în funcție pe listele unui partid politic, alianțe politice sau alianțe electorale-constituționalitate

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Demersul fundamental urmat în această lucrare este centrat pe analizarea și interpretarea unui set de neclarități referitoare la prerogativele șefului statului enunțate în Constituția României. În primul rând, această lucrare analizează construcția constituțională a acestei instituții prin prisma revizuirii Constituției din 1991 prin legea din 2003 în care se remarcă tendința spre o limitare a prerogativelor prezidențiale.

Experții în domeniu au identificat această trecere ca o modificare radicală în sistem marcând transgresiunea de la un sistem semiprezidențial la unul parlamentar. Această tranziție este supusă unor dezbateri intense, formal afirmându-se că regimul românesc emanat din Constituție este semiprezidențial.

Această lucrare identifică într-o primă fază principalele dimensiuni ale acestei tranziții, pentru ca în a doua etapă să analizeze incompatibilitățile dintre practica constituțională și cea politică. În acest sens, se aduce în discuție problema sensibilă a imunității prezidențiale și aspectele paradoxale legate de responsabilitatea penală a președintelui în perioada post-2003. Structural, lucrarea este organizată în două părți interconectate ce au rolul de a ilustra o pluriperspectivă asupra instituției șefului statului în România. Astfel, în prima parte vor fi sintetizate principalele prerogative prezidențiale conforme cu Constituția revizuită a României. În continuare, se va accentua aspectul imunității prezidențiale și implicațiile juridice ale acestuia, subliniind discrepanțele dintre teoria constituțională și practica politică.

Cea de-a doua parte pune în prim plan dezbaterea asupra tipului de sistem politic în România – semiprezidențial sau parlamentar, lăsând deschisă această problematică fără însă a exclude argumentele și observațiile ce conferă pertinență celor două poziții. Dezbaterea asupra tipului de sistem este relevantă pentru instituția Președintelui în măsura în care conferă putere simbolică acestuia în interpretarea Constituției și a prerogativelor statale.

În partea finală a lucrării se va prezenta o speță privind chemarea în judecată a actualului președinte al României și se va încerca explicitarea incoerențelor aparente generate de ciocnirea a două variabile contradictorii – imunitate prezidențială și răspundere juridică.

Capitolul I.

STATUL SI PUTEREA EXECUTIVA

I.1. Considerații asupra conceptului de stat

Instituțiile politice sunt componente esențiale ale sistemului politic, interpretat ca parte inseparabilă și foarte importantă a sistemului social global. Fiecare dintre acestea constituie în sine un model de organizare și desfășurare a interacțiunilor dintre indivizi care exprimă raporturi concrete. Puterea politica se deosebeote însa de alte forme de putere (economica, juridica, militara etc.), în primul rând prin caracterul ei teritorial (Jean Bechler), caracter care este transferat și statului. Prin aceasta statul determina apartenență indivizilor la un anumit teritoriu, înlocuind legatura de sânge, ce unea pe membrii comunităților primitive, cu puterea politică, care, spre deosebire de puterea sociala, este bazata pe autoritate și coerciție, pe impunerea voinței „celor tari” celorlalți membri ai comunității. Max Weber, în aceasta perspectivă, considera statul o instituție care utilizeaza legitim violența în propriul sau spațiu geopolitic, iar Karl Marx, mai „plastic”, o mașină pentru afirmarea și menținerea dominației unei clase asupra alteia.

Viziunile asupra naturii și rolului statului se modifică însă cu cât ne apropiem de epoca actuala. Statul nu mai este interpretat strict negativ, nuanțările ce vizează în principal funcțiile sale fiind tot mai numeroase și evidente. Devine, astfel, un factor de echilibru social, iar autoritatea sa nu mai este conferita prioritar de utilizarea forței și a mijloacelor coercitive, ci de obținerea consensului oi legitimității sale. Este de înțeles, însă, ca statul nu se transformă într-o instanță care casează instituțiile ce au în sarcina apărarea ordinii publice și că nu va fi inert la provocări și acțiuni contrare aspirațiilor și voinței majorității sociale, a însăși existenței instituției ca atare.

Statul poate fi definit ca fiind „modul de organizare și manifestare a puterii publice de pe un anumit teritoriu exercitate asupra unei populații aflate în acel loc și care realizează conducerea socială în ansamblul ei, sprijinindu-se, la nevoie, pe constrângerea proprie, în vederea aplicării dreptului.”

Prof. Tudor Drăganu definește statul drept „o instituție având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și jurisdicțională”.

În opinia profesorului Ioan Muraru, noțiunea de „stat” are două accepțiuni. Într-o primă accepțiune, în sens larg, statul este înțeles ca sumă a trei elemente, și anume: teritoriul, populația (națiunea) și suveranitatea (în sensul puterii organizate statal). În această accepțiune, noțiunea de „stat” este sinonimă cu noțiunea de „țară” și include civilizația, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritățile publice etc. În cea de-a doua accepțiune, în sens restrâns, noțiunea de „stat” desemnează forma organizată a puterii poporului, mai precis mecanismul sau aparatul statal. Această accepțiune este strict juridică.

O analiză importantă în evoluția teoriilor despre stat, considerată o adevărată teorie a statului, este Principele lui Machiavelli.

Începând cu secolul XIX, mai exact prin teoriile liberale, aceste concepții sunt puse în discuție și primesc o nouă interpretare, iar acolo unde guvernările sunt de tip liberal aceste noi concepții sunt puse și în practică.

Statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice si sfere private. Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forței.

Statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic. Statul ca entitate se distinge de functionarii care ocupă anumite funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora. Prin funcționari se înțelege orice demnitar, inclusiv presedintele, primul-ministru, ministrii, etc. Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.

G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar daca s-ar compune numai din Hanibali și Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriza, ca nu toți să comande în același timp.” Este implicata aici ideea de diferențiere între guvernanți și guvernați , pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentală a statului, arăta prof. dr. Ioan Deleanu.

Statul, ca formă organizata a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat de drept, pe care se sprijina o i cu care se condiționeaza reciproc. Statul creeaza dreptul și, paradoxal, dreptul delimiteaza configurația și acțiunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toți: persoane fizice, juridice oi inclusiv organele statului. Prin drept, statul își exprimă atât puterea de comandă, cât și limitele acesteia, formulând exigențe economice, sociale și politice.

Statul asigură forța, eficiența și viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcționarii și demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripțiile normelor, încalcă libertățile și drepturile celorlalți. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu numai interesul public ci și interesul privat.

I.2. Organizarea puterii în stat

Potrivit art. 2 din Constituția României, republicată:

„(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Puterea publică sau puterea de stat este unul din cele trei elemente componente ale statului. „Doctrina nu a formulat o definiție unitară a ceea ce numim „puterea publică” pentru diferitele epoci de dezvoltare. Dacă, în cazul monarhiilor absolute, „puterea de stat” se confunda cu o singură persoană („L’Etat c’est moi” – „Statul sunt eu” spunea regele Franței Ludovic al XIV-lea), în democrațiile moderne, puterea de stat apare ca un sistem de organe competente să exercite funcțiile statului: legislativă, executivă și judecătorească. În prezent, noțiunea de „putere publică” exprimă, în mod abstract, ideea că pe un anumit teritoriu, un sistem de organe realizează funcțiile legislativă, executivă și judecătorească în condiții care exclud subordonarea lui față de o autoritate superioară sau concurentă”.

Structura de stat desemnează „organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumi inclusiv presedintele, primul-ministru, ministrii, etc. Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.

G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar daca s-ar compune numai din Hanibali și Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriza, ca nu toți să comande în același timp.” Este implicata aici ideea de diferențiere între guvernanți și guvernați , pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentală a statului, arăta prof. dr. Ioan Deleanu.

Statul, ca formă organizata a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat de drept, pe care se sprijina o i cu care se condiționeaza reciproc. Statul creeaza dreptul și, paradoxal, dreptul delimiteaza configurația și acțiunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toți: persoane fizice, juridice oi inclusiv organele statului. Prin drept, statul își exprimă atât puterea de comandă, cât și limitele acesteia, formulând exigențe economice, sociale și politice.

Statul asigură forța, eficiența și viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcționarii și demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripțiile normelor, încalcă libertățile și drepturile celorlalți. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu numai interesul public ci și interesul privat.

I.2. Organizarea puterii în stat

Potrivit art. 2 din Constituția României, republicată:

„(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Puterea publică sau puterea de stat este unul din cele trei elemente componente ale statului. „Doctrina nu a formulat o definiție unitară a ceea ce numim „puterea publică” pentru diferitele epoci de dezvoltare. Dacă, în cazul monarhiilor absolute, „puterea de stat” se confunda cu o singură persoană („L’Etat c’est moi” – „Statul sunt eu” spunea regele Franței Ludovic al XIV-lea), în democrațiile moderne, puterea de stat apare ca un sistem de organe competente să exercite funcțiile statului: legislativă, executivă și judecătorească. În prezent, noțiunea de „putere publică” exprimă, în mod abstract, ideea că pe un anumit teritoriu, un sistem de organe realizează funcțiile legislativă, executivă și judecătorească în condiții care exclud subordonarea lui față de o autoritate superioară sau concurentă”.

Structura de stat desemnează „organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal (unități administrativ-teritoriale sau formațiuni statale), precum și legăturilespecifice dintre „întreg” și „părțile” lui componente.”

Astfel, structura de stat „nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre”

Conform literaturii de specialitate, orice stat din punct de vedere al structurii, este fie unitar (simlu), fie stat federativ (federal, compus sau complex). „Statul unitar est acel stat pe teritoriul căruia se exercită o singura putere, areo singură cetațenie, existănd de asemenea o singură constituție. Statul federeativ sau compus, este alcătuit din două sau mai multe state membre, numite și state federate, care își transformă o parte din atributele lor suverane. Astfel, statul nou creat este distinct de statele care îl alcătuiesc.”

Atât anterior apariției statului, cât și ulterior acestui moment, în societate au apărut diverse puteri sociale, unele având chiar caracter politic, care aveau sau nu trăsături asemănătoare puterii publice (de exemplu, caracter politic organizat teritorial și coercitiv), însă puterea de stat are o serie de caracteristici care o disting în mod categoric de alte puteri sociale, de tipul partidelor politice, organizațiilor sindicale, diverselor asociații etc.

Profesorul Ioan Santai distinge următoarele caractere ale puterii publice: politic, teritorial, organizat, coercitiv, unic, suveran al puterii publice și deplin.

Caracterul politic al puterii de stat constă în faptul că promovează în mod organizat și prin mijloace specifice, interese sociale filtrate prin conștiința legiuitorului și consacrate juridic. La nivelul administrației, caracterul politic al puterii publice se manifestă în modul de formare și organizare a Guvernului,in programul de guvernare, alegerea autoritatilor deliberative si executive ale administratiei publice locale, desemnarea prefecților, etc.

Caracterul teritorial al puterii de stat rezidă în exercitarea ei asupra unei colectivități umane așezată în mod permanent pe un anumit spațiu geografic delimitat de frontiere. Caracterul organizat al puterii publice se manifestă în exercitarea acesteia prin intermediul unor structuri instituționalizate (denumite autorități publice sau puteri în stat), care îndeplinesc unele atribuții sau funcții specifice (legislativă, executivă și judecătorească) și sunt formate din persoane care au o calitate determinată,de parlamentari, funcționari publici ori de magistrați.

Caracterul coercitiv al puterii de stat rezidă în posibilitatea de a impune individului care a incalcat legea, prin forță, voința care consacră juridic interesele sociale generale. Într-o societate, puterea de stat deține monopolul constrângerii fizice, având la dispoziție mijloace proprii și adecvate realizării ei, rol ce revine spre executare unor autorități executive specializate, cum sunt: poliția, jandarmeria, executorii judecătorești, etc.).

Caracterul unic al puterii publice trebuie perceput în sensul că, pe teritoriul unui stat nu este posibilă coexistența mai multor puteri publice. Acest caracter trebuie inteles ca un ansamblu omogen, care promovează în mod unitar aceleași interese generale, dar care, sub aspect organizatoric inglobeaza cele trei sisteme de autorități publice (legislativ, executiv și judecătoreasc).

Caracterul suveran al puterii de stat semnifică prioritatea acesteia față de oricare altă putere sociala internă (față de care este supremă) sau, putere externa (față de care este independentă). Pe plan extern, alte state sau organisme internaționale nu pot, de regulă, să-și impună voința printr-o imixtiune în afacerile altui stat care respectă normele unanim admise ale dreptului internațional, precum și prevederile tratatelor la care este parte.

Caracterul deplin al puterii publice constă în modul nelimitat în care se exercită, în comparație cu oricare alta „putere socială” legal constituită, care are un domeniu mai restrâns de acțiune (partide, sindicate, asociații, etc.) și care nu poate împiedica realizarea puterii publice.

Evoluția societății umane a demonstrat că puterea publică nu trebuie atribuita,prin lege,unei singure persoane sau autorități. Din acest motiv, statul este format din mai multe organe de stat sau autorități publice, care îndeplinesc numeroase activități esențiale pentru desfășurarea normală a vieții sociale, constituite în sisteme sau mecanisme, respectiv aparat de stat. În cadrul lor întâlnim așa-numitele „puteri” ce realizează funcțiile sau activitățile fundamentale ale statului, și anume funcția legislativă, executivă și judecătorească.

Conform lui Aristotel, “în orice stat sînt trei părți, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înțelept, să le rânduiască cît mai bine si avînd în vedere, înainte de orice, interesele fiecăruia. Aceste trei părți, o dată bine organizate, statul întreg este, in mod necesar, bine organizat el însuși, și statele nu se pot deosebi, în mod real decît prin organizarea diferită a acestor trei elemente. Cea dintîi din aceste trei părți este adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice, a doua este corpul magistraților, căruia trebuie sa i se hotărasca natura, atribuțiunile și modul de numire, a treia este corpul judecătoresc”

“În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislative, puterea executive privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil. În virtutea celei dintîi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primește solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei de-a treia, pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur si simplu, putere executivă a statului.”

Astfel, “în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil. În virtutea celei dintîi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primește solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei de-a treia, pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur si simplu, putere executivă a statului.”

Această împărțire a puterilor a urmat pe aceea facută de Locke între puterea legislativă, puterea executivă și puterea confederativă. Pentru a înțelege mai bine teoria lu Locke și preluarea ei de către Montesquieu, cred că unele clarificări terminologice sunt absolut necesare. “ Puterea confederativă “ la Locke corespunde la Montesquieu cu puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților; “puterea executivă” la Locke era puterea de a pune în aplicare legile, pe când Montesquieu a vorbit despre “puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul civil.”, adică despre “putrea judecătorească”, după cum el însuși a explicat, în ultima parte a textului citat, dar despre care Locke nu vorbise.

România – stat național, unitar și indivizibil

Conform legii fundamentale din 1991, România este stat național, unitar și indivizibil, având ca fundament unitar unitatea poporului român.

Pe teritoriul României se află o singură formațiune statlă și ca o consecință imediată, manifestraea unui singur Parlament, o singură putere executivă, un singur organ suprem judecătoresc (Curtea Supremă de Justiție). Cetățenii au o singură cetățenie, cetățenia română. Teritoriul țării este organizat în unități administrativ-teritoriale, autorități locale ale acestora fiind dependente, subordonate uniform față de activitățile centrale. O singură lege fundamentală coordonează întreaga activitate. Statul român este singur subiect de drept internațional, conform intereselor sale și cu respectarea normelor dreptului internațional.

Formarea statului național unitar român a cunoscut un proces istoric îndelungat, marcat prin lupta continuă a întregului popor, date precum 1600, 1859, 1918 rămânând încrustate în istoria și desăvârșirea statului național unitar român.

Alături de români, pe teritoriul țării s-au stabilit și populații de alte naționalități, îndeosebi maghiari, germani, turci, care astăzi se bucură de aceleași drepturi, respectându-se astfel articolul 4, alineatul 2, din Constituția României: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

România – stat republican democratic și social, pluralist și de drept

După instaurarea republicii (în 1947) si până la Revoluția din Decembrie 1989, regimul republican existent în România a fost de fapt subordonat unor circumstante de ordin politic legate de existența unui singur partid si de promovarea unei singure doctrine, ca doctrină oficială a statului. In schimb, după Revoluția din Decembrie 1989 a fost menținută forma republicană de guvernamânt, validată de prevederile Constitutiei din Decembrie 1991.

Numeroși autori de specialitate care au analizat regimul politic din România l-au caracterizat ca fiind un regim semiprezidential inspirat în buna masura din regimul francez. Deși au existat în literatura de specialitate si anumite punct de vedere care considera regimul existent în România ca fiind parlamentar, estimăm că nu poate fi pus semnul identitatii între un regim parlamentar de tipul celui german si italian, în care presedintele depinde exclusiv de Parlament, și sistemul existent în România, în care președintele este ales de popor, dispune de atribuții importante, inclusiv aceea de a dizolva Parlamentul, în anumite condiții, fără a se ridica însă la nivelul prerogativelor de care dispune seful statului într-o republică prezidențială.

Democrația este înțeleasă ca putere a poporului ce poate fi executata direct sau indirect. în epoca modernă s-a impus democrația reprezentativă, în cadrul căreia exercitarea puterii se face de către reprezentanți aleși. Prima democrație cunoscută în lume a fost în orașul-stat Atena. Principală instituție era Adunarea, compusă din aproximativ 5000 de cetățeni (bărbați mături). Deciziile de interes public și sentințele de judecată se luau prin vot majoritar, iar judecățile erau efectuate de un juriu care cuprindea 501 membri.

Democratia îmbracă două forme: directă și reprezentativă. Democrația directă presupune participarea nemijlocită a tuturor membrilor societății la luarea deciziilor de interes public. Democrația reprezentativă presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrins de persoane alese din rindul societății, care sa se ocupe de treburile publice și să reprezinte în mod legal interesele societăților.

Ca o condiție și o garanție a democrației constituționale este și pluralismul din societatea românească: “pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democratiei constituționale.” (Constituția României, art. 8, alin.1).

Controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Camerelor și ordonanțelor, se face de un organ special și specializat, și anume Curtea Constituțională.

Atributul “social” conferit oricărui stat înseamnă obligativitatea statului de a rezolva probleme sociale și economice. In cazul concret al României de dupa decembrie 1989, trecerea la economia de piață, în opinia unora, făcea să scadă rolul statului. Experiența însă a demonstrat că intervenția statului este necesară cu anumite corective, obligațiile statului crescând în domeniul responsabilității.

Statul de drept este “acel stat care se subordonează dreptului”, Constituția României reglementând principiul conform căruia “Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16, alin. 2)

I.3. Fundamentarea puterii executive în lumina principiului separației puterilor în stat

Sistemele de drept contemporane consacră, în marea lor majoritate, separația puterilor în stat, înțeleasă ca delimitarea, în cadrul activității statale, a funcțiilor legislativă, executivă și judecătorească. Funcția legislativă este îndeplinită de Parlament, și constă în adoptarea legilor. Funcția executivă are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea în concret a legilor și asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice, și este îndeplinită de administrația publică (Președinte, guvern, ministere, autorități locale, instituții publice, etc), iar funcția judecătorească are ca obiect soluționarea conflictelor ce se nasc în societate în legătură cu activitatea de aplicare a legilor și este îndeplinită de instanțele judecătorești în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție.

Principiul separației puterilor în stat reprezintă „o condiție primordială a statului de drept și a constituționalismului”. Separarea puterilor în stat apare ca o regulă fundamentală în organizarea, funcționarea și activitatea autorităților în ansamblul lor, regulă conform căreia puterea publică se manifestă prin existența puterilor legislativă, executivă și judecătorească, ce funcționează în mod reciproc.

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor", este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat,Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi. John Locke a preluat mult mai târziu concepția lui Aristotel, iar Charles Maurice De Secondat Montesquieu a dezvoltat fără a-l cita pe Aristotel tot aceeași teorie, de aceea se crede in mod greșit de multă lume că fondatorul separației puterilor a fost el însuși.

Principiul separației puterilor în stat, în literatura de specialitate, ocupă un loc destul de important în procesul de înțelegere și explicare a modului în care democrația funcționează.

Dacă nu ar exista acest principiu, nu ar putea exista nici parlamentul, guvernul, președintele sau puterea judecătorească.

“ Toate constituțiile democratice moderne sunt bazate pe teoria separației puterilor în stat – legislativă, executivă și judecătorească -, ca o granație a democrației, in general, și a salvagardării libertăților individuale, în particular. Ideea pluralității puterilor în stat – diametral opusă aceleia marxiste a unicității puterii -, a fost exprimată înca din antichitate, de Aristotel.”

Separarea puterilor nu înseamnă izolarea lor, ci conlucrarea, asistența și controlul reciproc. Spre exemplu, Guvernul este rezultatul majorității parlamentare, iar unii parlamentari devin chiar membri ai Guvernului. Parlamentul adoptă legi, controlează Guvernul, dar cea care veghează ca aceste legi să fie constituționale este Curtea Constituțională. Orice putere este oprită din tendințele sale tiranice prin faptul că legile adoptate de Parlament sunt obligatorii pentru toate puterile din stat, pentru toți cetățenii și pentru străinii aflați pe teritoriul țării noastre. Când una dintre puteri nu respectă legile, demiterea ei este iminentă. Puterea legislativă trebuie să acționeze în cadrul legii fundamentale (Constituția). Fiecare putere are organizare, funcții și atribuții proprii. Este limitată perioada de timp pentru care se poate deține o funcție precum și numărul mandatelor.

Separarea puterilor este o garanție pentru cetățeni; ei nu riscă să intre sub tirania statului. Principiul separării puterilor este principalul obstacol pe care Constituția îl poate așeza în calea celor care ar dori concentrarea puterii în mâinile unui singur om sau a unui grup restrâns și, pe această cale, instaurarea unor regimuri totalitare.

Așa cum spunea Pericle, „conducerea statului nu se reazemă pe cei puțini, ci pe cei mulți.”, în schimb al patrulea președinte al SUA, James Madison, considera că "acumularea tuturor puterilor, legislative, executive și judecătorești în aceleași mâini, poate fi considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei". Concluzionăm cu cele spuse de marele filozof, Montesquieu: „totul ar fi pierdut dacă același om ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile judecătorești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari".(Montesquieu, Despre spiritul legilor)

Examinând dispozițiile Constituției, se poate observa că principiul separației și echilibrul puterilor se regăsește și în conținutul său, astfel pot fi invocate următoarele argumente: în Constituția României cele 3 puteri se regăsesc: legislativă în normele privitoare la Parlament (art.61 și următoarele), executivul în normele privitoare la Președintele României si Guvern (art.80 și următoarele ), justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art.124 și următoarele). Oridinea în care sunt reglementate puterile în Constituție este ordinea firească, cea clasică și anume puterea legiuitoare, puterea executivă si puterea judecătorească.

Potrivit art.61 din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, însărcinată cu funcții de alegere, formare, numire și învestire a altor autorități statale și cu funcții de control. Parlamentul reprezintă organul reprezentativ suprem al poprului român.

Succesul teoriei separatiei celor trei puteri în stat se darorează faptului că oferă o alternativă la guvernarea absolutistă și o pavază împotriva tiraniei guvernaților. În evoluția istorică s-a constat modificări ale raporutului între putere, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele, deși prevederile constituționale care reglementau distribuirea atributelor de putere au rămas neschimbate.

Astfel s-a remarcat ca executivul cuprinde, în mod tradițional, două categorii de organe: șeful statului și guvernul, indiferent ca acestea coexistă având funcții partajate și responsabilități diferite.

Executivul sau puterea executivă este astfel, recunoscută ca fiind o funcție a statului care asigură executarea legii. Ducerea la îndeplinire a acestei funcții presupune exercitarea funcției de șef al statului, coordonarea acțiunii administrației publice pentru punerea în aplicare a legii, desfășurarea unei acțiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuții care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca și conducerea generală a statului.

Ținând seama de structura executivului, se poate face distincție între un executiv monocratic sau monist și un executiv dualist. Executivul monocratic se caracterizează prin deținerea funcției executive de către o singura entitate statală. Acesta poate purta denumirea de rege, președinte, în cazul republicilor parlamentare și prezidențiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care și le asumă, anihilează principiul separțaiei puterilor in stat.

Executivul dualist reprezintă structura caracteristică, în primul rând regimurilor parlamentare, în cadrul căruia funcția executivă este încredințată unei persoane și unui organ colegial, persoana îndeplinește funcția de șef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial. Regimurile parlamentare sunt, prin esența lor, dualiste, ele dispun de un șef de stat, desemnat de parlament, și de un guvern, care are în fruntea sa un premier, care exercită funcția de șef al executivului. Funcția de șef de stat, desemnat de parlament, este contorsionată de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum este cea de șef al guvernului este supusă regulilor majorității parlamentare.

Capitolul II.

STATUTUL CONSTITUȚIONAL AL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

II.1. Rolul și locul Președintelui României în sistemul organelor de stat.

Constituția României din 1991 reglementează în mod detaliat instituția prezidențială, căreia îi sunt consacrate 21 de articole, respectiv capitolul 2 din Titlul III al Constitutiei, care se ocupa de Autoritatile publice. Modul în care sunt reglementate prerogativele si atributiile Presedintelui României evidentiaza acceptarea conceptiei cu privire la România ca republică semiprezidențială.

Instituția șefului de stat a apărut odată cu statul și a cunoscut o evoluție continuă în ceea ce privește forma, structura și atribuțiile sale. Astfel, în cursul evoluției sale, instituția șefului de stat a avut fie o organizare unipersonală, situație în care șeful de stat se numea rege, împărat, emir, principe etc., fie o organizare colegială, caz în care acest rol era îndeplinit de un prezidiu, consiliu de stat, consiliu prezidențial etc.

În dreptul public modern ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, cu alte cuvinte de exercitarea puterii suverane în stat, de către o singură persoană (monocrația), de un grup de persoane (oligarhia) sau de către masele largi ale poporului (democrația). După acest criteriu, formele de guvernământ sunt clasificate, de regulă, în două categorii: monarhii – în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață; republici – în care șeful de sat, denumit de obicei – președinte – este ales, pe un anumit termen determinat, fie direct – de corpul electoral (popor), fie indirect – prin reprezentanții acestuia, respectiv de către electori sau de Parlament.

Din analiza textului constituțional se desprinde constatarea că președintele are o poziție specifică în sistemul organelor statului, el neconfundându-se cu nici una din puterile statului. Pe de o parte, Președintele țării reprezintă statul pe plan extern, fiind garantul independenței, unității și integrității statului, iar pe de altă parte, veghează la buna funcționare a autorităților publice și exercită funcția de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate.

Această poziție deosebită a Președintelui țării face ca el să nu poată fi membru al nici unui partid politic, deoarece el trebuie să păstreze o poziție de echidistanță față de toate forțele politice. Rolul președintelui nu este însă numai acela de a veghea la buna desfășurare a activității autorităților publice; el are posibilitatea să intervină în mod direct în anumite situații, exercitând un rol deloc neglijabil în solutionarea unor probleme controversate sau în dezamorsarea unor crize politice.

Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în țara noastră în legătură cu revizuirea Constituției, cu privire la instituția președintelui României au fost exprimate diverse puncte de vedere și opinii legate de îmbunătățirea activității acestei instituții.

Au existat puncte de vedere care au considerat necesar ca România să renunte la sistemul "semiprezidențial" de organizare constituțională de tip francez și să treacă la un sistem parlamentar în care președintele să fie ales și să fie demis de Parlament, dispunând de un numar redus de prerogative, existând în schimb în structurile statului un guvern puternic, dotat cu puteri largi, condus de un prim ministru puternic, care să-și asume majoritatea problemelor guvernării. Au existat, pe de alta parte, opinii care au preconizat sporirea prerogativelor prezidențiale, întărirea poziției președintelui, dotarea sa cu mai multe atribuții după sistemul prezidențial american. În final, dezbaterile asupra revizuirii Constituției nu au afectat instituția prezidențială care, în esența, a rămas neschimbată în concepția și structurile ei.

Cât priveste mandatul prezidential, acesta a fost marit la cinci ani, considerându-se ca este preferabil ca alegerile parlamentare sa nu coincida cu alegerile prezidentiale, astfel încât componenta forumului legislativ sa nu fie influențată în nici un fel de opiniile alegătorilor pentru unul sau altul dintre candidații în cursa prezidențială. Potrivit recentei modificări constituționale, Președintele României a primit dreptul de a sesiza Curtea Constituțională pentru soluționarea conflictelor juridice dintre autoritatile publice.

Funcția de mediere a Președintelui poate avea însă ca scop și asigurarea respectării Constituției. Este adevărat ca medierea între puterile statului se referă în mod clar la atribuirea unui conflict între cele trei puteri constituționale.

Scurt istoric privind instituția șefului de stat

Norma fundamentală elaborată cu ocazia Unirii Principatelor Române, denumit “Convețiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei si Valahiei din 7-19 august 1858 ”, organiza printre altele și puterile în stat și asigura drepturile cetățenilor. Așadar era o adevaărată Constituție asa cum subliniază însuși Domnitorul în preambulul acestei convenții: “ Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 (…) este și rămâne legea fundamental a României ”

Ceea ce denumea domnitorul “convețiunea” pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separației puterilor în stat (art.3), încredințând acestuia puterea executivă (art.4), iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări elective și unei comisii Centrale comune. Domnul era ales pe viață (art.10), trebuia sa fie pământean (art.13) și guverna cu ajutorul miniștrilor (art.14).

Bineînteles că forma de guvernământ era monarhia electivă. Alexandru Ioan Cuza se intitula în actele oficiale “ Alexandru Ioan I, din mila lui Dumnezeu și voința națională Domn Principatelor Unite Române”

Mai târziu, prin Decretul nr.517 din 2 mai 1864 (art.1), domnitorul supune aprobării poporului “ Statutul Desvoltător Convențiunii din 7/19 august 1858 ” și reforma legii electorale (art.2). Acest Statut este considerat de unii autori ca fiind prima Constituție a României, precizându-se uneori “autohtonă”, făcând implicit aluzie la caracterul străin al Convențiunii.

La 8 mai 1866, prințul Carol I depune un jurământ în fața Parlamentului, devenind astfel primul Domn constituțional. Adunarea Constituantă votează și adoptă o nouă Constituție, ispirată din Constituția belgiană din 7 februarie 1831, una dintre cele mai liberale din Europa. Astfel, forma de guvernământ în România se tranforma dintr-o monarhie electivă intr-o monarhie ereditară (art.82).

În țara noastră, potrivit Constituției din 1866, Domnul avea puteri constituționale ereditare și exercita puterea legislative împreună cu reprezentanța națională. Cel mai important rol al Domnului era acela de arbitru, Domnul situându-se mai presus de conflictele dintre oamenii de stat.

Constituția din 1923 preciza că puterea legislativă se exercita colectiv de către rege si reprezentanță, iar puterea executivă era incredințată regelui.

Constituția din anul 1938 a păstrat dispoziții asemănătoare celor cuprinse în Constituția din 1923, declarându-l pe rege “capul statului”.

În anul 1947 prin Legea nr. 363 atribuțiile de șef de stat erau încredințate unui organ collegial – Prezidiul Republicii – ca și “organ suprem executiv”.

Constituția din anul 1948 a păstrat caracterul collegial al funcției de șef al statului pe care a încredințat-o Prezidiului Marii Adunări Naționale, dar i-a schimbat natura juridică, caracterizându-l ca “organ al puterii de stat” (nu al administrației). Această situație a menținut-o și Constituția din anul 1952 pănâ în anul 1961, când a schimbat denumirea acestui organ cu cea de Consiliu de stat, având aceeasi natură juridică de organ al puterii de stat.

În anul 1974 s-a instituit funcția de “Președinte de repubică”, având caracter unipersonal, dar fiind încadrată tot în categoria organelor puterii de stat.

După decembrie 1989, prin Decretul lege nr.2/1989 a fost constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale al cărui președinte a exercitat și atribuțiile de șef al statului. Ulterior, prin Decretul lege 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, funcția de șef al statului a fost încredințată Președintelui României ales prin vot universal, egal, direct,secret si liber exprimat. Această situație este consacrată și de Constituția revizuită a României adoptată prin referendum în anul 2003 precum și de Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, lege aflată în vigoare.”

Șeful statului – conducător, lider sau manager

În cercetarea stintifică a administrației publice intră și managmentului public, în cadrul dreptului administrativ. Cuvantul „management” ocupă, și din punct de vedere semnatic, un loc important.

Noțiunea de management public trebuie înțeleasă în termeni de obiectivitate, de proceduri și de instrumente de administrare (gestiune), de modalități de evaluare si control, adaptate specificitatii ireductibile a functiei administrative.

Asadar, nu mai exista notiuni precum gestiune, administrare, conducere, gospodarie, totul este management. Pericolul este acela că prin, suprasolicitarea și eronata folosire a cuvantului sa dezgolim de conținut un tip de activitate extrem de important in procesul de reformare si de modernizare a administratiei, calificand aceasta eroare prin sintagma „deficienta de intelegere” . O principala idee cu privire la organizarea si conducerea administratiei este facuta si de marele fondator al managementului stiintific, Henry Fayol.

Concluzionând, specialiștii în gestiune au adoptat o strategie mai simpla, si anume au pus cuvantul „management” in fata oricarui lucru. S-ar putea deci vorbi de managementul dreptului (sau juridic), ca si managementul politicilor. Aceste dispute sunt insa lipsite de interes.

Managementul spunea Servan-Scrieber este: “instrumentul prin care schimbările sociale, economice, tehnologice și politice, toate schimbările umane pot fi organizate rațional și răspândite în ansamblul corpului social”. Din literatura de specialitate se desprind trei categorii de informații în definirea managementului. „Liderii” – au rolul esential de influent are umana directa, in cadrul grupurilor de activitate (liderul este strans asociat cu activitatea grupului); „Managerii” sunt prezenti la nivelul intermediar, ei se ocupa mai mult de gestionarea structurilor organizatiei si de amanuntele „tehnice” decat de angajati; „Conducatorul” este cel care are in vedere scopul general al organizatiei, precum si legaturile cu exteriorul . In practica, adesea conducatorul este vizibil drept pres edinte sau director general intr-o organizatie. In suficiente situatii si posturile manageriale pot avea titulatura de director.

Actuala Constituție a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre șefi este Președintele, iar celălalt Guvernul.

Forma de guvernământ în România, potrivit articolului 1 alin (2) din Constituție, este republica, dispozițiile constituționale referitoare la forma de guvernământ făcând paret din categorie celor calificate prin articolul1 52, ca limite ale revizuirii.

Articolul 80, intitulat „rolul Președintelui”, stabilește următoarele dimensiuni ale statutului constituțional al șefului de stat:

a) Este unul dintre cei doi șefi ai executivului, alături de Guvern. Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Președintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.

b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern și extern.

c) Este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. În realizarea acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale poporului român, șeful statului are o serie de atribuții prin intermediul cărora urmărește să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în primul rând, atribuțiile în domeniul apărării, cea de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, atribuțiile în situații de stare de asediu etc.

d) Rolul de a veghea la respectarea Constituției. Articolul 80 (2) consacră această misiune constituțională a Președintelui, care trebuie înțeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.

e) Funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate. Articolul 80 alin (2) prevede că “Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”. Constatăm că legiuitorul constituant leagă funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice. În scopul realizării aceste misiuni, el exercită rolul de mediere. Nu avem de-a face cu două funcții distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiași funcții.

“Medierea realizată de Președintele României nu se oprește la autoritățile statale, ci trebuie să meargă mai departe și să tranșeze eventualele divergențe care se pot manifesta între autoritățile publice și diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziție de neutralitate (subl. ns.).

II.2. Sistemul electoral și alegerea Președintelui Românie

Desemnarea Președintelui României este reglementată de Constituția României și de Lege nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României.

Desemnarea Președintelui României în mod direct de către corpul electoral reprezintă, înainte de toate, cea mai democratică procedură de desemnare a componentei executivului care îndeplineste atribuțiile de șef al statului. Prin această modalitate de alegere, Președintele este într-o bună măsură sustras influenței directe a partidelor politice în alegeri, iar în executarea funcției el se situează deasupra acțiunilor partidelor politice.

Modalitatea de alegere a președintelui prezintă o importanță determinantă pentru definirea regimului politic al unei țări. În general, dreptul constituțional consideră că există două mari tipuri de republici, și anume republici parlamentare și prezidențiale.

Republicile de tip parlamentar se caracterizează prin faptul că președintele este ales, de regulă, de către parlament (Italia, Grecia, Ungaria, etc.), sau de o adunare compusă din parlamentari și alți reprezentanți (Germania), în timp ce republicile de tip prezidențial se caracterizează prin alegerea președintelui de către popor, fie direct (România, multe țări din America Latină, etc.), fie prin intermediul unei adunări de electori (S.U.A.).

În republicile parlamentare, Guvernul, deși numit de președinte, este responsabil în fața parlamentului, pe când în cele prezidențiale, în general, dar în S.U.A., în mod special, nu există răspundere guvernamentală în fața parlamentului ci a președintelui, care cumulează funcția de șef de stat cu cea de șef al Executivului.

Există, de asemenea, și un regim politic mixt având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidențial, doctrinarii denumindu-l semi-prezidențial, în care președintele este ales prin vot universal, direct (Franța, Austria, Irlanda, Islanda, Polonia, etc.) sau indirect (Finlanda) – fapt care este specific regimului prezidențial, dar, în același timp, guvernele răspund în fața parlamentului, ceea ce este specific regimului parlamentar. În unele dintre aceste state, rolul președintelui republicii este deosebit de important, exemplu edificator constituindu-l Franța unde președintele participă și prezidează ședințele de Guvern, semnează ordonanțele adoptate de Guvern, poate dizolva adunările legiuitoare după consultarea președinților acestora și a primului-ministru, numește primul-ministru, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, etc.

Condiții de eligibilitate și învestirea în funcție a Președintelui României

“Accesul la funcția de președinte al României, aparține, în principiu, fiecărui cetățean roman care îndeplinește condițiile prevăzute de Constituție și de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României.”

Conform art.16 alin.3 din Constituție, “ funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară.” Ca urmare, nu poate candida la funcția de Președinte al României, o persoană care nu are cetățenie, care este apatrid sau care are dublă cetățenie.

Deasemenea, potrivit art. 37 din Constituție, “candidații trebuie să fi împlinit până în ziua alegerilor inclusiv”, “vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al Românei”.

“ Persoana care candidează pentru funcția de Președinte și a fost declarată aleasă este astfel obligată să se retragă din partidul respectiv, deci, Președintele ales trebuie să renunțe public la calitatea sa de membru al unui partid politic până în momentul depunerii jurământului. Președintele României nu poate exercita nici o funcție publică sau privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate.”

În prezent, în lume s-au conturat și funcționează după cum am văzut, patru moduri de desemnare a șefului de stat:

– desemnarea pe cale ereditară.

– alegerea de către Parlament

– alegerea de către un colegiu electoral

– alegerea prin vot universal.

Prima modalitate de desemnare este caracteristică formelor de guvernământ monarhice iar celelalte trei, formelor de guvernământ republicane. Din acest motiv, pentru monarhii e utilizează expresia “desemnare a șefului de stat” iar pentru republici, conceptul de “alegere a șefului de stat”. Între aceste două noțiuni există și alte diferențe cum ar fi regulile procedural sau existența unor condiții de eligibilitate.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Alegerea Președintelui se face prin scurtin uninominal majoritar în doua tururi. Ca și parlamentarii, Președintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin vot uninominal, în cadrul unei circumscripiții ce cuprinde întreaga țară. Pentru a fi ales candidatul la funcția de Președinte trebuie să întrunească opțiunea majorității alegătorilor,ceea ce este de natură să-i asigure reprezentativitatea și legitimitatea. Dacă nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează cel de-al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținut în primul tur, și va fi declarat castigator candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. Organizarea celui de-al doilea tur, între primii doi candidați stabiliți de ordinea numărului de voturi exprimate în primul tur are drept consecință bipolarizarea forțelor politice și sociale dar și a preferințelor alegătorilor.

În România, controlul întregii proceduri electorale și confirmarea rezultatelor de care depinde, după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutiny, desemnarea candidaților între care va alea loc alegerea și a câștigătorului ce a obținut în final mandatul se asigură de Curtea Constituțională a României. Validarea mandatului de către aceasta are o semnificație deosebită: confirmarea alegerii Președintelui României de către o autoritate jurisdicțională și nu politică.

După validare, Președintele depune jurământul prevăzut de Constituție, în fața Camerelor Parlamentului reunite în ședintă comună, dată la care începe și exercițiul funcției prezidențiale. Considerăm că prevederile constituționale trebuiau să stabilească formula religioasă ca facultativă și în cazul depunerii jurământului de către Președintele României așa cum a stabilit în cazul altor demnitari. Ne bazăm în susținerea acestui considerent pe faptul că unul dintre drepturile fundamentale ale oricărui cetățean, pentru a căror consfințire jură chiar Președintele, este cel privind libertatea conștiinței. Potrivit Constituției, nimeni nu poate fi constâns să accepte o opinie sau să adere la o credință contrară convingerilor sale.

Incompatibilități și imunități

În legatura cu incompatibilitatile, Constitutia precizeaza ca pe durata mandatului sau, presedintele tarii nu poate fi membru al nici unui partid politic si nici nu poate îndeplini o alta functie publica sau privată. Nu este vorba de prevenire a conflictului de interese între funcția de președinte și o anumită funcție publică sau privată,ci de faptul că Președintele României, fiind arbitru între puterile statului, precum și între stat și societate, trebuie să fie imparțial și independent. În felul acesta, președintele va putea adopta o poziție pe deplin obiectivă față de toate părțile aflate în conflict.

O primă incompatibilitate constă în faptul că, în conformitate cu art.84 alin.1 al Constitutiei, Presedintele Republicii nu poate fi membru al unui partid politic. Consacrarea prin Constituție a acestei incompatibilități tinde să sublinieze că, întrucât România este un stat pluralist, funcția de Președinte al Republicii trebuie să fie echidistantă fața de partidele politice. Bineînteles că ori de câte ori viitorul Președinte al Republicii se prezintă în alegeri că exponentul unui partid politic sau al unei coaliții de partide, regulă constituțională va ramâne mai curând un deziderat. Având în vedere că întreaga campanie electorală pentru funcția de Președinte al Republicii, al cărei personaj principal a fost, s-a axat pe programul unui partid politic, candidatul, o dată ales, va fi fără doar și poate pus în situația de a trebui să-și respecte angajamentele și, prin urmare, să acționeze în acord cu linia politică a formațiunii pe listele căreia a fost ales.

O altă incompatibilitate constă în interdicția adresata Președintelui Republicii de a îndeplini orice altă funcție publică sau privată. Această incompatibilitate este formulată în termeni mai categorici decât cea care privește, conform art.71 lit.b) al Constituției, pe senatori și deputați. În timp ce deputaților și senatorilor li se interzice numai ocuparea funcțiilor de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului, Președintele Republicii nu poate ocupă nici o altă funcție, fie ea publică sau privată.

Evident, Președintele României nu poate fi reținut, arestat, perchezionat sau trimis în judecată penală pentru fapte savârșite în legătură cu prerogativele prezidențiale. Se au în vedere acele fapte și acte prin care se materializează atribuțiile prezidențiale, care sunt compatibile cu rolul și funcțiile președintelui. Dimpotrivă, încălcarea acestor prerogative ridică problema răspunderii șefului statului în funcție de natura și gravitatea faptelor ce se impută.

Prezentarea candidaturii

Accesul la funcția de Președinte al României nu poate fi îngrădit nici unui cetățean român, care se bucura de dreptul la vot și a împlinit vârsta de 35 de ani, respectqnd condițiile prevăzute de Constituție și de lege. Această vocație universală a cetătenilor români de a accede la funcția supremă în stat este circumscrisă unor condiții de eligibilitate menționate mai sus, care se cer a fi îndeplinite în momentul depunerii candidaturii.

Candidatura la suprema magistratură în stat este reglementată de Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României. În virtutea acestei legi, fiecare cetățean „care îndeplinește condițiile de eligibilitate” poate candida la functia de Președinte al României. Candidaturile pot fi propuse de partide sau formațiuni politice sau se pot situa în afara acestora, în sfera candidaturilor independente. Legea interzice oricărui partid să propună mai mult decât un candidat la alegeri. Soluția mixtă, de a propune un candidat și de a propune împreună cu alte partide politice alt candidat, nu este admisă de lege.

Atât candidații propuși de partidele politice cât și independenții, pentru a fi înscriși pe buletinele de vot vor trebui să beneficieze de sprijinul a cel puțin 100 000 de alegători, materializată într-o listă de susținători cu datele personale care să garanteze opțiunea semnatarilor listei susținerea pentru un singur candidat în alegeri.

Prezentarea candidaturilor se face la Biroul Electoral Central, cu cel puțin 30 de zile înainte de data alegerilor. Termenul este imperativ, nesusceptibil de întreruperi, suspendare sau prorogare.

Acceptarea candidaturilor se face după verificarea condițiilor cerute de lege. În acest sens, legea prevede ca propunerile de candidați să se facă în scris, în patru exemplare, să fie semnate de conducerea partidului, sau a conducerea formațiunii politice de care face parte candidatul sau chiar de cadidatul independent. Toate datele candidatului(adică nume, prenume, domiciliu, stare civilă, studiile) sunt însoțite de declarația de acceptare a candidaturii, scirsă, semnată și datată de candidat, precum și lista de susținători. Anunțarea candidaturii deschide calea controlului public privitor la îndeplinirea condițiilor legale pentru a candida.

Desfășurarea operațiunilor de votare și stabilirea rezultatelor alegerilor.

Alegătorii, în ziua primului tur de scrutin, se prezinta la secțiile de votare, cu cartea de alegător, pentru a-si exercita deptul la vot. Ei primesc un buletin de vot pentru alegerea Președintelui României, pe care sunt înscrise numele tuturor candidaților, în patrulatere distincte. Ficare alegător votează separat, într-o cabină închisă, aplicând ștampila cu mențiune :voyat” înlăuntru patrulaterului în care a fost înscris prenumele și numele candidatului pentru care își exprimă opțiunea electorală. La turul doi de scrutin pentru alegerea Președintelui României, operațiunile de la primul tur se repetă, cu singura excepție că alegătorul nu mai poate opta decât între cei doi candidati înscriși pe buletinul de vot. Cartea de alegător se ștampilează la numărul de scrutin imediat următor celui de la primul tur de scrutin.

În ce priveste modalitatea de alegere a presedintelui, potrivit prevederilor Constitutia presedintele va fi ales pe termen de cinci ani, prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Este considerat ales candidatul care a întrunit la primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegatorilor înscrisi în listele electorale. În cazurile în care nici unul dintre candidati nu a întrunit aceasta majoritate, va fi organizat un al doilea tur de scrutin între primii doi candidati, în ordinea numarului de voturi obtinute la primul tur de scrutin. În urma celui de al doilea tur de scrutin, va fi declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi. Constitutia prevede ca nimeni nu poate îndeplini functia de presedinte decât pentru cel mult două mandate.

Controlul întregii proceduri electorale și confruntarea rezultatelor de care depinde, după caz, organizarea celui de al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaților între care va avea loc alegerea și a câștigătorului ce a obțiuntîn final mandatul se asigură de Curtea Constituțională, validarea mandatului are o semnificatie deosebită: confirmarea alegerii Președintelui României de catre o autoritate jurisdicțională și nu politică.

Rezultatul alegerilor va fi validat de Curtea Constituțională, după care candidatul va depune în fața Parlamentului jurământul, care are următoarea formula: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apar democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independență, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” (art.82 pct.2).

Durata mandatului prezidențial

Durata mandatului prezindențial este de cinci ani, potrivit modificării ce a fost adusă Constituției în anul 2003, și se exercita de la dată depunerii jurământului pâna la depunerea jurământului de către președintele nou ales. Mandatul președintelui poate fi însa prelungit prin lege organică în caz de război sau de catastrofă.

În redactarea să inițială, Constituția României din 1991 a prevăzut un mandat de patru ani, prevalând ideea că durată mandatului prezidențial trebuie să coincidă cu cea a mandatului Parlamentului.

În literatura de specialitate și în dezbaterile parlamentare au fost aduse argumente atât „pentru”, cât și „împotriva” simultaneității celor două tipuri de alegeri.

Astfel, în primul rând, s-a arătat că dacă alegerea Președintelui Republicii ar avea loc concomitent cu alegerea Parlamentului, cheltuielile substanțiale legate de organizarea unei a două alegeri ar putea fi evitate.În al doilea rând, s-a relevat ca, în cazul în care Presedintele Republicii este ales cu sprijinul unui partid politic, alegerile concomitente, fiind expresia spectrului politic existent în momentul ținerii lor, vor face cu putință că același partid care a câstigat alegerile parlamentare să dețină și funcția de Președinte al Republicii. Ori de câte ori această situație se va produce, Guvernul, că emanație a majorității parlamentare, va putea, sigur de sprijinul Președintelui Republicii, să-și pună în aplicare programul prezentat în alegeri fără să întâmpine vreo opoziție semnificativă. În acest caz, coordonarea acțiunii guvernamentale cu cea parlamentară va fi cu ușurință realizată.

În al treilea rând, s-a relevat că alegerile concomitente pot contribui substanțial la polarizarea opțiunilor alegătorilor în direcția a două curente de opinie principale, dat fiind că dezbaterile publice desfășurate în vederea alegerii. Președintelui republicii se vor concentra pâna în cele din urmă în jurul celor două personalități politice care vor ramâne în competiție la cel de al doilea scrutin.

Stabilirea de către Constituție a aceleiași durăte atât pentru mandatul Președintelui Republicii cât și pentru cel al Parlamentului, nu a fost însa de natură să asigure întotdeauna funcționarea armonioasă în timp a acestor organe.

Pe de o parte, este posibil ca, deși concomitente, alegerile prezindențiale și cele parlamentare să nu dea rezultate favorabile pentru același partid politic și, ca urmare, Președintele Republicii să nu fie exponentul partidului care are majoritatea în Parlament. În aceasta ipoteză, unitatea de acțiune a executivului riscă să fie pusă în cumpănă.

Pe de altă parte, mandatul Președintelui Republicii poate înceta înainte de expirarea celor cinci ani pentru care a fost ales, prin demisie, demitere din funcție, deces sau că urmare a condamnării pentru înălță trădare. O încetare a mandatului Președintelui Republicii din oricare din aceste motive nu are însa nici o consecință asupra funcționării Parlamentului și, prin urmare, nici asupra duratei de cinci ani a mandatului acestuia, ceea ce va duce la o decalare în timp a acestor mandate.

În sfârsit, s-a mai arătat că în condițiile prevăzute de art.89 al Constituției, Parlamentul poate fi dizolvat anticipat. Este suficientă o asemenea dizolvare pentru că acea coincidentă în timp a mandatului Președintelui Republicii cu cel al Parlamentului, prezumată de Constituție, să fie răsturnată și, odată cu această, avantajele ei să dispară.

În legătură cu durată mandatului Președintelui Republicii trebuie să se mai observe că funcția lui devine vacantă numai în caz de demisie, de demitere, de imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. Abia atunci când una din aceste situații se produce și este constatată în condițiile prevăzute de Constituție, va deveni operantă dispoziția art.96 al Constituției, potrivit căreia Guvernul este obligat să organizeze alegeri pentru un nou Președinte al Republicii. Că atare, organizarea de noi alegeri pentru funcția de Președinte al Republicii nu va putea avea loc în cazul în care el este suspendat din funcție printr-un vot almParlamentului (art.95 al Constituției) decât din momentul în care suspendarea este aprobată prin referendum.

Sfârșitul mandatului presidential se produce, de regulă și firesc, prin expirarea duratei acestuia. Pot însă intervene și alte cauze care să pună capăt mandatului, creând astfel ceea ce, obișnuit, numim “vacanța funcției”. Și anume: demisia, demiterea din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, decesul.

Capitolul III.

ASPECTE PRIVIND PREROGATIVELE MANAGERIALE ALE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

III.1. Clasificarea atribuțiilor Președintelui României

Principalele atribuții ale Președintelui sunt prevăzute in legea fundamentală; funcției prezidențiale îi mai revin și alte atribuții conform dispozițiilor cuprinse în unele legi organice și ordinare.

În realizarea functiilor sale, Presedintele României îndeplinește o serie de atribuții prevăzute de Constituție, care pot fi identificate după modul în care se raportează la celelate autorități publice, în special, la raporturile cu Parlamentul și la cele cu Guvernul sau cu alte autorități publice.

Instituția Președintelui României este studiată detaliat în doctrina de specialitate din țara noastră, atribuțiile Președintelui fiind clasificate după mai multe criterii.

O clasificare mai detaliată este realizată de prof. Antonie Iorgovan care utilizează atât noțiunile de funcție, precum și pe cele de atribuții și de sarcini ale Președintelui României, astfel:

Din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor) autorul distinge:

atribuții specifice șefului de stat (pe plan intern și pe plan extern);

atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;

atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice.

Din punct de vedere al subiecților față de care se exercită se pot distinge:

atribuții față de Parlament;

atribuții față de Guvern;

atribuții exercitate în raport cu autoritățile administrației publice, în realizarea unor servicii publice naționale (în domeniul apărării, relațiilor externe etc.)

atribuții față de puterea judecătorească;

atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională;

atribuții în raporturile cu poporul (referendumul).

Din punct de vedere al frecvenței exercitării, deosebim două mari categorii:

atribuții obișnuite în activitatea de stat;

atribuții deosebite (în situații speciale).

Din punct de vedere al procedurii autorul distinge de asemenea, două categorii:

atribuții care se exercită fără condiționări și restricții (ex. acordarea de grațieri individuale);

atribuții care sunt condiționate de termene, propuneri ale Guvernului, informarea, avizul ori aprobarea Parlamentului.

Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, distingem:

atribuții care se realizează prin emiterea de decrete;

atribuții care se realizează prin operațiuni administrative (ex. semnarea, în numele României, a tratatelor internaționale, primirea unor scrisori de acreditare etc.)

atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice.

Vom analiza în continuare, câteva dintre atribuțiile Președintelui României.

Funcția de Șef de Stat

În literatura de specialitate (de drept constituțional și drept administrativ), se apreciază că potrivit art. 80 din Constituția republicată, Președintele României apare într-o triplă ipostază: șef de stat, șef al executivului, garant al Constituției și mediator între puterile statului, precum și între stat și societate.

Autorii care susțin acest punct de vedere (Rodica Narcisa Petrescu, Antonie Iorgovan, Cristian Ionescu) consideră că funcția de șef al statului se caracterizează prin reprezentarea statului român în interiorul țării și în exterior. Pentru îndeplinirea acestei funcții, Președintele României exercită anumite atribuții, spre pildă, pe cele prevăzute în art. 91 din Constituție, respectiv: încheie tratate internaționale în numele României, negociate în prealabil de Guvern; aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state în România.

Pe plan intern atribuțiile Președintelui României, în calitate de șef al statului, îndeplinește atribuțiile conferite de art. 94 din Constituția republicată, respectiv, conferă decorații și titluri de onoare; acordă gradele de mareșal, de general și de amiral; numește în funcții publice, în conformitate cu dispozițiile legii; acordă grațierea individuală.

Prof. Tudor Drăganu apreciază că noțiunea de „șef de stat” este „o reminiscență istorică, care și-a păstrat actualitatea până astăzi”, ea fiind specifică monarhiilor absolute în care toate puterile statului erau concentrate în mâinile unei singure persoane, care în același timp era unicul legiuitor, supremul administrator și judecător al țării precum și comandantul armatei”. Odată cu transformarea monarhiilor absolute, în monarhii constituționale sau republici, sintagma de „șef al statului” s-a menținut mai ales în limbajul politic, dar ea s-a impus și ca o consecință a nevoii practice de a personifica statul, prin intermediul unui subiect de drept unic, în raporturile interne și internaționale.

În acest context și plecând de la constatarea că în textul Constituției României din 1991 nu se regăsește noțiunea de „șef de stat”, autorul consideră că este foarte greu de determinat sfera de cuprindere a categoriei atribuțiilor exercitate de Președintele României în calitate de șef al statului.

Funcția de șef al executivului

În opinia prof. Tudor Drăganu, Președintele României îndeplinește funcția de șef al executivului potrivit competențelor conferite de Constituția din 1991. Autorul își fundamentează teza pe mai multe argumente dintre care printr-un act al Președintelui, emis în condițiile limitativ prevăzute de Constituție, se desemnează candidatul la funcția de prim-ministru; Președintele numește Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocarea unor miniștrii, numirea de funcționari în condițiile prevăzute de lege, etc. participă la ședințele Guvernului, pe care le și prezidează etc.

Mai mult, autorul consideră că fiind ales prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat Președintele Republicii se bucură de un prestigiu care îl depășește pe cel al primului-ministru.

Într-o altă opinie, prof. Antonie Iorgovan consideră că Președintele României este unul din cei doi șefi ai executivului, dar cu atribuții foarte limitate, apreciind în acest context că „funcția politică cea mai importantă a țării este funcția de Prim-ministru”.

În calitate de șef al executivului, Președintele României are atribuția de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării (art. 80 alin. 1 din Constituție); Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării (art. 92 alin. 1 din Constituție).

Pentru a-și putea îndeplini aceste prerogative, Președintelui României îi sunt conferite atribuții specifice în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea unei agresiuni armate etc.), precum și atribuții pentru situații excepționale (instituirea stării de urgență sau a stării de asediu) pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, conform art. 93 alin. (1) din Constituția României, republicată.

În ceea ce privește relația Președintelui României cu Guvernul, Constituția României distinge în art. 85-87 cinci atribuții principale, astfel, preseintele desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru; președintele numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

Consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită. În situațiile în care Președintele României socotește că este oportun, are posibilitatea de a consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită, decizia finală aparținând Președintelui; la ședințele Guvernului, în care se dezbat problemele de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații, poate lua parte Președintele României. Aceste ședințe ale Guvernului vor fi prezidate de către Președintele României, care participă la dezbateri, își expune punctul de vedere, dar nu are dreptul de a vota, hotărârile și ordonanțele Guvernului adoptându-se, conform art. 27 al Legii nr. 90 din 26 martie 2001 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște primul-ministru.

Funcția de mediere

Președintele României, potrivit art. 80 alin. (2) din Constituția României, republicată, este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea Constituției și la funcționarea autorităților publice, sarcină care presupune și realizarea unui arbitraj între puterile statului sau, după caz, între stat și societate.

În legătură cu această funcție se impune precizarea că Președintele României are rolul de a media conflicte ce se pot isca între autoritățile exclusiv politice (spre exemplu, între Parlament și Guvern) determinate de aplicarea Constituției. Președintele nu are însă competența de a soluționa litigiile generate de nerespectarea legii sau a Constituției, acestea fiind date în competența autorităților jurisdicționale (instanțele judecătorești, Curtea Constituțională), și nu a Președintelui României.

3.1.1. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Parlamentul

În conformitate cu dispozițiile Constituției, distingem patru atribuții principale ale Președintelui României în raporturile sale cu Parlamentul referitoare la: adresarea de mesaje; convocarea Parlamentului; dizolvarea Parlamentului; promulgarea legilor.

1. Adresarea de mesaje

Așa cum am arătat, Președintele României îndeplinește și funcția de șef al puterii executive, calitate care conduce în mod firesc la stabilirea unor raporturi cu Parlamentul, unica putere legiuitoare a țării, abilitată să exercite controlul asupra Guvernului și administrației publice. Deși potrivit prevederilor constituționale între Președinte și Guvern nu există raporturi de subordonare, acest lucru nu trebuie perceput în sensul că Președintelui îi poate fi indiferentă activitatea Guvernului sau problemele deosebite cu care se confruntă societatea. Dacă Președintele apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătățirea activității Guvernului, a ministerelor etc. țin de procesul legislativ, ori de controlul parlamentar, el poate transmite, în acest sens, un mesaj Parlamentului. În acest sens, art. 88 din Constituție prevede că: „Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii”.

Conținutul acestui articol trebuie coroborat cu cel al art. 65 alin. (2) lit. a), potrivit cărora Camerele se întrunesc în ședință comună pentru primirea mesajului. Din analiza celor două texte rezultă că dreptului de mesaj al Președintelui României îi corespunde obligația camerelor întrunite în ședință comună, de a primi mesajul.

Prin Decizia nr. 87/1994 care reținând că, potrivit art. 99 din Constituție (actualul art. 100 alin. 2 – s.n.), numai decretele emise de Președinte se contrasemnează, conchide că „mesajul constituie un act exclusiv și unilateral al Președintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, întrucât singura consecință prevăzută de art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituție (actualul art. 65 alin. 2 – s.n.) este obligația Camerelor de a se întruni în ședință comună și de a-l primi.” În acest context, literatura de specialitate relevă caracterul unilateral al mesajului transmis de șeful statului, care are în același timp menirea de a evoca colaborarea dintre executiv și legislativ într-un sistem democratic cu scopul de a se găsi soluții pentru rezolvarea „principalelor probleme politice ale națiunii”.

Referitor la dezbaterea în Parlament a mesajului transmis de către Președintele României, decizia Curții Constituționale la care am făcut referire precizează că „nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român, să dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care l-a primit și chiar să adopte o măsură pe baza acestei dezbateri”, dar la această dezbatere nu va putea lua parte Președintele.

În situația în care Președintele ar fi participant la dezbaterile parlamentare, ar însemna să-și angajeze răspunderea politică, ceea ce contravine poziției sale constituționale, de reprezentant al națiunii și l-ar situa pe o poziție identică cu Guvernul, care potrivit art. 109 alin. (1) din Constituție și art. 2 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, răspunde politic în fața Parlamentului.

2. Convocarea Parlamentului

De regulă, cele două Camere sunt convocate în sesiuni de către președinții fiecăreia dintre ele astfel cum prevăd dispozițiile art. 66 alin.(3) din Constituția României, republicată. De la această regulă Constituția prevede o singură excepție în art. 63 alin. (3), potrivit căruia „Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri”.

Stipularea acestei excepții este o consecință firească a faptului că înainte de întrunirea lor în prima sesiune, imediat după alegeri, cele două camere nu au încă alese birourile permanente și, ca urmare, nici președinții acestora care să facă convocarea. În atare condiții, este firesc ca atribuția de convocare a Parlamentului nou ales să revină unei autorități cu activitate permanentă, situată la cel mai înalt nivel în ierarhia organelor puterii executive, respectiv Președintelui României.

Referitor la convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare, art. 66 alin. (2) al Constituției prevede că atât Camera Deputaților precum și Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puțin unei treimi din numărul deputaților sau senatorilor, convocarea fiind făcută de președintele fiecărei camere.

Față de dispozițiile art. 66 alin. (2) se impune a releva faptul că președinții camerelor nu vor putea proceda din proprie inițiativă la convocarea în sesiuni extraordinare a camerelor, ci numai la cererea Președintelui României, ori a biroului permanent al fiecărei camere, ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau senatorilor. Rezultă deci, că o convocare în sesiune extraordinară făcută de președinții acestora fără să existe o sesizare (cerere) este neconstituțională, iar, pe de altă parte, se impune concluzia că ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie cea prevăzută în cererea de convocare.

3. Dizolvarea Parlamentului

Potrivit art. 89 din Constituția republicată, Președintele României, după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. Dizolvarea Parlamentului are un dublu efect, respectiv încetarea activității celor două Camere și a mandatelor deputaților și senatorilor. Așa cum rezultă din textul constituțional menționat, dizolvarea Parlamentului poate fi dispusă de Președintele României numai după respingerea (refuzul) acordării votului de încredere pentru formarea noului Guvern, de două ori în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.

În același timp, legea fundamentală instituie și unele interdicții, situații în care Președintele României nu poate dizolva Parlamentul.

6. Promulgarea legilor

Articolul 77 alin. (1) din Constituția republicată prevede că: „Legea se trimite, spre promulgare Președintelui României”, termenul în care Președintele are obligația de promulgare fiind de cel mult 20 de zile de la primirea legilor adoptate de către Parlament.

Președintele poate promulga legea în cadrul termenului menționat, prin emiterea unui decret de promulgare prin care se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I-a. Aliniatele (2) și (3) ale art. 77 îi conferă Președintelui României și alte mijloace de acțiune. Astfel, înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii pentru diferite motive (ex. inacceptarea unor texte, îndreptarea unor erori materiale, etc.). Pe de altă parte, potrivit art. 146 lit. a) din Constituția republicată, Președintele României poate sesiza și Curtea Constituțională dacă apreciază că legea în ansamblul său, sau o anumită dispoziție sunt neconstituționale.

În urma reexaminării sau în situația în care prin decizia Curții Constituționale se confirmă că legea este constituțională, Președintele României este obligat să o promulge în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii reexaminate de către Parlament sau a deciziei Curții Constituționale. Dimpotrivă însă, în cazul în care se constată neconstituționalitatea legii,

Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile neconstituționale și să le pună de acord cu decizia Curții Constituționale, astfel cum prevede art. 147 alin. (2) din Constituția României republicată. Președintele României va promulga legea în termen de cel mult 10 zile de la primire.

3.1.2. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Guvernul

Atribuțiile în raport cu Guvernul privesc următoarele direcții: desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru și numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament; numirea și revocarea unor membri ai Guvernului; consultarea Guvernului și prezidarea acestora; participarea la ședințele Guvernului reglementate în art. 85, 86, 87 și în art. 103 din Constituția României modificată și republicată.

Cu privire la desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru și numirea Guvernul, în art. 85, se precizează că: „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministru, pe unii membri ai Guvernului”. Din modul în care este redactat textul constituțional rezultă, în primul rând că Președintele nu numește pe primul ministru, ci persoana care candidează – în fața Parlamentului pentru această funcție, până la obținerea votului de învestitură având numai calitatea de candidat și nu pe cea de prim-ministru.

Alin 2 din art, 103 din Constituție prevede că în termen de 10 zile de la desemnare, candidatul la funcția de prim-ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Votul de încredere acordat de Parlament înseamnă atât încuviințarea cât și mandatul de a prezenta Președintelui României lista Guvernului. Pentru această, între candidatul la funcția de prim-ministru și partidul ori coaliția de partide care susțin desemnarea acestuia de către Președinte, au loc consultări politice.

Desemnarea unei persoane pentru a îndeplini funcția de șef al Guvernului, de Prim-ministru, este una din prerogativele esențiale ale Președintelui și se înfăptuiește de regulă prin numirea unui candidat din rândul partidului care a obținut majoritatea parlamentară în alegeri, sau chiar a șefului „partidului care a câștigat alegerile.”

Este evident că investirea șefului partidul victorios în alegeri sau a unui alt parlamentar numit și agreat de acest partid sau de o coaliție de partide care-l sprijină, semnifică opțiunea partidului care se bucură de cele mai numeroase sufragii de a prezenta în Parlament și aplica un anumit program cu care a venit în fața alegătorilor.

Dar mai există și altă alternativă care a fost menționată și aplicată în practică de Parlament, astfel o personalitate independentă fiind abilitată să îndeplinească funcția de prim-ministru al guvernului mai ales în situațiile de criză politică, de tranziție soluție argumentată astfel: „Nu în mod necesar Președintele trebuie să dea mandat pentru formarea guvernului unei persoane independente, ci doar să aibă această posibilitate.”

Lista guvernului și programul de guvernare se elaborează cu acordul candidatului la funcția de prim-ministru. Este firesc acest lucru dacă avem în vedere că apoi această echipă guvernamentală trebuie să asigure executarea în practică a dispozițiilor legii.

Mai mult, Guvernul va răspunde politic în față Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al guvernului răspunde politic solidar ci ceilalți membri pentru

activitatea guvernului și pentru actele acestuia.

Elementul dominant îl constituie însă programul de guvernare, întrucât dacă ulterior Guvernul își modifică programul, este necesar ca el să solicite din nou vot de învestitură, cerință ce nu mai subzistă când se produc modificări în componența Guvernului, întrucât investirea este colectivă și nu individuală credem că atunci când modificările în componența guvernului sunt de amploare, Parlamentul își poate exprima neîncrederea în echipa de guvernare, care va trebui să demisioneze.

Dacă în termenul de 10 zile, candidatul la funcția de prim-ministru nu va reuși să întocmească lista Guvernului și să elaboreze programul de guvernare, el poate depune mandatul încredințat de Președinte. Un aspect îl comportă și situația când înainte de împlinirea de termenul de 10 zile, este evidentă imposibilitatea stabilirii unei formule guvernamentale cu prilejul negocierilor politice. Oricum, la împlinirea termenului de 10 zile, Președintele trebuie să retragă mandatul acordat pentru formarea Guvernului, începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Acordarea votului de încredere are loc după dezbaterea în Camera Deputaților și Senatului atât a programului de guvernare cât și a listei Guvernului. Cele două Camere se întrunesc în ședință comună iar pentru obținerea încrederii, este nevoie de un cvorum majoritar absolut.

NUMIREA GUVERNULUI

Președintele României desemnează un candidat la funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Cu alte cuvinte, Președintele numește Guvernul, având ca fundament al acestei atribuții tocmai votul de învestitură al Parlamentului. Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de guvernământ reglementate de Constituție. Chiar dacă Parlamentul și Președintele sunt alese prin vot universal și direct, iată că prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine astfel mai reprezentativ, demonstrându-se de ce se precizează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”

Votul Parlamentului se constituie în fapt juridic, înseamnă încheierea contractului de guvernare, de aceea apare și răspunderea politică exclusivă a Guvernului în fața Parlamentului potrivit reglementărilor art. 109 alin 1 din Constituției.

Conform prevederilor art. 104 alin 1 din Constituție primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de credință prevăzut de art. 82. Importanța depunerii jurământului rezidă în aceea că de la această dată, Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul. Credem că trebuie să menționăm rolul Guvernului așa cum a fost el stipulat în legea fundamentală. Astfel, potrivit art. 102 alin.1 Guvernul își asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrație publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.

Prin această formulare, legiuitorul constituant român și-a însușit concepția doctrinei occidentale după care, deși este acceptat de Parlament, programul politic este un document în exclusivitate al Guvernului. Cu alte cuvinte, dacă pentru a fi numit are nevoie de votul de încredere al Parlamentului, guvernul rămâne guvernamental prin funcție.

Programul de guvernare este acceptat de Parlament și nu aprobat de acesta, așa cum inițial figura în proiectul de Constituție, prin această modificare evidențiindu-se rolul politic al Guvernului. Rezultă că textul constituțional a urmărit să reliefeze că decizia stabilirii liniilor politice strategice ale guvernării aparține Parlamentului, fără ca acesta să devină copărtaș la realizarea lor.

Cu toate acestea, Guvernul României asigură numai realizarea politicii interne și externe a țării, fără a decide și implicit a conduce precum se prevede în alte sisteme constituționale. Astfel art. 20 din Constituția Franței „Guvernul stabilește și conduce politica Națiunii”. Dacă avem în vedere numai prevederea constituțională a art. 47 din Constituție potrivit căreia statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, vom constata că din păcate nu s-a realizat în totalitate acest deziderat.

Nu întotdeauna s-a dat dovadă de competență și responsabilitate, pe lângă inerentele greutății specifice perioadei de tranziție de după Revoluția din 1989, manifestându-se și grave neajunsuri în activitatea guvernamentală.

Guvernul în ceea ce privește protejarea economiei naționale în orientarea importurilor

stricte numai spre sectoarele deficitare, însă în vederea revitalizării producției autohtone. Nu s-a realizat acest lucru și nu s-au folosit armele financiare, importurile nejustificate afectând astfel viticultura, producția de zahăr, combinatele avicole- în general agricultura și unele sectoare din industrie ori turismul.

Este adevărat că în această perioadă dificilă și complexă, „România s-a văzut cu alte țări din zonă privind raporturile cu organismele financiare-bancare internaționale. Ceea ce părea un avantaj- lipsa datoriilor externe- (…) s-a dovedit a avea efecte contrarii: nu s-a găsit nici înțelegerea, nici accesul necesară la credite externe pentru promovarea reformei economice”

Prea multe nerealizări guvernamentale se datorează și neimplicării partidelor din opoziție când li s-a propus formarea guvernului de uniune națională. Specialiștii de care dispuneau aceste partide, suntem convinși că puteau alcătui o platformă comună de guvernare împreună cu cei ai partidului câștigător al alegerilor, astfel încât să se depășească mai, ușor pentru perioada atât de dificilă care a urmat.

Lipsa materială, absența culturii democratice, lipsa informării corecte a electoratului românesc, au permis factorilor de putere să manipuleze opțiunilor electorale uneori, nu arareori „auzim din ce în ce mai curați, noi nu știm pe cine să credem, noi nu ne mai putem

încrede în nimeni.”

Teama pierderii încrederii electoratului a prevalat însă, astfel încât formarea Guvernului a căzut în sarcina unui singur partid. A apărut deci necesitatea încheierii unor alianțe de către acest partid cu alte partide situate la stânga spectrului politic, în vederea obținerii unei majorități parlamentare pentru desfășurarea unei activități normale. De aici și unele compromisuri politice, „taxate” sever de lumea occidentală, iar desele moțiuni de cenzură, completează tabloul nereușitelor în activitate.

Cu toate acestea, continuarea reformei economice este o realitate dublată de asigurarea stabilității politice și însoțite ambele de structura satului de drept.

Complexitatea probelor care trebuiau să-și găsească soluționarea în societatea românească post-decembristă a sporit prin influența dezastrului moștenit al economiei naționale sau colapsul din unele sectoare ale industriei.

Adâncirea declinului economic a influențat apariția tensiunilor sociale în unele sectoare, tranziția devenind astfel și mai dureroasă pentru unele categorii sociale. Anumite

disfuncționalități economice au fost, din păcate, folosite pe terenul luptei politice.

Ce este mai grav este că dificultățile materiale care afectează unele pături largi determină o atitudine de neîncredere a acestora față de principiile statului de drept și capacitatea autorităților cu atribuții în acest domeniu.

Greutățile au fost amplificate și de „diletantismul politic și social agresiv, voluntarismul, incompetența și impostura protagoniștilor acesteia, veleitarii grăbiți, avizi de putere și înfierbântați de dorința de înavuțire, care se folosesc și de slăbiciunile unor factori de responsabilitate publică, de fisurile legislative și de o prelungită lipsă de autoritate a unor instituții ale statului.

Fenomene precum corupția, evaziunea fiscală, traficul de influență și chiar un anume soi de mercenariat, erodarea morală și îndeosebi afectarea eticii muncii, ca și alte forme de alienare au devenit alarmante și atentează nu doar la spiritul și condiția reformei economice, în special, ci și la pacea și echilibrul societății, în general.”

REVOCAREA ȘI NUMIREA UNOR MEMBRI AI GUVERNULUI

Potrivit reglementărilor art. 85 alin. 2 din Constituție, în caz de remaniere guvernamentală sau a vacanță a postului Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

Observăm că textul constituțional folosește noțiunea de remaniere guvernamentală. Trebuie înțeleasă această noțiune ca o schimbare intervenită față de componența Guvernului anterior aprobat de Parlament. Acesta presupune că locul unor miniștrii care s-au aflat pe lista propusă de primul-ministru și aprobă de Parlament, este luat de alții. Ideea care se degajată din interpretarea dispozițiilor legii fundamentale este că primul-ministru nu poate propune suplimentarea numărului membrilor Guvernului, aceasta însemnând o completare și nu o remaniere, o schimbare.

Remanierea guvernamentală, ca atribuție a Președintelui României, nu poate viza Guvernul în integritatea sa, ci doar unele funcții ale guvernului și necondiționată de aprobarea prealabilă a Parlamentului, în baza noului text constituțional, se va limita exclusiv la schimbarea unei persoane cu alta, dar în baza aceleași structuri și a aceleiași compoziții politice. În felul acesta, textul Constituției întărește funcția de control a Parlamentului asupra executivului, modificările art. 85 prin introducerea alin. 3 fiind de natură a înlătura disputele dintre opoziția parlamentară și majoritatea parlamentară, din anii trecuți, cu prilejului remanierilor guvernamentale.

În România, nici Adunarea Constituantă din 1990-1991, nici procesul de revizuire a Constituției din 2002-2003 nu a fost acceptată ideea moțiunii de cenzură constructivă; ca atare, nu putea fi acceptată, logic, nici soluția preeminenței constituționale a Primului-ministru în relația dintre Guvern și Parlament, în procedura de remaniere guvernamentală. În aceste condiții remanierea este exclusiv prin acordul primului-ministru și a șefului statului, desigur la propunerea celui dintâi.

Art 105 din Constituție prevede că funcția de membru a Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Așadar printre cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, se arată expres și revocarea.

Textele constituționale oferă o imagine completă a instituției revocării unor membrii ai Guvernului. Astfel, rezultă că:

revocarea este urmarea firească a situațiilor de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului;

odată revocată persoana care deținea funcția de membru al Guvernului trebuie să fie desemnată o altă persoană care să ocupe această funcție;

desemnarea se face de primul-ministru și se numește în funcție de Președintele României;

pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, se poate numi în aceleași condiții și un ministru interimar, potrivit reglementărilor art. 107 alin 2 și 3 din Constituție.

În calitate de șef la Guvernului, este firesc ca primul-ministru să ceară revocarea unui membru al acestuia, pentru pierderea încrederii pe care i-a acordat-o cu ocazia întocmirii și propunerii listei guvernamentale.

Este urmarea interpretării și a reglementărilor art. 109 alin 1 din legea fundamentală, potrivit căruia fiecare membru răspunde solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Ori, prezența în continuare a celui în cauză ar duce la compromiterea echipei guvernamentale.

Iată de ce adoptarea legii responsabilității ministeriale era o necesitate, deoarece cazurile de răspundere și pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate de această lege, potrivit prevederilor art. 109 alin 3 din Constituție, numai își găsește reflectarea deplină în politica penală principiul constituțional: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Pierderea drepturilor electorale privesc situațiile reglementate de art. 34 alin 2 și cele de la art. 16 alin 3 la care se referă prevederile art. 35 alin 1 din Constituție. Așadar sunt cazuri de punere sub interdicție pentru debilii sau alienații mintali, condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale ori pierdea cetățeniei române sau obținerea și a unei alte cetățenii alături de cea română.

Reținem că Guvernul nu poate fi demis din inițiativa Președintelui României, iar a admite posibilitatea schimbării Guvernului prin simpla intervenție a Președintelui României înseamnă a încălca principiul fundamental consacrat de Constituție, al răspunderii politice a Guvernului numai în fața Parlamentului.

DESEMNAREA PRIMULUI-MINISTRU INTERIMAR

Potrivit reglementărilor constituționale din art.107 alin. 2, dacă primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute la art. 106 sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintelui României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. De asemenea are drept scop să fie îndeplinite atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului guvern.

Așadar pentru ca Președintele României să desemneze un prim-ministru interimar trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

Primul-ministru să se afle într-o situație din cele reglementate de art. 106 din Constituție (și-a dat demisia, a fost revocat, și-a pierdut drepturile electorale, a apărut o stare de incompatibilitate conform ar. 105, a decedat);

primul-ministru este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile (este bolnav, a suferit un accident).

De remarcat că primul-ministru interimar nu poate fi desemnat decât dintre membrii Guvernului, întrucât încrederea de către Parlament. Se înțelege că pe perioada interimatului, acest membru al Guvernului va îndeplini și funcția pe care este titular.

Potrivit reglementărilor art. 110 alin.2 din Constituție, dacă Parlamentul a retras încrederea acordată Guvernului, acesta este demis. Demiterea Guvernului înseamnă încetarea funcțiilor pentru toți membrii săi, inclusiv primul-ministru. În acest caz primul-ministru interimar conduce Guvernul demisionar până când noul Guvern va depune jurământul. Președintele României va desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru interimar, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare.

Vor fi aplicate în continuare prevederile art. 103 alin. 2 și 3 pentru a respecta astfel prevederile constituționale ale art. 110 alin 3, referitoare la încetarea mandatului. Desemnarea este pe o perioadă limitată, dacă motivele au încetat primul-ministru titular își reia activitatea guvernamentală.

Dacă perioada de interimat depășește 45 de zile, Guvernul este demis, potrivit reglementărilor art. 110 alin. 2 din Constituție. Termenul de 45 de zile se consideră suficient, peste acest termen primul-ministru neavând dreptul să-și delege atribuțiile indiferent care ar fi motivele. Perioada de 45 de zile urmărește să reducă la minimum intervalul de timp în care Guvernul este condus de o altă persoană decât aceea care a primit înalta învestitură de prim-ministru conform votului de încredere a Parlamentului.

Astfel concluzionăm: a) interimatul este asigurat numai de către un membru al Guvernului, pe o perioadă limitată de timp (maxim 45 de zile); b) acest interimat urmărește să asigure conducerea unui Guvern demisionar, cu excepția situației determinate de imposibilitatea primului-ministru titular de a-și exercita atribuțiile. S-a urmărit prin aceasta de legiuitor asigurarea continuității în funcționarea și exercitarea atribuțiilor Guvernului pentru situațiile de apariție a unor evenimente fortuite.

CONSULTAREA GUVERNULUI

Potrivit dispozițiilor constituționale din art. 101, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, conform programului de guvernare prezentat spre aprobare și acceptat de Parlament. El poartă așadar răspunderea politică pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă țara. În același context, Președintele României în calitate de șef al statului trebuie să vegheze la buna funcționare a autorităților statului, precum și între acesta și societate.Pentru acesta, Președintele trebuie să adopte decizii de mare importanță. Datorită funcției, deși se află în fruntea autorității executive, Președintele nu este și șeful Guvernului. Aceasta presupune necesitatea contrasemnării de către primul-ministru a unor acte emise de Președintele României pentru ca acestea să producă efecte juridice.

Contrasemnarea desigur că înseamnă și angajarea răspunderii primului-ministru în ceea ce privește conținutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a responsabilității care derivă din atribuțiile Guvernului, ea presupune și cunoașterea realităților atât de necesare în conducerea țării.

Pentru adoptarea celor mai bune și adecvate măsuri ori luarea unor hotărâri importante, este nevoie și de asigurarea unui cadru juridic. Acesta este oferit și de reglementările art. 86 din Constituție potrivit căruia Președintele poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită. Prin această dispoziție, legiuitorul constituant a urmărit să înlesnească și să ofere șefului statului posibilitatea adoptării unor decizii corecte în îndeplinirea atribuțiilor, apelând la consultarea Guvernului.

Textul constituțional este clar, în sensul că prin folosirea termenului „poate”, lasă la latitudinea Președintelui României decizia să aprecieze în ce măsură chestiunea face necesară consultarea.

Folosirea unor asemenea concepte generale „probleme urgente și de importanță deosebită”, apreciem că are în vedere o diversitate de împrejurări. Pot fi specifice domeniului politici externe sau politicii interne. Din această reglementare a legii fundamentale decurge obligația reunirii Guvernului la solicitarea Președintelui României. În sfârșit, expresia „poate consulta”, ne îndreptățește să apreciem ca punctul de vedere exprimat de Guvern este consultativ, Președintele nefiind obligat să și-l însușească.

PARTICIPAREA PREȘEDINTELUI LA ȘEDINȚELE GUVERNULUI

Folosind ad literam titulatura acestei secțiuni legiuitorul constituant român a înțeles să ofere prin reglementarea art. 87 posibilitatea Președintelui României de a afla dar și de a rezolva conform atribuțiilor sale, unele probleme care apar în activitatea executivă. Astfel, Președintele poate lua parte la ședințele Guvernului întrucât nu are prerogative specifice, ca de exemplu, în sistemul semi-prezidențial francez. Folosirea termenului poate de textul constituțional, permite Președintelui României să-și exercite rolul de a veghea la buna funcționare a autorităților publice. Cu alte cuvinte, șeful satului român analizează situațiile când se consideră că este necesară prezența sa.

Enumerarea domeniilor privitoare la politica externă, apărarea țării și asigurarea ordinii publice în care urmează să se discute probleme de interes național, considerăm că nu limitează situațiile când Președintele poate să se implice în activitatea executivă. Exemplificarea domeniilor de importanță în reglementarea art. 87 este de natură, în opinia noastră, numai să reliefeze importanța și acțiunea concretă a puterii executive pentru rezolvarea și depășirea unor momente grele apărute.

De altfel, intenția legiuitorului constituant credem că este evidentă în acest sens, dacă avem în vedere modul de redactare a tezei a doua a din alin.1: „și la cererea primului-ministru, în alte situații”. Formularea la „cererea primului-ministru” considerăm că nu limitează posibilitatea participării Președintelui la ședințele Guvernului. Cu alte cuvinte, nu trebuie interpretat textul constituțional în sensul că Președintele nu ar fi solicitat de primul-ministru. Folosirea acestui concept, după părerea noastră, a urmărit să fie și o posibilitate pentru primul-ministru de a solicita prezența șefului statului într-un moment important în activitatea Guvernului.

Rămâne desigur la latitudinea Președintelui prezidează ședințele să decidă dacă este cazul să participe la aceste ședințe. Alin.2 art 87 prevede că Președintele prezidează ședințele Guvernului atunci când participă. Reglementarea Constituțională a avut desigur în vedere poziția Președintelui în sistemul autorităților statale, este firesc ca șeful statului să conducă dezbaterile.

Trebuie să avem în vedere și rolul Președintelui de a fi mediator între autoritățile statale, precum și între stat și societate. În această calitate Președintele va cere o amplă prezentare a situației create, factorii în a căror competență intră cele care fac obiectul întrunirii trebuind să ofere toate informațiile și datele necesare, astfel încât să se adopte hotărârile cele mai bune.

Președintele României participă așadar la discuții întrucât și conduce ședințele Guvernului, își poate exprima părerea și argumenta opinia, însă nu poate să decidă ori să ia parte la votarea unei hotărâri, Președintele nu poate face parte din Guvern, acesta este condus de primul-ministru și dacă ar lua vreo decizie, aceasta ar însemna să-și angajeze și răspunderea

alături de Guvern.

Putem exemplifica participarea Președintelui la ședința din 5.02.1996 a Guvernului, la care au fost invitați și conducătorii autorităților publice locale. Așadar, Președintele nu semnează hotărârile și ordonanțele adoptate în cadrul ședințelor la care a participat și pe care le-a prezidat.

În intervenția sa, Președintele a insistat asupra necesității de a se accentua responsabilitatea politică a tuturor partidelor prin întocmirea unor programe politice viabile, ancorate în realitatea politică actuală. S-a afirmat de asemenea că pentru toate forțele politice trebuie să fie în atenție consolidarea economiei românești, accentuându-se și luarea unor măsuri de resortul administrației, astfel încât etapa actuală de tranziție a României să cunoască efectele sociale pozitive.

3.1.3. Atribuțiile Președintelui României în raport cu puterea judecătorească

Potrivit art. 134 alin. (1) din Constituția României republicată, Președintele României numește judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Această atribuție a fost dată în competența Președintelui prin Constituție, în ideea „de a neutraliza influența executivului, a politicului în general în procesul de investitură al magistraților.”

După numirea în funcție a judecătorilor, aceștia devin inamovibili, cu alte cuvinte independenți, revenindu-le obligația de a se supune exclusiv numai legii. Inamovibilitatea are ca efect un statut juridic special conferit judecătorilor, potrivit căruia ei nu pot fi transferați, înlocuiți sau destituiți din funcție. Chiar și sancționarea lor are un statut juridic special, ea fiind dată în competența Consiliului Superior al Magistraturii, care este constituit din 19 membri conform art. 133 alin. (2) din Constituție, aleși pentru un mandat de 6 ani.

Președintele României poate participa la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii, pe care le și prezidează, potrivit art. 133 alin.(6) din Constituția României, republicată. O altă atribuție a Președintelui României în raporturile cu puterea judecătorească este și cea prevăzută de art. 94 lit. d) din Constituție, de acordare a grațierii individuale, atribuție pe care o exercită în exclusivitate și fără nici un fel de condiționare.

3.1.4. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Curtea Constituțională

Curtea Constituțională este o autoritate publică autonomă și independentă față de toate autoritățile statului, nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești, scopul fundamental al Curții Constituționale fiind acela de a garanta supremația Constituției, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cu modificările și completările ulterioare.

Totuși, deși Curtea Constituțională este o autoritate publică independentă și autonomă, ea se află în diferite raporturi cu autoritățile publice ale statului, inclusiv cu Președintele României. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (3) din Constituție, Președintele României numește trei dintre cei 9 judecători care compun Curtea Constituțională, Camera Deputaților și Senatul numind la rândul lor, fiecare, câte trei judecători; Președintele României poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unei legi, înainte de promulgare, în baza art. 77 alin. (2) și art. 146 lit. a) din Constituție; Președintele poate iniția, la propunerea Guvernului, revizuirea Constituției (art. 150 alin. 1), inițiativă care este supusă controlului Curții Constituționale sub aspectul constituționalității; Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurilor pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatul sufragiului (art. 146 lit., constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României (art. 146 lit. g) și emite aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României (art. 146 lit. h).

3.1.5. Atribuții prezidențiale exercitate în relațiile cu poporul

Suportul legal al acestor atribuții îl regăsim în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituția republicată, potrivit cărora „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 80 alin. (1) care prevăd că „Președintele României reprezintă Statul român și este garantul independenței naționale”, el fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81 alin. 1), rezultă indubitabil faptul că Președintele României își exercită atribuțiile în numele și din însărcinarea poporului, căruia este obligat să-i dea socoteală.

Din această reprezentativitate decurge și o altă atribuție recunoscută de Constituție pentru Președintele României, cea de a cere poporului să-și exprime prin referendum voința cu privire la problemele de interes național. Raporturile dintre Președinte și popor, în cadrul instituției referendumului, sunt prevăzute de art. 90 din Constituție, potrivit căruia Președintele are facultatea de a consulta poporul prin referendum cu privire „la problemele de interes național”.

Procedura și problematica referendumului sunt reglementate prin Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.

Astfel, Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să își exprime voința prin referendum cu privire la problemele de interes național. Problemele care se supun referendumului și data desfășurării acestuia se stabilesc prin decret, de către Președintele României, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 3/2000. Punctul de vedere al Parlamentului cu privire la referendumul inițiat de Președintele României, se exprimă printr-o hotărâre adoptată în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Sunt considerate ca fiind de interes național, în accepțiunea art. 12 din Legea nr. 3/2000, următoarele probleme:

adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia economică a țării;

adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: organizarea administrației publice locale, a teritoriului și regimul privind autonomia locală;

regimul general al proprietății publice și private;

organizarea generală a învățământului;

structura sistemului național de apărare, organizarea armatei;

participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale;

integrarea României în structurile europene și euroatlantice;

încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani.

Cetățenii sunt chemați să se pronunțe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, decizia luându-se cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul țării.

3.1.6. Atribuții prezidențiale exercitate în domeniul apărării și în situații excepționale

Președintele exercită importante atribuții și în domeniul apărării. El este comandantul fortelor armate si îndeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. El poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea generala sau partiala a fortelor armate. În asemenea cazuri excepționale, hotarârea Președintelui va fi supusă ulterior aprobării Parlamentului, în termen de 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată îndreptata împotriva României, Președintele are dreptul să ia măsuri pentru respingerea agresiunii, aducând neîntârziat la cunoștință Parlamentului măsurile luate printr-un mesaj. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi convocat de drept în termen de 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Este de mentinat că, potrivit modificării constituționale din 2003, în caz de mobilizare sau război, Parlamentul își continuă activitatea pe toată durată acestor stări.

Tot în cadrul atribuțiilor prezidențiale se înscrie și instituirea stării de asediu sau stării de urgență în întreaga țară sau în anumite localități. În asemenea cazuri, Președintele va solicita Parlamentului încuviintarea măsurii adoptate, în termen de 5 zile de la luarea acesteia. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi convocat de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și va funcționa pe toată durată acesteia. Această prevedere este deosebit de importantă deoarece în trecut, în practică unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se în mâinile executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori dizolvat chiar, în mod arbitrar.

În legătură cu dispozițiile acestui articol sunt de semnalat și prevederile articolului 49, potrivit cărora restrângerea unor drepturi sau libertăți nu va putea fi efectuată decât în cazuri anume specificate, restrângerea trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o și neputând atinge existență dreptului sau a libertăților. Urmează, așa dar, a opină că în situațiile deosebit de grave, cum sunt cele care privesc starea de asediu sau starea de urgență, garantarea libertăților este asigurată în primul rând prin aceea că Parlamentul nu va putea fi dizolvat, el functionând mai departe în asemenea situații, iar pe de altă parte, prin aceea că drepturile și libertățile democratice nu vor putea fi limitate sau restrânse decât în cazuri speciale, și numai prin lege, dacă o asemenea restricție se impune.

3.1.7. Atribuții prezidențiale exercitate în domeniul policii extrene

a) Încheierea, în numele României, a tratatelor internaționale. Din interpretarea art.91 alin.(1) coroborat cu art.11 alin.(2), deducem că încheierea tratatelor internaționale parcurge următoarele faze: negocierea de către Guvern, implicarea acestuia în negociere având rolul de a-l împiedica pe șeful de stat să încheie tratate secrete, oculte, aflându-se astfel sub permanentul control al Guvernului. Trimiterea spre ratificare, într-un termen rezonabil de la semnare. Președintele este liber să semneze sau nu tratatul negociat de Guvern, el putând astfel să refuze semnarea tratatului, atunci când consideră că interesele statului al cărui reprezentant este impun acest lucru. Ratificarea, de către Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul intern.

b) Acreditarea misiunilor diplomatice ale României în alte state și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state. Potrivit articolului 91 (2), această prerogativă se exercită la propunerea Guvernului, și ea este legitimată de calitatea președintelui României, de a fi reprezentant al statului român, ceea ce implică și recunoașterea, în virtutea acestei calități, a dreptului de a alege la rândul lui pe cei care sunt implicați în înfăptuirea politicii externe a României .

Guvernul formulează propuneri pentru funcția de ambasador, care sunt înaintate Președintelui după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă. Caracterul consultativ al avizului determină concluzia că Președintele nu este obligat să numească în funcțiile respective persoanele care i-au fost propuse de Guvern și avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.

c) Aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Ca și precedenta atribuție, și aceasta se exercită tot la propunerea Guvernului și se concretizează prin decrete care sunt contrasemnate de primul ministru.

d) Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state. În calitatea lor de reprezentanți ai altor state, care le-a fost conferită de către șefii statelor pe care îi reprezintă, aceștia vor fi acreditați pe lângă Președintele României, operațiune supusă unor cutume diplomatice prin intermediul cărora sunt prezentate, și respectiv primite, scrisorile de acreditare.

III.2. Actele emise de Președintele României

În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor în Monitorul Oficial atrage inexistentă lor. Această măsură a fost luată pentru a se evita situații de genul celor întâlnite în fostul regim, când anumite decrete prezindentiale – care au adus atingere drepturilor și libertăților cetățenilor – nu au fost publicate. În ce privește o serie de decrete ale Președintelui că, de pildă, supunerea unor tratate Parlamentului spre ratificare, numirea reprezentanților diplomatici, decretarea mobilizării parțiale sau generale, măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate, decretarea stării de asediu sau a stării de urgență, conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral, precum și acordarea grațierii individuale, este obligatorie contrasemnarea decretelor respective de către primul ministru.

La o primă interpretare, s-ar putea desprinde concluzia că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor decrete, care, cum spune textul în continuare, se publică în Monitorul Oficial al României.

Un important act normativ – Legea asupra responsabilității ministeriale din 2 mai 1879 – dezvolta prevederea art.101 din Constituția din 1866, referitoare la punerea sub acuzare a miniștrilor și trimiterea lor în judecată înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea menționată stabilea că un principiu general că toate dispozițiile legilor penale ordinare relative la infracțiunile comise de funcționării publici în exercițiul funcțiilor lor sau de particulari, se aplicau și miniștrilor. Un articol special al legii (art.2) prevedea nu numai detenția penală pentru anumite fapte, dar și interdicția – de la 3 ani pâna la interdicția pe viața – de a ocupă funcții publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat decrete ori ar fi luat dispoziții care încalcau un text expres al Constituției. Aceeași răspundere ar fi revenit și celui care prin violentă sau fraudă ar fi împiedicat, sau ar fi încercat să împiedice, liberul exercițiu al dreptului electoral al cetățenilor, chiar și în cazul în care asemenea fapte ar fi obținut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare. Membrii Cabinetului erau solidar răspunzători din punct de vedere penal, atât pentru faptele savârsite în comun, cât și pentru acelea care le-ar fi dat o susținere intenționată.

După 1990, în rândul juriștilor părerile au fost împartite, dacă legea responsabilității ministeriale din 2 mai 1879 este înca în vigoare (ea nu a fost expres abrogată) sau dacă „a căzut în desuetudine”. În prezent, responsabilitatea ministerială este reglementată prin Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, modificată prin Legea nr.253/2002. În esență, această lege dezvolta principiul responsabilității ministeriale, facând distincție între răspunderea politică a Guvernului în totalitatea să și a fiecărui membru în parte și celelalte forme de răspundere. Legea încrimineaza o serie de fapte care dacă sunt savârsite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor constituie infracțiuni (de pildă, prezentarea cu rea credință de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României, refuzul nejustificat de a prezența Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora informațiile solicitate, emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu). Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercițiul funcției lor. Urmărirea penală se efectuează de către o comisie specială, cu aprobarea Președintelui României. Membrul Guvernului condamnat printr-o hotarâre judecătorească va fi demis din funcție de Președintele României, la propunerea primului ministru.

În legătură cu natura decretelor Președintelui, în doctrina contemporană au fost exprimate două mari opinii. Astfel, potrivit unei prime opinii, decretele Președintelui au caracter individual. Acestui caracter i se mai adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția prevăzând obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării. Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual.

Argumentul adus de autorul citat, la a cărui opinie ne raliem, au în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgență, care au un caracter incontestabil normativ. Aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care le conțin sunt de aplicație repetată.

De vreme ce am admis că decretele Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui contr ol. De exemplu, cele prin care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte.

III.3. Răspunderea politică și penală a Președintelui României

Regulile democrațiilor parlamentare stabilesc neresponsabilitatea șefului statului, pornind de la o tradiție ancestrală, în care s-au succedat pe rând, ideile privitoare la statul de drept divin, la suveranitatea națională ori la suveranitatea populară. Cu toate acestea, astăzi este apropae unanim admis că neresponsabilitatea șefului staului este o măsură menită să asigure exrcitarea de către aceasta a atribuțiilor constituționale, dincolo de care se poate vorbi de autonomia raspunderii politice sau/și juridice a președintelui de republică.

Constituția din 1991 stabilește și unele prevederi deosebit de importante în legătură cu răspunderea pe care Președintele o are și modalitățile prin care el poate fi îndepartat din funcția pe care o exercita. Sunt necesare de examinat, însa, din acest punct de vedere, două situații: a) ipoteză punerii sub acuzare a Președintelui pentru înălță trădare; și b) suspendarea din funcție, în cazul savârsirii unor fapte grave, prin care a încalcat prevederile Constituției.

a) În primul caz, al punerii sub acuzare pentru înălță trădare, este necesar să existe o hotarâre în acest sens – de punere sub acuzare – a Camerei Deputaților și Senatului, reunite în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Într-o asemenea situație, competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. La dată ramânerii definitive a hotarârii de condamnare, Președintele este considerat demis de drept din funcția să. Reformă constituțională din 2003 a adus precizarea că, de la dată punerii sub acuzare și pâna la dată demiterii, Președintele este suspendat de drept.

b) În cazul savârsirii unor fapte grave, prin care se încalca prevederile Constituției (deci altele decât înălță trădare), Președintele poate fi suspendat de cele două Camere reunite în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, dar numai după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului, cu prilejul dezbaterilor, explicații în legătură cu faptele ce i s-au imputat. În ce privește declanșarea propunerii de suspendare din funcție, această poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, urmând a fi adusă neîntârziat la cunoștință Președintelui. În cazul în care propunerea de suspendare din funcție este aprobată de Parlament în condițiile arătate, va fi organizat un referendum, în termen de cel mult 30 de zile, pentru demiterea Președintelui. Dacă acest referendum se pronunță în sens afirmativ, Președintele va fi considerat demis.

Astfel, cum este redactat textul constituțional, el este totuși incomplet, deoarece prevede competența de judecată și dreptul Parlamentului de a hotarî punerea sub acuzare, dar nu precizează cine va face cercetările, uneori complexe și cât se poate de delicate, pentru a stabili dacă Președintele s-a făcut vinovat de înălță trădare.

În ceea ce privește procedura suspendării din funcție a Președintelui țării, această marchează – așa cum am mai arătat – o procedura în două etape. Ipotetic vorbind, în situația în care Președintele ar fi fost suspendat din funcție de către Parlament dar poporul, prin referendum, nu ar fi aprobat hotarârea Parlamentului, Președintele ar ramâne în funcție, fiind obligat să guverneze cu un Parlament ostil. O asemenea situație nu ar putea fi soluționată decât prin dizolvarea Parlamentului și convocarea unor noi alegeri. Constituția prevede că în cazul în care funcția de Președinte devine vacantă prin demisie, demitere din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor sau prin deces, se vor organiza, în termen de trei luni de la dată constatării vacantei, noi alegeri pentru ocuparea funcției de Președinte al României. În cazul în care funcția de președinte este vacantă, pâna la noile alegeri, interimatul funcției de președinte se asigură în ordine de președintele Senatului sau președintele Camerei Deputaților. Aceștia exercita prerogativele prezidențiale, neavând însa dreptul să adreseze mesaje sau să consulte poporul prin referendum. Răspunderea Președintelui interimar în cazul savârsirii unor fapte grave este reglementată de aceleași prevederi ce sunt aplicabile Președintelui.

Răspunderea politică a Președintelui României

“Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât: Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral; suspendarea din funcție poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituție”.

Această formă de răspundere a Președintelui României are o natură complexă, juridică și politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcție, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ și cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe șeful statului și de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.

Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Președintele a săvârșit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției.

În ceea ce privește regimul procedural aplicabil, intervenția acestei forme de răspundere implică declanșarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul parlamentarilor și comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Președintelui României. Acest lucru se impune deoarece Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele care i se impută, înțelegând, din modul în care este formulat textul, că nu este obligat să facă acest lucru. Sesizarea Curții Constituționale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de articolul 95 (1) coroborat cu art. 146 litera “h” din Constituție. Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curții Constituționale. Avizul va trebui să fie comunicat și Președintelui, care va putea da explicații atât Parlamentului, cât și Curții Constituționale pentru faptele care i se impută. Parlamentul votează cu majoritate simplă, în ședința comună a celor două Camere. Consecințele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci întreruperea exercitării mandatului Președintelui, având astfel aplicabilitate articolul 98 din Constituție.

Referendumul se organizează, potrivit art.95 alin.(3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.

Deși Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligația să organizeze referendumul, înțelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art.102 alin.(1) de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării. În privința rezultatelor referendumului și a consecințelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:

-aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Președintelui și organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.

– respingerea propunerii, situație pe care Constituția nu o mai are în vedere. Pe fondul absenței unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem de-a face cu o încetare a legitimității organului reprezentativ suprem, “data retragerii legitimității Parlamentului prin referendum este data de la care începe să curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul 63(2) din Constituție”.

Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât Parlamentul cât și poporul, că răspunderea politică a Președintelui cuprinde, practic două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care șeful de stat și-o asumă în condițiile art. 95 (1) din Constituție, față de Camera deputaților și Senat, și o răspundere față de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Președintelui.”

Răspunderea penală a Președintelui României

De la principiul potrivit căruia Președintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepție. Sediul materiei îl reprezintă articolul 96 potrivit căruia Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorității de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Împărtășim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă având caracter complex, politic și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de trădare din Codul penal, însă susținem necesitatea ca această faptă să-și găsească consacrarea într-o lege organică. Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic și ar încălca principiul constituțional al legalității infracțiunii.

Fazele procedurii constituționale a intervenției răspunderii penale a șefului de stat. De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune politică și una juridică, vom identifica, și în derularea procedurii răspunderii penale a Președintelui, o fază politică și o fază judiciară.

Faza politică

Declanșarea procedurii de punere sub acuzare. Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere “procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor.” Același text din Regulament impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Președintelui și încadrarea lor juridică. Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligația de a informa neîntârziat pe Președinte despre cererea de punere sub acuzare. În ședința în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat șeful statului. Această comisie prezintă un raport în ședința comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

Votarea cererii de punere sub acuzare. Potrivit articolului 96 din Constituție, punerea sub acuzare a Președintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret. Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în ședință comună, la fel ca și în cazul în care se decide suspendarea din funcție a Președintelui. Dacă se întrunește majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, declanșându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.

Faza judiciară

Și această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale. Prima etapă este primirea sesizării formulate de Parlament. În ceea ce privește competența Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primește încadrarea juridică a înaltei trădări, și atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întrunește un asemenea caracter, și atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Președintelui.

A doua etapă procedurală este judecarea Președintelui, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această etapă putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

– judecata în recurs, de către Secțiile Reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, Președintelui îi este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică și penală.

A treia etapă procedurală este demiterea Președintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare. Înalta Curte de Casație și Justiție poate ajunge, în urma judecării definitive a Președintelui, că Președintele este vinovat sau că Președintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Președintelui. În prima situație în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești echivalează cu demiterea Președintelui. Constituția prevede că “Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

Ca orice alt cetățean, Președintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumția de nevinovăție.

III.4. Vacanța și interimatul funcției de Președinte al României

În cazurile în care mandatul presidential încetează înainte de termen, funcția prezidențială devine vacantă. Vcanța funcției de Președinte al României intervine în caz de demisie, în caz de demitere din functie, în caz de imposibilitate definitive de exrcitare a atributiilor și în caz de deces. În teremen de 3 luni de la data la are a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte.

Interimatul se asigură de către președintele Senatului sau, dacă și acesta se află în imposibiliatatea exercitării acestei funcții, de către președintele Camerei Deputaților.

Considerăm că dispozițiile constituționale privitoare la interimat nu sunt aplicabile vicepreședinților Senatului sau ai Camerei Deputaților, care pot îndeplini doar atributiile președinților celor două Camere ale Parlamentului, pe perioada în care aceștia sunt absenți sau se află în imposibilitatea îndeplinirii funcțiilor.

De altfel, persoana care îndeplinește funcția de Președinte interimar pierde calitatea de senator sau de deputat, inclusive pe cea de președinte al Camerei respective, în virtutea incompatibilității acestor funcții și deschide procedura alegerii unui nou președinte al Senatului sau al Camerei Deputaților. Președintele interimar îndeplinește un mandate temporar și, ca atare, atribuțiile sale nu pot fi depline.

Tocmai de aceea, Constituția exceptează exercitarea de către Președintele interimar a atribuțiilor privitoare la dizvoltarea Parlamentului, adresarea de mesaje către Parlament și organizarea referendumului.

Președintele României, prin comportamentul său, este un symbol și exemplu pentru cetățeni. De aceea, prin Legea de revizuire a Constituției, s-a prevăzut că indemnizația și celelalte drepturi ce I se cuvin se stabilesc prin lege, asigurându-se astfel și transparența lor.

III.5. Serviciile din subordinea Președintelui României prevăzute în Administrația Prezidențială

Administrația prezidențială, insistuție publică cu personalitate juridică, este compusă din serviciile publice aflate în subordinea Președintelui României, care se organizează pe baza Legii nr.47/1994.

În conformitate cu această reglementare, personalul administrației prezidențiale este format din persoane detașate, la cererea Președintelui României, din ministere și alte autorități publice, precum și din persoane încadrate direct pe funcțiile sau posturile pe care urmează sa le îndeplinească, ambele modalități de angajare fiind discreționare, numai pe baza încrederii acordate de Președintele României și cu condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin regulamentul funcționării Administrației prezidențiale. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum și încetarea detașării, eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de munca, după caz. Se desprinde foarte clar caracterul politic al acestei instituții publice.

Funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt cele de consilier prezidential, cu rang de ministru, și consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcție a consilierilor prezidentiali se face de către Președintele României. Numirea sau eliberarea din celelalte funcții ale Administrației prezidențiale se face potrivit regulamentului de funcționare aprobat de Președintele României.

În complexitatea noțiunii de „administrație publică”, doctrina de specialitate recunoaște ca făcând parte verbele: „a prevedea”, „a organiza”, „a conduce”, „a coordona” și „a controla”. Exercitarea controlului asupra administrației publice reprezintă mijlocul prin intermediul căruia se analizează dacă structurile acesteia acționează conform normelor de referință stabilite și scopurilor generale ale administrației publice. Controlul reprezintă o garanție a respectării principiului legalității în toate manifestările administrației publice, prin intermediul său putând fi descoperite eventualele abateri de la normele legale și stabilite măsuri concrete de corectare a acțiunii de executare a legii. În unele situații controlul poate viza nu numai legalitatea, ci și oportunitatea deciziilor administrative.Modalitățile de exercitare a controlului administrației publice prezintă particularități conforme cu cadrul și criteriile controlului. Astfel, controlul administrației poate fi realizat din interiorul sau din afara acesteia, poate fi unul de specialitate sau unul politic, poate fi un control pur administrativ sau unul administrativ-jurisdicțional, etc.

Ca funcție principală a administrației publice, controlul are misiunea de a confrunta acțiunile realizate de către acesta cu scopurile și sarcinile sale, de a verifica conformitatea administrației publice, sub aspect material, cu o bază de referință. Prin obiectivele sale, controlul administrativ oglindește complexitatea administrației publice, pe care trebuie să o urmărească în toate determinările sale concrete. Acțiunile de control contribuie, prin constatările și concluziile acestora, la corectarea deciziilor administrative și la adaptarea acțiunilor administrației publice la realitățile sociale aflate în continuă evoluție.

Capitolul IV.

REGIMUL POLITIC ȘI INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ÎN DREPTUL COMPARAT

IV.1. Dreptul comparat și marile sisteme de drept ale lumii

Dreptul comparat, așa cum îl înțelegem noi astăzi este o știință dintre cele mai moderne, deși au existat autori care au afirmat că este una din cele mai vechi discipline. Cu privire la caracterul său modern sau vechi a existat o adevărată controversă, care este în cele din urmă justificată. După cum explică marele autor Leontin-Jean Constantinesco, a stabili dacă dreptul comparat este o știință nouă sau veche depinde de punctul de vedere în care te plasezi și de concepția ce o ai despre dreptul comparat. Dacă reduci dreptul comparat la operațiunea prin care spiritul apropie lucruri asemănătoare atunci dreptul comparat posedă cu siguranță o origine îndepărtată.

Din contră, dacă prin comparare se înțelege un demers gândit în cadrul unei apropieri sistematice, atunci este sigur că nașterea a fost atât de grea încât doar oamenii generațiilor mai noi au putut s-o vadă înfăptuindu-se. Cunoașterea dreptului străin a început încă din Antichitate, dar cu greu se poate afirma că anticii aveau conștiința dreptului comparat. Era vorba mai degrabă de o micro-comparare, la scară redusă și pe care o realizau mai mult profesorii de drept.

Studiul marilor sisteme de drept din lume presupune o analiză a legislației aplicabilă în diferite state.Coduri, legi, decrete, hotărâri ale guvernelor, instrucțiuni ale miniștrilor, alte reglementări juridice, dar și modul în care sunt aplicate în practică, principiile ce le guvernează formează sistemul juridic național.

Sistemele juridice naționale se grupează în categorii definite în raport de o anumită comunitate de principii care le alcătuiesc, dar și prin fenomene de recepție a dreptului unei țări de către alte țări.

Dreptul comparat reprezintă o metodă a cercetării juridice pentru diversele sisteme de drept existente în lume, are în vedere încadrarea lor în familii ale dreptului, își aduce contribuția la perfecționarea sistemelor legislative.

Istoria dreptului cunoaște câteva mari sisteme de drept. Primul dintre acestea a fost dreptul roman, care s-a aplicat multe secole, chiar și după destrămarea Imperiului Roman, în Germania sau în Grecia, dreptul roman s-a aplicat în mod direct până în secolul nostru. In alte țări, cum ar fi Franța, România și alte state, dreptul roman combinat, completat sau amendat cu cutuma locală, a format dreptul francez și românesc actual.In Germania, în momentul în care dreptul roman nu s-a mai aplicat, s-a întrepătruns cu cutumele și legiuirile locale, care a fost denumit „dreptul roman contemporan". Așa s-a format marele sistem de drept romano-germanic.

Dreptul francez a fost un mare sistem de drept care a lăsat urme profunde în sistemele de drept aparținând altor state. Cuceririle napoleoniene au introdus legislația franceză și în special Codul civil, în statele ocupate de Napoleon. Așa s-a întâmplat în Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg ș.a., care au adoptat Coduri civile și comerciale după modelul francez.Legea franceză a devenit aplicabilă și în fostele colonii franceze. După dobândirea independenței de către fostele colonii, statele independente nou create au trecut, în marea lor majoritate, la sistemul romano-germanic.

De asemenea, anumite state în care influența culturii și științei juridice franceze a fost preponderentă au adoptat reglementări inspirate după modelul francez. România și Polonia antebelice, ca și Egiptul au promulgat coduri civile sau comerciale de inspirație franceză.

Alte state, cum ar fi Spania și Portugalia, foste mari puteri coloniale, și-au extins legislația peste ocean. Statele din America Centrală și cea de Sud, la care se adaugă Mexicul, create pe ruinele acestor imperii, au adoptat coduri civile de tip latin.în alte state ale lumii, în care se află fostele colonii britanice, a fost receptat sistemul de drept britanic „Common law", care însă nu a fost aplicat niciodată în Scoția, în Australia, Noua Zeelandă, Canada, (cu excepția provinciei Quebec), common law a rămas și în prezent aplicabil. Unele state anglofone din Africa au adoptat, pe lângă noi reglementări și cutume tribale, în India s-a realizat un sistem de o deosebită originalitate, din fuziunea dreptului hindus tradițional cu dreptul britanic, care, pentru prima dată în lume, a fost codificat.Un alt fenomen interesant a avut loc în S.U.A., cu excepția provinciei Louisiana, (fostă colonie franceză, care a receptat dreptul francez), în S.U.A., common law adus de coloniștii englezi s-a împământenit, dar a evoluat, adaptându-se structurii federale a S.U.A. și modului de viață american. A rezultat un sistem juridic diferit de cel britanic.Și alte state au recepționat dreptul străin, cum ar fi Elveția, care este rezultatul unei reușite îmbinări între dreptul francez și cel german.

Același sistem de drept a fost adoptat și în Turcia după victoria junilor turci.în felul acesta sistemele naționale se grupează în mari sisteme de drept. Conceptul de drept este strâns legat de fiecare țară, astfel că necunoscându-i sistemul de drept, nu înțelegem viața economico-socială din țara respectivă.

IV.2. Poziția șefului statului în regimurile politico-constituționale

Instituția șefului statului constituie una din cele mai vechi autorități politice,ea apărând odată cu statul și cunoscând o evoluție continuă .

Desemnarea sau alegerea șefului statului, atribuțiile și prerogativele acestei instituții țin de o serie de factori : natura sistemului politic, sistemul constituțional și forma de guvernământ și tradiții istorice naționale.

Există 4 căi de desemnare a șefului statului. Pe cale eriditară-caracteristică regimurilor monarhice constituționale. Monarhul accede la funcția de șef de stat pe cale eriditară ca în :Anglia, Olanda, Suedia, sau își poate desemna un successor din cadrul casei regale ca în Spania, Belgia. Alegerea de către parlament-seful statului este desemnat direct prin votul membrilor săi- Grecia, sau parlamentul alege organe colegiale- Elvetia. Desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral- Germania, parlamentul și adunările landurilor. Alegerea șefului statului prin vot universal, asigură echilibrul între puterea executivă și legislativă, îi conferă acestuia autoritate și respect, Rominia, Franta.

Elaborarea și perfectarea Tratatului Constituțional European constituie un moment de referință pe calea elaborării unui Drept constituțional european, care trebuie să reprezinte o sinteză a tot ceea ce a creat mai înaintat știința dreptului constituțional, împletind în mod creator interesele naționale cu marile valori europene ce se cer promovate și respectate de toate țările continentului, în perioada efervescentă dar atât de creatoare a acestui început de nou mileniu.

În funcție de modul cum se exprimă și se manifestă în practică rolul și atribuțiile instituției șefului statului,se pot distinge trei orientări: sisteme constituționale unde șefii de state dețin roluri pur decorative , doar de reprezentare: Suedia, Anglia, Belgia. Sisteme constituționale unde instituția șefului statului se află la intersecția executivului și legislativului, cu rol de echilibru. Sunt așa numitele sisteme – semoprezidențiale- parlamentare. Șeful statului a fost înzestrat cu atribuții și prerogative executive – reprezentarea statului, desemnarea prim-ministrului și altor demnitari, prezidarea ședințelor guvernului, legislative- promulgarea legii, dezvoltarea parlamentului. Sisteme constituționale unde șeful statului pe o poziție priveligeată atât în stat cât și în societate – Franta, șeful statului este garantul independenței, suveranității naționale, al respectării acordurilor internaționale.

Răspunderea și responsabilitatea șefului statului pornește de la principiul, toți oamenii sunt egali în dependența de statutul și funcția lor în societate. Când șeful statului este numit de Parlament, el răspunde în fața parlamentului prin faptele sale, iar parlamentul decide ce măsuri trebuiesc luate: atenționare, suspendare, revocare sau demitere.

IV.3. Șeful statului în regimul prezidențial al Statelor Unite ale Americii

Președintele american este o figură proeminentă a vieții politice, dispunând prin tradiție de importante prerogative, fiind comandantul suprem al forțelor armate, șeful diplomației și conducătorul partidului aflat la Casa Albă. Ales odată la 4 ani prin votul electorilor, el nu răspunde în fața Parlamentului și nu poate fi silit să demisioneze dacă este pus în ,,minoritate’’, cum se întamplă cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar. Cu toate aceste el nu are dreptul să dizolve Parlamentul și să procedeze la organizarea unor noi alegeri.

În conformitate cu prevederile Amendamentului XXII din 1951, nimeni nu poate fi ales președinte mai mult de două mandate; Franklin Delano Roosevelt ales presedinte de 4 ori a constituit singura excepție în viața politică americană.

Cabinetul prezidențial este alcătuit din miniștri, secretări de stat și șefi de departamente, numiți de șeful executivului și răspunzători fața de el. Ei nu sunt membri ai Parlamentului, la dezbaterile căruia nu participă. în sistemul prezidențial din Statele Unite nu există – că în sistemele europene – un ,,Consiliu de miniștri’’ organ colectiv, care s-ar întruni și ar adoptă decizii. în sistemul american ultimul cuvânt în ceea ce privește adoptarea hotărârilor îi revine președintelui, iar nu secretărilor de stat. Manualele americane de drept constituțional citează o cunoscută expresie a lui Abraham Lincoln, care după o consultare a miniștrilor săi (secretări de stat) a rostit celebră formula: ,,șapte – da, un nu al președintelui, prin urmare hotărârea este nu’’.

Dat fiind faptul că nu există un organ colectiv guvernamental, în S.U.A nu se pune problemă demisiei guvernului, dar este evident că miniștrii pot demisionă în mod individual sau pot fi demiși de către președinte. Există și cazuri în care anumiți consilieri sau asistenți prezidențiali au dispus de o mai mare influența decât membri ai Cabinetului. Astfel, poate fi menționat colonelul House, foarte apreciat de președintele Wilson, Sherman Adams în timpul lui Eisenhower, Theodore Sorensen în timpul lui John Kenedy, Henry Kissinger în timpul lui Nixon, dar acesta a devenit ulterior secretar al Departamentului de stat.

Datorită faptului că, în decursul istoriei, au fost înregistrate și unele atente la viața președinților americani, precum și anumite situații de indisponibilitate, în 1947 a fost adoptată ,,Legea de succesiune’’, modificată în mai multe rânduri, care stabilește ordinea de succesiune în cazul dispariției sau indisponibilității președintelui. Ordinea de succesiune este următoarea: 1) vice-președintele; 2) speaker-ul Camerei Reprezentanților; 3) președintele pro tempore al Senatului; 4) secretarul de stat; 5) secretarul la apărare; 6) secretarul la justiție; 7)secretarul la interne; 8)secretarul la agricultură; 9) secretarul la comerț; 10)secretarul la munca; 11) secretarul la sănătate și servicii umane; 12)secretarul pentru locuințe și dezvoltări urbane; 13) secretarul pentru transporturi; 14) secretarul pentru energie; 15)secretarul pentru problemele veteranilor.

În S.UA. președintele nu este ales în mod direct de către popor, ci de mării electori, al căror număr este egal cu cel al deputaților și senatorilor, luați împreună (538, ceea ce implică o majoritate de 270 voturi al marilor electori). Ponderea votului popular nu coincide cu numărul de electori care vor sprijini candidatură unui candidat sau altuia, deoarece statele mari dispun de un număr mai mare de electori, iar câștigătorul alegerilor într-un stat va dispune de toți electorii acestuia.

Un rol deloc neglijabil îl ocupă și soțiile președinților americani care au constituit întotdeauna nu numai un sprijin în campania eletorala a soților lor, dar s-au impus că și militante active pe tărâmul drepturilor omului și al vieții sociale. Pot fi citate, în deosebi, Eleonor Roosevelt, Jacqueline Kennedy, Claudia Johnson, Patricia Nixon, Rosalynn Carter, Nancy Reagan, Barbara Bush, Hilary Clinton, Laura Bush.

Franklin Delano Roosevelt remarcă, pe bună dreptate:,,Presidentia nu este numai un serviciu administrativ;ea este ultimul dintre acestea. Ea este mai mult decât o funcție de inginerie, eficientă sau ineficientă. Ea este în mod proeminent un loc de conducere morală. Toți mării nostrii președinți au fost lideri ai gândirii în vremuri când anumite idei istorice trebuiau să fie clarificate în viața națiunii’’.

IV.4. Șeful statului în regimul prezidențial al Braziliei

Principala trăsătură a acestui tip de regim este aceea că întreaga putere executivă este concentrată în mâna unei singure persoane alese fie prin vot direct, fie prin vot indirect. Prin acest lucru se are în vedere conferirea organului executiv, adică președintelui, o oarecare independență în raport cu organul legiuitor. Președintele, fiind ales de către electorat, nu poate fi revocat din funcție în cazul în care primește votul de neîncredere din partea Parlamentului.

Astfel, o altă caracteristică fundamentală a acestui regim este aceea că executivul nu răspunde pentru acțiunile sale în fața legislativului și că are întotdeauna șansa de a-și duce la bun sfârșit mandatul.

Structura monocefală a executivului prezidențial. Șeful statului este și șeful guvernului; Desemnarea șefului executivului, adică a președintelui, prin sufragiu universal; Imposibilitatea dizolvării reciproce a executivului și a legislativului (lipsa presiunii reciproce dintre puteri); Președintele îi numește și îi demite pe membrii cabinetului care sunt răspunzători numai în fața președintelui; Președintele, în principiu, nu poate fi ales pentru mai mult de 2 mandate.

Conform constituției din 1988, Brazilia este o republică federativă prezidențială. Forma de guvernământ a fost inspirată din modelul Statelor Unite, însă sistemul juridic brazilian urmează tradiția romano-germanică a dreptului pozitiv. Unitățile federative ale Braziliei nu se bucură de aceași autonomie ca cele ale Statelor Unite, prerogativele de autoguvernare ale statelor federative sunt extrem de limitate prin puterea lor redusă privind legiferarea. Sistemul politic brazilian este bazat pe principiul separării puterilor al lui Montesquieu, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească fiind independente și având aceeași importanță.

Puterea executivă este exercitată de Președintele Republicii, care cumulează funcția șefului statului cu cea a șefului guvernului. Este ales pentru patru ani și poate fi consecutiv reales. Președintele actual este Luiz Inácio Lula da Silva. Puterea legislativă este reprezentată de Congresul Național, împărțit în două camere — Camera Deputațiilor cu mandatul de patru ani și Senatul Federal, membrii căruia au mandatul de opt ani. Puterea judecătorească este exercitată de curți și tribunale. Instanța superioară a puterii judecătorești este Tribunalul Federal Suprem, compus din unsprezece judecători numiți de președinte cu aprobarea Senatului.

Sistemul juridic brazilian este bazat pe tradiția romano-germanică. Astfel, conceptele dreptului civil prevalează asupra practicilor dreptului comun. Cel mai important act legislativ în Brazilia este Constituția Federală, promulgată la data de 5 octombrie 1988. Orice altă legislație sau decizie a tribunalelor și curților trebuie să fie conforme principiilor sale. Statele federale componente au constituțiile lor proprii, care de asemenea nu pot să fie în contradicție cu cea federală. Un caz aparte îl constituie Districtul Federal, care deși este una dintre cele 27 de unități federative, nu are o constituție proprie, ci o așa numită „lege organică”, asemenea fiecarărui municipiu.

Brazilia este o federație constituită prin uniunea indisolubilă a celor 27 de unități federative (26 de state-membre și Districtul Federal), având un număr total de 5.564 de municipii. Toate unitățile administrativ-teritoriale dispun de personalitatea juridică a dreptului public, astfel, similar fiecarărei persoane fizice de pe teritoriul național (cetățean brazilian sau străin), posedă drepturi și îndatoriri stabilite prin Constituția Federală. Dispun de autoadministrație, autoguvernare și autoorganizare, care înseamnă că au dreptul să-și aleagă liderii și reprezentanții politici și să-și administreze afacerile publice fără ingerințe din partea altor entități administrative. Statele și municipiile pot să secesioneze sau să se unească dacă populația lor decide în acest sens printr-un referendum. De acest drept nu beneficiază Districtul Federal.

IV.5. Șeful statului în regimul semiprezidențial al Franței

În cadrul sistemului semi–prezidențial președintelui îi revine rolul de arbitru între puterile statului, fiind ales de întregul popor, de fapt puterea executivă apatinand Guvernului. Totodată în sistemurile semi–prezidențiale președintele poate dizolvă parlamentul, în anumite situații specifice prevăzute în Constituție, în timp ce în sistemul prezidențial, președintele nu poate face acest lucru. Aceasta reprezentând cea mai impotantă deosebire între regimul prezidențial și cel semi–prezidențial. în sistemul anumitor constituții președintele are aceleași atribuții privind funcțiile militare și cele de politică externă.

Republica semi-prezidențială este o formă de guvarnamant în care primul ministru și președintele sunt ambii participanți activi în administrația statului. Acest sistem diferă de republică parlamentară prin faptul că șeful statului este ales prin vot universal, având un rol mai mult decât protocolar. Iar diferența fața de republică prezidențială este aceea că guvernul este desemnat de Președinte, dar votat de Parlamentsi este responsabil în fața acestuia, care îl poate de altfel și demite printr-o moțiune de cenzură. Termenul de "republică semi-prezidențială" a fost prima dată folosit în anul 1978 de către politologul Maurice Duverger pentru a descrie A Cincea Republică Franceză. 

Prim-ministrul este șeful guvernului, împărțind totuși puterea executivă cu președintele statului. Acesta din urmă îndeplinește funcții importante mai ales în domeniul politicii externe și celei de apărare și de securitate (domaine reservee). De asemenea, Președintele propune Parlamentului primul-ministru spre validare, și poate dispune suspendarea din funcție a unor miniștri dacă aceștia sunt anchetați pentru fapte penale. Miniștrii sunt numiți de Președinte, la propunerea Primului-Ministru. în republicile semiprezidențiale, șeful statului este ales direct de către cetățeni, conferindu-i acestuia o credibilitate sporită.

Instituția prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice ale Frântei. Cu privire la desemnarea președintelui republicii, după modificarea constituțională din 1962 această se face în mod direct de către întreaga populație. Reformă din 1962 a dat un surplus de autoritate instituției prezidențiale, stabilind că președintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct.

Președintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obținută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a două duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezența numai cei doi candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului președinte are loc la cel puțin 20 și cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului președintelui în exercițiu.

În caz de vacantă a președinției, indiferent de cauza, sau în cazul unei incapacități constatate de Consiliul Constituțional, sesizată de Guvern și hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcțiile președintelui republicii sunt exercitate provizoriu de președintele Senatului, iar dacă acesta nu are capacitatea de a exercita aceste funcții, de către Guvern.

În caz de vacantă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituțional, scrutinul pentru alegerea unui nou președinte are loc, cu excepția unor situații de forță majoră constatate de către Consiliul Constituțional, la cel puțin 20 de zile și la cel mult 35 de zile de la declararea vacantei.

Președintele este responsabil politic în fața poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul își exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcția de președinte al statului; dar responsabilitatea președintelui poate să intervină tn anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când președintele este judecat de o înaltă Curte de Justiție. în principiu președintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exercițiului funcțiilor sale. Răspunderea președintelui pentru înaltă trădare este de competența unei înalte Curți, care se compune din 12 persoane. Procedura în fața înaltei Curți este declanșată printr-o sesizare, printr-o rezoluție care este votată de fiecare Camera cu majoritate absolută.

Înaltă Curte este asistată de o comisie de instrucție compusă din 5 membrii ai Curții de Casație, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucția este încredințată unei asemenea comisii demonstrează dorința de a jurisdictionaliza procedura.

În ceea ce privește puterile președintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, sesizarea Consiliului Constituțional.

Există un număr de puteri ale președintelui care sunt împărțite cu alte organe, situație în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale președintelui. Cu privire la atribuțiile pe care președintele le exercita fața de națiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relațiilor internaționale, calitatea să de comandant al armatei și recurgerea la prevederile art. 16 din Constituție.

Printre atribuțiile președintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără și semnarea ordonanțelor și decretelor acestuia, precum și numirea unor înalți funcționări.

Fața de Parlament, atribuțiile președintelui privesc intervenția în procedura legislativă, președintele putând să intervină în ceea ce privește retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniștrii. De asemenea, în relațiile cu puterea legislativă, președintele poate dizolvă Adunarea Națională, ceea ce constituie una din atribuțiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă și situații când dizolvarea este imposibilă, de pildă atunci când se aplică art.16.

Tot privitor la relațiile președintelui cu puterea legislativă putem menționa dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( așa numitul „drept de veto suspensiv”), dar această atribuție este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea și închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

În afara atribuțiilor menționate, mai pot fi citate : inițiativa revizuirii Constituției, sesizarea Consiliului Constituțional și exercitarea unor înalte funcții onorifice, că protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

IV.6. Șeful statului în regimul semiprezidențial al Portugaliei

Este o republică semiprezidentiaia. Președintelui îi revin prerogative substanțiale în procesul de guvernare a țării fiind în drep de a influența cele ialte autorități ale viețîi politice (parlamentul, șeful guvernului).

Competente personale: comandant al fortilor armate, promulgă legi.

Competente în domeniul ralatiilor internăționale: numește și acreditează ambasadori, rativica tratate internăționale. Competente în domeniul legislativ: dreptul de veto.

Președintele Portugaliei este ales prin vot majoritar în cadrul alegerilor desfăsurate pe teritoriul întregii tări bucurându-se de o autoritate considerabilă. Mandatul Președintelui Portugaliei este de cinci ani și, la fel că în cazul Sloveniei, nici un președinte nu poate ocupă această funcție pentru mai mult de două mandate consecutive. Președintele este învestit cu importante puteri politice, nefiind un simplu simbol al unității naționale, ci chiar șeful statului.

În plus presedintele anuntă organizarea alegerilor, convoacă sesiuni speciale ale Adunării Republicii si numeste Primul Ministru. Spre deosebire de Franta, parlamentul Portugaliei este unicameral, reprezentat de Adunarea Republicii, o adunare reprezentativă a tuturor cetătenilor portughezi, o structură cu autoritate supremă.

IV.7. Șeful statului în regimul parlamentar al Marii Britanii

UK (United Kingdom), adică Regatul Unit (al Marii Britanii și Irlandei de Nord) este un stat sau un stat-natiune, format nu din provincii, ci din asa-numite "țări". Aceste" țări" sunt departe de a fi țări propriu-zise (adică state suverane sau state-națiuni suverane).

Sunt ținuturi istorice, ca și Basarabia, Moravia, Silesia, Slavonia, Rumelia, Moldova, Anatolia, Kurdistan si/sau Punjab. Regatul Unit sau, colocvial (mai putin formal), Marea Britanie, este un stat-natiune, adica o tara independenta si suverana, formata din Anglia (England), Tara Galilor (Wales), Scotia (Scotland), Irlanda de Nord (Northern Ireland) si multe insule apartinind arhipelagului britanic, cunoscut sub numele (tot colocvial) de British Isles (The Isle of Man si Shetland Islands sint citeva insule importante ale Regatului Unit). Există tinuturi cu traditii istorico-culturale autonome solide (numitre popular "countries") ce fac parte, politic si administrativ, din ceea ce formal se numeste Marea Britanie sau Regatul Unit. Șeful guvernului Regatului Unit este PM (primul ministru, the prime-minister, seful cabinetului ministerial), iar Șeful Regatului Unit (the head of state) este reprezentantul Monarhiei, adică Regina.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este o monarhie constituțională pe bază de ereditate. Șeful statului este monarhul. El (sau ea) are sarcina să numească, la propunerea primului ministru sau al membrilor guvernului, episcopii Bisericii Anglicane (biserica de stat din Marea Britanică), judecătorul suprem și conducătorii armatei, toți aceștia depunând jurământul în fața regelui sau a reginei. Sarcinile monarhului sunt de natură reprezentativă, ceremonială și integrativă. Regina Elisabeta a II-a, din familia Hannover-Windsor-Mountbatten a fost înscăunată în anul 1952. Ea (și familia regală) își reprezintă țara în interiorul și exteriorul țării și este liderul Bisericii Anglicane. Regina emite acte statale ca de exemplu actul anual de deschidere a lucrărilor Parlamentului, cu care ocazie ea citește declarația de guvernare a primului ministru, conferindu-i astfel legitimitate. Poziția ei, deasupra oricărei dispute dintre partide, o face să apară ca o persoană cu capacități de integrare, recunoscută la nivel național, chiar și pe vreme de război ori de criză.

Cea mai importantă funcție politică în sistemul de guvernare britanic este cea de prim-ministru. Primul ministru britanic are o poziție extrem de puternică, dispunând de un potențial de patronaj major, care îi permite de exemplu să numească circa 100 de deputați, membri ai partidului de guvernământ, în funcții ministeriale și extra-ministeriale, în pozițiile de conducere a unui număr mare de funcții publice de la sănătate la imigrare și până la BBC. Puterea deținută de primul ministru se sprijină și pe loialitatea partidului din care face parte și pe care îl conduce, pe Parlament și pe faptul că partidele nu trebuie să formeze de regulă coaliții.

Primul ministru trebuie să găsească în zilele noastre aprobarea poporului pentru politica pe care o susține și să se mențină într-un contact direct și permanent cu acesta prin intermediul mass-mediei. Influențarea materialelor despre guvernământ care apar în presă, controlul profesionist al propriei imagini așa cum se răsfrânge ea asupra opiniei publice a devenit între timp pentru șeful guvernului cel puțin la fel de important ca însăși substanța activităților sale. A devenit între timp o tradiție ca anumite informații să fie ținute secrete sau redate în mod selectiv și tactic. În ceea ce privește selecția și uzul tactic al informațiilor, acestea țin de jurnalismul de "lobby". Guvernul decide care sunt persoanele alese să facă parte din "clubul" exclusivist de 150 de jurnaliști care primesc zi de zi din partea purtătorului de cuvânt al guvernului informații "confidențiale", a căror sursă nu au voie să o dezvăluie.

IV.8. Șeful statului în regimul parlamentar al Germaniei

federal este ales pe un mandate de 5 ani. De către Adunarea Federală – organism reprezentat printr-un număr de membri ai Bundestagului. Egal cu cel al deputaților aleși potrivit principiului reprezentării proporționale în adunările reprezentative ale landurilor.

în regimurele parlamentare șeful statului învestit cu o parte din putere executivă are prin tradiție funcțîi „decorative", real puterea executivă fiind exercitată de primul ministru.

Președintele federal deține următoarele prerogative:

a. Reprezentarea Germaniei pe plan internațional

b. Incheerea tratatelor internaționale

c. Acriditarea și primirea reprezentanților diplomatici

d. Numirea și revocarea judecătorilor

e. Promolgarea legilor

f. Atribuții în formarea guvernului

g. Exercitarea dreptule de grațiere.

Președintele federal nu răspunde din punct de vedere politic de actele sale.

Președintele Republicii este ales pentru un mandat de cinci ani de către, Adunarea Centrală, neputând fi ales consecutiv decât o singură dată. Adunarea Federală se compune se compune din membrii Bundestag-ului și dintr-un număr egal de membrii aleși potrivit principiului reprezentării proporționale prin adunările reprezentative ale Landurilor. Este ales candidatul care obține majoritateea voturilor membrilor Adunării Federală, iar dacă în două tururi de scrutin nici un candidat nu obține această majoritate, în cursul unui al treilea tur de scrutin este ales cel care obține majoritatea voturilor.

Președintele nu poate fi membru al Guvernului, al unei Camere legislative, neputand exercita nici o altă funcție nemunerata , nici o meserie ori profesie și nu trebuie să facă parte din consiliul de administrație al unei inteprinderi.

Prerogativele funcției Președintelui Germaniei sunt limitate și anume: reprezintă Federația pe plan internațional, încheie tratate cu alte state și acreditează sau primește trimișii diplomatici. Tratatele care reglementează relațiile politice ale Federației sau privesc probleme ce țin de legislația federală, necesită aprobarea sau intervenția (sub formă de lege federală) a organelor respective competente; numește și revocă judecătorii și functiionari federali, precum și ofițerii și subofițerii; exercita dreptul de grațiere; promulgă legile; are atribuții de formare a guvernului.

Președintele nu răspunde politic fața de actele sale. Pentru a fi valabile ordonanțele și decretele. Președintelui, trebuie să fie contrasemnate de Cancelarul federal competent. Acest lucru nu se aplică desigur la numirea și revocarea Cancelarului federal și la dizolvarea Bundestag-ului. Președintele răspunde pentu violarea voluntară a Legii fundamentale sau a unei alte legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentată de cel puțin ⅟4 din memrii oricăreia din cele 2 camere, decizia de punere sub acuzare trebuie luată cu o majoritate de ⅔ din numărul membrilor camerei care a intiat procedura. Copetenta de judecată și de stabilire a vinovăției aparține Tribunalului Constituțional federal. Dacă Președintele este găsit vinovat, el este revocat din funcție.

Capitolul V.

ALEGERILE PREZIDENȚIALE DIN ROMÂNIA

POST-DECEMBRISTĂ

V.1. Scurt istoric și analiza alegerilor prezidențiale în România post-decembristă

1.Alegerile din 20 mai 1990

După euforia ce a urmat evenimentelor din 1989 a început perioada de tranziție la democrație și la economia de piață, ce s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât ar fi trebuit să fie. Imediat după revoluție se înființează Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, care pregătește primele alegeri libere. Acestea au loc în mai 1990 și sunt câștigate detașat de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale. În fruntea guvernului a fost numit Petre Roman.

Rezultatele alegerilor prezidențiale din 20 mai 1990, cu participare de 86% sunt: Ion Iliescu (FSN) 85,07%, Radu Câmpeanu (PNL) 10,64% și Ion Rațiu (PNȚ-CD) 4,29%.

Rezultatele alegerilor parlamentare desfășurate simultan cu cele prezidențiale sunt la Senat și respectiv la Camera Deputaților: Frontul Salvării Naționale 67,02% și 66,31%; Uniunea Democrat Maghiară din România 7, 20% și 7, 23%; Partidul Național Liberal 7,06% și 6,41%; Mișcarea Ecologistă din România 2,50% si 2,62%; Partidul Național Țărănesc 2,45% și 2,56%; Alianța pentru Unitatea Românilor 2,15% și 2,12%; Partidul Democrat Agrar din România 1,59% și 1,83%; Partidul Ecologist Român 1,38% și 1,69%; Partidul Socialist Democratic din România 1,10% și 1,05%; Partide cu procente mai mici de 1%,7,55% și 8,18%.

Apariția partidelor politice și alegerile din mai 1990 reprezintă succese ale acestei perioade, în timp ce participarea la vot de 86% exprimă optimismul românilor pentru viitor. În 1991 este adoptată o nouă Constituție a României, care reprezintă un nou pas în direcția cea bună. Din păcate aceasta perioadă este și una dintre cele mai agitate pe plan politic, economic și social în istoria post-decembristă a țării.

Scăderea abruptă a nivelului de trai și a puterii de cumpărare, și creșterea inflației și a prețurilor sunt fenomene care afectează o mare parte din populație, iar nemulțumirea crește. Au loc ample demonstrații de stradă împotriva conducerii nou alese. Alte tulburării sociale includ ciocnirile inter-etnice din Transilvania și expedițiile violente ale minerilor în capitală.

În urma acestora guvernul este schimbat, conducerea acestuia fiind preluată de Theodor Stolojan.

2. Alegerile din 27 septembrie 1992

În 27 septembrie 1992 au loc din nou alegeri generale care conduc la schimbări majore în conducerea țării: Ion Iliescu este reales președinte, în urma a două tururi de scrutin, iar Frontul Salvării Naționale câștigă alegerile parlamentare. Nicolae Văcăroiu este numit în fruntea guvernului și va rămâne în această funcție până la următoarele alegeri. Prezența la vot este mai scăzută decât în 1990, iar victoria FDSN nu mai este la fel de detașată, opoziția coalizată în CDR se clasează pe locul doi.

Rezulatele alegerilor prezidențiale în primul tur de scrutin cu participare de 76% sunt următoarele: Ion Iliescu 47, 43%, Emil Constantinescu 31,24%, Gheorghe Funar 10,88%, Caius Traian Dragomir 4,74%, Ion Mânzatu 3,05% și Mircea Druc 2,75%.

În turul de scrutin din 11 octombrie 1992 Ion Iliescu obține 61,43% iar Emil Constantinescu 31,24%.

Rezultatele alegerilor parlamentare la Senat și respectiv Camera Deputaților sunt: FDSN 28,29% și respectiv 22, 72%; CDR 20,16% și 20, 01%; FSN 10,38% și 10,19%; Partidul Unității Naționale Române 8,12% și 7,27%; Unitatea Democrată Maghiară din România 7,58% și 7,46%; Partidul România Mare 3,85% și 3,89%; Partidul Socialist al Muncii 3,18% și 3,04%.

Se înregistrează o serie performanțe în plan diplomatic. România devine membru asociat al Uniunii Europene și se alătură Parteneriatului pentru Pace al NATO. Pe plan politic situația se stabilizează, modernizarea sistemului legislativ continuă chiar și economia își revine puțin din șocul înregistrat în anii precedenți, se derulează Programul de Privatizare în Masă. Dar în realitate situația economică rămâne foarte gravă, sărăcia se accentuează, corupția de extinde, inflația crește necontrolat pe fondul unor politici monetare neadecvate.

3. Alegerile din 3 noiembrie 1996

Opoziția coalizată în Convenția Democrată Română câștigă alegerile parlamentare și prezidențiale, promițând mult așteptata schimbare. Se formează un guvern de coaliție ce include mai multe partide politice: PNL. PNȚCD, PD etc. Candidatul CDR, Emil Constantinescu, câștigă alegerile prezidențiale, în două tururi de scrutin. În primul tur de scrutin, cu participare de 76% rezultatele sunt următoarele: Ion Iliescu (PDSR) 32,25%, Emil Constantinescu (CDR) 28,22%, Petre Roman 20,54%, Gyorgy Frunda 6,02%, Corneliu Vadim Tudor 4,72%, Gheorghe Funar 3,22%, Tudor Mohora 1,27%, alți candidați ce au obținut mai puțin de 1%, 3,76%

În al doilea tur de scrutin din 17 noiembrie 1996, cu participare de 76%, rezultatele sunt Emil Constantinescu 54,44% și Ion Iliescu 45,59%.

Alegerile parlamentare au avut ca rezultat următoarele procente, în ordine pentru Senat și apoi pentru Camera Deputaților: CDR 30,70% și 30,17%; Partidul Democrației Sociale din România 23,08% și 21,52%; Uniunea Social Democrată 13,16% și 12,93%; Uniunea Democrată Maghiară din România 6,82% și 6,64% Partidul România Mare 4,54% și 4,46%; Partidul Unității Naționale Române 4,22% și 4,36%; Partidul Socialist 2,26% și 2,29%; Partidul Socialist al Muncii 2,15% și 2,16%; Alianța Național Liberală 1,92% și 1,57%; Partidul Pensionarilor din România 1,45% și 1,44%; Partidul Socialist Muncitoresc 1,33% și 1,73%; Alte partide sau candidați ce au obținut sub 1%, 8,36% și 10,84%. În mai puțin de 1 an de zile guvernarea CDR este la fel de dezamăgitoare ca și precedente. Dezamăgirea este poate mai mare întrucât toată lumea se convinge ca nici una din formațiunile politice importante ale României nu are capacitatea să conducă țara în mod eficient.

4. Alegerile din 26 noiembrie 2000

Prezența la vot la alegerile generale din 2000 este și mai redusă ca dovada a dezamăgirii în creștere a românilor. După prestația lamentabilă a guvernelor perioadei 1996-2000, voturile se îndreaptă din inerție spre opoziție, adică Partidul Democrației Sociale din

România, dar multe voturi se îndreaptă și spre Partidul România Mare. Datorită lipsei unor alternative politice de calitate, multe din voturile românilor devin voturi negative menite să pedepsească fosta administrație și nu neapărat să arate încrederea întru-un partid sau altul.

Astfel PSDR câștigă alegerile parlamentare și se întoarce la putere. Ion Iliescu ajunge în al doilea tur de scrutin cu Corneliu Vadim Tudor și este reales pentru a treia oară ca președinte al României, Ion Iliescu obține 66,83% iar Corneliu Vadim Tudor 33,17%, la o participare de 57% în al doilea tur de scrutin față de 65% în primul tur.

Rezultatele alegerilor parlamentare pentru Senat și Camera Deputaților sunt: PDSR 37,09% și 36,61%, PRM 21,01% și 19,48%, PD 7,58% și 7,03%;PNL 7,48% și 6,89%; Uniunea Democrată Maghiară 6,90% și 6,80%,CDR 2000 5,29% și 5,04%; Alianța pentru România 4,27% și 4,07%, PNL Câmpeanu 1,42% și 1,40%; Partidul Alianța Națională 1,22% și 1,38%; Alte partide sau candidați independenți ce au obținut procente sub 1%; 7,74% și 11,30%. Anii 2001-2004 reprezintă o nouă perioadă tipică pentru tranziția cu care ne-am obișnuit. Totuși s-a continuat modernizarea sistemului legislativ în vederea alinierii legislației interne cu cea a Uniunii Europene ca etape cerute de această și necesare cu stringență ca urmare a negocierilor procesului de aderare. Se înregistrează o creștere economică, dar insuficientă pentru acoperi golurile lăsate de guvernările trecute. Dar toate acestea sunt la nivel limitativ. Criticile sunt evidente și ne referim la numeroasele studii și rapoarte internaționale, unul dintre ele este Raportul de țară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2004, ce critică alegerile din iunie. Atunci s-au organizat două tururi de scrutin pentru primarii și consiliile municipale și județene. Observatorii la alegeri, internaționali și ai societății civile, au notat existența anumitor probleme, în principal legate de acuzații de activități de campanie și de alt gen în ziua alegerilor și lângă secțiile de votare, în ciuda interdicțiilor legale, de asemenea alegătorilor care împliniseră vârsta de 18 ani, vârsta legală de vot, între cele două tururi de scrutin, nu li s-a permis să voteze în turul doi, deși se pare ca în alte părți acest lucru le-a fost permis. Observatorii au notat ca multe discrepanțe în ceea ce privește rezultatul au apărut din interpretările diferite ale regulamentelor și procedurilor de vot, care erau vagi, mai degrabă decât dintr-o clară intenție a oficialilor locali sau naționali de a influența rezultatele, greșeli ce se regăsesc și la alegerile viitoare.

Referendumul din octombrie 2003 asupra amendamentelor propuse la Constituție au fost caracterizate de eforturi extinse ale oficialilor guvernamentali de a asigura minimum de 50 la sută din prezența la vot, cerut pentru ca referendumul să fie valid din punct de vedere legal. Grupurile de acțiune civică au raportat unele nereguli notabile, inclusiv presiuni politice asupra și de către liderii aleși locali și loterii speciale și alte materiale de atracție pentru a obține numărul de voturi, existând de asemenea și acuzații de abuz în privința urnelor mobile.

Guvernului a făcut progrese limitate în combaterea corupției la nivel înalt Punerea în aplicare a legislației anticorupție, îndulcite, a rămas deficitară, nu au existat condamnări în rândul oficiali, în ciuda atenție acordate de mass-media unei serii de cazuri de corupție implicând membri ai cabinetului și ai partidului de guvernământ.

Acestea sunt o parte din numeroasele probleme ale țării, nerezolvate ce au dus în final la și mai multă dezamăgire și neîncredere în instituțiile statului.

5. Alegerile din 2004

La alegerile din noiembrie 2004 prezența la vot este din nou în scădere față de alegerile precedente. Dezinteresul populației pentru vot este mare, iar forțele sunt relativ echilibrate, astfel încât nimeni nu se poate mândri cu o majoritate în Parlament. Turul I este umbrit de acuzații de fraudă, iar turul II aduce un rezultat în premieră pentru România post-decembristă- un președinte dintr-o tabără, și un partid câștigător în cealaltă.

Rezultatele alegerilor prezidențiale din al doilea tur de scrutin, cu participare de 55,21% la vot, sunt Traian Băsescu 55,21% și Adrian Năstase 48,77%.

Rezultatele alegerilor parlamentare sunt pentru Senat și respectiv pentru Camera Deputaților, din 12 decembrie 2004, cu participare de 58,51% sunt: Uniunea Națională PSD + PUR 37,17% și 36,80%;Allianța Dreptate și Adevăr PNL-PD 31,81% și 31,49%; PRM 13,65% și 12,99%; Uniunea Democrat Maghiară 6,23% și 6,20%; Partidul Noua Generație 2,36% și 2,24%, PNȚCD 1,92% și 1,86%, Alte partide sau candidați independenți cu procente sub 1%, 6,86% și 8, 42%.

Alegerile parlamentare din 28 noiembrie și în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale au fost caracterizate de nereguli larg răspândite se apreciază în Raportul de țară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2004, nereguli produse mai ales de decizia guvernului de a abandona folosirea cărților de alegător emise anterior și de a permite cetățenilor aflați în afara zonei de domiciliul să voteze la secțiile de votare de pa teritoriul țării.

Au existat acuzații numeroase privind persoane care au votat în mai multe locații, inclusiv unele rapoarte potrivit cărora unele partide politice au sprijinit aceste activități. Au existat de asemenea acuzații de abuz în privința așa numitelor urne mobile, transportate la alegătorii în vârstă sau infirmi; prezența prelungită a oficialilor aleși la secțiile de votare, contrar legii; amplasarea de afișe de campanie lângă secțiile de votare, în contravenție cu legea.

Organizațiile societăților civile și ale partidelor de opoziție de atunci, au afirmat de asemenea ca Biroul Electoral Central a permis frauda la nivel național în timpul numărării electronice a voturilor, deși investigațiile ulterioare nu au fost conclusive.

ONG-ul Pro Democrația, reprezentant al societății civile a anunțat că nu va trimite observatori la al doilea tur de scrutin, din cauza organizării defectuase a primului tur, dar și-a schimbat decizia după de guvernul a acceptat să ia măsuri pentru diminuarea posibilităților de fraudă.

În al doilea tur al alegerilor prezidențiale, de pe 12 decembrie, guvernul a limitat locațiile unde alegătorii aflați în afara zonei de domiciliul puteau vota, reducând posibilitățile votului multiplu.

Totuși, lipsa de suficiente locații alternative și închiderea acestor locații în timp ce mulți alegători mai stăteau încă să voteze au rezultat în privarea de dreptul de a vota a sute și posibili a mii de alegători, în special în marile orașe. Membri ai opoziției de centru-dreapta au acuzat PSD de a fi restricționat în mod intenționat votul prin această metodă, știindu-se că alegătorii din zonele urbane au sprijinit în mod istoric partidele de centru-dreapta.

Au existat informații credibile în unele zone potrivit cărora oficiali locali sau cei care au supravegheat procesul de vot și aveau preferințe politice să le spună cetățenilor cum să voteze, sau situații în care afișele electorale au fost amplasate prea aproape de centrele de vot. În ciuda acestora anchetele nu au dovedit nimic clar, astfel rămâne s-a vedem cum vor guverna aleși noștri.

Atât la alegerile din 1996 cât și la cele din 2000 o serie de candidaturi au fost contestate la Curtea Constituțională.

În sprijinul contestațiilor s-au invocat, printre altele, prevederile art.10 din Legea 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, potrivit cărora ,, Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Președinte al României”.

În bogata sa jurisprudență în materia alegerilor prezidențiale, Curtea Constituțională a soluționat practic toate genurile de contestații privind înregistrarea sau neînregistrarea unor candidaturi, contestații împotriva soluțiilor date de birourile electorale de circumscripție plângerilor referitoare la împiedicarea desfășurării campaniei electorale, precum și cereri pentru anularea alegerilor.

Motivele formulate împotriva înregistrării unor candidaturi au fost diverse, însă cea mai mare parte dintre ele nu constituiau impedimente juridice pentru înregistrarea candidaturii. Prin natura lor aceste motive de ordin politic, economic și moral exced atribuțiilor Curții Constituționale, definite de Constituție și Legea 69/1992, putând fi apreciate de către corpul electoral cu prilejul exprimării votului. Au existat însă, și motive privind neîndeplinirea condițiilor cerute de Constituție, cum ar fi dubla cetățenie deținută de candidat sau numărul de mandate îndeplinite.

Împotriva înregistrării candidaturii lui Ion Iliescu s-au formulat mai multe contestații privind numărul de mandate pe care acesta le-a exercitat. Curtea Constituțională a respins toate aceste contestații, invocând fie principiul neretroactivității legii (care se aplică și Constituției, fie diferențele juridice dintre mandatele exercitate de Iliescu, reținând ca mandat constituțional doar pe cel exercitat între 1992-1996.

În opinia autorilor contestațiilor am fi în prezența mai multor ,,mandate” îndeplinite deja, cuprinse în perioada decembrie 1989 și decembrie 1992, care astfel cum ele au fost periodizate, ar conduce la concluzia că persoana a cărei candidatură se contestă a îndeplinit patru ,,mandate”.

Indiferent însă de modul de periodizare, argumentul adus în atenție implică examinarea următoarelor probleme: natura juridică a actelor normative preconstituționale, pe baza cărora s-au îndeplinit presupusele mandate; instituția mandatului prezidențial și raportul dintre acesta și funcția de șef al statului, îndeplinită anterior.

S-au invocat, explicit sau implicit, prevederile Decretului-lege 2 din 27 decembrie 1989 și cele ale Decretului –lege 92din 14 martie 1990, acte normative preconstituționale, care între altele, au cuprins și reglementări cu privire la instituția de șef al statului.

Invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimității constituționale a candidaturii lui Ion Iliescu, abstracție făcând dispozițiile legii fundamentale, chiar dacă este pertinentă, nu este concludentă, din moment ce obiectul contestațiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziții din Constituție, imprimă litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului constituțional. Or, în contenciosul constituțional, Curtea, garant al supremației Constituției, trebuie să se raporteze la dispozițiile acesteia, nu la cele ale unor acte subsecvente și inferioare acestora. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face abstracție de un asemenea imperativ, socotindu-se că ne aflăm în prezența unui simplu contencios electoral, este de la sine înțeles că norma legală nu poate fi opusă normei constituționale. Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanță cu dispozițiile art. 81 alin 4 din Constituție, referindu-se la aceeași interdicție ce privește exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice altă interpretare, neefind constituțională, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.

În legătură cu Decretul-lege 2/1989 Curtea Constituțională a constat că prin nici una din prevederile acesteia nici măcar nu se indică funcția de șef al statului sau mandatul prezidențial. Art. 5 din acest act normativ se referă la Președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, stabilindu-i sumar atribuțiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui șef de stat, altele însă neavând nimic în comun cu aceste prerogative.

Unele atribuții dintre cele care ar fi putut aparține unui șef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din acel act normativ, Consiliului Frontului Salvării, ca organ colegial de putere. Prin Decretul –lege 92/1992 s-a instituit pentru prima dată după 1989 funcția de șef al statului, sub denumirea de ,,Președinte al României”.

În condițiile date reglementarea acestei instituții se remarcă prin elemente specifice esențiale, diferite de Constituție, îndeosebi cele la care s-au referit art. 9 alin 2,art. 10 alin 2, art. 81 și 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicția pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii și momentul de la care cel ales este declarat Președinte, precum și cele care au stabilit atribuțiile Președintelui și raporturile sale cu celelalte autorități publice.

Este de observat că Decretul lege 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcției de Președinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituționale actualmente în vigoare, având ca obiect instituția de Președinte al României, cele două instituții sunt esențial diferite.

Pe calea unei asemenea examinări comparative rezultă așadar, că sub aceeași denumire au fost reglementate instituții de autoritate publică esențialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă, în condiții de stabilitate constituțională.

Totodată, trebuie remarcat că nici un act normativ preconstituțional nu consacră instituția mandatului prezidențial. Această instituție este pentru prima oară reglementată prin Constituția din 1991. Mandatul prezidențial are determinări constituționale specifice și inedite

față de reglementările anterioare.

Un alt motiv pentru contestarea candidaturii lui Ion Iliescu este acela că, după intrarea în vigoare a Constituției, de la data de 8 decembrie 1991 și până la alegerile din septembrie 1992, acesta a îndeplinit un alt mandat constituțional. Dar exercitarea funcției de Președinte în această perioadă s-a făcut în temeiul prevederilor art. 151 alin 1 din Constituția din 1991, potrivit „Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții rămân în funcțiune până la constituirea celor noi”.

Curtea a constatat astfel că mandatul de Președinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituțional al lui Ion Iliescu.

Trebuie reținut faptul că nici Constituția și nici legea electorală nu dispun în privința duratei ce trebuie să fi avut cele două mandate care ,,pot fi și consecutive”. Iată un neajuns constituțional care poate fi în cadrul unei viitoare legi electorale.

Un alt motiv întâlnit destul de des în laborioasa activitate a Curții Constituționale, în materia contenciosului electoral, se referă la constituționalitatea listelor de susținători cerute de Legea 69/1992 pentru înregistrarea unei candidaturi. Facem precizarea că toate contestațiile formulate pe acest motiv au fost respinse, Curtea statuând că, în cadrul îndeplinirii atribuției de veghere la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României nu poate să exercite controlul asupra constituționalității dispozițiilor legii electorale.

Cu toate acestea Curtea a exprimat un punct de vedere și în această privință.Argumentația folosită în ultima hotărâre pronunțată într-o contestație ce se baza pe un astfel de motiv, cea mai completă de până acum, face inutilă orice cerere ulterioară a verificării constituționalității dispoziției legale privind listele de susținători necesare înregistrării unei candidaturi. Constituția României prevede că ,,prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral”.

Sistemul electoral cuprinde, în mod detaliat, condițiile și procedura desfășurării alegerii tuturor autorităților reprezentative cum este de altfel și Președintele României. In temeiul acestei prevederi constituționale, Parlamentul a adoptat Legea 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, deși legea fundamentală nu prevede în mod expres elaborarea unei legi pentru reglementarea acestei proceduri. Curtea consideră că o astfel de prevedere nu era necesară atâta vreme cât Președintele este ales în aceleași condiții ca și Camera Deputaților și Senatul care sunt ,,alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale”.

În opinia Curții precizarea că procedura alegerii Președintelui României se desfășoară conform legii electorale ar fi fost chiar superfluă. Legea 69/1992 nu încalcă și nici nu modifică dispozițiile referitoare la condițiile de eligibilitate ( considerate condiții de fond), după nici nu adaugă alte condiții de natura celor rezervate reglementării prin lege constituțională. Astfel, regulile privind alegerile prezidențiale sunt considerate a fi condiții procedurale (de formă) ce trebuie îndeplinite pentru înregistrarea unei candidaturi.

Curtea a statuat că atât desfășurarea alegerilor și stabilirea rezultatului scrutinului, cât și validarea candidaturii trebuie să respecte principiul reprezentativității. Prin urmare, stabilirea numărului minim de susținători pentru înregistrarea unei candidaturi este o atribuție constituțională a legiuitorului iar opțiunea acestuia nu contravine nici unei dispoziții și nici unui principiu constituțional. De altfel, prevederi similare există și în legislația altor state inclusiv a celor considerate că au o tradiție constituțională democratică.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă președintele în exercițiu poate candida pentru un al doilea mandat pe listele unui partid politic sau dacă, în același mod, poate candida pentru funcția de senator sau deputat. Răspunsurile au fost în unanimitate pozitive.

6. Alegerile din 2009

Este pentru prima oară în România postdecembristă când alegerile prezidențiale se desfășoară separat de cele parlamentare, primele alegeri prezidențiale care s-au desfășurat odată cu un referendum și primele alegeri prezidențiale din România după aderarea la Uniunea Europeană.

Potrivit informațiilor date publicității de Biroul Electoral Central, pe listele electorale permanente sunt înscrise 18.347.397 de persoane.Alegerile prezidențiale sunt valabile, indiferent de numarul alegatorilor care au participat la vot.Dintre cei 12 candidați înscriși în această cursă electorală, 4 sunt propuși de partide și alianțe politice parlamentare, 5 candidează din partea unor partide neparlamentare și 3 sunt independenți.

Potrivit Legii 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările aduse, ordinea pe buletinul de vot, se face prin tragere la sorți, de către președintele Biroului Electoral Central, în felul urmator:

– În prima etapă, se stabilește ordinea pentru candidații formațiunilor politice reprezentate în Parlament, respectiv: PNL, PDL, PSD+PC, UDMR.

– În a doua etapă, se stabilește ordinea pentru candidații formațiunilor politice neparlamentare și candidații independenți, respectiv: PNG-CD, PV, PER, PRM, PAS, Sorin Oprescu, Constantin Potarca si Eduard Manole.

Competiția pentru alegerea Președintelui României s-a desfășurat în 48 de circumscripții electorale – dintre care 41 de circumscripții județene, 6 ale secțiilor de votare din sectoarele Municipiului București și una pentru secțiile de votare din străinătate.Pentru exercitarea dreptului la vot, autoritățile au organizat 21.707 secții de votare, dintre care 21.413 interne și 294 externe. Dintre acestea, 18.053 sunt secții normale și 3.360 sunt secții speciale.

Alegerile prezidențiale din România din anul 2009 au avut loc la expirarea mandatului actualului președinte al țării, Traian Băsescu. Acesta a depus jurământul la data de 20 decembrie 2004 și deținea, potrivit Constituției, un mandat de 5 ani. Și-au putut depune candidatura pentru funcția de președinte cetățenii români în vârstă de cel puțin 35 de ani, care au strâns cel puțin 200.000 de semnături ale cetățenilor cu drept de vot.

Primul tur de scrutin a avut loc pe data de 22 noiembrie, iar turul doi, pe 6 decembrie.S-au înscris 12 candidați dintre care 3 independenți. Radu, Principe al României, soțul Prințesei Margareta a României și-a anunțat candidatura la alegerile prezidențiale la 9 aprilie 2009; ulterior s-a retras din cursa electorală.Nati Meir, candidat independent, a fost arestat pe 20 octombrie 2009 pentru punere în circulație de valori falsificate. Două zile mai târziu și-a anunțat retragerea din cursa prezidențială.

În al doilea tur de scrutin s-au calificat candidatul PSD Mircea Geoană și președintele în exercițiu Traian Băsescu, ultimul câștigând un nou mandat cu 50,33% din voturi. Partidul Social Democrat a contestat rezultatul alegerilor, reclamând fraude electorale, dar Curtea Constituțională, după ce a cerut renumărarea voturilor anulate, a validat rezultatul alegerilor.

Biroul Electoral Central a înregistrat 12 candidaturi valide pentru alegerile prezidențiale din 22 noiembrie 2009, alte 15 fiind respinse întrucât nu îndeplineau condițiile legale.

Primul tur de scrutin a avut loc pe data de 22 noiembrie.Potrivit Biroului Electoral Central, Traian Băsescu a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale.La primul tur al alegerilor au fost prezenți 18.293.277 de alegători, care reprezintă 54,37% dintre cetățenii cu drept de vot.

Anunțul final al BEC a arătat că Traian Băsescu a obținut 3.153.640, adică 32,44% din voturi. Pentru a câștiga din primul tur, el ar fi avut nevoie de 9.146.639 voturi. Mircea Geoană a obținut 3.0027.838 voturi, adică 31,15%, iar Crin Antonescu 1.945.831 voturi, adică 20,02%. Diferența dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană a fost de 1,29%.

Potrivit rezultatelor finale în clasament urmează liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, cu 5,56%, Kelemen Hunor (UDMR), cu 372.764, adică 3,83%, Sorin Oprescu, 309.764 voturi, adică 3,18%, și George Becali, cu 186.390 voturi, adică 1,91%.

La nivelul secțiilor speciale au fost numărate 789 mii voturi.Primii clasați la primul tur al alegerilor au obținut rezultate apropiate ca procente de cele finale de la nivel național.Dintre cele 21.887.394 mii de buletine de vot primite, 11.940.702 buletine au fost neîntrebuințate și anulate. Alte 227 mii de buletine de vot au fost anulate după ce au fost completate greșit de cei care le-au utilizat.

În turul I s-a înregistrat o prezență de 53,52%, la închiderea urnelor. Pe 22 noiembrie, în București, prezența la urne pentru alegerile prezidențiale a fost, la ora 21.00, de 50,09% din cetățenii cu drept de vot, în sectorul 1 înregistrându-se o mai mare pondere, în timp ce cea mai mică a fost în sectorul 5, anunța, duminică, Biroul Electoral Central.

Potrivit lui Marian Muhuleț, purtătorul de cuvânt al BEC, în mediul urban, prezența la prezidențiale, la ora 21.00, a fost de 51,50%, iar în rural de 56,30%. Cea mai mare prezență la vot, până la ora 21,00, la alegerile prezidențiale, a fost înregistrată în județul Ilfov, respectiv 64,12% din totalul alegătorilor înscriși în liste, în timp ce cea mai mică prezență la vot a fost consemnată în județul Satu Mare – 41,65 %.

La turul I, peste 94.000 de români au participat la scrutin. S-a depășit, astfel, numărul total de voturi, la primul tur, pentru românii care au ales președintele în anul 2004 (40.869) și în 2000 (33.169). Cele mai aglomerate secții de vot din străinătate au fost în Republica Moldova, Spania, Italia, Franța, unde comunitățile de români sunt cele mai dezvoltate.

La referendum, numărul total de alegători care s-au prezentat la urne a fost de 50,95%.

Conform BEC, rezultatele parțiale ale referendumului național privind trecerea la un parlament unicameral arată că 77,78% din alegători au răspuns cu DA, iar 22,22% cu NU.

De asemenea, rezultatele referendumului privind reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 relevă că 88,84% din votanți au răspuns cu DA ăi 11,16% au răspuns cu NU. Pentru referendum, s-au prezentat la urne 9.320.240 cetățeni.

Conform rezultatelor obținute în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale 2009, în care nici unul dintre candidați nu a reușit să obțină peste 50% din voturile valabil exprimate, a fost organizat un al doilea tur de scrutin.

Campania electorală pentru turul al doilea al prezidențialelor a început de joi, 26 noiembrie, Traian Băsescu și Mircea Geoană având la dispoziție mai puțin de două săptămâni pentru a convinge electoratul.

Curtea Constituțională a României (CCR) a confirmat, faptul că Traian Băsescu și Mircea Geoană vor participa în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin organizat în data de 6 decembrie pentru alegerea președintelui României.

În conformitate cu dispozițiile art. 25 si 26 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională este unica autoritate publică în a cărei competență intră validarea rezultatului fiecărui tur de scrutin, asigurarea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatelor alegerilor pentru funcția de Președinte al României, precum și aducerea la cunoștință publică a acestora pentru fiecare tur de scrutin.

Președintele Traian Băsescu, care a candidat independent susținut de PD-L, a obținut în primul tur al alegerilor prezidențiale 32,44% din voturi, iar Mircea Geoană, candidat al Alianței PSD+PC, – 31,15%, potrivit rezultatelor finale prezentate de Biroul Electoral Central.

Pe data de 11 decembrie, Curtea Constituțională a decis renumărarea voturilor nule din al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Este vorba de 138.476 de voturi, de două ori mai multe decât numărul voturilor care îl despart pe Traian Băsescu de contracandidatul său, Mircea Geoană. Băsescu, aflat în vizită la Bruxelles, a catalogat decizia Curții drept normală, legală și constituțională. Renumărarea voturilor nule a relevat că din cele 138.476 de voturi nule înregistrate, 2.247 erau voturi valabile anulate în mod eronat, iar din acestea 1.260 de voturi erau pentru Traian Băsescu și 987 pentru Mircea Geoană. Împrejurările semnalate de PSD nu sunt de natură să ducă la anularea alegerilor, a declarat Curtea Constituțională în motivarea deciziei de respingere a cererii social-democraților de anulare a alegerilor.

Curtea Constituțională a considerat că, în cursul unui scrutin, sunt posibile anumite neregularități, dar valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunea și de amploarea lor. Magistrații au răspuns că acuzațiile privind votul multiplu, turismul electoral sau alte metode de fraudare trebuie probate de anchetele organelor de cercetare penală ale statului, înainte de a fi aduse ca argument pentru anularea alegerilor. Curtea ceruse BEC să renumere aproape 140 de mii de voturi nule. Aproape 2.000 dintre ele erau valabile, însă numărul a fost considerat insuficient pentru a înclina balanța în favoarea altui candidat decât cel validat.

În 14 decembrie 2009, în aceeași zi în care s-a finalizat renumărarea voturilor nule, Curtea Constituțională a validat rezultatul alegerilor, confirmând realegerea lui Traian Băsescu.

Curtea Constituțională l-a validat pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al României, el întrunind cel mai mare număr de voturi din cele valabil exprimate. În exercitarea atribuțiilor sale constituționale și legale, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a adoptat Hotărârea nr. 42 din 14 decembrie 2009, privind stabilirea și aducerea la cunoștința publică a rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al României, în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin desfășurat la 6 decembrie 2009.

V.2. Candidatura Președintelui României în funcție pe listele unui partid politic, alianțe politice sau alianțe electorale-constituționalitate.

Prevederile articolului 5 alin. 7 din Legea nr. 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului cu modificarile si completarile ulterioare, conform cărora „Președintele României, la data alegerii Camerei Deputaților și Senatului, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului poate candida ca independent pe listele unui partid politic unei alianțe politice sau alianțe electorale pentru obținerea unui mandat de deputat sau senator. În cazul în care este ales deputat sau senator , Președintele României este obligat ca, după, să opteze între calitatea de deputat sau senator și aceea de președinte” sunt constituționale?

Curtea Constituțională, adoptă o decizie nr. 339 din 17 septembrie 2004 asupra sesizării de neconstituționalitate a prevederilor articolului 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, pe care o vom analiza și noi.

Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie dispozițiile articolului 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, articol pe care l-am enunțat mai sus și prin care se consideră de autorii sesizării că se încălcă, dispozițiile constituționale prevăzute la art. 80 alin. 2 art. 84 alin. 1 și art. 37, care au următorul conținut:

-„Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate” (art.80 alin. 2).

-„În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată”(art. 84 alin. 1).

-„Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alin. 3, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alin. 3. Candidați trebuie să fi îndeplinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.” (Art. 37 Aln. 1 și 2 Constituția României )

Textele constituționale la care fac trimitere dispozițiile art. 37 din Constituție au următorul cuprins:

-„Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul Român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”(art. 16 alin. 3).

-„Nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale avocații poporului, magistrații, membri activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică” (art.40 alin. 3).

În esența, critica de neconstituționalitate formulată de cei 51 de deputați cu privire la dispozițiile art. 5 alin. 7 din Legea. nr. 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului constă în susținerea că, în condițiile în care Președintele României poate candida ca independent pe listele unui partid politic, unei alianțe politice sau electorale pentru obținerea unui mandat de deputat sau de senator, „nu-și poate păstra neutralitatea și echidistanța” necesare „pentru a-și îndeplini responsabilitatea constituțională de a media între puterile statului între acesta și societate”. De asemenea, se susține, chiar și de Corneliu Liviu Popescu că în calitate de candidat pe lista unui partid politic, chiar ca „independent”, „Președintele României va fi implicat părtinic, va fi identificat cu partidul pe listele căruia candidează, cu doctrina, programul politic și electoral, cu mesajul și acțiunea politică-publică a celui partid, cu acțiunile lui de campanie electorală”. În același timp, autorii sesizării de neconstituționalitate, coroborând dispozițiile articolului 84 alin. 1 din Constituție, republicată, privind incompatibilitatea dintre funcția de Președinte al României și calitatea de membru al unui partid politic, cu dispozițiile art. 37 alin. 1 și ale art. 40 alin. 3 susțin că Președintele „îi este restrâns- în virtutea acestei funcții- și dreptul de a fi ales pe lista unui partid politic”.

Examinând textul de lege criticat, prin raportare la dispozițiile din Constituție invocate de autorii sesizării ca fiind încălcate, Curtea Constituțională constată că între acestea nu există

nici un fel de incompatibilitate.

Dispozițiile constituționale invocate de autorii excepției nu interzic, nici explicit, nici implicit, posibilitatea ca Președintele României, în funcție de data alegerii Camerei Deputaților și Senatului, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, să candideze ca independent pe listele unui partid politic, unei alianțe politice sau alianțe electorale pentru mandat de deputat sau de senator.

Pentru care se pune în cauză este aceea dacă, în condițiile textului de lege criticat, Președintele României are sau nu dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 37 alin. 1 din Constituție, republicată, pentru dreptul de asociere. Din coroborarea dispozițiilor art. 37 alin. 1 și ale art. 40 alin. 3 din Constituție, avocaților poporului, magistraților, membrilor activi ai armatei, polițiștilor și altor categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică, care nu pot face parte din partide politice.

Curtea constată că Președintele României nu este prevăzut între categoriile de cetățeni, stabilite limitativ de cele două texte constituționale, cărora le este interzis dreptul fundamental de a fi ales, deși durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid, conform dispozițiilor art. 84 alin. 1 din Constituție, republicată.

În virtutea principiului că excepțiile sunt de strictă interpretare, Curtea nu poate considera că situația prevăzută de art. 84 alin. 1 din Constituție care stabilește o incompatibilitate politică temporară pentru Președintele României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituționale, să aibă consecința interzicerii dreptului de a fi ales pentru Președintele României, în condițiile în care acesta devine membru al unui partid politic. Curtea reține că numai printr-o interpretare forțată -prin adăugare la normele constituționale –situația prevăzută de art. 84 alin. 1 și în interdicția dreptului de a fi ales stabilită de art. 37 alin. 1 coroborat cu art. 40 alin. 3 din Constituție, astfel cum se susține în sesizarea de neconstituționalitate. O asemenea interpretare, care ar disimula o veritabilă creare a unei norme constituționale, contravine principiului supremației Constituției, prevăzut de art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală, precum și statutului constituțional și legal al Curții, care îi interzice rolul de legislator pozitiv.

În calitate sa de garant al supremației Constituției, prevăzută de art. 142 alin. 1 din Constituție republicată, Curții Constituționale îi este interzis potrivit dispozițiilor art. 2 din legea sa organică, în exercitarea controlului de constituționalitate, să modifice sau să completeze prevederile supuse controlului. Cu atât mai mult, Curții îi este interzis să procedeze, chiar printr-un act necesar de interpretare, la modificarea și completarea dispozițiilor constituționale, operațiuni supuse exclusiv regimului strict reglementat al revizuirii constituționale.

În legătură cu susținerea autorilor sesizării de neconstituționalitate, în sensul că posibilitatea oferită în textul criticat Președintelui României de a candida ca independent pe lista unui partid politic pentru un loc de deputat sau de senator ar face ca acesta să nu-și păstreze neutralitatea și echidistanță necesare exercitării funcției de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate Curtea constată că această susținere nu reprezintă un motiv de neconstituționalitate a dispoziției de lege supusă controlului. De astfel, textul invocat al art. 80 alin. 2 din Constituție, republicată, nici un are conținutul arătat de autorii sesizării, decât parțial, și nu privește relațiile dintre președinte și partidele politice. În realitate, textul se referă numai la rolul ce revine Președintelui României în cadrul statului. Problemă modului în care Președintele își exercită acest rol ține de măsură în care Președintele își îndeplinește obligațiile, de etică exercitării mandatului prezidențial, care, în caz că este încălcată grav, atrage răspunderea constituțională a titularul acestui mandat. De altfel, problema ridicată de autorii sesizării s-ar putea și cu privire la situația în care Președintele României ar candida pentru un al doilea mandat succesiv, astfel cum prevede art. 81 alin. 4 din Constituție, republicată. Cu toate acestea, nici un se poate concepe să se interzică Președintelui în funcție să candideze pe listele unui partid politic, unei politice sau alianțe electorale pentru cel de al doilea mandat succesiv, întrucât, astfel, textul respectiv ar deveni incapabil, lipsit de conținut. Pentru considerente expuse, Curtea Constituțională constată că prevederile art. 5 alin. 7 din Legea pentru Camerei Deputaților și a Senatului nu contravin prevederilor Constituției.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispozițiile art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, dispozițiilor art. 146 lit a din Constituție, republicată, precum și prevederile art. 11 alin. 1 lit A.a, art. 15 și 18 din Legea nr. 47/1992 (modificată și completată ulterior în 2010) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Curtea în numele legii, decide: Constată că dispozițiile art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților si Senatului sunt constituționale. Decizia este definitivă și general obligatorie.

Ne alăturăm opiniei lui Corneliu Liviu Popescu și facem următoarele precizări:

1.Problema de drept analizată de Curtea Constituțională prin decizia rezumată este aceea a compatibilității normelor legale electorale parlamentului privind dreptul șefului statului în funcție de a candida pe listele unui partid politic, alianțele politice ori alianțe electorale cu dispozițiile constituționale relative la neutralitatea politică a Președintelui României. Curtea Constituțională constată, pe de o parte, ca normele constituționale nu îl privează pe Președintele României de dreptul electoral a fi ales, iar, pe de altă parte, că neutralitatea politică a mandatului prezidențial nu este afectată de candidatura acestuia pe listele electorale ale unui partid politic, alianțe politice ori alianțe electorale.

2. În ceea ce ne privește, considerăm ca problema constituționalității normei legale în cauză poate fi analizată și din alte unghiuri, care demonstrează evident neconstituționalitatea ei. Soluțiile de neconstituționalitate la care ajungem sunt independente de problema de drept care a fost pusă în decizia constituțională în care a fost rezolvată.

În primul rând este de subliniat faptul ca Legea nr. 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) instituie, cu valoare de principiu, în art. 5 alin. 6 , interdicția candidaturilor independente pe listele de candidați depuse de partidele politice, alianțele politice și alianțele ele. De la această regulă există o singură excepție și anume tocmai aceea conținută de art. 5 alin. 7, referitoare la candidatura Președintelui României în funcție, ca independent, pe lista de candidați pentru Camera Deputaților ori pentru Senat a unui partid politic, alianțe politice și alianțe electorale.

Indiferent dacă soluția pe care a reținut-o Curtea Constituțională, în sensul constituționalității candidaturii șefului statului pe o listă parlamentară de candidați, este corectă sau nu, dispoziția legală în cauză este neconstituțională. Astfel, dacă, prin ipoteză, decizia Curții Constituționale este greșită, adică Președintele României nu are constituțional dreptul să-și depună candidatura parlamentară pe listele de candidați ale unui partid politic, alianțe politice și electorale, înseamnă că norma înscrisă în art. 5 alin. 7 din Legea nr. 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului este neconstituțională.

Dimpotrivă, dacă soluția instanței de contencios constituțional este corectă, deci

dacă prin Constituție se permite șefului statului să candideze pentru una din Camerele Parlamentului pe o listă a unui partid politic, alianță politica sau electorală, înseamnă că el trebuie să o poată face în condiții de deplina egalitate cu orice candidat. Numai că așa cum am arătat Președintele României în funcție are dreptul să candideze în calitate de independent pe liste, în timp ce pentru absolut ceilalți candidați, candidaturile independente pe listele unui partid politic, alianțe politice sau alianțe electorale sunt strict interzise. Rezultă că, în această a doua ipoteză, norma legală electorală este neconstituțională prin raportare la principiul constituțional al egalității și nediscriminării, înscris în art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție, raportat la dreptul constituțional de a fi ales, prevăzut de art. 37.

4. În al doilea rând, tot art. 5 alin. 7 din Legea 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) prevede că Președintele României în funcție poate candida pe listele de candidați parlamentari ale unui partid politic, alianțe politice ori alianțe electorale numai dacă se află în ultimele trei luni ale mandatului prezidențial. Ca și în cazul primei chestiuni, această regulă legislativă electorală este neconstituțională, apreciază Corneliu Liviu Popescu, indiferent de faptul dacă este sau nu corecta soluția afirmată de Curtea Constituțională în sensul constituționalității candidaturii șefului de stat pe o listă parlamentară de candidați.

Astfel, similar, dacă prin ipoteze statuarea Curții Constituțională este eronată, deci Președintele României nu are constituțional dreptul să-și depună candidatura parlamentară pe liste de candidați ale unui partid politic, alianțe politice ori electorale, rezultă că norma înscrisă în art.5 alin. 7 din Legea 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) este neconstituțională.

Invers, dacă decizia jurisdicției constituționale este corectă, deci dacă Legea fundamentală nu interzice Președintele României în funcție să-și depună candidatura parlamentară pe lista unui partid politic, alianțe politice ori alianțe electorale, înseamnă că acest lucru este permis indiferent de faptul că el se află sau nu în ultimele 3 luni de exercitare a mandatului prezidențial. Mandatul prezidențial este absolut același, din prima până în ultima sa zi. Dacă, așa cum a afirmat Curtea Constituțională, șeful statului are dreptul să candideze în alegerile parlamentare pe o listă politică de candidați, nu există absolut nici un temei constituțional să se recunoască acest drept numai pentru Președintele care se află în ultimele trei luni ale mandatului său, deci, a contrario, pentru a se interzice Președintelui României în funcție, dar care mai are mai mult de trei luni de mandat, să candideze pentru un mandat de deputat ori de senator pe lista de candidați depusă de o alianță electorală. Prin urmare, în această a doua ipoteză, textul este discriminator pentru Președintele României în funcție și care mai are mai mult de 3 luni de mandat prezidențial, încălcându-i dreptul constituțional de a fi ales. Rezultă că norma electorală legală intră în conflict cu dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. 1 și 2, purtând asupra egalității și nediscriminării, și ale art. 37 consacrând dreptul de a fi ales.

5. În al treilea rând, dispoziția electorală înscrisă în art. 5 alin.7 din Legea nr. 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) nu este în realitate, o normă juridica, adică o regula generală, impersonală și repetabilă. Ea a fost adoptată intuitu persone, nu pentru a fi aplicabilă în mod general și impersonal, ci pentru a răspunde unor interese legate strict de alegerile parlamentare din 2004, ale șefului statului în funcție, candidat pe listele parlamentare ale coaliției electorale din care face parte partidul de guvernământ, Ion Iliescu, fapt dovedit și de imposibilitatea practică a repetării alicării lui, la alte persoane.

Revizuirea constituțională din anul 2003 a dus la diferențierea duratei mandatului prezidențial (5 ani) de cel parlamentar (4 ani), astfel încât următoarele alegeri naționale simultane, parlamentare și prezidențiale, vor avea loc peste 20 de ani, în 2024. Din experiența de după 1989, nici o lege electorală nu avut o asemenea durată de viață, deci nici „speranța de viață” a actualei legi electorale parlamentare nu atinge 20 de ani. Această înseamnă că norma din art.5 alin. 7 vizează o situație de unică aplicare. Evident, este posibilă prelungirea sau scurtarea mandatelor parlamentar sau prezidențial, dar este aproape imposibil de crezut că o asemenea situație va genera alegeri prezidențiale și parlamentare simultane, iar șeful statului în funcție va fi fix în ultimele 3 luni ale mandatului său.

A introduce în legea electorală parlamentară o dispoziție care nu este o veritabilă normă juridică, deci generală, impersonală și repetabilă, ci care vizează explicit o singură persoană, cea care deține care mai înaltă magistratură în stat și care candidează pentru partidul de guvernământ și care va fi de unică aplicare, nu este compatibil nici cu rolul Parlamentului si al legiferării, nici cu valorile statului de drept și democratic, încălcând deci normele constituționale înscrise în art. 61 alin. 1 și art. 73 alin. 3 lit a, respectiv în art. 1 alin.3.

6. În concluzie, independent de caracterul corect sau greșit al soluției conținute în decizia constituțională pe care am adnotat-o, art. 5 alin. 7 din Legea 373/2004 (actualizată până la data de 20 august 2006) pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului este neconstituțional pentru mai multe motive, el încălcând dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 16 alin. 1 și 2, art. 37 , art. 61 alin. 1 și art.73 alin.3 lit. a din Constituție.

CONCLUZII

Rolul Președintelui României decurge din exercitarea sarcinilor și atribuțiilor acestuia, stabilite prin Constituție. Reglementările privitoare la Președintele României se găsesc în Titlul III, Capitolul Îi din Constituitia României, în art. 80-101. Analiză acestor reglementări relevă poziționarea Președintelui, că parte a puterii executive, în cadrul regimului politic actual. Constituția noastră instituie un executiv bicefal (dualist), format din Președinte și Guvern. Această presupune că funcția executivă este încredințată șefului statului și Guvernului, fiecare dintre aceștia având atribuții distincte, pe care le exercita relativ autonom. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagmă “șef de stat” însă, din examinarea funcțiilor și atribuțiilor Președintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil.

Ca și Parlamentul, Președintele este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat, ceea ce conferă un caracterul reprezentativ al funcției sale. împrejurarea că Parlamentul este organ suprem administrativ, nu implică nicidecum o subordonare a Președintelui fața de Parlament. Constituția României stabilește că Președintele reprezintă statul roman și este garantul independentei naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la bună funcționare a autorităților publice. în acest scop, Președintele României mediază între puterile statului, precum și între stat și societate.

Astfel, sintetizând aspectle și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raporturilor acestuia cu autoritățile publice și popor, putem să concluzionăm astfel:

1. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale, în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semi-prezidențiale, constituind singură asemănare cu această. Deși Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal , direct, secret și liber exprimat, bucurandu-se de aceeas reprezentativitate că și Președintele României, legea fundamental l-a calificat că “organul reprezentativ supreme al poporului roman”(art.61 alin 1).

2. Președintele României nu are drept de intiativa legislative, acest drept aparținând Guvernului, parlamentărilor și unui număr de 100.000 de cetățeni cu drept de vot (art. 74 alin. 1 din Constituție).

3. Deși Președintele este unul din subiectele care are ințiativa revizuirii Constituției, nu poate exercita acest drept din proprie intiațivă, ci numai la propunerea Guvernului.

4. O singură dată, Președintele poate refuză promulgarea unei legi (art.77 alin 2). în urmă reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate(art. 77 alin 3).

5. Președintele închiei tratate internațional în numele României, acestea fiind negociate de Guvern și pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificarea Parlamentului, în termen rezonabil (art. 91 alin.1).

Funcția de Președinte al republicii, în sistemul constituțional românesc, este o inovăție a perioadei comuniste. Tradiția constituțională românească nu a cunoscut această funcție, rolul de șef al statului revenind regelui. Evoluția aceste funcțîi în România este una interesantă, deoarece ea spune mai multe lucruri despre fondul schimbărilor efectuate cu prilejul Revoluției din 1989. Astfel, ipoteză de la care plecăm este aceea că, dincolo de formele pe care le îmbracă această funcție, în atributele efective ale Președintelui României (dezvoltate în cadrul Capitolului al Îi-lea din Constituția revizuită în 2003) se regăsesc, doar ușor reelaborate, prerogativele Președintelui Republicii Socialiste România, din Constituția din 1965.

Se confirmă necesitatea unei regândiri a actualei Constituțîi, atât în ceea ce privește relația dintre Președinte și Guvern (în cadrul puterii executive), precum și în relația să cu Parlamentul.

Regimul politic specific României este unul dintre aceste modele mixte, care, din punct de vedere formal, este mai apropiat de parlamentarism. Singurul element specific unui regim prezidențial este alegerea directă a președintelui. În rest, toate celelalte elemente ce definesc raporturile dintre instituțîi sunt specifice unei republici parlamentare. Nu întâmplător unii teoreticieni au denumit regimul politic românesc „parlamentarism prezidențializat” (se face distincția între dimensiunea formală, juridică și cea politică a regimului).

De altfel, nici noua lege pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, respectiv Legea nr. 373/2004 nu a adus nimic nou sub acest aspect, menținându-se tot scrutinul de listă, ceea ce nu poate fi decât negativ pentru alegerile viitoare. Totuși opinăm că Președintele României poate să intervină în baza atribuției conferite la articolului 90 din Constituție și să ceară poporului să-și exprime voința prin referendum, cu privire la necesitatea adoptării sistemului de scrutin uninominal.

Insistăm asupra adoptării acestui tip de scrutin întrucât, în opinia noastră el va determina o îmbunătățire a activității parlamentare.

Se impune, după opinia noastră, necesitatea elaborării unui cadru normativ adecvat, în vederea sancționării faptelor de corupție, nu în ultimul rând pentru controlul fenomenului corupției, precum și a unor organisme anticorupție ineficiente la nivel instituțional. La acestea s-ar putea adăuga, ca fiind eficiente pe termen lung, și măsurile la nivel educațional, prin care s-ar elimina diferitele mentalități învechite și toleranța față de mica corupție, percepută de opinia publică, în mod greșit ca o recompensare a funcționarului care, în fapt, își îndeplinește atribuțiile de serviciu pentru care este remarcat în baza unui contract de muncă.

Efectele negative ale acestui fenomen determină o reacție puternică a factorilor de decizie la nivelul societății, având în vedere conduita oscilantă determinată de acest flagel, între o conduită formală, afișată și oficială, și conduita ascunsă, reală.

În opinia noastră, integrarea europeană a României și aplicarea strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană este un proces complex. Acesta presupune nu numai progrese în direcția democrației societății și a economiei de piață, dar și perfecționarea și eficiența structurilor guvernamentale, adoptarea unei noi legii de organizare judecătorească, o nouă lege prin care să se garanteze proprietatea privată, domenii sensibile în vederea aderării României.

Funcționarea democrației trebuie să se bazeze pe respectarea legalității, adică să ne conformăm față de prevederile normelor prestabilite, obligatorii și impersonale.

Considerăm că, se impune tot mai mult, instituirea controlului permanent asupra tuturor structurilor care acționează pentru asigurarea legalității.

În opinia noastră, nu trebuie să se urmărească numai modul de respectare a legii și drepturilor fundamentale ale omului, ci și creșterea încrederii în instituțiile statale. Nu este nimic mai grav pentru societatea românească actuală decât percepția publică, potrivit căreia „nimic nu s-a schimbat”, optică desigur greșită, dar alimentată datorită unor disfuncționalități la nivelul unor structuri ale puterii.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, II, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Alina Elena Tanăsescu, Introducere în drept comparat, Editura Fundației România de mâine, Bucuresti, 2008,

Anton P.Parlagi, Dictionar de administratie publica, editia a III-a, editia CH Beck, Bucuresti 2011

A. Es. Ciobanu, Drept administrativ , editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Constanta Călinoiu, Victor Duculesacu,Drept constitutional comparat, Tratat, Editia a IV-lea, vol I, Editura Luminalex, 2007,

Claudia Gilia, Sisteme si proceduri electorale, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007

Cristian Ionescu, Tratat de drept international, Editura All Beck, Bucuresti, 2003

Dan Ciobanu,Victor Duculescu, Drept constituțional si instituții politice, Editura Hyperion, Bucuresti, 1993

L. Dragne, Drept constitutional si institutii politice, editura Univ. Juridic, Bucuresti 2012

Diana Apostol Tofan, Drept Administrativ, vol.I, Editia aII-a, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Diana Apostol Tofan, Drept Administrativ, vol.II, Editia aII-a, Editura CH Beck, Bucuresti, 2010

St. Deaconu, Institutii politice, editura CH Beck, Bucuresti 2012

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ – Organizarea de stat în România, Editura Lucrețius, București, 1998

Emil Bălan, Institutii administrative, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Florin Tănăsescu, Doctrine și instituții publice, Ediția a IV-a, Editura Fundației România de mâine, București, 2006

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept Administrativ Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Universul Juridic, București, 2009

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice – tratat I , editura Europa Nova,București, 1996

Constantinescu, E. Manuel, TEordor Narcis, Verdinas verginia, Dictionar de Dr public, drept constitutional si adiministrativ, editura CH Beck, Bucuresti 2011

Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994

Anton P.Parlagi, Dictionar de administratie publica, editia a III-a, editia CH Beck, Bucuresti 2011

Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Romfel, București, 1995

Valerică Dabu, Drept constituțional și administrativ, Ediția a IV-a revizuită și actualizatăcu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005, Editura SNSPA, București 2005

Verginia Vedinas, Drept administrativ, Editia aIV-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Verginia Verinas, Drept administrativ, editura Universul Juridic,2012, Bucuresti

C.R Tomescu, Raporturile dintre Guvern si Pralament, CH Beck, Bucuresti 2012

Articole, publicații online și studii de specialitate

Dragoș Paul Aligică, Management politic versus management tehnocratic ,

Elena Florișteanu, Conducere și conducător, manager, lider-delimitări conceptuale, http://www.armyacademy.ro

http://www.euranet.eu/politica-extrena-a-europei

http://www.dadalos.org

Camelia Tomescu, Atribuțiile șefului de stat în cadrul regimului parlamentar din statele membre ale Uniunii Europene, http://www.clr.ro/eBuletin

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, II, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Alina Elena Tanăsescu, Introducere în drept comparat, Editura Fundației România de mâine, Bucuresti, 2008,

Anton P.Parlagi, Dictionar de administratie publica, editia a III-a, editia CH Beck, Bucuresti 2011

A. Es. Ciobanu, Drept administrativ , editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Constanta Călinoiu, Victor Duculesacu,Drept constitutional comparat, Tratat, Editia a IV-lea, vol I, Editura Luminalex, 2007,

Claudia Gilia, Sisteme si proceduri electorale, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007

Cristian Ionescu, Tratat de drept international, Editura All Beck, Bucuresti, 2003

Dan Ciobanu,Victor Duculescu, Drept constituțional si instituții politice, Editura Hyperion, Bucuresti, 1993

L. Dragne, Drept constitutional si institutii politice, editura Univ. Juridic, Bucuresti 2012

Diana Apostol Tofan, Drept Administrativ, vol.I, Editia aII-a, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Diana Apostol Tofan, Drept Administrativ, vol.II, Editia aII-a, Editura CH Beck, Bucuresti, 2010

St. Deaconu, Institutii politice, editura CH Beck, Bucuresti 2012

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ – Organizarea de stat în România, Editura Lucrețius, București, 1998

Emil Bălan, Institutii administrative, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Florin Tănăsescu, Doctrine și instituții publice, Ediția a IV-a, Editura Fundației România de mâine, București, 2006

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept Administrativ Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Universul Juridic, București, 2009

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice – tratat I , editura Europa Nova,București, 1996

Constantinescu, E. Manuel, TEordor Narcis, Verdinas verginia, Dictionar de Dr public, drept constitutional si adiministrativ, editura CH Beck, Bucuresti 2011

Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994

Anton P.Parlagi, Dictionar de administratie publica, editia a III-a, editia CH Beck, Bucuresti 2011

Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Romfel, București, 1995

Valerică Dabu, Drept constituțional și administrativ, Ediția a IV-a revizuită și actualizatăcu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005, Editura SNSPA, București 2005

Verginia Vedinas, Drept administrativ, Editia aIV-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Verginia Verinas, Drept administrativ, editura Universul Juridic,2012, Bucuresti

C.R Tomescu, Raporturile dintre Guvern si Pralament, CH Beck, Bucuresti 2012

Articole, publicații online și studii de specialitate

Dragoș Paul Aligică, Management politic versus management tehnocratic ,

Elena Florișteanu, Conducere și conducător, manager, lider-delimitări conceptuale, http://www.armyacademy.ro

http://www.euranet.eu/politica-extrena-a-europei

http://www.dadalos.org

Camelia Tomescu, Atribuțiile șefului de stat în cadrul regimului parlamentar din statele membre ale Uniunii Europene, http://www.clr.ro/eBuletin