. Necesitatea Si Definirea Bugetului Public National. Activitatea Bugetara a Statului

Capitolul I CONCEPTUL DE BUGET PUBLIC NAȚIONAL

Considerații generale

Economia unei țări, datorită dimensiunii și complexității sale, nu-și poate desfășura activitatea fără să-și elaboreze un program economic pe durată determinată, car4e să se reflecte într-un program financiar. Acest program financiar cuprinde veniturile și cheltuielile unei anumite perioade.

„Economia publică nefiind însă un scop în sine, ci numai un mijloc pentru satisfacerea nevoilor colective, nu poate să lase nevoi nesatisfăcute, prin lipsa de prevederi suficiente, dar nici nu poate să prevadă mai multe venituri decât sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor colective, pentru că nu acumularea de bunuri este scopul său primordial”.

Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, când s-a făcut simțită tot mai mult diferențierea socială și materială. Odată cu apariția statului au apărut și primele elemente de finanțe: dările, tributurile, birurile, impozitele, cheltuielile statului și altele.

În toate orânduielile social-economice finanțele s-au manifestat ca relații sociale de natură economică apărute în procesul împărțirii venitului național, fiind strâns legate de îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului. Dacă aceste orânduiri s-au deosebit după criterii politice, economice sau sociale și finanțele au dobândit un anumit conținut adecvat acestor condiții. Rezultă că sfera finanțelor diferă de la o orânduire la alta. Astfel, în sclavagism și feudalism, sfera finanțelor a fost mai restrânsă datorită dezvoltării producției și a relațiilor bănești, aflate în fază incipientă. În schimb în societatea capitalistă, finanțele au cunoscut o largă dezvoltare determinată de revirimentul economic marcat prin creșterea producției, intensificarea relațiilor de schimb, a circulației banilor sau a dezvoltării funcțiilor și sarcinilor statului, care pentru a fi îndeplinite necesitau resurse bănești sporite.

Sarcinile finanțelor publice, ca sector al activității economico-sociale sunt, în mare măsură, aduse la îndeplinire prin intermediul bugetului, ca principal plan financiar.

Bugetul reprezintă deci, un plan financiar, ce sugerează ideea de echilibru între cele două mari componente: venituri și cheltuieli.

Veniturile publice, provenind în principal din impozite și taxe, ar putea genera mari inechități între membrii societății, de aceea se impune existența unui program financiar – bugetul public. Acesta trebuie să aibă în vedere raportul dintre puterea de contribuție a persoanelor și agenților economici, pe de o parte și nevoile sau necesitățile sociale, pe de altă parte. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste nevoi sunt: utilitate, necesitate și indispensabilitate.

Prin intermediul bugetului se poate stabili un echilibru între nevoile colective și mijloacele cu care ele se acoperă. De aceea, un buget bine alcătuit dă posibilitatea ca să se realizeze o imagine de ansamblu asupra raportului dintre valoarea bunurilor produse și eforturile depuse pentru obținerea acestora.

În statele moderne, a prevedea și stabili nevoile financiare ale unei perioade determinate constituie o obligație primordială a organelor statului. De asemenea, aducerea la cunoștința tuturor celor care suportă aceste sarcini fiscale este foarte importantă pentru îndeplinirea lor corespunzătoare.

Ca atare, „a face buget înseamnă a enumera, a evalua și a compara în mod periodic, dinainte și pe o perioadă de timp în viitor, cheltuielile de făcut și veniturile de perceput”.

În doctrina modernă este consacrată concepția că bugetul public reprezintă actul juridic necesar pentru stabilirea și autorizarea prealabilă a veniturilor și cheltuielilor publice.

Resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului și bugetele altor instituții publice cu caracter autonom, în condițiile asigurării echilibrului financiar.

Resursele și cheltuielile reflectate în aceste bugete, cumulate la nivel național, alcătuiesc resursele financiare publice totale, respectiv cheltuielile publice totale care, după eliminarea transferurilor dintre bugetele respective evidențiază dimensiunile efortului financiar public, pe anul respectiv, starea de echilibru sau de dezechilibru, după caz.

Potrivit art.157(1) din Constituția României conceptul de buget public național este o noțiune sintetică a trei instituții juridice diferite: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, orașelor și județelor.

Apariția și evoluția bugetului de stat în România. Scurt istoric

Etiologia cuvântului „buget” își are originea în vechea limbă franceză în expresia „bouge” și „bougette”, ceea ce înseamnă pungă de piele sau pungă de bani. Anglo-saxonii au preluat noțiunea de la francezi, care împreună cu italienii o aveau din Evul Mediu. Primul document istoric în care se întâlnește cuvântul „buget” în Franța, ca termen oficial, datează din 28 iulie 1802, însă în legislația franceză noțiunea este utilizată numai în anul 1806 în Legea privitoare la finanțe.

La scurt timp, expresia s-a răspândit și în celelalte state din Europa. Unele state europene au folosit alte noțiuni, spre exemplu „Progetto di Bilancio” sau „Preventivo” în Italia, Presupuestos generale del Estado” în Spania sau Hanshaltsltat” în Germania.

În România, cuvântul „buget” apare pentru prima dată în Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei, pus în aplicare în anii 1831-1832. În acest document juridic se întâlnește cuvântul „Biudje” și expresia „închipuirea cheltuielilor anului viitor” (art.117 din Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei).pag 7 Ancușa

Înainte de apariția acestor Regulamente în țările românești nu a existat un buget în înțelesul actual al cuvântului, însă din secolul al VII- lea au existat așa numitele condici de venituri și cheltuieli din vremea lui Gheorghe Vodă (1654) în Moldova, precum și Condica de venituri și cheltuieli din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1694-1704) relativ la Muntenia.

Prima încercare de realizare a unui act financiar de tip modern aparține lui Vodă Mavrocordat (1712), când a prezentat Sfatului domnesc așa-numitul „samă” sau „băncile visteriei”. Acest act reprezenta o dare de seamă cu privire la natura veniturilor și cheltuielilor țării.

Prin Convenția de la Paris din anul 1858 se stabilește principiul liberei administrații a Principatelor Române pe linie financiară, Domnul având inițiativa pregătirii bugetului, care trebuia supus Adunării elective pentru a fi votat.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la 29 noiembrie 1860 s-a votat un „Regulament de Finanțe”, care este considerat prima lege de organizare financiară și care precizează că veniturile și cheltuielile publice vor fi autorizate prin legile de finanțe și vor forma bugetul general al statului.

Constituția din anul 1866, reprodusă în ceea ce privește bugetul de cele din 1923 si din 1938, î titlul IV, intitulat „Despre finanțe” stabilește că în fiecare an Adunarea Deputaților încheie socotelile și votează bugetul și că toate veniturile sau cheltuielile statului trebuie trecute în buget (art.113)

Prin Legea nr.3/1949 este reglementat „bugetul general al R.P.Române”, lege care pune bazele bugetului de stat unic, specific economiei dirijate, centralizate. În noile condiții, s-a trecut la o nouă concepție fiscală, impusă de economia planificată centralizat, bazată pe un plan economic general și pe un plan financiar în concordanță cu primul plan.

În evoluția ulterioară a organizării finanțelor în statul nostru, bugetul de stat, ca plan financiar actual, cuprindea fondurile bănești centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului național unic pentru finanțarea economiei, sectorului social, de apărare a țării și altor nevoi.

În anul 1981, în legea pentru adoptarea bugetului de stat s-au specificat două elemente: elaborarea și realizarea prevederilor bugetare în condiții de eficiență sporită și de asigurare a cheltuielilor financiare și monetare. În anii ce au urmat s-au realizat chiar bugete excedentare.

Prin Legea 2/1979 creditele, care până atunci erau nerambursabile, devin rambursabile fără dobândă. Această măsură legislativă a avut cel puțin două consecințe: angrenarea unităților la o activitate utilă și eficientă pentru a nu se recurge la credite bugetare și a doua consecință privea unitățile slab dezvoltate economic, care, neputând rambursa creditele, ajungeau să fie amnistiate fiscal (deoarece nu exista o lege a falimentului). În acest mod o bună parte a economiei naționale se mișca într-un cerc vicios, acceptat tacit, cu toate implicațiile ce au decurs din existența unor verigi economice de bază nerentabile.

După Revoluția din 1989 s-a conturat un nou cadru politic, economic și juridic în care un loc deosebit de important revine mecanismului financiar, menit să asigure stabilitate economică în noile condiții impuse de trecerea la economia de piață.

1.3. Necesitatea și definirea bugetului public național

Sarcinile finanțelor publice ca sector al activității economico-sociale sunt, în mare măsură, aduse la îndeplinire prin intermediul bugetului – ca principal plan financiar.

Necesitatea bugetului public a fost subliniată încă din perioada interbelică, afirmându-se că economia publică, mijloc principal de satisfacere a nevoilor colective, „nu poate să lase nevoi nesatisfăcute, prin lipsa de prevederi suficiente, dar nici nu poate să prevadă mai multe venituri decât sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor colective, pentru că nu acumularea de bunuri este scopul primordial”.

Prin bugetul public se proiectează și se desfășoară activitatea financiară, putând aprecia că bugetul public reflectă activitatea privind finanțele publice ale unui stat.

Dintre trăsăturile subliniate î literatura de specialitate pentru bugetul public reținem:

bugetul este un act previzional, el prezentându-se sub forma unui tablou evaluativ și comparativ de venituri publice, indicând veniturile bănești ale statului și destinația acestora, exprimată în cheltuieli bugetare;

este un act de autorizare prin care puterea legislativă împuternicește executivul să cheltuiască și să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;

este un act anual, anul bugetar, ca exercițiu financiar fiind cel mai potrivit interval pentru crea se poate efectua programarea și se poate urmări execuția veniturilor și cheltuielilor;

bugetul public este și un instrument de politică a statului în domeniul fiscalității. Pe baza opțiunilor politice, economice, sociale, bugetul public reflectă politica financiară propriu-zisă a statului;

bugetul public reprezintă un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor bănești publice, gestionarea, utilizarea și controlul folosirii acestora.

Bugetele care compun bugetul public național sunt autonome, având venituri și cheltuieli distincte, se elaborează și se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relații de autonomie.

Legea finanțelor publicenr.10/1991,abrogată prin Legea nr.72/1996,care reprezintă o adevărată „constituție financiară” a României moderne, este consacrată în mare parte principiilor de elaborare, aprobare, execuție și încheiere a bugetului public. La elaborare legii s-a avut în vedere experiența și practica legislativă în materie, din țări avansate ca Franța, Italia, Germania, Austria și tradițiile finanțelor publice românești, iar unele prevederi au fost dezbătute și cu experți ai Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare.

Legea instituie conceptul de „buget public național”, în locul celui de buget de stat, care nu mai corespunde noilor condiții social-economice. Noțiunea „publică” delimitează acest buget de cele proprii sau de „bugetele de venituri și cheltuieli”.

Expresia „național” înseamnă că bugetul include toate veniturillizarea și controlul folosirii acestora.

Bugetele care compun bugetul public național sunt autonome, având venituri și cheltuieli distincte, se elaborează și se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relații de autonomie.

Legea finanțelor publicenr.10/1991,abrogată prin Legea nr.72/1996,care reprezintă o adevărată „constituție financiară” a României moderne, este consacrată în mare parte principiilor de elaborare, aprobare, execuție și încheiere a bugetului public. La elaborare legii s-a avut în vedere experiența și practica legislativă în materie, din țări avansate ca Franța, Italia, Germania, Austria și tradițiile finanțelor publice românești, iar unele prevederi au fost dezbătute și cu experți ai Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare.

Legea instituie conceptul de „buget public național”, în locul celui de buget de stat, care nu mai corespunde noilor condiții social-economice. Noțiunea „publică” delimitează acest buget de cele proprii sau de „bugetele de venituri și cheltuieli”.

Expresia „național” înseamnă că bugetul include toate veniturile și cheltuielile de natură publică ale țării.

Bugetul public național cuprinde trei categorii de bugete publice: bugetul de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale de stat.

În consecință, bugetul public național are o sferă foarte largă și oferă o imagine de ansamblu a tuturor veniturilor și cheltuielilor publice ale țării. El reprezintă un instrument de informare a opiniei publice și control al Parlamentului în domeniul finanțelor publice, însumând veniturile și cheltuielile din cele trei categorii de bugete publice.

Pentru prima dată legea conferă o autonomie largă bugetelor care compun bugetul public național, ele fiind elaborate și adoptate distinct.

Astfel, bugetul de stat cuprinde bugetul Senatului, Camerei Deputaților, Președinției României, Guvernului și a altor instituții publice care nu au organe ierarhic superioare și se aprobă de către Parlament.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmește distinct de bugetul de stat și se aprobă de Parlament, prin lege separată. Astfel există garanția că veniturile din cadrul acestui buget nu vor putea fi utilizate în alt mod decât cel prevăzut.

Bugetele locale, care cuprind bugetele unităților administrativ-teritoriale care au personalitate juridică(comune, orașe, municipii, sectoare ale Municipiului București, județe, respectiv municipiul București), se întocmesc în condiții de autonomie.

Ca urmare a descentralizării, organele locale au dreptul de a dimensiona cheltuielile în funcție de nevoile proprii și în corelare cu resursele bugetare de care pot dispune. Numai sunt posibile transferurile între bugetele locale, iar excedentele bugetare nu mai pot fi folosite pentru alte bugete locale, și se constituie în fonduri de tezaur sau fonduri de rezervă.

În schimb, aceste bugete locale pot beneficia de transferuri de la bugetul de stat atunci când se constată că unitățile administrativ-teritoriale nu-și pot acoperi cheltuielile din resurse proprii, însă aceasta situație trebuie să existe în mod obiectiv. Pentru a se respecta destinația sumelor transferate, legea bugetară prevede principalele destinații și categorii de obiective și lucrări ce se finanțează din aceste transferuri.

Spre exemplu, Legea bugetului de stat pe anul 1993 prevedea cele două destinații principale ale transferurilor și anume: asigurarea protecției sociale a populației pentru energia termică și transport în comun și investiții, determinând și cuantumul sumelor pentru aceste destinații (anexa 1).

În încercarea de a defini bugetul de stat se disting pe de o parte definițiile date de normele juridice și pe de o altă parte cele date de doctrină.

Primul act normativ care conține o definiție a bugetului este Regulamentul de Finanțe din anul 1860, care, în capitolul I, articolul 2,prevede că bugetul reprezintă „ recentele (veniturile) și cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exercițiu”.

Într-o formulare evoluată, legile de contabilitate publică din 1903 și 1929 au preluat caracterizarea oficială a bugetului statului cuprinsă în decretul francez din anul 1862 referitor la contabilitatea publică:” actul prin care sunt prevăzute și prealabil aprobate veniturile și cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice.

Această dispoziție legislativa a consacrat oficial în România concepția modernă conform căreia bugetul statului este întocmit anual, ca act necesar pentru stabilirea și autorizarea prealabilă a veniturilor și cheltuielilor publice sau ale statului; L –1929(Ancușa)

Legea finanțelor nr.9/1972 oferă două accepțiuni cu privire la definirea bugetului de stat. Articolul 38 prevede că „bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului național unic, pentru finanțarea dezvoltării economiei naționale, acțiunilor social-culturale, apărării țării și a altor nevoi ale societății”, iar în articolul 172 statuează că „bugetul de stat contribuie la înfăptuirea politicii P.C.R. de dezvoltare rapidă și echilibrată a economiei naționale, de ridicare necontenită a nivelului de trai al populației”.

Legea finanțelor publice nr. 10/1991, în articolul 1, conține următoarea definiție: activitatea privind finanțele publice include elaborarea și execuția bugetului public național, care cuprinde bugetul administrației centrale de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale de stat, stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și a altor venituri ale statului și utilizarea mijloacelor financiare ale organelor puterii legislative, judecătorești și executive. De asemenea, cuprinde controlul asupra modului de folosire a mijloacelor materiale și bănești aparținând regiilor autonome, instituțiilor publice și asupra capitalului social al statului în societățile comerciale. Aceeași definiție a fost reprodusă și în Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, în vigoare în prezent––art 1––

În literatura de specialitate au fost emise numeroase definiții. Într-o opinie bugetul este „ un plan alcătuit din cifre, într-o ordine determinată, de obicei sistematic, privitor la intrările și ieșirile (veniturile și cheltuielile) probabile, în monedă sau valori monetare, care se produc în gestiunea economică a unui corp public pentru o anumită perioadă”.Conform altei păreri „un buget este o prevedere a veniturilor și cheltuielilor pe o perioadă determinată, un tablou evolutiv și comparativ al veniturilor de înplinit și a cheltielilor de efectuat”.

„Bugetul statului este un act conținând aprobarea prealabilă a veniturilor și cheltuielilor publice sau „un act prin care sunt prevăzute și autorizate veniturile și cheltuielile statului și alte servicii pe care legile le supun acelorași reguli”.

### Heckel###

Alți autori au exprimat opinii relativ asemănătoare, arătând că „bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului național unic, pentru finanțarea dezvoltării economiei naționale (…..)”

Într-o altă opinie, relativ recentă, bugetul de stat era definit ca fiind „planul financiar operativ al statului prin care se constituie și se repartizează mijloacelor financiare centralizate necesare satisfacerii trebuințelor generale ale societății”.

În definirea bugetului de stat, se impun două precizări: în primul rând bugetul nu este un act ce emană de la un organ al autorităților de stat, ci cuprinde un ansamblu coerent de indicatori de plan, cu caracter aleatoriu, în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile statului pentru o perioadă viitoare. Și în al doilea rând, față de acest document care cuprinde veniturile (posibilitățile) și cheltuielile (trebuințele social-economice) ale statului pe o perioadă de timp, societatea manifestă un interes deosebit, interes ce este justificat de rolul banului public în viața unui popor. În acest sens, bugetul public național poate fi definit ca fiind planul financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile și cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp.

În țările cu economie de piață se consideră, de altfel, că finanțele sunt singurul domeniu în care este necesară o planificare anterioară precisă pentru o perioadă viitoare determinată, de obicei un an. Dintre toate definițiile și caracterizările bugetului de stat exprimate în literatura și legislația financiară, cea mai utilizată este cea dată de legea franceză a contabilității publice. Actualitatea modernă a acestei definiții este confirmată de faptul că elementele ei esențiale au fost preluate pentru caracterizarea oficială a bugetului Comunității Europene. Regulamentul financiar al acestor comunități precizează ca bugetul lor este „actul care prevede și autorizează în prealabil, în fiecare an , cheltuieli și veniturile comunităților”.

Această caracterizare legală este valoroasă și din punct de vedere teoretic întrucât în ea se precizează atât necesitatea tehnico-financiară, cât și importanța autorizatoare a bugetului. În cadrul finanțelor statului, ansanblul obligațiiior pecuniare pretinse cetățenilor ca impozite și taxe este limitat la necesarul cheltuielilor determinate de nevoile publice prin intermediul bugetului, ceea ce demonstrează însemnătatea bugetului statului, ca procedeu tehnico-financiar de stabilire și coordonare a veniturilor cu cheltuielile din fiecare an. Bugetul este necesar și ca act de autorizare parlamentară a veniturilor și cheltuielilor anuale ale statului și prin aceasta ca act de conducere statală a economiei financiare.

Caracterul autorizator al bugetului statului pentru veniturile și cheltuielile publice anuale este important și din punct de vedere juridic, fapt pentru care este consacrat explicit în legislațiile bugetare ale statelor moderne. În legislația românească este prevăzut în articolul 25 și 26 din Legea nr.10/1991 „în fiecare an lista impozitelor și veniturilor care urmează să se perceapă sunt aprobate prin legea bugetară anuală”, prin care, de asemenea „se aprobă și creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exercițiu bugetar”.

Importanța bugetului, ca act de conducere statală, este dată de multiplele implicații în domeniile socialului, economic, politic ale veniturilor și cheltuielilor publice:

participă direct la îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului;

asigură autonomie reală a co

d

asigură echilibrul financiar, monetar și valutar al statului:

rol stabilizator în educația națională.

În lucrările de specialitate recente se susține că „bugetul modern este un act intervenționist al statului datorită acțiunilor sale asupra structurii economice, a structurilor sociale și asupra situației economice și monetare”.

Opțiunile politice ale parlamentelor și guvernelor sunt reflectate de modul în care sunt orientate cheltuielile, de proporțiile veniturilor, de întregul cuprins al bugetului de stat. Așadar, orice afirmație politică devine realitate prin punerea ei în practică în cadrul bugetului, ceea ce atestă încă o dată importanța acestui act previzionar.

CAPITOLUL III

Activitatea bugetară a statului român

Secțiunea 1. Noțiunea și principiile procedurii bugetare

Prin procedură bugetară se înțelege totalitatea actelor și operațiilor cu caracter tehnic și normativ, înfăptuite de organe specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării și încheierii bugetului public național.

Conform dispozițiilor Legii finanțelor publice nr. 72/1996, activitatea bugetară trece prin mai multe etape și anume: elaborarea proiectului bugetului de stat, aprobarea, executarea și încheierea exercițiului bugetar.

Elaborarea proiectului bugetului de stat, prima etapă a procedurii bugetare, cuprinde activitatea de determinare a veniturilor și cheltuielilor bugetului public. Aprobarea presupune dezbaterea și votarea, de către Parlament, a legii de adoptare a bugetului public național. Execuția bugetară constă în realizarea veniturilor la termenele și în cuantumul prevăzut (care reprezintă obligații minime) și efectuarea cheltuielilor conform destinației prevăzute (care reprezintă obligații maxime ce nu pot fi depășite). Această etapă este cea mai importantă, deoarece presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de Parlament. Încheierea exercițiului bugetar presupune, în baza datelor furnizate de evidența execuției bugetare, o dare de seamă completă privind modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

În timp, procedura bugetară se prelungește pe o perioadă mai mare de un an, deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmește, continuă cu executarea în cursul anului respectiv și se definitivează prin contul de încheiere a exercițiului bugetar în anul următor. Prin urmare, practic, procedura bugetară se desfășoară pe parcursul a trei ani calendaristici.

La baza elaborării și executării bugetului de stat stau principiileprocedurii bugetare, principii consacrate expres sau care reies implicit din dispozițiile legii finanțelor publice. Aceste principii definesc modul de reflectare a veniturilor și cheltuielilor publice în bugetul public național, și anume: sfera de cuprindere a bugetului; durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile stabilite; relația care trebuie să existe între totalul veniturilor și cheltuielilor bugetare; informarea publică privind sursele veniturilor și destinația acestora.

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă și, în același timp, este un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate și destinația acestora, să permită compararea lor la finele exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații.

Aceste cerințe sunt specifice principiilor bugetare clasice, formulate încă din secolul al XIX- lea. Trebuie adăugat că unele dintre aceste principii și-au pierdut în bună măsură semnificația inițială, iar altele au fost adaptate cerințelor epocii contemporane. Modul de aplicare în practică a acestor principii bugetare diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta în cadrul aceluiași stat

Universalitatea bugetară

Presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile și cheltuielile publice, deci toate veniturile șu cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului și nu în afara acestuia.

Aplicarea acestui principiu are avantajul că permite cunoașterea exactă a volumului total al veniturilor și cheltuielilor publice, precum și conexiunile dintre acestea.

Respectarea principiului universalității permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor și cheltuielilor publice. Acest drept al Parlamentului este asigurat prin adoptarea anuală a legii bugetare, precum și prin normele juridice cuprinse în legea finanțelor publice privind veniturile bugetare și cheltuielile publice.

Normele privind veniturile bugetare stabilesc că impozitele, taxele și alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin lege, fiind interzisă perceperea , sub orice titlu și sub orice denumire, de contribuții directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin legea bugetară anuală.

În ceea ce privește cheltuielile publice, prin legea bugetară anuală se aprobă credite bugetare pentru cheltuielile fiecărui exercițiu bugetar, precum și structura funcțională și economică a acestora.

Dificultatea principală a aplicării principiului universalității bugetare este generată de dimensiunile bugetului brut, care cuprinde, astfel, toate veniturile și toate cheltuielile bugetare anuale de stat.

În bugetele publice moderne descentralizate, creșterea autonomiei bugetare a comunităților locale sau a instituțiilor publice speciale, fac ca să apară derogări de la aplicarea în formă pură a acestui principiu. Astfel, instituțiile publice care obțin venituri proprii, lăsate la dispoziția lor pentru constituirea fondurilor extrabugetare, primesc alocații bugetare, ca diferență între volumul total al cheltuielilor prevăzute și veniturile proprii. Veniturile obținute din activitatea instituției nu se prevăd în bugetul public, ci direct în bugetul propriu al instituției. Legătura dintre bugetul instituției și bugetul public reprezintă diferența dintre cheltuieli mai mari și venituri proprii (mai mici), adică soldul cheltuielilor.

Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalității poartă denumirea de buget brut, în timp ce bugetul net cuprinde numai soldul rezultat din compensarea veniturilor cu cheltuielile.

Folosirea soldurilor nete în locul sumelor în valoare absolută face ca procedeul bugetului net să sufere critici pentru faptul că permite camuflarea cuantumurilor bănești reale fie ale unor venituri, fie ale unor cheltuieli.

Bugetele statelor moderne sunt bugete mixte, în care pentru anumite sectoare sau instituții există autonomie financiară deplină aspra veniturilor realizate, care îmbracă trăsătura veniturilor extrabugetare. Cheltuielile publice se stabilesc, în aceste situații, sub forma subvențiilor pentru acoperirea diferenței nefavorabile dintre cheltuieli și venituri. În plus, necesitățile conjuncturale conduc la constituirea de fonduri speciale sau bugete afectate, constituite în favoarea atingerii unor scopuri determinate.

1.2. Principiul unității (unicității)

Potrivit acestui principiu, care este corelat cu cel al universalității bugetare, toate veniturile și cheltuielile bugetare trebuie să fie înscrise într-un singur document. Astfel, se asigură o cunoaștere clară, de ansamblu a situației finanțelor publice, a stării echilibrului bugetar. Multiplicarea bugetelor impietează această viziune de ansamblu.

Din punct de vedere politic, principiul facilitează controlul Parlamentului și exercitarea puterii sale de decizie. Sunt state în care acest principiu a fost abandonat în favoarea pluralității bugetare, în care bugetul de stat devine un buget ordinar sau central. Bugetele extraordinare au un caracter temporar, determinat de situații excepționale: crize economice, conflicte armate. Bugetul anexă corespunde unor trebuințe conjuncturale, fiind necesar asigurării unor servicii speciale.

Legea nr. 72/1996 prevede ca normă de principiu: „constituirea și utilizarea de mijloace financiare aparținând statului, în afara bugetului, sunt interzise”. Excepție fac fondurile speciale, constituite conform legilor speciale care privesc aceste fonduri și conform Legii nr. 72/1996. Pe măsura stabilizării și restructurării sectoarelor economice și bugetare, la propunerea Guvernului, Parlamentul aprobă desființarea sau includerea acestor fonduri în bugetul de stat sau în bugetul asigurărilor sociale.

Principiul echilibrului bugetar

Acest principiu implică întocmirea unui buget public echilibrat, deci balansat: veniturile publice să acopere cheltuielile publice, fiind considerat cheia de boltă a finanțelor publice.

Deficitul bugetar era considerat o sursă de pericol, care putea duce la insolvabilitatea statului și la inflație, determinate de împrumuturile de stat sau emisiunea monetară suplimentară. Bugetele publice actuale se întocmesc și se execută în condiții de deficit. Fiind aprobat prin legea bugetară ca o componentă structurală a bugetului, la partea de cheltuieli, deficitul bugetar reprezintă autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor, provenite din impozite, taxe, contribuții și alte prelevări obligatorii.

Conform legii finanțelor publice, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetare prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanțare directă de către bănci. Finanțarea deficitului bugetar se asigură prin împrumuturi de stat, în condițiile legii. Ministerul Finanțelor poate să emită bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, purtătoare de dobândă și a căror scadență nu poate depăși sfârșitul anului financiar. De asemenea, se poate stabili acordarea de către Banca Națională a României a unui împrumut, fără dobândă.

Echilibrul bugetar este urmărit nu numai în cadrul bugetului anual, ci și în cursul diferitelor faze ale ciclului economic.

Principiul specializării (realității) bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget și aprobate de Parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile pe categorii, destinații și în funcție de conținutul lor economic.

Individualizarea pozițiilor privind veniturile și cheltuielile publice semnifică specializarea bugetară. În plus, Parlamentul aprobă nivelul cheltuielilor ca limite maxime, peste care nu se mai pot efectua plăți.

Nici detalierea excesivă a veniturilor și cheltuielilor bugetare nu este indicată, întrucât nevoile publice evoluează rapid, iar modificarea bugetului presupune o procedură greoaie. Pentru evitarea unor astfel de situații, parlamentele au adoptat soluția autorizării guvernelor de a aduce unele modificări ale creditelor bugetare în cursul anului.

Practica bugetară a inițiat o clasificare bugetară a veniturilor și cheltuielilor, care reprezintă o matrice unitară în care sunt definite pozițiile fiecărui indicator bugetar.

Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară și sa ofere o imagine privind: sursele de proveniență a veniturilor, cu identificarea lor fiscale, fiscale, nefiscale, extraordinare, destinațiile cheltuielilor curente și de capital, repartizarea pe domenii de activitate sau ordonatori de credite. Pentru respectarea specializării bugetare nu se admite virarea creditelor bugetare de la un ordonator la altul sau de la un capitol de cheltuieli la altul. La nivelul fiecărui ordonator de credite se pot efectua virări de credite bugetare pentru bugetul propriu și pentru bugetele subordonate, care intră în competența sa.

Clasificația bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanțelor și publicată în Monitorul Oficial, cuprinde ca subdiviziuni: părți, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole, alinate.

Principiul anualității

Aplicarea acestui principiu presupune că Guvernul este autorizat de către Parlament să încaseze venituri publice și să efectueze cheltuieli publice pe o durată de timp determinată, de un an. La expirarea acestei perioade, este necesară o nouă autorizare a Parlamentului pentru un nou an bugetar.

În consecință, bugetul public trebuie aprobat în fiecare an de către Parlament, ceea ce îi permite totodată să exercite controlul asupra politicii executivului.

Factorii care influențează data începerii anului bugetar sunt diverși: caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, tradiția.

Anualitatea este considerată prima regulă bugetară aplicată în practică. Considerentul de natură politică, care a stat la baza acestui principiu este faptul că Parlamentul poate desfășura un control mai eficace pe o perioadă mai scurtă de timp. Totodată, bugetele plurianuale sunt deficitare sub aspectul exactității calculelor și al posibilității de echilibrare, datorită influenței instabilității economice.

În practica internațională anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic. În Marea Britanie, Canada, Japonia anul bugetar începe la 1 aprilie, în S.U.A. la 1 octombrie, iar în Australia e cuprins între 1iulie – 30 iunie.

Acest principiu nu are numai semnificația autorizării parlamentare, ci și aceea a perioadei de timp în care se execută bugetul public. Această perioadă poate să coincidă sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul. În unele state, există cheltuieli ce se efectuează în avans, sau venituri ce se încasează și cheltuieli ce se efectuează după expirarea anului bugetar. În cadrul anului bugetar pot interveni legile rectificative. Într-o perioadă mai mare de un an pot fi folosite: bugetele program, raportul de credite bugetare, perioadele complementare sau cheltuielile executate cu anticipație.

În România, Legea finanțelor publice (nr.72/1996 ), stabilește că exercițiul bugetar este anual și coincide cu anul calendaristic. Toate operațiunile efectuate în cursul unui an, în contul bugetului de stat, aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului de stat. Anul financiar are aceeași durată ca și exercițiul bugetar.

Execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat și orice cheltuială neefectuată până la această dată va intra în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate sunt anulate de drept.

Constituția României, la articolul 137, aliniatul 2, consacră principiul anualității în elaborarea, aprobarea și executarea bugetului de stat. Există o singură excepție, prevăzută expres, în cazul în care legea bugetară nu este aprobată cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, se aplică, în continuare, bugetul de stat al anului precedent până la adoptarea noii legi.

În această ipoteză, bugetul exercițiului bugetar expirat ultraactivează, pentru a preveni blocajul instituțional pe care l-ar provoca imposibilitatea efectuării de cheltuieli bugetare și a formării resurselor financiare necesare. Astfel, deși valabilitatea lui a încetat, ele se aplică în continuare până la adoptarea noului buget.

Principiul publicității

Aplicarea acestui principiu este un rezultat al democratizării societății. Conform acestui principiu, prin mass-media, bugetul public, proiectul sau componentele esențiale ale sale sunt făcute cunoscute publicului larg și se supune analizei comentatorilor specialiști.

Ședințele în plenul Parlamentului, în care se dezbat bugetele sunt publice. După adoptarea legii bugetare și promulgarea de către președinte, acesta se publică în foaia oficială a statului – Monitorul Oficial. În mod similar, se procedează și cu contul general de încheiere a exercițiului bugetar.

Principiul neafectării veniturilor

Deși neînscris ca atare în legea finanțelor publice, acest principiu se găsește exprimat în teoria finanțelor publice. Conform acestui principiu, veniturile bugetare, prin perceperea lor, se depersonalizează, nefiind permisă perceperea unui venit public pentru finanțarea unei cheltuieli determinate.

Cheltuielile publice se stabilesc pornind de la nevoile publice recunoscute. Existența resurselor financiare este o condiție generală a acoperirii cheltuielilor, pe ansamblu. Orice nouă cheltuială în cursul anului bugetar se poate aproba cu condiția ca inițiatorii să prevadă și resursele acoperirii acestora.

În practică, se întâlnesc numeroase abateri de la acest principiu, astfel, sunt venituri autorizate de lege să rămână în afara bugetului general, pentru a finanța acțiuni bine fundamentate. Acestea fac obiectul bugetelor extraordinare, anexe, autonome sau conturi speciale de trezorerie. Uneori, când se introduce un nou impozit, Guvernul, pentru a preveni nemulțumirea contribuabililor, indică și scopul în care vor fi utilizate încasările din impozitul respectiv.

Nerespectarea acestui principiu este rezultatul încălcării și a altor principii, cum ar fi universalitatea și unitatea bugetară.

Secțiunea 2. Elaborarea proiectului bugetului de stat

În cadrul procedurii bugetare, concepută ca ansamblul actelor și operațiunilor care succed anual și privesc elaborarea, aprobarea și executarea bugetului statului, precum și încheierea exercițiului bugetar anual, prima dintre aceste etape pornește în cursul anului, astfel încât, înainte de sfârșitul fiecărui exercițiu să se ajungă la aprobarea bugetului.

În cursul fiecărui exercițiu financiar se procedează, cel mai târziu în cel de-al treilea trimestru, la elaborarea proiectului bugetului de stat, pe care îl supune aprobării Parlamentului. Sediul materiei se găsește în dispozițiile articolului 137, alineatul 2 din Constituția României și ale articolului 3, alineatele 1 și 2 din legea finanțelor publice nr. 72/1996.

Lucrările de întocmire a bugetului de stat se fundamentează pe strategia dezvoltării unor ramuri și sectoare publice, pe analize în execuție și prognoze privind evoluția echilibrului bugetar, monetar, nivelul datoriei publice interne și externe. În acest scop, Ministerul Finanțelor folosește proiectele si execuțiile privind balanța de plăți externe, balanța de venituri și cheltuieli bănești ale populației și a masei monetare.

În fapt, operațiunile de elaborare a proiectului bugetelor centrale se desfășoară sub coordonarea Ministerului Finanțelor, pe baza programelor ordonatorilor principali de credite. Acesta, prin Direcția generală a bugetului, centralizează propunerile primite sub forma bugetelor ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice. Acest sistem este denumit „piramidal” datorită structurii organelor competente sa elaboreze bugetul.

Veniturile și cheltuielile care se înscriu în buget se grupează pe baza clasificației bugetare elaborate de Ministerul Finanțelor Publice. Aceasta cuprinde la venituri – capitole și subcapitole, iar la cheltuieli – părți, capitole, subcapitole, titluri, articole și alineate. Cheltuieli prevăzute în subdiviziunile respective au destinație precisă și limitată, cheltuielile de personal prezentându-se distinct de cele materiale.

Dacă, în România, Ministerul Finanțelor este cel care coordonează elaborarea proiectului de stat, în alte state, spre exemplu în Anglia, bugetul este elaborat sub îndrumarea cancelarului tezaurului, iar în S.U.A. există un serviciu special ce funcționează pe lângă președinția statului.

Etapele procedurii de elaborare a bugetelor centrale se calculează pe baza unui calendar prevăzut de Legea nr. 72/1996. Astfel, până la 1 mai a fiecărui an ordonatorii principali de credite au obligația să comunice Ministerului Finanțelor, propunerile de modificare a veniturilor și cheltuielilor pentru fondurile speciale pentru anul viitor, iar până la data de 1 iunie aceștia vor depune propunerile pentru proiectul bugetului de stat, bugetul asigurărilor de stat și bugetelor fondurilor speciale.

În desfășurarea procedurală a elaborării proiectului de stat este remarcabilă întocmirea proiectelor de bugete ale ministerelor și celorlalte organe centrale de stat, întrucât acestea se concentrează în proiectul bugetului de stat.

Proiectele de bugete ale ministerelor și celorlalte organe centrale de stat(Președinția, Senatul, Camera Deputaților, Curtea Constituțională, Comisia Națională de statistică și altele) se întocmesc de către direcțiile și serviciile lor financiar-contabile, cuprinzând venituri și cheltuieli proprii, cu denumirea și numerotarea prevăzută de clasificația bugetară a veniturilor și cheltuielilor. Aceste proiecte, însoțite de expuneri de motive, se concentrează la ministerul Finanțelor, căruia i se recunoaște dreptul de a cere modificările cifrelor de venituri sau cheltuieli, atunci când s-au depășit limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în scopul promovării echilibrului bugetar. În ipoteza în care ministerele și celelalte organe vizate nu acceptă modificările cerute de Ministerul Finanțelor, divergențele de acest gen sunt mediate și soluționate de către Guvern.

Până la data de 1 august proiectele de bugete, definitivate, se depun la Ministerul Finanțelor, care, pe baza acestor proiecte, întocmește și depune la Guvernul României proiectele legilor de aprobare a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat, termenul limită fiind data de 25 septembrie.

„Însușirea” proiectului bugetului anual al statului de către Guvern comportă verificarea cifrelor bugetare de venituri și cheltuieli și aprobarea acestora cu sau fără modificări, cu consensul membrilor guvernului.

Proiectul bugetului de stat pe anul următor, însușit de către Guvern este supus spre aprobare Parlamentului, până cel mai târziu la data de 10 octombrie a fiecărui an, însoțit de un raport privind situația economico-financiară a țării, precum și de proiectul legii bugetare anuale.

Bugetele și legile bugetare anuale se adoptă de către Parlament, pe ansamblu, pe capitole, pe articole și pe ordonatorii principali de credite, teoretic, cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, altfel bugetul anului în curs ultraactivează.

Un principiu fundamental în distribuirea banului public, consacrat de Constituție în articolul 137, alineatul 5, statuează faptul că nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare. Această regulă privește atât angajarea cheltuielilor publice, elaborarea și prezentarea proiectelor de bugete, cât și legiferarea. Orice dispoziție contrară este neconstituțională. De aceea, conform articolului 110, alineatul 1 din Constituție, în cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat, solicitarea de către camerele Parlamentului a informațiilor cu privire la ceste implicații este obligatorie. Nesolicitarea informației, dacă a dus la încălcarea principiului, este un alt motiv de neconstituționalitate.

Din punct de vedere metodologic, în etapa elaborării proiectului bugetului de stat sunt deosebit de importante evaluarea și calculul veniturilor și cheltuielilor bugetare, metodele aplicate în acest scop.

În fundamentarea proiectului de buget, Ministerul Finanțelor folosește analize proprii, prognoze cu privire la evoluția principalelor venituri și cheltuieli, datoria publică.

Obiectivele politicii financiare din programul de guvernare se materializează în prevederile din proiectul bugetului de stat.

Dimensionarea corectă a veniturilor și cheltuielilor bugetare are o deosebită importanță în luarea unei decizii politice pertinente, care va influența hotărâtor evoluția întregii vieți economico-sociale.

Pentru evaluarea și calculul veniturilor și cheltuielilor bugetare, în statele moderne au fost elaborate mai multe metode clasice și moderne, bazate pe analiza cost-avantaje și alte studii de eficiență. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt trei metode clasice: metoda autonomă, metoda majorării (diminuării) și metoda evaluării directe.

În cadrul metodei autonome, se iau drept bază întocmirea bugetului, veniturile și cheltuielile ultimului buget, influențând cu modificările generate de schimbarea legislației sau alte corecții.

Metoda majorării sau a diminuării se bazează pe rezultatele executării bugetului de stat în ultimii ani, pe un interval de minimum 5 ani consecutivi, determinându-se ritmul anual de creștere sau descreștere a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

Extrapolarea tendințelor rezultate din evoluția acestor indicatori este aproximativă, întrucât nu surprinde influența factorilor noi care apar în fiecare perioadă.

Metoda evaluării directe presupune efectuarea de calcule pentru fiecare sursă de venit și fiecare categorie de cheltuieli.

Previziunea veniturilor se efectuează în funcție de situațiile conjuncturale, reflectate în evoluția bazei fiscale, produsul intern brut, salarii, circulația mărfurilor. În materia cheltuielilor se au în vedere eventualele solicitări suplimentare pentru programe noi de finanțat sau diminuări prin nereînnoirea solicitărilor.

Alți autori clasifică metodele în funcție de evaluarea veniturilor, respectiv a cheltuielilor. Astfel, pentru evaluarea și calculul veniturilor bugetare, cele mai des utilizate metode sunt evaluarea directă și reportarea cu anumite majorări a veniturilor din anul precedent.

Metoda evaluării directe este preferabilă, deoarece oferă perspectiva estimării reale a veniturilor, cu condiția de a fi sinceră și temeinică. Această metodă se aplică cu preferință pentru estimarea impozitelor directe.

Metoda reportării veniturilor din anul precedent, cu anumite majorări este mai operativă, însă și utilizarea ei este condiționată de stabilirea cât mai judicioasă a proporției cu care se majorează cuantumul veniturilor reportate, deci tot pe baza unei estimări reale a evoluției prealabile a cuantumului total al impozitelor directe și indirecte.

Pentru evaluarea cheltuielilor este mai accesibilă metoda denumită quasiautonomă, care constă în a reporta în mod automat cuantumul cheltuielilor din anul precedent, cu excepția cheltuielilor pentru care se cer modificări motivate.

Evaluarea veniturilor și cheltuielilor bugetare, în statul nostru, în prezent, este o evaluare directă, comparându-se cifrele de venituri și cheltuieli ce se propun cu cele din anul precedent.

În toate operațiunile de evaluare trebuie respectate normele speciale de calcul al veniturilor bugetare, ca și normele și normativele de cheltuieli, unele dintre acestea, cum sunt cheltuielile pentru investiții, necesitând o anumită documentație tehnico-economică.

Secțiunea 3. Aprobarea bugetului de stat

Potrivit dispozițiilor articolului 62, alineatul (2), litera b din Constituția României, aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează de către Camera Deputaților și Senat în ședință comună, competența Parlamentului fiind exclusivă, datorită importanței bugetului în viața economico-social-politică a țării.

Aprobarea bugetului de stat anual de către Parlament, în multe state, este reglementată prin dispoziții speciale, în sensul că implică o anumită procedură de examinare de către comisiile bugetare, urmată de dezbaterea fie separat în cele două camere, fie de camerele reunite ale Parlamentului și în final discutarea pe articole și votarea legii bugetare anuale.

Proiectul legii de aprobare a bugetului de stat este depus la Parlament, de către Guvern, împreună cu raportul privind situația economico-financiară a țării. Examinarea parlamentară a prevederilor de venituri și cheltuieli publice este încredințată unor comisii de finanțe sau de buget compuse din deputați și senatori de specialitate juridică sau economico-financiară, cu caracter permanent în statul nostru. Avizele comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit comisiei permanente de buget-finanțe, bănci, împreună cu eventualele amendamente formulate. Comisiile de buget-finanțe ale celor două camere reunite întocmesc un raport comun asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii, și formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului.

Dezbaterea generală și pe articole a proiectului legii de aprobare a bugetului de stat are loc în plenul celor două camere, pe baza raportului comun și în prezența inițiatorului. Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe capitole, pe articole și pe ordonatorii principali de credite.

În unele state, ca de exemplu în Germania, cele două camere ale Parlamentului procedează ambele la discuția bugetului și a legilor bugetare, iar în caz de divergențe se recurge la o comisie de conciliere, pentru a se definitiva cuprinsul legii bugetare.

Cele două camere parlamentare din România au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat, pe care le exercită în ședință comună. În alte state, aceste drepturi nu sunt egale. Astfel, în Anglia, Camera Comunelor are drepturi bugetare mai largi decât Camera Lorzilor, în fața ei prezentându-se mai întâi bugetul, de către cancelarul tezaurului. Această cameră poate accepta, refuza sau modifica cifrele de venituri și cheltuieli propuse de guvern, pe când Camera Lorzilor primește proiectul de buget doar cu o lună înainte de încheierea sesiunii parlamentare, doar cu titlu informativ, deoarece nu are dreptul să modifice bugetul aprobat.

În Franța, Adunarea Națională are și ea drepturi prioritare față de Senat, deoarece opțiunile sale rămân definitive pentru cuprinsul bugetului de stat pe exercițiul financiar următor.

Cu deosebiri mai mari, în S.U.A., proiectul noului buget federal este propus întregului congres. Apoi, acest proiect este discutat separat în Camera Reprezentanților și în Senat. Camera are dreptul limitat de a modifica impozite, pe când Senatul poate să majoreze, să reducă și să introducă noi venituri și cheltuieli, rămânând, ca în cele din urmă, noul buget să fie definitivat cu aprobarea de către președintele statului a propunerilor Congresului S.U.A.

În cele mai multe state, se insistă cu prioritate asupra votului cheltuielilor bugetare, deoarece în ceea ce privește veniturile, prin votul bugetului se autorizează perceperea lor.

În România, Parlamentul aprobă totalul veniturilor și totalul cheltuielilor, cifrele de venituri curente și de capital specificate în sinteza veniturilor bugetare, cheltuielile curente și de capital specificate în sinteza cheltuielilor bugetare, precum și cuantumurile bănești ale veniturilor fiscale și nefiscale, ale principalelor categorii de cheltuieli și ale fondurilor speciale.

Procedura aprobării se încheie cu votul legii bugetare anuale. Din momentul adoptării sale, proiectul legii bugetului de stat devine lege. Aceasta ca orice lege ordinară, trebuie supusă promulgării, prin care șeful statului învestește legea cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la executarea prevederilor acesteia. Totodată, prin decretul de promulgare, președintele dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Termenul pentru emiterea acestui decret este de 20 de zile de la primirea legii semnată de președinții celor două Camere. Președintele poate cere o singură dată, în acest termen, reexaminarea legii pentru orice motive temeinice. Obiecțiile se adoptă sau se resping cu majoritatea simplă de voturi și se retrimite spre promulgare.

În cazul în care constată că legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor Constituției, Președintele poate cere Curții Constituționale să verifice constituționalitatea acesteia. Decizia Curții este obligatorie și legea trebuie promulgată în cel mult 10 zile de la primirea deciziei.

Practica ultimilor ani demonstrează faptul că legea de adoptare a bugetului de stat în țara noastră este promulgată în cursul anului de plan, uneori chiar la jumătatea acestuia ( în 1999 – la 8 martie, în 2000 – pe 5 mai, în 2001 – pe 26 aprilie).

Legea bugetară anuală cuprinde dispoziții privind cuantumurile bănești ale totalurilor veniturilor și cheltuielilor, ale principalelor categorii de venituri și cheltuieli bugetare, precizări considerate necesare pentru efectuarea unor cheltuieli bugetare sau întrebuințarea unor fonduri speciale, autorizări de modificare ori de rectificări conjuncturale ale unor venituri și cheltuieli, aprobarea contului general de execuție a bugetului pe exercițiul financiar anterior .

Textul legii este însoțit de anexe privind detalierea sintezelor de venituri și cheltuieli, lista impozitelor și a celorlalte venituri bugetare, sumele defalcate și transferurile bănești către alte bugete, bugetele ordonatorilor principali de credite și fondurile speciale. Dispozițiile acestei legi pot avea caracter general, quasigeneral și individual.

Astfel, în timp ce dispozițiile privind principalele categorii de venituri și cheltuieli bugetare au caracter general, deoarece nu privesc subiecte de drept determinate și urmează să se aplice în mod repetat în cursul exercițiului financiar bugetar, dispozițiile privind bugetele Camerei Deputaților și Senatului au un caracter quasigeneral, întrucât privesc subiecte de drept determinate și urmează a fi aplicate în mod repetat. Normele prin care se autorizează Ministerul Finanțelor să emită bonuri de tezaur au un caracter individual, pentru că privesc un singur subiect de drept și urmează să se aplice o singură dată în cursul exercițiului bugetar. Caracterele quasigeneral și individual se explică prin practica bugetară de specificare a cuantumului bănesc al unor bugete care intră în alcătuirea bugetului de stat și de autorizare a anumitor subiecte de drept să săvârșească unele acte financiar-bugetare.

Pentru situația în care Parlamentul nu reușește să dezbată proiectul de lege și să voteze legea bugetară anuală până la începutul exercițiului financiar următor, s-au configurat două variante: cea a aprobării unor douăsprezecimi bugetare provizorii și cea a încredințării Guvernului să îndrume execuția bugetară conform cifrelor de venituri și cheltuieli din exercițiul bugetar anterior.

Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri și cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cele prevăzute și propuse prin legea bugetară anuală, care nu a putut fi votată în termenul legal, bugete care sunt examinate de comisiile bugetare, se aprobă de către Parlament și puse în executare potrivit necesității de continuitate a executării bugetului de stat. Acestea au fost aplicate în țări ca Belgia, Franța și Italia, recunoscându-se că odată aprobate, ele dobândesc natura de buget al statului datorită votului parlamentar.

Încredințarea Guvernului să îndrume execuția bugetară pe baza bugetului din exercițiul financiar expirat este procedeul preferat în prezent datorită simplității și operativității lui. Acest procedeu a fost adoptat și de Legea finanțelor publice nr. 72/1996 și de Constituția României, care prevede la articolul 137, alineatul (3) că, dacă bugetul statului nu a fost adoptat înainte de expirarea exercițiului bugetar, se aplică în continuare, bugetul anului precedent.

Secțiunea 4. Execuția anuală a bugetului de stat

Procedura execuției bugetului de stat cuprinde acte juridice și operațiuni prin care se realizează veniturile publice și se efectuează cheltuielile bugetare. Altfel spus, execuția bugetului de stat presupune încasarea integrală și la termen a impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri publice și efectuarea cheltuielilor în concordanță cu destinațiile stabilite și comportă operațiuni de trezorerie.

După aprobarea bugetului de către Parlament, procesul bugetar intră în cea de-a treia fază, respectiv execuția bugetară, care se întinde pe întreaga perioadă a anului bugetar. Responsabilitatea pentru execuția bugetară revine Guvernului. Rezultatele în acest domeniu depind în mare parte de capacitatea administrației și de procedurile financiare folosite.

„ Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare, scop în care examinează periodic situația financiară pe economie, execuția bugetară și stabilește măsuri pentru menținerea sau îmbunătățirea echilibrului bugetar, după caz”, conform articolului 51 din Legea nr. 36/1999.

Guvernului i s-a stabilit competența de a aproba modificări în structură și între ordonatorii principali de credite, în funcție de derularea programelor de împrumut extern, aprobate potrivit legii.

Prin legile bugetare anuale, Guvernul poate fi autorizat pentru a efectua și/sau urmări contractarea unor împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetar de stat sau pentru refinanțarea datoriei publice interne, aprobarea acțiunilor și categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua plăți în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluția indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale nou introduse.

Ministerul Finanțelor, potrivit legii finanțelor publice, ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului. De asemenea, exercită atribuții precum: repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor din bugetul de stat, deschiderea creditelor bugetare și alimentarea cu fonduri a conturilor bancare deschise pentru ordonatorii principali, în limita stabilită de legea bugetară și potrivit destinațiilor aprobate, efectuarea transferurilor către bugetele locale, efectuarea controlului preventiv și de gestiune asupra veniturilor și cheltuielilor publice, conducerea trezoreriei naționale.

Veniturile și cheltuielile prevăzute în bugetul de stat ca indicatori anuali se repartizează pe trimestre, în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuare cheltuielilor. Această repartizare are însemnătatea de programare a executării anuale a bugetului pe cele patru trimestre din fiecare exercițiu financiar.

Potrivit articolului 30 din Legea nr. 72/1996, repartizarea pe trimestre se aprobă de către Ministerul Finanțelor, pe capitole, la propunerea ordonatorilor principali, pentru cotele sau sumele defalcate din unele venituri bugetare și pentru transferurile din bugetul de stat. Se mai aprobă și de către ordonatorii principali de credite pentru bugetele proprii și cele ale unităților subordonate, precum și pe celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea și alimentarea cu fonduri, de către Ministerul Finanțelor, a conturilor deschise la trezoreria statului sau la unitățile bancare, după caz.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărei perioade și pentru a se evita eventualele diferențe între nevoile publice și resurse.

Execuția părții de venituri a bugetului statului

Realizarea veniturilor programate constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor prevăzute de legea bugetară, deci o condiție a executării conforme a întregului buget anual de stat.

Principiile care stau la baza procedurii realizării veniturilor bugetare sunt statuate prin articolul 28 din Legea finanțelor publice: impozitele, taxele și alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin lege, ca o garanție a dreptului de proprietate al cetățenilor împotriva oricăror abuzuri, legea bugetară aprobă pentru fiecare lista veniturilor bugetare care urmează să se perceapă, fiind interzisă perceperea sub orice titlu sau denumire, de contribuții directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin lege. Orice venit neîncasat până la data de 31 decembrie se va încasa în contul bugetului anului următor.

Procedura realizării veniturilor bugetare presupune încasarea integrală și la termenele stabilite a acestora, conform planului.

Încasarea veniturilor cuvenite bugetului public se realizează prin mai multe procedee, cum ar fi : calcularea și plata directă a acestora de către subiecții impunerii, procedeul stopajului la sursă sau impunerea de către organele fiscale.

Pentru stopajul la sursă este folosit în cazul impozitului pe salarii, pe dividende și dobânzi. În acest caz, calcularea, reținerea și vărsarea la bugetul de stat a impozitului se realizează de persoana juridică plătitoare a sumei impozabile.

Impunerea și debitarea de către organele fiscale se fac în cazul impozitului pe venit, atunci când o persoană are mai multe forme de venit sau în situația în care angajatorul nu are obligația calculării și reținerii impozitului (având mai puțin de 10 angajați permanenți), taxelor, impozitelor și taxelor locale.

Plata efectivă a veniturilor către buget se poate face în numerar, prin virament, prin anularea și aplicarea de timbre mobile fiscale și prin alte căi.

Execuția cheltuielilor bugetare

Sumele aprobate prin bugetul public pe destinații, în limita cărora se pot efectua cheltuieli, reprezintă creditele bugetare. Acestea sunt limite maxime, care nu pot fi depășite, iar modificarea lor se poate face numai în condițiile legii.

Denumirea de „credit bugetar” este rezultatul unei convenții terminologice, deosebindu-se esențial de noțiunea de împrumut, fiind drepturi bănești ale beneficiarilor bugetului public, nerambursabile.

Potrivit cerinței de legalitate a cheltuielilor bugetare, nici o cheltuială nu poate fi efectuată dacă nu are o bază legală. Această bază constă, în primul rând, în prevederea cheltuielilor în bugetul instituției publice sau al ministerului. În al doilea rând, baza legală constă în deschiderea sau repartizarea creditului bugetar necesar. Baza legală a cheltuielilor din bugetul statului cuprinde și alte determinări.

Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri și servicii, efectuarea de cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale și în limita creditelor bugetare aprobate, pe baza clasificației bugetare.

Creditele bugetare au caracter nerambursabil și nu sunt purtătoare de dobândă. Scopul lor este finanțarea definitivă și cu titlu gratuit, deci fără echivalent. Creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează.

Un principiu de bază în execuția cheltuielilor bugetare este obligativitatea respectării destinației cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Schimbarea nelegală a acestora este calificată drept infracțiune de deturnare de fonduri.

Creditele bugetare aprobate prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate într-un alt exercițiu bugetar :” creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept” (art. 76, alin.2 din Legea nr. 72/1996).

Creditele bugetare se primesc se primesc de către instituțiile și organele de stat beneficiare, în cadrul unei proceduri specifice de deschidere, repartizare și utilizare pe baza actelor săvârșite de către ordonatorii de credite bugetare.

Ordonatorii de creditebugetare sunt persoanele fizice învestite cu dreptul de a dispune asupra creditelor bugetare, în virtutea funcției pe care o au în conducerea unei instituții publice sau organ de stat. În raport cu locul acestor organe și instituții finanțate, în cadrul administrației publice, ordonatorii de credite sunt principali, secundari și terțiari.

Ordonatorii principali sunt miniștrii, conducătorii celorlalte organe centrale de stat și au îndrituirea de a cere de la Ministerul Finanțelor deschiderea creditelor bugetare cuvenite organelor pe care le conduc și instituțiilor subordonate, de a repartiza aceste credite și de a aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul ministerului sau organului central pe care îl conduc. Acești ordonatori pot delega dreptul de a aproba folosirea și repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor sau altor persoane cu funcții de conducere în respectivul minister sau organ de stat.

Ordonatorii secundari funcționează în ramuri administrative în care există două categorii de instituții publice cu personalitate juridică și buget propriu, în raport de subordonare ierarhică față de ordonatorii principali. Au îndrituiri asemănătoare: aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și repartizează creditele bugetare aprobate pe unitățile ierarhic inferioare, cu deosebirea că nu primesc creditele bugetare de la Ministerul Finanțelor, ci de la ordonatorii principali.

La Camera Deputaților și Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora.

Ordonatorii terțiari de credite sunt conducători ai instituțiilor publice cu personalitate juridică și buget propriu, care au doar îndrituirea de a aproba efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare repartizate de ordonatorii principali sau secundari, numai pentru nevoile unităților pe care le conduc.

Toți ordonatorii de credite bugetare se află în situație egală din punctul de vedere al răspunderii juridice pentru respectarea dispozițiilor legale privind utilizarea creditelor bugetare, fiind totodată obligați să urmărească folosirea cu eficiență a sumelor de bani primite de la bugetul de stat, păstrarea integrității bunurilor organului pe care îl conduc, întocmirea conformă a evidenței contabile și prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuției bugetare.

Ordonatorii principali și secundari, deoarece au dreptul de repartizare a alocațiilor bugetare pe instituții aflate în relație de subordonare, au și îndrituirea de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare și financiare de către ordonatorul subordonat. Procedura execuției cheltuielilor bugetare începe cu deschiderea creditelor bugetare. Aceasta se efectuează la cererea ordonatorilor de credite și constă în alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanțelor a conturilor bancare ale ordonatorilor de credite deschise la trezoreriile publice. Acordarea fondurilor se efectuează în limita creditelor bugetare aprobate, potrivit destinației și în conformitate cu prevederile legale.

După deschiderea de credite bugetare, ordonatorii principali procedează la repartizarea creditelor bugetare atât pentru cheltuieli proprii, cât și pentru instituțiile din subordine, către ordonatorii secundari și terțiari.

Utilizarea creditelor este supusă principiului „afectațiunii speciale”, întrucât, potrivit articolului 29, alineatul (3) din Legea nr. 72/1996 „creditele bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite (….), nu pot fi utilizate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite. De asemenea, cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol”. Ca excepție de la acest principiu sunt admise virările de credite între subdiviziunile mai mici ale clasificației bugetare a cheltuielilor cu aprobarea fiecărui ordonator de credite pentru cheltuielile bugetului propriu și ale instituțiilor publice subordonate.

Efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor bugetare poate fi rezultatul unor acte și operațiuni de drept financiar, cum sunt: angajare, constatare a lichidității, ordonanțare și plată. Angajarea cheltuielilor este considerată act generator al fiecărei cheltuieli bugetare, având diferite forme: dispoziția legală de ase plăti o indemnizație sau salariu, contractul de cumpărare a unor materiale, contractul de angajare a unei lucrări. Pentru această etapă procedurală, legea finanțelor publice prevede că angajarea de cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate. Angajarea cheltuielilor se face în temeiul prevederilor legale sau al necesității lichidării unei datorii izvorâte dintr-o prestație efectuată de un terț , tot pe baza prevederilor legale, deci cu verificarea realității obligațiilor exigibile.

Constatarea lichidității este operațiunea de verificare a realității fiecărei cheltuieli, de verificare și definitivare a cuantumului bănesc al fiecărei cheltuieli. În acest sens sunt verificate conținutul real al ștatelor de plată a drepturilor bănești, existența facturilor pentru cumpărări efective de bunuri, prestații reale de lucrări, precum și conformitatea cuantumului prețurilor și tarifelor înscrise.

Constatarea lichidității are însemnătatea juridică de verificare a existenței reale a obligației de a efectua o cheltuiala, datorită dreptului unor subiecte de drept de a primi sume de bani din bugetul statului sau al unei instituții publice. Se constată deci existența unei creanțe bănești exigibile în folosul unor subiecte de drept și se verifică atât realitatea, cât și cuantumul bănesc al sumei datorate .

Ordonanțarea cheltuielilor este actul administrativ-financiar prin care funcționarul competent dispune plata sumei de bani în folosul subiectului de drept beneficiar al fiecărei cheltuieli. Dispoziția de acest fel se poate exprima prin aprobarea și semnarea înscrisului constatator al cheltuielii sau printr-un act întocmit și semnat în acest scop de către ordonatorul de credite.

Efectuarea cheltuielilor din bugetul statului se poate face numai pe bază de acte justificative legal întocmite și numai dacă au fost , în prealabil, avizate de persoanele încredințate cu exercitarea controlului financiar preventiv.

Achitarea sumelor se efectuează prin operațiuni de plată, care poate fi realizată în diverse moduri: în numerar, prin mandat poștal, prin decontare fără numerar sau în alt mod prevăzut de lege. Remiterea sumei în folosul beneficiarului legal produce efectul juridic de stingere a unei obligații pecuniare a statului, având în vedere că orice cheltuială în bugetul statului constituie o datorie bănească a statului în relație cu orice alt subiect de drept. În consecință, neplata sumelor de bani datorate după constatarea lichidității, oferă posibilitatea pornirii unor acțiuni recuperatorii de către beneficiarii legal îndreptățiți să primească respectivele sume de bani.

Creditele bugetare pentru cheltuielile de personal și de capital aprobate pe ordonatorii principali de credite și în cadrul acestora pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli.

Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite. De asemenea, cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea cheltuielilor altui capitol. Aceste norme au caracter imperativ, fiind edictate în scopul instituirii unei discipline riguroase în execuția bugetară.

Situația economică și socială a statului poate cunoaște evoluții față de parametrii avuți în vedere la momentul constituirii și aprobării bugetului, ceea ce impune modificarea destinației inițiale a creditelor bugetare.

Un prim tip de modificare privește virările de credite bugetare între subdiviziunile clasificației bugetare.Acest tip de modificare poate apărea, în mod excepțional, pe baza justificărilor corespunzătoare și de la un capitol la altul al clasificației bugetare, cu excepția cheltuielilor de personal și de capital, în cadrul bugetului unui ordonator principal de credite, înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III- lea, cu acordul Ministerului Finanțelor.

Virările de credite între celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și pentru bugetul unităților subordonate și se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III – lea al anului financiar.

Legea finanțelor publice interzice virările de credite bugetare provenite de la capitolele care au fost majorate din fondul de rezervă bugetară sau din fondul de intervenție la dispoziția Guvernului.

Repartizarea veniturilor și a cheltuielilor bugetare se poate modifica de către Ministerul Finanțelor, în cazul în care, pe baza unor dispoziții legale, au loc treceri de unități, acțiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul. Modificările se introduc atât în bugetele ordonatorilor principali de credite, cât și în structura bugetului de stat, cu condiția de a nu afecta echilibrul bugetar. In acest caz modificarea destinației creditelor bugetare se realizează prin modalitatea transferului.

Pe parcursul execuției bugetului pot apărea nevoi publice stringente, neavute în vedere la construcția inițială a bugetului: obiective noi importante, calamități naturale. În aceste condiții este necesară suplimentarea creditelor bugetare, măsura dispusă ca urmare a analizei politico-administrative de către Guvern. În acest scop, în bugetul de stat, se înscriu: Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului și Fondul de intervenție , la dispoziția Guvernului, care se utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia, în vederea finanțării, potrivit dispozițiilor legale, a acțiunilor sau sarcinilor nou intervenite în cursul anului și cu menținerea echilibrului bugetar.

În cursul exercițiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative, care se prezintă Parlamentului, cel mai târziu până la 30 noiembrie. Prin legile bugetare anuale se pot bloca o parte din creditele bugetare aprobate ordonatorilor principali de credite, în vederea menținerii echilibrului bugetar aprobat și cheltuirii cu eficiență și eficacitate a fondurilor publice.

Cu ocazia controalelor efectuate, Curtea de Conturi poate bloca, iar Ministerul Finanțelor poate bloca sau reduce utilizarea unor credite constatate ca fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor principali de credite din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale și bugetul fondurilor speciale.

Legea finanțelor publice prevede obligația ordonatorilor principali de credite de a analiza trimestrial (legea nr. 36/1999 prevede obligativitatea lunară), necesitatea menținerii unor credite bugetare pentru care, sarcinile au fost desființate sau amânate și de a propune Ministerului Finanțelor anularea creditelor respective. Cu creditele anulate sau reduse la ordonatorii principali de credite urmează a se majora Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat.

O altă situație de anulare este reglementată de articolul 76, alineatul (2) din legea nr. 72/1996: „creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept” Anticiparea creditelor bugetare este modalitatea specifică de finanțare a unor acțiuni social-economice de interes local, prin încuviințarea unor fonduri de până la 30% din veniturile proprii ale bugetului local respectiv care se adaugă la creditele aprobate prin buget

Ajutorul de stat

La determinarea cheltuielilor publice, statul și ceilalți titulari ai bugetului public au în vedere programul politic, ansamblul de activități și de acțiuni economico-sociale pe care și-au propus să le realizeze, având ca scop dezvoltarea durabilă societății.

Din bugetul de stat se pot acorda subvenții sau transferuri de resurse financiare destinate pentru anumite cheltuieli ale unor instituții, asociații sau alte persoane juridice care nu sunt de stat și nu au autonomie economico-financiară.

O normă imperativă din legea finanțelor publice dispune că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă, nici efectuată din bugetul public, dacă nu există o bază legală pentru aceasta.

Un astfel de temei legal îl reprezintă legea privind ajutorul de stat, nr.143/1999.

Acest act normativ are ca scop reglementarea modalităților de autorizare, acordare, control, inventariere, monitorizare și raportare a ajutorului de stat, în vederea creării și menținerii unui mediu concurențial normal.

În sensul legii, ajutorul de stat înseamnă orice sprijin, indiferent de formă, din surse de stat, acordat de autoritățile publice care le administrează în numele statului.

Sursa nu poate fi, în mod evident, decât resursele financiare publice colectate în bugetul public și în fondurile speciale.

Ajutorul de stat se concretizează fie într-un transfer de venituri viitoare, certe sau posibile , care asigură unui agent economic un beneficiu de natură economică sau financiară, pe care nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri (art. 2, alin. 2).

Beneficiile rezultate vor fi considerate ajutor de stat, dacă conferă un ajutor special numai anumitor agenți economici sau anumitor bunuri, servicii sau regiuni.

Ajutorul de stat poate lua forma unei scheme de ajutor de stat sau a unui ajutor individual.

Legea dispune că în ajutorul de stat se includ, printre altele: subvenții, anularea de datorii, exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor și impozitelor, acordarea unor împrumuturi cu dobânzi preferențiale, participări cu capital ale statului, reduceri de preț la bunurile furnizate sau serviciile prestate de către autorități publice sau alte organisme ce administrează resurse ale statului, vânzarea unor terenuri aparținând domeniului privat al statului, sub prețul pieței.

Legea nr. 143/1999 enumeră la articolul 4 măsurile și ajutoarele de stat care vor intra sub incidența legii: măsurile de natură fiscală, ajutoare sub forma serviciilor publice generale pentru activitatea economică, împrumuturi sau garanții acordate de autoritățile publice, participări cu capital ale statului, acesta comportându-se ca un investitor privat prudent, ajutoare având caracter social, acordate consumatorilor individuali, fără discriminare în ceea ce privește originea produselor sau serviciilor implicate, ajutoare pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale sau evenimente excepționale.

Pentru a se asigura libertatea comerțului și protecția concurenței loiale, legea nr. 143/1999 instituie și un mecanism de autorizare și notificare a ajutorului de stat. Astfel, orice ajutor de stat, sub orice formă și indiferent de beneficiar, trebuie autorizat de Consiliul Concurenței de către furnizorul ajutorului, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Consiliul Concurenței poate emite decizia de autorizare a ajutorului, de respingere a autorizării sau de deschidere a unei investigații, timp în care măsura ajutorului de stat este afectată de o clauză superioară.

Consiliul Concurenței are competența, conferită de lege, de a cere Curții de Apel desființarea actului administrativ prin care s-a acordat acesta și, pe cale de consecință, să dispună recuperarea, rambursarea sau suspendarea plății oricărui ajutor ilegal.

În cazul unui ajutor ilegal sau interzis, Consiliul Concurenței poate solicita recuperarea sau rambursarea dobânzii aferente sumei reprezentând ajutorul de stat. De asemenea, orice persoană are dreptul să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin acordarea ajutorului de stat cu încălcarea autorizației Consiliul Competenței.

Intrarea în vigoare a prevederilor Legii ajutorului de stat este la data de 1 ianuarie 2000.

Execuția de casă a bugetului de stat

Execuția bugetului public cu etapele sale, care privesc încasarea propriu-zisă a veniturilor, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăților din buget, mobilizarea resurselor financiară pentru finanțarea deficitului bugetar, se realizează printr-o multitudine de operațiuni derulate prin sistemul de conturi bancare, care poartă numele de execuție de casă a bugetului public.

Execuția de casă a bugetului public cunoaște două mari sisteme de organizare: prin sistemul bancar și prin sistemul trezoreriei publice. Prima variantă constă în îndeplinirea funcției de casier al statului de către o bancă, de regulă banca centrală și are ca avantaj folosirea directă a rețelei de casierii și conturi ale băncilor. Dezavantajele se referă la dificultățile și modul mai greoi al operațiunilor de gestiune a fondurilor bugetare.

Trezoreria publică este o instituție financiară organizată în cadrul aparatului Ministerului Finanțelor, care îndeplinește două funcții de bază: de casier public și de bancă a statului.

În calitate de casier, trezoreria efectuează prin sistemul conturilor deschise pentru bugetul de stat, toate operațiunile de încasare a veniturilor și de plăți de la buget, controlul asupra cheltuielilor, gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin cunoașterea fluxurilor de încasări și plăți. În calitate de bancher organizează evidența contabilă a instituțiilor publice, realizând astfel gestiunea disponibilităților bănești ale sectorului public și integrarea acestora în politica de lichidități a bugetului, gestionează datoria publică, operațiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de împrumuturi.

În scopul asigurării unei discipline bugetare ferme, prin Ordonanța de guvern nr. 66/1994 este reglementată obligativitatea instituțiilor publice de a efectua operațiunile de încasări și plăți prin trezoreria generală a statului.

Trezoreria generală a statului cuprinde operațiuni de plăți și încasări, în lei și în valută, care privesc veniturile și cheltuielile bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale, bugetelor locale, ale instituțiilor publice, datoria publică internă și externă, alte venituri și cheltuieli ale sectorului public.

Trezoreria este organizată și funcționează ca un sistem unitar, atât la nivelul central, în cadrul Ministerul Finanțelor, cât și la nivelul unităților teritoriale ale acestuia, în cadrul direcțiilor generale județene, al administrațiilor, circumscripțiilor și percepțiilor rurale.

Contul general al trezoreriei statului funcționează la Banca Națională a României, Ministerul Finanțelor elaborează, administrează și execută bugetul trezoreriei statului. Bugetul se întocmește anual și se prezintă spre aprobare Guvernului odată cu propunerile pentru proiectul bugetului de stat. Tot

Ministerului Finanțelor îi revine sarcina legală de a elabora și bilanțul general al trezoreriei statului. Bilanțul anual, împreună cu contul de execuție a bugetului de venituri și cheltuieli al trezoreriei statului, se prezintă Guvernului, pentru aprobare, până la data de 31 mai a anului următor celui de execuție.

Inițial, până în 1991, execuția de casă a bugetului de stat s-a realizat prin Banca Națională, apoi până în 1992 acest rol la îndeplinit B.C.R. Începând cu 1992, s-a prevăzut ca Ministerul Finanțelor să-și formeze un sistem propriu pentru urmărirea realizării veniturilor și cheltuielilor și a execuției de casă a bugetului, înființându-se astfel trezoreria statului public.

SECȚIUNEA 5.

Încheierea execuției bugetului de stat și controlul execuției. Bugetare

Încheierea execuției bugetului de stat coincide cu cea a exercițiului bugetar și a anului calendaristic.

Ministerul Finanțelor formează concluzii periodice privind execuția bugetului de stat, cu ajutorul datelor sintetice contabile despre realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor. Astfel în cazurile în care în execuția bugetului statului apar „goluri temporare de casă”, pentru acoperirea acestora până la încasarea veniturilor, se recurge la resursele eventuale aflate în conturile trezoreriei statului ori la emiterea unor „ bonuri de tezaur”, ca procedeu de împrumut de stat intern, sau la împrumut intern de la Banca Națională – dacă prin legea bugetară anuală s-au reglementat astfel de împrumuturi.

Încheierea exercițiului bugetar anual implică anumite acte și operațiuni, după care se procedează la elaborarea și aprobarea contului general anual de execuție a bugetului statului.

În ultimul trimestru al exercițiului bugetar, este necesară urmărirea recuperării

Veniturilor bugetare restante și efectuarea cheltuielilor în raport de evoluția reală de trebuințelor de fonduri bănești. Concomitent, încheierea exercițiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la bunuri, completarea evidenței contabile și verificarea conținutului și conformității soldurilor conturilor contabile.

După expirarea exercițiului bugetar anual se procedează la întocmirea conturilor anuale de execuție ale bugetelor ministerelor, organelor centrale de stat și a celorlalte instituții subordonate acestora, având în vedere regulile conform cărora veniturile neîncasate până la 31 decembrie și cheltuielile neefectuate se vor putea încasa, respectiv plăti numai in contul bugetului pe anul următor.

Conturile anuale de execuție ale acestor bugete împreună cu dările lor de seamă contabile anuale și cu conturile privind execuția de casă a bugetului statului, întocmite de trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanțelor, in vederea elaborării contului general anual de execuție a bugetului statului.

Contul general de execuție a bugetului statului are un cuprins corespunzător structurii bugetului aprobat de Parlament și are ca anexe conturile anuale de execuție a bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora.

Acesta este analizat de Guvern, căruia îi revine sarcina de a-l prezenta Parlamentului spre aprobare, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuție.

Parlamentul țării exercită prin această aprobare controlul parlamentar asupra modului în care a fost executat bugetul de stat și ajunge să cunoască exact situația financiară a statului, rezultatele și perspectivele ei.

Pentru cunoașterea completă a situației financiare, Ministerul Finanțelor este obligat ca, la sfârșitul exercițiului financiar, să întocmească si să prezinte Parlamentului un cont general al datoriei publice, ca anexă la contul general de execuție a bugetului statului, pentru situațiile în care s-a recurs la împrumuturi de stat interne sau externe.

Contul general anual de execuție a bugetelor publice se aprobă prin lege, după verificarea de către Curtea de Conturi.

Aceste conturi trebuie să cuprindă la venituri: prevederile bugetare aprobate inițial, prevederi bugetare definitive și încasări realizate, iar la partea de cheltuieli: credite aprobate inițial, credite definitive și plăți efectuate.În finalul acestui cont general, se precizează excedentul ori deficitul bugetului statului, rezultat din compararea veniturilor realizate cu cheltuielile efectuate.

În caz de deficit al bugetului, acoperit prin bonuri de tezaur sau prin împrumut de la B.N.R., nerambursat până la finele exercițiului bugetar, Parlamentul hotărăște, la propunerea Guvernului, acoperirea deficitului și măsurile necesare prevenirii unor astfel de situații.

Deficitul bugetar pe anul 2000 se situează în jurul valorii de 31.567 de miliarde de lei..

Strategiileprivind deficitul bugetar privesc restrângerea sau eliminarea exceptărilor de la plata impozitelor și taxelor, modificarea concepției de aplicare a impozitului pe profit, prin aplicarea unor cote regresive în funcție de profitul reinvestit pentru dezvoltare și retehnologizare, restructurarea completă a tarifului vamal, întărirea controlului și disciplinei fiscale, stabilirea unei strategii de promovare în timp a dezvoltării sectorului economic românesc, stabilirea unui nivel minim obligatoriu ale cheltuielilor curente esențiale. Astfel, se impune redimensionarea cheltuielilor de personal, cuantificarea cheltuielilor materiale în funcție de specificul domeniului de activitate, iar cât privește cheltuielile de capital trebuie analizat fiecare program nou propus și utilizarea subvențiilor bugetare trebuie limitată.

Se impune analiza neajunsurilor din derularea procesului bugetar din ultimii ani și adoptarea unor măsuri concrete, de natură să conducă la creșterea eficienței folosirii cheltuielilor bugetare.

Deficitul unui an bugetar este generator de deficite viitoare, deoarece împrumutul contractat pentru a fi acoperit e purtător de dobânzi și afectează cheltuielile pe anii următori, care în loc să stimuleze producția, vor trebui orientate spre consum.

Dacă bugetul este un act de prevedere, excedentul sau deficitul stabilit pe baza contului anual de execuție a bugetului este real. Acest cont este util deoarece verifică măsura în care s-au realizat prevederile bugetare, arată dacă evaluările au fost bine făcute, stabilește răspunderea celor responsabili de greșita executare și poate servi ca bază pentru evaluările bugetelor următoare.

Dacă bugetul se încheie cu excedent, după lichidarea integrală a datoriei publice, se rezervă anual o cotă de 50% pentru crearea unui fond de tezaur al statului. Acesta se păstrează în contul trezoreriei statului, deschis la Banca Națională a României și se utilizează pe bază de lege. Disponibilitățile fondului de tezaur trebuie plasate sub formă de depozit financiar cu dobândă.

Execuția bugetului de stat este supusă mai multor forme de control.

Controlul politic se efectuează de către Parlamentul României, în cadrul prerogativelor sale generale de control al activității executive. Parlamentul dezbate și aprobă contul general anual de execuție a bugetului de stat, acordând descărcare de gestiune Guvernului, după examinarea execuției bugetului atât în partea de venituri, cât și în ceea ce privește efectuarea cheltuielilor.

La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi, ca organ suprem de control financiar, poate declanșa controale detaliate asupra conturilor ordonatorilor de credite și a documentelor justificative.

Controlul administrativ-financiar sau de specialitate se exercită de către autoritățile puterii executive. Astfel, potrivit legii finanțelor publice, Guvernul exercită conducerea generală a activității executive în domeniul finanțelor publice, în care scop examinează periodic situația financiară, pe economie, execuția bugetului public național și stabilește măsuri pentru îmbunătățirea echilibrului financiar. La nivelul Guvernului, funcționează un corp de control al primului ministru, care poate desfășura, în cadrul atribuțiilor sale, acțiuni de control în domeniul execuției bugetului de stat.

Ministerul Finanțelor exercită controlul asupra administrării și utilizării fondurilor de la bugetul de stat, a realizării veniturilor bugetare, pentru prevenirea faptelor de evaziune fiscală, prin organele sale specializate: Direcția Generală a Controlului Financiar de Stat și Garda Financiară. Obiectul controlului este administrarea și folosirea fondurilor de la buget de către beneficiarii acestora, precum și exactitatea și realitatea înregistrărilor contabile, în vederea îndeplinirii corecte și la termen a obligațiilor fiscale față de stat.

Există și o formă de control propriu al ministerelor și celorlalte organe centrale de stat, care este orientat către respectarea legalității, oportunității și eficienței utilizării fondurilor bugetare.

Controlul jurisdicțional se exercită de către Curtea de Conturi a României, ca autoritate administrativă autonomă de sorginte constituțională. Curtea de Conturi, a cărei organizare și funcționare este reglementată prin Legea nr.94/1992, cu modificările și completările ulterioare, are competența derulării unei activități administrativ-jurisdicționale, putând judeca pe toți administratorii, contabilii și gestionarii fondurilor statului.

Controlul bugetar este o problemă de prim ordin, deoarece printr-un control vigilent se pot preveni erorile sau infracțiunile bugetare sau se poate ajunge la descoperirea lor. O bună executare nici nu se poate imagina azi fără control. Acesta mai este util și pentru faptul că prin el se verifica evaluările bugetare, rezultatele controlului putând fi întrebuințate pentru noile evaluări. Un control sever mărește credibilitatea statului, fiind un prilej de critică din partea Parlamentului și totodată un mijloc de a îndrepta neajunsurile semnalate.

CAPITOLUL IV.

SECȚIUNEA 1.

FUNCȚIILE ȘI ROLUL BUGETULUI DE STAT ÎN ROMÂNIA

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă și, în același timp, este un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi monitorizate si destinația acestora, să permită compararea la finele exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Bugetul este o variabilă esențială în determinarea produsului intern brut și a nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

Un anumit nivel al produsului intern brut și măsura în care acesta este repartizat pentru formarea brută de capital și consum determină nivelul indicatorilor bugetari și constituie baza evoluției favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă bănească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și financiară ale fiecărei perioade. Aceste relații se manifestă în dublu sens: pe de o parte, ca relații prin intermediul cărora se mobilizează resursele bănești la dispoziția statului, iar pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse.

Relațiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relații de repartiție a produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor, al prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilități temporar libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficiența resurselor generată de repartiția produsului intern brut determină relații ale statului cu străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanțări externe. Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile reprezentând finanțarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea funcțională a cheltuielilor statului.

Rolul bugetului de stat în economia de piață se manifestă, în special, pe plan financiar și economic. Din punct de vedere financiar, bugetul asigură mobilizarea și dirijarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Din punct de vedere economic, rolul bugetului s-a accentuat datorită contribuției sale la realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a Guvernului în fiecare etapă. Rolul economic se concretizează în încercările statului de a utiliza impozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice ca pârghii economice, ca instrument de influențare a conjuncturii economice.

În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul de stat este un instrument de previziune atât pe termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor și cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât și pe termen mediu prin elaborarea bugetelor-program, mai ales pentru cheltuielile publice de investiții.

În țările cu economie de piață dezvoltată, sfera de cuprindere a noțiunii de buget a fost extinsă. Astfel, în afară de bugetul de stat în forma sa clasică, se propune întocmirea unui instrument mai cuprinzător, denumit „buget al economiei naționale” (în Franța) sau „buget economic” (în Marea Britanie și S.U.A.). Acesta este un document estimativ care reflectă toate resursele societății(națiunii) și destinația lor, cuprinzând informații previzionale în legătură cu producția, repartiția, consumul produsului intern brut, precum și cu privire la formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat.

Bugetul economiei naționale este conceput ca un ansamblu de conturi ale națiunii, care reflectă pentru anul în curs și pentru anul următor previziunile asupra tuturor agenților economici din țara respectivă.

Forma în care se întocmește acest instrument cuprinzător diferă de la o țară la alta. Astfel, în S.U.A., el îmbracă forma unui document care prezintă cifric veniturile bănești disponibile, cheltuielile și soldul dintre venituri și cheltuieli pe principalele sectoare ale economiei naționale: întreprinderi private, instituții publice, populație, relații cu străinătatea. Întocmirea lui este în sarcina Consiliului Consultativ de pe lângă președintele S.U.A.. Pentru elaborarea acestui buget se folosesc informații referitoare la produsul național brut, venitul național, veniturile și cheltuielile publice. În fapt, acest document nu conține previziuni, care să devină obligatorii de realizat în viitor, ci este menit doar să evidențieze modificările ce vor surveni în economie.

În Marea Britanie „bugetul economic” apare sub forma așa-numitelor „cărți albe”, care evidențiază veniturile și cheltuielile națiunii pe anul anterior celui în curs, previziunile privind producția, consumul, comerțul exterior în anul următor și defalcarea resurselor provenind din venitul național și împrumuturi. Bugetul economic este publicat odată cu bugetul de stat.

În Franța, „bugetul economiei naționale” apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs care, împreună cu conturile națiunii și cu unele ipoteze pentru viitor, însoțește proiectul „legii finanțelor”, respectiv bugetul de stat. În mod sintetic, „bugetul economiei naționale” cuprinde, pe de o parte, resursele provenind din produsul intern brut si import, iar pe de altă parte, utilizarea resurselor pentru: consum final(individual), consum intermediar public și privat, investiții brute ale societăților și întreprinderilor particulare, ale populației, ale administrației publice, ale administrației private, ale instituțiilor de credit, variația stocurilor, ca și exportul de bunuri și servicii.

„Bugetul economiei naționale” este elaborat în Franța cu ajutorul unui model economico-matematic, care permite simularea evoluției viitoare a economiei, ținând seamă de diferise ipoteze. Modelul oferă informații pe termen scurt și mediu (orizontul previziunii fiind de doi, trei ani) cu privire la evoluția producției, a consumului, a investițiilor, la repartiția activelor financiare, raportul salarii-profituri și altele.

„Bugetul economiei naționale” este doar un instrument cu ajutorul căruia Guvernul se informează asupra situației economico-financiare a țării. Acest instrument nu are caracter de lege, el nu se substituie bugetului de stat. Cu ajutorul „bugetul economiei naționale”, Guvernul poate identifica efectele directe și indirecte produse în economie prin aplicarea unor măsuri care vizează creșterea economică. Astfel, de exemplu, Guvernul poate afla răspunsul la o întrebare de tipul: „cât reprezintă din punct de vedere valoric, creșterea sau scăderea cu 1% a producției, consumului, investițiilor, exportului într-un anumit an?”. Astfel de informații au însă un caracter relativ, deoarece ele sunt rezultatul extrapolării tendinței de evoluție a indicatorilor din perioada precedentă. Pe de altă parte, variabilele care, mai mult sau mai puțin intenționat, nu au fost incluse în modelul matematic folosit, ar putea să aibă o influență importantă asupra evoluției fenomenelor în viitor. În acest sens, interpretarea rezultatelor modelului poate duce la concluzii nefundamentate și la luarea unor decizii care nu sunt cele mai corespunzătoare. De asemenea, Guvernul are latitudinea să ia sau nu în considerare informațiile oferite de un astfel de instrument, pentru configurarea politicii sale economice și financiare din perioadele viitoare.

În concluzie, singurul plan financiar cu caracter de lege este bugetul de stat.

Volumul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcție de nivelul de dezvoltare econo0mică a țării respective, de condițiile social-politice interne, precum și de conjunctura internațională.

Veniturile și cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci îndeplinesc rolul unor pârghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activități, a producției și consumului anumitor produse, pentru influențarea anumitor categorii sociale în realizarea acțiunilor în care statul este direct interesat.

Ca o componentă de bază a finanțelor publice, bugetul de stat e o categorie economică legată de existența statului și a relațiilor marfă-bani. Procesul de mobilizare și repartizare a resurselor din bugetul de stat e influențat de acțiunile mecanismelor pieței.

În perioada contemporană, bugetul de stat nu mai este un simplu act în care se înscriu veniturile și cheltuielile previzionate ale statului, ci reprezintă un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic.

În țările cu economie de piață, prin bugetul de stat se redistribuie între 40-60% din produsul intern brut. Aceasta face ca bugetul de stat să aibă un important rol financiar și economic. Rolul financiar constă în faptul că asigură mobilizarea și repartizarea resurselor necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Rolul economic constă în măsurile pe care le ia statul de a utiliza impozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice ca pârghii financiare folosite în scopul influențării economiei spre un anumit obiectiv. În prezent, acest rol s-a accentuat datorită contribuției bugetului de stat la realizarea obiectivelor politice, economice și sociale ale Guvernului.

În ultima perioadă de timp, unele state au renunțat la denumirea de buget de stat, iar locul acestuia a fost luat de „lege financiară”. Această schimbare nu a fost formală, ci are o adâncă semnificație. Dacă, în sens clasic, bugetul reprezintă o balanță previzională a veniturilor și cheltuielilor bănești ale unei țări, ale unei unități administrative-teritoriale, pentru o anumită perioadă de timp, în prezent literatura de specialitate din țările cu economie de piață dezvoltată folosește noțiunea de buget economic sau buget al economiei naționale, al cărui conținut l-am prezentat mai sus.

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate, care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferențiat în funcție de structura organizatorică a fiecărui stat. Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar (România, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie) și de tip federal (S.U.A., Canada, Elveția, Germania, Brazilia). Statele de tip unitar sunt organizate în unități administrativ-teritoriale la nivelul cărora funcționează organe ale puterii și administrației publice locale. Astfel, spre exemplu, teritoriul Franței este divizat în departamente și comune. Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprinde un buget al autorităților publice centrale și bugete locale, care corespund unităților administrativ-teritoriale.

Statele de tip federal au o structură organizatorică ce include federația, statele, provinciile sau regiunile membre ale federației și unitățile administrativ-teritoriale proprii fiecărui stat membru al federației. La nivelul federației funcționează organe supreme ale puterii și administrației federale, care au competențe atât pe plan intern cât și în relațiile internaționale ale statului respectiv. Statele, provinciile sau regiunile membre ale federației dispun de Parlament și Guverne proprii, dar nu au competențe în relații internaționale. Organele legislative și executive federale orientează în anumite domenii activitatea statelor membre, în timp ce în altele, statele membre ale federației au competențe depline. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federației se subdivide în unități administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organe locale ale puterii și administrației de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul federației, bugetul statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației și bugetele locale.

Repartizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcție de modul în care au fost delimitate atribuțiile între aparatul de stat central și cel local. De regulă, veniturile cele mai importante și principalele categorii de cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal, în bugetele statelor membre ale federației și în bugetele locale fiind înscrise venituri și cheltuieli de importanță mai mică.

Structura veniturilor și cheltuielilor aferente oricărei verigi a sistemului bugetar diferă de la o perioadă la alta, fiind influențată de sarcinile ce revin organelor centrale și respectiv celor locale.

În România nevoile de resurse la nivelul societății și posibilitățile de acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea privind finanțele publice precizează faptul că gestionarea resurselor financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde: „bugetul de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele altor instituții cu caracter autonom, în condițiile asigurării echilibrului financiar”. Acest sistem unitar si corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se dimensionează și se compară, la nivelul unui an, veniturile și cheltuielile statului și ale celorlalte instituții publice. Bugetul general consolidat reflectă, așadar, fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoia socială și cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă. El îndeplinește funcția de a cumula la nivel național toate veniturile și cheltuielile publice reflectate în cadrul bugetelor care le compun.

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziția statului, repartizate în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea ordinii publice, autoritatea publică, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerii mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente și de capital. Veniturile sunt evidențiate pe surse de proveniență în venituri curente (fiscale și nefiscale) și venituri de capital.

În afara bugetului de stat și ca o excepție de la principiul clasic al unității bugetare, anual sunt aprobate veniturile și cheltuielile fondurilor speciale, ce se constituie în afara bugetului de stat, și care au destinații clar precizate prin legi speciale.

Bugetul de stat este conceput și elaborat ca un buget consolidat. Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, în conformitate cu care se elimină transferurile dintre diferitele categorii de bugete. Bugetul consolidat reflectă la nivelul unui an dimensiunea efortului financiar public și după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.

Rolul bugetului de stat este pus în evidență de modalitățile de exercitare a funcțiilor finanțelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu și prin care se compară veniturile și cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un instrument prin care se realizează alocarea și redistribuirea resurselor și care prezintă utilitate în procesul reglării activității economice și sociale. Într-o lucrare recentă se susține că „bugetul modern este un act intervenționist prin acțiunea veniturilor asupra structurii economice, și productiv prin cea mai mare parte a cheltuielilor”.

Acțiunile care exprimă rolul intervenționist al bugetului de stat în etapa actuală sunt numeroase, iar printre acestea se numără autorizarea unor impozite care favorizează procesul economic, aprobarea subvenționării parțiale sau finanțării integrale a unor ramuri sau obiective economice.

Rolul intervenționist este constant, dar prezintă evoluții conjuncturale. Este constant datorită caracterului bugetului, de act anual, decizional și autorizator al veniturilor și cheltuielilor publice, cu rezultate inevitabile în domeniul social și economic, atât asupra contribuabililor, cât și asupra beneficiarilor de cheltuieli publice, bugetare. Evoluțiile conjuncturale sunt determinate de restructurările economice, modernizări ale serviciilor publice, trecerea de la un regim politic la altul și alți factori.

Rolul alocativ al bugetului decurge din însăși natura statului, care în mod tradițional își asumă sarcina finanțării serviciilor publice. Bugetul general al statului reflectă, în partea de cheltuieli a acestuia, modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. În plus, în conformitate cu politica economică promovată la un moment dat, statul se poate manifesta ca agent economic, fie prin dezvoltarea unor activități industriale și comerciale proprii, fie participând la finanțarea unor activități în sectorul privat. Cheltuielile ce decurg din astfel de acțiuni sunt evidențiate, de regulă, în bugete anexe și în conturi speciale de trezorerie. Astfel, bugetele anexe sunt bugete specifice unor servicii publice, care se finanțează din venituri generate de prestarea serviciilor sau provenind din vânzarea bunurilor realizate. Existența lor ca bugete anexe se justifică, fie prin caracterul industrial sau comercial al activităților statului, fie prin scopul finanțării și natura beneficiarul resurselor, atunci când se acordă subvenții sau se finanțează acțiuni sociale. Conturile speciale de trezorerie vizează operațiuni în afara bugetului general determinată de condiții specifice privind finanțarea, ca și de caracterul lor provizoriu.

Rolul distributiv al bugetului este pus în evidență tocmai de natura lui specifică, respectiv aceea de instrument ce reflectă relații de mobilizare a resurselor și de repartizare a acestora pentru finanțarea unor activități și acțiuni determinate expres. Bugetul este instrumentul prin care se redistribuie o parte din produsul intern brut. Redistribuirea se realizează atât prin intermediul impozitelor și taxelor, cât și al cheltuielilor. Astfel, instituirea unui impozit progresiv asupra veniturilor persoanelor fizice poate să vizeze redistribuirea veniturilor între diferite categorii sociale. Tehnicile fiscale folosite în acest scop sunt: deducerile din venit, diferențierea impunerii în funcție de tranșele de venit, instituirea de impozite particulare numai pentru persoanele ce obțin venituri sau dețin averi foarte mari, utilizarea unor impozite diferențiate în raport cu originea veniturilor.

Destinația resurselor, așa cum figurează la partea de cheltuieli a bugetului, reprezintă, într-o anumită măsură, modalități concrete de înfăptuire a redistribuirii. Subvenționând anumite activități, bugetul de stat asigură redistribuirea veniturilor. Subvenționarea organismelor de asigurări sociale, atât prin intermediul bugetului funcțional, cât și al cheltuielilor de transfer, generează redistribuire în scopul asigurării protecției sociale. Susținerea de la buget a agriculturii, a cercetării științifice, a unor acțiuni social-culturale constituie elemente de redistribuire a veniturilor.

Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern. Prin orientările bugetului se poate acționa asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Autoritățile publice pot acționa, în acest scop, prin intermediul cheltuielilor, veniturilor și soldului bugetar.

Cheltuielile publice constituie un mijloc de care dispune putere publică pentru a favoriza relansarea globală sau sectorială. Sporirea părții din resursele publice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influențează consumul și producția națională. Creșterea unei mase salariale determină o creștere a cererii de bunuri și servicii și influența asupra producției naționale ar trebui să fie benefică. Diminuarea cheltuielilor publice poate reprezenta un mijloc prin care Guvernul acționează în sensul reducerii importului și limitării inflației.

Resursele publice pot fi utilizate ca instrument de politică conjuncturală în două direcții opuse: pentru frânarea activității economice și, respectiv, pentru a susține relansarea. Sporirea fiscalității reduce nivelul veniturilor disponibile și, deci, influențează negativ consumul (se consideră a fi o economie forțată). Reducerea impozitelor are efect contrar, în sensul că veniturile disponibile permit relansarea consumului. Modificarea accizelor favorizează sau frânează cererea pentru un anumit produs.

Prin intermediul instrumentelor fiscale (cote de impunere, deduceri fiscale, scutiri) sau provizioanelor speciale care diminuează veniturile impozabile poate fi susținută relansarea economică. Reducerea impozitului pe profit are drept efect stimularea activității în cauză, dar și crearea resurselor necesare dezvoltării viitoare, prin folosirea profitului pentru autofinanțare.

Redarea activității economice prin intermediul soldului bugetar se bazează pe acceptarea deficitului, care, potrivit teoriei clasice, stimulează economia (efectul multiplicator). Acoperirea deficitului se realizează adesea prin emisiune monetară, ceea ce determină creșterea ratei inflației. În condițiile acceptării deficitului bugetar au fost concepute (prin anii `30 în Suedia) bugete ciclice, care se bazau pe distincția între cheltuielile de funcționare și cheltuielile de investiții. În perioade normale, cheltuielile de investiții pot fi acoperite din împrumuturi, în timp ce cheltuielile curente au drept sursă de acoperire veniturile fiscale. În fazele de expansiune, excedentul bugetului de funcționare permite finanțarea cheltuielilor de capital și, în mod simetric, în timpul recesiunii, o parte a cheltuielilor curente poate fi acoperită prin împrumuturi. Acceptarea unui deficit controlat stă la baza limitării presiunii fiscale și a poverii prelevărilor obligatorii.

Politica bugetară actuală urmărește în oarecare măsură revenirea la principiul clasic, potrivit căruia echilibrul bugetar limitează intervenția statului. Teoria împotriva utilizării cheltuielilor, impozitelor și deficitului bugetar ca instrument de reglare economică s-a reflectat în politicile bugetare ale diferitelor țări (Marea Britanie în 1979, S.U.A. în timpul președintelui Reagan, Franța în perioada lui Chirac ) ale căror elemente de bază sunt: privatizarea, reducerea fiscalității, libertatea prețurilor, reducerea deficitului bugetar.

Bugetul îndeplinește un rol deosebit în procesul de redistribuire a valorilor între economia națională – pe de o parte și, între stat și populație – pe de altă parte. Bugetul public național intervine, de asemenea, în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă și cea ne productivă, în asigurarea protecției sociale, între unele zone ale teritoriului și chiar în diviziunea internațională a muncii. Prin intermediul bugetului de stat se exercită, în același timp, un control permanent și sistematic asupra constituirii, repartizării și utilizării fondurilor publice, precum și sfera activităților societăților comerciale care au raporturi cu bugetul de stat.

Importanța bugetului în cadrul sistemului finanțelor publice și al relațiilor social-economice reiese din participarea în mod direct la îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, asigurarea autonomiei reale a colectivităților locale, constituie în cadrul unităților administrativ-teritoriale, garanția realizării efective a protecției sociale a unor categorii importante din rândul populației, din asigurarea echilibrului financiar, monetar și valutar al statului. Rezultă, așadar, că bugetul are un important rol stabilizator ai economiei naționale.

Pentru dezvoltarea economico-socială a țării și pentru dezvoltarea nivelului de trai, un rol important revine finanțelor, care au sarcina să asigure constituirea, repartizarea și utilizarea planificată a fondurilor bănești ale societății, să contribuie la elaborarea și la îndeplinirea programului național de guvernare.

Sarcinile finanțelor sunt îndeplinite în mare măsură prin intermediul bugetului de stat, fiind principalul plan cu caracter executoriu al statului

Prin intermediul său se repartizează o parte importantă din venitul național. El exprimă acea latură a relațiilor de producție legată nemijlocit de formarea și repartizarea planificată a resurselor statului, în vederea satisfacerii nevoilor publice.

Constituirea acestui fond la dispoziția statului reprezintă o necesitate obiectivă, determinată de evoluția nevoilor publice și de dezvoltare economiei.

Ca principal plan financiar, bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora pentru finanțarea dezvoltării economice, a acțiunilor social-culturale, pentru apărarea țării și alte nevoi ale societății în condiții de eficiență maximă.

Între bugetul de stat și programul de guvernare există o condiționare reciprocă permanentă. Prin acest program se stabilesc proporțiile între ramuri, repartizarea venitului național pentru dezvoltare sau consum, de care se ține seama în determinarea structurii și dimensiunii veniturilor și cheltuielilor. Îndeplinirea obiectivelor privind dezvoltarea economică, socială, ocrotirea sănătății depinde de posibilitățile de finanțare de la buget, este condiționată de realizarea veniturilor.

Indicatorii economici privind producția, costurile, rețeaua de instituții social-culturale, ale administrației publice servesc la determinarea veniturilor și cheltuielilor înscrise în buget. Prin urmare, elaborarea bugetului de stat se bazează, în mare măsură, pe acești indicatori.

La rândul său, bugetul de stat are un rol activ în îndeplinirea obiectivelor de guvernare prin fondurile puse la dispoziție. Rolul bugetului în realizarea acestor obiective se manifestă și prin controlul exercitat de aparatul financiar, cu ocazia întocmirii proiectului bugetului ăi în timpul executării lui. În procesul elaborării și execuției bugetului de stat, controlul financiar urmărește aplicarea și respectarea disciplinei financiare.

Bugetul de stat concentrează și repartizează principalul fond de surse bănești al statului, fiind în același timp un plan executoriu, cu caracter de lege. Prin intermediul său sunt finanțate cele mai importante obiective privind dezvoltarea economiei naționale, a învățământului, cultura, arta, ocrotirea sănătății, creșterea nivelului de viață al populației.

Printre celelalte bugete, bugetul de stat deține un rol conducător, deoarece se fac transferuri de la nivelul central către bugetele locale, autonome, atunci când acestea sunt necesare și justificate.

Bugetul de stat este legat și de circulația numerarului, care exprimă corelația veniturilor cu nevoile existente, de acordarea de credite în vederea dezvoltării producției și a realizării de investiții, de balanța de plăți externe (reflectată sub formă de venituri și cheltuieli la buget) și de balanța veniturilor și cheltuielilor populației (impozite, taxe, contribuții pe de o parte și salarii, pensii, alte indemnizații, pe de altă parte).

Bugetul de stat îndeplinește două funcții: funcția de repartiție și funcția de control. Funcția de repartiție a unei importante părți a produsului social și a venitului național se realizează atât procesul de constituire a resurselor bănești, cât și de repartizare a acestora. Cu ajutorul bugetului se distribuie sau se redistribuie o parte a venitului național între diferite ramuri ale economiei, între cele două sfere de activitate – productivă și neproductivă. Funcția de control este în strânsă legătură cu cea de repartiție. Acest control este necesar deoarece între bugetul de stat și diferitele aspecte ale activității practice, economice, social-culturale există o strânsă intercondiționare. Controlul vizează și respectarea destinației creditelor bugetare și prevederea tuturor veniturilor ce pot fi percepute.

Dincolo de unele particularități, care pot exista într-o țară sau alta, generată de experiența acumulată în domeniul democrației și în cel al finanțelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici comune: proces decizional, democratic, preponderent politic, cu continuitate ciclică, de larg impact public.

Este calificat drept un proces decizional, deoarece conținutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societății pentru bunuri și servicii publice.

Stabilirea destinațiilor de alocare a resurselor bugetare presupune realizarea, în prealabil, a unui proces complex de inventariere a nevoilor societății, urmat de ierarhizarea priorităților acesteia și, în final, de selectare a categoriilor de bunuri și servicii care satisfac într-o măsură cât mai ridicată prioritățile economico-sociale ale țării la un moment dat. Caracterul democratic este dat de faptul că în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept – între care cel al separației puterilor în stat, cât și posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetățeni care dețin majoritatea politică de decizie.

Tenta preponderent politică reiese din opțiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general, de politică financiară și monetară, în special, toate reflectate în conținutul bugetului privit ca act de decizie politică al forțelor majoritare în Parlament. La rândul lor, forțele politice majoritare reprezintă, în forul legislativ al țării, interesele economico-sociale ale anumitor grupuri de cetățeni, care le-au acordat votul la desemnarea Parlamentului. Optând pentru un tip de politică fiscală și selectând anumite destinații de alocare a resurselor bugetare, reprezentanții forțelor politice care decid asupra bugetului iau, cu certitudine, o hotărâre de ordin politic.

Procesul bugetar este caracterizat de continuitate ciclică deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice, în baza principiilor anualității și publicității bugetare, cu precizarea termenelor concrete de derulare și finalizare.

Impactul bugetului asupra populației este deosebit de important, cu implicații la nivel macro și microeconomic, care se manifestă atât în plan economic, cât și social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esențială a procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin faptul că soldul bugetului influențează, direct sau indirect, atât evoluția creșterii economice, a nivelului prețurilor, a șomajului, cât și evoluția ratei dobânzii și a soldului contului curent alo balanței de plăți.

Totodată, prin consecințele unei anumite opțiuni de politică financiară, reflectată și în conținutul bugetului, la nivel macroeconomic, operatorii resimt influențe pozitive sau negative în activitatea lor curentă. Din unghiul de analiză al domeniilor afectate de conținutul procesului bugetar, acesta exercită, deopotrivă, influențe atât în profil economic, cât și social, deoarece elaborarea, aprobarea și executarea unui anumit tip de buget se repercutează direct asupra cererii și ofertei agregate din economie, precum și asupra gradului de satisfacere cu bunuri și servicii publice a nevoilor societății.

BIBLIOGRAFIE

A. Wagner, Stiinta finantelor, Leipzig,1883, pag.221, citat de D.D. Saguna 1994, pag.259

Art. 29, alin. (5) din Legea nr. 72/1996, Monitorul Oficial nr. 152 din 17 iulie 1996.

Art. 78 din Ledea nr.72/1996, Monitorul Oficial nr. 152 din 17 iulie 1996

Articolul 25, alin.(7) din Legea nr. 72/1996, Monitorul Oficial nr. 152/17 iulie 1996

D. D. Saguna, Flonder, Drept financiar public, Editura Fundatiei Andrei Saguna, Constanta, 2000, pag.114-118.

D.D. Saguna, Drept financiar si fiscal, editura Oscar Print, Bucuresti 1997, vol.II, pag. 3-4.

D.D.Saguna, Drept financiar si fiscal, editura Oscar Print, Bucuresti 1997, vol. II, pag. 12

D.D.Saguna, Drept financiar si fiscal, editura Oscar Print, Bucuresti, 1994, pag. 300

Duverger, Finances Publiques, Paris, 1978, pag. 213; M. Robine, Sur l`equilibre budgetaire, Paris 1964, pag. 203, citat de I. Gliga, op. cit., pag 53, Editura All 1994.

E. Balan, Drept financiar,Ed. All Reck, Bucuresti, 1999, p. 85.

Emil Balan, Drept financiar, editura All Beck, Bucuresti, 1999, pag. 22-27.

G. Leon citat de I.Gliga, op. cit., pag.52

G. Topciu, Buget si evidenta bugetara, editura Didactica si pedagogica, Bucuresti 1981, pag.9-12

G. Topciu, Buget si evidenta bugetara, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981, pag. 158

Ghe. Bistriceanu si colaboratorii, Buget si evidenta bugetara, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1981,

H. Lazarescu, Curs de stiinta si legislatie financiara, citat de I. Gliga, op.cit., Bucuresti 1942,pag.52

Condor, Drept financiar si fiscal, Ed. Tribuna economica, Bucuresti, 1996, p. 124-128

Condor, Drept fiscal si financiar, editura Tribuna economica, Bucuresti 1996,pag. 84.

Gliga, Drept financiar public, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pag. 72

Vacarel si colaboratorii, Finante publice, Editura Economica, Bucuresti, 1999, pag. 567

Vacarel si colaboratorii, op. cit. , pag.373 si381.

Vacarel si coloboratorii, Finante publice, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1999, pag. 608-609

i.Condor,Drept financiar si fiscal,Ed. Tribuna economica,Buc,1996,p.326.

I.Gliga, Gilescu, P.Olcescu, Drept financiar, 1981, pag. 48, Editura Didactica si Pedagogica.

Ioan Gliga, Drept financiar public, Bucuresti, 1998, pag. 71

Iulian Vacarel si colaboratorii, Finante publice, Editura Diactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, pag. 374-377.

Iulian Vacarel si colaboratorii, Finante publice, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999, pag. 558

L. Carteu, Droit financier et fiscal europeen, Paris 1972, citat de I. Gliga, op. cit., pag 53, Editura All 1994

Legea nr.143/1999 publicata în Monitorul Oficial nr 370 din 3 august 1999.

Legea finantelor publice nr. 72/1996, publicata în Monitorul Oficial nr.152 din 17 iulie 1996

Leon George, Elemente de stiinta financiara, citat de I. Gliga în drept financiar public, editura All, Bucuresti 1994, pag.52.

Leon George, Istoria economiei politice la români, citat de I. Gliga, op. cit., pag.52

M. Constantinescu si colaboratorii, Constitutia României, comentata si adnotata, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1992, pag.177.

M. St. Minea, Dreptul finantelor publice, editura Accent, Cluj, 1999, pag. 63

M. St. Minea, Dreptul finantelor publice, editura Accent, Cluj, 1999, pag. 73.

M. St. Minea, Dreptul finantelor publice, editura Accent, Cluj, 1999, pag.41

M. St. Minea, Dreptul finantelor publice, Editura Accent, Cluj, 1999, pag.79.

Ministerul Finantelor, „Bugetul de stat pe anul 2000 –domenii sensibile” ,rev Tribuna economica nr.20/2000 p. 63

Mircea St. Minea, Dreptul finantelor publice, Editura Accent, Cluj, 1999, pag. 85.

N. Negrea, M. Matei, „Finante publice”, editura ExPonte, Constanta, 2000, pag.67

Paul Leroy Beaulieu, Traite de la science de finances, Paris, 1888,p,2,citat de Victor Ancusa

R. Huzellec, Finances publiques, Paris 1993, citat de I. Gliga, op. cit., pag. 48

R. Muzellec, Finances publiques, citat de I. Gliga, op. cit., pag 53, Editura All 1994

Rene S., Le Budget, Paris,1891, pag.4, citat de I. Gliga, op. cit., pag 53, Editura All 1994

Robert Maftei, „Strategii privind deficitul bugetar”, revista Tribuna economica nr. 49/2000, pag.71.

T. Mosteanu, Buget si trezorerie publica, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1997, pag.8

T. Mosteanu, Buget si trezorerie publica, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997, pag. 30-31

T. Mosteanu, Buget si trezorerie publica, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997, pag. 59-61.

Victor Ancusa, Bugetul, Tipografia Cartea Româneasca, Cluj, 1941, pag. 147.