.necesitatea Protejarii Relatiilor Sociale Referitoare la Autoritatea Organelor de Stat
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
SECȚIUNEA I : REFERINȚE ISTORICE
În organizarea societății noastre moderne un rol important îl are autoritatea de stat, autoritate de care se bucură instituțiile publice investite cu atribuții de organizare, conducere și îndrumare a unor importante sectoare ale vieții social economice și politice.
Autoritatea este un atribut al puterii specific formelor organizaționale etatice dar care este conferit prin lege și unor forme organizaționale fără caracter etatic atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.
Acest atribut al organelor de stat constituie o valoare socială, a cărei permanentă și riguroasă respectare, asigură înfăptuirea puterii suverane a poporului.
La romani insulta adusă funcționarului era socotită la fel de gravă ca și jignirea împăratului.
Insulta adusă domnitorului se numea lezmajestate (sudalmă), care era deosebită de trădare dar înrudită cu ea.
Pravila lui Vasile Lupu menționează că, această sudalmă trebuia adusă la cunoștința domnului ca să dea învățătură.
Pravila pedepsea pe cel ce vorbise ” cât de puțin și micșor cuvânt ce va fi de rușine și de hulă asupra domniei “.
Pedeapsa se dă “după voința giudețului “. Dacă cel în cauză folosea și violențe pedeapsa era întotdeauna moartea.
Nu erau pedepsiți cei care vorbiseră de rău contra domnului din cauza nebuniei sau beției.
Se cerea pentru funcționari ca aceștia să fie în timpul serviciului (durante officio), sau insultele să privească fapte ale funcționarului în legătură cu serviciul (contemplatione officii).
Pravila lui Vasile Lupu prevedea că “ cela ce va sudui sau va ucide pre vreun giudeț, sau pre vreo slugă a giudețului, această greșeală iaste ca și când ar fi suduit pre domnul “.
În această perioadă infracțiunea a avut următoarele denumiri: “faptă”, “faptă rea“, “greșeală mare”, “vină”, “vinovăție”, “păcat”; dintre toate acestea cea mai expresivă a fost cea de vină.
Lezmajestatea (sudalma) se considera a fi de mai multe feluri: (sudalmă) lezmajestate mică, mare și foarte mare.
16. „ De va da neștine cuiva o palmă pre spre obraz, nu se cheamă sudalmă mare”
14. „Când va sudui neștine pre vreo muiare și cu acea sudalmă înmicșurează cinstea acelei femei, acesta face sudalmă mare”.
15. „ Sudalma ce se va face în beseaică iaste foarte mare”.
Noțiunile de infracțiune (“vină”) și pedeapsă penală au existat în țările române și înainte de constituirea lor în state feudale.
Obștile sătești au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei.
Documentele existente nu menționează nici un caz de lezmajestate însă izvoarele narative amintesc că Vlad Țepeș ar fi tras în țeapă pe niște boieri care l-au insultat pe fratele său.
În perioada de destrămare a feudalismului dreptul penal din Moldova și Țara Românească a fost supus unor transformări fundamentale determinate de dezvoltarea economico-socială și de curentul iluminist ( Beccaria).
Au fost redactate “ Condica criminalicească cu învățătura ei” în Țara românească, iar în Moldova Codul Șuțu-Sturdza.
Deși în pravilele din secolele XVIII și XIX se mai păstrau unele pedepse destinate intimidării ( tragerea în țeapă, arderea de viu, mutilarea), totuși noua reglementare marchează net trecerea de la pedepsele expiatorii la cele reeducatorii și se accentuează transformarea dreptului penal feudal intr-un drept penal modern.
După unirea din 1859 a Principatelor Române s-a simțit în mod imperios necesitatea unificării legislative și în domeniul penal.
Prin unificarea și modernizarea celor două condici existente a apărut codul penal din 1864 care a intrat în vigoare ulterior în 1865. Acest nou cod a reușit să realizeze unificarea legislativă dar nu pe deplin.
Pentru prima dată codul penal era grupat în două părți : una generală, cuprinzând un ansamblu de norme juridice aplicabile la toate infracțiunile și o parte specială destinată diferitelor categorii de infracțiuni.
În comparație cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de acestea a fost înlocuită prin principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii.
În cadrul codului penal de la 1864 infracțiunea de ultraj era încadrată în cuprinsul Titlului III, “Crime și delicte contra intereselor publice” în articolele 182-189. Criticat pentru unele lacune, cât și pentru caracterul relativ blând al pedepselor, codul penal din 1864, cu modificările ulterioare, a avut o longevitate apreciabilă , rămânând în vigoare până la adoptarea următorului cod, la 1 ian 1937.
Acest nou cod a lui Carol al II-lea cuprinde trei părți , una introductivă, una generală și una specială.
Codul carlist s-a caracterizat prin amplificarea faptelor încriminate și printr-o înăsprire excesivă a regimului pedepselor.
Infracțiunea de ultraj , care, de fapt, în acea vreme constituia un delict, o găsim reglementată în noul cod în cadrul Titlului III “Crime și delicte contra administrației publice” alături de uzurpare de calități oficiale, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru.
Existau însă și infracțiuni contra autorității prevăzute în alte titluri. Astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiuni contra siguranței statului “ în articolul 216 și în Titlul XVII “Infracțiuni contra ordinii obștești” în articolul 576 lit. c , portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în cadrul anterior în titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.
Mai exact ultrajul este încadrat în cuprinsul articolelor 253-255.
Redactarea articolului 253 s-a făcut sub influența articolelor 341 și 343 din Codul penal italian.
Este de remarcat că textul prevede spre deosebire de codul din 1864 că ultrajul nu este pedepsibil decât dacă s-a săvârșit în prezența funcționarului ultragiat.
Articolul 254, referitor la ultrajul corpurilor constituite : politice, administrative sau judiciare, e inspirat din articolul 342 al codului italian.
Textul articolului 254 e mai complet pentru că protejează nu numai pe fiecare reprezentant al națiunii , individual, dar și întreg corpul politic al Camerei și Senatului sau numai o parte a lor cum ar fi o comisiune.
Articolul 255 prevede diferite circumstanțe mai grave de care poate fi însoțit ultrajul.
Ultrajul însoțit de loviri sau răniri care a cauzat vătămări grave sănătății, a fost considerat ca infracțiune unică și pedepsită mai aspru decât faptul în sine.
Ultimul alineat al articolului 255 e inspirat din articolul 25 din Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice.
Mai trebuie precizat că publicitatea nu e element esențial al delictului de ultraj; prin urmare ultrajul se poate comite atât intr-un local public cât și în biroul funcționarului sau în ședință secretă.
Codul penal de la 1937 împreună cu cel de justiție militară au fost supuse în decursul timpului numeroaselor modificări și completări în special în domeniul “ordinii publice (politice)” și “siguranței statului” .
După ani de modificări a fost redactat în cele din urmă Codul penal, din iunie 1968 care a intrat în vigoare ulterior pe 1 ianuarie 1969.
În cadrul noului cod infracțiunea de ultraj este cuprinsă în Titlul V “Infracțiuni contra autorităților” articolul239.
După decembrie 1989 codul penal a suferit modificări prin Legea 65 /1992, Legea 140/1996 și ultima modificare de dată recentă , pe 27.05.2002.
Aceasta din urmă a modificat chiar articolul 239, astfel că textul are acum 4 alineate, având pedeapsa primului alineat în ce privește insulta și calomnia mai blândă.
Aceasta este acum între 3 luni și 3 ani.
Procedând la o altă sistematizare a materiei bazată pe criteriul științific al naturii și importanței relațiilor sociale ocrotite, criteriu ce impune observarea cu atenție a realităților social-politice din țara noastră, a transformărilor care s-au produs în structura societății noastre, legiuitorul a grupat, în mod firesc toate infracțiunile ce aduc atingere acelorași valori sociale, în cadrul aceluiași titlu.
SECȚIUNEA II : NECESITATEA PROTEJĂRII RELAȚIILOR SOCIALE REFERITOARE LA AUTORITATEA ORGANELOR DE STAT
Revenirea României în rândul democrațiilor europene a avut un rol determinant și în planul reglementărilor constituționale cu privire la organizarea statului, spiritul principiului separației puterilor în stat impunându-se ca o constantă în activitatea de elaborare a Constituției din 1991.
Ca atare întreg Titlul III din legea fundamentală reglementează organizarea și funcționarea celor trei puteri ale statului denumite „Autorități publice”.
Astfel în articolul 58 și următoarele sunt cuprinse dispoziții fundamentale cu privire la Parlament, unica autoritate legiuitoare a țării.
În continuare, articolul 80 și următoarele se referă Președinte care alături de Guvern constituie puterea executivă.
Referindu-se la puterea judecătorească, Constituția cuprinde în articolele 123-133 dispozițiile-cadru ale organizării și înfăptuirii acesteia.
O amplă secțiune din Titlul III se referă la ansamblul organelor administrației publice prin care se realizează organizarea executării legii și executarea în concret a acesteia la nivelul colectivităților locale și a colectivităților naționale, (articolele 115,116,119-122).
De asemenea finanțele publice beneficiază de o reglementare detaliată în articolele 136-139 din Constituție.
Pentru asigurarea controlului constituționalității legilor norma fundamentală instituie un organ jurisdicțional special și specializat, în cadrul Titlului V (articolele 140-145) numit Curtea Constituțională.
Instituția publică trebuie privită totodată și ca un ansamblu de elemente organizate prin voința legii pentru realizarea sarcinilor care îi sunt conferite.
În acest sens, relevantă este ideea exprimată în doctrină potrivit căreia, instituția publică, privită ca organizație, presupune existența următoarelor elemente : elementul uman care formează personalul instituției, mijloacele materiale și financiare, competența și personalitatea juridică a acesteia.
Ca atare, toate activitățile de interes public prin care se exercită autoritatea statului sau se realizează serviciile publice de interes național sau local se înfăptuiesc de oameni care sunt încadrați în diferite funcții în instituția respectivă, cu mijloace materiale sau bănești cu care sunt înzestrate acele organe și organizații și cu ajutorul competenței și personalității juridice conferite de lege.
Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o importanță deosebită pentru buna organizare și funcționare a acestor organizații, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective.
Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor.
Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact direct cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine.
Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebita importanță.
Deci, respectul datorat funcționarului public reprezintă principala condiție necesară pentru normala desfășurare a activității organelor de stat din cadrul statului de drept.
SECȚIUNEA III: ASPECTE COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA AUTORITĂȚII
Autoritatea, înțeleasă ca prestigiu de care trebuie să se bucure instituțiile publice în activitatea lor, influențează direct modul și eficiența realizării atribuțiilor specifice acestor organe.
Această simbioză între autoritatea unui organ și atributele puterii sale politice este organică și deci inevitabilă. Înfăptuirea atribuțiilor unei instituții publice necesită un grad prealabil de credibilitate din partea deținătorilor acestei organizate prin voința legii pentru realizarea sarcinilor care îi sunt conferite.
În acest sens, relevantă este ideea exprimată în doctrină potrivit căreia, instituția publică, privită ca organizație, presupune existența următoarelor elemente : elementul uman care formează personalul instituției, mijloacele materiale și financiare, competența și personalitatea juridică a acesteia.
Ca atare, toate activitățile de interes public prin care se exercită autoritatea statului sau se realizează serviciile publice de interes național sau local se înfăptuiesc de oameni care sunt încadrați în diferite funcții în instituția respectivă, cu mijloace materiale sau bănești cu care sunt înzestrate acele organe și organizații și cu ajutorul competenței și personalității juridice conferite de lege.
Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o importanță deosebită pentru buna organizare și funcționare a acestor organizații, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective.
Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor.
Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact direct cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine.
Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebita importanță.
Deci, respectul datorat funcționarului public reprezintă principala condiție necesară pentru normala desfășurare a activității organelor de stat din cadrul statului de drept.
SECȚIUNEA III: ASPECTE COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA AUTORITĂȚII
Autoritatea, înțeleasă ca prestigiu de care trebuie să se bucure instituțiile publice în activitatea lor, influențează direct modul și eficiența realizării atribuțiilor specifice acestor organe.
Această simbioză între autoritatea unui organ și atributele puterii sale politice este organică și deci inevitabilă. Înfăptuirea atribuțiilor unei instituții publice necesită un grad prealabil de credibilitate din partea deținătorilor acestei activități, care este asigurat de însăși autoritatea organului respectiv.
Organele de stat fac parte din sistemul separațiilor puterilor în stat.
Legea penală își aduce contribuția specifică, prin incriminările cuprinse în articolele 236-244 din Codul penal, la protejarea acestei importante valori sociale – autoritatea publică. Cu toate acestea există infracțiuni contra autorității și în legi speciale.
Astfel Decretul – Lege 88/1990 incriminează fapta de pătrundere fără drept, în sediile organelor centrale și locale de stat, ale altor instituții publice, ale partidelor și formațiunilor politice, tulburând desfășurarea normală a activității acestora.
Sancțiunea prevăzută de lege este agravantă în situația în care autorul este înarmat, ori fapta este comisă de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții ori prin violență sau efracție.
OBIECTUL INFRACȚIUNILOR
OBIECTUL JURIDIC
Din prevederile articolului 1 Cod Penal rezultă că legea penală are ca obiect al ocrotirii valorile fundamentale ale statului nostru de drept ca : suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea și întreaga ordine de drept.
Pentru proteguirea existenței și normala funcționalitate a acestor valori, statul, prin organul legislativ, a reglementat prin lege organică numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. De aceea, în orice normă de drept penal vom găsi, pe de o parte, ideea de îngrădire prin sancționare a acelor acțiuni sau inacțiuni care ar putea leza sau periclita valorile sociale ocrotite. Nu există incriminare care să nu privească ocrotirea unei valori sociale și implicit, a relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în jurul acestei valori.
Obiectivul acestei ocrotiri constituie ceea ce, în știința dreptului penal se numește obiectul infracțiunii. Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.
Nu se poate concepe o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori sociale ocrotite pe cale penală.
Simpla credință a unei persoane că prin activitatea sa vatămă o asemenea valoare nu este suficientă pentru a atribui caracter penal acelei fapte.
Deși nu întotdeauna textele de încriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu este de conceput o infracțiune fără obiect, căci,dacă n-ar exista o valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar prezenta pericol social. Obiectul juridic se poate împărți în următoarele modalități :
OBIECTUL JURIDIC GENERIC (DE GRUP)
Obiectul infracțiunii este un obiect juridic, pentru că acesta constă în valori sociale ocrotite prin dispozițiile legii penale. Atributului „juridic” i se asociază uneori și acela de „social” (obiect social-juridic), deoarece obiectul ocrotirii penale îl constituie valorile sociale și pe cale de consecință, relațiile sociale legate de aceste valori.
Obiectul juridic generic este tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasificarea infracțiunilor din partea specială a Codului Penal.
OBIECTUL JURIDIC SPECIAL
Uneori în cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având deci același obiect generic, procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni componentă a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie ca obiect juridic, o valoare socială specifică, care se subsumează însă valorii sociale fundamentale, comună întregului grup.
În timp ce obiectul generic al infracțiunii rezultă din mod explicit, din titulatura grupului de infracțiuni din care face parte fapta penală respectivă, obiectul special se deduce din elementele infracțiunii astfel cum sunt descrise în textul incriminator și din titulatura unor subdespărțăminte create de legiuitor în cadrul anumitor grupe de infracțiuni sau chiar din denumirea marginală a unor norme de incriminare.
Este de menționat că nu toate infracțiunile au, pe lângă un obiect generic și un obiect special, care să fie o formă particulară a obiectului generic, comun întregii grupe de infracțiuni din care face parte.
Infracțiunile contra patrimoniului – de exemplu – nu se deosebesc între ele sub raportul obiectului , ceea ce înseamnă că ele nu au, fiecare în parte, un obiect juridic special. În schimb, orice infracțiune care are un obiect special lovește nu numai în acesta, dar implicit și în obiectul generic.
OBIECTUL JURIDIC GENERIC (DE GRUP)
Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra autorității îl constituie relațiile sociale referitoare la autoritatea formelor organizaționale etatice, precum și a acelora care nu au caracter etatic, dar cărora li s-a conferit prin lege acest atribut al puterii.
Autoritatea publică este conferită organelor publice prin însemne, simboluri ca și prin regimul juridic pe care o implică.
Încălcarea autorității organelor statului subminează încrederea de care aceste organe trebuie să se bucure, slăbește capacitatea de acționare a acestor organe, diminuează credibilitatea de care trebuie să se bucure în fața cetățenilor acțiunile acestor organe.
Ocrotirea penală are în vedere numai acele organe care reprezintă în sens juridic o autoritate oficială, recunoscută, având potrivit legii și anumite competențe care îi conferă dreptul de a-și impune voința și de a emite acte producătoare de consecințe juridice.
OBIECTUL JURIDIC SPECIAL
În afara relațiilor sociale care constituie obiectul lor comun, infracțiunile contra autorității au și un obiect juridic special care prezintă în cazul fiecăreia dintre infracțiuni o anumită particularitate (de exemplu, relațiile sociale referitoare la respectul datorat însemnelor statului român în cazul infracțiunii de ofensă adusă unor însemne, respectul datorat sigiliului legal aplicat în cazul infracțiunii de rupere de sigiliu, respectul datorat sechestrului în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru).
Unele dintre infracțiunile contra autorității au și obiect juridic secundar constând în relațiile sociale referitoare la alte valori ocrotite de lege (demnitatea sau libertatea morală a persoanei în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității și în cazul infracțiunii de ultraj.
Exacta cunoaștere a obiectului juridic a unei infracțiuni prezintă o importanță deosebită pentru corecta încadrare juridică a acesteia în textul incriminator care îi este propriu. Această problemă apare mai ales atunci când două infracțiuni sunt asemănătoare sub aspectul acțiunii săvârșite. De exemplu, infracțiunea de omor (articolul 174 Cod penal) se comite prin uciderea unei persoane , dar tot în același mod se poate săvârși și infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului (articolul160 Cod penal) , cu singura deosebire că , în acest ultim caz, persoana ucisă îndeplinește o activitate importantă de stat, ceea ce face ca fapta să pună în pericol siguranța statului.
Din această cauză în timp ce obiectul juridic al omorului este viața oricărei persoane, iar fapta constituie o infracțiune contra persoanei, atentatul care pune în pericol siguranța statului are un obiect juridic complex – siguranța statului și viața persoanei – și întrucât cel dintâi este obiect juridic principal, infracțiunea sus menționată face parte din grupa infracțiunilor contra siguranței statului.
OBIECTUL MATERIAL
Unele infracțiuni presupun, pe lângă obiectul juridic și un obiect material.
În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială fizică – lucru sau persoană – iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entități materiale.
Obiectul material al infracțiunii constă, așadar, în lucrul, bunul sau persoana fizică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată.
Nu toate infracțiunile au un obiect material pentru că nu la orice infracțiune valoarea socială ce constituie obiect juridic este susceptibilă de încorporare într-un lucru sau persoană. Dintre infracțiunile lipsite de obiect material pot fi menționate : insulta, calomnia, mărturia mincinoasă, favorizarea infractorului, dezertarea, etc.
În cazul infracțiunilor care au un obiect material, absența acestuia, implicând lipsa obiectului juridic, duce la inexistența infracțiunii.
Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul) material de care făptuitorul s-a putut servi la comiterea faptei (de exemplu o scrisoare de amenințare folosită pentru a șantaja). Uneori, însă, mijlocul de săvârșire poate fi și obiectul material al infracțiunii (de exemplu, uniforma pe care făptuitorul a purtat-o fără drept, săvârșind astfel infracțiunea de port nelegal de decorații sau semne distinctive prevăzută în articolul 241 Cod penal).
De asemenea, obiectul material nu trebuie confundat nici cu lucrurile produse prin infracțiune (de exemplu, bancnota contrafăcută) nici cu bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii ( de exemplu, banii dobândiți prin infracțiune) nici cu urmele pe care le poate lăsa o infracțiune ( de exemplu,sângele de pe haina victimei unei vătămări corporale).
Infracțiunile contra autorității au, de cele mai multe ori, și un obiect material, care constă fie în bunul asupra căruia se exercită acțiunea incriminată, fie corpul victimei. Astfel, există un obiect material constând în dosarul, registrul sau documentul sustras sau distrus, în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, constând în bunul legal sechestrat, în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru. Întâlnim, de asemenea, un obiect material, constând în corpul victimei, în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității, precum și în cazul infracțiunii de ultraj, dacă aceste fapte se realizează prin lovire sau orice acte de violență.
Sunt și infracțiuni contra autorității, în cazul cărora nu există obiect material, prin săvârșirea faptei încălcându-se nemijlocit relațiile sociale ocrotite de lege. Astfel, este lipsită de obiect material infracțiunea de uzurpare de calități oficiale.
Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic de care este legată, în mod hotărâtor, încadrarea juridică a infracțiunii.
În al doilea rând, pentru că vătămarea produsă prin acțiunea sau inacțiunea incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea acestei vătămări constituie un criteriu de individualizare juridică a pedepsei.
SUBIECȚII INFRACȚIUNILOR
Normele dreptului penal adresându-se, în principiu, tuturor membrilor societății, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; în egală măsură, toți membrii societății fiind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea penală prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă în situația de a suporta consecințele dăunătoare, ori periculoase produse prin comiterea unei infracțiuni. Într-un fel sau altul, deci fie prin încălcarea obligației de a se conforma prescripțiilor legii penale, fie prin suportarea consecințelor provocate de nerespectarea acestor obligații – orice persoană poate fi implicată, în primul caz în mod activ și în cazul al doilea în mod pasiv în săvârșirea infracțiunii.
Subiecții infracțiunii sunt, așadar, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.
După modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii, subiecții infracțiunii sunt de două feluri : activi și pasivi.
SUBIECȚII ACTIVI
În raport cu cele arătate mai sus subiect activ al infracțiunii este persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune. Potrivit prevederilor articolului 144 din Codul penal , care arată ce se înțelege prin „săvârșirea unei infracțiuni” , subiect activ al infracțiunii este atât persoana care comite o infracțiune consumată, cât și cea care săvârșește o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice. Orice persoană care comite o infracțiune indiferent de forma acesteia de săvârșire sau de calitatea în care participă la săvârșirea ei, este subiect activ al acestei infracțiuni.
Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al unei infracțiuni este necesar ca ea să îndeplinească unele condiții generale, cerute oricărei persoane care comite o infracțiune și eventual, unele condiții speciale, cerute numai subiecților activi ai unor anumite infracțiuni .
Condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii sunt următoarele :
Să fie o persoană fizică
Potrivit legii noastre penale, spre deosebire de alte legislații, persoanele juridice nu pot fi subiect activ al infracțiunii. Este firesc să fie așa pentru că persoana juridică nu are voință și inteligență proprie, faptele sale fiind, în realitate, faptele celor care o conduc. A pedepsi o persoană juridică înseamnă practic, a lovi în acei membri ai acesteia care nu au fost consultați și nu au avut cunoștință despre ceea ce au hotărât să întreprindă conducătorii persoanei juridice; pedeapsa – care n-ar putea fi decât cea pecuniară – ar deveni ineficientă față de persoana juridică, deoarece aceasta nu-i poate simți efectele.
Dacă în cadrul unei persoane juridice se comit infracțiuni, persoanele care au efectuat activitatea ilicită ( conducătorii, administratorii, etc. ) vor răspunde pentru fapta comisă, fără a angaja și persoana juridică .
Cu toate acestea se impune și în legislația penală română o reconsiderare a excluderii persoanei juridice de la răspunderea penală având în vedere că odată cu trecerea la economia de piață s-a creat posibilitatea constituirii a numeroase persoane juridice care în mod real pot comite anumite categorii de infracțiuni, mai ales în domeniul comercial, al protecției consumatorilor, în cel fiscal cât și în altele.
Condiția de vârstă
Infracțiunea fiind o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție, se înțelege că pentru a exista infracțiune făptuitorul trebuie să aibă capacitate psihică de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința. Această capacitate nu se naște și nu se dezvoltă decât treptat, odată cu vârsta.
Copilăria fiind o perioadă de formare și dezvoltare fizică, fiziologică și psihică, este evident că în această perioadă lipsește în mod natural capacitatea de înțelegere și de manifestare a voinței.
Codul nostru penal prevede, în articolul 99 că până la împlinirea vârstei de 14 ani nici o persoană nu răspunde penal deoarece nu are capacitatea să înțeleagă semnificația socială a faptelor și să-și manifeste în mod conștient voința. Această prezumție legală are un caracter absolut.
Cu privire la perioada adolescenței care se plasează între 14 și 18 ani se face distincția între două subperioade : adolescența primară (propriu-zisă) și adolescența secundară (sfârșitul adolescenței).
In legătură cu prima subperioadă între 14 și 16 ani articolul 99 alin. 2 din Codul penal prevede că minorul între aceste limite de vârstă răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Există astfel o prezumție relativă de incapacitate care poate fi combătută prin dovedirea discernământului.
Prin discernământ se înțelege capacitatea de a acționa în deplină cunoștință de cauză cu privire la o anumită faptă concretă, făptuitorul având conștiința periculozității acesteia și a urmărilor ei, deci conștiința semnificației sale sociale.
Nu trebuie să confundăm discernământul și lipsa de discernământ, pe de o parte, cu responsabilitatea și iresponsabilitatea, pe de altă parte. În cazul celor dintâi capacitatea psihofizică a făptuitorului trebuie raportată în mod strict la fapta comisă pe când în cazul celor de-al doilea, la toate faptele pe care acesta le-ar putea săvârși.
Discernământul și lipsa discernământului sunt legate de o stare normală a persoanei aflată în curs de dezvoltare, de însușire a experienței vieții, de creștere a posibilităților de înțelegere, pe când iresponsabilitatea este o stare anormală, cu consecințe mai profunde.
În cea de a doua subetapă a adolescenței, situată între 16 și 18 ani, minorul se află în deplină desăvârșire psihofizică, între el și omul matur nu sunt diferențe sensibile în ceea ce privește capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta în mod liber voința. De aceea, cu privire la el, legea stabilește o prezumție absolută de capacitate penală.
Diferența între minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și infractorul major intervine numai în legătură cu măsura răspunderii, cu sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate fiecăruia. Intr-adevăr, față de lipsa de experiență a acestor minori, față de posibilitatea de a obține mai ușor îndreptarea lor, ei neavând un caracter deplin format, este firesc ca sancțiunile de drept penal ce le sunt aplicabile să fie mai ușoare decât cele ce se pot aplica infractorilor majori.
Responsabilitatea
Această condiție nu este prevăzută expres de lege, dar ea rezultă, indirect, din prevederile articolului 48 Cod penal, în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune.
De asemenea condiția sus-menționată se desprinde și din dispozițiile articolului 17 Cod penal care, prevăzând că vinovăția constituie una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, implicit impune ca făptuitorul să fie o persoană normală din punct de vedere psihofizic, deoarece, în lipsa unei asemenea normalități fie factorul intelectiv, fie factorul volitiv al vinovăției ar putea lipsi și, în aceste condiții, însăși existența vinovăției ar fi exclusă. Putem defini responsabilitatea ca fiind starea psihofizică a persoanei care este capabilă să-și dea seama de valoarea firească a acțiunilor și inacțiunilor sale și de urmările acestora, și de a-și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte.
Responsabilitatea presupune, în mod obligatoriu, coexistența a doi factori: unul intelectiv constând în capacitatea persoanei de a-și da seama acțiunile sau inacțiunile sale, de semnificația lor socială și de urmările acestora, altul volitiv, constând în aptitudinea aceleiași persoane de a fi stăpână pe faptele sale, în sensul de a le putea dirija în mod conștient.
Normalitatea fiind regula, o persoană este implicit prezumată responsabilă, atâta vreme, cât nu există împrejurări, fapte, atitudini de natură să creeze îndoială asupra capacității sale sub aspectul oricăruia dintre factorii sus-menționați (intelectiv și volitiv). În acest caz organele de urmărire penală și instanța de judecată competentă sunt obligate conform articolului 17 Cod penal să dispună chiar din oficiu efectuarea unei expertize psihiatrice care să lămurească dacă persoana în cauză în momentul săvârșirii faptei a avut sau nu aptitudinea de a înțelege și de a-și dirija voința în mod conștient.
În literatura juridică se discută problema dacă, în cazul unei alterări parțiale a capacității de a înțelege și a voi, poate exista o semiresponsabilitate sau responsabilitate parțială. Majoritatea autorilor vin în sprijinul unei soluții negative spunând că o distincție între un om perfect normal și omul atins de o alterare a facultăților mintale nu este nici posibilă nici utilă.
Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală. Pe când responsabilitatea este o categorie psihologică, răspunderea penală este o categorie juridică constând în obligația persoanei care a săvârșit infracțiunea de a suporta consecințele comportării sale. Dar fără responsabilitate nu există răspundere penală, pentru că numai o persoană responsabilă poate fi subiect activ al unei infracțiuni.
Libertatea de voință și acțiune
Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracțiunii nu este suficient ca ea să posede capacitatea de reprezentare a acțiunilor sau inacțiunilor sale, inclusiv a rezultatelor, precum și capacitatea de a fi stăpână pe ele, mai trebuie ca ea să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber hotărârea cu privire la săvârșirea faptei, și de asemenea, să fi putut acționa în mod liber, conform hotărârii luate, ceea ce implică inexistența unei constrângeri asupra conștiinței și voinței sale.
Această condiție rezultă implicit din prevederile articolului 46 Cod penal, potrivit cărora constrângerea fizică și constrângerea morală exercitate prin amenințarea cu un pericol grav, imposibil de evitat în alt mod decât prin săvârșirea faptei, constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al acesteia.
În cazul anumitor fapte penale pentru existența infracțiunii sau pentru ca aceasta să îmbrace o formă calificată, subiectului activ i se cere, potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă cele patru condiții generale examinate mai sus și o condiție specială, mai precis să aibă o anumită calitate specială.
Infracțiunile contra autorității nu sunt condiționate de vreo calitate specială a făptuitorului. În consecință, aceste infracțiuni pot fi săvârșite de orice persoană .
În aceste cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de funcționar, în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri, calitatea de custode, în cazul ruperii de sigilii, precum și în cazul sustragerii de sub sechestru.
Calitățile menționate sunt cerute de lege numai pentru autor , nu și pentru ceilalți participanți și ele trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
Infracțiunile contra autorității pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Unele dintre aceste infracțiuni (portul nelegal de decorații sau semne distinctive) nu sunt susceptibile de săvârșire cu participație în forma coautoratului, în cazul lor participația finală fiind posibilă numai în forma instigării și a complicității.
SUBIECȚII PASIVI
Subiectul pasiv al infracțiunii (sau persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia. În alți termeni se poate defini subiectul pasiv al infracțiunii ca fiind acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.
În principiu, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societății este titular al unei valori sociale ocrotită de legea penală. Nu poate fi subiect pasiv decât omul în viață. Persoanele juridice titulare ale unor valori sociale pot fi subiecte pasive ale infracțiunii.
Subiectul pasiv al infracțiunii (persoanele vătămate) nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea infracțiunii care este subiect pasiv de drept civil. În timp ce subiectul pasiv al infracțiunii suferă o vătămare prin atingerea adusă uneia din valorile sociale al cărui titular este, persoana dăunată suportă o pagubă de natură civilă care are sursa în săvârșirea infracțiunii. De cele mai multe ori, subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana dăunată (de exemplu, în caz de furt, distrugere, înșelăciune, etc. ), dar există și situații când aceste calități nu se suprapun (de exemplu, în caz de omor, subiect al infracțiunii este persoana care și-a pierdut viața, pe când persoanele dăunate pot fi soția și copiii victimei).
În unele cazuri existența infracțiunii sau a unei variante agravate a acesteia este condiționată de o anumită calitate a subiectului pasiv. De exemplu, la infracțiunea de seducție subiectul pasiv trebuie să fie o persoană,de exemplu, feminină mai mică de 18 ani (articolul 199 Cod penal ) la ultraj, subiectului pasiv i se cere să aibă calitatea de funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercitarea autorității de stat ( articolul 239 Cod penal ) .
În literatura juridică se fac diverse clasificări ale subiecților pasivi. Dintre aceștia menționăm următoarele :
Subiect pasiv general și subiect pasiv special. Subiect pasiv general, în cazul tuturor infracțiunilor este statul, ca reprezentant al societății, deoarece infracțiunea lovește ordinea de drept a cărei apărare constituie scopul legii penale și în valorile sociale de interes fundamental pentru întreaga societate. Subiect pasiv special este perioada fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite, prin norme de încriminare. Calitatea de subiect pasiv general conferă statului dreptul de a exercita, prin organele sale, în numele și interesul societății, acțiunea penală împotriva infractorului, iar calitatea de subiect special dă dreptul persoanelor respective de a se constitui ca părți vătămate în procesul penal și, în cazul anumitor infracțiuni, arătate de lege, de a pune în mișcare acțiunea penală prin plângere prealabilă.
Subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar (adiacent ). În cazul unor infracțiuni, în special al celor complexe, fapta vatămă sau pune în pericol două valori sociale ambele ocrotite de lege prin aceeași normă de incriminare, dintre care una constituie obiectul juridic principal și alta obiect juridic secundar (adiacent). În cazul în care titularii acestor două valori sociale sunt două persoane,fizice sau juridice, deosebite, vom avea doi subiecți pasivi speciali dintre care unul va fi subiect principal iar altul subiect pasiv secundar. De exemplu, infracțiunea de tâlhărie contra patrimoniului poate avea pe lângă un subiect pasiv general (statul), doi subiecți pasivi speciali, unul principal (unitatea ale cărei bunuri au fost furate) și altul secundar (persoana fizică împotriva căreia s-au îndreptat violența sau amenințările făptuitorului, în scopul sustragerii bunurilor dacă acestea au în pază bunurile respective).
Subiect pasiv simplu (necircumstanțiat ) și subiect pasiv calificat (circumstanțiat).
LOCUL SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII
Infracțiunea fiind o activitate umană, o faptă a omului, se plasează totdeauna în spațiu, se realizează într-un anumit loc. De aceea, în raport cu orice infracțiune se pune problema de a determina locul comiterii acesteia. Determinarea locului săvârșirii infracțiunii se face potrivit dispozițiilor articolului 143 Cod penal și ajută la stabilirea competenței teritoriale a organelor judiciare în soluționarea oricărei cauze concrete și a aplicării dispozițiilor legale în sancționarea făptuitorului. În plus locul săvârșirii infracțiunii este un factor de influențare a pericolului social concret al infracțiunii săvârșite.
Deși nu are relevanță pentru existența infracțiunilor contra autorităților, locul va fi luat în considerație la stabilirea gradului concret de pericol social.
TIMPUL COMITERII INFRACȚIUNII
În măsura în care activitatea se desfășoară în spațiu, în aceeași măsură se desfășoară și în timp.
Durata săvârșirii infracțiunii cunoaște două limite : limita minimă care coincide cu începerea executării rezoluțiunii infracționale și limita maximă care se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârșit.
Stabilirea timpului în care s-a săvârșit infracțiunea are relevanță juridică din mai multe puncte de vedere.
În primul rând ajută la determinarea legii care trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor penale în timp.
În al doilea rând contribuie la stabilirea capacității psihofizice a infractorului, adică dacă el era capabil când a comis infracțiunea.
În al treilea rând determină punctul de plecare al prescripției acțiunii penale, cât și al termenului pentru introducerea plângerii prealabile.
În al patrulea rând prezintă importanță în aplicarea actelor de clemență și pentru stabilirea stării de recidivă .
Referitor la infracțiunile contra autorității, ca și locul, timpul nu prezintă relevanță dar va fi luat în considerație la stabilirea gradului de pericol social.
CONȚINUTUL NORMATIV AL INFRACȚIUNILOR
ASPECTE OBIECTIVE
Având în vedere conceptul conținutului constitutiv al infracțiunii, putem defini latura obiectivă ca fiind o parte componentă a acesteia care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
La orice infracțiune latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele componente :
Elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată;
Condiții de timp, loc, mod și împrejurări când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate a infracțiunii;
Urmarea sau rezultatul socialmente periculos;
Raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente periculoasă.
Infracțiunile contra autorității constau în fapte variate, care, în toate cazurile se realizează printr-o acțiune, ceea ce le caracterizează ca fiind infracțiuni comisive (acțiunea de folosire a unei calități oficiale, acțiunea de sustragere în cazul sustragerii de sub sechestru).
Întrucât elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune sau inacțiune, se impune să facem unele precizări referitoare la sensul lor juridic prin care să le delimităm de alte noțiuni cu care sunt confundate („act”, „faptă” ).
Prin acțiune (comisiune) se înțelege o comportare umană activă (pozitivă), conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită conduită, declanșează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă (de exemplu , se înlătură un sigiliu, sustrage un înscris ).
Este de menționat însă că acțiunea – o conduită umană conștientă și voită – nu intră în latura obiectivă a infracțiunii decât prin materialitatea ei, în timp ce procesul psihic ce o precede și o însoțește face parte din latura subiectivă a infracțiunii. Acțiunea se poate înfăptui prin cuvinte ( insultă articolul 205 Cod penal, calomnie articolul 206 Cod penal), prin scris (fals în înscrisuri articolul 288, 289 Cod penal), fie prin acte materiale ( ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, articolul 321 Cod penal).
Noțiunea de acțiune nu trebuie confundată cu aceea de act. Actul este o mișcare materială, o operație materială care intră în compunerea acțiunii, este un fragment, o parte a acțiunii.
Noțiunea de acțiune – componentă a laturii obiective – nu trebuie confundată nici cu noțiunea de faptă care include pe lângă acțiunea și inacțiunea prevăzută și rezultatul acesteia. Ea este mai mult decât acțiunea incriminată și mai puțin decât infracțiunea, care presupune și un element subiectiv, absent din conținutul faptei.
Prin inacțiune (omisiune) se înțelege rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abține sau omite să acționeze în sensul îndeplinirii unei obligații care îi incumbă. Pentru ca o atitudine pasivă să poată constitui elementul material al unei infracțiuni este necesar să existe o îndatorire legală, de a face ceva, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauțiuni pentru a preîntâmpina, opri, sau după caz, a înlătura anumite consecințe negative pentru societate .
De regulă pentru a întregi elementul material al infracțiunii, acțiunea trebuie să îndeplinească anumite cerințe. Astfel, de exemplu, acțiunea de folosire în cazul uzurpării de calități oficiale, precum și acțiunea de purtare, în cazul portului nelegal de decorații sau semne distinctive trebuie săvârșite „fără drept”. Așadar, spre deosebire de alte infracțiuni, în cazul cărora textul de lege prevede, ca modalități alternative de realizare, două sau mai multe acțiuni, în cazul infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, sunt prevăzute două acțiuni care numai dacă sunt săvârșite în mod cumulativ realizează elementul material al infracțiunii.
Folosirea calității oficiale este „fără drept”, atunci când atribuirea acelei calități nu se întemeiază pe un titlu legitim. Este suficient ca făptuitorul să-și atribuie calitatea pe care nu o are printr-o simplă afirmație (de exemplu, o persoană se prezintă ca ofițer de poliție, deși nu are această calitate). Pentru a face afirmația credibilă, făptuitorul poate să recurgă la folosirea unor mijloace frauduloase care să constituie prin ele însele infracțiuni (de exemplu, se prezintă în uniformă de ofițer de poliție sau se folosește de o legitimație falsă ). În asemenea cazuri, infracțiunea de uzurpare de calități oficiale intră în concurs cu infracțiunea pe care o realizează acel mijloc fraudulos (portul nelegal de decorații sau semne distinctive).
Prin „calitate oficială”se înțelege calitatea care dă persoanei dreptul de a reprezenta autoritatea de stat și de a acționa în numele acesteia. Calitatea de antrenor la un club sportiv – de exemplu – nu este o calitate oficială, iar cel care o folosește fără drept nu săvârșește infracțiunea de uzurpare de calități oficiale .
De asemenea ,fapta inculpatului de a-și atribui fără drept calitatea de detectiv particular, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, deoarece detectivul particular nu desfășoară o activitate ce implică exercițiul autorității.
În cazul portului ilegal de decorații sau semne distinctive cerința legii (purtarea „fără drept”) este îndeplinită atunci când decorația, uniforma sau semnul distinctiv este purtat de o persoană ce nu este îndreptățită potrivit legii să-l poarte. O persoană îndreptățită să poarte o decorație, uniformă sau semn distinctiv poate să piardă ulterior acest drept; de exemplu prin desfacerea contractului de muncă, persoana pierde dreptul de a purta uniforma organului de stat respectiv. Dacă persoana poartă uniforma după ce a pierdut dreptul de a o purta, purtarea uniformei este „fără drept”, iar acțiunea realizează elementul material al infracțiunii.
Unele din infracțiuni contra autorității au conținuturi alternative (ultrajul, ofensa adusă autorității, ruperea de sigilii). În cazul acestor infracțiuni legea prevede mai multe acțiuni fiecare dintre acestea putând realiza singură elementul material al infracțiunii. Astfel în cazul ultrajului elementul material presupune o insultă, o calomnie sau amenințare săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. În consecință, pentru existența infracțiunii, este suficient să se săvârșească numai una din aceste acțiuni. Dacă făptuitorul săvârșește în aceeași împrejurare și împotriva aceleași persoane, două sau chiar toate cele trei acțiuni, există o singură infracțiune de ultraj. Dimpotrivă ,dacă cu aceeași ocazie, făptuitorul insultă și amenință mai multe persoane în condițiile articolului 239 Cod penal se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. În ceea ce privește infracțiunea de la articolul 235 Cod penal elementul material propune o acțiune de atingere adusă onoarei (insulta) sau o acțiune de amenințare săvârșită împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau de interes public. Dacă în aceeași împrejurare și în executarea aceleiași rezoluții, făptuitorul săvârșește ambele acțiuni, fiind vorba de modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiuni, acesta nu-și pierde caracterul unitar.
Referitor la infracțiunea de rupere de sigilii (articolul 243 Cod penal) elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de înlăturare, fie prin acțiunea de distrugere a unui sigiliu legal aplicat.
Înlăturarea sau distrugerea trebuie să fie efectivă și trebuie să privească un sigiliu legal aplicat. Nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a acestor acțiuni.
În practica judiciară s-a decis – de exemplu – că săvârșește infracțiunea prevăzută în articolul 243 Cod penal , inculpatul care rupe sigiliul legal aplicat și pătrunde în apartamentul de unde fusese evacuat, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că executarea hotărârii de evacuare a fost suspendată după săvârșirea faptei. Dimpotrivă s-a decis că există infracțiunea de furt, în cazul ruperii sigiliului de la contorul electric, deoarece în acest caz, infracțiunea prevăzută în articolul 243 Cod penal este absorbită de infracțiunea de furt prin efracție (articolul 209 lit. g . Cod penal).
O caracteristică comună tuturor infracțiunilor din acest titlu se referă la urmarea pe care o include latura lor obiectivă, urmare care constă în toate cazurile în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege – autoritatea de stat. Unele norme de încriminare prevăd producerea unor leziuni (de exemplu: distrugerea de înscrisuri, distrugerea unui sigiliu legal aplicat, vătămarea corporală a funcționarului, etc.).
După cum urmarea este sau nu inclusă în norma de incriminare, infracțiunile sunt clasificate – de către literatura juridică – în două categorii : infracțiuni materiale (sau de rezultat ) și infracțiuni formale (sau de pericol). La cele dintâi urmarea are caracter material și este prevăzută, explicit sau implicit, în norma de incriminare, cum e și cazul infracțiunilor contra autorității, pe când la cele de-al doilea, urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînțeleasă nu este menționată în textul incriminator. Această clasificare nu este lipsită de consecințe practice întrucât în cazul infracțiunilor materiale trebuie să se facă dovada nu numai a acțiunii sau inacțiunii incriminate, ci și a rezultatului prevăzut de lege, precum și a legăturii dintre elementul material și acest rezultat, în timp ce în cazul infracțiunilor formale, rezultatul și raportul de cauzalitate, fiind inerente acțiunii sau inacțiunii, sunt prezumate, astfel că nu este necesar să se facă dovada lor. Pe de altă parte, infracțiunile materiale se consumă numai în momentul producerii rezultatului, pe când în cazul celor formale consumarea are loc odată cu efectuarea acțiunii sau inacțiunii incriminate.
ASPECTE SUBIECTIVE
Activitatea fizică, care constituie elementul obiectiv al infracțiunii, fiind realizată prin efortul, contribuția sau inerția energiei fizice a omului, iar această energie trebuind să fie propulsată și diriguită de energia psihică, care însoțește orice manifestare a omului, este firesc ca în faptele prin care se înfrânge legea penală, să găsim alături de o latură obiectivă și o latură subiectivă (psihică).
Așadar, pentru ca să avem în concret o infracțiune nu este suficient să se stabilească existența activității care a condus la răul în contra căruia legea penală a înțeles să reacționeze, ci trebuie să se mai stabilească că cel care a efectuat acea activitate este vinovat (culpabil).
În genere, procesul psihic, care premerge și însoțește acțiunile omului, reclamă intervențiunea concurentă a tuturor facultăților (factorilor psihice), conștiința (factorul intelectiv), sufletul (factorul afectiv) și voința (factorul volitiv).
Numim element subiectiv (sau intern, moral, psihic, imaterial) al infracțiunii, manifestarea sufletească care întovărășește activitatea fizică, adică atitudinea psihică sub imperiul căreia s-a efectuat elementul obiectiv al infracțiunii.
Elementul subiectiv (mens rea ) alcătuiește de cele mai multe ori, el singur întreg conținutul subiectiv al infracțiunii; sunt însă cazuri când acestui element i se adaugă anumite cerințe de natură să-i imprime un colorit specific.
Infracțiunile contra autorității se comit, sub aspectul laturii subiective, în majoritate, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Excepție face numai infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri care, în una din modalitățile ei de săvârșire poate fi comisă și din culpă (articolul 242 Cod penal).
Latura subiectivă a infracțiunilor contra autorității nu include vreun mobil sau scop. Cu toate că se află într-o strânsă legătură scopul se deosebește de mobil (astfel, în cazul unui omor comis din gelozie, mobilul – impulsul interior care a determinat săvârșirea faptei – este gelozia, pe când scopul este înlăturarea din viață a unui persoane). Scopul nu se confundă nici cu rezultatul faptei comise, acesta fiind calea de realizare a scopului ( astfel rezultatul omorului este moartea victimei, iar prin moartea victimei se realizează scopul, adică suprimarea vieții persoanei fizice).
ASPECTE CRIMINOLOGICE
Grupul infracțiunilor contra autorității, omogen sub aspectul obiectului juridic generic, este variat sub raportul conținutului acestor infracțiuni, cercetarea criminologică a etiologiei faptelor ce compun acest grup de infracțiuni oferind astfel un câmp interesant investigațiilor criminologice.
Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra autorității are din punct de vedere criminologic ca particularități specifice, pe de o parte faptul că valoarea socială penal apărată se înfățișează infractorului sub variate aspecte, însemne de autoritate, semne distinctive, calități și situații care implică exercitarea autorității, iar pe de altă parte faptul că multe din infracțiunile contra autorității sunt infracțiuni complexe a căror latură obiectivă absoarbe conținutul altor infracțiuni (îndeosebi infracțiunile contra persoanei).
Aceste particularități determină diversitatea infractorilor care comit astfel de fapte și deci dificultatea stabilirii din punct de vedere criminologic a unei încadrări tipologice.
Aceleași particularități canalizează însă investigațiile criminologice spre cercetarea etiologiei infracțiunilor absorbite, unde se pot găsi unele indicații privind cauzele infracțiunilor contra autorității.
FORME. MODALITĂȚI . SANCȚIUNI.
FORME
Infracțiunile contra autorității, fiind infracțiuni comisive, care se săvârșesc cu intenție, pot cunoaște o desfășurare în timp, astfel încât , în cazul lor sunt posibile atât actele pregătitoare cât și tentativa. În ceea ce privește actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt pedepsite. Tentativa este pedepsită, dar numai în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri.
MODALITĂȚI
Infracțiunile contra autorității prevăd una sau mai multe modalități normative în varianta simplă a infracțiunii. Unele din infracțiunile contra autorității prevăd și modalități agravante ca de exemplu : ofensa adusă autorității sau ultrajul. Circumstanța agravantă în asemenea cazuri este fie calitatea specială a subiectului, fie mijloacele de realizare a elementului material.
SANCȚIUNI
Toate infracțiunile contra autorității sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta. În unele cazuri pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda. Legea nu prevede pentru aceste infracțiuni pedepse complementare.
ASPECTE PROCESUALE
Privitor la aspectul procesual, acțiunea penală în cazul tuturor infracțiunilor contra autorității se pune în mișcare din oficiu.
CAPITOLUL II
ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE INFRACȚIUNII DE ULTRAJ
SECȚIUNEA I : CONSIDERAȚII GENERALE
Originea infracțiunii de ultraj se găsește în dreptul roman. Pravila lui Vasile Lupu menționează că insulta adusă domnitorului se numea lezmajestate (sudalmă) și trebuia adusă la cunoștința domnului ca să dea învățătură. Era pedepsit cel ce vorbise „cât de puțin și micșor cuvânt ce va fi de rușine si de hulă asupra domniei”.
În epoca modernă ultrajul este considerat fapta persoanei care aduce atingere demnității, libertății sau integrității fizice a unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Ultrajul apare material ca o faptă săvârșită în contra unor persoane ce dețin în cadrul aparatului de stat anumite funcții: conceptual și normativ fapta este îndreptată contra „autorității de stat pe care acea persoană este chemată să o exercite.
Acțiunile săvârșite contra demnității, libertății sau integrității corporale a funcționarului care exercită „autoritatea de stat” sunt mijloace prin care se lovește în această autoritate.
Fiecare din aceste acțiuni sunt incriminate în grupul infracțiunilor contra persoanei (insulta, calomnia, amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală). Ele se absorb însă ca element material în cele două variante de infracțiuni de ultraj, fapta aducând atingere în acest caz nu persoanei particulare, ci unei persoane care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Pericolul social pe care îl prezintă ultrajul rezultă așadar nu numai din acțiunile prin care este săvârșită fapta, ci îndeosebi din situația specială a subiectului pasiv al infracțiunii.
Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect și eficiență ; or, aceste însușiri sunt serios știrbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsați fără apărare împotriva acțiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputație.
Prin urmare,necesitatea încriminării ultrajului își are rațiunea în preocuparea de a asigura funcționarilor care exercită autoritatea de stat, posibilitatea de a-și îndeplini în bune condiții atribuțiile ce le revin, asigurare ce implică intervenția legii penale ori de câte ori acest exercițiu este periclitat.
Cuvântul ultraj reprezintă conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX) ofensă, insultă, amenințare, act de violență împotriva unui reprezentant al autorității publice aflat în exercițiul funcțiunii.
Potrivit dispozițiilor Codului penal din 1969 modificat la 27.05.2002 infracțiunea de ultraj (articolul 239) este definită astfel:
„Insulta sau calomnia săvârșită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani ( alin 1)”.
„Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 4 ani( alin.2)”.
Lovirea sau orice acte de violență precum vătămarea corporală săvârșite împotriva persoanei, prevăzută în aliniatul (1) aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 12 ani (alin. 3)”.
„ Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm, ori militar, maximul special se majorează cu 3 ani.
SECȚIUNEA a II-a : CONDIȚII PREEXISTENTE
OBIECTUL INFRACȚIUNII
OBIECTUL JURIDIC SPECIAL
Ultrajul are ca obiect juridic special relațiile referitoare la respectul datorat autorității de stat, care presupune respect și față de funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul acestei autorități. Ca orice infracțiune complexă, ultrajul are și un obiect juridic secundar, care, în funcție de modalitatea în care se săvârșește, constă fie în relațiile sociale referitoare la demnitate, fie în relațiile sociale referitoare la libertatea morală a persoanei. Dacă ultrajul se realizează prin lovire sau orice acte de violență ori prin vătămare corporală, caz în care, potrivit articolului 239 (3) Cod penal, infracțiunea este mai gravă, aceasta are ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.
OBIECTUL MATERIAL
Infracțiunea de ultraj, în forma simplă (articolul 239 alin. 1, 2 Cod penal) nu are obiect material. Un asemenea obiect există însă în cazul formei agravate a infracțiunii care se realizează prin lovire sau orice alte acte de violență, precum și prin vătămare corporală. În acest caz, obiectul material al infracțiunii constă în persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea infracțională.
SUBIECȚII INFRACȚIUNII
SUBIECTUL ACTIV
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, cetățean român sau străin, persoană fără cetățenie care săvârșește o asemenea faptă, legea penală necerând subiectului activ vreo calitate specială. Infracțiunea de ultraj poate fi comisă și de un funcționar față de un alt funcționar cu condiția să fie îndeplinite și celelalte cerințe ale legii, pentru existența acestei infracțiuni. Participația penală este posibilă sub toate formele sale, respectiv, coautorat , instigare sau complicitate.
SUBIECTUL PASIV
În cazul acestei infracțiuni, subiect pasiv principal este organul de stat care reprezintă autoritatea publică în care desfășoară activitatea persoana care devine victima infracțiunii. Subiectul pasiv secundar este numai funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat (în alin. 4 sunt enumerați subiecții pasivi cărora li se acordă o protecție sporită :magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar).
Funcția publică este definită de dispozițiile articolului 3 alin.1 din Legea 188 / 1999 ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale”. Principalele trăsături ale acesteia sunt prezentate ca ansamblul de activități omogene, stabilite prin lege sau pe baza legii, cu caracter de continuitate, deținute de o persoană fizică – funcționarul public.
Potrivit articolului 147 alin. 1, prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă articolul 145 Cod penal ( autorități publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public).
Potrivit articolului 147 alin.2 prin „funcționar public” se înțelege persoana menționată în alin.1, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
Funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice poate fi numai o persoană care desfășoară activitatea în cadrul unui organ al puterii legislative, executive și judecătorești , și care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice.
Îndeplinirea unei asemenea funcții presupune că funcționarul în realizarea atribuțiilor de serviciu, poate emite hotărâri cu caracter obligatoriu și care este îndrituit să controleze îndeplinirea lor, iar când este cazul poate să impună această realizare.
În literatura de specialitate, s-a arătat că prin „funcție ce implică exercițiul autorității de stat” se înțelege o funcție care conferă funcționarului atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercițiul autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor.
Rezultă că, aceste funcții sunt specifice autorităților publice care, potrivit Constituției, constituie un sistem bazat pe principiul separației puterilor în stat ( puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească). Așa, de exemplu, sunt considerate asemenea funcții acelea de membru al Parlamentului, al Guvernului, și Curții Constituționale, a curții de Conturi, judecător, procuror, ofițer, subofițer de poliție, sau SRI, brigadier silvic, paznic, medicul șef de circumscripție, agentul de circumscripție financiară, membrii din compunerea birourilor electorale, membrii comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, gardieni publici, conducătorul de tren, pădurarul, etc. .
Considerăm că prin elaborarea Legii 140 / 1996 prevederile Decretului Lege nr. 41 / 1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate au devenit caduce. Conceptual și normativ gardienii publici nu puteau fi subiecți pasivi adiacenți ai infracțiuni de ultraj prevăzute de Decretul nr. 41 / 1990.
Prin legea penală s-a acordat o atenție specială în ceea ce privește protecția polițiștilor care sunt investiți cu exercițiul autorității publice.
În realizarea acestui deziderat, în legea nr. 26 / 1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române a fost inclus articolul 38 în conformitate cu care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu polițiștii se bucură de protecție deosebită, potrivit legii penale.
În alineatul 2 al art. 38 se prevede că „ în cazul infracțiunilor săvârșite împotriva soțului sau soției, ori a copiilor polițistului în scop de intimidare sau răzbunare, pentru măsurile legale luate de acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu, limitele pedepselor maxime prevăzute de Codul penal se majorează cu 2 ani”.
De asemenea, prin art. 38 alin.3 se prevede că „omorul săvârșit împotriva unui polițist în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea acestor atribuții, constituie infracțiunea de omor deosebit de grav și se pedepsește conform art. 176 din Codul penal”.
În ceea ce privește prevederile art.38 alin 3 din Legea nr. 140 / 1996 acestea în mod evident au devenit caduce, întrucât prin legea nr. 140 / 1996 a fost modificat art. 176 alin. 1 Codul penal prevăzându-se (la litera f a acestui articol) că se pedepsește conform prevederilor acestui text și omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Problema ni se pare a fi diferită în ceea ce privește prevederile articolului 38 alin.2 din Legea 26 / 1994.
Într-adevăr, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 239 Cod penal, nu mai persistă nici o îndoială că nu mai sunt aplicabile prevederile art. 38 alin. 2 din Legea 26 / 1994. Dar, credem că acest text rămâne în vigoare atunci când este vorba de alte infracțiuni decât cele prevăzute de art. 239 Cod penal, cum ar fi de exemplu, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului. Nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj, pentru că nu îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității de stat, persoanele care efectuează acte sau operații tehnico-administrative, cum ar fi:statisticienii, arhivarii, șoferii, planificatorii, remizierii, portarii, paznicul de la o societate comercială privată neavizat de către organele de poliție, ori dacă este organ de executare a hotărârilor judecătorești; în acest ultim caz, aplicându-se numai dispozițiile cu caracter special.
Potrivit art. 26 și 27 din Legea fondului funciar și capitolului IV din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131 / 1991, „membrii comisiilor de lichidare a patrimoniului cooperativelor și asociațiilor intercooperatiste sau de stat și cooperatiste nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj , întrucât nu au calitatea de funcționari ce implică exercițiul autorității de stat și nici n-au fost asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat.
Din dispozițiile art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 131 / 1991 rezultă că numai „membrii comisiilor constituite conform art. 1 vor fi asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat”. Prin art. 1 s-a aprobat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate precum și punerea în posesie a proprietarilor. Este evident că art. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 131 / 1991, la care face trimitere art. 7 din aceeași hotărâre, se referă numai la comisiile comunale, orășenești , municipale și județene prevăzute de art. 11 din Legea 18 / 1991 (nu și la cele de lichidare a patrimoniului), întrucât numai cu privire la acestea legiuitorul a împuternicit Guvernul să stabilească procedura de constituire și modul de funcționare.
Investirea unui funcționar cu exercițiul autorității de stat trebuie să se facă de către un organ împuternicit al statului, deoarece numai acesta este în măsură să stabilească dacă cel în cauză este apt de a îndeplini o asemenea calitate și să exercite o asemenea autoritate.
În speță , partea vătămată era salariat la o societate agricolă și printr-o decizie a consiliului de administrație, neavizată , potrivit legii, de organele de poliție, a fost investită a executa, între altele, și activitatea de pază în cadrul asociației. Prin urmare, partea vătămată neavând calitatea de funcționar, iar numirea sa nefiind avizată de organele de poliție pentru a fi asimilată persoanelor care îndeplinesc o funcție publică și nefiind nici autorizată să exercite atribuții ale autorității de stat, nu poate fi reținută infracțiunea de ultraj.
Constituie infracțiunea de ultraj, fapta inculpatei de a lovi pe pădurar peste mână cu un baston pe motiv că acesta semnalase poliției faptul că fiul ei sustrăsese lemn din pădure. Fapta inculpatei nu poate fi încadrată în infracțiunea de vătămare corporală deoarece pădurarul este un funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și a fost lovit pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, legate de constatarea contravențiilor și infracțiunilor silvice.
Lucrătorul de poliție nu își pierde această calitate atunci când acordă sprijin la executarea unei hotărâri judecătorești. El nu devine organ de executare, iar violențele îndreptate împotriva sa întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzute de art. 239 Cod penal.
În speță executorul judecătoresc însoțit de doi subofițeri de poliție aflați în misiune ordonată de a asista la executare în calitate de reprezentanți ai forței publice, s-a deplasat la domiciliul inculpatei pentru a executa silit o sentință civilă de evacuare din imobil a acesteia.
Comunicându-i-se inculpatei scopul acțiunii și primind somația de executare și a înștiințării prealabile, aceasta a devenit violentă și a lovit cu pumnii și l-a îmbrâncit pe unul dintre subofițeri, condiții în care executarea a fost întreruptă.
În primă instanță, inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 1,2 și 3 Cod penal.
În apel a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din prevederile art. 239 alin. 1, 2 și 3 Cod penal , în cele ale art. 271 alin. 1 Cod penal, adică nerespectarea hotărârilor judecătorești.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a considerat că de vreme ce lucrătorul de poliție a participat la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, el a devenit, alături de executorul judecătoresc organ de executare în sensul prevăzut de art. 271 Cod penal, deci subiect pasiv al infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
În cauză s-a declarat recurs în anulare care este fondat.
Din probele administrate rezultă că inculpata a săvârșit două infracțiuni aflate în concurs și anume infracțiunea de ultraj cu violență prevăzută de art. 239 alin. 3 Cod penal, reținută de prima instanță, și infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 Cod penal , reținută de instanța de apel.
Într-adevăr, stabilindu-se că polițistul , aflat în exercițiul funcțiunii, a fost lovit este greșit, să se considere, așa cum a făcut la instanța de apel că acesta și-a pierdut calitatea de reprezentant al forței publice, al autorității de stat și a devenit un simplu organ de executare a unei hotărâri judecătorești. Această interpretare este contrară Legii nr. 26 / 1994 privind organizarea și funcționarea poliției, precum și prevederile art. 269, 373 și 412 C. proc. civ., și art. 3-5 din Decretul nr. 221 / 1960 cu privire la executarea silită.
Astfel, potrivit art. 373 alin. 3 C. proc. civ., executarea hotărârilor se îndeplinește prin executorii judecătorești, nefiind menționate și alte organe de executare.
Potrivit art. 3-5 din Decretul nr. 221 / 1960 executarea se efectuează în principal, de către executorii judecătorești.
În conformitate cu art. 412 raportat la art. 373 alin. 4 C. proc. civ. organele de poliție sunt obligate să acorde concursul lor executorului judecătoresc la efectuarea executării silite.
Din textele de lege mai sus menționate rezultă că lucrătorii de poliție, chiar dacă participă la executare nu au calitate de organe de executare cum greșit a reținut instanța de apel.
Ar fi și de neconceput să se considere că lucrătorul de poliție beneficiază de o protecție mai redusă atunci când se află în misiune ordonată de a-și da concursul la executarea unei hotărâri judecătorești, decât atunci când se află într-o misiune de patrulare sau exercită alte atribuții curente.
Pentru existența infracțiunii de ultraj prevăzută la art. 239 alin.1 și 2 Cod penal este necesar ca funcționarul public, subiect pasiv al infracțiunii, să fie în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și să se mențină în cadrul lor legal. De aceea, în cazul în care funcționarul public, depășind atribuțiile sale de serviciu, le încalcă sau le exercită în mod abuziv actele lui nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorității ce o reprezintă pentru că el însuși se situează în afara protecției pe care i-o acordă legea.
În speță, un subofițer de poliție și un gardian public au sunat la ușa apartamentului inculpaților incriminându-i de săvârșirea unui accident de circulație, despre care aceștia nici nu auziseră, și le-a cerut să predea actele și cheile autoturismului, deși ei nu aveau nici un vehicul și nici permis de conducere, iar, în final, au încercat să-i imobilizeze și să-i ducă cu forța la locul accidentului.
În aceste condiții, fiind evident că subofițerul de poliție și gardianul public au acționat vădit în mod abuziv, situându-se în afara legii, opoziția celor doi inculpați de a se lăsa duși cu forța la locul accidentului și cuvintele ofensatoare pe care le-au adresat atunci când s-a făcut uz de forță împotriva lor nu pot avea semnificația cerută de la art. 239 alin. 1 și 2 Cod penal.
Legislațiile țărilor occidentale prevăd măsuri punitive drastice pentru situațiile în care reprezentanții autorității publice sunt atacați în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Aceste măsuri merg până la aplicarea pedepsei cu moartea, atunci când legislația respectivei țări o permite. De remarcat este și faptul că infracțiunile de ultraj sunt diferențiate în funcție de poziția și funcția deținută de cel de ultragiat, polițiștii si asimilații lor (șerifi, carabinieri, agenți federali, jandarmi, etc. ). Spre exemplu, în legislația americană , Codul penal al Statului Kentucky prevede că „orice atac asupra unui reprezentant al organelor judiciare locale și statale aflat în misiune constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la închisoare pe viață, în funcție de natura atacului și vătămările psihice și fizice produse, dacă fapta în sine nu este o infracțiune federală”. Același cod prevede că în circumstanțe agravante (atacul cu mâna armată și atacul care a avut ca urmare moartea victimei ) pedeapsa este moartea.
Noile dispoziții legale privind asistența de sănătate publică, organizarea și funcționarea instituțiilor de ocrotire a sănătății și unităților sanitare, cât și a instituțiilor de medicină legală ridică în activitatea organelor judiciare, între altele, unele probleme în legătură cu ocrotirea ori sancționarea prin norme juridice a persoanei fizice care exercită profesiunea de medic.
Între aceste probleme se înscrie și aceea referitoare la ocrotirea prin mijloace de drept penal a medicului aflat în exercițiul profesiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul acesteia.
O asemenea problemă s-a ivit cu ocazia soluționării recente a unei cauze penale care pune în discuție limitele ocrotirii penale al exercițiului profesiunii de medic în cadrul incriminării infracțiunii de ultraj, prevăzută și pedepsită de art. 239 Cod penal.
În speță, inculpata S.E. a fost cercetată și trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, reținându-se că în zilele de 16 și 17 martie 1999, a insultat , amenințat și exercitat acte de violență împotriva medicului legist B.E.C. – șef al serviciului Medico –Legal Gorj – în timp ce acesta se afla în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. De menționat este că inculpata era salariată în cadrul aceluiași serviciu medico-legal, ca îngrijitor, iar manifestarea sa agresivă a fost determinată de împrejurare că persoana vătămată, în subordinea căreia se afla, i-a reproșat că nu-și îndeplinește îndatoririle de serviciu.
Cât privește profesia de medic, potrivit dispozițiilor art.3 alin. 2 din Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, „ medicul nu este funcționar public în timpul exercitării profesiunii medicale, prin natura umanitară și liberală a acesteia”.
Ca atare, potrivit acestui text de lege, medicul nefiind considerat funcționar public s-ar putea susține că nu poate fi nici subiect pasiv secundar (adiacent) al infracțiunii de ultraj, în orice situație, deoarece nu-i îndeplinită una dintre cerințele esențiale necesare pentru existența acestei infracțiuni.
Cu toate acestea, în anumite situații, medicul poate fi subiect pasiv secundar (adiacent) al infracțiunii de ultraj.
Avem în vedere împrejurarea că noțiunea de „funcționar public” la care se referă incriminarea din art. 239 Cod penal este aceea definită în art. 147 alin. 1 Cod penal care are un conținut diferit de cea din art.3 alin (2) din Legea nr. 74 / 1995 întrucât prevederile acestui din urmă text de lege privesc un raport juridic de drept civil stabilit între medic ca specialist și pacientul care beneficiază de serviciile sale, în cadrul asistenței medicale pe care i-o acordă.
Mai mult, credem că noțiunea de „funcționar public” la care se referă textele legale menționate are un conținut diferit și în raport de conținutul aceleiași noțiuni, așa cum este definită în art.2 din Legea 188 din 8 dec. 1999 privind Statutul funcționarilor publici, potrivit căruia calitatea de funcționar public o are numai persoana numită într-o funcție publică, în condițiile acestei legi.
Concluzionând, apreciem că pentru a fi subiect pasiv secundar al infracțiunii de ultraj este necesar doar ca medicul să fie „funcționar public” în sensul prevederilor art. 147 alin.1 din Codul penal, singura noțiune care interesează aplicarea legii penale a cărei principală caracteristică constituie calitate a persoanei ce reprezintă o autoritate de stat.
Celelalte două dispoziții ale legii menționate (din Legea nr. 74 / 1995 și legea nr. 188 / 1999 ) reglementează situații juridice și finalități diferite: în sensul că în cazul funcționarului public definit de art. 147 (1) din Codul penal persoana fizică este subiect de drept penal ce reprezintă o autoritate de stat al cărui prestigiu trebuie ocrotit (al statului) pe când în celelalte cazuri persoana este subiect de drept civil , administrativ, etc., în cadrul unor raporturi juridice de altă natură decât cele de drept penal.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a statuat că medicul poate fi și subiect activ al infracțiunii de luare de mită, pentru că fiind încadrat într-o unitate medico-sanitară este funcționar în sensul legii penale.
Dar, pentru a putea fi subiect pasiv secundar al infracțiunii în discuție nu este suficient ca funcționarul public să îndeplinească o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, ci mai este necesar ca acesta când este insultat, calomniat, amenințat, lovit sau asupra căruia s-au comis acte de violență, de vătămare corporală ori vătămare corporală gravă, să se afle în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii ca cerințe alternative esențiale.
Având în vedere cele prezentate, considerăm că există medici care au calitatea de funcționari publici și care exercitându-și profesia îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Dintre aceștia ,sunt îndeosebi acei medici care funcționează în cadrul unor inspecții de sănătate publică , ca organe de specialitate, cărora legea le conferă atribuții de constatare a unor încălcări ale legii și de sancționare a acestora. Aceste organe de specialitate controlează modul de aplicare a normelor de igienă și sanitar – antiepidemice în mediul de viață al populației și la locul de muncă și funcționează în cadrul Ministerului Sănătății și Familiei sau Direcțiilor de Sănătate Publică Județene, respectiv a Municipiului București.
Asistența de sănătate publică este garantată de stat și cuprinde activitățile care se desfășoară în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, promovării și asigurării sănătății populației precum și al controlului aplicării normelor de igienă, antiepidemice și de sănătate publică aceasta fiind asigurată de Ministerul Sănătății și Familiei, componentă a puterii executive, prin unități specializate proprii sau private.
Pentru asigurarea asistenței de sănătate publică, medicii specialiști care au fost împuterniciți să îndeplinească sarcinile de inspecție sanitară de stat sau de inspecție pentru protecția mediului au, între altele, atribuții de constatare și de sancționare a contravențiilor la Normele legale de igienă și de sănătate publică.
Atribuțiile de constatare și sancționare a încălcărilor de lege privind igiena și sănătatea publică sunt atribuții ce implică exercițiul autorității de stat ; sănătatea publică constituind o valoare socială de mare însemnătate, astfel că garantarea acesteia constituie o funcție internă a statului, pe care acesta o realizează prin organele sale, valoare socială ce este ocrotită prin toate mijloacele juridice inclusiv cele de drept penal.
Ca o concluzie, apreciem că medicul, în exercitarea profesiei sale, poate fi subiect pasiv secundar (adiacent) al infracțiunii de ultraj, bineînțeles, dacă sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 239 din Codul penal.
Referindu-ne la speța prezentată considerăm că medicul legist nu poate fi subiect pasiv secundar (adiacent) al infracțiunii de ultraj, soluțiile date în cauză de procuror și instanțe fiind criticabile.
Exercitarea profesiei de medic legist, având în vedere reglementările juridice în vigoare, nu implică exercițiul autorității de stat.
Activitatea de medicină legală, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico – legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului și cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico – legale psihiatrice și de cercetare a filiației. Această activitate se realizează de către medicii legiști, încadrați în instituțiile de medicină legală.
În cadrul procesului penal, medicii legiști efectuează constatări și expertize medico – legale, ca specialiști ori, după caz, experți, in condițiile prevăzute de art. 112-115 și art. 116-125 C. proc. pen., îndeplinirea acestor funcții neimplicând exercițiul autorității de stat.
Referindu-ne la hotărârile pronunțate în cauza pusă în discuție, apreciem că instanțele de judecată trebuiau să schimbe încadrarea juridică dată, prin rechizitoriu, infracțiunilor comise de inculpata S.E., din art. 239 alin. 1,2,3 din Codul penal în art. 180 alin.(1), art. 193, și art. 205 din Codul penal după care să procedeze potrivit dispozițiilor art. 286 alin .2 din C. proc. pen.
SECȚIUNEA a III-a : STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII
Structura infracțiunii de ultraj este compusă din situația premisă și conținutul constitutiv al faptei.
SITUAȚIA PREMISĂ
Infracțiunea de ultraj implică preexistența unei situații fără de care această infracțiune nu poate fi concepută. Prin urmare, existența infracțiunii de ultraj este condiționată de preexistența unei stări pe care se grefează elementul material al infracțiunii, stare ce constituie situația premisă a infracțiunii.
Această situație premisă privește existența unor anumite funcții în sistemul aparatului nostru de stat, funcții ce implică exercițiul autorității de stat.
Prin funcție ce implică exercițiul autorității de stat se înțelege acea funcție care conferă funcționarului unele atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor. Trebuie să distingem între noțiunile de „autoritate publică” și de „autoritate de stat”, prima având o sferă de cuprindere mai largă, cealaltă având un sens restrictiv, așa cum rezultă și din prevederile exprese ale art. 239 din Codul penal.
Legiuitorul penal a voit, prin această formulare restrictivă, să elimine din categoria subiecților activi ai infracțiunii de ultraj o serie întreagă de persoane care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice, dar nu o funcție care implică „exercițiul autorității de stat”.
Un argument puternic în sprijinul caracterului restrictiv al articolului 239 din Codul penal rezultă din art. 23 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, care prevede expres că primarii și consilierii locali care îndeplinesc o „funcție de autoritate publică” beneficiază de dispozițiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică „exercițiul autorității de stat”.
Având în vedere importanța deosebită a situației premisă pentru existența conținutului infracțiunii de ultraj este necesar ca în fiecare caz concret să se constate dacă funcția pe care o îndeplinește subiectul pasiv implică exercițiul autorității de stat.
CONȚINUTUL CONSTITUTIV
A. ASPECTE OBIECTIVE
Ultrajul fiind o infracțiune complexă, această complexitate își găsește expresie în primul rând în latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii. Acest conținut constitutiv cuprinde în latura sa obiectivă un element material cu multe alternanțe, anumite cerințe esențiale privind acest element, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate.
Elementul material
Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică, manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.
Elementul material al infracțiunii de ultraj presupune, înainte de toate, o insultă, o calomnie sau amenințare săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
În cazul insultei elementul material se poate realiza prin săvârșirea uneia din următoarele acțiuni: acțiunea de atingere adusă onoarei unei persoane, acțiunea de atingere a reputației unei persoane sau acțiunea de atribuire a unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi nu trebuie relevate.
Acțiunea de atingere a onoarei unei persoane constă în orice acțiune prin care se lezează sentimentul de prețuire pe care o persoana îl are față de ea însăși.
Acțiunea de atingere a unei persoane constă în orice acțiune prin care se lezează bunul renume pe care și l-a câștigat persoana în sânul colectivității, adică stima, considerația, respectul de care se bucură ea din partea celorlalți oameni. Spre deosebire de sentimentul onoarei pe care legea îl prezumă existent la fiecare om, reputația este o valoare morală pe care persoana și-a câștigat-o în mod efectiv prin conduita și meritele sale.
Acțiunea de atribuire a unui defect, boală sau infirmitate constă în acțiunea prin care se impută sau se reproșează unei persoane o stare de inferioritate fizică sau psihică în raport cu ceilalți oameni.
Pentru existența insultei este necesar ca să nu fie realizată condiția publicității deoarece, în caz contrar fapta constituie infracțiunea de calomnie.
În sfârșit, pentru existența insultei se mai cere ca acțiunea ofensatoare să se refere la fapte sau aprecieri pentru care nu se admite proba verității sau, în cazul în care este admisă această probă, faptele sau aprecierile respective să fie neadevărate.
Potrivit articolului 207 Cod penal, acțiunea ofensatoare săvârșită împotriva unei persoane nu constituie infracțiune dacă cu privire la cele afirmate sau imputate s-a făcut proba verității. Potrivit aceluiași text, proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea lor a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Deși admiterea probei verității este condiționată de această împrejurare, totuși legea nu arată ce trebuie să se înțeleagă prin „interes legitim”. În literatura de specialitate, se consideră că un asemenea interes există ori de câte ori este vorba de ocrotirea unor valori importante materiale sau morale ale societății. Interesul legitim poate fi public sau privat. De ocrotirea unui asemenea interes public se poate vorbi – de exemplu –atunci când se afirmă despre un funcționar că este corupt sau atunci când se afirmă despre o persoană care urmează a ocupa un post de educator, că nu are pentru o astfel de muncă calitățile morale necesare, iar de ocrotirea unui asemenea interes privat se poate vorbi – de exemplu – atunci când un părinte afirmă despre o persoană că exercită o influență negativă asupra fiului său, sau atunci când se afirmă despre o persoană că a făcut demersuri necinstite pentru a împiedica promovarea altei persoane într-o anumită funcție.
În practica judiciară s-a considerat că este admisibilă proba verității – de exemplu – dacă inculpata a făcut afirmația că soțul său are relații intime cu reclamanta, deoarece o astfel de afirmație are la bază dorința inculpatei de a contribui la menținerea căsătoriei și a determina persoana vătămată să înceteze aceste relații. Această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei are caracter personal producându-și efectele numai în raport cu cel care a făcut afirmația sau imputarea pentru ocrotirea interesului legitim.
În cazul calomniei elementul material se realizează printr-o acțiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public.
Prin urmare, pentru realizarea infracțiunii sub acest aspect se cere în primul rând, o acțiune de afirmare sau o acțiune de imputare. A afirma ceva înseamnă a relata o poveste, a comunica ceva, iar a imputa ceva înseamnă a reproșa ceva, a formula o învinuire, a pune ceva în sarcina unei persoane.
Pentru realizarea infracțiunii sub aspectul laturii obiective, se cere în al doilea rând, ca acțiunea de afirmare sau imputare să privească o persoană determinată. Determinarea persoanei se face prin indicarea numelui acesteia ori prin indicarea unei împrejurări de natură a dezvălui fără echivoc despre cine este vorba (de exemplu, se indică funcția, care fiind îndeplinită de o singură persoană, face cunoscut pe cel la care se referă afirmația sau imputarea).
Sub aspectul laturii obiective se cere, în al treilea rând, ca afirmarea sau imputarea privitoare la o persoană să aibă drept obiect o faptă determinată. Prin „faptă” se înțelege orice manifestare exterioară sub formă de acțiune sau inacțiune ceea ce înseamnă că nu constituie „fapte” procesele psihice interioare, simplele dorințe, intenții, sentimente, adică atitudini psihice neexteriorizate.
Dacă afirmarea sau imputarea nu privește o faptă determinată, individualizată, adică, o realitate concretă care poate fi identificată și verificată, și are un caracter general, nu există o infracțiune de calomnie ci infracțiunea de insultă. Nu exista infracțiunea de calomnie nici atunci când afirmația calomnioasă constă în învinuirea unei persoane că a săvârșit o infracțiune, dacă afirmația s-a făcut în cuprinsul unei plângeri adresate organelor de stat. În acest caz fiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii de denunțare calomnioasă (art. 250 Cod penal), fapta va constitui această infracțiune.
Pentru existența infracțiunii de calomnie sub aspectul laturii obiective, se mai cere, în al patrulea rând, ca fapta afirmată sau imputată să fie o faptă, care, dacă ar fi adevărată, ar expune persoana la o sancțiune penală, administrativă, sau disciplinară, ori disprețului public. Dacă fapta afirmată sau imputată nu este de natură să producă pentru cel calomniat una dintre aceste consecințe existența infracțiunii de calomnie este exclusă. Astfel, nu există calomnie, dacă inculpații au afirmat că reclamanta ar fi ucis pe tatăl lor prin vrăji, o asemenea afirmație neputând fi crezută de nimeni.
În sfârșit, pentru existența infracțiunii de calomnie sub aspectul laturii obiective, se cere ca afirmarea sau imputarea faptei să se fi făcut în public. Condiția publicității și caracterul determinat al faptei afirmate sau imputate determină, gradul mai ridicat de pericol social al calomniei în raport cu insulta. Expresia „în public” este explicată în dispozițiile art. 152 Cod penal. În literatura de specialitate s-a arătat însă că aceste dispoziții trebuie interpretate în cazul calomniei, ținându-se seama de esența acestei infracțiuni. Astfel, dacă de esența infracțiunii este atingerea adusă demnității persoanei, în primul rând, sub aspectul reputației, al bunului comun de care se bucură acesta în societate, atunci este firesc ca infracțiunea să subziste numai în acele cazuri când afirmarea sau imputarea a fost făcută față de mai multe persoane ori a ajuns la cunoștința mai multor persoane. Așa fiind condiția publicității cerută de art. 206 Cod penal nu este îndeplinită, fapta constituind infracțiunea de insultă și nu cea de calomnie, dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut pe stradă în prezența unei singure persoane, chiar dacă strada este loc public, potrivit art. 152 alin. 2 Cod penal.
În practica judiciară, s-a considerat că lipsește condiția publicității atunci când afirmațiile calomnioase s-au făcut în cadrul unei convorbiri a inculpaților cu o persoană – martor în proces – la domiciliul acestora și fără să fi fost nimeni altcineva de față. Tot astfel, s-a considerat că nu este îndeplinită condiția publicității dacă afirmațiile au fost făcute în cadrul unei convorbiri telefonice, sau dacă din cele două persoane care au asistat una era soțul inculpatei ori dacă erau de față numai partea vătămată împreună cu soțul și fiica sa.
Nu este necesar ca afirmarea sau imputarea să se facă simultan față de două sau mai multe persoane; condiția publicității este îndeplinită și în cazul în care afirmarea sau imputarea s-a făcut separat față de două sau mai multe persoane. Dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut în scris condiția publicității este îndeplinită atunci când înscrisul a fost comunicat, concomitent sau succesiv, la două sau mai multe persoane, ori a fost expus în condițiile art. 152 lit. a,b,c,d Cod penal.
Așa fiind ne vom găsi în prezența infracțiunii de insultă și nu a infracțiunii de calomnie, datorită lipsei publicității, în cazul în care afirmarea sau imputarea s-au făcut în cuprinsul unei scrisori adresate unui terț. Dispozițiile art. 206 Cod penal nu vor fi aplicabile autorului scrisorii chiar dacă terțul a difuzat din proprie inițiativă textul scrisorii, deoarece în asemenea caz, publicitatea se datorează celui care a primit scrisoarea, nu a celuia care a trimis-o. Dimpotrivă, publicitatea caracteristică calomniei este realizată dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut în cuprinsul unei scrisori adresate către două persoane, chiar dacă acestea sunt soț și soție.
Unele discuții se pot naște cu privire la realizarea condiției publicității în cazul în care afirmarea sau imputarea s-a făcut în cuprinsul unei corespondențe deschise, care a fost adresată celui calomniat sau a unui terț. În această privință s-a arătat că publicitatea este realizată dacă corespondența deschisă a fost adresată mai multor persoane la domiciliul comun al acestora ori dacă a fost expediată celui calomniat sau a unui terț pe adresa unității unde lucrează, deoarece în aceste cazuri, corespondența trecând și prin mâna altor persoane decât funcționarii poștali care au obligația să păstreze secretul și alte persoane iau cunoștință de conținutul ei. În sfârșit, condiția publicității este îndeplinită dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut cu ajutorul mijloacelor care permit o largă publicitate (radio, televiziune, presa, etc.), fiind suficient să se stabilească, numai că făptuitorul a folosit un asemenea mijloc. Nu suntem în prezența publicității dacă afirmațiile s-au făcut în concluziile unei anchete administrative sau într-o sesizare adresată în scris unui organ de stat , ori într-un referat intern de serviciu întocmit de șeful ierarhic administrativ, asupra modului de comportare în muncă a unui angajat. În aceste cazuri concluziile, sesizările și referatele se păstrează în dosare care nu sunt publice, iar cei care au acces la ele au obligația de a nu le aduce la cunoștința altora.
Potrivit art. 207 Cod penal nu constituie infracțiunea de calomnie fapta cu privire la care s-a făcut proba verității. Potrivit aceluiași text, proba verității este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Nu există interes legitim – de exemplu – dacă inculpata tinde să facă dovada unor relații între tatăl său și persoana vătămată, atunci când între părinții săi a fost un proces de divorț, în care nu s-a făcut referire la această situație.
Cea de a treia modalitate alternativă de realizare a elementului material al infracțiunii de ultraj este amenințarea. Spre deosebire de Codul penal anterior, care definea noțiunea de amenințare (art. 183, pct.6) Codul penal în vigoare nu definește noțiunea. Aceasta înseamnă că legiuitorul a folosit-o în sensul pe care îl are vorbirea obișnuită, adică în sensul de acțiune pe care o persoană aduce la cunoștința alteia că urmează să i se producă un rău, insuflându-i în acest fel, temerea pericolului în care se găsește.
Acțiunea de amenințare poate fi realizată prin mijloace diferite și anume: cuvinte (oral sau scris), prin gesturi (a scoate pistolul din buzunar), prin fapte (acostează victima pe stradă), prin semne simbolice (desenează un cap de mort pe ușa victimei). Pentru realizarea elementului material acțiunea de amenințare trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Întrucât legea are în vedere săvârșirea unei „fapte păgubitoare”, este necesar ca fapta care constituie obiectul amenințării să fie o faptă producătoare de prejudicii materiale și nu morale.
În al doilea rând infracțiunea sau fapta păgubitoare trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei amenințate, a soțului acesteia sau împotriva unei rude apropiate. Sunt rude apropiate, potrivit art. 149 Cod penal, ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude.
În sfârșit, acțiunea de amenințare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel amenințat. Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. De aceea nu constituie infracțiune amenințarea cu realizarea unui drept împotriva celui amenințat prin folosirea unei căi legale. De exemplu, nu constituie amenințare fapta inculpatului de a fi amenințat victima că „o va aranja cu legea, dacă se mai ține de capul lui”. Răul cu care se amenință trebuie să fie realizabil într-un viitor nu prea îndepărtat.
În toate cazurile, la stabilirea aptitudinii amenințării de a alarma trebuie să se țină seama de persoana celui amenințat de calitățile sale subiective, de gradul său de instruire, de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârșirii faptei, deoarece, în funcție de aceste împrejurări o amenințare poate fi susceptibilă de a alarma în cazul unei persoane și poate fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.
În practica judiciară există o problemă, și anume, dacă în cazul ultrajului constând în insulte sau calomnii, este sau nu admisibilă proba verității și, în caz de dovedire că autorul infracțiunii și-a apărat în acest fel un interes proteguit de lege, iar imputarea este adevărată, este exclusă existența infracțiunii. Se face observația că acest lucru nu este reglementat în mod expres și că s-ar putea ajunge la o formă de discriminare, la o discriminare de tratament juridic a inculpatului, după cum subiectul pasiv al insultei și calomniei ar fi un cetățean obișnuit, sau dimpotrivă o persoană care exercită o funcție de autoritate publică și, în același timp, o obstrucționare a dreptului de apărare a inculpatului, în situația în care n-ar fi admisă proba verității și în consecință, nu s-ar ajunge la absolvirea de răspundere.
Mai întâi trebuie să facem observația că prevederile articolului 207 din Codul penal sunt plasate în partea specială a Codului penal, în Titlul II – Infracțiuni contra persoanei, Capitolul IV “Infracțiuni contra demnității”, care conține exact trei articole: art. 205 – infracțiunea de insultă, art. 206 – infracțiunea de calomnie; și art.207 – proba verității. Este evident că proba verității a fost prevăzută de legiuitor numai în legătură cu infracțiunile de insultă și calomnie, nu și în privința altor infracțiuni, acest lucru fiind confirmat și în literatura juridică .
Problema se poate rezolva dacă se are în vedere, deopotrivă calitatea subiectului pasiv al infracțiunilor de insultă, calomnie și amenințare, cât și caracterul infracțiunii de ultraj.
Privitor la subiectul pasiv al infracțiunii de insultă, calomnie și amenințare, este de remarcat faptul că legea nu condiționează în vreun fel existența infracțiunilor respective de vreo calitate a acestuia (subiectului pasiv) sau de vreo cerință care trebuie îndeplinită, așa încât aceasta poate fi orice persoană (putând include, deci, și persoanele care exercită o autoritate publică). Astfel, apărându-se și persoanele care exercită o autoritate publică se apără implicit și prestigiul personal al funcționarului, așa încât, infracțiunea de insultă sau calomnie subzistă și în cazul infracțiunii de ultraj , reprezentând o formă agravată a acestor infracțiuni determinată de calitatea specială a subiectului pasiv.
Ținând seama de toate cele arătate mai sus, în mod logic chiar dacă infracțiunile de insultă și calomnie sunt absorbite în infracțiunea de ultraj, ar trebui să fie aplicabile și prevederile art. 207 din Codul penal, atunci când infracțiunea de ultraj a fost săvârșită de subiectul activ prin insulte, calomnii sau amenințări.
Se pare că în acest sens, deși nu tocmai clar, s-a exprimat și Curtea Constituțională (Decizia nr. 26 / 1999) menționând în decizia sa că atunci când ultrajul se săvârșește prin insultă sau calomnie urmează să fie examinată și incidența prevederilor art. 207 din Codul penal, stabilindu-se dacă este sau nu admisibilă, în acest caz, proba verității.
Ori, aceasta înseamnă că este lăsată nerezolvată tocmai problema – cheie pe care o au de soluționat instanțele de judecată.
Această situație juridică este o potențială sursă de soluții neconcordante și, mai rău, s-ar putea decide că în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. 1 din Codul penal, prin care se reglementează infracțiunea de ultraj, nu este admisibilă și în consecință, se va respinge proba verității, deci în mod automat se va consacra pe cale de interpretare, o discriminare în ceea ce privește tratamentul juridic al acelorași infracțiuni : insulta sau calomnia, pe considerentul că subiectul pasiv nu este o persoană oarecare, ci o persoană care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
În lipsa acestei concordanțe dintre art. 239 alin. 1 și art. 207 Cod penal, instanțele vor trebui pe cale de interpretare să facă aplicațiunea art. 207 din Codul penal și în aceste cazuri. Acestea, întrucât insultele și calomniile își păstrează natura lor chiar dacă sunt proferate la adresa unor persoane care îndeplinesc atribuții ce implică exercițiul autorității de stat, prin art. 16 din Constituție prevăzându-se în mod clar că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Această clauză de nepedepsire există și în legislația statelor europene și are în vedere, mai ales, situația juridică a ziaristului care este de bună credință, în momentul în care a redactat și publicat un material compromițător pentru anumite persoane printre care și funcționari cu atribuții care implică exercițiul autorității de stat.
b. Condiții concomitente
Indiferent de modalitatea în care se realizează (insulta, calomnia sau amenințarea), fapta trebuie săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta se săvârșește nemijlocit atunci când insulta, calomnia sau amenințarea are loc în prezența fizică a funcționarului ultragiat. Nu este necesar ca funcționarul să fi perceput efectiv ofensa ce i se aduce; este suficient ca insulta, calomnia sau amenințarea să fie astfel comisă încât funcționarul să o fi putut percepe .
Săvârșirea faptei prin mijloace de comunicare directă nu presupune prezența fizică a funcționarului, ci folosirea de către făptuitor a unor mijloace care, datorită specificului lor, fac ca insulta, calomnia sau amenințarea să ajungă la cunoștința acestuia (de exemplu, făptuitorul folosind telefonul, după ce se încredințează că vorbește cu funcționarul pe care vrea să-l ultragieze, îl insultă sau îl amenință ori trimite acestuia o scrisoare cu un astfel de conținut). Dacă insulta, calomnia sau amenințarea nu au fost săvârșite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, fapta nu constituie infracțiunea de ultraj ci, după caz, infracțiunea de insultă calomnie sau amenințare.
În sfârșit, pentru a realiza elementul material al infracțiunii de ultraj, insulta, calomnia sau amenințarea trebuie săvârșită în timpul cât funcționarul public se află în exercițiul funcției sale sau pentru fapte îndeplinite de acesta în exercițiul funcției. Această cerință a legii decurge din obiectul juridic al infracțiunii; incriminând fapta legiuitorul a urmărit, după cum s-a arătat, ocrotirea funcționarului care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, deoarece orice ofensă adusă unui astfel de funcționar, constituie, în același timp, o ofensă adusă autorității. Ori o ofensă adusă funcționarului constituie, în același timp, o ofensă adusă autorității numai dacă funcționarul se află în exercițiul funcției sau insulta, calomnia sau amenințarea este săvârșită în legatură cu o faptă îndeplinită de acesta în exercițiul funcției. Funcționarul se află în exercițiul funcției atunci când își exercită atribuțiile de serviciu, când îndeplinește o activitate legată de aceste atribuții. Dacă funcționarul se află în exercițiul funcției, insulta, calomnia sau amenințarea săvârșită împotriva acestuia constituie infracțiunea de ultraj, chiar și atunci când oricare dintre aceste activități infracționale nu ar fi legată de o faptă îndeplinită de funcționar în exercițiul funcției (de exemplu, făptuitorul îl ofensează pe funcționar , imputându-i o faptă imorală legată de viața privată a acestuia).
Explicația se găsește în aceea că funcționarul aflat în exercițiul funcției, acționând în numele autorității , orice lipsă de respect față de persoana acestuia constituie și o lipsă de respect față de autoritate.
De regulă, un funcționar se află în exercițiul funcției la sediul unității și în timpul programului legal de lucru. Dar, funcționarul se poate afla în exercițiul funcției și în afara sediului unității sau a programului legal de lucru. Astfel, de exemplu, ofițerul de poliție este considerat în timpul serviciului ori de câte ori intervine pentru menținerea ordinii și liniștii publice sau ia măsuri pentru a împiedica sau descoperi săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, în practica judiciară se consideră că se află în exercițiul funcției și funcționarul care se găsește la sediul unității și lucrează la îndeplinirea unor sarcini legate de funcția sa, chiar dacă a venit mai devreme la serviciu. Este însă necesar ca funcționarul să se mențină în cadrul legal al atribuțiilor sale de serviciu. Dacă funcționarul își depășește atribuțiile sale de serviciu, le încalcă sau le exercită în mod abuziv, el nu se află în exercițiul funcției și nu acționează în numele autorității; actele pe care le îndeplinește nu pot fi considerate acte ale autorității, iar protecția acordată de legiuitor prin dispozițiile art. 239 Cod penal nu se mai justifică.
Dacă funcționarul nu se află în exercițiul funcției, elementul material al infracțiunii de ultraj se poate realiza prin săvârșirea insultei, calomniei sau amenințării în legătură cu o faptă îndeplinită de acesta în exercițiul funcției. În acest caz, funcționarul, nefiind în exercițiul funcției, atingerea adusă demnității sau libertății acestuia constituie o atingere adusă, în același timp, autorității, deoarece acțiunea făptuitorului reprezintă o reacție la o faptă îndeplinită de funcționar în timpul când acesta a acționat în numele autorității. Dacă acțiunea făptuitorului nu reprezintă o reacție la o faptă îndeplinită de funcționar în exercițiul funcției, ci urmarea unui conflict anterior fără nici o legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracțiunea de ultraj. Stabilirea împrejurării că insulta, calomnia sau amenințarea s-a săvârșit împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcției,sau pentru un fapt îndeplinit de acesta în exercițiul funcției presupune întotdeauna constatarea în prealabil a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului. Necunoașterea exactă a acestor atribuții poate duce la o încadrare juridică greșită a faptei.
Ultrajul este absorbit de omorul calificat prevăzut în art. 175 lit. f, Cod penal (omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei).
c. Rezultatul faptei și raportul de cauzalitate
Săvârșirea oricăreia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială a „autorității” și implicit pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
În afară de urmarea imediată corespunzătoare obiectului ocrotirii penale fiecare variantă are ca urmare adiacentă și producerea unei vătămări morale sau fizice funcționarului subiect pasiv.
Între săvârșirea vreuneia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Existența legăturii de cauzalitate este în general presupusă fiindcă urmarea imediată constând într-o stare de pericol, realizarea elementului material implică, de regulă, producerea urmării imediate.
B. ASPECTE SUBIECTIVE
Infracțiunea de ultraj se săvârșește cu intenție care poate fi directă sau indirectă. Pentru existența intenției, în ambele cazuri, este necesar ca făptuitorul să fi știut că acțiunea ofensatoare este îndreptată împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și că acel funcționar se afla în exercițiul funcției sau că ofensa ce i se aduce este în legătură cu o faptă îndeplinită în exercițiul funcției.
Fapta conducătorului de autovehicul de a încerca să se sustragă controlului polițistului aflat la mică distanță de mașină (și care făcuse semnul de oprire), prin mărirea vitezei și efectuarea unei manevre în urma căreia polițistul a fost lovit la picior, leziunea necesitând opt zile de îngrijiri medicale, constituie infracțiunea de ultraj cu violență, fapta fiind săvârșită cu intenția indirectă de a vătăma integritatea corporală a funcționarului public aflat în exercițiul funcției care implică exercițiul autorității de stat.
Nu se poate reține intenția de a ucide în nici una din formele ei, întrucât inculpatul a făcut manevra tocmai pentru a evita periclitarea vieții victimei.
SECȚIUNEA a IV-a : FORMELE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII
FORMELE INFRACȚIUNII
Acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj sunt susceptibile de a fi realizate printr-o activitate ce se desfășoară în timp și poate parcurge fazele inerente unei astfel de desfășurări: preparare, încercare, consumare, epuizare.
Actele preparatorii posibile la infracțiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot deveni însă acte de complicitate – în ipoteza săvârșirii infracțiunii – , atunci când au fost efectuate de o altă persoană decât autorul, sau se pot însuma în contribuția autorului.
Tentativa, de asemenea posibilă, nu este însă incriminată.
Consumare. Infracțiunea de ultraj se consumă în momentul în care acțiunea incriminată a fost săvârșită și a produs urmarea imediată a infracțiunii.
Epuizare. După consumare se poate ca activitatea infracțională să se prelungească în timp fie datorită mijlocului de săvârșire folosit (în cazul variantei simple), ipoteză în care fapta îmbracă forma infracțiunii continue, fie prin repetarea actelor de executare (în cazul ambelor variante) în baza acelorași rezoluții, ipoteză în care fapta devine o infracțiune continuată. În astfel de situații infracțiunea se va epuiza, după caz, atunci când a încetat activitatea continuă sau când s-a produs ultimul act de executare.
SANCȚIUNI
Infracțiunea de ultraj în forma simplă este sancționată cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.
În cazul formei agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani (art. 239 alin.3 Cod penal).
Potrivit art. 239 alin.4 Cod penal, dacă faptele prevăzute în alineatele precedente (alin. 1,2 și 3) sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani.
Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcție importantă de stat ori publică sau care implică exercițiul autorității de stat se pot realiza acte indirecte de intimidare, îndreptate împotriva soților, copiilor ori părinților. Aceste acte trebuie reprimate sever, protejându-se și pe această cale autoritatea. Potrivit prevederilor articolului 2391 Cod penal, „în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 180-182, 189 și 193 săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților persoanelor prevăzute în art. 238 sau în art. 239 alin. 4, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime” (cazuri speciale de pedepsire).
Maximul pedepsei se majorează dacă:
S-a săvârșit vreuna dintre următoarele infracțiuni: lovirea sau alte violențe (art.180 Cod penal), vătămarea corporală (art. 181 Cod penal), vătămarea corporală gravă (art. 182 Cod penal), lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal) sau amenințarea (art.193 Cod penal);
Victima are calitatea de părinte, soț ori copil în raport cu o persoană care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică (în accepțiunea prevăzută de art. 160 Cod penal) sau cu un magistrat, polițist, jandarm ori alt militar;
Fapta s-a săvârșit în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de către persoanele prevăzute în art. 238 și 239 alin. 4 Cod penal.
CAPITOLUL III
FORME AGRAVATE
Potrivit alin.3 al art. 239 Cod penal care prevede o formă agravată a infracțiunii de ultraj aceasta constă în „lovirea sau orice acte de violență precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva persoanei prevăzută la alin.1, aflată în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”. Prin urmare, în această formă agravată, infracțiunea de ultraj se realizează prin săvârșirea împotriva unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat a unei acțiuni de lovire, a altor acte de violență sau a unei acțiuni de vătămare corporală.
Lovirea sau orice acte de violență este prevăzută în forma sa simplă în art.180 alin.1 Cod penal și constă, potrivit textului, în „lovire, sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”.
Potrivit Codului penal în vigoare, infracțiunea este mai gravă dacă lovirea sau actele de violență au pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile (art.180, alin. 2 Cod penal).
Potrivit art. 181 Cod penal, vătămarea corporală constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”.
Este de observat că textul stabilește numai limita superioară a duratei îngrijirilor medicale. În ceea ce privește limita inferioară a acestor îngrijiri, din raportarea dispozițiilor art.181 Cod penal la dispozițiile art. 180, alin. 2 Cod penal, rezultă că ea este de douăzeci și una de zile, deoarece, dacă durata îngrijirilor medicale este de cel mult douăzeci de zile fapta constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe în formă agravată.
Lovirea, actul de violență sau acțiunea de vătămare corporală trebuie săvârșită împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcției sau pentru fapte îndeplinite de acesta în exercițiul funcției.
Pentru existența ultrajului în formă agravată nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a faptei. În practica judiciară s-a reținut ca ultraj în formă agravată, de exemplu, prinderea funcționarului de mână sau de haină și smuncirea acestuia sau lovirea funcționarului cu piatra.
Prin sentința penală nr.366 din 30 septembrie 1999 a Tribunalului Iași s-a dispus condamnarea inculpatului printre alte fapte, pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239, alin. 1 și 4 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin.3 și 4 Cod penal.
S-a reținut în sarcina inculpatului că în noaptea de 6 / 7 ianuarie 1999, urmare a unui scandal făcut într-un local public, s-a deplasat la postul de poliție împreună cu alți trei inculpați. Intrând în biroul lucrătorului de poliție, inculpatul l-a insultat pe polițist și a exercitat violențe asupra obiectelor din încăpere. Astfel, inculpatul a răsturnat biroul, dosarele, mașina de scris, scaunele și a tras perdeaua din draperie.
Instanța a încadrat fapta inculpatului în infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239, alin.1 și alin.3 Cod penal, reținând în speță că inculpatul nu a exercitat violențe asupra lucrătorului de poliție, violențele fiind exercitate de un alt inculpat.
Sentința a fost apelată de Parchet și criticată pentru nelegalitate cu privire la schimbarea încadrării juridice.
S-a motivat că inculpatul a săvârșit actele de violență și că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art.239 alin.3 și 4 Cod penal, reținută în actul de sesizare.
Acest motiv de apel nu a fost primit de instanța de control judiciar.
Pentru existența infracțiunii de ultraj, în condițiile art. 239 alin. 3 și 4 Cod penal, este necesar ca acțiunile de violență ce constituie latura obiectivă a infracțiunilor să fie exercitate asupra persoanei polițistului. Cum actele de violență exercitate de inculpat nu au vizat persoana polițistului, ci bunurile aflate în biroul acestuia, polițistul fiind doar injuriat de inculpat, just instanța de fond a încadrat fapta inculpatului în dispozițiile art. 239, alin.1 și 4 Cod penal, pronunțând sub acest aspect o hotărâre legală.
Infracțiunea de ultraj este de asemenea, mai gravă potrivit prevederilor alin.2, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei.
Potrivit art. 182 Cod penal vătămarea corporală gravă constă „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț, sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei”.
În literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema dacă infracțiunea de ultraj în formă agravată intră în concurs fapta de nerespectare a hotărârilor judecătorești (art.271 Cod penal), în situația când actele de violență sunt comise cu prilejul executării unei hotărâri judecătorești, contra organului de executare. S-a considerat că în acest caz, va subzista numai infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
În situația când făptuitorul comite împotriva funcționarului atât una dintre acțiunile prin care se realizează formele agravate ale ultrajului, cât și una dintre acțiunile prin care se realizează forma simplă a infracțiunii, răspunderea penală se stabilește pentru o singură infracțiune de ultraj, prevăzută în art.239 alin.3 Cod penal, și nu pentru infracțiuni distincte de ultraj, prevăzute în art. 239, alin 1, 2 Cod penal și art. 239, alin. 3 Cod penal aflate în concurs real.
Ca atare, atunci când inculpatul cu același prilej insultă și lovește un funcționar care exercită autoritatea de stat, forma mai simplă a infracțiunii de ultraj se absoarbe în cea mai gravă și se reține numai forma calificată.
Atunci când prin săvârșirea faptei de ultraj sunt lezate și alte relații sociale, se va face aplicarea art. 33 Cod penal, privind concursul de infracțiuni. Astfel, în practica judiciară, s-a statuat că sustragerea unor bunuri, urmată de lovirea subofițerului de poliție care, a încercat să-l rețină pe autorul sustragerii, constituie infracțiunile de tâlhărie și ultraj în concurs ideal.
De asemenea, în literatura juridică se susține că, dacă s-a produs moartea victimei, infracțiunea de ultraj intră în concurs cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeași activitate materială sau produs urmări diferite ce au adus atingere unor valori sociale distinct ocrotite de legea penală. Considerăm că elementul subiectiv constă în praeterintenție, în ceea ce privește fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Acțiunea penală în cazul acestei infracțiuni se pune în mișcare din oficiu. Competența de cercetare aparține procurorului, iar judecarea în primă instanță revine judecătoriei, cu excepția art.239, alin. 4 Cod penal, când judecarea o efectuează tribunalul.
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
În ultimii ani, autoritatea legii și a instituțiilor însărcinate cu aplicarea ei a fost confruntată cu o criză fără precedent. Recrudescența criminalității și a fenomenului cronic al insecurității civice, actele de violență fizică și verbală, prejudiciile materiale sau victimele omenești au afectat în mod constant imaginea publică a autorității.
Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o deosebită importanță pentru buna organizare și funcționare a organelor de stat, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective.
Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor.
Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine.
Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect și eficiență; or, aceste însușiri sunt serios știrbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsați fără apărare împotriva acțiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputație.
Înfăptuirea atribuțiilor unei instituții publice necesită un grad prealabil de credibilitate din partea deținătorilor acestei activități, care este asigurat de însăși autoritatea organului respectiv.
Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public, respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebită importanță.
Pentru promovarea unor relații civilizate în viața de zi cu zi, cât și pentru asigurarea unui climat de ordine și liniște publică necesar desfășurării în condiții normale a activităților funcționarilor publici, respectul datorat acestora reprezintă principala condiție necesară în cadrul statului de drept.
BIBLIOGRAFIE
VINTILĂ DONGOROZ și colab., Noul cod penal și codul penal anterior, prezentare comparativă, Editura Politică, 1969.
VINTILĂ DONGOROZ , S. KAHANE, ș.a. , Explicații teoretice al Codului penal român, Editura Academiei ,București , 1972.
V.DONGOROZ, GH. DĂRÂNGĂ ș. a. “Noul Cod Penal și Codul Penal anterior: prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1968.
V. DOBRINOIU, N. CONEA, „ Drept penal. Partea specială”, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000.
T.VASILIU și colab. , Codul penal al R.S.R., comentat și adnotat, partea specială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
O.A.STOICA, Drept penal român, partea specială, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1976.
O.LOGHIN, A.FILIPAȘ, Dreptul penal român, partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992.
O.LOGHIN, T. TOADER, Dreptul penal român, partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994.
DECIZII – Curtea de Casație, Tribunalul Suprem, Tribunalul Județean și a Municipiului București în „R.R.D.” , „ J.N.”, „S.C.J.”, „C.D.”.
V. PAPADOPOL, M. POPOVICI, Repertoriu de practică judiciară în materie penală, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1997, 1982, 1988.
Revista „Dreptul”.
Revista Română de Drept.
Ratescu Constantin, Ionescu Dolj, Pop Traian, Pavelescu N.,”Codul Penal Carol al II lea”, Editura Librăriei SOCEC&CO, București, 1937.
Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Molnar Ioan, Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Lazăr Valerică, “Drept Penal – Partea generală”, Editura Europa Nova, București, 1997.
Ioan Ceterchi, Dumitru Firoiu, Liviu Marcu, Barbu Berceanu, “Istoria Dreptului Românesc”, Editura R.S.R., București, 1987.
Glava 44, “Cartea românească de învățătură”, Editura Academiei 1965.
D.Fotino, “Istoria Daciei”.
Ghe.Nistoreanu, Boroi Alexandru, “Drept penal – Parte specială”, Editura ALL BECK, București, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .necesitatea Protejarii Relatiilor Sociale Referitoare la Autoritatea Organelor de Stat (ID: 125424)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.