.necesitatea Indeplinirii Conditiilor de Forma Privind Incheierea Casatoriei
CAPITOLUL I
NECESITATEA ÎNDEPLINIRII CONDIȚIILOR
DE FORMĂ PRIVIND ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii.
Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziții legale care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți.
Pornind de la tradiție și până la dispozițiile constituționale (art. 44, pct. 1 Constituția României) căsătoria trebuie să se încheie numai ca urmare a voinței libere a viitorilor soți, care au toată libertatea de a se îndrepta spre acest act, numai potrivit înclinației lor reciproce, pe baza stărilor bazate pe afecțiune și încredere.
Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege, ceea ce denotă caracterul solemn al căsătoriei. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața autorității de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei.
Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.
Potrivit dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, soții au posibilitatea să procedeze la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat (Constituția României, art. 44, pct. 13); această celebrare religioasă neproducând nici un efect juridic. Tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
Pentru încheierea unei căsătorii valabile și sănătoase este necesar a fi îndeplinite atât condiții de fond cât și condiții de formă.
Condițiile de fond, în înțeles restrâns, se înfățișează sub forma pozitivă, adică trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria.
Condițiile de fond necesare pentru încheierea căsătoriei sunt: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, consimțământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți.
De asemeni, pe lângă condițiile de fond ce trebuie a fi îndeplinite, pentru încheierea unei căsătorii trainice este necesar să se constate și lipsa impedimentelor la căsătorie.
Impedimentele la căsătorie, în sens restrâns, sunt împrejurările de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei.
Impedimentele la căsătorie, pot fi considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Impedimentele la căsătorie sunt: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia, adopția, tutela, alienația și debilitatea mintală.
Această clasificare prezintă interes practic, și anume îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele la căsătorie se invocă de către cel de-al treilea, împotriva celor ce vor să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces verbal în care se arată cauzele constatate de el personal care se opun la încheierea căsătoriei.
Pe lângă condițiile de fond prezentate, mai trebuie avute în vedere și condițiile de formă necesare să asigure încheierea unei căsătorii valabile și sănătoase, baza unei familii trainice.
Clasificarea condițiilor necesare pentru încheierea căsătoriei în condiții de fond și condiții de formă ale căsătoriei prezintă interes și din punct de vedere al dreptului internațional privat, deoarece condițiile de fond, în sens larg, sunt cârmuite de legea națională a viitorilor soți, iar condițiile de formă sunt supuse locului unde se încheie căsătoria potrivit regulii “locus regit actum”.
Condițiile de formă, ce trebuie a fi îndeplinite pentru încheierea căsătoriei prezintă un interes deosebit, impunându-se o analiză detaliată a acestora.
Maniera de abordare a problematicii păstrează ceea ce a devenit tradițional și este valoros în literatura juridică de specialitate internă și internațională.
Prevederile Constituției României din 1991, Codul familiei, reglementările aduse în materia actelor de stare civilă prin Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea nr. 116/1992 prin care a fost ratificată Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriei adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (New York 10 decembrie 1962), Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, reprezintă tot atâtea posibilități care au fost avute în vedere și valorificate în demersul realizat.
Lucrarea își propune un studiu amănunțit al condițiilor de formă necesare pentru încheierea căsătoriei, încercând să evidențiem necesitatea, rolul și scopul îndeplinirii condițiilor de formă privind încheierea căsătoriei, formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei precum și formalitățile privind însăși încheierea căsătoriei, dar și unele particularități ce apar în cazul încheierii unei căsătorii când există un element de extraneitate.
Finalitatea urmărită de Codul familiei prin edictarea condițiilor de formă (art. 3, 12-18 C.fam.) este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral (fiind mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie), de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei (art. 3 C.fam.) și mijlocul de dovadă a căsătoriei (art. 18 C.fam.).
SECȚIUNEA a II-a ROLUL ȘI SCOPUL ÎNDEPLINIRII
CONDIȚIILOR DE FORMĂ PRIVIND
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Condițiile de formă pe care legea le impune cu privire la căsătorie, au drept scop, întocmai ca și condițiile de fond, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei familii trainice.
Condițiile de formă și în special încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premiza ocrotirii acesteia de către stat.
De asemeni, condițiile de formă ale căsătoriei prezintă interes și din punct de vedere al soților, încheierea căsătoriei reprezentând un moment deosebit de important în viața lor.
Atitudinea societății noastre față de instituția căsătoriei, care stă la baza familiei, se reflectă și în condițiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalitățile ce trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea și solemnitatea celebrării căsătoriei.
Toate aceste condiții sunt menite să pună și mai mult în lumină faptul că numai căsătoria, așa cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în același timp, exclude de sub ocrotirea sa orice alte relații între sexe, cum ar fi conviețuirea de fapt sau concubinajul. Cunoașterea acestor dispoziții privind modul de încheiere a căsătoriei și condițiile de formă, contribuie la stabilirea unei atitudini sănătoase față de instituția căsătoriei.
Drept urmare, în cele ce urmează vom analiza, în afară de condițiile de formă ale căsătoriei și rolul pe care îl au dispozițiile legale respective, modul în care acestea acționează asupra cetățenilor în concordanță cu țelurile căsătoriei și familiei în societatea noastră.
Căsătoria, începutul și temelia familiei, trebuie să se încheie în condițiile care să exprime toată semnificația acestui moment, atât de important în viața unui om, și să aibă în același timp o influență educativă asupra celor care iau parte la celebrare și în primul rând asupra soților.
Confruntându-și profunzimea sentimentelor reciproce cu simțul de răspundere față de îndatoririle ce și le asumă prin întemeierea unei familii, soții își iau în fața autorității de stat angajamentul solemn de a îndeplini îndatoririle pe care le implică întemeierea unei familii.
Rezultatul acestei confruntări îl reprezintă decizia lor de a se căsători, conștienți de răspunderea pe care și-o asumă față de societate și de implicațiile de ordin social pe care le comportă acest act.
De aici cerința încheierii căsătoriei în condiții de o deosebită solemnitate, într-un cadru de sărbătoare, de adâncă emotivitate, care să se întipărească adânc în mintea tinerilor căsătoriți ca o permanentă aducere aminte a uneia dintre cele mai frumoase clipe din viața lor.
Încheierea căsătoriei constituie așadar un angajament solemn pe care viitorii soți, cu tot simțul răspunderii și-l iau în fața reprezentantului autorității de stat cu privire la îndeplinirea îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.
În acest scop, legea prevede că încheierea căsătoriei trebuie să se facă într-un cadru solemn, la serviciul de stare civilă.
Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă constituie forma recunoașterii publice a căsătoriei, importanța deosebită pe care statul o acordă acestei instituții și totodată hotărârea nestrămutată a legiuitorului de a nu acorda ocrotirea sa exprimată prin efecte juridice, decât uniunii dintre un bărbat și o femeie încheiată în modul prevăzut de lege, singura care constituie căsătorie în lumina dreptului nostru.
Asumându-și funcția de a recunoaște fiecare raport de căsătorie în parte, statul exprimă în acest fel, interesul social față de familie și totodată creează premisa necesară pentru a exercita o influență eficace asupra relațiilor de familie.
Dată fiind importanța pe care statul o acordă căsătoriei ca bază a familiei, prezența autorității de stat la încheierea acesteia se impune cu necesitate: ea trebuie să vegheze la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru întemeierea unei familii trainice.
Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă, adică recunoașterea publică a căsătoriei, are o autoritate deosebită ce-și are fundamentul în concordanța dintre concepția legiuitorului asupra căsătoriei și concepția cetățenilor despre căsătorie și familie.
În ceea ce privește publicitatea încheierii căsătoriei, trebuie să reținem că încheierea căsătoriei în condiții care să-i asigure o anumită publicitate se impune atât în interesul soților și a terților, cât și din considerente de ordin general.
O largă publicitate a căsătoriei constituie o măsură în plus menită să ducă la respectarea condițiilor pe care legea le dictează cu privire la încheierea căsătoriei.
Ea permite exercitarea dreptului pe care cetățenii îl au de a face opoziție la căsătorie, relevând impedimentele ce se opun la încheierea acesteia.
Prin publicitate toți cei interesați sunt avertizați asupra încheierii căsătoriei și a consecințelor juridice decurgând din aceasta (cum ar fi de pildă că toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei devin bunuri comune, cu un regim juridic special în ceea ce privește administrarea, folosirea și dispoziția acestora sau dreptul creditorilor de a le urmări).
Reglementările prevăzute în Codul familiei cu privire la caracterul solemn al încheierii căsătoriei, constituie însă numai un cadru legal, un punct de plecare pentru o desfășurare largă a solemnității și a cadrului sărbătoresc în care aceasta trebuie să se desfășoare, pentru a-și exercita întreaga sa influență educativă, în condiții de o deosebită emotivitate.
Reglementarea formalităților care se îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are drept scop să asigure consimțământul liber la căsătorie al viitorilor soți care sunt chemați în această fază să-și exprime în fața autorității de stat, voința lor de a se căsători. Totodată aceste formalități sunt menite să informeze pe delegatul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza datelor astfel culese e pe delegatul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza datelor astfel culese va putea verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.
Cu privire la încheierea căsătoriei trebuie să mai relevăm un aspect: legea prevede ca o căsătorie să se încheie numai în fața delegatului de stare civilă (art. 3 C.fam.).
Aceasta arată de la început că în lumina legilor noastre, căsătoria are un caracter laic sau civil.
În virtutea dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor libertatea de conștiință și libertatea exercitării cultelor, soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei lor dar aceasta numai după ce ea a fost încheiată în fața delegatului de stare civilă, adică numai după ce potrivit legilor, uniunea dintre ei a devenit căsătorie.
Astfel, încheierea căsătoriei numai sub aspect religios nu are nici o valoare juridică, nu este căsătorie.
Toate formalitățile pe care legea le impune pentru a se putea încheia căsătoria, precum și opozițiile la căsătorie, sunt prevăzute în scopul de a preîntâmpina încheierea unei căsătorii nevalabile sau nesănătoase.
Într-adevăr, importanța deosebită a familiei, pentru soți și descendența lor, precum și pentru societate determină ca îndeosebi legislațiile să prevadă măsuri prealabile de verificare temeinică a îndeplinirii cerințelor privind încheierea căsătoriei precum și o procedură solemnă și publică de încheiere a căsătoriei, care să garanteze libertatea consimțământului pentru ca astfel: să se evite cât mai mult posibil cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece foștii soți nu mai pot fi repuși în situația anterioară încheierii acesteia, așa cum de regulă pot fi repuse părțile la alte acte juridice bilaterale ineficace; și pentru a se evita, de asemeni, cât mai mult posibil întemeierea unei familii nesănătoase, în care nu s-ar putea realiza scopurile căsătoriei și nici îndeplini funcțiile familiei.
Condițiile de formă ale căsătoriei constau în formalități premergătoare încheierii căsătoriei, după care în termenul legal de 10 zile se pot face opuneri la căsătorie, și formalități concomitente celebrării căsătoriei.
Aceasta fiind succesiunea în timp a formalităților, cum de altfel o prevede Codul familiei (art. 12-18 C.fam.), vom expune mai întâi formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei, apoi opozițiile la căsătorie, precum și formalitățile concomitente oficierii căsătoriei cât și celelalte cerințe legale necesare desfășurării actului juridic al căsătoriei și dobândirea stării legale de căsătorie
CAPITOLUL II
FORMALITĂȚILE PREMERGĂTOARE
ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA I DECLARAȚIA DE CĂSĂTORIE ȘI
ÎNREGISTRAREA EI
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare încheierii căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
Toate formalitățile pe care legea le impune pentru a se putea încheia căsătoria, precum și opozițiile la căsătorie sunt prevăzute în scopul de a preîntâmpina încheierea unei căsătorii nevalabile sau nesănătoase.
Reglementarea formalităților care se îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are drept scop să asigure consimțământul liber la căsătorie al viitorilor soți, aceștia trebuind să-și exprime voința de a se căsători în fața autorității de stat competente.
Totodată aceste formalități sunt menite să informeze pe delegatul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza datelor
astfel culese va putea verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.
În sfârșit, datorită acestor formalități se vor pune în mișcare opozițiile la căsătorie dacă va fi cazul.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declarația de căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.
Declarația de căsătorie se face personal de către viitorii soți în
scris, la sediul serviciului de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă viitorii soți locuiesc în aceeași localitate ei se vor prezenta la sediul stării civile din acea localitate.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la autoritatea administrației publice locale în a cărei rază administrativ teritorială își are domiciliul sau reședința, care o transmite din oficiu și fără întârziere în termen de 48 de ore, la autoritatea administrației publice locale unde urmează a se încheia căsătoria (conform art. 28 alin. 3 din Legea nr. 119/1996).
Dacă din cauză de boală sau din alt caz de forță majoră, unul dintre soți nu poate depune personal declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă, delegatul de stare civilă este îndreptățit, să se deplaseze la spital sau în alt loc unde se află viitorul soț, primind de la acesta declarația scrisă.
Prin analogie, cu situația în care căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare civilă, deoarece unul dintre viitorii soți nu se poate prezenta la acest sediu (art. 16 alin. 2 C.fam.) – declarația de căsătorie va putea fi luată și în afara sediului serviciului de stare civilă.
Din dispozițiile art. 12 C.fam. coroborate cu art. 16 alin. 1 C.fam. rezultă că se cere ca declarația să fie făcută personal de către viitorii soți (deci nu prin procură), dar nu se cere ca o condiție de validitate, ca neapărat declarația să fie predată tot personal la sediul serviciului de stare civilă.
Dacă viitorii soți se află în străinătate declarația de căsătorie se va face la reprezentanța diplomatică sau consulară a țării noastre, iar în lipsa acesteia, la autoritatea civilă străină competentă care va încheia căsătoria. Soții au obligația ca la înapoierea în țară să înregistreze actul de căsătorie la serviciul de stare civilă competent.
Este necesar a fi evidențiat caracterul personal al declarației de căsătorie, ea trebuind să fie făcută personal de către viitorii soți.
În declarația de căsătorie, pe lângă intenția viitorilor soți de a se căsători și datele privitoare la persoana lor, viitorii soți trebuie să mai arate că nu există nici un impediment legal la încheierea căsătoriei lor și vor anexa toate actele cerute de lege.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă:
1. Voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători.
În declarația de căsătorie viitorii soți trebuie să-și arate voința neîndoielnică de a se căsători unul cu celălalt.
2. Declarația viitorilor soți că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor.
Viitorii soți sunt obligați să declare că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor.
În mod firesc această comunicare a stării sănătății se realizează prin certificatele medicale privind pe viitorii soți, care se anexează la declarația de căsătorie.
Prin această cerință legală se urmărește un dublu scop:
a) Fiecare dintre viitorii soți să cunoască starea sănătății celuilalt.
În acest fel, viitorii soți au posibilitatea să cunoască pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei și pentru copiii lor încheierea unei căsătorii, în condiții necorespunzătoare din punct de vedere al sănătății. Boala de care suferă unul dintre viitorii soți cu excepția celor de o anumită gravitate prevăzută de lege, nu constituie o piedică la încheierea unei căsătorii, întemeiată pe afecțiune și sprijin moral și material reciproc.
De aceea, dacă unul dintre viitorii soți suferă de o asemenea boală, hotărârea de a încheia ori nu căsătoria aparține acestora.
b) Considerații de ordin medical, eugenic. De aceea legea oprește căsătoria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soți ar fi de acord și ar dori încheierea ei.
3. Declarația viitorilor soți că îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4-10 C.fam. (condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie).
4. Declarația viitorilor soți cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul căsătoriei (această declarație se poate face și ulterior până la încheierea căsătoriei în scris și se anexează la declarația de căsătorie făcută).
Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Potrivit principiului egalității sexelor, art. 27 C.fam., acordă viitorilor soți următoarele posibilități:
a) să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;
b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei;
c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comune, numele lor reunite.
Nu va fi posibil însă ca soții să se învoiască ca unul dintre soți să păstreze numele său, ce-l avea înainte de căsătorie, iar celălalt să adauge la numele său și numele celuilalt.
De asemenea, nu este permis ca ambii sau unul dintre soți să aleagă un nume, pe care nici unul dintre ei nu l-au purtat.
Dacă soții la încheierea căsătoriei nu au făcut nici o declarație cu privire la numele ce urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, se consideră că au înțeles să-și păstreze fiecare numele pe care l-a avut înainte de căsătorie.
Dispozițiile actuale ale Codului familiei privitoare la numele soților au fost privite în literatura de specialitate ca fiind susceptibile de unele îmbunătățiri:
Textul art. 27 C.fam. prevede că soții pot să aleagă ca nume comun, pentru a-l purta în timpul căsătoriei, fie numele unuia sau altuia dintre ei, fie numele lor reunite.
S-a apreciat, că cea de a doua posibilitate ar trebui suprimată, deoarece: “pe de o parte, soluția reunirii numelor soților poate duce la situații complicate, de reuniri ulterioare, astfel încât numele de familie să fie format din trei, patru sau chiar mai multe nume; pe de altă parte, soluția reunirii numelor este rar aleasă de către viitorii soți, ea neavând tradiție în poporul nostru”.
Cu privire la această sugestie de viitoare “lege ferenda” s-a spus că “facultatea potrivit căreia soții pot să-și aleagă ca nume comun de familie numele lor reunite ar putea duce la existența unor nume de familie complexe, compuse din multiple nume, ceea ce ar fi potrivnic – dată fiind lungimea lor excesivă – însăși finalității sociale a numelui
În cazul în care viitorii soți au făcut declarații la servicii de stare civilă separate (art. 12 C.fam.), atunci declarația trebuie să cuprindă și indicația locului unde urmează a se încheia căsătoria.
În acest caz declarația de căsătorie va fi consemnată în două formulare de căsătorie.
Declarația de căsătorie făcută în scris, se semnează de către declarant și de către delegatul de stare civilă.
Dacă declarantul nu poate semna – ceea ce reprezintă cazuri extrem de rare – declarația se semnează de către delegatul de stare civilă care va menționa că datele înscrise în declarație corespund cu cele dictate verbal și că s-au citit cuvânt cu cuvânt declarantului.
Potrivit art. 13 C.fam., în declarația de căsătorie viitorii soți vor arăta că nu există nici o piedică la căsătorie. Odată cu declarația de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege. Aceste dovezi se referă la satisfacerea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 4-10 C.fam.).
Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. “Ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum și aprobarea președintelui consiliului județean sau a primarului general al municipiului București pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de vârstă, rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege”.
Delegatul de stare civilă este obligat să verifice de îndată după primirea declarației dacă viitorii soți au vârsta legală pentru căsătorie.
La primirea declarației de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi viitorilor soți prevederile art. 4-10 C.fam., care stabilesc condițiile de fond și impedimentele la căsătorie, și cele ale art. 27 C.fam., cu privire la numele pe care urmează a-l purta în timpul căsătoriei.
Totodată delegatul de stare civilă va atrage atenția viitorilor soți că legea penală pedepsește pe cei care fac declarații false. În acest sens art. 292 C. pen. prevede: “Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă”.
Delegatul de stare civilă este obligat să controleze realitatea conținutului declarației.
În sfârșit, înainte de semnare, actul întocmit va fi citit declarantului cuvânt cu cuvânt. Numai după îndeplinirea acestor formalități se va putea înregistra declarația de căsătorie, iar pe declarație la rubrica “acte de identitate prezentate” se face mențiunea despre actele aduse de către declaranți.
Art.281 (introdus ca urmare a modificării Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă prin Legea nr.23/1999 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul familiei și din Legea nr.119/1996) prevede că: “Prin grija ofițerului de stare civilă, declarația de căsătorie va fi publicată, prin afișarea în extras, în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria.”
Art.131 C.fam. (introdus prin Legea nr.23/1999) prevede că extrasul din declarația de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie în termen de 10 zile de la data afișării.
Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă termenul pentru încheierea căsătoriei este de 10 zile, în care se cuprind atât ziua în care a fost făcută declarația de căsătorie cât și ziua în care se oficiază căsătoria. Din motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei și înainte de împlinirea termenului de 10 zile.
În ceea ce privește valoarea juridică a declarației de căsătorie, potrivit legii această declarație este o condiție de formă premergătoare încheierii căsătoriei, care însă prin conținutul său volițional, are pentru declaranți semnificația faptică a unui proiect de căsătorie.
SECȚIUNEA a II-a OPOZIȚIA LA CĂSĂTORIE
Existența în dreptul nostru a instituției opoziției la căsătorie invederează, cu deosebire, grija cu care legiuitorul urmărește respectarea întocmai a condițiilor de fond ale căsătoriei, respectare care să asigure încheierea unei căsătorii valide și întemeierea unei familii trainice.
Aceasta este și rațiunea pentru care nerespectarea dispozițiilor legale atrage după sine sancționarea încălcării lor, sancțiunile aplicabile fiind, după caz, administrative, penale sau civile, ceea ce nu exclude, dacă se impune și aplicarea lor cumulativă.
În cazul sancțiunilor penale, menționăm pedeapsa privativă de libertate prevăzută de art. 303 C.pen. pentru infracțiunea de bigamie, iar ca sancțiuni administrative menționăm amenda și avertismentul care vizează contravențiile săvârșite de către delegatul de stare civilă în exercitarea atribuțiilor sale privitoare la încheierea căsătoriei.
Cât privește sancțiunile civile, trebuie să facem distincție între cele cu caracter preventiv – opozițiile, care intervin înainte ca delegatul de stare civilă să fi celebrat căsătoria, urmărind deci împiedicarea încheierii căsătoriei cu încălcarea condițiilor de validitate impuse de lege și cele care intervin post factum – nulitățile – sancțiuni ce apar ca urmare a nerespectării unora dintre cerințele prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei.
Opoziția, deși destul de rar întâlnită în practică, are ca scop în principal, prevenirea cazurilor de nulitate a căsătoriei cu toate consecințele severe pe care le implica desființarea unui atare act juridic.
Eficiența opoziției, ca mijloc de prevenire a încheierii unor căsătorii nule, este înlesnită prin grija legiuitorului care a instituit un termen legal minim de 10 zile între data înregistrării declarației de căsătorie și data încheierii căsătoriei.
Potrivit prevederilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se încheie în termen de 10 zile în care se cuprind data când s-a făcut declarația de căsătorie și ziua încheierii căsătoriei. Dacă unul dintre viitorii soți a făcut declarația de căsătorie la alt serviciu de stare civilă decât acela la care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se calculează de la data primirii ambelor declarații de către serviciul de stare civilă competent. Termenul de 10 zile este stabilit în scopul ca viitorii soți să aibă posibilitatea să reflecteze asupra actului ce urmează a se încheia și de a da posibilitatea terțelor persoane să se opună la încheierea căsătoriei, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile de fond sau există impedimente care nu permit încheierea căsătoriei.
În anumite situații speciale, pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia și înainte de expirarea termenului menționat, dar numai cu încuviințarea primarului localității ori sectorului municipiului București unde urmează a se încheia căsătoria.
Când căsătoria se încheie pe o navă română în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, între cetățeni români, dispensa de termen se poate acorda de către comandantul navei, care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă.
Cazurile de acordare a dispensei de termen sunt: viitoarea soție este gravidă, copilul fiind conceput cu viitorul soț, iar nașterea urmează a avea loc înăuntrul termenului de 10 zile, viitorul soț este militar și are o permisie acordată de unitate mai mică decât termenul prevăzut pentru încheierea căsătoriei, viitorul soț urmează a pleca la studii sau în misiune în străinătate înăuntrul termenului de 10 zile.
Rostul termenului de 10 zile este întreit:
– terții pot face opoziție la căsătorie ;
– delegatul de stare civilă va putea verifica mai îndeaproape dacă toate cerințele legale pentru încheierea căsătoriei sunt îndeplinite, precum și temeinicia eventualelor opoziții și informații primite;
– declaranții mai pot încă reflecta asupra încheierii importantului act al căsătoriei.
O problemă care se ridică este dacă nerespectarea termenului de 10 zile duce la nulitatea căsătoriei.
Nerespectarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, nu are drept consecință nulitatea căsătoriei, ci numai sancționarea disciplinară a delegatului de stare civilă care a încheiat căsătoria înainte de expirarea termenului.
Acest text de lege nu prevede însă nulitatea căsătoriei pentru cazul când a fost oficiată înainte de expirarea termenului legal amintit sau cel fixat în condițiile art. 29 alin. 2, dispozițiile lui având caracterul unei recomandări, iar încălcarea lor putând atrage doar sancțiuni disciplinare împotriva delegatului de stare civilă.
Codul familiei, în art. 19, prevede limitativ cauzele de nulitate ale căsătoriei, arătând că este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 4,5,6,7 lit. a, 9, 131 și 16 din același cod. Nici una dintre aceste dispoziții nu se referă însă la nerespectarea vreunui termen de natura celui prevăzut în art. 29 din Legea nr. 119/1996, care, după cum s-a arătat, nu prevede nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea lui.
A. Noțiunea de opoziție și obiectul ei.
Opoziția, alături de termenul de 10 zile, ce trebuie să preceadă încheierea căsătoriei face parte din măsurile menite să preîntâmpine orice fraudă sau neregularitate care ar putea induce în eroare pe delegatul de stare civilă.
Realizarea acestei finalități este pe deplin asigurată de posibilitatea acordată de lege, fără nici o restricție, oricărei persoane de a face opoziție la căsătorie (art. 14 C.fam.).
Obiectul opoziției la căsătorie îl poate forma fie un impediment insurmontabil cum ar fi bigamia – care împiedică, în cazul când se dovedește reală, în mod definitiv încheierea căsătoriei, fie semnalarea unor nereguli cum ar fi – lipsa dispensei de vârstă, a certificatului prenupțial.
În ambele cazuri, finalitatea urmărită este aceea de a împiedica încheierea unei căsătorii expusă aplicării sancțiunii nulității în funcție de caracterul cerinței legale ignorată.
Opoziția la căsătorie poate fi definită ca actul prin care o persoană aduce la cunoștința delegatului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei.
Delegatul de stare civilă, astfel informat procedează la verificarea celor afirmate în opoziție, și în cazul în care constată că opozițiile sunt întemeiate, în sensul că într-adevăr cerințele legale nu sunt îndeplinite, va refuza să procedeze la încheierea căsătoriei.
Aceasta înseamnă că, dacă până la încheierea căsătoriei s-au ivit opoziții, ce n-au putut fi verificate, deoarece în tot acest timp se pot face opoziții – încheierea căsătoriei poate fi suspendată până ce se face această verificare.
B. Condițiile de validitate ale opoziției la căsătorie.
Conform art. 14 C.fam., orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opoziția la căsătorie trebuie făcută cu respectarea anumitor cerințe, și anume:
1. să se facă în forma scrisă;
2. să se arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria;
3. să se arate dovezile pe care se întemeiază.
Această formă este cerută pentru a se evita abuzurile ce s-ar putea face, în cazul în care nu s-ar cere forma scrisă și dovezile respective. Forma aceasta impune mai multă seriozitate și mai mult simț de răspundere din partea celor ce fac opoziții.
Numai în aceste condiții, cei ce fac opoziții, vin într-adevăr în ajutorul autorității de stat în opera de respectare a legalității.
Opoziția la căsătorie făcută cu respectarea întocmai a condițiilor de validitate trebuie înregistrată și vizată de către delegatul de stare civilă care urmează apoi să aprecieze, pe baza dovezilor existente și a propriilor sale investigații, dacă motivul invocat este real și dacă el constituie sau nu un impediment în calea încheierii căsătoriei.
Se pune problema ce se întâmplă cu opozițiile care nu au fost făcute în aceste condiții de formă prevăzute anterior. Acestea, fără a fi opoziții, constituie totuși acte oficioase de informare a delegatului de stare civilă care pot servi ca puncte de plecare în opera de verificare, pe care delegatul de stare civilă este obligat să o facă.
Numai că, în timp ce opozițiile scrise și completate cu actele doveditoare respective sunt obligatorii pentru delegatul de stare civilă, care este dator să le verifice temeinicia și să nu celebreze căsătoria, decât după ce a constatat netemeinicia lor, opozițiile care nu îndeplinesc aceste condiții nu sunt obligatorii pentru delegatul de stare civilă care poate să nu țină seama de ele. Totuși, în temeiul art. 15 C.fam., delegatul de stare civilă este obligat însă să verifice aceste acte oficioase sau informațiile pe care le are cu privire la viitorii soți.
C. Cine poate face opoziție la căsătorie?
Legea nu fixează nici o condiție cu privire la persoanele care pot face opoziții. Dimpotrivă, legea spune: “Orice persoană poate face opuneri la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite” (art. 14 C.fam.).
Noțiunea de orice persoană, include fără echivoc și pe procuror cu atât mai mult cu cât una dintre atribuțiile principale ale acestuia o constituie supravegherea respectării legalității. Mai mult chiar, în acest caz nu este vorba numai de îndeplinirea unei obligații sociale ce incumbă oricărei persoane, ci de executarea unei obligații cuprinse în sfera atribuțiilor sale de serviciu.
Legea nu condiționează dreptul de a face opoziție nici măcar de interesul pe care ar trebui să-l aibă oponentul cu privire la căsătoria respectivă (legiuitorul s-ar fi exprimat prin formula orice persoană interesată). Aceasta deoarece statul urmărește – în scopul ocrotirii căsătoriei și familiei – să nu se încheie căsătorii împotriva dispozițiilor legii.
Opoziția poate fi făcută și de către delegatul de stare civilă când constată personal că există cauze care duc la oprirea căsătoriei. În acest caz, opoziția se face prin întocmirea unui proces verbal, în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
D. Cât timp se poate face opoziție la căsătorie?
Opoziția la căsătorie se poate face în tot intervalul de timp de la înregistrarea declarației de căsătorie și până în momentul încheierii acesteia. Legea nu prevede un termen maxim pentru intervalul de timp dintre înregistrarea declarației de căsătorie și celebrarea căsătoriei. Ea prevede însă un termen minim de 10 zile.
E. Efectele opoziției la căsătorie.
Efectele opoziției la căsătorie constau în avertizarea delegatului de stare civilă asupra impedimentelor ce există cu privire la încheierea căsătoriei.
Aceasta poate să aibă drept efect imediat o suspendare a procedurii de încheiere a căsătoriei, până când se va putea face verificarea opozițiilor, iar dacă acestea se dovedesc întemeiate, delegatul de stare civilă este obligat să refuze a proceda la luarea consimțământului în vederea încheierii căsătoriei.
Verificarea opozițiilor se face de către delegatul de stare civilă care are întreaga răspundere cu privire la această problemă.
În privința opozițiilor regulat întocmite, ofițerul de stare civilă este îndatorat să verifice dacă acestea sunt sau nu întemeiate, și ca urmare să decidă motivat, într-un proces verbal, dacă se poate ori nu se poate celebra căsătoria, decizia sa fiind supusă, în principiu, atât controlului administrativ, cât și controlului judecătoresc.
În privința opozițiilor neregulat întocmite, ofițerul de stare civilă este îndatorat de asemenea să le ia în considerare, “dar nu cu titlu de opoziții” ci așa cum am arătat anterior cu titlu de acte oficioase de informare a ofițerului de stare civilă, cu referire la care el nu trebuie să-și motiveze hotărârea pe care o va lua.
Aceste acte oficioase, de informare, fără a fi opoziții, pot servi ca punct de plecare în opera de verificare pe care delegatul de stare civilă este obligat să o facă chiar din oficiu.
În literatura juridică se concluzionează că, opozițiile care nu îndeplinesc condițiile legale, nu sunt obligatorii pentru delegatul de stare civilă, care poate să nu țină seama de ele.
Ne întrebăm totuși dacă o înștiințare scrisă, dar nesemnată, înaintată delegatului de stare civilă, poate fi lipsită de orice efect?
Opoziția chiar astfel întocmită se alătură celorlalte mijloace de informare ce nu pot fi ignorate și a căror temeinicie organele competente trebuie să o verifice.
O atare soluție este impusă de faptul că opozițiile, chiar nesemnate, își ating scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestei instituții, și anume acela de a avertiza pe delegatul de stare civilă asupra unor piedici legale la încheierea căsătoriei.
Deci, efectul imediat, direct și automat al opoziției îl constituie obligația delegatului de stare civilă de a întreprinde o acțiune de verificare și de informare cu privire la realitatea motivului invocat.
Suspendarea încheierii căsătoriei poate constitui, de asemenea, un efect al existenței opoziției în situația în care se apreciază că verificările necesită o perioadă de timp mai mare decât cea care trebuie să preceadă și aceasta nu pentru simplul fapt că a fost făcută o opoziție, ci pentru faptul că s-a confirmat realitatea motivului ce se opune la încheierea căsătoriei și care a fost consemnată în actul anume întocmit de către delegatul de stare civilă.
În cazul în care se ajunge la concluzia că motivul ce a făcut obiectul opoziției nu există în realitate sau nu constituie un impediment la căsătorie, oponentul nu are nici o cale de atac împotriva deciziei întocmite în acest sens de către delegatul de stare civilă, singurul îndreptățit să hotărască. Ceea ce oponentul ar putea ataca ar fi numai refuzul delegatului de stare civilă de a primi o opoziție legal făcută, deoarece dreptul de a aduce la cunoștința organului competent existența unui impediment prohibitiv sau dirimant la încheierea căsătoriei, este recunoscut oricărei persoane.
În cazul în care se constată existența unui impediment, se impune după natura acestuia, fie suspendarea procedurii de încheiere a căsătoriei dacă suntem în prezența unui viciu ce se poate remedia, fie refuzul definitiv al delegatului de stare civilă de a încheia căsătoria, dacă impedimentul constatat este insurmontabil, în acest caz, refuzul trebuie consemnat și motivat în scris într-un proces verbal.
Fostul Tribunal Suprem, a statuat că respingerea unei opoziții este justificată atunci când starea gravă a sănătății femeii este cunoscută și comunicată viitorului soț, după cum prevăd dispozițiile art. 10 C.fam., cu atât mai mult cu cât boala invocată nu face parte dintre acelea care opresc încheierea căsătoriei.
Această din urmă soluție corespunde în întregime concepției legiuitorului care conferă delegatului de stare civilă dreptul suveran de a aprecia temeinicia opoziției și, pe cale de consecință, dreptul de a infirma sau confirma realitatea motivului invocat.
Primind opoziția la căsătorie, delegatul de stare civilă procedează în felul următor:
1) dacă aceasta este întemeiată va refuza încheierea căsătoriei (art. 15 C.fam.);
2) dacă opoziția necesită timp pentru verificare mai mult decât a rămas până la data când urmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri, când, în raport cu rezultatul verificărilor, va hotărî în mod corespunzător;
3) dacă opoziția este considerată netemeinică, nu va ține seama de ea și va instrumenta încheierea căsătoriei.
Delegatul de stare civilă este obligat să verifice toate opozițiile făcute, precum și informațiile pe care le are și să cerceteze dacă sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se putea încheia căsătoria (art. 15 C.fam.).
În cazul în care delegatul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei, se aplică prevederile art. 10 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază”. La cererea părții, se înaintează judecătoriei, care va hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria.
Din cele relatate până în prezent apare evidentă superioritatea reglementării consacrate de Codul familiei român în materia opozițiilor la căsătorie, reglementare care se încadrează armonios în acțiunea pentru mobilizarea largă a tuturor cetățenilor la respectarea legalității.
Deci, atât suspendarea încheierii căsătoriei cât și refuzul de a încheia căsătoria sunt decizii care aparțin, în întregime delegatului de stare civilă, soluție care exclude existența unui raport între oponent și viitorii soți.
Renunțarea la opoziție sau retragerea ei nu poate avea nici o semnificație juridică, deoarece singurul drept recunoscut oponentului este acela de a avertiza pe delegatul de stare civilă de existența vreunui impediment și în nici o măsură dreptul de a decide cu privire la încheierea căsătoriei proiectate.
În cazul în care opoziția s-ar dovedi neîntemeiată, chiar dacă aceasta ar avea drept consecință un prejudiciu patrimonial, soții nu pot pretinde oponentului despăgubiri.
Paguba pricinuită prin exercițiul unui drept nu poate avea caracter ilicit întrucât exercitarea unui drept constituie o faptă licită.
F. Importanța opoziției la căsătorie.
În sistemul nostru de drept opozițiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetățenii sunt antrenați în opera de respectare a legalității, într-un domeniu care interesează, în cel mai înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și familie.
Trebuie menționat că, în practica judiciară publicată de la punerea în aplicare a Codului familiei, la 1 februarie 1954, nu s-a semnalat nici un caz de opoziție la căsătorie.
CAPITOLUL III
ÎNDEPLINIREA CONDIȚIILOR DE FORMĂ PRIVIND
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA I LOCALITATEA ȘI LOCUL UNDE SE
ÎNCHEIE CĂSĂTORIA
A. Localitatea unde se încheie căsătoria
Potrivit art. 11 C.fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți. În mod obișnuit domiciliul se dovedește cu buletinul de identitate, iar reședința cu viza de flotant de pe buletinul de identitate. Noțiunea de domiciliu constituie o situație de fapt și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Buletinul de identitate, face, de regulă dovada domiciliului persoanei fizice.
Etimologic, cuvântul domiciliu provine de la cuvintele latinești “domum colere” – casa pe care o locuiești. Ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul servește la localizarea în spațiu a acesteia.
Constituirea unui număr însemnat de raporturi juridice este în strânsă dependență de domiciliul persoanei.
Definiția domiciliului este dată de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice, care precizează: “domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală”. În literatura de specialitate se apreciază că domiciliul are trei caracteristici:
a) Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană trebuie să aibă și are un domiciliu.
Majoritatea autorilor consideră că este imposibil ca o persoană să nu aibă un domiciliu, căci în lipsa unui domiciliu actual se ține seama de domiciliul de origine, adică de domiciliul părinților, pe care copilul îl dobândește la naștere și continuă tot astfel atât timp cât nu este schimbat, chiar dacă atinge vârsta majoratului.
b) Unicitatea domiciliului – În sistemul legislației noastre fiecare persoană are un singur domiciliu. Această concluzie se întemeiază în primul rând, pe textul art. 13 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice, și este în deplină concordanță cu finalitatea domiciliului de a servi la identificarea persoanei, prin localizarea ei în spațiu. Art. 13 din Decretul nr. 31/1954, folosind singularul arată că domiciliul este acolo unde ea (persoana) își are locuința statornică sau principală.
Dacă o persoană ar avea două sau mai multe locuințe, chiar statornice, una singură dintre ele va fi domiciliul sau locuința principală. Aceasta este concepția legii exprimată în textul amintit.
Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru anumite acte sau raporturi juridice expres permise de lege, o persoană să poată avea pe lângă domiciliu de drept comun și un alt domiciliu – cum este cazul
domiciliului ales sau chiar al domiciliului legal.
c) Stabilitatea domiciliului.
Caracterul de statornicie al locuinței sau caracterul principal al unei astfel de locuințe statornice, implică stabilitatea domiciliului. Aceasta nu înseamnă imposibilitatea de schimbare a lui. Simpla plecare de la domiciliu nu înseamnă schimbarea lui.
Reședința se deosebește de domiciliu, întrucât este o locuință a persoanei, care nu întrunește caracterul de locuință statornică sau principală.
Pe lângă domiciliu o persoană poate avea una sau mai multe reședințe, locuințe cu caracter vremelnic sau secundar. Deși nu are importanța domiciliului, reședința ca simplă stare de fapt, nu este total lipsită de efecte juridice.
Dovada în acest sens o constituie unele texte legale care se referă la reședință, cum ar fi de exemplu art. 11 C.fam. – “căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința”. În cazul în care există o contestație asupra mențiunilor referitoare la domiciliul din buletinul de identitate, instanța este obligată să determine ea însăși domiciliul.
Prin Decretul-Lege nr. 1 din 27 decembrie 1989 s-a abrogat Decretul nr. 68/1976 privind schimbarea domiciliului în “orașe mari” și Legea nr. 22/1981, privind obligația anumitor persoane de a locui în localitățile unde își desfășoară activitatea.
Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă, la sediul autorității administrației publice locale a municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei în a cărei rază administrativ teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți”
Coroborând dispozițiile art. 11 C.fam. cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă putem concluziona că, se poate încheia căsătoria în localitatea în care fiecare dintre soți își are domiciliul sau reședința, alegerea aparținând viitorilor soți.
Pentru a înlesni căsătoria, legea permite ca aceasta să se încheie nu numai în localitatea în care viitorii soți își au domiciliul, ci, dimpotrivă, și în localitatea în care fiecare dintre ei își are reședința. Cum în momentul considerat fiecare dintre soți nu poate avea decât un domiciliu și o reședință, înseamnă că, în fapt, se poate ajunge ca viitorii soți să aibă de ales între patru localități posibile.
B. Locul unde se încheie căsătoria
În localitatea determinată anterior, căsătoria se poate încheia, într-un anumit loc, și anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv, din localitatea în care unul dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința (art. 16 alin. 1 C.fam.).
În cazuri excepționale căsătoria se poate încheia și în afara sediului de stare civilă (art. 16 alin. 2 C.fam.) cu respectarea bineînțeles a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei.
Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă sunt, de exemplu, acelea în care unul dintre viitorii soți este infirm, grav bolnav sau moartea sa este iminentă, ori când viitoarea soție are o sarcină avansată.
În cazul viitorilor soți care au amândoi cetățenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub pavilion român, aflată în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, comandantul navei fiind investit cu atribuții de delegat de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensa de vârstă.
Potrivit art. 8 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă “Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetățenie română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut de art. 19 alin. 2, din același act normativ.
Când căsătoria se încheie în condițiile arătate, pe o navă, comandantul acesteia este obligat la sosirea în țară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a
navei, la organul local al administrației de stat competent, care este cel al sectorului 1 din municipiul București.
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara granițelor țării.
Concluzionând, se poate afirma că, încheierea căsătoriei se face în localitatea în care fiecare dintre soți își are domiciliul sau reședința (art.11 C.fam. și art.27 alin.1 din Legea nr.119/1996), iar locul încheierii căsătoriei este sediul serviciului de stare civilă respectiv, din localitatea în care unul dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința.
SECȚIUNEA a II-a COMPETENȚA DELEGATULUI
DE STARE CIVILĂ
În art. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă se prevede:
Atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile județene și de către autoritățile administrației publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, prin ofițerii de stare civilă.
Sunt ofițeri de stare civilă:
primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor;
șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României;
comandanții de nave și aeronave.
3) Primarii și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcționari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenții diplomatici sau unuia dintre funcționarii consulari.
4) Ofițerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant. În asemenea cazuri, el va delega o altă persoană în condițiile legii.
Potrivit art. 11 C.fam. coroborat cu art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se încheie de către delegatul de stare civilă, la sediul autorității administrației publice locale a municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei în a cărei rază administrativ teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți.
În ceea ce privește competența delegatului de stare civilă deosebim mai multe aspecte:
cu privire la actele pe care delegatul de stare civilă le poate efectua – competența materială (rationae materiae);
din punct de vedere al persoanelor cu privire la care poate instrumenta delegatul de stare civilă – competența personală (rationae personae);
cu privire la teritoriul în limitele căruia poate instrumenta delegatul de stare civilă – competența teritorială (rationae loci).
Uneori ultimele două competențe sunt cuprinse într-o singură formulă – rationae personae vel loci – fiindcă merg împreună – determinarea uneia duce la determinarea celeilalte.
Toate acestea determină o competență a unui anumit delegat de stare civilă, acela ce va constata încheierea căsătoriei.
Este firesc ca o căsătorie să se încheie în fața delegatului de stare civilă unde unul dintre soți își are domiciliul sau reședința.
Dar după cum se observă din dispozițiile art. 11 C.fam. coroborate cu cele ale art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, viitorii soți au de ales, între patru localități posibile: două indicate de domiciliul lor și două desemnate de reședința lor (în ipoteza în care viitorii soți au domicilii și reședințe diferite).
Dar odată ce viitorii soți au ales localitatea în care vor încheia căsătoria lor, delegatul de stare civilă din acea localitate este competent, să continue procedura în vederea încheierii căsătoriei.
A. Competența materială – (rationae materiae)
Această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate.
Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii (art. 3 C.fam.).
Dacă persoana care a participat la încheierea căsătoriei și a instrumentat, în calitate de delegat de stare civilă, nu avea această calitate, adică nu era un funcționar cu atribuții de delegat de stare civilă, la prima vedere s-ar spune că actul încheiat astfel este nul.
Cu toate acestea, soluția legiuitorului nu este aceasta în cazul în care viitorii soți au îndeplinit toate celelalte condiții impuse de lege cu privire la încheierea căsătoriei și deci nu au a-și imputa nimic din acest punct de vedere, dacă persoana care le-a luat consimțământul și a înregistrat căsătoria lor exercita în mod public această funcțiune fără să fi avut calitatea necesară, deci fără să fi avut competența respectivă, în acest caz căsătoria nu va putea fi declarată nulă.
În practica s-a pus problema soartei unor înregistrări efectuate de către o persoană care nu avea competența a le face, deși a exercitat în mod public atribuția de delegat de stare civilă.
În literatura de specialitate se citează cazul “căsătoriilor din Montrouge”. În Franța, după legile existente, se cerea ca ofițerul de stare civilă să instrumenteze personal sau printr-un împuternicit al său. În lipsa unei asemenea împuterniciri competența aparținea unui consilier comunal, într-o anumită ordine prezentată în tabloul de consiliu.
S-a întâmplat că, la întocmirea actelor de stare civilă, nu s-a respectat ordinea, astfel încât un consilier comunal necompetent a procedat la înregistrarea actelor de stare civilă, printre care și a căsătoriilor. Verificându-se legalitatea lor, s-a decis într-o primă hotărâre nulitatea acestor acte, cu consecințe deosebit de grave, deoarece aceasta implica nulitatea unui număr mare de căsătorii.
Casația franceză a revenit asupra hotărârii pronunțate, decizând valabilitatea actelor de stare civilă astfel întocmite.
Într-o interpretare formală, ar trebui să ajungem la concluzia nulității absolute a actelor astfel întocmite.
Consecințele ar fi deosebit de grave, mai ales dacă avem în vedere că pe temeiul stării civile, astfel cum fusese înregistrată, au putut să se constituie anumite raporturi juridice de o mare importanță și avem în vedere în primul rând raporturile de căsătorie.
Nulitatea ar avea drept urmare, desființarea retroactivă a acestor raporturi.
Între cerințele unei logici foarte stricte și cerințele justificate ale vieții sociale, legiuitorul a dat precădere, după cum era normal acestora din urmă.
Rezultatul îl găsim consacrat în art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă care prevede că, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă dar care exercită în mod public atribuția de delegat de stare civilă este valabilă, chiar dacă acea persoană nu avea în realitate această calitate.
Soluția este pe deplin dreaptă. În sprijinul ei pot fi aduse următoarele argumente de ordin juridic, întemeiate în primul rând, pe nevoile vieții ce au impus soluția adoptată :
lipsa oricărei culpe a persoanei care a solicitat înregistrarea, ea s-a găsit într-o adevărată stare de necesitate fiind obligată să se adreseze unui anumit organ de stat, totodată ea s-a aflat în imposibilitatea de a legitima pe delegatul de stare civilă aparent, care exercita în mod public atribuțiile;
b) exercițiul public al atribuțiilor de către persoana necompetentă- aparența- a creat o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de delegat de stare civilă a acelei persoane, care este de natură să acopere viciile exercitării atribuțiilor și să producă rezultate juridice care să nu mai poată fi înlăturate; “error communis facit jus”.
În cazul în care viitorii soți au îndeplinit toate condițiile cu privire la încheierea căsătoriei, și deci nu au a-și imputa nimic, din acest punct de vedere, iar persoana care le-a luat consimțământul și a înregistrat căsătoria lor, exercită în mod public această funcție, căsătoria nu poate fi anulată.
Interesele care sunt prezente în această situație sunt următoarele: pe de o parte, acela de a menține validitatea căsătoriei, iar pe de altă parte, acela de a o desființa pentru că nu a fost respectată cerința legală cu privire la competența celui care a procedat la înregistrarea căsătoriei.
Între aceste două interese, legiuitorul a ales, așa cum era firesc pe acela de a salva căsătoria unor persoane care au îndeplinit toate condițiile prevăzute de lege, căzând însă în eroarea în care ar fi căzut oricine cu privire la competența funcționarului care a încheiat căsătoria.
Lipsa de calitate a funcționarului respectiv, care în fapt și în mod public exercita această funcțiune nu împiedică validitatea căsătoriei. De unde rezultă “per a contrario”, excluzând ipoteza bunei credințe a viitorilor
soți, că o atare căsătorie este nulă.
Reprezentanții diplomatici și consulari ai României au o competență materială limitată, ei putând înregistra numai actele și faptele de stare civilă ale cetățenilor români ce se află în străinătate.
De asemeni, competență materială limitată au și comandanții de nave. Art. 8 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede: “Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetățenie română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut la art. 29 alin. 2 (referitor la termenul în care se poate încheia căsătoria). În concluzie, competența materială este determinată de calitatea pe care o are cel care instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie este protejată de lege (art. 3 C.fam.).
Lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana în fața căreia s-a încheiat căsătoria avea calitatea să instrumenteze (error communis facit jus).
Așadar, nu pot fi prejudiciate părțile de modul defectuos de a instrumenta al persoanei ce trece în fața tuturor drept ofițer de stare civilă din moment ce căsătoria s-a celebrat la sediul serviciului de stare civilă iar toate cerințele pentru încheierea căsătoriei au fost îndeplinite de către viitorii soți.
B. Competența personală – (rationae personae)
Competența cu privire la persoanele pentru care delegatul de stare civilă este competent să instrumenteze – este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
În general, legea determină această competență după domiciliul părților, deoarece numai domiciliului îi acordă valoare juridică.
În materia căsătoriei, se admite ca încheierea căsătoriei să se facă și la reședința oricăruia dintre soți.
Competența personală este determinată de regulă de limitele teritoriale ale localității în care se află autoritatea respectivă; delegatul de stare civilă nu poate instrumenta decât cu privire la persoanele care își au domiciliul ori reședința pe teritoriul acestei localități, cu privire la alte persoane el neavând competență.
În acest sens, art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede: “Căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă, la sediul autorității administrației publice locale a municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei în a cărei rază administrativ teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți”.
De asemenea art. 11 C.fam. prevede: “Căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă a comunei, orașului sau municipiului în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți”.
Delegatul de stare civilă este competent să instrumenteze căsătoria nu numai persoanelor care își au domiciliul în localitatea respectivă ci este suficient ca unul dintre viitorii soți să aibă acolo reședința.
Pe de altă parte, nu este nevoie ca acei ce vor să se căsătorească să aibă amândoi domiciliul sau reședința în acea localitate, ci este suficient ca numai unul dintre aceștia să aibă acolo cel puțin reședința, pentru ca astfel delegatul de stare civilă să fie competent a instrumenta chiar și pentru acela care nu-și are pe teritoriul localității respective nici domiciliul, nici reședința.
Încălcarea dispozițiilor care privesc competența, din acest punct de vedere, a delegatului de stare civilă, nu sunt sancționate cu nulitatea.
Cu alte cuvinte, lipsa de competență în această privință a delegatului de stare civilă constituie un element prohibitiv.
Pentru căsătoria viitorilor soți, amândoi cetățeni români, pe o navă aflată în afara granițelor țării, competența aparține comandantului acelei nave, care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă (art. 8 alin.3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).
C. Competența teritorială – (rationae loci)
Această competență este determinată de limitele teritoriului comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului unde se află primăria în cadrul căreia funcționează delegatul de stare civilă.
Dacă el a instrumentat în afara acestei limite, a depășit atribuțiile sale din punct de vedere al competenței teritoriale.
Cum delegatul de stare civilă nu poate instrumenta decât în localul unde se află sediul serviciului de stare civilă, o atare depășire de atribuții nu este posibilă decât în cazurile cu totul excepționale, când din cauză de forță majoră unul dintre viitorii soți nu se poate deplasa la sediul serviciului de stare civilă, pentru a participa la încheierea căsătoriei.
Încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
SECȚIUNEA a III-a PROCEDURA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Codul familiei, în primele dispoziții privitoare la căsătorie ține să precizeze: “Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor dintre soți, prevăzute în prezentul cod” (art. 3 C.fam.).
Cu privire la încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă putem deosebi mai multe aspecte:
1) Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă înseamnă recunoașterea publică a căsătoriei, participarea autorităților de stat, la întemeierea acestei instituții, acțiune ce se îndeplinește atât în interesul societății, cât și pentru apărarea intereselor personale și patrimoniale ale celor ce vor forma familia bazată pe această căsătorie.
Prezența delegatului de stare civilă nu se justifică numai prin rolul său de a constata voința viitorilor soți, ci el reprezintă autoritatea de stat, care verifică îndeplinirea condițiilor stabilite de lege pentru încheierea unei căsătorii și recunoaște uniunea dintre bărbatul și femeia respectivă, ca având valoarea unei căsătorii.
Celebrarea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă, cu formalitățile cerute de lege, sub pedeapsa nulității este de esența căsătoriei.
2) Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă și înregistrarea ei în registrul de stare civilă mai are valoarea unei forme care, la rândul său constituie o probă certă a căsătoriei și un mijloc de a fixa momentul încheierii acesteia.
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, delegatul de stare civilă procedează în felul următor:
1. Identifică pe viitorii soți.
Identificarea viitorilor soți înaintea căsătoriei este obligatorie și se face de către delegatul de stare civilă pe baza buletinelor de identitate.
2. Constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și că nu există impedimente la încheierea căsătoriei (art. 4-10 C.fam.).
Încheierea căsătoriei este supusă acestor cerințe legale în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral, care să-și poată îndeplini funcțiile ce-i revin în cadrul societății.
3. Constată că nu există opoziții întemeiate la căsătorie.
În sistemul nostru de drept, opozițiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetățenii sunt antrenați în opera de respectare a legalității, într-un domeniu care interesează în cel mai înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta, pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și despre viața de familie.
4. Ia consimțământul viitorilor soți în vederea încheierii căsătoriei.
Căsătoria se încheie prin consimțământul liber al viitorilor soți (art. 16 C.fam. și art. 44 pct. 1 din Constituția României). Consimțământul la căsătorie este liber, în sensul că au fost înlăturate limitele de castă, rasiale, religioase și juridice în ceea ce privește libera alegere între viitorii soți.
În sens juridic, consimțământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimțământ și anume a erorii, dolului și violenței.
În condițiile art. 1 alin. 3 C.fam., familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. Atunci când unul dintre viitorii soți exprimă un consimțământ fictiv la căsătorie, căsătoria este lovită de nulitate.
Consimțământul la căsătorie se manifestă de obicei prin răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă adresate fiecăruia dintre soți, în sensul dacă vor să se căsătorească unul cu altul. Când unul dintre viitorii soți este în imposibilitatea de a vorbi (de exemplu este surdo-mut) consimțământul se poate da prin orice alt mod, însă el trebuie să fie neîndoielnic. În acest scop consimțământul surdomuților ca și a celor care vorbesc o limbă pe care nu o cunoaște delegatul de stare civilă, se dă în prezența unui interpret, încheindu-se un proces verbal.
Consimțământul la căsătorie trebuie să existe chiar în momentul încheierii căsătoriei, adică el trebuie să fie actual. De aceea promisiunile de căsătorie pe care și le-au făcut viitorii soți (logodna) nu creează obligația de a încheia căsătoria, viitorii soți fiind liberi să se căsătorească ori nu.
Din caracterul actual al consimțământului rezultă că acesta trebuie să se exprime personal de către fiecare soț și în mod simultan, adică viitorii soți trebuie să fie prezenți împreună în fața delegatului de stare civilă pentru a-și da consimțământul la căsătorie.
În art. 16 alin.2 din Declarația universală a drepturilor omului se stipulează: “Căsătoria nu se poate încheia decât cu liberul și deplinul consimțământ al viitorilor soți”.
5. Declara căsătoria încheiată pe baza consimțământului viitorilor soți.
După luarea consimțământului fiecăruia dintre viitorii soți, delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declara căsătoriți. Acesta este de fapt momentul încheierii căsătoriei.
6. Citește viitorilor soți dispozițiile Codului familiei privind drepturile și obligațiile soților.
Delegatul de stare civilă citește după ce îi declară căsătoriți pe viitorii soți dispozițiile art. 1 și art. 2 C.fam., care au următorul cuprins: – “În România statul ocrotește căsătoria și familia, el sprijină prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educația tinerei generații.
Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. În relațiile dinte soți, precum și în exercițiul dreptului față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.
Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor”.
“Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.
7. Întocmește actul de căsătorie în registrul de stare civilă care se semnează de ofițerul de stare civilă, de soți și de martori.
Art. 17 C.fam. prevede: “Ofițerul de stare civilă, luând consimțământul viitorilor soți, va întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă”. În ceea ce privește prezența martorilor – la încheierea căsătoriei trebuie să participe doi martori. Aceștia semnează actul de căsătorie ca martori.
8. Eliberează soților certificatul de căsătorie (se poate elibera un certificat de căsătorie fiecărui soț, fără a fi considerat duplicat).
Delegatul de stare civilă va înmâna viitorilor soți certificatul de căsătorie, la cererea soților se poate elibera câte un certificat pentru fiecare dintre soți.
Certificatul de căsătorie va servi ca mijloc de probă (art. 18 C.fam.).
Întreaga procedură de încheiere a căsătoriei se desfășoară în limba română, iar pentru cei ce nu o cunosc, în limba lor maternă, caz în care delegatul de stare civilă instrumentar care nu cunoaște limba respectivă va apela la un interpret, acest lucru fiind consemnat de către delegatul de stare civilă într-un proces verbal.
Putem concluziona că, atribuțiile delegatului de stare civilă privind celebrarea căsătoriei sunt: identificarea viitorilor soți, citirea în fața
viitorilor soți a art. 1 și 2 C.fam., luarea consimțământului la căsătorie, constatarea încheierii căsătoriei și declararea în fața soților a acestor constatări.
În ceea ce privește atribuțiile delegatului de stare civilă, posterioare încheierii căsătoriei, acestea sunt: înregistrarea căsătoriei, adică întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă și semnarea acestuia de către ofițerul de stare civilă, de soți și de martori și se eliberează soților certificatul de căsătorie.
CAPITOLUL IV
REGULI CARE GUVERNEAZĂ ȘI CONCURĂ
LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA I MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI ȘI
ÎNREGISTRAREA CĂSĂTORIEI
Art. 16 alin. 1 C.fam. prevede: “Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă.” iar art. 17 C.fam. precizează că: “Ofițerul de stare civilă, luând consimțământul viitorilor soți, va întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă”.
Căsătoria este încheiată prin consimțământul viitorilor soți, în momentul în care ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.
Prima întrebare ce se pune este de a ști care este momentul încheierii căsătoriei – cel al exprimării consimțământului în fața delegatului de stare civilă, în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, sau cel al întocmirii actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă.
În al doilea rând interesează de a ști dacă înregistrarea căsătoriei are valoarea unui element constitutiv al acestui act juridic și este deci o condiție “ad validitatem” care nefiind îndeplinită duce la nulitatea căsătoriei sau ea este cerută pentru dovada căsătoriei?
Justa soluționare a acestor interesante chestiuni de drept prezintă interes teoretic și practic, de momentul încheierii căsătoriei fiind legate numeroase consecințe juridice, cu implicații atât în privința raporturilor personale și patrimoniale dintre soți, cât și față de terți.
Răspunzând la prima întrebare, în ceea ce privește momentul încheierii căsătoriei, împărtășim întru totul opinia exprimată în literatura noastră juridică în sensul că în interpretarea art. 16-17 C.fam., momentul încheierii căsătoriei este acela în care soții își exprimă consimțământul în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, iar nu acela al înregistrării actului de căsătorie.
În practică nu este exclusă ipoteza ca, după ce au exprimat consimțământul, în condițiile cerute de lege, unul dintre soți să moară înainte de a semna actul de căsătorie sau delegatul de stare civilă să omită cu intenție ori din neglijență, a întocmi acest act în registrul de stare civilă.
Considerând înregistrarea actului respectiv doar un element de probațiune, vom admite, implicit ideea valabilității căsătoriei – ținând seama de realitatea consimțământului exprimat cu respectarea formelor prescrise de lege – chiar în lipsa înregistrării căsătoriei.
Practica judiciară după apariția Codului familiei nu a dat o rezolvare unitară problemelor de drept în discuție.
Instanța supremă a statuat în sensul că, întrucât căsătoria este un act solemn, omisiunea de a fi trecută în registrul de stare civilă, la data când se pretinde că a fost celebrată, nu poate fi înlocuită prin constatarea ei pe cale judecătorească.
În motivarea acestei soluții am reținut următoarele argumente:
– De vreme ce potrivit art. 18 C.fam., căsătoria nu poate fi probată decât prin actul de stare civilă, întocmit în momentul celebrării ei de către delegatul de stare civilă, înseamnă că înregistrarea căsătoriei făcută de îndată ce s-a luat consimțământul viitorilor soți, face parte din solemnitatea căsătoriei.
Căsătoria fiind o instituție care se bazează în mod exclusiv pe consimțământul părților, momentul exprimării lui trebuie bine precizat, deoarece spre deosebire de naștere sau de moarte, căsătoria nu este un eveniment natural care să scape voinței părților. Din acest motiv, formele pentru stabilirea căsătoriei trebuie întocmite imediat, spre a se evita situațiile echivoce.
Dispozițiile art. 24 din Decretul nr. 31/1954 ce stabilesc modul de dovedire a stării civile în fața instanțelor judecătorești, nu-și găsesc aplicarea decât în măsura în care nu contrazic celelalte texte din Codul familiei și cele ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
În concluzie, trebuie să se considere că momentul încheierii căsătoriei este acela al exprimării consimțământului viitorilor soți în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, iar nu acela al înregistrării actului de căsătorie.
În practica judiciară s-a considerat că momentul încheierii căsătoriei este “acela în care soții își dau consimțământul, iar nu momentul înregistrării ei”.
Este adevărat că, în dreptul român înregistrarea căsătoriei este o cerință de formă posterioară încheierii căsătoriei.
În ceea ce privește a doua problemă ce a fost formulată anterior, trebuie avute în vedere atât dispozițiile art. 17 C.fam. cât și dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Întocmirea de îndată a actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă, de către delegatul de stare civilă, nu este o cerință de validitate a căsătoriei ci mai degrabă o obligație de serviciu a acestuia, a cărei nerespectare poate să atragă consecințe de ordin disciplinar sau de altă natură față de funcționarul respectiv.
Înregistrarea căsătoriei, care urmează după luarea consimțământului viitorilor soți de către delegatul de stare civilă nu are valoare constitutivă, ci constituie numai un mijloc de probă și anume, în principiu singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam. prevede: “Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”).
Înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă nu face parte din solemnitatea încheierii căsătoriei, deoarece potrivit art. 17 C.fam., înregistrarea și semnarea actului de către soți și delegatul de stare civilă constituie o procedură ulterioară încheierii căsătoriei.
Aceasta rezultă și din faptul că, prin dispozițiile legale, s-a reglementat posibilitatea dovedirii actului căsătoriei în anumite cazuri, și prin alte probe decât cele înscrise în registrul de stare civilă.
Înregistrarea căsătoriei nu este deci o cerință pentru validitatea actului de căsătorie ci pentru dovada căsătoriei.
Așa fiind, neînregistrarea actului în strictă conformitate cu art. 17 C.fam. nu atrage nulitatea căsătoriei, ci numai creează dificultatea de probă prevăzută în art. 18 C.fam.
În acest sens este de precizat că, prin dispozițiile art. 19 din C.fam. referitoare la cazurile în care căsătoria este nulă absolut, nu se prevede o astfel de sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor art. 17 din același cod (Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.595 din 21 aprilie 1981).
Nulitatea căsătoriei nu poate fi atrasă de faptul că unele elemente ale înregistrării acesteia în registrul de stare civilă nu corespund realității, ci, în cazul unei înregistrări greșite, urmează a se proceda în condițiile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă așadar un element constitutiv al acesteia și deci o condiție de validitate, ci o cerință pentru dovedirea ei. Ca atare, neînregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei nu afectează valabilitatea acesteia.
Spre exemplificare vom prezenta în continuare – Decizia secției civile nr. 1721 din 29 septembrie 1979 a Tribunalului Suprem.
Extras:
Prin acțiunea introdusă la data de 28 octombrie 1978 a Tribunalului Județean Mehedinți, V.I. domiciliat în Râmnicu Vâlcea, a chemat în judecată pe soțul său, V.D., domiciliat în Drobeta Turnu Severin, solicitând anularea căsătoriei trecute în registrul de stare civilă nr. 693/1978 al Consiliului Popular al Municipiului Craiova.
În acțiune reclamanta a invocat, ca motive de anulare a căsătoriei, dolul pârâtului, constând în aceea că, datorită unor boli de care a suferit, nu este apt să întrețină raporturi intime și în afară de aceasta, căsătoria a fost încheiată în fața unui delegat de stare civilă, care nu avea competența de a o încheia.
Această acțiune formează obiectul dosarului nr. 1967/1978.
Printr-o altă acțiune, introdusă la 11 ianuarie 1979 la același tribunal (dosar nr. 111 din 1979), reclamanta a solicitat să se constate, în baza art. 19 C.fam. nulitatea aceleiași căsătorii, invocându-se lipsa consimțământului reclamantei la data de 18 mai 1978, când căsătoria a fost înregistrată în registrul de stare civilă.
Prin încheierea nr. 243 din 7 februarie 1979, Tribunalul Suprem, secția civilă, a strămutat judecarea dosarului de mai sus arătat de la Tribunalul județean Mehedinți la Tribunalul județean Alba.
Tribunalul județean Alba, prin sentința civilă nr. 2 din 26 aprilie 1979, îndreptățită prin încheierea din 4 iunie 1979, a respins acțiunile ca nefondate, obligând pe reclamant să plătească pârâtului suma de 3419 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea soluției, s-a reținut că părțile au consimțit la încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă în ziua de 20 mai 1978 iar nu la data de 18 mai 1978, când aceasta, prin antedatare, a fost trecută în registrul de stare civilă, că antedatarea înregistrării nu duce la nulitatea căsătoriei atâta vreme cât părțile au consimțit în ziua de 20 mai 1978 la încheierea ei.
S-a mai arătat că, la 20 mai 1978, când s-a încheiat căsătoria, certificatul prenupțial era expirat de două zile, însă această neregularitate nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei.
În ceea ce privește celebrarea căsătoriei de către delegatul de stare civilă din cadrul Consiliului Popular al municipiului Craiova s-a arătat că delegatul respectiv era competent să instrumenteze căsătoria, deoarece în luna mai 1978 pârâtul a locuit în Craiova, la căminul de nefamiliști al Trustului de construcții Dolj.
Prin primul motiv din recursul declarat împotriva acestei sentințe, reclamanta susține că instanța era datoare să constate nulitatea căsătoriei înregistrată sub nr. 693 din 18 mai 1978, deoarece reclamanta nu și-a dat consimțământul la încheierea acestei căsătorii în ziua respectivă ea neaflându-se în Craiova ci în București. Căsătoria oficiată în ziua de 20 mai 1978, dar neînregistrată constituie un fapt de stare civilă diferit de cel din ziua de 18 mai 1978, acestea neputând fi analizate împreună, ci separat. Căsătoria din 20 mai 1978 nu putea fi dovedită conform art. 18 din C.fam., decât prin actul de căsătorie, ceea ce însă nu s-a întocmit, iar reconstituirea ei nu este posibilă în condițiile prevăzute de art. 23 și 24 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice și persoanele juridice și art. 52 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, instanța de altfel, nefiind sesizată cu examinarea valabilității acestei căsătorii; s-a reținut eronat că reclamanta ar fi afirmat că s-a recurs la antedatarea căsătoriei pe motiv că expirase certificatul prenupțial, o atare afirmație fiind făcută de pârât și de Consiliul Popular al municipiului Craiova; antedatarea săvârșită cu intenție constituie un fals și nu poate fi validată; instanța a omis să se pronunțe asupra cererii de constatare a nulității căsătoriei din 18 mai 1978, declarând însă valabilă căsătoria din 20 mai 1978, ceea ce însă prin acțiune nu se ceruse.
Criticile sunt neîntemeiate.
Problema esențială de care depindea corecta soluționare a litigiului de față constă în aceea de a stabili dacă înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă constituie o condiție de validitate sau reprezintă numai o chestiune de dovadă a acesteia.
În această privință sunt de arătat următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 16 C.fam., căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți, care sunt obligați să se prezinte, împreună în fața delegatului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public.
În art. 17 C.fam., se arată că, după luarea consimțământului viitorilor soți, delegatul de stare civilă va întocmi de îndată în registrul de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de către soți și delegat.
Potrivit art. 18 C.fam., căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Față de aceste dispoziții legale, ca și de împrejurarea că, printre cazurile de nulitate enumerate de art. 19 C.fam., nu figurează omisiunea de a o înregistra, concluzia ce se impune este aceea că înregistrarea căsătoriei nu constituie un element constitutiv al căsătoriei, deci o condiție de validitate a acesteia, ci reprezintă o cerință pentru dovada ei, momentul încheierii căsătoriei fiind acela în care soții își dau consimțământul iar nu momentul înregistrării căsătoriei.
La aceleași concluzii duc și prevederile Decretului nr. 278 din 1960 care a fost abrogat și înlocuit cu Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Dacă s-ar accepta soluția că neînregistrarea unei căsătorii are drept efect nulitatea acesteia, textul menționat nu ar avea niciodată aplicarea în ceea ce privește căsătoria, ceea ce desigur nu se admite.
În atare situație, urmează a se proceda conform art. 32 din Decretul nr. 278 din 1960 (în prezent art. 53 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă) în cazul neînregistrării căsătoriei, și conform art. 10 din același decret (în prezent art. 57 din legea menționată) în cazul unei înregistrări greșite.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au consimțit la încheierea căsătoriei în ziua de 20 mai 1978, însă înregistrarea acesteia a fost antedatată, în sensul că actul de căsătorie din registrul de stare civilă de la Consiliul Popular s-a trecut la data de 18 mai 1978.
Această împrejurare nu este însă de natură – pentru considerentele arătate – să afecteze valabilitatea căsătoriei. Neregularitatea menționată urmează a fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 10 Decret nr. 278/1960 (în prezent art. 57 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).
Mai este de arătat că, în cauză e vorba de o singură căsătorie și anume aceea din 20 mai 1978, care a fost înregistrată în registrul de stare civilă cu data de 18 mai 1978 iar nu de două căsătorii cum netemeinic a susținut reclamanta în motivele de recurs.
De asemeni, este de precizat că, așa cum corect a reținut Tribunalul județean, la dosar sunt suficiente dovezi, din care rezultă că părțile au consimțit la încheierea căsătoriei în ziua de 10 mai 1978 – momentul exprimării consimțământului fiind momentul încheierii căsătoriei – însă înregistrarea ei a fost antedatată. Ca atare, criticile făcute prin recurs în această privință sunt neîntemeiate.
Față de constatările mai sus arătate, se reține că sunt neîntemeiate și susținerile recurentei în sensul că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra cererii privind constatarea nulității căsătoriei din 18 mai 1978 și că, fără a fi fost sesizată, a examinat validitatea căsătoriei din 20 mai 1978.
În concluzie, nulitatea căsătoriei nu poate fi atrasă de faptul că unele elemente ale înregistrării acesteia în registrul de stare civilă nu corespund realității, ci, în cazul unei înregistrări greșite, urmează a se proceda potrivit art. 57 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Dacă o căsătorie nu a fost înregistrată deoarece întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este din această cauză nulă, existând posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie.
În același sens s-a decis că nesemnarea actului de căsătorie nu poate atrage nulitatea căsătoriei, deoarece actul de căsătorie constituie numai o cerință de probă și nu de validitate a căsătoriei.
În dreptul român, înregistrarea căsătoriei este o cerință de formă posterioară încheierii căsătoriei, prevăzută de lege în vederea dovedirii și recunoașterii sociale a căsătoriei, de unde și consecința că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestei cerințe nu afectează valabilitatea căsătoriei, înregistrările incomplete pot fi completate, cele inexacte pot fi corectate, iar înregistrările omise pot fi efectuate și ulterior datei celebrării căsătoriei.
În practica judiciară s-au făcut precizări de reținut privitoare la valabilitatea completării ulterioare precum și admisibilitatea completării și îndreptării registrelor.
Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia și deci o condiție de valabilitate, ci o cerință pentru dovedirea ei (art. 18 C.fam.).
Ca atare, înregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei nu afectează valabilitatea acesteia.
În acest sens, este de precizat că prin dispozițiile art. 19 C.fam., referitoare la cazurile în care o căsătorie este nulă absolut, nu se prevede o astfel de sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor art. 17 din același cod.
Se observă că spre deosebire de naștere și deces, în cazul căsătoriei nu este reglementată înregistrarea tardivă și aceasta nu întâmplător.
Într-adevăr tardivitatea înregistrării se pune numai în ipoteza în care declarația de căsătorie nu a fost făcută într-un anumit termen. În cazul căsătoriei, însă, lipsa declarației echivalează cu lipsa însăși a căsătoriei. Alta este situația nașterii sau decesului – fapte juridice care se produc indiferent de manifestarea de voință.
De aceea, în cazul căsătoriei se pot aplica numai dispozițiile art. 52 și 53 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă în condițiile derogatorii, când fie au lipsit registrele de stare civilă spre a se înregistra declarația, fie din vina delegatului de stare civilă, această declarație și consimțământul viitorilor soți nu au fost înregistrate imediat.
Înregistrarea în registrul de stare civilă se face numai de către delegatul de stare civilă competent – delegatul de stare civilă având o competență materială – care este determinată de calitatea pe care o are cel care instrumentează și atribuțiile ce i-au fost delegate (rationae materiae).
În concluzie, după părerea noastră, trebuie să se considere că momentul încheierii căsătoriei este acela al exprimării consimțământului viitorilor soți, în condițiile și cu respectarea formelor cerute de lege. Întocmirea de îndată a actului de căsătorie în registrul de stare civilă, de către delegatul de stare civilă, nu este o cerință de validitate a căsătoriei, ci mai degrabă o obligație de serviciu a acestuia, a cărei nerespectare poate să atragă consecințe de ordin disciplinar sau de altă natură.
SECȚIUNEA a II-a SOLEMNITATEA ȘI PUBLICITATEA
ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Noțiunile de solemnitate și publicitate ale căsătoriei sunt privite ca distincte în practica judiciară.
Căsătoria este un act juridic solemn și complex, întrucât ia naștere nu numai din manifestarea de voință a viitorilor soți, dar și prin manifestarea de voință a organului de stat competent, delegatul de stare civilă, care după ce constată că sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege îi declară căsătoriți și întocmește de îndată actul de căsătorie în registrul de stare civilă.
În ceea ce privește condiția publicității căsătoriei, aceasta urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesar pentru asigurarea publicității prezența efectivă a unor persoane la încheierea ei.
Codul familiei a conceput publicitatea, în accepțiunea cea mai restrânsă: aceea ca publicul să aibă acces la celebrarea căsătoriei.
Atât solemnitatea cât și publicitatea căsătoriei sunt condiții de formă menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.
Din examinarea condițiilor de formă reglementate de Codul familiei și Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rezultă cu claritate caracterul solemn al căsătoriei.
Importanța deosebită a căsătoriei ca bază a familiei, impune ca încheierea acesteia să se efectueze cu respectarea neabătută a unor forme. Rațiunea îndeplinirii întocmai a formalităților prescrise de lege este de a garanta apărarea intereselor majore ce se confruntă: pe de o parte interesul societății de a recunoaște numai căsătoria încheiată în condițiile stabilite de lege pentru a o deosebi de uniunea liberă, iar pe de altă parte pentru a proteja interesele personale ale cetățenilor prin asigurarea libertății și actualității consimțământului.
Încheierea căsătoriei constituie așadar un angajament solemn pe care viitorii soți, cu tot simțul răspunderii, și-l iau în fața reprezentantului autorității de stat cu privire la îndeplinirea îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.
În acest scop legea prevede că încheierea căsătoriei trebuie să se facă într-un cadru solemn, la serviciul de stare civilă.
Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege ceea ce denotă caracterul solemn al acesteia. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei.
Potrivit art. 16 C.fam., actul juridic al căsătoriei este considerat un act juridic solemn, elementele solemnității fiind:
prezența personală și împreună a viitorilor soți la data și locul stabilit pentru oficierea căsătoriei;
exprimarea simultană a consimțământului la căsătorie în fața ofițerului de stare civilă și a celor doi martori;
declararea încheierii căsătoriei de către ofițerul de stare civilă, care reprezintă actul final al solemnității celebrării căsătoriei.
Publicitatea încheierii căsătoriei – condiție de formă dirimantă.
Încheierea căsătoriei în condiții care să-i asigure o anumită publicitate se impune atât în interesul soților și al terților cât și din considerente de ordin general.
O largă publicitate a căsătoriei constituie o măsură în plus menită să ducă la respectarea condițiilor pe care legea le dictează cu privire la încheierea căsătoriei.
Ea permite exercitarea dreptului pe care cetățenii îl au de a face opoziție la căsătorie, relevând impedimentele ce se opun la încheierea
acesteia. Prin publicitate, terții interesați sunt avertizați asupra încheierii
căsătoriei și a consecințelor juridice ce decurg din aceasta.
Publicitatea încheierii căsătoriei este asigurată în modul următor:
1) Căsătoria nu poate fi încheiată decât într-o localitate în care soții sunt cunoscuți. De aceea, legea permite ca aceasta să se încheie în localitatea în care cel puțin unul dintre soți își are domiciliul sau reședința.
2) Căsătoria nu poate fi încheiată decât după trecerea unui anumit interval de timp – 10 zile de la efectuarea declarației la căsătorie.
3) Căsătoria se încheie la sediul serviciului de stare civilă în afară de situația excepțională când, din cauză de forță majoră, unul dintre soți nu se poate deplasa la sediul acestui serviciu.
4) Căsătoria se încheie într-o zi dinainte fixată.
5) Publicul are posibilitatea să asiste la încheierea căsătoriei nu numai când aceasta se efectuează la sediul serviciului de stare civilă, dar chiar și atunci când, din cauză de forță majoră, căsătoria s-a efectuat la domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți, sau în orice altă parte decât sediul serviciului de stare civilă.
În ceea ce privește condiția publicității căsătoriei, aceasta urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesară pentru asigurarea publicității, prezența efectivă a unor persoane la încheierea ei.
În speța soluționată de Tribunalul Suprem, secția civilă prin decizia nr. 443 din 15 martie 1978, s-a cerut a se constata nulitatea căsătoriei, invocându-se – printre alte motive – încălcarea prevederilor cuprinse în art. 16 C.fam. referitoare la publicitatea încheierii căsătoriei.
Tribunalul municipiului București, secția a III-a civilă prin sentința nr. 54/1978, a respins acțiunea, reținând că, deși aprobarea de a se efectua căsătoria în afara sediului serviciului de stare civilă a fost eliberată de secretarul consiliului popular, totuși nu este cazul a se pronunța nulitatea, deoarece semnătura necontestată a secretarului atestă că aprobarea s-a dat de comitetul executiv.
Recursul reclamantului a fost respins de Tribunalul Suprem pe considerentul de drept că împrejurarea relevată cu privire la organul care a eliberat aprobarea pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă nu constituie motiv de nulitate deoarece, deși această cerință trebuie îndeplinită, totuși legea nu prevede o atare sancțiune pentru nerespectarea ei.
Cât privește publicitatea căsătoriei, întrucât această condiție trebuie să fie înțeleasă în sensul că a existat posibilitatea ca orice persoană să asiste la încheierea căsătoriei urmează a se considera că în speță a fost îndeplinită, deoarece nu s-a făcut dovada că o atare posibilitate nu ar fi existat.
O soluție similară a pronunțat Tribunalul Suprem, secția civilă, prin decizia nr. 936 din 7 iunie 1978 (nepublicată).
Suprimarea dispozițiilor legale privitoare la participarea martorilor la căsătorie s-a explicat, în literatura juridică prin lipsa de eficiență practică.
Prezența martorilor la încheierea căsătoriei asigura totuși o publicitate efectivă, și prin aceasta un plus de solemnitate.
Pe de altă parte, semnarea actului de căsătorie de către martori îi obligă pe aceștia la sinceritate, căci în caz de tăinuire a unor piedici la căsătorie, ei vor suporta sancțiunile legale.
În prezent, ca urmare a modificărilor legislative ce au avut loc, Legea nr.23/1999 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul familiei și din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, modificând art.16 alin.1 C.fam. și art.17 C.fam., precum și art.31 din Legea nr.119/1996, evidențiază necesitatea prezenței martorilor (a doi martori) la încheierea căsătoriei, care îi vor însoți pe viitorii soți la primărie și vor semna actul de căsătorie alături de soți și de ofițerul de stare civilă. Prezența celor doi martori la încheierea căsătoriei și semnarea actului de căsătorie de către aceștia, asigură o publicitate efectivă și în același timp un plus de solemnitate.
Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriei, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. (New York, 10 decembrie 1962) ratificată și de țara noastră prin Legea nr.116/1992 prevede de asemeni necesitatea prezenței martorilor la căsătorie.
Solemnitatea și publicitatea căsătoriei sunt condiții de formă dirimante ale încheierii căsătoriei. Potrivit art. 16 C.fam. rezultă că acestea constau în următoarele:
1) căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități (ofițerul de stare civilă) și a cel puțin doi martori;
2) căsătoria se încheie într-un anumit loc, de regulă la sediul serviciului de stare civilă;
căsătoria se încheie în prezența efectivă și concomitentă a
viitorilor soți, care trebuie să-și exprime personal consimțământul;
4) căsătoria trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste la încheierea ei (publicitatea căsătoriei).
SECȚIUNEA a III-a PROBA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Pornind de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba acesteia.
Principiul în această materie este că o căsătorie nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie.
Având în vedere importanța deosebită a căsătoriei și ținând seama de modul în care este reglementată încheierea acesteia, Codul familiei a edictat norme speciale cu privire la proba căsătoriei.
Într-adevăr potrivit art. 18 C.fam.: ”Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.
În același sens, dar cu un domeniu de aplicare mai general, este art. 22 alin. 1 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrul de stare civilă iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre.
Pe aceeași linie se situează și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă care prevăd că starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Este de precizat că dovada căsătoriei cu exclusivitate prin certificatul de căsătorie este cerută numai când se pretind efectele căsătoriei; de exemplu când se pretinde o pensie de întreținere în calitate de soț.
Dacă însă dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria va fi privită ca un simplu fapt juridic, susceptibil de a fi dovedit prin orice mijloc de probă; de exemplu, în cazul unui contract de întreținere cu titlu gratuit între foștii soți, încheiat sub condiție rezolutorie a recăsătoririi creditorului întreținerii, caz în care debitorul pârât va putea dovedi în mod liber căsătoria fostului soț.
Această diferențiere rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 18 C.fam. în coroborare cu art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și art. 16 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, conform cărora, în anumite cazuri, dovada actelor de stare civilă se face prin orice mijloc de probă.
Trebuie precizat că dispozițiile art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, ce stabilesc modul de dovedire a stării civile în fața instanțelor judecătorești, nu-și găsesc aplicarea decât în măsura în care nu contrazic celelalte texte din Codul familiei. O soluție contrară ar însemna consacrarea unei situații periculoase, prin aceea că cetățenii ar fi tentați să nu se mai prezinte în fața ofițerului de stare civilă pentru celebrarea căsătoriei, iar în caz de nevoie să ceară instanțelor judecătorești stabilirea existenței și datei pretinsei căsătorii.
Prin decizia civilă nr. 2013/1956, instanța noastră supremă a arătat că deși în principiu starea civilă nu poate fi dovedită decât cu certificatul de stare civilă, sunt admisibile totuși și alte probe în cazul în care partea trebuie să dovedească o căsătorie veche, întâmplată într-o localitate necunoscută sau îndepărtată, când, pentru obținerea certificatului de stare civilă ar întâmpina alte piedici găsite întemeiate, cu condiția ca aceste probe să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate.
Această soluție are în vedere o serie de realități existente în țara noastră în secolul trecut, în legătură cu modul defectuos în care se țineau registrele de stare civilă de către autorități, realități care în unele litigii patrimoniale când se invoca rudenia cu defunctul – au impus să se facă dovada unor căsătorii vechi prin orice mijloc de probă cu toată rigoarea art. 18 C.fam.
Instanța noastră supremă a abandonat practica potrivit căreia ar fi inadmisibilă întocmirea ulterioară a unui act de căsătorie, putând fi primită numai o cerere de reconstituire a actului de căsătorie (cu excepția cazurilor speciale, ale căsătoriilor vechi, întâmplate în localități necunoscute sau îndepărtate, care ar putea fi dovedite și prin alte probe când lipsesc certificatele de căsătorie) statuând că soluția este aceeași și în ipoteza întocmirii ulterioare a actului de căsătorie – indiferent de vechimea sau locul încheierii acesteia – atunci când căsătoria nu a fost înregistrată din vina delegatului de stare civilă.
Dar, după cum în mod just s-a arătat, pentru admiterea unei astfel de cereri, cel interesat este obligat de a proba că declarația de căsătorie a fost făcută și semnată de către viitorii soți, pentru că altfel ar însemna că părțile pot cere întocmirea actului de căsătorie oricând, cu toate că în realitate ele nu au cerut serviciului de stare civilă încheierea căsătoriei.
Considerăm că aceasta este interpretarea justă a dispozițiilor art. 17 – 18 C.fam. cât și a art. 13 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Este de altfel punctul de vedere constant susținut în ultima vreme în literatura de specialitate.
În conformitate cu art. 52 și 53 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute, ori actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere numai dacă nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă.
În ceea ce privește reconstituirea actelor de stare civilă, se permite acest lucru în anumite cazuri limitativ determinate de lege.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.”
Cererea de reconstituire (ca și cea de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă) însoțită de actele doveditoare, se depune la autoritatea administrației publice locale, competentă să întocmească actul sau a locului de domiciliu a persoanei interesate, în cazul prevederilor art. 52 lit. b. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile, prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere (art. 54 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).
În cazul când cererea este respinsă, petiționarul se poate adresa instanței judecătorești. De asemeni, dispoziția primarului prevăzută în art. 54 alin. 1, poate fi contestată la instanța judecătorească din a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă (art. 54 alin. 2).
În practică se recurge adeseori la calea justiției pentru ca pe această cale, să se ajungă la obținerea unei hotărâri judecătorești, care să constate existența căsătoriei și care trecută în registrul de stare civilă respectiv, ține loc de act de căsătorie.
În sprijinul acestei restricțiuni se utilizează și dispozițiile art. 24 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia: “Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă admis de lege dacă:
nu au existat registre de stare civilă;
registrul de stare civilă s-a pierdut ori este pierdut în tot sau în parte;
întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
procurarea actului de stare civilă este cu neputință.”
Dar această practică periculoasă prin consecințele pe care le antrenează, deoarece eludează dispozițiile legale privitoare la încheierea căsătoriei, a atras atenția organelor de drept, care prin mijlocul cererilor de îndreptare i-au pus capăt.
Argumentele care se opun unei asemenea practici sunt următoarele:
În primul rând căsătoria nu poate fi încheiată decât în anumite condiții determinate de lege și în anumite forme cerute “ad solemnitatem”.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996 (modificat prin Legea nr.23/1999) la încheierea căsătoriei ofițerul de stare civilă ia consimțământul viitorilor soți, liber și deplin exprimat, în prezența a doi martori, după care îi declară căsătoriți, le citește dispozițiile Codului familiei, privind drepturile și obligațiile soților și întocmește de îndată, actul de căsătorie.
Solemnitatea este de esența căsătoriei. Fără îndeplinirea acestor formalități nu există căsătorie.
Drept consecință, legea permite un mijloc de probă preconstituit și restrictiv și anume: numai certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art.18 C. fam.).
Toate dispozițiile din celelalte legi incompatibile cu aceasta, nu-și găsesc aplicarea.
Astfel, nu-și poate găsi aplicarea art.24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, care prevede dispoziția generală, cu privire la proba stării civile.
De asemeni, în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, se reține deosebirea ce există între naștere și moarte, evenimente naturale ce exclud voința omului și căsătoria eminamente voluntară.
Astfel, pe când la naștere se prevede posibilitatea ca înregistrarea să se facă în baza unei hotărâri judecătorești, iar la moarte de asemeni înregistrarea morții pe baza unei hotărâri judecătorești, cu privire la căsătorie nu se prevede o atare posibilitate.
De aceea căsătoria nu poate fi probată decât prin certificatul de căsătorie (art. 18 C.fam.). Dacă s-ar admite altfel, s-ar ajunge la situația ca părțile să transforme un concubinaj în căsătorie, prin intermediul instanței judecătorești, fără să mai treacă prin fața delegatului de stare civilă, care are sarcina și răspunderea încheierii căsătoriei.
În unele spețe prezentate în fața instanței judecătorești, se cerea reconstituirea actului de căsătorie care de altfel este de competența autorității administrației publice locale (primăriei), când în realitate nu era vorba de o reconstituire, care presupune că actul a existat, însă din cauza dispariției registrelor el nu mai poate fi dovedit decât printr-o reconstituire, ci de o lipsă de înregistrare, care face să nu fi existat niciodată pretinsa căsătorie.
S-a arătat că domeniul de aplicare al art. 32 din Decretul nr. 278 din 1960 (în prezent art. 52 și 53 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă), nu coincide cu cel al art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și art. 16 din Legea nr. 119/1996, și că, în asemenea cazuri se poate dovedi în justiție cu alte probe decât cu certificatul de stare civilă. Cazurile în care există această diferență între cele două texte și deci dovada stării civile se face cu alte probe decât cu certificatul de stare civilă sunt:
1) un act de stare civilă a fost întocmit în registrul de stare civilă, dar procurarea lui ar fi cu neputință din alte cauze decât întocmirea lui în țară străină;
2) soții și-au declarat consimțământul la căsătorie în condițiile legii, dar întocmirea actului de căsătorie a fost omisă din alte cauze decât din vina delegatului de stare civilă, adică datorită unui caz fortuit sau de forță majoră.
Potrivit art. 53 lit. a și b, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă deși a fost luat
consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Prin urmare în cazurile arătate se pune problema probei căsătoriei.
Procedura întocmirii ulterioare a actului de căsătorie este întocmai ca aceea privitoare la reconstituirea actului de căsătorie arătată mai sus.
Dacă legea nu prevede ca înregistrarea căsătoriei să se facă în baza unei hotărâri judecătorești așa cum prevede pentru naștere și moarte, ea totuși permite procedura întocmirii actului de căsătorie în condiții special prevăzute de art. 53 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, ceea ce înseamnă că o căsătorie poate exista și în cazul când înregistrarea din anumite considerente nu a putut fi înfăptuită.
În ambele ipoteze de mai sus, adică, fie atunci când este vorba de întocmirea ulterioară în condiții speciale a actului de căsătorie, fie când este vorba de reconstituirea ei, se pune problema probei căsătoriei, fie în fața primăriei chemate să se pronunțe asupra cererii de reconstituire sau de întocmire, fie în fața instanței judecătorești chemată să se pronunțe asupra deciziei de respingere a reconstituirii sau întocmirii ulterioare.
În aceste situații proba se face prin mijloace prevăzute de dreptul comun (art. 24 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice).
În același mod se va proba căsătoria, întocmai ca și legătura de rudenie, ori de câte ori nu se reclamă efecte de stare civilă și, în genere nu se urmăresc efecte ale căsătoriei, ci căsătoria ar fi doar condiția de care depinde obligația contractuală. În concluzie, principiul în materia probei căsătoriei este că aceasta nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art. 18 C.fam.).
Ținându-se seama de caracterul solemn al căsătoriei, precum și de faptul că efectele acesteia atât în ceea ce privește drepturile și obligațiile personale cât și cele patrimoniale ale soților, se produc numai din momentul încheierii ei, este normal ca proba căsătoriei să nu se poată face decât prin certificatul de căsătorie, care se eliberează pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Statul este interesat să ferească în viitor familia ce se formează de orice discuții ce s-ar putea purta în legătură cu însăși existența ei și pentru a se evita o astfel de situație ce ar putea da loc la o stare de incertitudine, s-a prevăzut ca modul de probațiune al căsătoriei să fie restrictiv.
Numai certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, astfel cum se arată în art. 22 din Decretul nr. 31/1954 ca și actele întocmite sau înscrise în registre.
De aici rezultă că este vorba de o probă preconstituită fiind exclus orice alt mod de dovadă.
Există și excepții totuși de la această regulă, așa cum am arătat anterior cazul probei căsătoriei în fața primăriei chemate să se pronunțe asupra cererii de reconstituire sau de întocmire, fie în fața instanței judecătorești chemată să se pronunțe asupra deciziei de respingere a reconstituirii sau întocmirii ulterioare când se folosesc pentru probă mijloace de drept comun.
Trebuie precizat că atât reconstituirea actelor de stare civilă cât și întocmirea ulterioară se face în cazuri limitativ prevăzute de lege (art. 52-53 din Legea nr. 119/1996). Imposibilitatea constatării unei căsătorii pentru care nu s-a întocmit actul de căsătorie este o soluție ce se impune, din moment ce căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
În continuare ne propunem a prezenta câteva spețe și soluții din practica judecătorească în materia probațiunii căsătoriei.
Într-o primă speță, individul P.A. din comuna Gauriciu, raionul Zimnicea, a cerut reconstituirea actului său de căsătorie, pretinzând că celebrarea căsătoriei a avut loc la 5 noiembrie 1925, iar pe baza declarațiilor a doi martori și a dovezilor de la Sfatul Popular respectiv, că nu s-a găsit înregistrată căsătoria, Trib.pop.rai. Zimnicea a admis acțiunea, constatând încheierea căsătoriei pe data de 5 noiembrie 1925 și dispunând ca hotărârea să fie trecută în registrul de stare civilă spre a ține loc de act de căsătorie.
Împotriva acestei hotărâri Procurorul general a introdus cerere de îndreptare, în care se arată că nu se poate constata judecătorește existența unei căsătorii care nu s-a celebrat prin înregistrarea ei în registrul de stare civilă.
Se poate dispune reconstituirea unui act de căsătorie dacă nu a fost înregistrată căsătoria?
În soluționarea speței trebuie făcute câteva precizări și anume:
Reconstituirea actelor de stare civilă se face doar în cazuri limitativ prevăzute de lege și anume:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
După cum se observă în precizările făcute anterior rezultă că nu se poate dispune reconstituirea actului de căsătorie dacă nu a fost înregistrată căsătoria.
Mai trebuie precizat că acțiunea a fost admisă în mod greșit, dându-se o soluție eronată și anume sentința să fie trecută în registrul de stare civilă pentru a ține loc de act de căsătorie.
Omisiunea înregistrării căsătoriei în registrele de stare civilă nu poate fi înlocuită prin constatarea ei printr-o hotărâre judecătorească, deoarece căsătoria este un act juridic solemn, ce se încheie nu numai prin consimțământul viitorilor soți, dar și prin întocmirea “de îndată” a actului de căsătorie.
În speță, P.A. trebuie să introducă acțiune nu pentru reconstituirea actului său de căsătorie ci pentru întocmirea ulterioară a actului de căsătorie iar pentru admiterea acestei cereri P.A. este obligat de a proba că declarația de căsătorie a fost făcută și semnată de către viitorii soți, pentru că altfel ar însemna că se poate cere întocmirea actului de căsătorie oricând, cu toate că în realitate nu s-a cerut serviciului de stare civilă încheierea căsătoriei.
De asemeni, P.A. trebuia să adreseze cererea mai întâi primăriei competente a soluționa și numai în cazul respingerii să se adreseze instanței judecătorești care se va pronunța asupra deciziei de respingere a întocmirii ulterioare. Proba în acest caz se putea face prin mijloacele prevăzute de dreptul comun.
Într-un alt caz, admițând acțiunea introdusă de I.I. instanța judecătorească a constatat că reclamanta s-a căsătorit cu M.I. în orașul Mangalia, în 1928 și a dispus trimiterea unei copii de pe hotărârea serviciului de stare civilă pentru înregistrarea căsătoriei:
În ce condiții se poate face reconstituirea actului de căsătorie?
Cum se face dovada căsătoriei în cazul în care se cere reconstituirea actului de căsătorie?
Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996 reconstituirea actului de căsătorie se poate face în doua cazuri limitativ prevăzute de lege:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
Dovada căsătoriei în cazul în care se cere reconstituirea actului de căsătorie se face prin mijloacele prevăzute de dreptul comun (art. 16 din Legea nr. 119/1996).
Art. 16 din Legea nr. 119/1996 prevede:
Starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în fața instanței judecătorești, în cazul prevăzut la art. 10, precum și în fața autorităților administrației publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situații:
nu au existat registre de stare civilă;
registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;
nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
CAPITOLUL V
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI CÂND EXISTĂ
UN ELEMENT DE EXTRANEITATE
SECȚIUNEA I CONSIDERAȚII GENERALE
O situație care apare des în practică, și care este tratată în literatura de specialitate, este încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate.
În cazul încheierii unei căsătorii când există un element de extraneitate se impune a se ști după ce criterii se face clasificarea în condiții de fond și de formă, după care lege se face această clasificare.
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să avem în vedere informațiile furnizate de dreptul internațional privat în materia căsătoriei încheiată când există un element de extraneitate.
În primul rând se impune definirea elementului de extraneitate. Potrivit dreptului internațional privat elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic datorită căruia aceasta are legătură cu mai multe sisteme de drept, sau într-o altă variantă – elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic care ridică problema aplicării legii străine.
Sediul materiei privind raporturile de familie cu element străin.
În legislația noastră internă găsim dispoziții privind conflictele de legi în materia raporturilor de familie în art. 11-38 din Legea nr. 105/1992,cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat precum și în art. 4 și 42 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Primul text se referă la starea civilă, capacitate și relații de familie. În ceea ce privește condițiile de fond și cele de formă privind încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate acestea sunt reglementate de art. 18 și 19 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Art. 18 – Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți.
Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Art. 19 – Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căreia se celebrează.
Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorității locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau a funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț. Căsătoria care se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României este supusă condițiilor de formă ale legii române.
Cel de-al II-lea text se referă la înregistrarea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români care se găsesc în străinătate și privind pe străinii care se găsesc în țara noastră.
Pentru încheierea căsătoriei atunci când există un element de extraneitate sunt necesare următoarele cerințe legale:
existența condițiilor de fond;
lipsa impedimentelor la căsătorie;
îndeplinirea condițiilor de formă ;
Impedimentele la căsătorie sunt considerate condiții de fond negative. Așadar din punct de vedere conflictual deosebim condiții de fond și condiții de formă.
Așa cum am antamat în cele prezentate mai sus în legătură cu această clasificare a cerințelor legale ale căsătoriei se ridică următoarele întrebări:
după ce criteriu se face clasificarea în condiții de fond și condiții de formă?
Acest criteriu îl constituie importanța ce se atribuie fiecărei cerințe legale în vederea încheierii căsătoriei deci măsura în care dă expresie interesului general de a stabili minimum de cerințe pentru încheierea căsătoriei.
Această apreciere diferă însă de la o legislație la alta, deci este posibil ca o cerință legală pentru încheierea căsătoriei să fie cerința de fond după o lege a unui stat și condiție de formă după legea altui stat.
b) după care lege (din cele în vigoare) se face această calificare?
Soluțiile dreptului comparat sunt de asemeni diferite. Astfel, de exemplu, se arată că efectuarea calificării după legea forului nu este în afară de critică sau că problema dacă o anumită cerință legală este o condiție de fond se determină după legea domiciliului fiecăruia dintre soți, iar dacă cerința legală este o condiție de formă depinde de legea locului încheierii căsătoriei.
Unele din cerințele legale pentru încheierea căsătoriei sunt calificate diferit, de exemplu în dreptul francez și cel englez.
Pe de altă parte se poate ridica problema calificării căsătoriei de a ști deci care uniune dintre un bărbat și o femeie constituie o căsătorie. În sfârșit, în privința cerințelor legale ale căsătoriei poate interveni ordinea publică în dreptul internațional privat, de exemplu dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei ori dacă viitorul soț ar avea vârsta minimă sub aceea prevăzută de legea română, deși acea vârstă iar da dreptul potrivit legii naționale să încheie căsătoria.
Calificarea sau distincția între condițiile de fond și condițiile de formă se face în principiu, după legea forului, deci pentru noi legea română (art. 3 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat ).
Dar s-a arătat că efectuarea calificării după legea forului nu este în afară de critică.
De asemeni, s-a arătat că dacă o anumită cerință legală este condiție de fond se determină după legea domiciliului fiecăruia dintre soți, iar dacă cerința legală este condiție de formă depinde de legea locului încheierii căsătoriei.
Condițiile de fond ale căsătoriei.
În dreptul comparat, pentru legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei se cunosc mai multe sisteme:
se aplică legea națională a viitorilor soți;
se aplică legea domiciliului viitorilor soți;
se aplică legea locului încheierii căsătoriei;
se aplică legea națională pentru cetățenii proprii care se căsătoresc în străinătate și legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în țară (sistem mixt).
Căsătoria aparține statutului personal și pe cale de consecință, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii naționale a fiecăruia dintre viitorii soți (art. 18 alin. 1 din Legea nr. 105/1992). În cazul în care legea determinată în felul arătat prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul român (art. 18 alin. 2 din aceeași lege).
În dreptul comparat, se cunosc mai multe soluții pentru determinarea legii aplicabile condițiilor de fond ale căsătoriilor mixte:
1) fiecare dintre soți va trebui să îndeplinească atât condițiile de fond ale căsătoriei prevăzute de legea națională, cât și pe cele prevăzute de legea personală a celuilalt viitor soț (sistemul aplicării cumulative a celor două legi);
2) fiecare dintre soți este supus legii lui naționale sau domiciliului (sistemul aplicării distributive a celor două legi );
3) una din cele două legi este înlăturată, pentru a se aplica cealaltă pentru amândoi viitorii soți;
4) se aplică legea locului încheierii căsătoriei pentru ambii viitori soți.
În dreptul român, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse, potrivit textului menționat, după cum urmează:
a) căsătoria se încheie în străinătate între cetățeni români, se aplică legea română;
b) căsătoria se încheie în străinătate între cetățeni străini, cu aceeași cetățenie, se aplică legea lor națională;
c) căsătoria se încheie în străinătate între un cetățean român și un cetățean străin, fiecare dintre viitorii soți este supus legii lui naționale;
d) căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean român și un cetățean străin, se aplică legea națională a fiecărui soț; dacă legea națională a cetățeanului străin cunoaște un impediment la căsătorie care, după legea română este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acest impediment nu se va aplica;
e) căsătoria încheiată în străinătate între un cetățean român și o persoană fără nici o cetățenie (apatrid) pentru acesta din urmă se aplică legea țării unde își are domiciliul iar, în lipsă, legea țării unde își are reședința; cetățeanul român este supus legii române;
f) căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean român și un apatrid, soluția este ca în cazul precedent; dacă apatridul are domiciliul în România, i se aplică legea română, în lipsă de domiciliu, i se aplică legea română dacă reședința lui este în țară; cetățeanul român este supus legii române;
g) căsătoria se încheie în țara noastră între doi străini de cetățenie străină; se aplică fiecăruia legea sa națională;
h) căsătoria se încheie în țara noastră între doi apatrizi, fiecare este supus legii țării unde își are domiciliul iar în lipsa acestuia, reședința țării sale, iar dacă domiciliul sau reședința apatrizilor sunt în România, se aplică legea română.
Cetățeanul român se poate căsători cu un străin, fără a avea nevoie de vreo autorizație prealabilă din partea autorităților române. Desigur, cetățeanul român trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute de legea română, fie că se căsătorește în țară, fie că se căsătorește în străinătate.
Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră va putea să probeze îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei prevăzute de legea lui națională cu un act eliberat de autoritățile competente ale statului respectiv.
De asemenea, cetățeanul român care se căsătorește în străinătate va dovedi îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei cu certificatul eliberat de autoritățile competente ale statului nostru.
Eventualele dispense de la condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei se acordă de autoritățile competente ale statului respectiv și se dovedesc, în mod corespunzător, printr-un act eliberat de acele autorități.
În ceea ce privește condițiile de formă, art. 19 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat dispune că:
“Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează (potrivit regulii “locus regit actum”)”.
Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorității locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț.
Căsătoria care se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României este supusă condițiilor de formă ale legii române.
Aceasta înseamnă că o căsătorie încheiată în țara noastră, în fața organelor de stare civilă locale, se încheie potrivit legii române, privind condițiile de formă, iar dacă se încheie în Franța, viitorii soți fiind cetățeni români, ori unul din viitorii soți fiind asemenea cetățean – condițiile de formă sunt prevăzute de legea franceză.
Cetățeanul român se poate căsători în străinătate în fața autorităților locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt soț – art. 19 din Legea nr. 105/1992.
În legătură cu acest text se ridică întrebarea unde se încheie căsătoria dacă după legea statului respectiv, organul competent pentru încheierea căsătoriei nu este de stat, ci este confesional?
Considerăm că în acest caz, cetățeanul român, fie ca ambii viitori soți sunt cetățeni români, fie că numai unul dintre viitorii soți este cetățean român, nu poate încheia căsătoria în fața organului local confesional, căsătoria urmând a se încheia, după caz, în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României sau al statului celuilalt viitor soț. Căsătoria se poate încheia în fața autorității locale, dacă este de stat, altfel nu.
Prin urmare trebuie făcute următoarele precizări:
a) căsătoria între cetățeni români în străinătate se poate încheia, în cazul în care nu există un organ local de stat competent, numai în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, în acea țară; soluția este aceeași dacă căsătoria se încheie între un cetățean român și un apatrid;
căsătoria între cetățeanul român și un cetățean străin, se poate încheia, dacă organul local competent nu este de stat, ci confesional, fie în fața agentului diplomatic ori funcționarului consular al României, fie al statului celuilalt viitor soț, deci opțiunea există numai între reprezentanții diplomatici ori consulari ai celor două state cărora aparțin fără cetățenie viitorii soți.
În cazul în care căsătoria se încheie în România între un cetățean român și un cetățean străin opțiunea există între:
1) organul local de stat competent;
2) agentul diplomatic sau funcționarul consular al statului celuilalt viitor soț (străin).
În cazul în care căsătoria se încheie în țară între viitorii soți străini, dar având cetățenie diferită, opțiunea există între organul local competent și agentul diplomatic ori funcționarul consular al oricăruia dintre cele două state de care aparțin viitorii soți prin cetățenie.
De asemeni, trebuie observat că în cazul căsătoriei mixte, agentul diplomatic ori funcționarul consular al statului de cetățenie al viitorului soț este competent pentru încheierea căsătoriei.
În cazul în care căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, condițiile de formă ale căsătoriei sunt prevăzute de legea română (art. 19 alin. ultim din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat) adică se aplică regula “auctor regit actum”.
Din cele prezentate rezultă că forma căsătoriei este supusă, după caz, normei “locus regit actum” ori celei “auctor regit actum”.
Regula “locus regit actum” nu se aplică dacă cerințele legale nu exprimă condiții de formă ori acestea nu pot fi primite, fiind inadecvate, de exemplu, căsătoria se încheie numai prin consimțământul viitorilor soți ori cu o ceremonie neoficială sau căsătoria în formă religioasă.
Regula “locus regit actum” reglementează:
organul competent pentru încheierea căsătoriei;
formalitățile prealabile încheierii căsătoriei;
opozițiile la căsătorie;
procedura încheierii căsătoriei.
Dacă se aplică norma “auctor regit actum”, aceasta are aceleași domenii de aplicare.
SECȚIUNEA a II-a CĂSĂTORIA CETĂȚENILOR
ROMÂNI ÎN STRĂINĂTATE
Cu privire la căsătoria românilor în străinătate trebuie să facem distincție între condițiile de fond și condițiile de formă ce sunt necesare pentru încheierea căsătoriei. Referitor la condițiile de fond necesare pentru încheierea căsătoriei cetățenilor români în străinătate, întocmai ca și aceea a străinilor în România, trebuie mai întâi să avem în vedere normele de drept internațional privat care se referă la această materie.
În general, de câte ori un raport juridic conține între elementele sale și un element de extraneitate (cum ar fi cetățenia unei părți) se zice că acel raport juridic este un raport de drept internațional privat.
Prezența acestui element “străin” în raportul juridic impune uneori luarea în considerare, nu numai a legii locale (adică a țării unde se încheie raportul juridic) dar și a unei legi străine (legea țării indicată de “elementul străin”, din raportul juridic).
În ce măsură se va aplica unui astfel de raport juridic, o lege străină, o spun acele dispoziții din normele legislative, care se numesc norme de drept internațional privat sau norme conflictuale.
În art. 11 din Legea nr. 105/1992 se prevede că: “Starea, capacitatea și relațiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, afară numai dacă, prin dispoziții speciale nu se prevede altfel”.
Aceste dispoziții înseamnă consacrarea regulii potrivit căreia starea civilă și capacitatea persoanelor este cârmuită de legea personală a fiecăreia din părțile participante la un act juridic (lex personalis).
Dar legea personală se prezintă sub două aspecte, legea națională, adică legea țării de care persoana respectivă este legată prin cetățenie și care se cheamă “lex patriae” și legea domiciliului, adică legea țării unde acea persoană își are domiciliul care se cheamă “lex domicilii”.
În sistemul legii noastre, starea civilă și capacitatea persoanelor este cârmuită de “lex patriae”, așa cum rezultă din dispozițiile art. 11 din Legea nr.105/1992.
Prin urmare, în ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei unui român în străinătate acestea vor fi cârmuite de legea română.
Numai cu îndeplinirea condițiilor de fond ale legii române poate un cetățean român să se căsătorească în altă țară.
În ceea ce privește condițiile de formă necesare a fi îndeplinite, în principiu, căsătoria românilor în străinătate se încheie în fața reprezentanților diplomatici și consulari competenți ai țării noastre.
În privința căsătoriei cetățenilor români în străinătate se pot distinge două situații, după cum căsătoria acestora se încheie în fața reprezentanților diplomatici și consulari ai României ori în fața autorităților locale.
În cazul primei situații căsătoria încheiată în fața reprezentanților diplomatici și consulari ai țării noastre, este cârmuită, atât cu privire la condițiile de fond cât și cu privire la condițiile de formă numai de legea română (cu privire la condițiile de formă se aplică în acest caz regula “auctor regit actum”).
Cea de a doua situație căsătoria încheiată în fața autorităților de stat civile va trebui să îndeplinească în orice caz condițiile de fond ale legii române așa cum sunt acestea arătate în Codul familiei român, și condițiile de formă ale legii locale.
Art. 19 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 dispune că forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează potrivit regulii “locus regit actum”.
Potrivit acestor dispoziții, cetățeanul român, în străinătate, fie că se căsătorește cu o româncă, fie că se căsătorește cu o cetățeană străină, își poate încheia căsătoria în fața autorităților de stare civilă locale, în condițiile locale.
Dar în această ipoteză, actele de stare civilă ale cetățenilor români, întocmite de autoritățile străine, au putere doveditoare în țară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor primite din străinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne.
Cetățeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la autoritatea administrației publice locale în a cărei rază administrativ teritorială are domiciliul.
În concluzie, căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața reprezentanților noștri diplomatici sau consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locale este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locală (locus regit actum).
În cadrul tratatelor de asistență juridică, pe care țara noastră le-a încheiat cu alte țări, se prevede că românii aflați în străinătate au un drept de opțiune, în ceea ce privește încheierea căsătoriei:
a) Ei pot încheia căsătoria în fața reprezentanților diplomatici sau consulari ai țării noastre și atunci condițiile de formă sunt cârmuite de legea română, potrivit regulii “auctor regit actum”.
b) Cetățenii români pot încheia căsătoria lor în fața autorității țării pe al cărei teritoriu se încheie căsătoria, ca o aplicare a regulii “locus regit actum”.
Astfel, dacă, de exemplu, doi cetățeni români se căsătoresc în Bulgaria, ei au dreptul să încheie căsătoria fie în forma legii române, în fața reprezentanților diplomatici ori consulari ai țării noastre, fie în forma locală a legii bulgare, în fața delegatului de stare civilă, care înregistrează căsătoria potrivit Codului familiei bulgar.
Aceste reguli, precum și cele de amănunt neamintite rezultă dintr-un ansamblu de dispoziții normative, și anume art. 11-38 Legea nr. 105/1992, legile, convențiile de drept internațional privat, tratatele și convențiile de asistență juridică încheiate de țara noastră.
SECȚIUNEA a III-a CĂSĂTORIA CETĂȚENILOR
STRĂINI ÎN ROMÂNIA
Străinii aflați în țara noastră, care vor să încheie o căsătorie în țara noastră au un drept de opțiune:
a) Ei pot încheia căsătoria în fața reprezentanților diplomatici ori consulari ai țării lor potrivit regulii “auctor regit actum”.
b) Străinii aflați la noi în țară pot încheia căsătoria lor la serviciul de stare civilă a locului unde își au domiciliul.
Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede: “Cetățenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în aceleași condiții ca și cetățenii români”.
Așadar, străinii aflați în România au dreptul de a încheia căsătoria lor în fața delegatului de stare civilă din localitatea unde își au domiciliul sau reședința, în condițiile și formele prevăzute de legea română.
Dispozițiile cu privire la căsătoria străinilor la noi în țară se aplică de asemeni și celor fără cetățenie, respectiv apatrizilor.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “La încheierea căsătoriei între cetățeni străini sau între aceștia și cetățeni români, dacă nu cunosc limba română, precum și în cazul în care unul sau ambii soți sunt surdomuți, se va folosi interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces verbal”.
De asemeni, art. 33 din aceeași lege prevede: “Ofițerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetățeni străini numai dacă, pe lângă actele prevăzute la art. 28, viitorii soți prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond, cerute de legea lor națională, pentru încheierea căsătoriei”.
Potrivit tratatelor de asistență juridică pe care țara noastră le-a încheiat cu alte țări, străinii aparținând acestor țări aflați la noi în țară au, de asemeni, un drept de opțiune între încheierea căsătoriei în fața reprezentanților diplomatici sau consulari ai țării lor și încheierea căsătoriei în fața autorităților competente românești.
Astfel, dacă doi cetățeni bulgari vor să se căsătorească la noi în țară, ei au un asemenea drept de opțiune între încheierea căsătoriei în fața reprezentanților diplomatici sau consulari bulgari din țara noastră și atunci căsătoria va îndeplini condițiile de formă prevăzute în Codul familiei bulgar sau încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă din localitatea unde își are domiciliul sau reședința în țara noastră, cu îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea română (art. 3; 11-17 C.fam.).
Cu privire la căsătoria străinilor se poate pune problema în ce măsură la noi în țară va fi considerată valabilă o căsătorie încheiată într-o țară străină în forme necunoscute și nepermise de legea noastră, de pildă o căsătorie încheiată numai în forma religioasă.
Dacă o atare căsătorie ar urma să se încheie în țara noastră, desigur că acest lucru nu va fi permis, deoarece el va fi contrar dispozițiilor de ordine publică ale țării noastre.
Dacă însă o atare căsătorie s-a încheiat într-o țară în conformitate cu dispozițiile legale ale acelei țări și la noi în țară se pune numai problema recunoașterii drepturilor decurgând din căsătoria astfel încheiată, căsătoria
va fi considerată valabil încheiată.
În concluzie, căsătoria încheiată în țara noastră între cetățeni străini în fața organului de stare civilă român este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română.
Această căsătorie încheiată în fața reprezentanților diplomatici sau a celor consulari respectivi din țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea țării căreia aparține acel reprezentant.
SECȚIUNEA a IV-a CĂSĂTORII MIXTE
În cazul în care este vorba de o căsătorie mixtă, adică între un cetățean român și o străină (sau între o româncă și un străin), trebuie să distingem, după cum căsătoria se încheie la noi în țară , ori în străinătate:
a) Dacă o căsătorie mixtă se încheie în țara noastră, atunci ea nu se poate face decât la serviciul de stare civilă, în forma prevăzută de legea română.
Art. 3 C.fam. precizează că – numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă, dă naștere drepturilor și obligațiilor de soț, prevăzute în prezentul cod.
Aceasta înseamnă că un român, la noi în țară, nu poate să încheie căsătoria decât în fața delegatului de stare civilă, chiar atunci când se căsătorește cu un străin.
b) Dacă o căsătorie mixtă se încheie în străinătate, atunci aceasta se va încheia în fața autorităților competente în țara respectivă, în condițiile de formă cerute de legea acelei țări potrivit regulii “locus regit actum”.
În cazul căsătoriei mixte, în ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei unui străin la noi în țară, fie că e vorba de căsătoria sa cu o străină ori de căsătoria sa cu o româncă, acestea vor fi cârmuite de legea țării al cărei cetățean este viitorul soț.
Așadar când este vorba de căsătorii mixte, fiecare dintre viitorii soți va fi supus, cât privește condițiile de fond, legii sale naționale: românului i se va aplica legea română, străinului i se va aplica legea sa națională.
Iar dacă viitorii soți sunt amândoi străini, dar au cetățenie a țări diferite, fiecăruia i se va aplica legea țării sale.
Din cauza diferențelor de structură din legislațiile țărilor existente pe glob se pot ivi situații când o căsătorie, încheiată în conformitate cu legile unui stat străin, ar fi atât de flagrant în contradicție cu dispozițiile imperative ale legii noastre, încât se pune problema dacă o
atare căsătorie poate fi admisă pe teritoriul nostru; de pildă căsătoria cu un cetățean al unei țări, în care înrobirea femeii se exprimă, între altele, prin legalizarea poligamiei, ori prin dreptul femeii de a se căsători la o vârstă fragedă.
Încheierea unei asemenea căsătorii este contrară “ordinii publice” a țării noastre, și se pune deci problema atitudinii autorităților noastre, chemate să se pronunțe în legătură cu o atare căsătorie, fie de a permite încheierea ei în țara noastră, fie de a-i recunoaște efectele, dacă ea s-ar încheia în altă țară.
În această privință trebuie să distingem, după cum e vorba de crearea unui raport juridic și a drepturilor și obligațiilor decurgând din acesta, sau este vorba de o recunoaștere a efectelor unui raport juridic deja creat, în cadrul unui sistem de drept străin.
Dacă este vorba de o căsătorie clădită pe poligamie, ori pe căsătoria fetelor minore în fragedă vârstă, expresii ale subjugării femeii, o atare căsătorie nu poate fi încheiată pe teritoriul țării noastre și nu poate fi înregistrată în registrele de stare civilă din țara noastră.
Dacă însă este vorba de o căsătorie care deja a fost încheiată într-o țară străină, în conformitate cu legile țării ai cărei cetățeni sunt cei doi soți, atunci când problema nu se mai pune deci pe terenul creării unor drepturi, ci pe acela al recunoașterii efectelor unui act juridic, adică pe terenul recunoașterii drepturilor obținute, drepturile respective pot fi valorificate în țara noastră, deși ele își au sorgintea într-un act juridic contrar “ordinii publice” române.
Astfel, dacă soțiile unui bărbat dintr-o țară care cunoaște poligamia legală ar cere în țara noastră pensie de întreținere pentru ele ori pentru copiii lor, nu se va refuza o atare cerere.
O negare a efectelor juridice ale căsătoriilor ca fiind contrare “ordinii publice” din țara noastră și refuzul de a acorda asistență juridică din partea instanțelor noastre judecătorești, ar putea să ducă la știrbirea și mai mult a drepturilor femeilor și copiilor solicitanți.
Așadar, dacă o căsătorie a fost încheiată în conformitate cu legea competentă la locul unde s-a încheiat, efectele ei vor putea fi recunoscute în țara noastră.
În concluzie, când este vorba de căsătorii mixte, fiecare dintre viitorii soți va fi supus, cât privește condițiile de fond, legii sale naționale : românului i se va aplica legea română, străinului i se va aplica legea sa națională.
În privința condițiilor de formă – căsătoria mixtă între un cetățean străin și un cetățean român, este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia (locus regit actum).
În consecință, o asemenea căsătorie încheiată în țara noastră, este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română și căsătoria mixtă încheiată în străinătate este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină respectivă.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
Finalitatea urmărită de Codul familiei prin edictarea condițiilor de formă (art. 3, 12-18 C.fam.) este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral (fiind mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie), de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei (art. 3 C.fam.) și mijlocul de dovadă a căsătoriei (art. 18 C.fam.).
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare încheierii căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declarația la căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.
În termen de 10 zile de la depunerea și înregistrarea declarației la căsătorie se pot face opoziții la căsătorie.
În sistemul nostru de drept, opozițiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetățenii sunt antrenați în opera de respectare a legalității, într-un domeniu care interesează, în cel mai înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și familie.
În ceea ce privește procedura încheierii căsătoriei, trebuie mai întâi avut în vedere – localitatea și locul unde se încheie căsătoria dar și competența delegatului de stare civilă.
Potrivit art. 11 C.fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți.
În localitatea astfel determinată, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc și anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv (art. 16 alin. 1 C.fam.). În cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare civilă (art. 16 alin. 2 C.fam.), cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei.
În cazul viitorilor soți care au amândoi cetățenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub pavilion român aflată în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, comandantul navei fiind investit cu atribuții de delegat de stare civilă (art. 8 din Legea nr. 119/1996).
În ceea ce privește competența delegatului de stare civilă, deosebim mai multe aspecte:
a) Competența materială (rationae materiae) – această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii.
Lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana în fața căreia s-a încheiat căsătoria avea calitatea să instrumenteze (art. 7 din Legea nr. 119/1996 – “error communis facit jus”).
b) Competența personală (rationae personae).
Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a delegatului de stare civilă nu este sancționată de nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
c) Competența teritorială (rationae loci).
Această competență este determinată de limitele teritoriului, comunei, orașului, municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căreia funcționează delegatul de stare civilă.
Încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți (art. 16, 17 C.fam.).
Înregistrarea căsătoriei care urmează după aceea, nu are valoare constitutivă, ci constituie numai un element de probă, în principiu singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam.).
Căsătoria are un caracter solemn și public.
Atât solemnitatea cât și publicitatea încheierii căsătoriei sunt condiții de formă menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.
În ceea ce privește proba căsătoriei – pornindu-se de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba acesteia.
Potrivit art. 18 C.fam., căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
În același sens, dar cu un domeniu mai larg de aplicare, este art. 22 alin. 1 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia starea civilă se dovedește cu acte întocmite în registrele de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre.
Tot astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
În literatura de specialitate s-a arătat că domeniul de aplicare al art. 32 din Decretul nr. 278 din 1960 (în prezent art. 52 și 53 din Legea nr. 119/1996) nu coincide cu cel al art. 24 din Decretul nr. 31 din 1954, în prezent și art. 16 din Legea nr. 119/1996, și că, în asemenea cazuri, starea civilă se poate dovedi în justiție și cu alte probe decât cu certificatul de stare civilă.
O situație aparte o reprezintă încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate.
Căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața reprezentanților noștri diplomatici și consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locale este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locală (locus regit actum).
Căsătoria încheiată în țara noastră între cetățeni străini în fața organului de stare civilă este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română.
O asemenea căsătorie încheiată în fata reprezentanților diplomatici sau reprezentanților consulari respectivi din țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea țării căreia aparține acel reprezentant.
Căsătoria mixtă (între un cetățean român și un cetățean străin) este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia (locus regit actum). În consecință, o astfel de căsătorie încheiată în țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română și căsătoria mixtă încheiată în străinătate este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină respectivă.
În concluzie toate condițiile de formă, edictate de lege, atât formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei cât și formalitățile privind însăși încheierea căsătoriei, sunt prevăzute în următoarele scopuri:
ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie;
ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei (art. 3 C.fam.);
pentru a asigura mijlocul de probă, de dovadă a căsătoriei (art. 18 C.fam.).
B I B L I O G R A F I E
Studii cu caracter general, tratate, cursuri și monografii.
B. Articole și studii de specialitate.
C. Materiale de practică judiciară.
Culegere de decizii ale plenului și colegiilor Tribunalului Suprem, 1 august 1952-31 decembrie 1954, vol. I, Decizii de îndrumare date de plenul Tribunalului Suprem. Decizii date de colegiul civil; Ed. de Stat, București, 1955.
Culegere de decizii ale plenului și colegiilor Tribunalului Suprem pe anul 1955, vol. I, Decizii de îndrumare date de plenul Tribunalului Suprem, Decizii date de colegiul civil în materie de drept civil și de drept de familie, Ed. Șt., București, 1956.
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1973, Ed. Șt., București, 1974.
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1978, Ed.Șt. și Enc., București, 1979.
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1979, Ed.Șt. și Enc., București, 1980.
Culegere de practică judiciară a Tribunalului mun. București, 1993-1997, Ed. All Beck, București, 1998.
Decizii ale Tribunalului Suprem, Dec.civ. nr. 1274 din 19 august 1963, în J.N. nr. 9/1964.
Din practica instanțelor judecătorești – Rudenie. Dovedire. Mijloace de probă. Stabilire cu și fără efecte de stare civilă, în R.R.D. nr. 3/1980.
Din soluțiile instanțelor judecătorești – Căsătoria. Antedatarea înregistrării acesteia în registrul de stare civilă. Efecte cu privire la validitatea căsătoriei. Procedura în vederea intrării în legalitate, în R.R.D. nr. 2/1980.
Din soluțiile instanțelor judecătorești-Lipsa autorizației legale pentru căsătorie a unui cetățean român cu un străin, în R.R.D. nr. 2/1970.
Din soluțiile instanțelor judecătorești, Trib.jud. Brașov, dec.civ. nr. 1249 din 20 decembrie 1971, în R.R.D. nr. 6/1972.
Din soluțiile instanțelor judecătorești, Trib.jud. Satu Mare, dec.civ. nr. 11 din 15 ianuarie 1969, în R.R.D. nr. 6/1969.
Din soluțiile instanțelor judecătorești, Trib.jud. Timiș, dec.civ. nr. 681 din 21 mai 1971, în R.R.D. nr. 2/1972.
I.G.MIHUȚĂ – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985, Ed. Șt. și Enc., București, 1986.
V.PĂTULEA- Practica judiciară rezumată și comentată. Controlul actelor administrative. Contract pentru construirea unei locuințe proprietate personală. Modificarea clauzelor prin decizie ulterioară a Comitetului executiv al Consiliului Popular. Consecințe (Trib.Supr.,dec.civ.nr.613/1973) în R.R.D. nr. 3/1974.
T.R.POPESCU, I.P.FILIPESCU – Dreptul familiei. Spețe și soluții din practica judiciară, E.D.P., București, 1969.
Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 9/1978.
Practică judiciară rezumată și comentată în R.R.D. nr. 12/1981.
D. Note de practică judiciară.
1. I. RUXANDRA Notă la dec.col.civ. a Trib.Supr., nr.
768/1964 în J.N. nr. 1/1965.
2. S.ȘERBĂNESCU Notă la dec.col.civ. a Trib.Supr., nr.
997/1954 în L.P. nr. 1/1955.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .necesitatea Indeplinirii Conditiilor de Forma Privind Incheierea Casatoriei (ID: 125423)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.