Necesitatea Cunoasterii Lui Dumnezeu

PLANUL LUCRĂRII

I. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu

1.1.Cunoașterea lui Dumnezeu – element fundamental al Religiei

1.2. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru preoți, călugări și profesori de religie

1.3. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru generația tânără

1.4. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru cei care au trăit într-un regim comunist ateu

II. Revelația Dumnezeiască – premisa cunoașterii

2.1.Revelația naturală

2.2 Revelația supranaturală

=== NECESITATE CUNOASTERII LUI DUMNEZEU ===

NECESITATEA CUNOAȘTERII LUI DUMNEZEU

PLANUL LUCRĂRII

I. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu

1.1.Cunoașterea lui Dumnezeu – element fundamental al Religiei

1.2. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru preoți, călugări și profesori de religie

1.3. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru generația tânără

1.4. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru cei care au trăit într-un regim comunist ateu

II. Revelația Dumnezeiască – premisa cunoașterii

2.1.Revelația naturală

2.2 Revelația supranaturală

I. NECESITATEA CUNOAȘTERII LUI DUMNEZEU

Cunoașterea lui Dumnezeu – element fundamental al Religiei

Existența lui Dumnezeu este elementul inițial și central al religiei. Fără această existență religia nici n-ar fi imaginabilă, deși nu lipsesc teoriile care, inversând raporturile, cred că ideea de Dumnezeu e ulterioară celei de religie, și deci o creație a acesteia.

“Potrivit acestor teorii, religia s-a născut pe calea unor procese naturale logice, psihologice sau sociologice care au creat întâi ideea de spirit – cum afirmă ipoteza animistă sau pe cea de sacru-cum afirmă teza sociologică și din care s-a născut apoi ideea de divinitate”

Religie fără idee de Dumnezeu este un nonsens. E o definiție în absurd. Numai din momentul existenței unei Divinități și a raportului ei cu omul se poate vorbi de religie.

Religia este “sinteza desăvârșită a celor mai înalte funcții ale sufletului, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu și legătura omului cu El”.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu spune referitor la religie următoarele: “Religia constă în raportul de iubire dintre om și divinitate”.

“Religia creștină cere omului să iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, din toată puterea sa (voința și din tot cugetul său)”. În acest raport al omului față de Dumnezeu sunt angajate toate stările lui sufletești: intelecte, sentiment și voință. Dumnezeu trebuie cunoscut , sentimentul de iubire față de El trebuie simțit și voia Lui trebuie îndeplinită. “Punctul de plecare al oricărei religii este cunoașterea lui Dumnezeu, a raportului ce trebuie să fie între El și om și a condițiilor în care trebuie să se aducă la îndeplinire acest raport de către om”.

Deci, în primul rând “ceea ce interesează în religie este cunoașterea ființei divine, de această cunoaștere depinzând natura și posibilitatea oricărui raport între divinitate și om, adică existența obiectivă și subiectivă a religiei”.

Pentru religie, Dumnezeu este o realitate pozitivă, căci religia n-a zis niciodată “Există un Dumnezeu” ei întotdeauna, “acesta este Dumnezeu”, exprimând prin aceasta atât realitatea existenței lui Dumnezeu cât și raportul omului de dependență personală față de Dumnezeu.

Dacă acest adevăr este valabil pentru orice religie în genere, privește în măsură cu poziția ce o are față de puritatea ideii divine el e cu atât mai evident pentru religia deplinei realizări a economiei divine, care e Creștinismul, care ne dă “cea mai perfectă cunoaștere despre Dumnezeu, despre om și a raportului ce trebuie să domnească între om și divinitate”.

Cunoașterea lui Dumnezeu este deci prima cerință a oricărei religii, și mai ales a creștinismului. “Cunoașterea lui Dumnezeu presupune însă în primul rând, existența Lui, căci a cunoaște ceva ce nu există e un non-sens. Problema cunoașterii lui Dumnezeu se confundă deci cu problema existenței Lui. Se confundă și se complică. Fiindcă dacă puțini sunt aceia care au ceva de obiectat când e vorba de existența lui Dumnezeu, sunt mulți aceia care tăgăduiesc putința cunoașterii acestei existențe”.

Teoretic Dumnezeu nu se poate cunoaște. “Întrucât însă, din punct de vedere moral, existența lui Dumnezeu este absolut necesară, nu ca ideal, ci ca realitate, această existență nu se poate obține decât prin ridicarea, prin înlăturarea lumii, rațiunii teoretice și înlocuirea ei cu alta, cerută de rațiunea practică.”

Cunoașterea fără ajutorul rațiunii nu se poate; atâta vreme cât suntem avizați numai la puterile noastre naturale.

“Toate aceste stări de contemplare sau de extaz sunt însă stări de trăire și nu de cunoaștere. Orice act mistic constituie un moment psihologic, de experiență personală, posibilă în anume momente, sau poate într-un singur moment în viața rezervat unora dintre credincioși și nu tuturor” și “însuși marele maestru al mistiei filozifice, Platon, s-a învrednicit, după mărturisirea sa, de 4 ori de această favoare a extazului. Dar pentru ceilalți, cărora nu le e îngăduită această rară și supremă favoare? Rămân ei lipsiți de cunoașterea ființei divine? Dar și pentru cei ce s-au bucurat de acest rar moment al contemplației în ce stare de cunoaștere rămân ei după aceasta? Fiindcă, dacă cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât sub forma intuiției, ea nu se poate păstra și nici nu poate trece într-o altă formă, cum ar fi cea intelectuală. Misticismul duce deci nu numai la cel mai anarhic individualism, dar, consecvent trăind dintr-o eroare.”

Pentru credincioși, argumentele raționale vin în urma celor descoperite prin puterea revelației. “Importanța lor însă, e cu mult mai mare când e vorba de necredincioși. Una din preocupările apologeticii din toate timpurile a fost tocmai aceasta, de a aduce prin argumente raționale pe cei necredincioși la adevărata credință.”

Adevărurile religioase, pentru a fi înțelese trebuiesc privite din interior, așa cum sunt privite picturile vitrail-uri ale catedralelor, pentru a le aprecia frumusețea ele trebuiesc contemplate dinlăuntru și nu din afară.

1.2. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru preoți, călugări și profesori de religie

Atât pentru preot cât și pentru profesorul de religie, este necesar să-l cunoască pe Dumnezeu pentru a putea cu ușurință să-l propovăduiască pe Hristos, în domeniul fiecăruia de activitate și să încerce pe cât posibil, să-i aducă pe credincioși respectiv pe elevi “la pășunea cea bună, la liman”, într-un cuvânt, la mântuire.

Nu poți vorbi de un lucru, dacă nu ai ajuns să-l cunoști. De aceea, preotul și profesorul de religie trebuie să aibă o pregătire cât mai bună despre cunoașterea lui Dumnezeu. Această pregătire nu se poate dobândi decât în școala de specialitate, cât și în afara ei. După terminarea studiilor, cât și în timpul lor, îl pot cunoaște pe Dumnezeu prin contemplarea directă cu El, Această contemplare înseamnă rugăciunea neîntreruptă către Dumnezeu, dar și aplicarea în viața preotului și a profesorului de religie, a asceticii și a misticii Bisericii Ortodoxe. Prin această aplicare în viața preotului și a profesorului de religie, aceștia ajung să se curețe de păcatele lor, și să dobândească virtuțile pentru a putea cu ușurință să ajungă la îndumnezeirea lor, iar în acele clipe să poată să spună, ca și Sfântul Apostol Pavel “ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește prin mine” (Gal. 2. 20) că “Nu mai sunt eu învățător, ci Hristos este învățător prin mine”.Acestea sunt cazurile ideale, de îndumnezeire dar într-un sens restrâns căci preoții și profesorii de religie, sunt foarte puțin aceia care ajung la acest stadiu, așa cum “sunt foarte puțini cei care sunt învățați direct de Domnul, prin Duhul Sfânt.”

Cunoașterea lui Dumnezeu, în definiția cea mai simplă, este “legătura omului cu Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Deci, preotul și profesorul de religie “dezvăluie, “descoperă” elevului cât și credinciosului legătura pe care trebuie să o stabilească cu Dumnezeu. Dar “pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan, 1, 18).Prin urmare, Tatăl nu poate fi cunoscut decât prin Fiul, Care… “este Calea Adevărului și Viața” (Ioan, 14, 16): El este învățătorul: De aceea ne spune: “Nici învățători să nu vă numiți, că Învățătorul vostru este unul : Hristos” (Matei, 23, 10).

Preotul și profesorul de religie, trebuie să aibă cunoștința că tot ceea ce poate spune despre Dumnezeu, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, provine din descoperirea, din Revelația Dumnezeiască dată oamenilor de Dumnezeu din dorința de a nu-și lăsa credința în starea căzută. Fie că L-a descoperit natural, fie că L-a descoperit supranatural, prin prooroci înainte de întruparea Fiului, și prin Fiul după Întrupare, descoperirea toată s-a făcut din iubirea lui Dumnezeu față de noi și a avut scopul restaurării omului în starea dreptății și a înaintării acestuia spre îndumnezeirea după har.”

Dar deplinătatea învățăturii s-a făcut prin Iisus Hristos: “ pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). El ne-a dat deplinătatea învățăturii. Prin urmare, El este Învățătorul. El este însă și Învățătura “El fiind Rațiunea, în El fiind concentrate rațiunile tuturor lucrurilor, în El fiind ideile voință”, cum găsim la VL: Lossky, sau, cum ne spune singur: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Preotul și profesorul de religie, trebuie să aibă cunoștință clară că în primul rând Hristos este Învățătorul, și prin participare este și El învățător, trebuie să aibă conștiința că așa cum în mântuire harul este principalul, fără ca prin acesta libertatea să se micșoreze, ci din contră tocmai astfel crește, așa și în activitatea învățătorească.”

În plus “trebuie să țină cont de slăbiciunea firii omenești, și după fiecare faptă bună decât să vadă cât se oglindește el în elevi, să zică ca și Apostolul: “Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10) sau dacă este mai avansat și a depășit “smerenia lui Pavel” – “eu sunt cel dintâi păcătos”, – să privească la “smerenia Domnului”, care spune: “Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan, 7, 17).

Nu trebuie să uităm că preotul și profesorul de religie sunt doar învățători, împlinind astfel una dintre slujirile Mântuitorului, adică cea învățătorească ci și păstor de suflete. Aceștia fac în primul rând educație religioasă și apoi instrucție religioasă. Prin urmare “un învățător care nu e în stare să conducă cu autoritate pe cei pe care-i învață spre țintele dorite, nu e un învățător deplin” așa cum “un conducător care nu e în stare să fie învățător e un conducător orb”. Și astfel orb pe orb nu se poate călăuzi.

1.3. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru generația tânără

Generația tânără reprezintă pentru noi, viitorul țării. Tineretul de azi trebuie să fie pregătit pentru a înfrunta cu bine dificultățile vieții. O mare parte dintre tineri nu știu de Dumnezeu, iar împrejurările acestei vieți îi fac să uite întru totul de acesta. Ei consideră că această viață trebuie trăită din plin, fără griji, și cu toate plăcerile ei. De aceea este necesară cunoașterea lui Dumnezeu. Această pregătire pentru cunoașterea lui Dumnezeu se începe din familie. În familia israelită, copii erau considerați o binecuvântare a lui Dumnezeu (Psalmul 127, 3-4). Mai ales un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine.

Vechiul Testament cuprinde multe mărturii privind educația copiilor. “Prima îndatorire în ce privește educația copiilor revenea mamei. “Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale” (Pilde 1,8), “Păzește fiule, povața tatălui tău și nu lepăda îndemnul maicii tale.” (Pilde 6,20). Mai târziu, intervenea și tatăl, ambii părinți având îndatorirea de a da copiilor lor mai ales o profundă educație religios – morală. Scopul major al educației la vechii evrei era, pe de o parte, învățătura Legii divine, iar pe de

altă parte, supunerea față de această Lege în sensul aplicării ei la viața de zi cu zi. Educarea copiilor într-un spirit profund religios constituia o îndatorire permanentă și de căpetenie a părinților, și mai ales a tatălui, În Deuteronom 6,6-7 citim: “Cuvintele acestea (poruncile divine), să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci, și când te scoli, să le legi ca semn la mână, și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta. “Educația și instrucția religioasă trebuiau săvârșite din bună vreme: “Depinde de tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă: chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6).

În afară de părinți, un rol important în educația religios-morală a poporului revenea preoților și leviților. Preoții aveau îndatorirea “de a deosebi cele sfinte de cele nesfințite și cele curate de cele necurate și de a-i învăța pe fii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise” (Levitic 10, 10-11).

Educația copiilor a preocupat pe creștini încă de la început. Noul Testament conține numeroase referiri la acestea. Între Părinții veacului al IV-lea, un rol deosebit de important în această privință îl aveau, în special Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

“Pentru Sfântul Vasile cel Mare, valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare, ori de unde ar provenit ele fie din admirația pentru lucrurile mărețe din natură, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână, sunt vrednice de a fi luate în seamă dacă se atinge scopul major: deprinderea științei de a înțelege pe Dumnezeu. Așadar, omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu pe mai multe căi: fie din contemplarea lumii văzute, care este într-adevăr o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune, și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume, o călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii înțelegându-se din făpturi adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Roman, 1, 20); fie prin cercetarea într-un chip înalt al cuvintelor Scripturii, care-l conduc spre viața veșnică, instuindu-l cu cuvintele lor pline de taine; fie pentru cei care datorită vârstei lor nu pot încă înțelege adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, servindu-se de învățăturile profane, care nu sunt folositoare pentru suflet, însă fără a da întru totul cârma minții filozofilor păgâni”.

Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să citim autorii profani așa cum fac albinele: “acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere”. Așa și noi, să luăm din cărți tot ceea ce ne folosește și ce nu, să lăsăm. O altă treaptă în vederea cunoașterii lui Dumnezeu o constituie Biserica, reprezentanții Bisericii sunt obligați prin predici și cateheze să-i îndrume pe credincioși spre mântuire.

“Sfântul Ioan Gură de Aur este cea mai de seamă personalitate creștină care face din educația copiilor preocupare majoră a vieții sale. Educația copiilor trebuie începută, așa cum spune și Sfântul Vasile cel Mare, foarte de timpuriu, de când aceștia încă nu-și pot dirija singuri acțiunile. Chiar din mica copilărie – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – îngrădiți pe copii cu armele cele duhovnicești, și învățați-i de a-și pecetlui cu mâna fruntea și mai înainte de a putea ei să facă acesta cu mâna, voi înși-vă însemnați-le pe frunte semnul Sfintei Cruci.”

Lipsa creșterii copiilor în frica de Dumnezeu atrage după sine grave consecințe; “între acestea Sfântul Ioan amintește: morțile timpurii, bolile grozave care stăpânesc pe părinți și pe copii, de aici pagubele, tulburările și miile de rele. De asemenea: din această pricină copii sunt târâți în fața judecătoriilor, condamnați și decapitați, iar părinții făcuți de rușine și arătați cu degetul. Din lipsa de educație, toate s-au întors cu susul în jos, iar copilul care ar trebuie să asigure viitorul societății, devine dușman și vrăjmaș comun al tuturor, și al lui Dumnezeu și al naturii, și al legilor, și al vieții de obște al nostru, al tuturor.”

Prin urmare, pentru generația tânără cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă o etapă importanță pe care trebuie să o parcurgă în decursul vieții dar, și un pas spre o treaptă cât mai înaltă a spiritualității creștine.

1.4. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru cei care au trăit într-un regim comunist ateu

Perioada anilor 1948-1989 a fost o perioadă de mari încercări și dificultăți din toate punctele de vedere, dar mai ales al credinței ortodoxe. Conducătorii din acel timp au încercat să insufle credincioșilor spiritul ateu, al inexistenței lui Dumnezeu pentru că ei înșiși erau atei.

Modul de lucru al conducătorilor comuniști a fost simplu. Ei au apelat la multe metode pentru a-i îndepărta pe creștini de Dumnezeu. Mai mult decât atât, conducătorul ateu a interzis cu desăvârșire predarea religiei în școli, și a dat ordin dărâmării bisericilor și a troițelor. “Când s-a pus în aplicare planul de sistematizare prin distrugerea satelor, când s-au distrus 20 de bisericii în București, când s-a aflat că și sediul Patriarhiei este amenințat cu evadarea, atunci s-a înțeles că regimul politic din România, este infidel și iresponsabil vizavi de Biserica Ortodoxă majoritară”.

Patriarhul Iustin a respins cu desăvârșire hotărârile conducătorului ateu. “El n-a aprobat niciodată dărâmarea bisericilor pe teritoriul Capitalei, a îngăduit mutarea bisericilor, dar n-a cedat sau înstrăinat patrimoniul bisericesc. În fața dictatorului cauza creștinilor și a Bisericii a fost apărată în mod tacit. “Aștept trecerea furtunii”. Ca să treacă furtuna, autoritățile au amuțit, subestimând elementul distinctiv și pervers al ideologiei totalitare. Când dialogul nu este posibil, Biserica are dreptul de a tăcea, spune Patriarhul Iustin.”

În aceste momente de grea cumpănă, unii creștini cu râvnă mai mare către Dumnezeu nu s-au lăsat prinși în mrejele ateismului ci au continuat să-L slăvească pe Dumnezeu și nu au rupt legătura cu Biserica. Cu toate că anumite servicii religioase le săvârșeau creștinii în ascuns, de teama dictatorului, ei au avut nădejdea în Dumnezeu și au răbdat toate greutățile acestei perioade. Dar nu toți au fost tari în credință. Unii au călcat pe alături în pofida problemelor personale, apelând astfel la așa zișii “misionari”. Acești “misionari” nu au făcut altceva decât să-i îndepărteze pe creștini de Dumnezeu. Ei s-au înmulțit cu repeziciune, instalându-se în anumite parohii și căutând să acapareze cât mai mulți adepți.

După 1989 s-a constatat cu stupoare că populația creștină ducea lipsa cunoașterii lui Dumnezeu. A început să se introducă cu timpul religia în școli pentru a-i învăța pe copii tainele lui Dumnezeu.

“Cea mai importantă schimbare trebuia să se producă în atitudinea preotului față de vocația sa personală, și de misiunea obiectivă la care a fost trimis prin hirotonie. Presupunem că preoții români au fost neliniștiți de starea în care i-a găsit revoluția din decembrie 1989, și că de atunci au semnalat restricțiile și contradicțiile cu care au fost confruntați în perioada 1948-1989. Astfel, eu au înțeles că efortul de convertire a societății începe cu propria lor convertire. Este vorba de fidelitatea faptică a preotului față de preoția sa. Slăbiciunea și neascultarea preotului, ca persoană, nu trebuie să fie confundate cu necredința și infidelitatea preotului ca preot.”

Preotul trebuia să cunoască foarte bine parohia, locul de desfășurare al misiunii pastorale, pentru a putea identifica și stopa aceste fenomene ateiste, pe cât posibil încă din starea incipientă. “Atenția slujitorilor Bisericii trebuie să se îndrepte atât spre mediile deja cuprinse de aceste rătăciri, cât și către ceilalți credincioși, îndemnându-i pe unii spre smerenie, mărturisire, pocăință, părăsirea păcatului și revenirea la dreapta credință, iar pe ceilalți către urmarea mai departe a căii Sfinților Părinți, a dreptei credințe, care a adus sfințirea mai multor generații.”

Preotul trebuie să lupte din răsputeri pentru a-i aduce pe credincioși la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu fiind “necesară o mai mare solidaritate

și comuniune creștină în cadrul fiecărei parohii, cu scopul întăririi comunicării dintre oameni, al cunoașterii și ajutorării lor reciproce. Astfel, parohia trebuie să fie o familie extinsă, în care fiecare credincios să-și găsească alinarea, bucuria duhovnicească, pacea și soluția problemelor sale de viață, pentru “ca toți să fie una” iar mădularele suferinde ale Bisericii să fie tămăduite de aceasta, deoarece suferința lor este și o suferință a Bisericii contemporane (în sensul de comunitate a credincioșilor).”

Lumea, dar și istoria oferă credincioșilor noi și noi posibilități de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Efortul pe care îl depune preotul pentru a păstra și transmite generațiilor viitoare dreapta credință fără de care nu este posibilă mântuirea. “Fără acest efort nu este posibilă mântuirea enoriașilor, dar nici a sa.” În acest scop, slujitorii, bisericii beneficiază de rugăciunile și metodele sfinților de înlăturare a răului, dar și asistența Duhului Sfânt, al lui Dumnezeu cu care se fac împreună – lucrători.

II. REVELAȚI A DUMNEZEIASCĂ – PREMISA CUNOAȘTERII

Revelația dumnezeiască dovedește marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni. ”Dumnezeu este iubire” (I, Ioan, 4, 8), iubire nesfârșită, un ocean de iubire, cum zic Sfinții Părinți. Prin ea, Dumnezeu revarsă lumina și căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi și o ajută să se împărtășească cât mai deplin de puterea cea de sus și de adevărul cel mântuitor.

Revelația este baza oricărei religii. “Ideea lui Dumnezeu fiind cunoscută întregii omeniri, atât în religiile naturale, cât și în cele supranaturale, urmează că trebuie să existe o revelație primordială comună tuturor oamenilor, prin care Dumnezeu s-a descoperit omului. Această revelație este cea din momentul creației. De această revelație beneficiază toate religiile.”

Spre deosebire de alte religii “religia creștină Îl concepe pe Dumnezeu ca fiind o ființă personală, care nu rămâne distantă și indiferentă față de creaturile Sale, ci stă în legătură cu ele și îndeosebi în legătură cu omul, coroana creațiunii. Dumnezeu se descoperă oamenilor, pentru ca aceștia să poată să cunoască măcar în parte ceva din ființa Sa, de asemenea Să-l poată cunoaște voia și planurile Sale în legătura cu creatura și îndeosebi în legătură cu El.”

Revelația dumnezeiască a fost dată pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de mântuire dar întrucât nu toți erau vrednici de a primi Revelația

direct de la Dumnezeu ea a fost încredințată anumitor oameni aleși care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi. De aceea, cel dintâi caracter al religiei creștine este acela de a fi o religie revelată.

“Cuvântul “revelație” vine de la latinescul “revelatie=descoperire”. Revelația divină este actul liber, supranatural prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și putere, se descoperă oamenilor. Ea a mai fost denumită ieșirea din “lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16)”, sau “Descoperirea Dumnezeiască” spre a se face cunoscut omului. “Dumnezeu se descoperă omului întrucât El, ca ființă personală și creator al omului, nu poate să rămână distant sau indiferent față de om. Revelația nu trebuie înțeleasă numai ca intenție a lui Dumnezeu de a fi cunoscut, ca o înțelegere și cunoaștere intelectuală din partea omului, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni.”

Din punct de vedere al conținutului “Revelația dumnezeiască cuprinde totalitatea evenimentelor și adevărurilor de credință prin care Dumnezeu Și-a descoperit voia Sa oamenilor, ca aceștia să-și dezvolte capacitatea spirituală, să-L cunoască și să-L preamărească pe El și, prin aceasta, să dobândească desăvârșirea lor, și comuniunea cu Creatorul lor.” Dacă nu ar exista Revelația, cunoașterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor, deoarece El, fiind o ființă spirituală nu poate fi cunoscut prin simțiri. Prin acțiunea Revelației, Dumnezeu Se coboară la om, împărtășindu-i acestuia, pe măsura lui de înțelegere, cunoștința despre Sine, despre voința și planurile Sale.

Revelația dumnezeiască este absolut necesară omului deoarece, fără ea n-ar putea cunoaște nimic despre Ființa divină și prin urmare n-ar avea legătură cu “izvorul Vieții, singurul care-i poate asigura o viață spirituală și materială sănătoasă, completă.” Prin urmare Revelația dumnezeiască este necesară pentru ca omul să-și îndeplinească scopul său ultim pentru care a fost creat. Scopul ultim al omului fiind preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea fericirii veșnice, acesta n-ar putea fi îndeplinit de el, fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, precum ne spune Însuși Mântuitorul Hristos: “Și aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Prin “revelație teologia ortodoxă înțelege faptul descoperirii și manifestării lui Dumnezeu celui viu, precum și conținutul cuvintelor, actelor și evenimentelor (“minuni, semne și acte pline de putere” – Fapte 2,22) prin care Dumnezeu restabilește comunicarea Sa cu creația și cu neamul omenesc, rămânând prezent în mijlocul acestora. Revelația este dezvăluirea și conținutul “tainei celei ascunse timp de veacuri, dar acum, arătată prin Scripturile proorociilor și după porunca veșnicului Dumnezeu, adusă la cunoștința tuturor neamurilor spre ascultare în credință” (Romani 16,15-26). Descoperirea acestei taine, ținută veacuri de-a rândul sub tăcere se face în mai multe etape și în diverse forme: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proorocii, zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 1-2), Înainte de întrupare, descoperirea are un caracter fie natural, cosmic, fie unul profetic, spiritual. Dar “Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege” (Galateni 4,4) și astfel Dumnezeu “S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan, 1, 14).

Descoperirea va avea o formă finală eshatologică, la a doua venire a lui Hristos în slavă: “Pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsit spre lauda și spre slava și spre cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru1,7), “Și să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Hristos Iisus.” (Tit 2,13)

Descoperirea sau Revelația dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceștia , cunoscându-L pe El, voia Lui și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-i împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască.

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală și pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri de Revelații: Revelația naturală și revelația supranaturală.

2.1.Revelația naturală

Din regularitatea cu care se desfășoară fenomenele naturii, din observarea propriei sale vieți interioare, din tot ce se petrece în societate, în istorie și în lume, omul își poate da seama prin cugetare că toate acestea nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrece oricum, ci se desfășoară după anumite legi care îl conduc pe om la concluzia că lumea este lucrarea unei ființe atotputernice.

“Natura este creația lui Dumnezeu, și de aceea putem cunoaște anumite lucruri despre Autor, contemplând creația. Din aceasta e posibil să înțelegem că există un Creator, și să cunoaștem înțelepciunea, puterea și purtarea Lui de grijă față de aceasta. Deși creștinismul a propovăduit că prin păcatul strămoșesc și prin potop lumea și-a pierdut din frumusețea inițială dar a menținut mereu ca și “cioburile rămase după spargerea vasului ne pot arăta câte ceva din frumusețea vasului nespart.”.

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. “Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale sau revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice. Afirmarea lui trebuie înțeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelații nu sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istorice spre ținta pentru care a fost creată, după un plan stabilit din veci.”

Revelația naturală este “cunoștința despre sine pe care Dumnezeu ne-o dă din însăși firea lucrurilor, a lumii și, mai presus de toate, capacitatea de a cunoaște pe care Dumnezeu ne-o dă în însăși structura ființei umane, căci ordinea și armonia care există în cosmos, în structura și voința făpturilor, și tendința pe care o are omul, din fire, spre Cel după al cărui chip și asemănare

a fost creat (Facere 1,26), determină mintea omului să postuleze existența unui Creator atotputernic și atotțiitor, Care a creat lumea și pe om. Întreaga creație este ținută în existența cu puterea lui Dumnezeu, transcedent lumii și omului, dar Care totuși este prezent în viața lumii și a omului, prin lucrările Sale.”

Prin Revelația naturală se mai înțelege și comoara de învățături pe care natura și firea omenească ni le dezvăluie despre existența și unele însușiri ale lui Dumnezeu. “Natura în mijlocul căruia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o. Mintea spune că zidirea trebuie să aibă un ziditor pentru că nu poate fi cineva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea și frumusețea desăvârșită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înțelept și prea iubitor. Întreaga fire ne grăiește despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvântul și noaptea nopților vestește știința. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmul 18, 1-4). Întreaga făptură prin ordinea și armonia ei, arată ca din carte și strigă pe Stăpânul și Făcătorul ei – spune Sfântul Atanasie. Chiar dacă unele popoare se închină la pietre și la lemne, ele știu că este Cineva mai mare decât ele. Întreabă lumea, podoaba cerului, și vezi dacă nu-ți răspund după înțelegerea lor:” Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile acestea le-au cercetat și nobilii filozofi și din artă au cunoscut pe artist”.Sfântul Apostol Pavel întărește și adâncește cuvântul Psalmistului:” Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică, veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. (Romani 1,20).

“Cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi.” Ca ființă rațională. Omul este în măsură să raționeze și să judece și prin aceasta să ajungă la anumite concluzii asupra celor ce se petrec și există în jurul său în lume și în univers. “Din tot ceea ce se petrece în societate, în istorie și în lume, își poate da seama, prin cugetare, că toate aceste fenomene, toate aceste realități cu care vine în contact nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfășoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la concluzia că ele sunt opera unei ființe atotputernice, atot înțelepte și a totperfecte care este creatorul și susținătorul acestora.”

Prin Revelația naturală “Cunoaștem pe Dumnezeu din studierea naturii și a Sufletului omenesc și din observarea lumii și a legilor de care ea se conduce în totalitatea și în fiecare din părțile ei constitutive. Deoarece la această cunoaștere se ajunge prin rațiune, se mai numește și cunoaștere sau cale rațională.”.

Pe calea naturală au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu toți înțelepții păgâni: Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Plotin, Epictet ș.a. precum și întemeietorii de religii: Zaratustra, Buda, Mahomed, ș.a. Pe această cale mergând, s-au convins fără îndoială de existența lui Dumnezeu, marii învățați și cercetători moderni: Newton, Kepler, Copernic, Galilei, Ampere, Liebig, Faraday, Pasteur ș.a. precum și filozofii: Descartes, Kant, Hegel, Cousin, Renouvier. Pe aceeași cale vor merge până la sfârșitul veacurilor mii și milioane de oameni și nu vor greși, fiindcă Dumnezeu a dat omului rațiune, ca să cunoască nu numai cele din jurul său și cele ce se percep cu simțurile, ci să cunoască înainte de orice și mai presus de toate pe Dumnezeu, Creatorul său.

2.2 Revelația supranaturală

Această revelație o completează pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai deplin în lucrările Lui, dar numai atât cât îi este necesar omului pentru mântuire. “Fără Revelația supranaturală, omul n-ar fi putut-o înțelege pe cea naturală, încât abia Revelația supranaturală primordială făcută primei perechi de oameni deschide calea pentru cea naturală. Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează prin Revelația supranaturală, care culminează în Iisus Hristos. (Evrei 1, 1-2).

Se numește Revelația supranaturală, deoarece ea ni se comunică în chip supranatural și este acceptată de om prin credință “Ea se deosebește de cea naturală atât în privința conținutului cât și a formei. În privința conținutului, ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate decât cea naturală, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenești, de aceea ele sunt primite de om numai prin credință. În privința formei, ea vine de la Dumnezeu în diferite chipuri, fie în mod direct, fie prin organele Sale.”

Revelația supranaturală poate fi externă, atunci când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale: îngeri, prooroci, trimiși, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții. Ea poate fi și internă, când ea se produce

în sufletul celui căruia Dumnezeu i Se adresează, luminându-i mintea și împărtășindu-i acestuia cunoștințe, sentimente și îndemnări pe care astfel nu le-ar fi avut. În cazul în care organul Revelației este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba despre inspirația divină.

Revelația supranaturală constă în faptul că Dumnezeu s-a arătat ca persoană unor persoane umane cărora le-a făcut cunoscute existența Sa atât puternică, personală și iubitoare și le-a încredințat răspunderea de a transmite întregii comunități adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni. “Această arătare a lui Dumnezeu este deci mult mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură decât revelarea prin natură. Dumnezeu se înfățișează și se apropie de oameni ca Persoană, în dialog cu persoanele umane. El arată că realitatea supremă și absolutul existenței, sensul suprem al existenței și Lumii este personal, deci omul ca persoană stă în legătură directă cu Sensul suprem. În arătarea Sa personală față de oameni, Dumnezeu și-a exprimat adevărul și voia Sa mai ales prin cuvântul Său, dar și prin fapte minunate, ca expresie ale puterii și existenței Sale absolute.”

Prin aceste fapte, prin minuni, El a întărit Revelația naturală dar mai ales a arătat că temelia lumii, originea, forța conducătoare și sensul suprem al lumii nu este natura ci este Persoana, superioară naturii în chip absolut. “Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale nu numai pentru că precizează scopul existenței omului și a lumii care se deschid, se explică și se cer integrale în viața cu Dumnezeu, în cea mai strânsă trăire cu El, în perspectivă veșnică. Ca și Revelația naturală, nici Revelația supranaturală nu e cauzată de o mai mare experiență religioasă, nu este determinată de o înțelegere omenească mai mare. Trecerea de la Revelația naturală la cea supranaturală nu e determinată de o experiență religioasă, de puteri omenești mai mari. Ea nu e condiționată de date omenești. Dumnezeu activează Revelația Sa supranaturală acolo unde există, poate o experiență religioasă și condiții de receptare mai bune, dar acestea n-o determină deloc ci înseamnă numai că Dumnezeu se folosește în modul cel mai potrivit, mai înțelept și mai eficient de cele existente în scopul Său bun, dar nu că ar depinde sau ar avea nevoie de ajutorul cuiva.” Atât Revelația naturală cât și cea supranaturală rămân inițiativa lui Dumnezeu absolut supremă, necondiționată, independentă de orice determinare.

“În lumina Revelației supranaturale creștinii văd cum Dumnezeu conduce prin lucrări prin împrejurări, prin întâmplările bune și rele din viața lor, prin glasul conștiinței sau prin ideile lor la tot mai multă comuniune cu El. Această comuniune se realizează deplin în Hristos, cel care a coborât real la noi, cunosc că în Hristos s-a pus baza sigură a unirii depline între Dumnezeu și om care crede în El, în care acesta va rămâne etern. Creștinii văd cum Revelația naturală este precizată și completată prin Revelația supranaturală care culminează în Hristos. Amândouă duc către Dumnezeu ca țintă finală și eternă.”

Revelația supranaturală ni s-a dat prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție. “În Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este cuprinsă întreaga Revelație dumnezeiască supranaturală. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor și faptelor Lui, după înălțarea Lui la ceruri.”

BIBLIOGRAFIE

***BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

***IDEM, Ediția jubiliară a Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R, București, 2001.

***Credința Ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002.

BĂNCESCU ,Iuliana, “Misiunea preotului față de magia contemporană”, Ed. “Semne”, București, 2003.

BRIA, Pr. Prof. Ion, „Credința pe care o mărturisim”, EIBMBOR, București, 1987.

COMȘA, Pr. Lect. Dr. Petre, “Calitățile profesorului de religie”, Ed. ASA, București, 2003.

IDEM, „Cunoașterea lui Dumnezeu la Sf. Vasile cel Mare”, Ed. ASA, București, 2003.

CHIȚESCU, Prof. N., “Teologia Dogmatică și simbolică”, manual pentru institutele teologice, Ed. I.B. și de M. al B.O.R. București, 1958, vol II.

DAMASCHIN, Sf. Ioan, „Dogmatica”, ediția a III, traducere de Pr. D. Feciorul, Ed. Scripta, București, 1993.GĂINĂ, Dr. V., “Argumentul cosmologic și teologie” în revista “Candela” Cernăuți, 1904.

LOSSKY, Vladimir, “Teologia mistică a Bisericii de răsărit”, Ed. Anastasoia, trad de Pr. Vasile Răduca, 1999.

MIHĂLCEANU Pr. I., “Curs de teologie fundamentală, partea I, Originea și ființa religiei, Cluj, 1986.

MIHĂLCESCU, Mitropolitul Irineu, „Teologia luptătoare”, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romsanului și Hușilor.

MIHOC, Pr. Dr. Constantin, “Taina căsătoriei și familia creștină”, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

MIHĂIȚĂ, Conf. Dr. Nifon, Arhiep. Târgoviștei “Misiologie și Ecumenism”, Ed, ASA, 2002.

REMETE, Pr. Lect. George, „Dogmatica ortodoxă”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996.

RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Îndrumări misionare”, Ed, Institutului Biblic și de Misiune al BOR (EIBMBOR), București, 1986.

IDEM, “Structura actului religios după Doctrina Ortodoxă” în S.T., nr. 3-4, seria a II-a , martie – aprilie, an VI, 1954.

IDEM, „Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția Apostolică din punct de vedere ortodox”, în BOR an XCVII, nr. 22-12, noiembrie – decembrie, 1980.

SAVIN, I. Gh., “Apologetica”, volI, Ed. Anastasia, 2002.

IDEM, „Apărarea credinței”, Ed. Anastasia, 1996.

SILUAN, Cuviosul Athonitul, “Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Editura Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, Traducere de Pr. Prof. Ioan Ică și diacon asistent Ioand Ică jr.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, ediția a II-a.

IDEM, „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol I, (EIBMBOR), București, 1978.

TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidon, „Dogmatica Ortodoxă”, Ed. Renașterea, Cluj, 2000.