Necesitatea Crearii Unui Nou Mecanism de Protejare a Valorilor Ue
LISTĂ DE ABREVIERI
CE/EC – Comisia Europeană
CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
FES – Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung
FIDESZ – Alianța Tinerilor Democrați (Ungaria)
FPÖ – Partidul Libertății (Austria)
FRA – Agenția Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
HZDS – Partidul Popular – Mișcarea pentru o Slovacie Democratică
IER – Institutul European din România
KDNP – Partidul Popular Creștin Democrat (Ungaria)
MCV – Mecanismul de Cooperare și Verificare
OIM – Organizația Internațională a Muncii
ONU – Organizația Națiunilor Unite
ÖVP – Partidul Popular Austriac
PDL – Partidul Democrat Liberal (România)
PE – Parlamentul European
PES – Partidul Socialiștilor Europeni
PNL – Partidul Național Liberal (România)
PSD – Partidul Social Democrat (România)
SMER – Partidul Social Democrat (Slovacia)
SMK – Partidul Coaliției Ungare (Slovacia)
SNS – Partidul Naționalist Slovac
SPO – Partidul Social Democrat (Austria)
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Lisabona)
UE/EU – Uniunea Europeană
USL – Uniunea Social Liberală (România)
INTRODUCERE
Deoarece, timp de secole, Europa a fost spațiul de desfășurare a numeroase războaie, europenii au înțeles că, pentru a putea dăinui în pace și prosperitate, ceea ce trebuia făcut era găsirea unei maniere în care să fie construit un limbaj comun, care să aibă ca mesaj principal buna înțelegere și cooperarea între state. Singurul mod în care se putea asigura pacea și securitatea între statele europene era unirea lor, atât economică cât și politică. Procesul de extindere a început în anul 1951 când șase țări (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) au întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Au urmat apoi șapte valuri de extinderi succesive pentru ca Uniunea Europeană să ajungă autoritatea ce avea să devină astăzi, alcătuită din douăzeci și opt de state membre (Anexă 1).
„Lumea a făcut drumuri pentru cei care știu unde vor să ajungă”, spunea Edgar McQuail. Când o țară europeană și-a dorit să adere la Uniunea Europeană, știa că, deși „orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii (…)”, aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat și complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne la principiile, valorile și standardele UE. Acest proces este unul complex și de durată, care presupune negocieri stricte între UE și statul candidat. Înainte de deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Comisia evaluează legislația fiecărui stat candidat, pentru a stabili un program de lucru și pentru a defini pozițiile de negociere.
Deschiderea negocierilor de aderare este decisă de către Consiliul European la recomandarea Comisiei, odată ce țara candidată îndeplinește într-o măsură suficientă criteriile politice de la Copenhaga și, eventual, alte condiții. Negocierile de aderare se referă la capacitatea țării candidate de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru. Normele ca atare (cunoscute și sub denumirea de „acquis”) nu sunt negociabile. Normele de aderare sunt împărțite în 35 de capitole, aproximativ 100.000 de pagini (de ex. transporturi, energie, mediu, etc), fiecare capitol fiind negociat separat. În momentul în care negocierile referitoare la toate capitolele sunt încheiate în mod satisfăcător pentru ambele părți, rezultatele sunt incluse într-un proiect de tratat de aderare. După ce este examinat de către Comisie și aprobat de către Parlamentul European, tratatul este semnat și ratificat de țara candidată și așteaptă ratificarea în toate statele membre.
Odată ce tratatul de aderare a fost semnat, statul aderent are dreptul la anumite privilegii provizorii, până la ratificarea de către toate statele membre. Dobândește „statutul de observator activ” pe lângă majoritatea organelor și agențiilor UE, având dreptul de a-și exprima punctul de vedere, fără a putea însă vota, și poate face comentarii cu privire la propunerile de proiecte legislative, comunicări, recomandări sau inițiative ale UE. După încheierea procesului de ratificare, tratatul intră în vigoare la data programată, iar statul aderent devine stat membru.
Odată cu statutul de membru, statul se obligă să respecte în acțiunile și deciziile sale, principiile, valorile și standardele UE. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), prevede că: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Dacă aceste valori sunt încălcate, în baza prevederilor art. 7 din TUE, Uniunea Europeană are la îndemână un mecanism care să garanteze protecția valorilor fundamentale ale UE, cu un sistem de avertizare timpurie în cazul unui risc de încălcare și un mecanism de sancționare în cazul unei încălcări grave și persistente de către un membru.
În acest punct trebuie să menționăm faptul că demersul nostru se întemeiază pe nevoia a observa și identifica mecanismele și sancțiunile pe care Uniunea Europeană le are la dispoziție pentru a preveni și trata situațiile în care un stat membru încalcă, prin acțiunile și deciziile sale politice, aceste valori comune. Lucrarea își propune să vadă care sunt mecanismele de care dispune UE în prezent, cum au evoluat acestea la forma în care sunt în prezent, ce prevăd și cât de eficiente au fost până acum în cazurile statelor membre care au dat ocazia aplicării acestora. Considerăm apoi ca necesară și esențială nevoia de a găsi și alte alternative pentru sancțiunile pe care UE la are în acest moment la îndemână, pentru a preveni, mai degrabă decât pentru a trata, cazurile în care un stat membru nu respectă valorile comune pe care și le-a asumat ca membru al Uniunii. În cadrul acestui demers, de conturare a unor recomandări cu privire la posibilele sancțiuni pe care UE ar putea să le activeze, am propus și o strategie bazată pe relația sancțiuni-recompense (”sticks and carrots”), pe care am concretizat-o sub forma unor scenarii posibile cu privire la viitoarele relații ale UE cu statele membre care încalcă art. 2.
Interesul pentru tema aleasă se datorează, pe de-o parte, crizei constituționale prin care a trecut România în anul 2012, care, deși s-a încheiat odată cu decizia Curții Constituționale de invalidare a referendumului, a fost doar începutul discuțiilor la nivelul Uniunii Europene în vederea dezvoltării unor instrumente noi prin care să se intervină în cazuri similare de încălcare a valorilor europene. Studiind acest caz, am constatat faptul că situația României nu a fost un fenomen singular. Posibile situații în care s-ar fi putut aplica mecanismul de sancționare prevăzut de art. 7 au avut loc, de-a lungul timpului, în mai multe state precum Austria, Slovacia, Franța, Ungaria și România. În nici unul din cazurile țărilor menționate nu s-a ajuns însă la activarea ultimei etape a mecanismului, cea a suspendării dreptului de vot în Consiliul European, ci doar la amenințări cu suspendarea dreptului de vot și sancțiuni la nivel declarativ, aplicarea unor proceduri de infringement sau recomandări din partea instituțiilor UE.
Al doilea motiv căruia i se datorează interesul pentru acestă temă este implicarea mea ca asistent de proiect în workshop-ul susținut de Sandra Pralong și Fundația SynergEtica, ”Leadership și comunicare prin valori”. Acela a fost momentul în care am înțeles importanța valorilor și faptul că acestea ne ghidează viața, pe un drum sau altul, dacă suntem conștienți de existența lor. Plecând de la această constatare, am ales ca temă ”Cum protejăm valorile europene – sancțiuni și mecanisme în cazul nerespectării statului de drept”, cu scopul de a identifica care sunt valorile europene, cum a luat naștere acest concept la nivel european și cum este influențată și ghidată ”viața” Uniunii Europene în funcție de aceste valori pe care trebuie să le respecte toate statele membre.
Întrebările cercetării sunt următoarele:
1) Care sunt mecanismele și sancțiunile pe care Uniunea Europeană le are în prezent la dispoziție pentru a preveni și trata situațiile în care un stat membru încalcă valorile comune?
2) Cum va arăta pe viitor relația UE cu statele membre atunci când încalcă art. 2 și cum se va raporta UE la acestea?
3) Ce strategie ar putea adopta UE pentru a preveni situațiile în care un stat membru încală valorile comune și prin intermediul căror sancțiuni va putea trata aceste situații?
În ceea ce privește ipoteza de la care plecăm, mă aștept să descopăr o Uniune Europeană capabilă și determinată să sancționeze aspru încălcarea valorilor comune, pe care ea însăși le ridică la rangul de valori fundamentale (respectarea demnității umane, libertatea, democrața, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului), chiar și pusă în situația de a se confrunta cu ”reacții adverse” din partea unor state membre care s-ar putea simți amenințate de această poziție a UE gata să sancționeze prompt și aspru orice nerespectare a valorilor comune.
Caracterul inovator al lucrării rezidă din dorința de a trata pe larg problematica respectării valorilor europene de către statele membre, parcurgând într-o primă instanță toate tratatele constitutive ale UE în încercarea de a identifica momentul în care începe să se contureze ideea respectării unor valori comune la nivelul UE și enunțarea, enumerarea acestora ca atare în tratate. După identificarea și prezentarea esenței acestor valori, a mecanismelor pe care UE le are în prezent la dispoziție pentru a sancționa statele care nu le respectă (demers realizat și de alți autori), găsim în partea a doua a celui de-al doilea capitol al lucrării un alt aspect pe care îl putem considera inovatoar în această lucrare: o sinteză a situațiilor în care UE ar fi putut activa mecanismele de sancționare de care dispune, în speță, cele conferite de art. 7. Pe de altă parte, în ultimul capitol, dedicat prezentării unor recomandări, lucrarea introduce și ideea apelării la o strategie de tipul sancțiuni-recompense (”sticks and carrtos”), strategie pe care am concretizat-o sub forma conturării a trei scenarii posibile ale raportării viitoare a UE la statele membre dacă acestea vor încălca art. 2. Inovația acestor scenarii vine din raportarea la cele trei stiluri de conducere, pornind de la criteriul relației managerului cu angajații săi, plasând managerul în ipostaza de lider al grupului în fiecare dintre cele trei stiluri de conducere a unui grup (stilul autoritar, stilul democratic și stilul laissez-faire). Plecând de la această ipostază, în care managerul este este deci liderul grupului, în conturarea scenariilor noastre, ipostaza este cea în care UE este liderul statelor membre, situație în care vom pune UE în cele trei ipostaze ale stilurilor de management cracteristice managerului unui grup și, din perspectiva fiecărui stil în parte, vom presupune care va fi reacția UE atunci când un stat membru nu va respecta valorile comune.
Alte cercetări relevante în acest domeniu sunt realizate de prof. Radu Carp în articolele: ”Noul mecanism de întărire a statului de drept la nivelul Uniunii Europene: în direcția unui model federal?” apărut în Revista de Științe Politice (POLIS), Volume II, Nr. 4 (6)/2014 și ” The Struggle for the Rule of Law in Romania as an EU Member State: The Role of the Cooperation and Verification Mechanism” apărut în Utrecht Law Review, Volume 10 din 1 ianuarie 2014. Diverse expuneri referitoare la această problematică a sancționării prin aplicarea art. 7 au fost prezentate și de alțiortării viitoare a UE la statele membre dacă acestea vor încălca art. 2. Inovația acestor scenarii vine din raportarea la cele trei stiluri de conducere, pornind de la criteriul relației managerului cu angajații săi, plasând managerul în ipostaza de lider al grupului în fiecare dintre cele trei stiluri de conducere a unui grup (stilul autoritar, stilul democratic și stilul laissez-faire). Plecând de la această ipostază, în care managerul este este deci liderul grupului, în conturarea scenariilor noastre, ipostaza este cea în care UE este liderul statelor membre, situație în care vom pune UE în cele trei ipostaze ale stilurilor de management cracteristice managerului unui grup și, din perspectiva fiecărui stil în parte, vom presupune care va fi reacția UE atunci când un stat membru nu va respecta valorile comune.
Alte cercetări relevante în acest domeniu sunt realizate de prof. Radu Carp în articolele: ”Noul mecanism de întărire a statului de drept la nivelul Uniunii Europene: în direcția unui model federal?” apărut în Revista de Științe Politice (POLIS), Volume II, Nr. 4 (6)/2014 și ” The Struggle for the Rule of Law in Romania as an EU Member State: The Role of the Cooperation and Verification Mechanism” apărut în Utrecht Law Review, Volume 10 din 1 ianuarie 2014. Diverse expuneri referitoare la această problematică a sancționării prin aplicarea art. 7 au fost prezentate și de alți autori străini în mai multe articole și studii, dar regăsim constatări și recomandări pe această temă și în documentele oficiale elaborate de instituțiile Uniunii Europene.
Cu toate acestea, caracterul inovator al acestei lucrări rămâne neatins datorită abordării care analizează apariția și conturarea conceptului de valori comune ale UE, sintezei compacte a tuturor celor cinci cazuri în care UE ar fi putut activa sancțiunea prevăzută de art. 7 și conturării unor scenarii cu privire la viitoarele strategii pe care UE le va aplica în relația sa cu statele membre în situații de încălcare a art. 2.
În vederea realizării lucrării, au fost fixate mai multe obiective de ordin teoretic și aplicativ, după cum urmează:
Obiective teoretice
Prezentarea își propune să trateze în primă fază etapele de constuire a Uniunii Europene, parcurgând pe scurt tratatele și modificările aduse de adoptarea fiecăruia dintre acestea;
Realizarea unei incursiuni cu privire la conturarea ideii de valori comune europene și folosirea acestei terminologii în tratate;
Enunțarea și definirea fiecărei valori asumată ca făcând parte din blocul valorilor comune ale UE;
Prezentarea cadrului legislativ prin intermediul căruia sunt protejate valorile comune ale UE.
Obiective aplicative:
Realizarea unor sinteze asupra contextului în care au avut lor acțiunile a cinci dintre statele membre UE prin care s-au încălcat valorile comune și care ar fi putut atrage activarea sancțiunii oferite de art. 7;
Elaborarea unei hărți a celor cinci state membre UE în care ar fi fost posibilă aplicarea mecanismului din art. 7, cu precizarea succintă a situațiilor conflictuale;
Conturarea unor scenarii cu privire la poziția pe care UE o poate adopta în raportarea sa la statele membre care nu își respectă angajamentul cu privire la respectarea art. 2;
Oferirea unor recomandări cu privire la posibilele sancțiuni și recomense («sticks and carrots») pe care UE și le-ar putea folosi drept strategie de acțiune în cazul în care un stat membru încalcă prevederile art. 2.
Din punct de vedere metodologic menționez faptul că, în cele ce urmează, vom urma o abordare combinată a surselor teoretice de natură calitativă și a surselor empirice de natură cantitativă specifică, pentru a reuși să îmbinăm percepțiile teoretice emise de anumiți autori asupra protejării valorilor europene prin intermediul sancțiunilor și mecanismelor în cazul nerespectării, cu realitatea de facto a cazurilor conflictuale care s-au creat în unele state membre. De asemenea, în scopul aducerii unei perspective noi și inovatoare asupra acestui subiect, în ultima parte a lucrării vom utiliza o metodă mai puțin frecventă, aceea a elaborării unor scenarii posibile, cu mențiunea că aceste scenarii nu se doresc a fi singurele posibilități valabile și nu își asumă expunerea cu claritate a realității viitoare a relațiilor dintre UE și statele membre.
Astfel, partea teoretică de natură calitativă va fi susținută în principal de surse primare constând în: tratatele constitutive ale UE, documente oficiale emise de instituțiile Uniunii Europene, rapoarte ale acelorași instituții dar și din surse secundare, constând în: lucrări generale, articole de specialitate, articole de pe site-urile instituțiilor UE, declarații oficiale, statistici, studii și rapoarte realizate de diverși autori și cercetători cu privire la problematica sancțiunilor de care dispune UE.
Lucrarea în sine va fi împărțită în cele ce urmează în 3 capitole și o ultima parte dedicată concluziilor, plus bibliografia și anexele aferente. Primul capitol va reprezenta o trecere în revistă a etapelor de constituire a Uniunii Europene, de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) la ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În continuare, vor fi prezentate valorile UE și esența acestora, dar nu înainte de a urmări conturarea conceptului de valori comune în toate tratatele Uniunii, de la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, până la cel mai recent tratat ratificat de statele membre ale UE, Tratatul de la Lisabona. În finalul acestui capitol vom zăbovi puțin asupra definirii conceptului de stat de drept și a legăturii dintre acesta și valorile UE.
Capitolul II prezintă în prima parte cadrul legislativ oferit de tratatele Uniunii în vederea protejării valorilor și statului de drept în UE, menționând cadrul instituțional și limitele de acțiune ale UE pentru protejarea acestora, prevederile art. 7, poziția statelor membre cu privire la mecanismul prevăzut de art. 7, noul mecanism de întărire a statului de drept, preliminar aplicării art. 7, elucidarea diferențelor dintre Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) și noul mecanism de întărire a statului de drept și posibilele ”reacții adverse” ale statelor membre la aplicarea acestor mecanisme și sancțiuni. În partea a II-a a Capitolului II sunt expuse sintezele situațiilor conflictuale de nerespectare a valorilor comune prevăzute de art. 2 din TUE, petrecute în cinci dintre statele membre, respectiv Austria, Slovacia, Franța, Ungaria și România, în diferite momente în perioada 2000-2012.
Pentru a finaliza cu succes această cercetare, în Capitolul III vom da curs unei provocări, aceea de a contura niște scenarii posibile cu privire la viitoarele relații ale UE cu statele membre care pun sub semnul întrebării respectarea prevederilor art. 2 și vom face câteva recomandări cu privire la sancțiunile și recompensele pe care UE le poate aplica în viitor.
Concluziile sunt dedicate identificării unor răspunsuri la întrebările de cercetare stabilite, confirmării sau infirmării ipotezei de la care am plecat în elaborarea acestei lucrări și delimitării viitoarelor direcții de cercetare pe această temă.
Cele patru anexe de la finalul lucrării ilustrează următoarele aspecte:
Anexa 1 prezintă spațiul geografic al celor douăzeci și opt de state membre în delimitarea granițelor Uniunii Europene;
Anexa 2 prezintă o reprezentare grafică a structurilor implicate în noul mecanism al UE privind întărirea statului de drept;
Anexa 3 prezintă o lista de 11 puncte pe care Comisia Europeană le recomanda guvernului României în anul 2012 pentru a restabili statul de drept în țară;
Anexa 4 prezintă harta Uniunii Europene pe care vor fi marcate, prin culori diferite, statele membre în care au avut loc la un moment dat diverse situații care au intrat în conflict cu valorile comune.
CAPITOLUL 1 – Uniunea Europeană, valorile europene și statul de drept
Scurtă prezentare a Uniunii Europene
Pentru a putea vorbi despre valorile Uniunii Europene și, mai ales, pentru a putea înțelege de unde a apărut nevoia acestor valori comune, ne propunem să vedem mai întâi, pe scurt, care a fost evoluția Europei, începând de acum un secol și până la autoritatea ce avea să devină astăzi.
Deoarece istoria a demonstrat „că crizele societale au fost generate de lipsa transformărilor structurale pe care oamenii le așteptau pentru a progresa”, europenii au înțeles și ei că, pentru a putea dăinui în pace și prosperitate, ceea ce trebuia făcut era găsirea unei maniere în care să fie construit un limbaj comun, care să aibă ca mesaj principal buna înțelegere și cooperarea între state. Singurul mod în care se putea asigura pacea și securitatea între statele europene era unirea lor, atât economică cât și politică.
Așadar, în 9 mai 1950, ministrul francez de Externe, Robert Schumann, a propus integrarea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa Occidentală. În consecință, în 18 aprilie 1951, în urma semnării Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O), având șase membri: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda, „al cărei prim președinte este numit Jean Monnet, 'arhitectul' integrării europene”. C.E.C.O a fost creată pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. Intențiile declarate de fondatorii C.E.C.O au fost ca aceasta să fie „doar o primă etapă pe calea spre o «federație europeană». Piața comună a cărbunelui și oțelului trebuia să permită experimentarea unei formule care urma să fie extinsă treptat la alte sfere economice, ducând în final la o Europă politică”. În plus, pe lângă crearea unei piețe comune și crearea unui model cadru ce urma apoi să fie aplicat și altor sfere economice, printre obiectivele CECO se numărau și „expansiunea economică și ocuparea foței de muncă, precum și creșterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria minieră și siderurgică”.
Pentru că C.E.C.O s-a dovedit a fi un succes și rațiunile pentru care s-a justificat întemeierea acesteia subzistau și în alte domenii, cele șase țări membre au decis să integreze și alte sectoare ale economiilor lor. Se înființau astfel, în 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), statele membre propunându-și ca obiective înlăturarea barierelor economice și formarea unei piețe comune. Inițial, numele complet al tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (CEE) era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Pentru că în aceași zi a fost semnat și tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (care a expirat în 2002) au devenit Tratatele de la Roma.
Cele trei comunități, C.E.C.O, C.E.E și EURATOM au funcționat separat din 1958 până în 1967, an care a marcat începutul unei noi etape în istoria integrării europene, cele trei instituții unindu-se prin intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965, moment din care, cele trei comunități, „deși rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), vor avea ca instituții comune Comisia Europeană, Consiliul Comunităților Europene, Curtea Europeană de Justiție și Adunarea Parlamentară”.
La început, membrii Adunării Parlamentare erau delegați de către parlamentele naționale, dar, în 1979 s-au organizat primele alegeri directe care au dat posibilitatea cetățenilor europeni să influențeze în mod direct evoluția instituțiilor europene. De atunci, alegerile pentru Parlamentul European se organizează o dată la cinci ani.
Datorită faptului că numai sistemul instituțional al celor trei comunități a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunitățile europene, însă în mod uzual, până la crearea Uniunii Europene, a fost utilizată sintagma Comunitatea europeană.
Primul val de aderare la Comunitatea europeană se concretizează în 1972, când Marea Britanie, Irlanda și Danemarca semnează la Bruxelles tratatele de aderare care intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând astfel la nouă.
În 1981, Grecia devine cel de-al zecelea membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, în 1986, de Spania și Portugalia.
În 1987 este semnat Actul Unic European, care reprezintă prima modificare substanțială a tratatelor constitutive ale Comunitații. Este un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE, luând astfel naștere «piața unică».
Anul 1992, anul semnării Tratatului de la Maastricht, a fost un alt an decisiv pentru integrarea europeană, deoarece, prin intermediul acestui tratat, s-au introdus noi forme de cooperare între guvernele statelor membre. Prin adăugarea principiului cooperării interguvernamentale sistemului comunității deja existente, se poate spune că, la acel moment, s-a născut efectiv Uniunea Europeană. După Tratatul de la Maastricht au urmat apoi și alte tratate care au întărit și au adus noi responsabilități: Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2001).
Un nou val de aderări la Uniunea Europeană are loc în 1995, când Finlanda, Suedia și Austria semnează tratatele de aderare.
În 2004, odată cu aderarea la UE a nu mai puțin de zece noi membrii (Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia), urmate de aderarea a încă două state în 2007 (Bulgaria și România), Uniunea Europeană ajunsese deci la douăzeci și șapte de state membre. Începând cu anul 2013, după aderarea Croației, Uniunea Europeană are 28 de state membre.
Ultimul tratat, Tratatul de la Lisabona, semnat în 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 2009, este rezultatul unui proces îndelungat prin care s-a urmărit reformarea instituțiilor Uniunii, precum și a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienței întregului sistem comunitar. În contextul acestor valuri de extindere tot mai importante, obiectivul Tratatului de la Lisabona a fost să susțină crearea unei Europe mai democratice și mai transparente, în care Parlamentul European și parlamentele naționale să se bucure de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național, și binânțeles, de către cine.
Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale și implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European (singura instituție a Uniunii Europene aleasă în mod direct, care îi reprezintă pe cei 500 de milioane de locuitori ai UE. Parlamentul European joacă un rol cheie în alegerea președintelui Comisiei Europene și împarte cu Consiliul Uniunii Europene puterea bugetară și puterea legislativă), Consiliul Uniunii Europene (reprezintă guvernele statelor membre și are atribuții preponderent legislative. Președinția Consiliului este exercitată de statele membre, prin rotație) și Comisia Europeană (organul executiv al UE care răspunde de propunerea și punerea în aplicare a actelor legislative europene, de monitorizarea respectării tratatelor și de gestionarea zilnică a activităților Uniunii Europene). Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic și Social European (organ consultativ al Uniunii Europene, care are rol consultativ pe lângă principalele instituții europene), Comitetul Regiunilor (organism consultativ care reprezintă autoritățile locale și regionale din Uniunea Europeană). Consiliul European are rol de stimulator al discuțiilor și ințiativelor comunitare și oferă impulsurile necesare dezvoltării acestora.
Alte instituții cu rol important în funcționarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiție (instanța supremă în materie de drept european, care interpretează și asigură aplicarea uniformă a legislației UE în toate statele membre), Curtea de Conturi (controlează finanțele UE și în calitatea sa de auditor extern, contribuie la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE și exercită rolul de gardian independent al intereselor financiare ale cetățenilor Uniunii) și Ombudsmanul European (investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor UE). Nu în ultimul rând, există o instituție financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiții (sprijină implementarea politicilor UE alături de Fondurile Structurale și de programele comunitare) și Banca Central Europeană (creată în scopul sprijinirii uniunii economice și monetare).
Care sunt valorile UE și ce presupun acestea
Am văzut așadar cum a luat naștere Uniunea Europeană, care sunt principalele instituții și tratatele care au pus bazele funcționării Uniunii. În cadrul acestui subcapitol, vom vedea care sunt valorile care stau la baza tuturor acțiunilor Uniunii Europene, de la înființare și până în prezent.
Deși valorile pot fi dificil de definit, totuși, ele ghidează comportamentul și obiectivele, prioritățile și acțiunile. Valorile oferă totodată și cadrul necesar, structura și arhitectura de susținere pentru constuirea și menținerea unor națiuni sau organizații.
Înainte de a vedea care sunt valorile europene, este necesară mai întâi o clarificare asupra a ceea ce reprezintă valorile, atât la nivel individual, cât și la nivel de grup, pentru a putea conchide asupra unei definiții a ceea ce sunt de fapt valorile europene.
Astfel, „la nivel individual, valorile sunt reprezentări sociale internalizate sau credințe morale la care oamenii apelează ca la un ultim raționament pentru acțiunile lor”, pe când, la nivel de grup, „valorile sunt script-uri sau idealuri culturale deținute în comun de către membrii unui grup”, sau, altfel spus, ele pot fi considerate «mintea socială a grupului». Astfel, „valorile, la care indivizii simt că trebuie să se supună ca membri ai unui anumit grup sau societate, sunt considerate a fi un liant care face posibilă viața socială în cadrul grupurilor. Cu toate acestea, valorile au creat și cadrul pentru dezvoltarea unor fricțiuni și a lipsei de armonie consensuală în interacțiunile dintre grupuri. Valorile stau astfel în centrul întreprinderii umane; sunt încorporate în sistemele sociale, ele sunt ceea ce face posibilă ordine socială și rezistența la schimbare. Valorile nu sunt trăsături pur și simplu individuale; ele sunt acorduri sociale cu privire la ceea ce este drept, bun, de prețuit”.
Cu alte cuvinte, putem considera că valorile Uniunii Europene pot fi definite ca fiind idealuri sau credințe deținute în comun de către cetățenii statelor membre ale UE, cărora trebuie să se supună atât cetățenii, cât și instituțiile, în toate acțiunile pe care le desfășoară. Valorile definite ca fiind comune membrilor UE pot fi considerate un liant care face posibilă atât viața și ordinea socială, cât și cea politică, culturală, economică. Ele devin astfel acorduri sociale cu privire la ceea ce este drept, bun, de prețuit și de neîncălcat sub nici o formă în cadrul Uniunii Europene.
Având acum o bază teoretică asupra a ceea ce sunt valorile, aflăm faptul că, conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Întrucât în cadrul acestui capitol ne propunem să urmărim apariția, evoluția și conturarea conceptului de valori comune ale UE în tratatele fondatoare, începând cu Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și până la Tratatul de la Lisabona, este necesar să menționăm faptul că, valori precum libertatea și respectarea drepturilor omului își au rădicinile în Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care este un catalog al drepturilor fundamentale, elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953.
Nu trebuie însă să confundăm noțiunea de «valori» cu noțiunea de «drepturi». Plecând de la definiția valorilor drept credințe deținute în comun de către statele membre ale UE, cărora acestea trebuie să se supună, putem să considerăm faptul că, pentru ca acestea să fie respectate în diversele acțiuni întreprinse, ar fi necesară o reglementare la nivel juridic a acestora, în cazul de față, existând o astfel de reglementare prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Istoria și evoluția societăților europene au făcut însă ca libertatea și respectarea drepturilor omului să ajungă să fie astăzi considerate nu numai drepturi, ci și valori ale UE, regăsindu-le astfel între valorile comune care stau la baza Uniunii Europene.
Conturarea noțiunii de valori comune în tratatele UE
Plecând de la această premisă conform căreia valorile și drepturile sunt două noțiuni diferite dar importante în egală măsură, care se completează reciproc, și ținând seama de faptul că Convenția Europeană a Depturilor Omului a fost semnată încă din anul 1950 și de către statele fondatoare ale C.E.C.O, putem presupune că prevederile Convenției vor fi considerate ca incluse 'de la sine' și respectate în toate tratatele Uniunii Europene. În paginile ce urmează vom urmări însă apariția, evoluția, conturarea și nu în ultimul rând, menționarea și enumerarea ca atare a valorilor comune ale UE în tratatele fondatoare, începând cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și până la Tratatul de la Lisabona.
Valorile UE în Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO, 1951) și în Tratatele de la Roma (Tratatele CEE și EURATOM, 1957)
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat în 18 aprilie 1951 (și intrat în vigoare la 23 iulie 1952) de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda, avea ca scop să creeze o relație de interdependență între industriile cărbunelui și oțelului din cele șase state semnatare, pentru ca nicio țară să nu își mai poată mobiliza forțele armate fără știrea celorlalte. Această decizie a dus la eliminarea neîncrederii și a tensiunilor acumulate pe durata celui de-al doilea război mondial. Fiind un tratat ce avea, în esență, un scop de natură economică și comercială, nu se vorbește deloc despre existența unor valori comune ale comunității nou formate. Mai mult, cuvântul «valoare» apare în textul tratatului de doar zece ori, de fiecare dată cu referire la cantități sau sume de bani. Obiectivele enunțate în art. 2 al tratatului sunt: dezvoltare armonioasă a activităților economice, expansiune economică, stabilitate, creșterea nivelului de trai, crearea de locuri de muncă și creșterea productivității. Cum putem lesne observa, toate aceste obiective au un scop de natură economică care asigură, în principal, ordinea economică și, prin extindere, ordinea socială. Aceste obiective enunțate în Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului nu sunt asumate ca valori ale Comunității; ele sunt de fapt obiective secundare care definesc acordul celor șase state asupra a ceea ce urmăresc în această Comunitate. Nefiind însă asumate ca valori și enunțate ca atare, acestea nu pot fi astfel considerate un acord social care definește ceea ce este drept, bun, de prețuit și de neîncălcat în cadrul Comunității, rămânând astfel doar la nivel de obiective urmărite.
În ceea ce privește Tratatele de la Roma, în Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, semnat la data de 25 martie 1957, se menționează scopul chiar din art. 1: „Comunitatea are misiunea să contribuie, prin stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu celelalte țări”. Cuvântul «valoare» apare și aici de doar patru ori, cu referire la cantități sau nuanțe de sens ale unor cuvinte. Printre obiectivele care au stat la baza constituirii acestei Comunități, menționăm: dezvoltarea, cercetarea și diseminarea cunoștintelor tehnice, protecție sanitară a populației, facilitarea investițiilor, garantarea că utilizarea materialelor nucleare nu este deturnată, dreptul de proprietate asupra materialelor, libera circulație a capitalurilor pentru investiții în domeniul nuclear, libera circulație a specialiștilor în domeniul nuclear, promovarea progresului pe căi pașnice, etc. Și în cazul acestui tratat, scopul principal este unul tot de natură economică, care nu enunță niște valori comune ale Comunității, ci doar niște obiective pe care le urmărește. Cu toate acestea, putem observa un prim început de conturare și enunțare expresă a ideii de libertate, libertate care astăzi avea să devină una din valorile fundamentale ale Uniunii Europene.
În cazul Tratatului de Instituire a Comunității Economice Europene, semnat tot în 25 martie 1957 de către aceleași șase state (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda), scopul asumat este acela de a „promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice în cadrul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, stabilitate crescută, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre”. Obiectivele enunțate sunt: eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative pe piața mărfurilor, tarif vamal comun, abolirea obstacolelor ce stau în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, politici comune în domeniul agriculturii și transporturilor, coordonarea politicilor economice, dezvoltare economică și socială, etc. Și în acest caz, ținta primară a acestor obiective este una de natură economică, nefiind enunțate și asumate niște valori comune ale statelor semnatare. Cu toate acestea, și aici putem observa începutul unei conturări din ce în ce mai precise a principiului libertății.
În cazul acestor tratate, statele semnatare erau membre și în Consiliul Europei din 1949, respectiv 1950 în cazul Germaniei. Cu toate acestea, drepturile și libertățile cetățenilor nu sunt menționate în articolele tratatelor de instituire a Comunităților. Motivarea ar putea consta în faptul că scopul creării acestor comunități este unul de natură economică, însă nici o activitate economică nu ar trebui să fie desfășurată fără măcar a menționa faptul că, în demersurile și acțiunile întreprinse, statele în cauză se obligă să asigure și să respecte drepturile și liberățile fundamentale ale omului.
Valorile UE în Actul Unic European (1987)
Actul Unic European, semnat la data de 17 februarie 1986 de către de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, Irlanda, Regatul Unit și Danemarca (ultimele trei state aderate la Comunitate în 1973) și Grecia (în 1981), avea ca scop reformarea instituțiile în vederea aderării Portugaliei și Spaniei și accelerarea procesului de luare a deciziilor în contextul pregătirilor pentru crearea pieței unice. Astfel, principalele schimbări sunt legate de extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, crearea procedurilor de cooperare și aviz conform care sporesc influența Parlamentului European.
În art. 1 se menționează obiectivul comun al membrilor Comunităților și anume acela că statele trebuie să contribuie împreună la realizarea unui progres concret în vederea unității europene, specificându-se că, în demersurile lor, Comunitățile se vor baza pe tratatele constitutive și pe actele adiționale ale acestora.
Fiind un tratat care vine să aducă, în principal, schimbări normative, nici în cadrul acestuia nu se vorbește de existența unor valori comune, cuvântul «valoare» neapărând nici măcar o dată în textul tratatului, sub nici un fel de referire. În schimb, este pentru prima dată când într-un tratat al Comunităților (de data aceasta cu doisprezece state membre, după aderarea Spaniei și Portugaliei în 1986) se face referire la respectarea Convenției Drepturilor Fundamentale ale Omului și la determinarea statelor membre de a „lucra împreună pentru a promova democrația ca bază pentru drepturile fundamentale recunoscute în constituțiile și legile Statelor Membre, în Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și în Carta Socială Europeană, în special a libertății, egalității și justiției sociale”.
Valorile UE în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, 1993)
Tratatul de la Maastricht, semnat la data de 7 februarie 1992 de către cele doisprezece state membre, intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, avea ca scop să pregătească realizarea uniunii monetare europene și să introducă elemente ale uniunii politice (cetățenie, politică externă comună, afaceri interne). Schimbările esențiale produse au fost: crearea Uniunii Europene și introducerea procedurii de codecizie, care conferă Parlamentului un rol mai important în procesul decizional. Au fost introduse și noi forme de cooperare între guvernele statelor membre, de exemplu în domeniului apărării, justiției și afacerilor interne.
Cu privire la valori, cuvântul «valoare» apare în textul acestui tratat de cincisprezece ori, pentru prima dată într-un tratat european făcându-se referire o singură dată la valori în sensul urmărit în cadrul acestei lucrări. Astfel, în cadrul Titlului V, „Dispoziții privind politica externă și de securitate comună”, în art. J1, alin. 2, se menționează: „Obiectivele politicii externe și de securitate comună trebuie să: apere valorile comune, interesele fundamentale și independența uniunii”. Este deci pentru prima dată când în cadrul unui tratat european se menționează termenul de «valoare» cu referire la sensul definit mai sus al valorilor și anume, acela de ideal sau credință deținute în comun de către cetățenii statelor membre ale UE, cărora trebuie să se supună atât cetățenii, cât și instituțiile în toate acțiunile pe care le desfășoară. Deși menționată pentru prima dată, tratatul nu detaliază noțiunea de «valori comune», nespecificând care sunt aceste valori. Referirile cu privire la respectarea Convenției Drepturilor Fundamentale ale Omului sunt făcute și în acest tratat unde, în plus, tot în Titlul V, „Dispoziții privind politica externă și de securitate comună”, art. J1, alin. 2, tot pentru prima dată se menționează, printre obiectivele politicii externe și de securitate comună, și principiul de «stat de drept»: „dezvoltarea și consolidarea democrației și statului de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
Valorile UE în Tratatul de la Amsterdam (1999)
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 2 octombrie 1997 de către cele 15 state membre (după aderarea Finlandei, Suediei și Austriei în 1995) și intrat în vigoare la 1 mai 1999, are ca scop reformarea instituțiilor UE în vederea pregătirii extinderii către noi state membre. Schimbările esențiale aduse țin de modificarea, renumerotarea și consolidarea tratatelor anterioare, dar și de realizare unui proces decizional mai transparent.
Referitor la valori, Tratatul de la Amsterdam menționează și el necesitatea apărării unor «valori comune» ale Uniunii, dar tot ca pe un obiectiv al politicii externe și de securitate comună, în cadrul Titlului V, „Dispoziții privind politica externă și de securitate comună”, art. J1, alin. 1: „apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a integrității Uniunii în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite”, fără însă a le identifica. La fel ca și Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam menționează respectarea drepturilor și libertăților omului și a statului de drept: „Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a statului de drept, principii care sunt comune Statelor Membre”.
Așadar, nici în acest tratat nu sunt enunțate și specificate explicit care sunt valorile comune, ele fiind menționate în tratat doar ca unul din principiile care stateau, pe atunci, la baza politicii externe și de securitate comună a Uniunii Europene. Cum vom vedea în capitolele ce urmează, abia în tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009, aceste principii vor deveni ceea ce astăzi numin valorile comune ale Uniunii Europene.
Valorile UE în Tratatul de la Nisa (2003)
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 de aceleași cincisprezece state membre, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, are ca scop reformarea instituțiile pentru ca UE să poată funcționa eficient și după extinderea la 25 de state membre preconizată pentru anul 2004. Schimbările aduse țin de enunțarea unor noi metode pentru modificarea componenței Comisiei și redefinirea sistemului de vot în cadrul Consiliului.
Tratatul vorbește despre «valoari» tot în cadrul capitolului dedicat politicii externe și de securitate comună, menționând că: „apără valorile și servește interesele Uniunii în ansamblul său, afirmându-i identitatea ca forță coerentă pe scena internațională”. Despre statul de drept și respectarea drepturilor și libertăților omului, tratatul vorbește în capitolul „Cooperare economică, financiară și tehnică cu țări terțe”, menționând în art. 181a, alin. 1: „Politica comunitară în acest domeniu contribuie la obiectivul general de dezvoltare și consolidare a democrației și a statului de drept, precum și a obiectivului de respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
Așadar, nici în acest tratat nu sunt identificate și enunțate explicit valorile comune ale Uniunii, și, la fel ca în tratatele anterioare, unde deși era menționată apărarea unor valori comune, aceasta era făcută în cadrul capitolului referitor la politica externă și de securitate comună. De aici putem conchide faptul că valorilor comune ale UE, așa cum erau precizate în tratat, nu le este atribuit statutul de valori fundamentale, cel puțin nu în sensul definiției utilizate de noi în paginile anterioare, acela de credințe comune ale statelor membre ce trebuiesc urmate în toate acțiunile și activitățile, de acorduri sociale cu privire la ceea ce este drept, bun, de prețuit și de neîncălcat sub nici o formă în cadrul Uniunii Europene. Ele sunt menționate doar ca principii de urmat în acțiunile ce privesc relațiile externe și de securitate. Abia în Tratatul de la Lisabona, aceste valori vor fi definite explicit și vor apărea în cadrul primului titlu al tratatului, cu statutul de «valori comune» pe care se întemeiază Uniunea. Aceeași situație este valabilă și în cazul drepturilor și liberăților fundamentale și a statului de drept, ele devenind, odată cu Tratatul de la Lisabona, valorile fundamentale pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Valorile UE în Tratatul de la Lisabona (2009)
Tratatul de la Lisabona, semnat în 13 decembrie 2007 de către cele 27 de state membre (plus Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia aderate în 2004 și Bulgaria și România aderate în 2007), intrat în vigoare în 1 decembrie 2009, are ca scop transformarea UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă să abordeze, la unison, problemele globale. Principalele schimbări aduse țin de o putere sporită conferită Parlamentului European, schimbarea procedurii de vot în cadrul Consiliului, posibilitatea inițiativei cetățenești, funcția de președinte permanent al Consiliului European, funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu diplomatic al UE. În același timp, tratatul menționează foarte clar atribuțiile care revin Uniunii, care revin statelor membre și atribuțiile care sunt comune Uniunii și statelor membre. Totodată, oferă cetățenilor europeni o Carta a Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care recunoaște o serie de drepturi personale, civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor UE și ale rezidenților de pe teritoriul Uniunii și le înscrie în legislația europeană. Carta a fost constituită în iunie 1999, când Consiliul European a inclus în interiorul aceasteia principiile generale stabilite în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului din 1950, pe cele care derivă din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și pe cele din convenții internaționale ale Consiliului Europei, Națiunilor Unite (ONU) și ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM). Conferind drepturilor fundamentale mai multă claritate și vizibilitate, Carta instaurează securitate juridică în interiorul UE. În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei i-a fost conferită aceeași forță juridică obligatorie ca cea a tratatelor.
În ceea ce privește valorile comune ale Uniunii Europene, tratatul menționează pentru prima dată care sunt aceste valori și le enumeră în primul capitol al tratatului, nu ca parte integrată a vreunei politici comune. Astfel, conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, se declară faptul că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
După această scurtă incursiune în evoluția istorică a tratatelor și a conturării ideii de valori comune ale UE, putem aprecia ca fiind remarcabil nu numai faptul că comunitatea a crescut de la șase țări în 1951, la nouă în 1973, la doisprezece în 1986, la cincisprezece în 1995, la douăzeci și cinci în 2004, la douăzeci și șapte în 2007 și respectiv la douăzeci și opt de state membre în 2013, ci și faptul că aceasta s-a dezvoltat de la o comunitate a cărbunelui și oțelului la o piață comună, îndreptându-se acum spre o uniune nu doar economică, ci și monetară și devenind în prezent o entitate care poate fi cel mai bine descrisă ca o comunitate de valori comune.
Astăzi, statele membre ale UE, întinse pe o suprafață de peste 4 milioane de km², numărând peste 505 milioane de locuitori, vorbitori a 24 de limbi oficiale, sunt unite de aceste valori fundamentale. Este evident faptul că fiecare dintre țările care formează Uniunea Europeană are propriul interes național și propriul mod de a face lucrurile. Cu toate acestea, un lucru este comun tuturor: ca state membre ale UE, toate și-au asumat promovarea următoarelor valori: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului și a drepturilor minorităților, declarând, de asemenea, că pe teritoriul lor sunt respectate în mod corespunzător următoarele principii: pluralismul, nediscriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea și egalitatea între sexe.
Obiectivele UE sunt, de asemenea, enunțate în mod explicit în art. 3: promovarea păcii, a valorilor europene și a bunăstării populației sale; securitate și justiție fără frontiere interne; o piață internă în care concurența este liberă și nu este denaturată; o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor; justiția și protecția socială; solidaritatea între generații și între statele membre; și respectul pentru diversitatea lingvistică și culturală. Lista obiectivelor este lungă. Ce putem însă remarca este faptul că fiecare reflectă, într-un fel sau altul, ceea ce poate fi numit valori europene, valori care, am putea spune că, prin definiția lor determină modul de viață european, întărind vocea Europei în lume și servind drept model pentru alte națiuni.
Astefel, vom vedea ce presupun mai exact valorile comune ale Uniunii Europene și care este esența seminifcației lor:
demnitatea umană
Pentru a înțelege la ce se referă demnitatea, Titlul I – Demnitatea, din Carta Drepturilor Fundamentale asigură: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate.
libertatea
Titlul II – Libertățile, din Cartei Drepturilor Fundamentale asigură: dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare.
democrația
Conform DEX, democrația se definește drept o “formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea”. Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona este astfel acela de a promova o democrație europeană care să ofere cetățenilor ocazia de a se preocupa de UE și de a se implica în funcționarea și dezvoltarea acesteia.
egalitatea
Titlul III – Egalitatea, din Cartei Drepturilor Fundamentale asigură: egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap.
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților
Drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor care aparțin minorităților, sunt respectate în interiorul și de către Uniunea Europeană prin intermediul tuturor prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene pe care aceasta le conferă cu aceeași forță juridică obligatorie ca cea a tratatelor.
statul de drept
O definiție scurtă a statului de drept spune că „statul de drept este coloana vertebrală a democrației constituționale moderne”, însă conceptul de «stat de drept» este unul mult mai complex și va fi analizat în detaliu în subcapitolul următor.
În concluzie, articolul 2 din TUE cere respectarea acestor valori comune statelor membre ale UE, deși unele dintre ele pot fi condiționate de diferite caracteristici juridice, politice și culturale ale fiecărui membru. Cum sublinia și prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans: „există situații care nu intră sub incidența legislației UE, și nu se poate spune că ating pragul pentru activarea articoluli 7, dar care întradevăr constituie motive de ingrijorare cu privire la respectarea statului de drept într-un anumit stat membru”.
Cu toate acestea, valorile protejate de articolul 2 din TUE reprezintă valorile comune, fundamentale și intangibile care condiționează atât aderarea lu UE, cât și păstrarea și consolidarea relațiilor cu UE și statele membre.
Legătura dintre valorile UE și statul de drept
Așadar, valorile fundamentale ale UE sunt esențiale pentru integrarea europeană iar definirea statului de drept ar fi trebuit să fie o chestiune proritară încă de la apariția criteriilor de la Copenhaga în 1993, când, pentru a orienta statele candidate asupra reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare.
Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană, formalizate la Summitul de la Copenhaga din 1993, sunt următoarele:
1. Criteriul politic: existența unor instituții stabile care să garanteze ale democrația, statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților;
2. Criteriul economic: existența unei economii de piață funcționale, capabile să facă față presiunilor competitive și forțelor de piață din cadrul UE;
3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
Criteriile convenite la summitul de la Copenhaga vin ca o completare a condițiilor de bază pentru a deveni membru al UE, și anume identitatea europeană, consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”). Ulterior, la Consiliul European de la Madrid (1995), criteriile de mai sus au fost completate cu încă unul:
4. Existența unor structuri administrative și judiciare care vor permite adoptarea și aplicarea acquis-ului comunitar, această condiție urmând să asigure că extinderea Uniunii Europene nu va periclita realizările Comunității și procesul de integrare convenit la Maastricht (1993).
Știind care sunt criteriile de aderare și cunoscând faptul că respectarea statului de drept este unul dintre aceste criterii, dar și una dintre valorile comune ale UE, apar inevitabil, următoarele întrebări: ce este statul de drept, putem defini standardele statului de drept la nivel european, există un model european al statului de drept care să aibă la bază standarde și valori comune?
Ce este statul de drept?
Înainte de a vedea ce este de fapt statul de drept și ce presupune acesta, câteva noțiuni istorice. Aflăm dintr-un articol scris de prof. Radu Carp, faptul că expresia «statul de drept» a fost folosită pentru prima dată în jurul anului 1500. În 1607, judecătorul englez Sir Edward Coke folosea o expresie similară cu sensul statului de drept, iar în 1610 termenul de «stat de drept» se regăsea într-o petiție adresată de Camera Comunelor regelui James I al Angliei. Despre «statul de drept» vorbesc și John Locke în „Al doilea tratat despre cârmuire” la sfârșitul sec. al XV-lea și Montesquieu în „Despre spiritul legilor” în prima jumătate a secolului al XVI-lea. «Statul de drept» este, de asemenea, menționat în dicționarul lui Samuel Johnson din 1755. Ideea că nimeni nu este mai presus de lege este strâns legată de perioada de elaborare a constituției Statelor Unite, în anul 1787. Constituția Massachusetts din 1780 declara și ea că are ca scop să stabilească „un guvern al legilor și nu al oamenilor”. Expresia «statul de drept» devenie un concept cu sens universal în 1885, prin intermediul lucrării lui A.V. Dicey, „Introducere în studiul Dreptului Constituțional”, care expune trei aspecte ale «statului de drept»: a) nici un om nu poate fi pedepsit sau făcut să sufere prin lege, cu excepția în care există o normă de drept distinctă, stabilită în mod legal în fața instanțelor de drept comun din țara sa; b) fiecare om, indiferent de rangul sau statutul lui, este supus dreptului comun al țării și jurisdicției tribunalelor oridinare; c) putem spune că Constituția este predominată de statul de drept datorită faptului că principiile generale ale Constituției (…) sunt rezultatul unor decizii judecătorești care stabilesc drepturile persoanelor private în cazuri speciale aduse în fața instanțelor.
Ce este, în fapt, statul de drept, tot nu a fost însă clarificat. Astfel, Stefanie Ricarda Roos ne spunea într-un studiu realizat în 2008 că: „statul de drept poate fi înțeles ca un regim juridico-politic în care legea îngrădește statul și autoritățile sale – legislativă, executivă și judecătorească – prin promovarea anumitor libertăți și crearea unei ordini și predictibilități în modul de funcționare al țarii. Altfel spus, «statul de drept» este un sistem care încearcă să protejeze drepturile cetățenilor de utilizarea arbitrară și abuzivă a puterii de stat. Conform acestei definiții, «statul de drept» este considerat o premisă necesară și o condiție de bază a oricărui sistem democratic”.
Tot S.R.Roos ne spune că, pentru ca un stat să poată fi numit «stat de drept», acesta trebuie să asigure câteva elemente cheie:
„Separația puterilor,
Legalitate în administrație,
Garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și egalitate în fața legii”.
Statul de drept este așadar «coloana vertebrală» a oricări democrații, iar în cazul de față în care ne situăm în contextul Uniunii Europene, acesta este unul dintre principiile fondatoare care decurge din tradițiile constituționale comune ale tuturor statelor membre UE și, ca atare, una dintre principalele valori pe care se bazează astăzi Uniunea.
Statul de drept este prevăzut în art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, tratatul de la Lisabona), precum și în preambulul tratatului și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acesta este și motivul pentru care, în conformitate cu art. 49 din TUE, respectarea statului de drept este o condiție prealabilă pentru aderarea la UE: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii”.
Alături de democrație și drepturile omului, statul de drept este unul dintre cei trei piloni ai Consiliului Europei și este aprobat în preambul la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).
Ce înseamnă «statul de drept» pentru fiecare stat membru, care este conținutul exact al principiilor și standardelor care decurg din acesta, sunt elemente care pot varia la nivel național, în funcție de sistemul constituțional al fiecărui stat membru. Pentru a minimaliza astfel de incertitudini care pot apărea la nivelul UE, Comisia Europeană a înțeles că aceste standarde trebuie să fie formalizate sub forma unor principii generale clare, care să definească statul de drept.
Astfel că, luând în considerare jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și pe cea a Curții Europene a Drepturilor Omului și documentele întocmite de către Consiliul Europei, Comisia Europeană furnizează o listă a acestor principii care definesc semnificația de bază a «statului de drept» ca valoare comună a Uniunii Europene:
Legalitatea – principiu care se referă la o procedură transparentă, democratică și pluralistă de adoptare a legilor;
Siguranța juridică – principiu potrivit căruia legile sunt caracterizate de claritate și predictibilitate, iar modificarea lor nu poate avea efecte retroactive;
Interzicerea arbitrariului puterii executive – principiu care se referă la intervenția autorităților publice și la exercitarea puterii acestora astfel încât orice intervenție a statului să aibă o bază legală și să se supună legii;
Control judiciar independent și eficient – potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană este o uniune bazată pe statul de drept în care actele instituțiilor pot fi contestate pentru a verifica compatibilitatea lor cu Tratatele, principiile generale de drept și drepturile fundamentale. Acest principiu include și respectarea drepturilor fundamentale ale omului și dreptul acestora la o protecție eficientă din partea justiției;
Dreptul la un proces echitabil și separația puterilor – principiu potrivit căruia un proces echitabil nu poate fi garantat decât de o instanță care este independentă de puterea executivă. Așadar, conceptul de «separația puterilor» este esențial pentru existența unui «stat de drept». Curtea folosește termenul de «separație operațională a puterilor» care desemnează un control judiciar independent și eficient, fiind evidențiat faptul că dreptul Uniunii Europene nu exclude ca un stat membru să exercite simultan funcții legislative, administrative și judiciare, cu condiția ca aceste funcții să fie exercitate cu respectarea principiului separației puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept;
Egalitate în fața legii – principiu de asemenea foarte important, motiv pentru care Curtea accentuează faptul că: „Este necesar să reamintim că principiul tratamentului egal este un principiu general al dreptului Uniunii Europene, stabilit de articolele 20 și 21 ale Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”.
Prin referirea constantă la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Comisia a arătat că aceste principiile care stau la baza statului de drept și care îl definesc, nu sunt noi, ele au o sursă de inspirație exactă. Astfel, putem concluziona faptul că respectarea statului de drept implică de la sine și existența unui sistem democratic și respectarea drepturilor fundamentale. Nu poate exista democrație și respectarea drepturilor fundamentale fără existența unui stat de drept și viceversa.
Valorile UE și statul de drept
Reluând, valorile comune ale UE sunt deci următoarele șase: respectarea demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Dând deoparte, pentru moment, valoarile «democrație» și «stat de drept», putem spune că celelalte valori (respectarea demnității umane, libertății, egalității și respectarea drepturilor omului) se pot rezuma foarte ușor doar la una, comasându-le pe toate sub incidența uneia singure: respectarea drepturilor omului (inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților) care sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și implică în mod automat respectarea «demnității umane» prin Titlui I al Cartei, a «libertății» prin Titlul II și a «egalității» prin Titlul III.
Considerând așadar că valorile «respectarea demnității umane, a libertății și a egalității» pot fi reprezentate în mod excepțional sub titulatura unei singure valori, «respectarea drepturilor omului», valorile comune ale UE se rezumă acum doar la trei: respectarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept.
Raportându-ne acum la concluzia subcapitolului anterior, conform căreia respectarea statului de drept implică de la sine și existența unui sistem democratic și respectarea drepturilor fundamentale, putem conchide fără nici o îndoială faptul că valorile «democrației și respectarea drepturilor omului» sunt incluse în înțelesul valorii «respectarea statului de drept». Nu poate exista deci nici democrație și respectarea drepturilor fundamentale fără existența unui stat de drept și nici stat de drept fără democrație și respectarea drepturilor omului.
Acestea fiind spuse cu privire la valorile Uniunii Europene și înțelegând care sunt și ce presupun acestea, vom vedea în capitolul următor care a fost momentul care a declanșat dezbaterea pe tema necesității protejării acestor valori, care sunt instrumentele și mecanismele pe care Uniunea Europeană le are la dispoziție pentru a sancționa nerespectarea valorilor comune, când, cum și dacă le-a aplicat vreodată și care sunt limitele de acțiune care îi sunt permise pentru protejarea acestora.
CAPITOLUL 2 – Cum sunt protejate valorile și statul de drept în Uniunea Europeană
Asistăm în ultimii ani la tot mai multe acțiuni și tentative ale statelor de a încălca statul de drept și principiile democratice. Fie că ne referim la cazul României anului 2012 când Guvernul schimba avocatul poporului cu o persoană din interiorul alianței de la guvernare, modifica prin ordonanță de urgență legea referendumului și restrângea prin același procedeu atribuțiile Curții Constituționale, acțiuni care afectau grav statul de drept, fie că vorbim despre cazul Ungariei referitor la modificarea Constituției în 2011 fără consultare populară și prin asigurarea unei majorități în Parlament în scopul restrângerii prerogativelor unor autorități independente precum Curtea Constituțională, Uniunea Europeană a intervenit, prin toate mijloacele existente, cu scopul de a face presiuni pentru a se reveni la o situație normală, în care statul de drept este respectat și funcționează în parametrii normali.
Deși au existat state membre care au încălcat valorile și statul de drept, până în prezent UE nu a activat sancțiunile pe care le are la dispoziție prin intermediul art.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv suspendarea dreptului de vot în Consiliul European. Așadar, conform unor autori, „aplicarea mecanismului de prevenirie și sancționare în conformitate cu articolul 7 din TUE nu au fost eficientă, în principal datorită abordării sale extrem de politice. Câteva cazuri relevante au apărut în ultimii ani, demonstrând refuzul instituțiilor UE implicate în aceste mecanisme de a acționa împotriva unui stat membru care ar încălca valorile UE”.
În aceste condiții, se poate afirma că asistăm la o criză a statului de drept și a democrației în unele țări membre ale UE? Explicația pentru aceste derapaje de la democrație o găsim în articolul prof. Radu Carp, care ne spune că „nu criza economică este explicația pentru derapajele de la democrație, ci apariția sau întărirea unor formațiuni politice de tipul Jobbik sau Ataka ce îmbină naționalismul cu populismul și pun discursul economic pe plan secund, prin oferirea de soluții fără legătură cu realitatea. Acestea preiau din electoratul tuturor partidelor, aflate la putere sau în opoziție, iar partidele tradiționale simt nevoia, prin măsurile mai puțin democratice pe care le pun în aplicare, să oprească transferul de simpatie și de voturi în direcția acestor partide. Ele sunt produsul unor frustrări economice pe care criza economică doar le-a potențat, acestea fiind prezente încă dinainte de aderarea la Uniunea Europeană. Asistăm la o contaminare puternică, pe baze de reciprocitate, între partide politice care nu împărtășesc aceeași ideologie: partidele de la putere sau din opoziție, indiferent că își asumă o identitate de dreapta sau de stânga, imită partidele populiste, acestea din urmă formulează propuneri și mai utopice, propuneri care sunt preluate și potențate de cele dintâi. O contaminare care nu este deloc benefică pentru democrație”.
Ce poate face însă UE în aceste situații, care sunt limitele în care poate acționa, ce instrumente are la îndemână și ce schimbări a considerat că este necesar să adopte, vom vedea în paginile ce urmează.
Partea I – Ce poate face UE pentru a-și proteja valorile și statul de drept în țările membre?
Ce poate face Uniunea Europeană în aceste situații, ce instrumente are la îndemână și până unde se poate întinde acțiunea sa, vom vedea în capitolele ce urmează, nu înainte de a înțelege care este cadrul instituțional și poziția în care se află UE și care îi oferă posibilitatea de a acționa și reacționa la aceste derapaje de la democrație și valorile comune în general.
2.1. Contextul instituțional și barierele de acțiune ale UE pentru protejarea valorilor și a statului de drept în țările membre
În Uniunea Europeană, care nu este un stat federal, în cazul în care sunt înregistrare derapaje de la democrație, nu se poate acționa/reacționa prin activarea unor instrumente eficiente, așa cum se întâmplă în cazul în care o entitate a unei federații acționează împotriva statului de drept. Statul federal poate fi definit ca „structura constituțională care administrează competențele delegate de către statele federate”, iar statele federate sunt „entitățile autonome care au delegat competențe statului federal”.
În cazul Uniunii Europene, intervenția în cazul încălcării statului de drept de către un stat membru a fost reglementată în următoarele tratate:
Tratatul de la Amsterdam (1997) – introduce posibilitatea intervenției UE, a posteriori, în cazul unor încălcări grave și repetate.
Cu privire la acest aspect, Tratatul de la Amsterdam prevede, conform art. F.1, faptul că „(1) Consiliul, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern și hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei și după avizul conform al Parlamentului European, poate constata existența unei încălcări grave și persistente de către un stat membru a principiilor enunțate la articolul F alineatul (1), după ce a invitat guvernul statului respectiv să își prezinte observațiile privind această situație.
(2) În cazul în care a avut loc o asemenea constatare, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului tratat pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot al reprezentantului guvernului statului membru respectiv în cadrul Consiliului. Procedând astfel, Consiliul ia în considerare eventualele consecințe ale unei asemenea suspendări pentru drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice.
Obligațiile care îi incumbă statului membru în cauză în conformitate cu prezentul tratat, indiferent de împrejurări, au caracter obligatoriu pentru statul respectiv.
(3) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să decidă în continuare modificarea măsurilor luate în conformitate cu alineatul (2) sau încetarea acestora, pentru a răspunde unor schimbări ale situației care l-au determinat să impună aceste măsuri.
(4) În temeiul prezentului articol, Consiliul hotărăște fără să țină seama de votul reprezentantului guvernului din statul membru în cauză. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea deciziilor prevăzute la alineatul (1). Majoritatea calificată se definește ca fiind aceeași proporție de voturi ponderate ale membrilor vizați ai Consiliului ca și cea stabilită la articolul 143 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Prezentul alineat se aplică și în cazul suspendării dreptului de vot în conformitate cu alineatul (2). (5) În sensul prezentului articol, Parlamentul European hotărăște cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor săi”.
Tratatul de la Nisa (2001) – a adăugat un mecanism preventiv în cazul unui risc de încalcare gravă;
Referirile privind adăugirile referitoare la existența unui mecanism preventiv sunt surprinse în articolul 7 din Tratatul de la Nisa:
„(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei și după obținerea avizului conform al Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate constata că există un risc clar de încălcare gravă a principiilor enunțate în articolul 6 alineatul (1), de către un stat membru și îi poate adresa acestuia recomandările corespunzătoare. Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și, hotărând după aceeași procedură, poate cere unor personalități independente să prezinte într-un termen rezonabil un raport cu privire la situația din statul membru în cauză.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile.
(2) Consiliul, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei și după obținerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata existența unei încălcări grave și persistente a principiilor enunțate în articolul 6 alineatul (1), de către un stat membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să-și prezinte observațiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării prezentului tratat, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice .
Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul prezentului tratat rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a determinat să impună măsurile respective.
(5) În înțelesul prezentului articol, Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul reprezentantului statului membru în cauză. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea deciziilor menționate la alineatul (2). Majoritatea calificată este definită ca fiind aceeași proporție a voturilor ponderate ale membrilor Consiliului ca aceea stabilită la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Prezentul alineat se aplică și în cazul suspendării dreptului de vot în conformitate cu alineatul (3).
(6) În înțelesul alineatelor (1) și (2), Parlamentul European hotărăște cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor săi”.
Tratatul Lisabona (2007) – a simplificat și a adus câteva modificari ale procedurii, prin intermediul art. 7, ce va fi prezentat pe larg în paginile ce urmează.
Singurul mecanism pe care Uniunea Europeană îl are la îndemână în cazul încălcării valorilor și statului de drept este cel al suspendării dreptului de vot în Consiliul European, introdus încă din Tratatul de la Amsterdam. În pofida existenței acestei sancțiuni de care dispune astazi UE prin art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europenă (TUE), „s-a dovedit în cazul Austriei că enunțarea posibilității de a aplica acest mecanism nu a împiedicat cu nimic ascensiunea la putere a partidului FPÖ condus de Jörg Haider în 2000. Discuțiile de atunci vizau deasemenea instituirea unui mecanism care să împiedice ascensiunea partidelor extremiste la putere. Rezultatul a fost că Austria nu a primit nicio sancțiune, motivul fiind acela că nu s-a atentat la vreo valoare comună enunțată de tratatele europene. Ulterior, în cazul Slovaciei, ascensiunea unui partid extremist la guvernare în 2006 (Partidul Național Slovac), alături de social-democrații conduși, ca și în prezent, de premierul Robert Fico, a ridicat aceeași problemă dar invocarea precedentului austriac a oprit orice încercare de a sancționa în vreun fel această țară. Este foarte adevărat că în cele două cazuri prezența la guvernare a unor partide extremiste nu a dus la politici guvernamentale care să pună la îndoială existența statului de drept și nici pluralismul democratic”.
Deși există acest mecanism pe care Uniunea Europeană îl are la îndemână în cazul încălcării valorilor și statului de drept, cel al suspendării dreptului de vot în Consiliul European, bariera cea mai importantă care intervine în calea aplicării acestor sancțiuni este chiar o prevedere din Tratatul privind Uniunea Europeană, care, la art. 4, alin. 2 spune că: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”. Această prevedere înseamnă (și garantează în același timp) faptul că Uniunea Europeană nu poate interveni în politica statelor membre și nici asupra felului în care este aplicată Constituția unui stat membru. Dacă în calea intervenției Uniunii Europene nu ar exista o asemenea prevedere, aceasta ar intra în categoria statelor federale, situație asupra căreia nu s-a ajuns deocamdată la nici un consens.
Astfel, poziția în care se află Uniunea Europeană este una aproape imposibilă în ceea ce privește posibilitățile sale de acțiune în cazul încălcării de către un stat membru a valorilor și statului de drept. Deși pe de-o parte Uniunii îi lipsesc acele mecanismele eficiente de sancționare a derapajelor, pe de altă parte, și dacă ar avea la îndemână aceste mecanisme, ar trebui să se treacă la o formă de organizare federală, formă ce nu este încă împărtășită de cetățenii săi. Într-un discurs al Președintelui Comisiei Europene, ținut în septembrie 2012 în cadrul sesiunii plenare a Parlamentului European, acesta declara că, ideală pentru viitorul UE ar fi tranziția la o asemenea formă de organizare politică a Europei: „Haideți să nu ne temem de cuvinte: avem nevoie să facem pasul următor către o federație de state-națiune. Aceasta este ceea ce avem nevoie. Acesta este orizontul nostru politic”. Dar, așa cum observă și prof. Radu Carp, „spre deosebire de anii precedenți când doar pronunțarea cuvântului «federal» ar fi provocat dezaprobări ferme, de această dată liderii europeni nu au avut nimic de reproșat acestei viziuni, cel puțin la nivelul declarațiilor oficiale”.
Articolul 7 din Tratatul de la Lisabona
Respectarea statului de drept este o condiție indispensabilă pentru protecția tuturor valorilor fundamentale menționate la articolul 2 din TUE (Tratatul de la Lisabona). Principiile statului de drept asigură respectarea valorilor fundamentale – de exemplu, garantează că toți cetățenii sunt tratați în mod egal în fața legii și că autoritățile publice își exercită prerogativele în mod corect. Există deja proceduri de abordare a situațiilor în care o țară încalcă în mod repetat aceste principii. Cea mai aspră sancțiune este cea prevăzută la articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, care îi permite UE să suspende dreptul de vot al țării respective în Consiliul European, dacă încălcările sunt persistente.
Prevederi și acțiuni
Articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) stabilește un mecanism care să garanteze protecția valorilor fundamentale ale UE, cu un sistem de avertizare timpurie în cazul unui risc de încălcare și un mecanism de sancționare în cazul unei încălcări grave și persistente de către un membru. Până în prezent, acest articol nu a fost activat și, prin urmare, „obiectivele sale sunt departe de a fi fost atinse”. Acestea fiind spuse, art. 7 din Tratatul de la Lisabona prevede:
„(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeași procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice. Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a determinat să impună măsurile respective.
(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului European, Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.
Astfel, conform art. 7, înainte de hotărârea Consiliului de a suspenda „anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru”, procesul de constatare a existenței unei încălcări a valorilor prevăzute la art. 2 are mai multe etape: în primă fază, Consiliul poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a art.2, însă, înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză, adresându-i acestuia recomandări. Am putea spune că acesta este momentul în care UE avertizează de fapt statul respectiv de situația creată, punându-l în același timp în gardă. După această etapă, Consiliul European poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la art. 2, după ce a invitat acel stat membru să își prezinte observațiile. În acest moment, existența riscului devine o realitate, iar Consiliul poate decide să suspende anumite drepturi ale statului în cauză.
Articolul 7 instituie astfel un mecanism de prevenire, în cazul riscului încălcării valorilor comune de către un stat membru, și un mecanism de sancționare, în cazul încălcării acestor valori. Ambele mecanisme coexistă, dar activarea anterioară a primului mecanism nu este necesară pentru aplicarea celui din urmă.
Ce «ascund» prevederile art.7
Articolul 7 TUE lasă la latitudinea Consiliului (organul legislativ al UE) și a Consiliului European (organizație care are rolul de a defini orientarea și prioritățile politice generale ale UE) constatarea unei încălcări sau a unui risc de încălcare a valorilor comune prevăzute la art. 2. Scopul articolului 7 nu limitează acțiunile UE doar la domeniile reglementate de dreptul Uniunii și, „dacă se confruntă cu nerespectarea, UE poate să acționeze și în cazul unei încălcări într-un domeniu în care statele membre acționează la nivel intern. Ar fi contradictoriu să se limiteze posibilitățile de acțiunea ale UE și să se permită ca aceasta să ignore încălcările grave care pot apărea la nivel intern în statele membre”. Acest lucru înseamnă că Uniunea are posibilitatea să acționeze în caz de încălcare a valorilor comune, nu numai în domeniile de interes european, dar și în caz de încălcări ale valorilor UE într-un domeniu în care statele membre acționează în mod autonom.
Următoarea întrebarea care apare în acest moment este: cum se evaluează un „risc clar de încălcare gravă”, cum se determină gradul de „gravitate” și „persistență”? Noțiunea de încălcare «gravă și persistentă» a fost preluată de la dreptul internațional public, astfel, articolul 6 din Carta Națiunilor Unite prevede: „Un membru al Organizației Națiunilor Unite care a încălcat în mod persistent principiile cuprinse în prezenta Cartă, poate fi exclus din Organizație de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate”. De asemenea articolul 8 din Statutul Consiliul Europei prevede: „Orice membru al Consiliului Europei, care are a încălcat în mod grav Articolul 3 poate fi suspendat din drepturile sale de reprezentare (…)”.
Însă, pentru a răspunde acestor întrebări, ținând cont de mențiunea de mai sus conform căreia art. 7 instiuție două mecanisme, unul de prevenire și unul de sancționare, aflăm că punerea în aplicare a art. 7 presupune anumite condiții:
un „risc clar de încălcare gravă” a valorilor din articolul 2, pentru mecanismul de prevenire. Este vorba, la acest nivel, de o simplă potențialitate care exclude totuși riscuri eventuale. Această procedură le permite instituțiilor să avertizeze statul membru în cauză înainte ca riscul să devină realitate.
o „încălcare gravă și persistentă” a valorilor din articolul 2, pentru mecanismul de sancționare. Este vorba, în acest caz, de situația în care riscul devine realitate. Această încălcare trebuie să persiste în timp.
Pentru a determina gravitatea încălcării, o varietate de criterii vor trebui să fie luate în considerare, inclusiv scopul și rezultatul încălcării. În ceea ce privește scopul încălcării, de exemplu, s-ar putea lua în considerare măsurile naționale ofensatoare la adresa minorităților etnice, religioase sau imigranților. În ceea ce privește rezultatul încălcării, acesta ar putea viza una sau mai multe dintre principiile menționate la articolul 6. Chiar dacă este suficient ca doar una dintre valorile comune să fie încălcate sau în risc de a fi încălcate pentru activarea articolul 7, o încălcare simultană a mai multor valori ar putea fi o dovadă de gravitate a încălcării.
Dacă se constată o încălcarea „gravă”, Consiliul are posibilitatea, dar nu și obligația, de a impune sancțiuni. Puterile Consiliului și ale Consiliului European sunt supuse controlului democratic al Parlamentului European, care trebuie să le aprobe deciziile. Controlul Curții de Justiție nu vizează în schimb decât procedura.
O altă chestiune care pune semne de întrebare este dată de posibilitatea Consiliul European de a decide să suspende anumite drepturi, inclusiv dreptul de vot în Consiliul European. Această expresie, «anumite drepturi», nu poate fi folosită decât în mod expres în această formă, pentru a permite suspendarea și a altor drepturi decât dreptul de vot în Consiliu. Această formă a expresiei folosite ține cont de posibilitatea apariției unor situații foarte diverse, în fiecare caz în care art. 7 va fi invocat. Apare, inevitabil, o stare de incertitudinea creată de această sintagmă, «anumite drepturi», fără ca aceste drepturi să fie clar precizate. Astfel, definirea drepturilor ce pot fi suspendate este o chestiune ce ar trebui clarificată de UE.
2.2.3. Poziția statelor membre și a instituțiilor europene cu privire la necesitatea creării unui nou mecanism de protejare a valorilor UE
Începând cu anul 2000, Uniunea Europeană s-a confruntat de mai multe ori cu evenimente de criză în unele state membre, evenimente care au pus în lumină diverse probleme specifice în legătură cu respectarea statului de drept.
Justificarea apariției unui nou mecanism este considerată a fi o afirmație a președintelui Comisiei Europene în 2012, José Manuel Durão Barroso, care a reamintit faptul că, o uniune politică înseamnă, de asemenea, faptul că statul de drept, care constituie o valoare fundamentală a UE, trebuie consolidat, anunțând o inițiativă în acest sens: „avem nevoie de un set de instrumente mai dezvoltat, nu doar de alternativa dintre 'puterea slabă' a persuasiunii politice și 'opțiunea nucleară' a articolului 7 TUE”. Mai mult, încă din 2011, el atrăgea atenția public cu privire la atitudinea unor state membre care nu implementează și nu își îndeplinesc obligațiile asumate.
Necesitatea creării unui astfel de mecanism a fost întărită în data de 6 martie 2013, ca urmare a evenimentelor din Romania și Ungaria, când, Germania, Finlanda, Danemarca și Olanda trimiteau o scrisoare președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, semnată de miniștrii de externe Guido Westerwelle (Germania), Erkki Tuomioja (Finlanda), Villy Søvndal (Danemarca), Frans Timmermans (Olanda). Prin scrisoarea lor, aceștia solicitau crearea unui mecanism pentru protejarea și respectarea valorilor fundamentale ale UE dacă o țară membră încălcă principiile statului de drept. Scrisoare începe prin reafirmarea valorilor comune ale UE, care sunt „puntea de legătură care ține popoarele împreună”, adăugând faptul că, de respectarea acestor valori depinde credibilitatea proiectului european, acum când ne aflăm „în momentul în care Europa este profund zguduită de o criză de credibilitate, ca urmare a turbulențelor financiare din zona euro. Erodarea încrederii care s-a instalat se extinde mult dincolo de politica financiară și economică”. Acesta este motivul pentru care, „la acest moment critic în istoria europeană, este extrem de important ca valorile fundamentale consacrate în tratatele europene să fie protejate cu fermitate. UE trebuie să fie extrem de atentă atunci când aceste valori comune sunt puse în pericol oriunde în interiorul granițelor sale”, scriau cei 4 miniștrii de externe în scrisoarea lor, adăugând faptul că: „UE ar trebui să pună mai mare accent pe promovarea unei culturi a respectului pentru statul de drept în statele membre”. Pe lângă promovarea respectării valorilor și statului de drept, cei patru miniștrii propun și realizarea unui nou mecanism care să asigure respectarea statului de drept: „Nici procedurile consacrate în tratate, nici Carta UE privind drepturile fundamentale nu asigură suficiente instrumente (n.r. pentru a asigura respectarea valorilor fundamentale de către statele membre). Prin urmare, credem că este nevoie de un mecanism nou, mai eficient, pentru a apăra valorile fundamentale în statele membre”. Aceștia fac în finalul scrisorii și câteva propuneri cu privire la modalitatea de abordare a unui astfel de mecanism nou: „o varietate de opțiuni ar putea fi apoi analizate pentru a favoriza respectarea (n.r. valorilor fundamentale), inclusiv introducerea dialogului politic structurat, aducând problema în Consiliu într-un stadiu incipient, sau încheierea de acorduri cu caracter obligatoriu între Comisie și statul membru în cauză. În ultimă instanță, ar trebui să fie posibilă și suspendarea fondurilor UE”.
La câteva luni după scrisoare celor patru miniștrii de externe, în data de 6-7 iunie 3013, cu ocazia întâlnirii Consiliului „Justiție și Afaceri Interne”, se reconfirmă necesitatea respectării statului de drept, „având în vedere că respectarea statului de drept este o condiție prealabilă pentru protejarea drepturile fundamentale”, Consiliul invitând Comisia „să aibă în vedera realizarea unei dezbateri, în conformitate cu tratatele, privind eventuala necesitatea a construirii unei metode de colaborare sistematică pentru a aborda problemele legate de respectarea statului de drept”. Ca urmare a acestei solicitări, în timpul seminarului din august 2013, Comisia a avut o primă dezbatere de orientare cu privire la modalitatea de a proteja mai bine statul de drept în Uniunea Europeană.
Pe 3 iulie 2013, Parlamentul European (PE) își exprimă și el poziția cu privire la acest aspect ce ține de respectarea și întărirea statului de drept, adoptând o rezoluție care împărtășește opinia președintelui Comisiei Europene și a solicitării miniștrilor afacerilor externe ai Germaniei, Olandei, Danemarcei și Finlandei cu privire la crearea unui nou mecanism care să contribuie la respectarea și întărirea statului de drept în țările membre. Așadar, în rezoluția sa, PE „invită toate instituțiile UE să lanseze un proces de reflecție comună și dezbatere (…) cu privire la modul în care Uniunea trebuie echipată cu necesarul de instrumente care să asigure îndeplinirea obligațiilor prevăzute în tratat privind democrația, statul de drept și drepturile fundamentale, evitând orice risc de aplicare a unor standardelor duble între statele membre”.
În 21-22 noiembrie 2013 are loc la Bruxelles un forum, The Assises de la Justice, menit să genereze idei care să contribuie în mod direct la modelarea politicii Uniunii Europene în domeniul justiție în următorii ani. Și aici se remarcă necesitatea dezvoltării unui nou mecanism care să contribuie la întărirea statului de drept: „un prim pas ar putea fi dezvoltarea unui proces care să abordeze în mod eficient crizele statului de drept într-un stadiu incipient, în amonte de lansarea unor proceduri formale în temeiul articolului 7 din Tratatul UE”.
Ca urmare a necesității din ce în ce mai evidente de a proteja statul de drept, dar și ca răspuns la solicitările primite din partea statelor membre și a pozițiilor adoptate de instituțiile Uniunii, în 11 martie 2014 Comisia Europeană adoptă un nou mecanism de întărire a statului de drept în Uniunea Europeană.
Noul mecanism de întărire a statului de drept, preliminar aplicării art. 7
În cazurile în care mecanismele utilizate la nivel național pentru a asigura respectarea statul de drept încetează să mai fie eficiente, apare o amenințare sistemică la adresa statului de drept și, prin urmare, o amenințare la funcționarea UE ca un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne. În astfel de situații, UE trebuie să acționeze pentru a proteja statul de drept ca valoare comună a Uniunii.
Există situații care se încadrează în afara domeniul de aplicare al legislației UE și, prin urmare, nu pot fi considerate drept încălcări ale obligațiilor în temeiul tratatelor, dar reprezintă totuși o amenințare sistemică la adresa statului de drept. Pentru aceste situații, mecanismele de prevenire și sancționare ale articolul 7 din Tratatul UE se pot aplica. Cu toate acestea, mecanismul de prevenire al articolului 7 poate fi activat doar în cazul unei „risc clar de încălcare gravă” și mecanismul de sancționare al articolului 7 numai în cazul unei „încălcări grave și persistente” de către un stat membru a valorilor prevăzute la articolul 2.
Întrucât activarea mecanismului de sancționare al articolului 7 este mai dificilă și se impune doar ca ultimă soluție, noul mecanism a întărire a statului de drept, adoptat în martie 2014, prevede că UE va putea iniția un dialog cu țara în cauză într-o etapă anterioară aplicării art. 7. Cunoscută sub numele de „procedura premergătoare articolului 7”, aceasta va fi declanșată ori de câte ori se constată o amenințare de încălcare sistemică (nu punctuală) a principiilor statului de drept.
La conferința de presă organizată pentru adoptarea noului mecanism, Viviane Reding, vice-președinte al Comisiei Europene și însărcinat cu Justiția, Drepturile Fundamentale și Cetățenia, declara: „Statul de drept susține toate celelalte valori. Mai simplu spus: drepturile fundamentale ar fi o cochilie goală fără statul de drept”, menționând și faptul că „astăzi este o zi importantă pentru justiție în Europa: propunem un nou Mecanism pentru Întărirea Statului de Drept în UE; și prezentăm de asemenea și viziunea noastră despre cum ar trebui să arate viitorul justiției”.
Așadar, înțelegând acum importanța protejării statului de drept în UE, ne rămâne să înțelegem ce aduce nou acest mecanism și care sunt principalele sale caracteristici:
se bazează pe tratatele actuale ale UE, completând instrumentele existente, și anume procedura prevăzută la articolul 7 și procedurile Comisiei de constatare a neîndeplinirii obligațiilor;
se axează pe protejarea statului de drept, care reprezintă fundamentul tuturor valorilor pe care se bazează Uniunea. Prin garantarea respectării statului de drept, se garantează implicit și asigurarea protecției altor valori fundamentale;
poate fi activat în situațiile în care există o deficiență sistemică ce afectează integritatea, stabilitatea și buna funcționare a instituțiilor și a mecanismelor instituite la nivel național pentru asigurarea statului de drept;
se va aplica în același mod în toate statele membre și va funcționa pe baza acelorași elemente de referință cu privire la ceea ce se consideră a fi o amenințare sistemică la adresa statului de drept;
instituie un instrument de avertizare timpurie prin intermediul căruia se va răspunde amenințărilor la adresa statului de drept și care permite Comisiei să inițieze un dialog cu statele membre vizate pentru identificarea unor soluții înainte de a se recurge la mecanismele juridice existente prevăzute la articolul 7 din tratat;
Comisia Europeană are un rol central în acest cadru nou privind statul de drept, în calitatea sa de gardian independent al valorilor Uniunii.
Obiectivul acestui nou mecanism este de a permite Comisiei să identifice o soluție împreună cu statul membru vizat, pentru a preveni apariția unei amenințări sistemice la adresa statului de drept de natură să devină un „risc clar de încălcare gravă” ce ar putea declanșa aplicarea articolului 7. În cazul în care există indicii clare ale unei amenințări sistemice la adresa statului de drept dintr-un stat membru, Comisia poate lansa o procedură premergătoare procedurii prevăzute la articolul 7. Întregul proces se bazează pe un dialog continuu între Comisie și statul membru vizat, proces despre care Comsia va informa Parlamentul European și Consiliul cu regularitate și în detaliu.
Acest mecanism poate fi definit ca un proces alcătuit din trei etape (Anexa 1):
Evaluarea Comisiei
Comisia colectează și examinează toate informațiile relevante pentru a stabili dacă există indicii clare ale existenței unei «amenințări sistematice». În cazul în care ajunge la concluzia că aceasta amenințare este una reală, Comisia va iniția un dialog cu statul membru în cauză prin trimiterea „avizului său privind statul de drept”, care va constitui un avertisment pentru statul membru, și justificarea motivelor sale de îngrijorare. Comisia va da statului membru vizat posibilitatea de a răspunde.
Recomandarea Comisiei
În această etapă, cu excepția cazului în care chestiunea a fost deja soluționată în mod satisfăcător, Comisia va adresa statului membru în cauză o „recomandare privind statul de drept”. Prin acest document, Comisia recomandă ca problema identificată să fie rezolvată într-un termen stabilit și să informeze Comisia cu privire la măsurile luate în acest scop.
3. Monitorizarea recomandării Comisiei
Într-o a treia etapă, Comisia va monitoriza măsurile adoptate de statul în cauză ca urmare a recomandării. În cazul în care nu se ia nicio măsură satisfăcătoare în intervalul de timp stabilit, Comisia poate recurge la aplicarea articolului 7.
Noul mecanism privind întărirea statului de drept vine așadar să completeze procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (atunci când a fost încălcată legislația UE, în cazul de față, atunci când a fost încălcat art. 2) și așa-numita „procedură de la articolul 7” din Tratatul de la Lisabona, care, fiind cea mai strictă sancțiune, permite suspendarea drepturilor de vot în cazul unei „încălcări grave și persistente” a valorilor UE de către un stat membru.
Mecanismul de întărire a statului de drept vs. Mecanismul de Cooperare și Verificare
Întrucât ar putea interveni o situație de confuzie și s-ar putea înțelege că acest nou mecanism de întărire a statului de drept este o formă a Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) extinsă la nivelul tuturor statelor membre, este necesar să înțelegem care este rolul, ce presupune și cum a apărut MCV.
Necesitatea și utilitatea construirii unor mecanisme de monitorizare și evaluare au ca scop desemnarea nivelului de conformitate al statelor membre cu privire la aplicarea reglementărilor și utilizarea instrumentelor UE. Aceste mecanisme evaluează dacă o politică a avut succes în atingerea rezultatelor dorite și monitorizează măsura în care obiectivele acelei politici au fost îndeplinite.
Referitor la evaluarea statului de drept, cunoaștem foarte bine faptul că, dacă un stat membru dorește să devină membru al UE, evaluarea statului de drept este una dintre principalele condiții de aderare. Pentru evaluarea respectării statului de drept în țările deja membre a fost creat un astfel de mecanism de evaluare suplimentară, Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), aplicat până acum în cazul a două state membre ale UE: România și Bulgaria. Astfel, pentru a „netezi aderarea celor două țări și, în același timp, pentru a proteja funcționarea politicilor și instituțiilor sale, UE a decis să instituie un mecanism de cooperare și verificare”, special creat pentru a ajuta aceste două țări să abordeze și să depășească cu succes aceste „deficiențe restante”. Primele rezultate ale MCV aplicat României și Bulgariei au fost publicate de Comisia Europeană în data de 27 iunie 2007.
Diferența dintre cele două mecanisme, constă în faptul că mecanismul de întărire a statului de drept „privește funcționarea de ansamblu a puterilor, inclusiv cea executivă și legislativă”, în timp ce MCV „are în vedere o definiție mai puțin amplă a statului de drept, bazată pe independența justiției și pe crearea de mecanisme instituționale pentru combaterea corupției”. Astfel, „cele două mecanisme nu se suprapun, ci sunt complementare”.
În această situație, în care există ambele mecanisme, și MCV și mecanismul privind întărirea statului de drept, România și Bulgaria s-ar putea afla la un moment dat în situația de a fi supuse la evaluări suplimentare față de celelalte state membre, întrucât MCV va fi mecanismul aplicat în mod constant (raportul MCV fiind publicat o dată sau de două ori pe an), în timp ce mecanismul privind întărirea statului de drept va fi activat doar în cazul în care există „amenințări sistematice” la adresa statului de drept, ca o măsură de avertizare timpurie.
Posibile «reacții adverse» ale statelor membre
Opiniile pro asupra beneficiilor aduse de adoptarea acestui nou mecanism de întărire al statului de drept vor fi oare împărtășite de statele membre? Fie că vorbim de existența acestor două mecanisme (MCV și noul mecanism de întărire), cu posibilitate de aplicare în paralel în cazul României și Bulgariei (dacă acestea două se vor afla în situația de a încălca art. 2), fie doar de noul mecanism privind întărirea statului de drept, aplicabil tuturor celor douăzeci și opt de state membre, pot oare acestea să contribuie la apărarea și întărirea statului de drept și la respectarea valorilor comune în țările membre? Sau vor da naștere la posibile „reacții adverse”, precum apariția unei atitudini profund ostile față de Uniunea Europeană?
Care a fost reacția și atitudinea statelor membre când Uniunea Europeană a constatat existența unor „amenințări sistematice” și a încercat să întervină pentru apărarea statului de drept și a valorilor comune, vom vedea în partea a doua a acestui capitol, în cadrul studiilor de caz asupra situațiilor în care UE ar fi putut activa mecanismul prevăzut de art. 7 din Tratatul de la Lisabona.
Partea a II-a- Încercări de aplicare a mecanismului prevăzut de art. 7
Posibilități de aplicare a mecanismului prevăzut de art. 7 s-au ivit, de-a lungul timpului, în mai multe state precum Austria, Slovacia, Franța, Ungaria și România, care au încălcat la un moment dat valorile comune. În nici unul din cazurile țărilor menționate nu s-a ajuns însă la activarea sancțiunii prevăzute de art. 7, cea a suspendării dreptului de vot în Consiliul European dar, în cazul în care derapajele democratice ar fi fost repetate, putem doar să considerăm că această etapă ar fi fost cu siguranță luată în calcul.
Ce s-a întâmplat în fiecare caz, cum s-a ajuns la aceste derapaje care au făcut ca UE să se sesizeze, care a fost reacția și relația UE cu statul în cauză și de ce nu s-a ajuns niciodată la activarea mecanismului de sancționare prevăzut de art. 7, vom vedea în continuare.
Austria
„Statul de drept în Austria, definit prin independența sistemului judiciar și prin limitele legale pe care autoritățile politice trebuie să le respecte, este bine stabilit atât în constituția cât și în înțelegerea politicii de masă a țării”, ne spune un raport care evaluează nivelul statului de drept în anul 2014. Cu toate acestea, în anul 2000 UE ar fi putut sancționa Austria ca răspuns la formarea unui guvern de coaliție cu un partid extremist.
Contextul în care s-au produs evenimentele din Austria a fost creat de alegerile din octombrie 1999, care au condus la apariția primului guvern de coaliție care nu include Partidul Social Democrat (SPO) care guvernase, fie singur, fie în coaliție, în ultimii trezeci de ani. Deși SPO câștigase alegerile detașat, cu 33,2% procente, iar Partidul Popular Austriac obținuse și el 29,6% procente, Partidul Libertății s-a bucurat de o creștere neașteptată, obținând 26,9% din vot, în condițiile în care era un partid naționalist de extremă dreaptă, cu simpatii naziste evidente, al cărui lider, Jörg Haider era total împotriva extinderii UE către Europa Centrală. Pentru Haider, aderarea la UE a țărilor din est reprezenta o mare amenințare pentru Austria: „din momentul în care vom deschide frontierele, 200.000 de oameni vor veni aici, se vor stabili și vor căute locuri de muncă. (…) Extinderea este o declarație de război pentru toți oamenii harnici și muncitori din Austria. Cerem ca problema extinderii fi eliminată de pe agenda UE”, spunea Haider întro declarație din 1998.
După câteva încercări eșuate ale SPO de a forma un guvern, Partidul Popular Austriac (ÖVP) și Partidul Libertății (FPÖ) au deschis negocierile pe 25 ianuarie 2000, excluzând SPO din această formula de guvernare. La 1 februarie s-a ajuns la un acord între cele două partide, iar în data de 3 februarie, coaliția a fost aprobată de președintele Thomas Klestil.
Pentru că „consensul nescris stabilit încă de la cel de-al doilea război mondial a fost acela că, partidele de extremă dreaptă nu vor intra în guvernele țărilor europene. (…) Dar când guvernul ÖVP-FPÖ a fost format în anul 2000 în Austria, UE nu avea instrumentele politice pentru a reacționa în mod corespunzător. UE avea opțiunea de a evalua, de a amâna și, în cele din urmă, de a refuza aderarea unei țări, prin intermediul criteriilor de la Copenhaga privind respectarea democrației și a statului de drept, dar, odată ce o țară a intrat în UE devine neclar ce poate face UE în fața unei încălcări a principii și valorile sale fundamentale”, și pentru că guvernele europene se simțeau din ce în ce mai amenințate de ascensiunea partidelor de extermă dreaptă, reacțiile la nivelul Uniunii Europene cu privire la rezultatele alegerilor din Austria nu au întârziat să apară .
Această situație poate părea chiar ironică datorită faptului că, o țară care a făcut parte dintre inițiatorii creării unui mecanism îndreptat împotriva statelor membre care încălcă drepturile omului, a ajuns să fie guvernată de o coaliție care a devenit ea însăși o sursă de puternice preocupări legate de drepturile omului pentru alte state membre.
Astfel, în anul 2000, UE a suspendat oficial relațiile cu Austria iar cele 14 state membre, ca urmare a semnalului tras de prim-ministru al Portugaliei care deținea atunci președinția Consiliului, au anunțat că vor aplica sancțiuni Austriei. Maniera în care UE a luat această decizie a pornit de la dezbaterile politice asupra sancțiunilor, dezbateri care au fost purtate de doar câțiva lideri care au insistat asupra unui decurs «secret» cu privire la poziția UE referitor la situația din Austria și, ca rezultat, mai multe guverne, în special cele din rândul țărilor mai mici (Finlanda, Grecia și Irlanda) au fost puse în fața faptului împlinit atunci când președinția UE a emis declarația sa din 31 ianuarie 2000. Nici unul dintre cele două instituții europene care reprezintă dimensiunea supranațională, Comisia sau Parlamentul, nu au fost consultate cu privire la această declarație. Principalele măsuri împotriva Austriei au fost: înghețarea oricăror contacte bilaterale cu oficiali guvernamentali austrieci, retragerea sprijinului UE pentru austriecii care solicită funcții de conducere în cadrul organizațiilor internaționale, precum și nerecunoașterea ambasadorilor Austriei decât la nivel „tehnic”. Sancțiunile au intrat în vigoare la 4 februarie 2000, dar, în realitate, cele 14 state membre au acționat în numele unor principii europene, dar nu în numele UE. În baza planului pus la punct de cele 14 state membre, s-a ajuns la un acord pentru a crea o comisie a celor „Trei înțelepți” care să evalueze și să raporteze cu privire la angajamentul Guvernului Austriei față de valorile comune, în special în ceea ce privește drepturile minorităților, refugiați și imigranți, convenind să urmărească și evoluția de natură politică a FPÖ. Raportul a stabilit că drepturile menționate au fost respectate și în ceea ce privește protecția minorităților standardele au fost garantate într-o măsură și mai mare decât în multe alte state membre ale UE. Raportul făcut menționează chiar și faptul că Austria a fost singurul stat membru al UE care a ridicat la rang constituțional jurisprudența CEDO. În concluzie, raportul menționează că Austria nu încălcat drepturile omului și nici Tratatul privind Uniunea Europeană. În final, în raport se recomandă ca măsurile luate de statele membre ale UE să fie ridicată deoarece „ar putea deveni contraproductive din moment ce au dezvoltat deja sentimente naționaliste în țară”.
Așadar, sancțiunile nu au durat mult timp și, chiar înainte ca acestea să fie ridicate în mod oficial în luna septembrie a aceluiași an, acestea au fost subminate mai devreme la nivel național, ridicarea acestor sancțiuni fiind salutată de către toți cei implicați în această chestiune, inclusiv de către liderii statelor membre, de către cei care s-au opus de la început acestor sancțiuni și de însuși guvernul austriac, care și-a clamat o victorie morală.
Putem astfel concluziona faptul că, această ridicarea pripită a sancțiunilor la numai câteva luni a arătat și a demonstrat faptul că „liderii UE și-au dovedit atât lipsa de capabilitate cât și lipsa dorinței de a-și apăra o poziție durabilă, comună și coerentă pe această temă”. Mai mult, s-a dovedit și faptul că, „enunțarea posibilității de a aplica acest mecanism nu a împiedicat cu nimic ascensiunea la putere a partidului FPÖ condus de Jörg Haider în 2000. Discuțiile de atunci vizau deasemenea instituirea unui mecanism care să împiedice ascensiunea partidelor extremiste la putere. Rezultatul a fost că Austria nu a primit nicio sancțiune, motivul fiind acela că nu s-a atentat la vreo valoare comună enunțată de tratatele europene” și că încălcarea nu a fost gravă și persistentă.
În concluzie, incapacitatea de a aplica instrumentele UE și raportul celor „Trei înțelepți” a favorizat introducerea unui mecanism de prevenire. Acest mecanism a fost introdus ulterior de Nisa Tratatul, și corespunde, articolul 7, alineatul 1 din Tratatul UE existent.
Slovacia
Pentru a înțelege mai bine contextul despre care vorbim în Slovacia, în 17 iunie 2006 aveau loc alegerile parlamentare, alegeri în urma cărora, partidul social democrat, SMER, condus de Robert Fico, care obținuse doar 29,14% din voturi, a format o coaliție cu un partid ultra-naționalist, Partidul Naționalist Slovac (SNS) – care obținuse 11,73 procente și cu Partidul Popular – Mișcarea pentru o Slovacie Democratică (HZDS) – care obținuse 8,79 procente.
„Acest partid este în mod clar și evident extremist, rasist, intolerant și ultranaționalist. El reprezintă tot ceea ce noi respingem”, declara Martin Schultz, liderul european al grupului parlamentar de centru-stânga, cu referire la Partidul Naționalist Slovac. Grupul de centru-dreapta din Parlamentul European și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea prin intermediul liderul său german, Hans Gert Pottering, care sugera faptul că „Cei care au criticat Austria [când Partidul Libertății lui Jorg Haider s-a alăturat coaliției de centru dreapta a lui Wolfgang Schüssel în 2000] ar trebui să acorde acum aceeași atenție și Slovaciei”, adăugând că UE ar trebui să evite, în orice caz, aceleași „greșeli” precum sancțiunile introduse de unele țări împotriva Austria în 2000. În susținerea acestor afirmații și acuze, putem interpreta și sloganul SNS care spunea: „Suntem slovaci. Votați SNS! Pentru slovaci un guvern slovac!”, în încercarea de a se asigura că Partidul Coaliției Ungare (SMK), care acaparase practic votul minorității maghiare din Slovacia, nu va putea ajunge la guvernare.
După formarea guvernului care includea deci și Partidul Naționalist Slovac, premierul Fico a încercat să înlăture aceste critici, declarând că politicile sale vor fi „pro-europene” și asigurând că guvernul său a declarat război xenofobiei și extremismului, oferind și garanții precum că drepturile minorităților naționale nu au fost amenințate. Cu toate acestea, după intrarea SNS la guvernare, s-a înregistrat un număr tot mai mare de atacuri împotriva minorității maghiare și rome, situație care, alături de eforturile guvernării de a modifica legea minorităților a declanșat reacții la nivelul UE, reacții care s-au soldat cu suspendarea provizorie a SMER din Partidul Socialiștilor Europeni (PES) în data de 12 octombrie 2006, până în iunie 2007. Președintele PES, Poul Nyrup Rasmussen, declara atunci: „A fost o decizie dificilă faptul că PES a trebuit să suspende SMER din familia noastră politică. Dar principiile politice de bază nu poate fi sacrificate. PES nu crede că partidele membre pot intra la guvernare cu orice preț. Slovacia are nevoie de social-democrați, dar nu cu costul de a se compromite cu naționalismul extrem și xenofobia”.
Despre acestă decizie a PES, presa internațională scria: „Este pentru prima dată când blocul socialist european, care include 33 de partide din 28 de țări europene, a facut un astfel de pas”.
În concluzie, putem afirma faptul că, în cazul Slovaciei, „ascensiunea unui partid extremist la guvernare în 2006 (Partidul Național Slovac, SNS), alături de social-democrați (…) a ridicat aceeași problemă, dar invocarea precedentului austriac a oprit orice încercare de a sancționa în vreun fel această țară. Este foarte adevărat că în cele două cazuri prezența la guvernare a unor partide extremiste nu a dus la politici guvernamentale care să pună la îndoială existența statului de drept și nici pluralismul democratic”. Cu toate acestea, potrivit raportului Sustainable Governance Indicators, „2014 Rule of Law Report Legal Certainty, Judicial Review, Appointment of Justices, Corruption Prevention”, realizat de Bertelsmann Stiftung, sistemul judiciar slovac a suferit în mod tradițional de o calitate scăzută a deciziilor, cazurile de corupție au fost frecvente, iar nivelul de intervenție a guvernului în deciziile Curții a fost mereu ridicat. Guvernul Radičová (2010-2012) a încercat să abordeze aceste probleme prin creșterea transparenței, acces public la procedurile tribunalului și publicarea hotărârilor judecătorești pe internet, precum și prin schimbarea, recrutarea și promovarea judecătorilor din instanțele inferioare. Schimbările Ivetei Radičová au fost total diferite de cele ale președintelui Curții Supreme, Stefan Harabin, un aliat apropiat al lui Robert Fico, șeful guvernului precedent. Potrivit raportului din 2014 care evaluează nivelul statului de drept, ceastă polarizare politică a conturat de asemenea și rolul Curtii Constituționale. Politica slovacă a revenit însă la un model de luare a deciziilor care a fost notoriu la mijlocul anilor 1990, Curtea devenind arbitru care are ultimul cuvânt în soluționarea controverselor politice.
Franța
„Franța va continua să trimită în țara de origine toți cetățenii europeni care locuiesc ilegal pe teritoriul francez”, „Franța aplică cu scrupulozitate dreptul comunitar și respectă cu scrupulozitate legea republicii franceze”, acestea erau declarațiile oficiale date de Eric Besson, ministrul francez al Imigrației, Integrării, Identității Naționale și Dezvoltării la rezoluția adoptată de Parlamentul European la 9 septembrie 2010 privind „situația romilor și libera circulație în Uniunea Europeană”. În rezoluția sa, Parlamentul European (PE) și-a exprimat „îngrijorarea profundă cu privire la măsurile luate de autoritățile franceze care vizează romii și călătorii” și a cerut Franței „să suspende imediat expulzarea romilor”, cerând și Comisiei, Counsiliului și statelor membre să adopte această poziție.
Fundamentul acestei situații a fost declarația din 21 iulie 2010 a președintelui francez Sarkozy privind spațiul de securitate, ca răspuns la o serie de evenimente care i-au diminuat popularitatea. Astfel, guvernul francez adopta un pachet de măsuri care vizau în principal îndepărtarea romilor și a altor așa-numiți călători („gens du voyage”), cetățeni europeni din Bulgaria și România. Această inițiativă a dus la desființarea rapidă a așezămintelor ilegale și expulzarea a aproximativ 979 persoane în țările lor de origine, până la sfârșitul lunii august: „979 cetățeni români și bulgari aflați într-o situație ilegală au fost trimiși în țara lor de origine în perioada 28 iulie 27 august 2010, dintre care 151 prin constrângere și 828 de bună voie. Dintre cele 828 de plecări voluntare, 455 au plecat cu patru curse charter speciale. Urmatoarele zboruri sunt programate pe 14 și 30 septembrie”.
Situația romilor, cunoscută drept «l’affaire des Roms» în Franța a creat o reală tensiune instituțională la nivelul UE între guvernul francez și cele două instituții principale ale integrării europene, Comisia Europeană și Parlamentul European.
Primul răspuns al UE la această situație a venit la 25 august 2010, printr-o declarație scrisă a lui Viviane Reding, Vice Președinte al Comisiei Europene și Comisar european pentru Justiție, Drepturi Fundamentale și Cetățenie, „cu privire la situația romilor în Europa”, aceasta menționând faptul că „Comisia Europeană este pregătită să aibă un dialog foarte deschis, sincer și onest cu toate statele membre cu privire la maniera cea mai bună de să-și asuma – în conformitate cu tratatele și Carta drepturilor fundamentale a UE – responsabilitatea comună pentru romi. Fac apel în special la autoritățile franceze să se angajeze într-un astfel de dialog cu toate statele membre ale UE”, încheind prin a puncta că „Europa nu este doar o piață comună – este, în același timp, o comunitate de valori și drepturi fundamentale. Comisia Europeană va veghea la aceasta”. Comisia s-a ocupat apoi să realizeze o notă informativă cu privire la situația din Franța, dar, după o lună, a concluzionat că investigațiile ar trebui să continue. În această situație, nu a fost adoptată nici o măsură concretă, deși, contrar susținerilor guvernului francez care a negat acuzele aduse, legalitatea practicilor franceze a fost departe de a fi evidentă. A urmat apoi rezoluția PE din 9 septembrie 2010, adoptată cu 337 voturi pentru, care sublinia o poziție mult mai fermă decât cea a Comisiei, cerând suspendarea imediată a expulzărilor din Franța. Dezbaterile care au avut loc în interiorul PE s-au finalizat cu o poziție comună în ceea ce privește acuzarea atitudinii Comisiei de a nu fi condamnat acțiunile guvernului francez, făcând apel la Comisie, Counsilu și statele membre să intervină și să ceară Franței suspendarea expulzărilor.
La câteva zile după Rezoluția PE, Comisia a făcut o declarație care a reprezentat un pas important al poziției sale față de măsurile guvernului francez împotriva romilor: „discriminarea pe baza originii etnice sau a rasei nu își are locul în Europa. Este incompatibilă cu valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Autoritățile naționale care discriminează grupurile etnice în aplicarea legislației UE încalcă, de asemenea, și Carta drepturilor fundamentale a UE, pe care toate statele membre, inclusiv Franța, au ratificat-o”. Reding a menționat în final că „este deajuns” și că „nici un stat membru nu poate aștepta un tratament special, mai ales atunci când valorile fundamentale și legile europene sunt în joc. Acest lucru se aplică astăzi pentru Franța”, indicând intenția de a iniția proceduri împotriva Franței. Această intenție nu s-a materializat însă niciodată.
Evenimentele din Franța nu au făcut altceva decât să aducă noi dovezi cu privire la necesitatea de a concepe noi strategii prin care UE să răspundă mai bine acestor situații, strategii care să completeze setul de mecanisme deja existent pentru a asigura respectarea de către statele membre a legislația UE și a drepturilor fundamentale.
În ceea ce privește evenimentele din Franța, nu doar că a fost încălcată cetățenia europeană și dreptul la liberă circulație, dar a fost încălcată mai ales legislația privind drepturile fundamentale care stau la baza zonei europene de libertate, securitate și justiție, drepturi care sunt garantate prin art. 2 dar și prin art. 3, alin 2 din Tratatul de la Lisabona: „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen”. Protecția cetățenilor din statele membre ale UE împotriva expulzării se află în centrul instituției cetățeniei Uniunii și a fundamentelor pe care se bazează UE cu privire la protecția drepturilor și libertăților fundamentale garantate prin Carta Drepturilor Fundamentale ale UE.
Așadar, și în cazul situației franceze, putem afirma faptul că s-a demonstrat din nou capacitatea limitată a mecanismului introdus prin art. 7 din TEU de a oferi un răspuns la măsurile naționale a căror conformitate cu legislația UE și drepturile fundamentale rămâne discutabilă.
Ungaria
În Ungaria, situația s-a prezentat astfel: la alegerile parlamentare din 2010, Alianța Tinerilor Democrați (FIDESZ) a obținut o majoritate de două treimi în Parlament, formând o coaliție cu Partidul Popular Creștin Democrat (KDNP). Majoritatea calificată a FIDESZ în Parlament a permis adoptarea mai multor reforme în cursul anilor 2010 și 2011, printre care și adoptarea unei noi Constituții și reformarea sistemului juridic, care au atras cele mai multe nemulțumiri și critici. Criticii susțin că guvernul conservator ungar a încearcat, prin modificarea Constituției, să intensifice controlul asupra unor instituții cheie: Banca centrală, Curtea Constituțională și structurile care monitorizează mass-media.
Referitor la noua Constituție, aceasta a fost adoptată de Parlament la 25 aprilie 2011 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012. Până la adoptarea acesteia, Ungaria a fost singura țară din fostul bloc de est care nu adoptase o nouă Constituție după căderea comunismului. Noua Constituție a fost așadar prima Constituția a Ungariei adoptată într-un cadru democratic, în urma unor alegeri libere, urmând Constituției din 1949, caracterizată drept „constituție comunistă…bazată pe domnie tiranică”. Cu toate acestea, noua Constituție a intrat într-un conflict direct cu „valorile fundamentale” ale UE datorită manierei în care a fost adoptată, fară consultări cu opoziția și societatea civilă, și a prevederilor acesteia care, conform Comisiei de la Veneția, „pun democrația și drepturile omului în pericol”.
Referitor la modificările aduse în justiție, Comisia de la Veneția acuza în principal faptul că în noua Constituție nu apare „o declarație clară asupra faptului că instanțele constituie o putere separată și independentă” și critică prevederile care subminează autoritatea Curții Constituționale, asta mai ales după ce, în 2010, guvernul introdusese deja niște măsuri care îngrădeau puterea Curții.
În această situație, Uniunea Europeană a subliniat obligațiile Ungariei de a respecta toate dispoziții Tratatului de la Lisabona, precum și a valorilor pe care Uniunea Europeană este fondată. Parlamentul European și-a exprimat „profunda îngrijorare față de situația din Ungaria în ceea ce privește exercitarea democrației, a statului de drept, respectarea și protejarea a drepturilor omului și a drepturilor sociale, a sistemului de control și echilibru, a egalității și nediscriminării”. Primul ministru al Ungariei a criticat foarte dur punctele de vedere ale Uniunii Europene, declarând că: „Nu vom trăi așa cum ne dictează străinii, nu vom renunța la independența sau libertate noastră”, susținând că opiniile exprimate de Uniunea Europeană sunt egale cu o intervenție colonială iar Ungaria „Nu vom fi o colonie”.
În ianuarie 2012, Comisia Europeană a început aplicarea unei proceduri de infringement împotriva Ungariei asupra independenței băncii sale centrale și a autorităților de protecție a datelor, precum și asupra măsurilor care afectează sistemul judiciar. Ungaria a răspuns la procedurile privind încălcarea dreptului comunitar, susținând că ar fi dispuși să schimbe și să modifice unele legi dacă este nevoie.
În luna martie 2012, vice-președintele Comisiei Europene și Comisar pentru Justiție, Viviane Reding, declara: „Ungaria a răspuns la unele dintre preocupările juridice ale Comisiei, dar avem încă întrebări serioase privind potențialele încălcări ale legislației Uniunii Europene (…) Acum, că Comisia a trecut la a doua etapă a procesului de încălcare, este esențial ca autoritățile maghiare șă răspunde rapid preocupărilor juridice ale Comisiei. Aș dori să văd schimbări reale la legislația în cauză pentru a diminua procupările Comisiei”.
Două dintre cele trei proceduri privind încălcarea dreptului comunitar în Ungaria au fost lansate la începutul anului 2012, dar au fost înregistrat în luna iunie 2012 de către Curtea Europeană de Justiție, în speță, procedura privind vârsta de pensionare a judecătorilor și procedura referitoare la independența directorului autorității pentru protecția datelor. Cu privire la aceast caz, Curtea de Justiție a hotărât că scăderea vârstei de pensionare pentru judecători maghiari constituie o discriminare nejustificată pe motive de vârstă încălcând astfel Directiva 2000/78/EC. A treia procedură privind independența băncii centrale a fost lansată, în speranța că guvernul ungar va schimba legea în conformitate cu prevederile Bancii Centrale Europene. Comisia Europeană a lansat, de asemenea, proceduri de infirngement sau a semnalat că va lua în considerare să o facă cu privire la mai multe alte probleme.
Ceea ce constatăm din aceste proceduri juridice este că, în ciuda anumitor victorii importante la nivel juridic, ele nu abordeze problemele instituționale în sens larg care amenință statul de drept și democrația în Uungaria. Cu alte cuvinte, scopul principal al acestor proceduri de infringement nu este de a „viza ordinea constituțională a unui stat”, pentru că astfel vor aborda problema încălcării valorilor fundamentale din articolul 2 doar în mod indirect. Astfel, situație din Ungaria a fost privită de unii drept un test al capacității și rolului Uniunii Europene în apărarea valorilor sale și a principiilor democratice, dar și din perspectiva coerenței între politicile interne și externe ale UE în domeniul drepturilor omului. În acest sens, au existat voci care și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că Uniunea Europeană s-a concentrat prea mult pe aspecte tehnice. De exemplu, Amnesty International declara că a fost preocupată de faptul că „analiza Comisiei Europene a acordat prea multă atenție deficiențelor tehnice, în timp ce a ignorat impactul negativ mai larg asupra drepturilor omului cauzate de Constituție și celelalte legi noi”.
Așadar, nici în cazul Ungariei instituțiile UE nu au reușit să utilizeze mecanismul prevăzut de articolul 7 din Tratatul UE. Când Parlamentul European a încercat să ia măsuri împotriva Ungariei, a fost evident că membrii PE au fost divizați pe plan intern cu privire la prioritatea și gravitatea situației. Este vorba despre cel mai mare partid din Parlamentul European, Partidul Popular European, care s-a opus propunerii de sancționare a Ungariei, fiind poate interesant de menționat faptul că Fidesz aparține acestui bloc politic european și că primul ministru al Ungariei, Viktor Orbán, are mulți prieteni printre membrii Partidului Popular European.
Refuzul PE de a utiliza mecanismul prevăzut la articolul 7 a demonstrat încă o dată cât de dificil este să fie aplicat acest mecanism esențial politic, întrucât, pentru a putea folosi și aplica mecanismul de prevenire, articolul 7 prevede că este nevoie de unanimitate în Consiliu și de avizul conform al Parlamentului European, conform art. 354 TEU. În această situație, nu este de mirare faptul că, unii autori precum Mattias Kumm critică unanimitatea necesară pentru declanșarea mecanismul de sancționare, spunând că ”este regretabil, chiar scandalos, faptul că art. 7 din Tratatul UE necesită unanimitate (mai degrabă decât, să spunem, o supermajoritate) pentru a determina că există o amenințare serioasă la adresa drepturilor omului într-un stat membru, ca o condiție prealabilă pentru impunerea unor soluții. Acest lucru reflectă refuzul nu al oamenilor, nici al statelor, ci mai ales al puterii executive a guvernelor de a renunța la control. Acest refuz poate fi criticat, din punct de vedere normativ, ca fiind doar un aspect în plus al limitării procesului politic european aduse de către puterea executivă a guvernelor naționale”.
România
În luna mai 2012, Uniunea Social Liberală (USL), alianța politică formată din Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Conservator, a preluat mandatul de guvernare după ce moțiunea de cenzură formulată de alianța politică împotriva guvernului PDL a fost votată în Parlament cu 235 de voturi „pentru”, 9 „împotrivă” și patru voturi anulate, Guvernul Ungureanu (asociat Partidului Democrat Liberal PDL și președintelui Traian Băsescu) fiind astfel demis. În luna mai 2012, Victor Ponta (PSD) a fost desemnat noul prim-ministru al României, după votul de încredere acordat de Parlament.
Din cauza numeroaselor dispute, Victor Ponta și președintele Traian Băsescu au fost nevoiți să semneze chiar și un pact de coabitare, situație care nu a calmat însă spiritele și nu a condus la evitarea disputelor dintre cei doi adversari politici. USL a continuat să lanseze atacuri împotriva mai multor instituțiile de stat, în special a sistemului judiciar și a Constituției, în scopul de a-l contesta pe președinte. Prim-ministrul a început un conflict constituțional cu președintele referitor la cine ar trebui să reprezinte România la Consiliul European, o responsabilitate asumată până atunci de președinte. Ponta a obținut o declarație politică adoptată de Parlament, care recomanda ca prim-ministrul să reprezinte România la Consiliul European din 28 iunie, și nu președintele Traian Băsescu,. Ca răspuns, Băsescu a sesizat Curtea Constituțională, care a decis că președintele trebuie să reprezinte România la Consiliul European. Prim-ministrul Ponta a ales să ignore decizia Curții, acuzând-o că ar fi sub controlul președintelui și a declarat că este „evident” că el va merge la Bruxelles, la Consiliul European.
După decizia Curții Constituționale, co-președintele USL, Crin Antonescu, a cerut demiterea unor judecători, în ciuda faptului că acest lucru nu este posibil întrucât pe durata exercitării mandatului, judecătorii sunt inamovibili, potrivit Constituției. Ca reacție la acesta, Curtea a emis o declarație acuzând guvernul de „atacuri virulente” împotriva sa și, într-un act rar, a solicitat sprijinul Comisiei de la Veneția, un organism consultativ al Consiliului Europei în domeniul dreptului constituțional: „Având în vedere situația deosebit de gravă, atacurile fără precedent la adresa Curții Contituționale și a judecătorilor săi, precum și amenințările cu revocarea lor, Curtea Constituțională a sesizat Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), Conferința Curților Constituționale din Europa, precum și celelalte instituții europene”. Ulterior, printr-o altă ordonanță de urgență, guvernul a decis să elimine din competența Curții Constituționale controlul de constituționalitate asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaților, ale plenului Senatului și ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului: „Astfel, se ajunge în situația în care un act juridic emis de o autoritate publică să nu mai poată fi controlat nici sub aspectul legalității și nici al constituționalității sale. Ca urmare, Parlamentul ar putea decide orice, inclusiv contrar Constituției, ceea ce este de neconceput”. Însă, conform Constituției, legile care reglementează instituțiile de stat fundamentale (cum ar fi Curtea Constituțională), nu pot fi schimbate prin ordonanțe de urgență.
Conflictul s-a înrăutățit când USL și-a început demersurile pentru înlocuirea celor doi președinși PDL ai Senatului și Camerei Deputaților și pentru înlocuirea Avocatului Poporului. Mai mult, Parlamentul a început și procedurile de suspendare a Președintelui Băsescu. Alte aspecte relevante vizau schimbarea legii privind referendumurile, politizarea postului public de televiziune și alte măsuri importante. Toate aceste evenimente au dus la dispute și preocupările legate de respectarea democrației și a statului de drept în Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, reacțiile din partea instituțiilor europene au fost destul de slabe și limitate. Pe 6 iulie 2012, Comisia Europeană a avertizat Guvernul României pentru a nu submina statul de drept în conflictele politice interne și a afirmat că Guvernul trebuie să respecte independența deplină a sistemului judiciar, să restabilească competențele Curții Constituționale și să se asigure că hotărârile Curții sunt respectate, șă numească un Avocat al Poporului care să se bucure de sprijinul tuturor partidelor și să garanteze o procedură transparentă de numire a unui Procuror General și a unui director al Direcției Anticorupție. După ce și-a exprimat îngrijorarea cu privire la aceste probleme seriose, Comisia Europeană a adăugat că este necesar ca guvernul român să pună în aplicare o listă de 11 puncte (Anexa 3) pentru a restabili statul de drept în țară.
Cu privire la cerințele UE, Președintele interimar al României, Crin Antonescu, amintea Comisiei Europene faptul că: „România este un stat suveran și că Președintele României, fie el și Președintele interimar, nu primește prdine (…) de la nimeni, cu excepția Parlamentului și cetățenilor români”. În schimb, Victor Ponta a scris o scrisoare către Comisia Europeană, subliniind faptul că competențele Curții Constituționale au fost restaurate și sunt în concordanță cu prevederile tratatelor UE, iar toate punctele solicitate de Comisie au avut fost deja îndeplinite.
Potrivit aceluiași raport amintit și în paginile de mai sus, Sustainable Governance Indicators – „2014 Rule of Law Report Legal Certainty, Judicial Review, Appointment of Justices, Corruption Prevention”, realizat de Bertelsmann Stiftung, Curtea Constituțională a României a fost supusă unor presiuni în ultimul an, dar mai ales în vara anului 2012 în momentul referendumului, atunci când guvernul a amenințat că va elimina judecatorii pro Băsescu și apoi a redus competențele Curții. În urma eșecului referendumului, Uniunea Social Liberală (USL) a făcut presiuni asupra Curții pentru a valida referendumul, dar Curtea a decis în cele din urmă că referendumul a fost invalid și guvernul s-a confruntat cu presiunea internațională. În timp ce atacurile la adresa Curții Constituționale s-au redus, campania guvernului împotriva independenței sistemului judiciar a continuat chiar și după alegerile din decembrie 2012, într-o anumită măsură, deoarece noul Parlament avea la acel moment douăzeci și trei de membri implicați în diverse cazuri în care erau fie investigații, în așteptarea teste sau așteaptau sentința. Pe de altă parte, raportul arăta că corupția este o plagă și în sistemul judiciar, concluzie ilustrată la acel moment de arestări a doi judecători de la Tribunalul București pentru trafic de influență și luare de mită în schimbul unor decizii favorabile. Formarea necorespunzătoare a judecătorilor (în special în instanțele inferioare), alături decorupție, subminează legitimitate sistemului juridic și, prin urmare, o face mai vulnerabilă la presiunea, se concluzionează în raport.
Amenințarea și posibilitatea de a aplica articolul 7 din Tratatul UE a apărut în mai multe rânduri pentru România, iar posibilitatea aplicării unor sancțiuni a fost, de asemenea, luată în considerare. Comisarul Viviane Reding declara că, în cazul în care „raportul anual nu prezintă schimbări reale, articolul 7 din Tratatul UE este singura opțiune rămasă”. În schimb, unii deputați europeni, cum ar fi Markus Ferber, Elmar Brok, Alain Lamassoure și Joseph Daul, păreau mai preocupați, ei cerând demisia prim-ministrului Ponta și a amenințând cu activarea mecanismul din articolul 7 și suspendarea drepturilor de vot ale României în Consiliul European. Cu toate acestea, din nou, mecanismul art. 7 a fost niciodată activat.
CAPITOLUL 3 – Scenarii și recomandări
După cum am văzut, acestea au fost cele cinci cazuri ale țărilor în care s-ar fi putut activa mecanismul prevăzut de art. 7: Austria, Slovacia, Franța, Ungaria și România. Pentru a ne raporta și la o imagine la nivel geografic, care să ne prezinte situația geografică a conflictelor care ar fi putut declanșa sancțiunile art. 7, am realizat o hartă care surprinde aceste țări marcate cu diferite culori, în funcție de gravitatea situației: de la roșu aprins, situații pe care le-am considerat cele mai grave, până la galben, situații considerate cel mai puțin grave prin raportare la țările marcate cu roșu (Anexa 4). Așadar, vedem cazul Ungariei marcat cu roșu aprins, întrucât apreciem că schimbările constituționale care au afectat grav democrația și independența justiției au reprezentat realmente o situație în care era mai mult decât necesară activarea art. 7 și sancționarea promptă a Ungariei. România este marcată și ea cu o nuanță de roșu, datorită conflictelor constituționale și gravelor încălcări ale democrației și independenței justiției prin măsurile adoptate. Situația din Franța, prin măsurile evident dicriminatorii pe baza originii etnice, a reprezentat un moment delicat prin care UE a trecut, fără însă a lua vreo atitudine concretă în sensul sancționării. Ultimele două țări, Austria și Slovacia, marcate pe hartă cu galben, reprezintă cazul a două țări care la un moment dat în parcursul lor au avut în coalițiile de guvernare un partid extermist, situație neacceptată la nivelul UE, care ar fi putut aduce atingere valorilor comune, dar care însă, la fel ca în cazurile anterioare, au fost sancționate doar la nivel declarativ. Considerăm astfel cazul ultimelor două țări (n.r. Austria și Slovacia) ca reprezentând niște cazuri de o gravitate mai puțin ridicată decât modificările constituționale cu consecințe evidente asupra democrației și statului de drept din Ungaria.
Cum am văzut, articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) permite și menționează ca sancțiune suspendarea drepturilor de membru din Consiliul European pentru statele care încalcă în mod persistent valorile fundamentale ale UE. Deși este singura sancțiune de care dispune UE în cazul unor încălcări grave și persistente ale valorilor comune, aceasta nu a fost niciodată activată în niciunul din cazurile prezentate mai sus.
Ideea menționării unui astfel de articol în tratate a fost expusă de două țări „considerate etaloane ale democrației în Europa de Vest, Italia și Austria, în perioada premergătoare extinderii din 1995, în mod evident din teamă de ce aceste țări est-europene necivilizate ar putea face (ironia fiind că sancțiunile – deși nu impuse sub incidența articolului 7 – au fost aplicate pentru prima dată împotriva Austria, în 2000). După momentul Haider din Austria, o etapă intermediară a fost introdusă pentru a permite UE să trimită un semnal puternic, acela există un 'risc clar de încălcare gravă' de către un stat membru a valorilor menționate la articolul 2”. Cu alte cuvinte, în acel moment, UE a optat pentru o strategie care îi permite să trateze pas cu pas o situație în care un stat membru încalcă prin acțiunile sale art. 2 din tratat, în loc să se „confrunte” direct cu guvernul care a încălcat valorile europene comune.
Astfel, sancțiunea prevăzută de art. 7, aceea a suspendării dreptului de vot în Consiliul European, este considerată ca fiind „opțiunea nucleară” cum însuși președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, o numea: „Aceste situații au relevat, de asemenea, limitele noastre instituționale. Avem nevoie de un set de instrumente mai bine dezvoltat – nu doar de alternativa între «puterea soft» de convingere politică și «opțiunea nucleară» a articolului 7 din tratat”. Prin interpretare, președintele Barosso spune de fapt că cele două mecanisme prevăzute în art. 7, cel de prevenire și cel de sancționare, nu sunt eficiente. Și subscriem acestei afirmații. Ar fi poate util să înțelegem și de ce considerăm că suspendarea, pe termen limitat, a dreptului de vot în Consiliul European, nu este o măsură de sancționare care să aibă suficientă «greutate» pentru a «repara» situația creată în țara respectivă, dar și pentru a împiedica ca o situație similară să aibă loc și în alte state membre ale UE.
Să începem cu începutul și să vedem ce presupune de fapt exprimarea votului în Consiliul European. Astfel, Consiliul European este cel care definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE. Nu este una dintre instituțiile cu rol legislativ ale UE, prin urmare, nu negociază și nu adoptă legislația UE. În schimb, stabilește agenda politică a UE prin intermediul „concluziilor” adoptate în cadrul reuniunilor Consiliului European, care identifică subiectele de interes și măsurile care urmează să fie luate. Așadar, pentru votul, în conformitate cu tratatele, „este necesară prezența a două treimi din membrii Consiliului European pentru ca acesta (n.r. decizia) să poată trece la vot”. Întrucât aici se definește orientarea și de „desenează” prioritățile politice generale ale UE, este important ca statele să fie prezente și să își exprime opiniile prin vot, însă putem cădea de acord asupra faptului că suspendarea acestui drept nu reprezintă o sancțiune care să deteminte în mod decisiv statele membre să nu mai încalce valorile comune ale UE.
Astfel, cu privire la situațiile în care valorile fundamentale ale UE sunt încălcate de un stat membru, articolul 7 instituie un mecanism de prevenire, în cazul riscului încălcării valorilor comune de către un stat membru, care într-o primă fază, pentru a constata existența unui risc clar de încălcare gravă a art.2, permite Consiliul să audieze statul membru în cauză, adresându-i recomandări. După această etapă, Consiliul European poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la art. 2, după ce a invitat acel stat membru să își prezinte observațiile. În acest moment, existența riscului devine o realitate, iar Consiliul poate decide să suspende anumite drepturi ale statului în cauză, punând astfel în aplicare mecanism de sancționare prevăzut de art. 7. Întucât acest mecanism nu a fost niciodată activat, este mai dificil și se impune doar ca ultimă soluție, UE a simțit nevoia elaborării unui nou mecanism, preliminar aplicării art. 7, care a fost adoptat în martie 2014 și care prevede că UE va putea iniția un dialog cu statul membru care încalcă art. 2, într-o etapă anterioară aplicării art. 7. Aceast nou mecanism va fi așadar declanșat ori de câte ori se constată o amenințare de încălcare sistemică, și nu punctuală, a principiilor statului de drept.
Raportându-ne la cazul României, petrecut în anul 2012, și la procedura adoptată de UE, au apărut însă câteva întrebări referitoare la posibilitatea ca noul mecanism, adoptat la începutul anului 2014, să nu fie chiar atât de nou, unii autori afirmând că putem regăsi structura aplicabilității acestui mecanism în reacția și atitudinea UE la ceea ce s-a întâmplat în vara anului 2012 în România: „Statele membre ale Uniunii Europene au avut semnale potrivit cărora criza constituțională se va amplifica și au avertizat România să nu continue în această direcție. Imediat după începerea crizei, s-a declanșat un dialog structurat între Comisia Europeană și România, fără precedent în relația Uniunii Europene cu un stat membru”. Așadar, deși posibilitatea chestionării asupra faptului că acest nou mecanism să nu fie chiar atât de nou este îndreptățită, cu toate acestea, din punctul meu de vedere, tot nu aduce o soluție și o rezolvare a situației problematice care ne interesează: nu sunt identificate măsuri clare și nu pune la dispoziție instrumente eficiente care nu numai să trateze, dar și să prevină situațiile în care un stat membru încalcă și nu respectă prevederile art. 2: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Doar dialogul cu țările membre în care riscul unei încălcări a valorilor a fost deja confirmat și este evident, nu garantează succesul acestui nou mecanism.
Deși există acestă sancțiune pe care Uniunea Europeană o are la îndemână în cazul încălcării valorilor și statului de drept, cea a suspendării dreptului de vot în Consiliul European, bariera cea mai importantă care intervine în calea aplicării acestei sancțiuni este chiar o prevedere din Tratatul privind Uniunea Europeană, care, la art. 4, alin. 2 spune că: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”. Această prevedere garantează faptul că Uniunea Europeană nu poate interveni în politica statelor membre și nici asupra felului în care este aplicată Constituția unui stat membru. Se spune adesea că, dacă în calea intervenției Uniunii Europene nu ar exista o astfel prevedere, UE ar intra în categoria statelor federale, situație asupra căreia nu s-a ajuns deocamdată la nici un consens la nivel european. Cu toate acestea, „Uniunea Europeană evoluează în direcția unei integrări de tip federal, iar mișcarea centrifugă a noului mecanism de apărare a statului de drept va fi cu siguranță pusă sub semnul întrebării de forțe centripete, acționate de cei care doresc menținerea unor state-națiune în care nivelul democrației este dictat de interesele de moment ale elitei politice aflate la putere. Federalismul nu este însă un panaceu universal, iar avansul în această direcție nu va fi considerat legitim atât timp cât nu se dă un răspuns la problemele economice”.
În acest cadru în care ne situăm, care nu funcționează după modelul federalis și care trebuie să respecte suveranitatea statelor membre, considerăm că UE are nevoie de un set de instrumente mai complex, dar nu mai complicat, format nu numai din sancțiuni («sticks»), dar și din recompense («carrots»). Plecând de la această idee a acordării și de recompense, nu doar de sancțiuni, vom elabora trei scenarii cu privire la posibilele reacții și atitudini pe care UE le va putea afișa în viitor în relațiile cu statele membre care încalcă valorile comune ale UE. Ideea elaborării unor scenarii mi-a fost indusă de participarea la dezbaterea organizată de Fundația Friedrich-Ebert Romania (FES) și Institutul European din România (IER) cu tema: „Patru scenarii: UE și Estul în 2030. Relațiile viitoare între UE, Federația Rusă și țările Parteneriatului Estic”. Dacă cineva s-a gândit să elaboreze scenarii cu privire la relațiile viitoare dintre UE și Federația Rusă, de ce nu am putea, în această lucrare, să elaborăm niște scenarii și cu privire la viitoarele relații posibile dintre UE și statele sale membre, în situația în care un stat membru încalcă prevederile art. 2 din TUE?
Înainte de a expune aceste scenarii posibile, trebuie să menționăm faptul că, conform teoriei, scenariile reprezintă singura modalitate de abordare a imprevizibilității viitorului. Deși a prevedea viitorul poate părea imposibil, abordarea în exercițiul intelectual pe care îl reprezintă elaborarea de scenarii este una dintre modalitățile care permit o abordare cât mai apropiată de realitatea viitorului și cât mai îndepărtată de tendința de a supraestima direcțiile, evenimentele și situațiile actuale.
În conturarea acestor trei scenarii, plecând de la convingerea că Uniunea Europeană, ca orice alt proiect politic sau economic, este un proiect care trebuie gestionat pentru a atinge performanța, ne vom raporta la trei stiluri de conducere, din perspectiva clasificării realizate de K. Lewin, R. Lippit și R.K. White care, raportându-se la relația managerului cu angajații săi, au plasat managerul în ipostaza de lider al grupului și au identificat trei stiluri de conducere a unui grup, care sunt și cele mai cunoscute și aplicate în acest proces: stilul autoritar, stilul democratic și stilul laissez-faire.
Plecând de la această ipostază, în care managerul este liderul grupului, ipostaza noastră este cea în care UE este liderul statelor membre, situație în care vom pune UE în cele trei ipostaze ale stilurilor de conducere caracteristice managerului și, din perspectiva fiecărui stil în parte, vom presupune care va fi reacția UE atunci când un stat membru nu va respecta valorile comune. Astfel, avem trei scenarii posibile în viitor:
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului autoritar;
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului democratic;
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului laissez-faire.
În continuare, vom tratat fiecare scenariu în parte și vom vedea ce presupune fiecare stil în parte la nivel de manager în ipostaza de lider, urmând apoi să analizăm și să realizăm scenariul posibil al UE în rol de lider al statelor membre.
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului autoritar (și aplică doar sancțiuni – «only sticks»);
Din perspectiva stilului autoritar de conducere, managerul/liderul este cel care ia decizii fără să se consulte cu ceilalți, le spune ce să facă, cum să facă și nu ia în considerare niciun sfat sau recomandare venite din partea acestora. Un astfel de lider reduce posibilitățile de dezvoltare a membrilor grupului pe care îl conduce, diminuând astfel simțul responsabilității și interesul participativ al acestora. Unii autori notează faptul că managerii/liderii autoritari ”pot depinde de puterea lor de constrângere și abilitatea de convingere (…) Un astfel de lider poate identifica indiciile care îi pot conduce la atingerea rezultatelor dorite”, creând în același timp o nevoie sporită de control asupra membrilor grupului.
Ca și efecte ale abordării acestui stil, liderul este antipatizat de grupul pe care îl conduce iar rezultatele obținute sunt bune și dau rezultate numai pe termen foarte scurt.
La nivelul relației dintre UE și statele membre, abordarea acestui stil în soluționarea situațiilor în care un stat membru nu respectă valorile fundamentale ale UE, ar putea conduce la un scenariu care s-ar putea manifesta astfel:
Uniunea Europeană decide când și în ce situații un stat ar putea încălca art. 2, care sunt criteriile exacte care stabilesc „un risc clar de încălcare gravă și persistenă” și ce paletă de sancțiuni va avea la dispoziție, fără a se consulta cu statele membre;
Datorită nevoii de control permanent, Uniunea Europeană va gestiona mult mai rapid situațiile în care într-un stat membru s-a înregistrat o încălcare gravă și persistentă și va aplica imediat sancțiuni;
Uniunea Europeană își va asuma complet acest rol în care aplică sancțiuni ca unică soluție atât pentru tratarea cazurilor în care statele nu se conformează respectării art. 2, cât și pentru prevenirea eventualității în care un stat membru va încălca valorile fundamentale.
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului democratic (aplică sancțiuni, dar oferă și recompense – «both sticks and carrots»);
Din perspectiva stilului democratic de conducere, managerul/liderul este cel care propune și negociază cu membrii grupului toate obiectivele pe care și le propun, etapele de desfășurare, mijloacele și metodele în care acestea vor fi realizate, implicându-i pe aceștia în luarea deciziilor și dezvoltând astfel relații de cooperare și sprijin reciproc. Chiar dacă managerul poate avea ultimul cuvânt în procesul de luare a deciziilor pentru a facilita obținerea consensului, acesta elaborează și propune mai multe variante de abordare, membrii grupului având astfel posibilitatea de a se implica și de a alege. Această relaționarea permanentă conduce la productivitate și la împlinirea așteptărilor, stilul de conducere democratic fiind astfel caracterizat de următoarele atribute: ”compromisul, grija, simțul responsabilității și al atașamentului față de membrii grupului”.
La nivelul relației dintre UE și statele membre, abordarea acestui stil în soluționarea situațiilor în care un stat membru nu respectă valorile fundamentale ale UE, ar putea conduce la un scenariu care s-ar putea manifesta astfel:
Uniunea Europeană va enunța, după consultarea prealabilă cu statele membre, atât sancțiunile, cât și, recompensele pe care le va aplica în cazul nerespectării valorilor comune, respectiv în cazul respectării acestora;
Având aceste lucruri foarte bine definite, UE va știi cum să interacționeze cu statele membre, iar guvernele statelor membre vor putea să aleagă între adoptarea unei atitudini care încalcă valorile UE și, implicit, atragerea unor sancțiuni care le va afecta dezvoltarea viitoare, sau adoptarea unei atitudini în conformitate cu valorile comune ale UE și, implicit, atragerea unor recompense;
Fiind elaborată împreună și de comun acceptată de UE și statele membre în acest cadru al cooperării și responsabilității reciproce, nouă strategie de abordare a UE care oferă atât recompense, dar și sancționează, va crea cu siguranță premisele abordării unei atitudini a statelor membre centrate către atragerea unor recompense, fără a face practic nimic, doar respectând valorile comune europene în acțiunile și politicile elaborate.
Acest stil de conduecre este cel mai eficient, producând rezultate superioare atât pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung.
Scenariul în care UE acționează din perspectiva stilului laissez-faire (nu aplică nici sancțiuni, nu oferă nici recompense – «neither sticks, nor carrots»);
Din perspectiva stilului laissez-faire de conducere, implicarea managerului/liderului în luarea deciziilor este minimizată, și, prin urmare, permite membrilor grupului să ia propriile decizii, deși liderul este cel responsabil pentru rezultatul final al acțiunilor grupului. Liderii laissez-faire lasă libertate totală membrilor grupului să ia propriile decizii, implicându-se doar pentru a oferi materialele necesare și suportul informațional, abținându-se de la a se implica activ decât atunci când li se adresează întrebări și li se cere să intervină. Membrii grupului sunt deci cei care fixează activitățile și modalitatea de realizare a acestora, managerul/liderul abordând o atitudine de pasivitate.
În ceea ce privește efectul produs de abordarea acestui stil, rezultatul este unul total neproductiv și lipsit de eficiență.
La nivelul relației dintre UE și statele membre, abordarea acestui stil în soluționarea situațiilor în care un stat membru nu respectă valorile fundamentale ale UE, ar putea conduce la un scenariu care s-ar putea manifesta astfel:
Uniunea Europeană va considera că mecanismele pe care le deține în prezent sunt suficiente și eficiente și nu au nevoie de nici o îmbunătățire, iar statele membre se vor complace și ele în această situație;
Uniunea nu va reacționa prompt în aplicarea unor sancțiuni în cazul în care un stat membru va încălca valorile fundamentale și va interveni doar în ultimă instanță, dacă i se solicită ajutorul. Va continua sancționarea doar la nivel declarativ și va amânâna aplicarea unor sancțiuni directe țării în cauză prin dezvoltarea unui dialog prelungit, făcând doar recomandări dar fără a oferi instrumente care să producă rezultate eficiente;
UE va aștepta ca situația să se rezolve «de la sine», sperând că în timpul dialogurilor cu statul membru în cauză, acesta va soluționa cumva situația care intră în conflict cu valorile UE iar lucrurile vor reveni la normal «de la sine».
Acestea sunt cele trei posibile scenarii pe care le considerăm plauzibile în ceea ce privește posibilul viitor al relațiilor Uniunii Europene cu statele membre. În ceea ce privește primul scenariu, în care UE se află în poziția unui lider care acționează din perspectiva stilului autoritar, acest scenariu este cu siguranță cel mai puțin de dorit în contextul actual al UE, în care statele membre nu doresc să fie constrânse sau controlate. Abordarea acestui stil în viitorul relațiilor dintre UE și statele membre ar atrage nu numai antipatia acestora din urmă, dar ar crea și puternice conflicte în interiorul UE. Cel de-al treilea scenariu, în care UE se află în poziția unui lider care acționează din perspectiva stilului laissez-faire, este scenariu care, în lipsa unei implicări active și a unei poziții ferme a UE, ar putea crea cele mai multe situații de încălcări repetate și chiar foarte grave ale valorilor UE, care din păcate nu ar fi sancționate în nici un fel. Cel mai dezirabil scenariu este cu siguranță cel de-al doilea scenari, în care UE s-ar afla în poziția managerului/liderului adept al stilului democratic, care abordează „grupul de state membre”, din postura de „partener de drum”, care exprimă cu claritate care sunt cerințele și așteptările sale, adoptate de comun acord și prin consens cu statele membre, prezentând în același timp și sancțiunile pe care este dispus să le aplice în caz de nerespectare a valorilor comune, dar și recompensele pe care le va oferi „partenerilor buni”, în cazul nostru, statelor care respectă valorile fundamentale ale UE menționate în articolul 2.
În acest punct, ar mai trebui să identificăm sancțiunile și recompensele pe care UE ar putea să și le însușească, cu garanția unor efecte sigure și eficiente pe modelul sancțiuni-recompense («sticks and carrots»).
Plecând de la certitudinea că două dintre cele mai importante drepturi ale statelor membre sunt dreptul de a vota în Consiliul European și dreptul de a beneficia de fondurilor structurale, și fiind demonstrat faptul că invocarea primului gen de sancțiune nu numai că nu a avut efectul scontat asupra statelor membre, care nu s-au simțit deloc amenințate de posibilitatea atragerii acestei sancțiuni, dar nici nu a fost vreodată activat în niciunul dintre cazurile prezentate mai sus, nu ne rămâne deci decât să luăm în calcul „atingerea” celui de-a doilea drept.
În această situație, suspendarea celui de-al doilea drept, acela de a nu mai primi fonduri structurale, va constitui probabil o propunere care va fi transpusă în legislația europeană în viitor, la momentul acesta ea fiind deja menționată doar la nivelul dezbaterilor publice. Pe de-o parte, unele voci spun că „ar putea fi o problemă normativ să iei banii de la un stat care are mare nevoie de ei. Este de la sine înțeles că oameni nevinovați ar putea fi afectatați”, sau că nu sunt de acord cu ideea „de a suspenda fonduri din motive politice”. Cu toate acestea, deși este îndradevăr o sancțiune dură, este în aceeași timp și necesară. O situație de mijloc ar putea fi posibilitatea ca UE să abordeze metoda „sancțiuni și recompense” («sticks and carrots») și sa folosească fondurile atât ca recompensă, cât și ca sancțiune. Reținearea fondurilor ar putea fi folosită ca o măsură temporară până când un stat membru își readaptează politicile la legislația UE, având în vedere respectarea valorilor fundamentale prevăzute la art. 2, aceasta fiind o metodă, cred eu, mai eficientă decât tăiere definitivă a fondurilor.
La acest tip de sancțiune făceau trimiteri și cei patru miniștrii de externe ai Germaniei, Finlandei, Danemarcei și Olandei, în scrisoare lor trimisă președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, prin care propuneau ca pe lângă suspendarea fondurilor (ca ultimă sancțiune), să fie introdus și unui dialog politic structurat, creând astfel posibilitatea de a aduce problema respectivă în fața Consiliului într-un stadiu incipient, sau încheierea unor acorduri cu caracter obligatoriu între Comisie și statul membru în cauză. Deși suspendarea fondurilor europene nu a fost până acum luată în calcul pentru a fi transpunsă în legislația europeană, sugestia introducerii unui dialog structurat cu statele membre care încalcă valorile comune încă dintr-un stadiu incipient, a fost acceptată și transpusă în realitate prin noul mecanism de întărire a statului de drept adoptat la începutul anului 2014.
O altă posibilă sancțiune vehiculată la nivelul dezbaterilor publice ar putea fi pierderea calității de membru al UE. Un argument în favoarea acestei sancțiuni este reprezentată de faptul că, dacă aceste valori sunt valori esențiale pe care un stat trebuie să le respecte (mai mult, trebuie să și să dovedească că le respectă) pentru a deveni membru al UE, atunci de ce nerespectarea acestor valori nu ar putea constitui și un motiv suficient de întemeiat pentru pierderea calității de membru. În favoarea acestei variante vin unii autori care spun că „implementare unei astfel de proceduri ar face ca amenințarea în sine să își piardă sensul, în timp ce, sancțiunile mai puțin 'vătămătoare' ar putea deveni mai credibile. Procedura de evacuare ar putea astfel, la nivel potențial, să consolideze eficacitatea altor sancțiuni”. Există și păreri conform cărora, o astfel de sancțiune, ar putea afecta înțelegerea Uniunii ca fiind un organism responsabil pentru cetățenii săi care „mai degrabă decât să își apere cetățenii la necaz, îi va îndepărta împreună cu statul membru care nu mai acționează corect”. Mai mult, am putea spune chiar că, într-o astfel de situație, UE nu poate rămâne un martor tăcut, care de îndepărtează de cel care a incălcat legea din teamă de a nu fi identificat cu el și sancționat impreună cu el. UE nu se poate face că nu vede ce se întâmplă într-un stat membru și nu îi poate abandona pe cetățenii săi, care au aceleași drepturi ca toti ceilalți cetățeni europeni.
Plecând de la o dificultate semnalată în aplicarea art. 7, aceea de a obține acordul tuturor statelor membre, unii autori spun că UE are nevoie de instrumente care să exercite presiune asupra statelor membre, dar niște instrumente care să nu necesite un proces îndelungat de obținere a unui acord între mare majoritate a statelor membre. În acest sens, poate fi amintit cazul Haider, care a demonstrat o lipsă a voinței de a utiliza acest mecanism. Astfel, unii autori susțin că în astfel de situații de încălcare a valorilor UE, în loc de o abordare politică, ar putea fi mai oportun să se utilizeze o abordare din punct de vedere legal în astfel de situații. Cu privire la această chestiune, o propunere ar fi „ca Comisia să înceapă să monitorizeze respectarea statului de drept (…) în toate statele membre, în mod coerent și continuu”. Autorul acestei propuneri continuă spunând că este important ca această monitorizare să se facă în mod uniform în toate țările. Dacă în unele țări există acest precedent al UE de a monitoriza continuu, prin intermediul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), doar unele România și Bulgaria, „pur și simplu trimite un semnal greșit. (…) că unii europeni sunt tratați ca „cetățeni de clasa a doua”, sau că există o Europă cu două niveluri, în cazul în unii sunt de încredere iar alții nu sunt”. Academicianul Jan-Werner Müller a propus înființarea unui organism de experți independenți, care să fie numit „Comisia de la Copenhaga” și care să se ocupe de monitorizarea și investigarea situației democrației și a statului de drept în statele membre. În această perspectivă, în care ar exista un organism independent care să monitorizeze statele membre, autorul ajunge și el la concluzia aplicării unor sancțiuni bugetare, astfel că, la recomandarea Comisiei de la Copenhaga, Comisia Europeană ar putea reduce fondurile UE pentru statul membru în cauză sau ar putea să impună amenzi.
Inspirat de doctrina Solange a Curții Constituționale Federale a Germaniei, un grup de cercetători propun aplicarea unei abordari a „doctrinei Solange inversată” în cazul unei încălcări repetate a drepturilor fundamentale de către un stat membru, pe baza unei acțiuni individuale a cetățenilor UE. Acest lucru înseamnă că instanțele naționale ar proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor UE și nici o intervenție a UE nu ar fi indicată, atât timp cât nu există nici o încălcare sistemică a esenței drepturilor fundamentale. În cazul acesta, cetățenii UE ar avea posibilitatea de a invoca în instanță respectarea drepturile fundamentale ale UE, chiar și în cazurile care nu intră sub incidența UE. Cu toate acestea, promotorii acestei abordări recunosc însă că nu ar putea exista acțiuni individuale legale ale cetățenilor care să oblige statele la respectarea unor principii precum democrația sau statul de drept, care se numără, de altfel, printre valorile UE.
O alternativă la art. 7, deja menționată ca fiind folosită de UE în gestionarea situațiilor în țările care au încălcat art. 2, este procedura de infringement. Procedura de infringement „reprezintă un mecanism prin care se veghează asupra respectării dreptului Uniunii Europene, a asigurării supremației acestuia față de sistemele de drept interne și, nu în ultimul rând, reprezintă un instrument indispensabil pentru ca Uniunea Europeană să funcționeze într-o ordine juridică normală” iar în cazul declanșării procedurii de infirngement, „deciziile Curții de Justiție sunt obligatorii, putând fi impuse astfel penalități sau o sumă forfetară în prima etapă a procedurii contencioase”. Existența aceastei proceduri ridică întrebări din partea unor autori dacă numai procedura prevăzută la articolul 7 este disponibilă pentru a fi aplicată împotriva încălcării valorilor UE. Cu toate acestea, ambele instrumente sunt în mare parte considerate complementare: în timp ce procedurile de infringement vor fi aplicate în cazul nerespectării legislației UE, articolul 7 prevede niște mecanisme care vor fi aplicate numai atunci când încălcările sunt suficient de grave și persistente.
Ca o completare la procedurile deja existente prin intermediul articolul 7 și al infringementului, unii autori au propus stabilirea unui nou mecanism de prevenire, care ar putea suspenda orice politică și practică naționale care nu se conformează legislației UE. Potrivit acestora, mecanismul ar putea fi activat pe baza dovezilor furnizate de Agenția Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) și ar implica aplicarea unor proceduri de infringement accelerate.
Acestea fiind spuse, dezbaterile publice și opiniile mai multor autori pun la dispoziția UE o multitudine de posibile sancțiuni ce ar putea fi aplicate statelor membre care încalcă valorile fundamentale, comune ale Uniunii. Cu toate acestea, considerăm că varianta acordării unor recompense ar putea fi cheia evitării unor astfel de situații la nivelul UE și ar avea efectele scontate nu doar pe termen lung, dar și pe termen scurt. Avem certitudinea că dacă statele membre ar fi conștiente de posibilitatea de a primi niște recompense, fie de tipul unor subvenții speciale sau scutiri, fie doar simbolice, de tipul unor poziții privilegiate, distincții sau statute speciale de membru, acestea vor fi direct interesate să respecte valorile UE, nu numai din motive de apartenență și asumare a acelor valori, ci și din motive financiare sau privitoare la statutul lor în cadrul Uniunii Europene.
CONCLUZII
După această trecere în revistă prin toate capitolele propuse a fi tratate în această lucrare, vom încerca să schițăm câteva concluzii care cu siguranță vor genera, la rândul lor, alte întrebări ce urmează a fi tratate pe larg într-o versiune mai amplă a acestei lucrări.
O primă concluzie a fost aceea că prima dată când s-a făcut referire la existența și respectarea unor valori comune ale UE a fost în Tratatul de la Maastricht semnat în februarie 1992 și întrat în vigoare în noiembrie 1993, în cadrul unui articol care viza obiectivele politicii externe și de securitate comună a Uniunii, fără a se specifica însă care sunt aceste valori. Menționarea și enumerarea ca atare a valorilor comune europene s-a produs abia în Tratatul de la Lisabona, semnat în decembrie 2007, care încă din art. 2 precizează că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
După ce am văzut care este sensul și ce presupun fiecare dintre aceste valori considerate drept valori comune la nivelul UE, o a doua concluzie reiese din constatarea faptului că statul de drept (una dintre valorile comune) implică de la sine și existența unui sistem democratic și respectarea drepturilor fundamentale (democrația și respectarea drepturilor omului aflându-se și ele printre valorile consacrate drept comune ale UE). Astfel, înțelegem că nu poate exista democrație și respectarea drepturilor fundamentale fără a exista și stat de drept și viceversa, concluzia primului capitol fiind aceea că valorile comune ale UE sunt interdependente una față de cealaltă și pot fi respectate în adevăratul lor sens dacă sunt separate una de cealaltă. În acest punct, o altă concluzie a fost aceea că, în ciuda a ceea ce știam despre valori la nivel individual, și anume că ele nu sunt în mod necesar interdependente (spre exemplu, poți avea ca valori: independența, familia, curaj, dragoste și distracție – fiecare dintre ele putând fi satisfăcute oricând fără a depinde de existența alteia), la nivelul UE, valorile comune ale acesteia depind în mod decisiv una de cealaltă (de exemplu, drepturile fundamentale ale omului nu ar putea fi respectate dacă nu ar exista democrație).
Plecând de la acest context, în care statele membre trebuie să respecte niște valori comune, și luând în considerare faptul că acestea sunt interdependente și deci nu pot exista una fără cealaltă, continuăm demersul propus spre a vedea care sunt instrumentele pe care le are la îndemână UE pentru a proteja aceste valori, a se asigura că sunt respectate de statele membre și a sancționa statele care le încalcă, oferind pe această cale și răspunsul la prima întrebare de cercetare: „Care sunt mecanismele și sancțiunile pe care Uniunea Europeană le are în prezent la dispoziție pentru a preveni și trata situațiile în care un stat membru încalcă, prin acțiunile și deciziile sale, aceste valori comune?”.
Astfel, am concluzionat că, până în martie 2014, UE a gestionat aceste situații doar având la dispoziție prevederile art. 7 care dispune de un sistem/mecanism de avertizare timpurie în cazul unui risc de încălcare și un mecanism de sancționare în cazul unei încălcări grave și persistente de către un membru. Ambele mecanisme coexistă deci, dar activarea anterioară a primului mecanism nu este necesară pentru aplicarea celui din urmă. Până în prezent, acest mecanism nu a fost niciodată activat și, prin urmare, s-a acceptat la nivel european necesitatea unor noi instrumente care mai degrabă să prevină aplicarea art. 7. Astfel, a fost adoptat noul mecanism de întărire a statului de drept, în martie 2014, care prevede că UE va putea iniția un dialog cu țara în cauză într-o etapă anterioară aplicării art. 7. Cunoscută sub numele de „procedura premergătoare articolului 7”, aceasta va fi declanșată ori de câte ori se constată o amenințare de încălcare sistemică (nu punctuală) a principiilor statului de drept și se bazează pe un dialog continuu între Comisie și statul membru vizat.
Având deci cunoștință de existența acestor mecanisme și studiind cazul României din 2012 și poziția UE la încălcările valorilor comune prin acțiunile guvernului de la acel moment, am constatat faptul că situația României nu a fost deloc un fenomen singular. Posibile situații în care s-ar fi putut aplica mecanismul de sancționare prevăzut de art. 7 au avut loc, de-a lungul timpului, în mai multe state precum Austria, Slovacia, Franța, Ungaria și România. Concluzia a fost însă că în nici unul din cazurile țărilor menționate nu s-a ajuns la activarea art. 7 și la aplicarea singurei sancțiuni menționate de acesta, suspendarea dreptului de vot în Consiliul European.
În acest punct, intervin celelalte două întrebări de cercetare: „Cum va arăta pe viitor relația UE cu statele membre și cum se va raporta UE la statele membre în cazul în care acestea nu vor respecta prevederile art. 2?” și „Ce strategie ar putea adopta UE pentru a preveni situațiile în care un stat membru să încalce valorile comune și prin intermediul căror sancțiuni va putea trata aceste situații?”.
Posibilele răspunsuri pentru aceste două ultime întrebări de cercetare le-am găsit plecând de la convingerea că, Uniunea Europeană, ca orice alt proiect politic sau economic, este un proiect care trebuie gestionat pentru a atinge performanța în viitorul său. Întrucât nu putem prevedea viitorul UE și nici cel al relațiilor sale cu statele membre care încalcă art. 2, am recurs la schițarea a trei scenarii posibile, propunând o abordare bazată nu numai pe sancțiuni, ci și pe recompense (plecând de la o strategie de tipul ”sticks and carrots”). Pentru acestea, am apelat la stilurile de conducere, respectiv stilul autoritar, democratic și laissez-faire, și, plecând de la ipostaza unui manager ca lider al unui grup, am realizat câteva scenarii posibile în care UE se află ipostaza de lider al statelor membre. Au rezultat cele trei scenarii în care UE este fie un lider autoritar care ca singur decizii și își asumă această poziție de autoritate, sancționând prompt riscurile clare de încălcare gravă și persistenă a valorilor comune (folosind ca instrument doar sancțiuni – «only sticks»), fie este liderul democratic care colaborează cu statele membre și care folosește ca instrumente de gestionare a relațiilor atât sancțiunile, cât și recompensele («sticks and carrots»), fie este un lider în stil laissez-faire care nu se implică activ în luarea unei poziții și în prevenirea sau sancționarea unei încălcări a valorilor («neither sticks, nor carrots»). Acestea fiind scenariile pe care le considerăm probabile și posibile, am făcut o scurtă trecere în revistă a sancțiunilor și recompenselor pe care le propunem sau care sunt deja în dezbatere publică, ce ar putea fi adoptate de UE, indiferent de scenariul în care se va poziționa aceasta. Astfel, printre sancțiunile propuse se numără: suspendarea fondurilor structurale, reducerea acestora, pierderea calității de membru, suspendarea politicilor care nu se conformează valorilor UE, acătuirea unei Comisii de experți independenți care să monitorizeze toate statele (nu doar România și Bulgaria prin MCV) sau posibilitatea ca cetățenii să poată acționa în instanță un stat care încalcă drepturile omului sau democrația. Pe lângă aceste posibile sancțiuni, sugerăm că ar fi eficient și util să luăm în calcul și oferirea unor recompense, fie materiale și constând în subvenții speciale sau scutiri, fie simbolice prin acordarea unor distincții, poziții privilegiate sau statute speciale de membru țărilor care aleg ca și cale de acțiune respectarea acestor valori comune europene, care, chiar și în cazul în care un stat nu ar fi membru al UE, ar trebui să fie respecte.
Acestea fiind spuse, în cadrul lucrării de față am răspuns la toate cele trei întrebări de cercetare de la care am pornit în acest demers. Ce ne rămâne de observat este dacă ipoteza ne-a fost confirmată sau infirmată. Referitor la ipoteza de lucru, menționam la începutul acestei lucrări că așteptarea era să descoperim o Uniune Europeană capabilă și determinată să sancționeze aspru încălcarea valorilor comune, pe care ea însăși le ridică la rangul de valori fundamentale ale UE, chiar și pusă în situația de a se confrunta cu reacții adverse din partea unor state membre care s-ar putea simți amenințate de această poziție gata să sancționeze orice nerespectare. Am putea concluziona că această ipoteză a fost parțial confirmată, fapt demonstrabil prin deschiderea UE către adoptarea unui nou mecanism de întărire a statului de drept, deschidere concretizată în martie 2014. Revenind la ipoteza noastră, așteptarea era să descoperim nu numai deschiderea UE către noi instrumente care să asigure respectarea valorilor, dar și capabilitatea și determinarea UE de a proteja valorile comune prin activarea imediată a mecanismelor de care dispune la momentele respective. Acest fapt a fost infirmat prin neactivarea art. 7 în nici unul dintre cazurile de încălcare a valorilor comune din cele cinci state membre, în care s-a apelat doar la amenințări cu suspendarea dreptului de vot și sancțiuni la nivel declarativ, aplicarea unor proceduri de infringement sau recomandări din partea instituțiilor UE.
Referitor la obiectivele teoretice propuse, acestea au fost atinse în totalitate, întrucât în cadrul lucrării s-a prezentat partea teoretică cu privire la etapele de constuire a Uniunii Europene, parcurgând pe scurt tratatele și modificările aduse de adoptarea fiecăruia dintre acestea, a fost realizată o incursiune la nivelul textelor tratatelor cu privire la momentul conturării ideii de valori comune europene și folosirea acestei terminologii în tratate, au fost definite valorile asumate ca făcând parte din blocul valorilor comune ale UE și a fost prezentat cadrul legislativ prin intermediul căruia sunt protejate valorile comune ale UE.
De asemenea, au fost îndeplinite și obiectivele aplicate ale lucrării, întrucât a fost realizată și prezentată o sinteză a contextului și acțiunilor din cinci dintre statele membre UE care au încălcat valorile comune și care ar fi putut atrage activarea sancțiunii oferite de art. 7, a fost elaborată harta care prezintă poziționarea geografică a acestor state (observând mai ușor prin intermediul acesteia că, contrar a ceea ce am putea crede, valorile comune ale UE au fost încălcate sau s-au aflat în riscul de a fi încălcate, nu numai în statele din estul Europei, ci și în vest), au fost conturate scenariile cu privire la poziția pe care UE o poate adopta în raportarea sa la statele membre care nu își respectă angajamentul cu privire la respectarea art. 2 și au fost oferite sugestii și recomandări referitoare la posibilile sancțiuni și recompense pe care UE le-ar putea intergra, într-o formă sau alta, ca modalitate de acțiune în cazul în care un stat membru încalcă art. 2.
În final, putem concluziona faptul că, în contextul existenței unor presiuni din ce în ce mai mari exercitate asupra Europei, de fapt presiunea va fi pusă în pincipal pe valorile comune ale acesteia, care vor fi primele afectate. Dacă ne raportăm la sensul valorilor menționat în capitolul I al lucrării, acela de idealuri sau credințe deținute în comun de către cetățenii statelor membre ale UE, cărora trebuie să se supună atât cetățenii, cât și instituțiile, putând fi considerate un liant care face posibilă atât viața și ordinea socială, cât și cea politică, culturală, economică, devenind astfel acorduri sociale cu privire la ceea ce este drept, bun, de prețuit și de neîncălcat sub nici o formă în cadrul Uniunii Europene, concluzionăm faptul că valorile sunt «șinele» care ghidează spre un viitor sau altul, iar conștientizarea și respectarea acestora la nivelul UE va face diferența în felul în care va arăta viitorul UE. Așadar, atât țările membre ale UE, cât și UE în sine, au nevoie de valori și de asigurări că acestea sunt respectate, dacă ne dorim să descoperim o Uniune Europeană prosperă și perfect funcțională din toate punctele de vedere. Concluzia este aceea că dacă valorile sunt cele care dau identitate Uniunii Europene, atunci de respectarea acestor valori trebuie să depindă toate acțiunile pe care le întreprinde UE și toate relațiile pe care aceasta le va avea în primul rând cu statele membre, dar și cu ceilalți parteneri de pe scena internațională.
Mulțumiri
În final, aș dori să îmi prezint mulțumirile și recunoștința domnului prof.univ.dr. Radu Carp, coordonatorul acestei lucrări, cel care, prin acordul și interesul manifestat pentru această temă încă din momentul în care i-a fost propusă, mi-a oferit șansa de a efectua studii aprofundate asupra sancțiunilor și mecanismelor pe care UE le are la îndemână pentru a proteja valorile comune europene și m-a îndrumat în elaborarea acestei lucrări.
Nu în ultimul rând, doresc să mulțumesc mentorului meu, doamnei Dr. Sandra Pralong, cea care mi-a oferit posibilitatea de a mă implica ca asistent de proiect în workshop-ul pe care îl susține prin Fundația SynergEtica, ”Leadership și comunicare prin valori”, care mi-a deschis noi orizonturi atunci când am înțeles importanța valorilor și faptul că acestea ne ghidează viața, pe un drum sau altul, dacă suntem conștienți de existența lor. Îi mulțumesc pentru aceasta dar, în egală măsură, și pentru ideea de a realiza o lucrare de dizertație care să trateze tema respectării valorilor la nivel european, pentru sugestiile oferite pe parcursul elaborării acestei lucrări, pentru încurajare și motivare.
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie primară
Tratate
Tratatul de la Lisabona, disponibil la http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf
Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11951K/TXT&from=FR
Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, disponibil la http://europa.eu/eulaw/decisionmaking/treaties/pdf/consolidated_version_of_the_treaty_establishing_the_european_atomic_energy_community/consolidated_version_of_the_treaty_establishing_the_european_atomic_energy_community_ro.pdf
Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11957E/TXT&from=FR
Actul Unic European, disponibil la http://www.eurotreaties.com/singleuropeanact.pdf
Tratatul de la Maastricht, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_on_european_union/treaty_on_european_union_en.pdf
Tratatul de la Amsterdam, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_of_amsterdam/treaty_of_amsterdam_en.pdf
Tratatul de la Nisa, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:12001C/TXT&from=EN
Documente oficiale
European Parliament Report on the situation of fundamental rights: standards and practices in Hungary, 25 June 2013, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-2013-0229&language=EN#title2
European Parliament resolution of 9 September 2010 on the situation of Roma and on freedom of movement in the European Union, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0312+0+DOC+XML+V0//EN
Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, A new EU framework to strengthen the Rule of Law, COM (2014) 158 final/2, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/effective-justice/files/com_2014_158_en.pdf
Annexes to the Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, A new EU framework to strengthen the Rule of Law, COM (2014) 158 final, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/ effective-justice/files/com_2014_158_annexes_en.pdf
European Parliament resolution of 3 July 2013 on the situation of fundamental rights: standards and practices in Hungary (pursuant to the European Parliament resolution of 16 February 2012, 2012/2130(INI)), disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&language=EN&reference=P7-TA-2013-315
Council conclusions on fundamental rights and rule of law and on the Commission 2012 Report on the Application of the Charter of Fundamental Rights of the European Union, Justice and Home Affairs Council meeting, Luxembourg, 6-7 June 2013, disponibil la http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/ pressdata/en/jha/137404.pdf
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament on Article 7 of the Treaty on European Union. Respect for and promotion of the values on which the Union is based, COM (2003) 606 final, disponibil la http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2003:0606:FIN:EN:PDF
Bibliografie secundară
Lucrări generale
BARNA, Radu Cristian, Regiuni și state federale, Editura Efes, Cluj-Napoca, 2012
BASS, Bernard M., Bass & Stogdill's Handbook of Leadership: Theory, Research, and Managerial Applications, Third edition, The Free Press, 1990
COOK, Terrence E., Nested Political Coalitions: Nation, Regime, Program, Cabinet, Greenwood Publishing Group, 2002
DRAGOȘ, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ediția a 3-a, Editura C.H.Beck, București, 2007
KUCZYNSKI, L., ”Values, Development of” în SMELSER, Neil J., BALTES, Paul B. (ed.), International encyclopedia of the Social & Behavioral Science, Elsevier Science Ltd, 2001
PUȘCAȘ, Vasile, Europa în criză, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011
PUȘCAȘ, Vasile, Uniunea Europeană. State-Piețe-Cetățeni, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2011
WEILER, J.H.H., Constituția Europei, Traducere de Alina Vasile și Cristina Arion, Editura Polirom, 2009
Articole de specialitate
BUDÓ, Glòria, ”EU common values at stake: is article 7 TEU an effective protection Mechanism?”, Barcelona Center for International Affairs, 1 may 2014, disponibil la http://www.cidob.org/content/download/39293/607306/file/DOCUMENTS+CIDOB_01_EUROPA.pdf
BUGARIČ, Bojan, ”Protecting Democracy and the Rule of Law in the European Union: The Hungarian Challenge”, London School of Economics and Political Science, Paper No. 79/2014, July 2014, disponibil la http://www.lse.ac.uk/europeanInstitute/LEQS/LEQSPaper79.pdf
CARP, Radu, ”Noul mecanism de întărire a statului de drept la nivelul Uniunii Europene: în direcția unui model federal?”, POLIS – Revista de Științe Politice, Volume II, Nr. 4 (6)/2014, disponibil la http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/233-noul-mecanism-de-%C3%AEnt%C4%83rire-a-statului-de-drept-la-nivelul-uniunii-europene-%C3%AEn-direc%C5%A3ia-unui-model-federal-the-new-mechanism-of-strenghtening-the-rule-of-law-at-the-european-union-level-to-a-federal-model.html
CARP, Radu, ”The Struggle for the Rule of Law in Romania as an EU Member State: The Role of the Cooperation and Verification Mechanism”, Utrecht Law Review, Volume 10, Issue 1 (January) 2014, disponibil la http://www.utrechtlawreview.org/index.php/ulr/article/view/252
CARRERA, Sergio, FAURE ATGER, Anaïs, ”L’affaire des Roms A Challenge to the EU’s Area of Freedom, Security and Justice”, Center for European Policy Studies (CEPS), september 2010, disponibil la http://www.ceps.eu/publications/l%E2%80%99affaire-des-roms-challenge-eu%E2%80%99s-area-freedom-security-and-justice.
CLOSA, Carlos, KOCHENOV, Dimitry and WEILER, J.H.H., ”Reinforcing Rule of Law Oversight in the European Union”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, disponibil la http://cadmus.eui.eu/bitstream/handle/1814/30117/RSCAS_2014_25_FINAL.pdf?sequence=3
DUMITRIU, Oana, ”Modalitățile de declanșare a procedurii de infringement”, Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, disponibil la http://www.drept.uvt.ro/documents/Analele-1-2013-Modalitatile-de-declansare-a-procedurii-de-infringement.pdf
IBRYAMOVA, Nouray, ”Migration from Central and Eastern Europe and Societal Security in the European Union”, Jean Monnet/Robert Schuman Paper Series, vol. 1, no. 2, August 2002, http://www6.miami. edu/EUCenter/ibryamova.pdf
JOANNIN, Pascale, ”The left led by Robert Fico wins the slovak general elections”, Fondation Robert Schuman, 19 june 2006, disponibil la http://www.robert-schuman.eu/en/eem/0540-the-left-led-by-robert-fico-wins-the-slovak-general-elections
KUMM, Mattias, ”Rescue Package for Fundamental Rights”, 1 mar 2012, http://www.verfassungsblog.de/en/ rescue-package-for-fundamental-rights-comments-by-mattias-kumm/#.VVhlkbntmko
LECONTE, Cécile, “The Fragility of the EU as a «Community of Values»: Lessons from the Haider Affair”, West European Politics, May 2005, disponibil la http://www.researchgate.net/publication/233293466_The_Fragility_of_the_EU_as_a_Community_of_Values_Lessons_from_the_Haider_Affair
MÜLLER, Jan-Werner, ”Safeguarding Democracy inside the EU Brussels and the Future of Liberal Order”, Transatlantic Academy, 2012-2013 paper series No. 3, disponibil la http://www.transatlanticacademy.org /sites/default/files/publications/Muller_SafeguardingDemocracy_Feb13_web.pdf
NIČ, Milan, SLOBODNÍK, Marek, and ŠIMEČKA, Michal, ”Slovakia in the EU: An Unexpected Success Story?”, Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V., May 2014 N° 6, disponibil la http://www.cepolicy.org/sites/cepolicy.org/files/attachments/2014_06_dgapanalyse_slovakia_www_final.pdf
POPTCHEVA, Eva-Maria, ”Member States and the rule of law Dealing with a breach of EU values”, European Parliamentary Research Service (EPRS), March 2015, disponibil lahttp://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2015/554167/EPRS_BRI%282015%29554167_EN.pdf
ROOS, Stefanie Ricarda, ”The 'Rule of Law' as a requirement for accession to the European Union”, Rule of law Program, Lecture no. 3, Konrad Adenauer Stiftung, 2008, disponibil la http://www.kas.de/wf/doc/kas _15604-1522-19-30.pdf?090306091201
RYBÁŘ, Marek, ”The 2006 Parliamentary Election and its Impact on Party Political Scene in Slovakia”, Institute for Comparative Political Research, disponibil la http://ispo.fss.muni.cz/uploads/2download/v4/v4-rybar.pdf
SADURSKI, Wojciech, ”Adding a Bite to a Bark? A Story of Article 7, the EU Enlargement, and Jörg Haider”, Sydney Law School Research Paper No. 10/01, January 4, 2010, disponibil la http://papers. ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1531393
STRATULAT, Corina, IVAN, Paul, ”Romania’s democracy in reverse gear – en garde, EU!”, European Policy Center, disponibil la http://www.epc.eu/documents/uploads/pub_2788_romania_s_democracy_ in_reverse_gear.pdf
Articole oficiale
Comisia Europeană, Comunicat de presă, ”Hungary: Commission continues accelerated infringement procedure on independence of the data protection supervisor and measures affecting the judiciary and asks additional information on central bank's independence”, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-222_ro.htm
Comisia Europeană, Assises de la Justice, discussion paper 4: Rule of law, p. 3, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/events/assises-justice-2013/files/rule_of_law_en.pdf
Comisia Europeană, Măsuri pentru a proteja statul de drept, disponibil la http://ec.europa.eu/news/justice/140312_ro.htm
Comisia Europeană, Mechanism for cooperation and Verification for Romania and Bulgaria, disponibil la http://ec.europa.eu/cvm/ index_en.htm
Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Extinderea, disponibil la http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/enlargement_ro.pdf
Comisiei Europene, Comunicat de presă, Strasbourg, 11 martie 2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/ press-release_IP-14-237_ro.htm
Parlamentul European, Vesna NAGLIČ, Tratatele inițiale, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf, accesat la 24.02.2015
Uniunea Europeană, Procesul de aderare a unui nou stat membru, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement /ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
Uniunea Europeană, Respectarea și promovarea valorilor UE, http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/l33500_ro.htm, accesat la 21.04.2015
Uniunea Europeană, Tratatele Uniunii Europene, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm
Declarații oficiale
Comunicat Curtea Constituțională a României, disponibil la https://www.ccr.ro/files/statements/3iulie.pdf
Decizia Nr.727 a Curții Constituționale a României din 9 iulie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea alin.(1) al art.27 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, disponibil la https://www.ccr.ro/files/products/D0727_12.pdf
Discours d’Éric Besson, Paris, le 30 août 2010, disponibil la
http://www.immigration.interieur.gouv.fr /fr/Archives/Les-archives-du-Cabinet-de-M.-Eric-Besson-2009-2010/Les-discours-du-Cabinet-de-M.-Eric-Besson-2009-2010/Aout-2010/Discours-d-Eric-BESSON-lors-de-la-conference-de-presse-du-lundi-30-aout-2010-a-propos-de-l-evacuation-des-campements-illicites
European Parliament Briefing, ”Member States and the rule of law”, March 2015, http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2015/554167/EPRS_BRI%282015%29554167_EN.pdf
European Parliament, Press Conference, A new Rule of Law initiative, Strasbourg, 11 March 2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14-202_en.htm?locale=en
José Manuel Durão Barroso, State of the Union 2012 Address, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-596_en.htm
Résolution adoptée par la présidence du PSE Bruxelles, le 12 octobre 2006, disponibil la http://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/partyofeuropeansocialists/pages/90/attachments/original/1394907375/PES_resolution_on_SMER_FR.pdf?1394907375
Statement by the European Commission on Romania, 17 July 2012, disponibil la http://europa.eu/rapid/ press-release_MEMO-12-575_en.pdf
Statement by Viviane Reding on the Roma situation in Europe, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-10-384_en.htm
Statement by Viviane Reding on the latest developments on the Roma situation, disponibil la http://europa.eu /rapid/press-release_SPEECH-10-428_en.htm
Rapoarte
Democracy and human rights at stake in Hungary. The Viktor Orbán Government’s drive for centralisation of power, Norwegian Helsinki Comitee, disponibil la http://www.civicsolidarity.org/sites/default/files/democracy_and_human_rights_at_stake_in_hungary.pdf
Sustainable Governance Indicators, 2014 Rule of Law Report Legal Certainty, Judicial Review, Appointment of Justices, Corruption Prevention, Bertelsmann Stiftung, http://www.sginetwork.org/docs/2014/thematic/ SGI2014_Rule_of_Law.pdf
Patru scenarii pentru relația dintre UE, Federația Rusă și vecinătatea comună, disponibil la http://library.fes.de/pdf-files/id-moe/11246.pdf.
”Fico and the question of Slovak National Identity”, Europeum – Institut for european policy, disponibil la http://www.ceeidentity.eu/news/fico-and
Resurse internet
Articole de presă
”Austria's Haider affair gave the EU an 'emergency brake'”, disponibil la http://www.euractiv.com/future-eu/austria-haider-affair-gave-eu-emergency-brake/article-151443
”MEPs to keep a close eye on new Slovak government”, disponibil la https://euobserver.com/political/22011
”Slovak party suspended from PES”, disponibil la http://www.euractiv.com/future-eu/slovak-party-suspended-pes/article-158775
”Slovaks expelled by EU socialists”, disponibil la http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6046946.stm
”Paris refuse l'injonction du Parlement européen de suspendre les expulsions de Roms”, disponibil la http://www.lemonde.fr/societe/article/2010/09/09/le-parlement-europeen-demande-a-paris-de-suspendre-les-expulsions-de-roms_1408845_3224.html
”Hungarian PM to EU: 'We won't be a colony'”, disponibil la https://euobserver.com/political/115613
”Hungary responds to EU infringement procedure”, disponibil la https://euobserver.com/justice/115300
”Guvernul ungureanu a căzut”, disponibil la http://www.mediafax.ro/politic/guvernul-ungureanu-a-cazut-boc-coalitia-de-guvernare-nu-mai-exista-presedintele-a-chemat-partidele-la-consultari-9575997
”Președintele Traian Băsescu merge la Consiliul European, a decis Curtea Constituțională”, disponibil la http://www.mediafax.ro/politic/presedintele-traian-basescu-merge-la-consiliul-european-a-decis-curtea-constitutionala-ponta-evident-joi-voi-merge-la-bruxelles-9786238
”Romanian government downplays EU to-do list”, disponibil la https://euobserver.com/political/116977
Site-uri
Amnesty International, https://www.amnesty.org
Comisia Europeană, http://www.ec.europa.eu
Consiliul European, http://www.consilium.europa.eu
Consiliului Europei, http://www.coe.int/
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, http://curia.europa.eu
Guvernul Olandez, http://www.rijksoverheid.nl
Parlamentul European, www.europarl.europa.eu
World Bank, http://info.worldbank.org
ANEXE
ANEXA 1 – Harta Uniunii Europene (28 state membre)
Sursă: http://www.eucountrylist.com/
ANEXA 2 – Noul mecanism al UE privind întărirea statului de drept
Sursă: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-237_en.htm
ANEXA 3 – Lista de 11 puncte propusă de Comisia Europeană României
Sursă: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/3927/9859699/4/b9hxhkqi.jpg
ANEXA 4 – Harta celor cinci state membre ale Uniunii Europene care au intrat în conflict cu valorile comune
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie primară
Tratate
Tratatul de la Lisabona, disponibil la http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf
Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11951K/TXT&from=FR
Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, disponibil la http://europa.eu/eulaw/decisionmaking/treaties/pdf/consolidated_version_of_the_treaty_establishing_the_european_atomic_energy_community/consolidated_version_of_the_treaty_establishing_the_european_atomic_energy_community_ro.pdf
Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11957E/TXT&from=FR
Actul Unic European, disponibil la http://www.eurotreaties.com/singleuropeanact.pdf
Tratatul de la Maastricht, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_on_european_union/treaty_on_european_union_en.pdf
Tratatul de la Amsterdam, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/pdf/treaty_of_amsterdam/treaty_of_amsterdam_en.pdf
Tratatul de la Nisa, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:12001C/TXT&from=EN
Documente oficiale
European Parliament Report on the situation of fundamental rights: standards and practices in Hungary, 25 June 2013, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-2013-0229&language=EN#title2
European Parliament resolution of 9 September 2010 on the situation of Roma and on freedom of movement in the European Union, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0312+0+DOC+XML+V0//EN
Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, A new EU framework to strengthen the Rule of Law, COM (2014) 158 final/2, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/effective-justice/files/com_2014_158_en.pdf
Annexes to the Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, A new EU framework to strengthen the Rule of Law, COM (2014) 158 final, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/ effective-justice/files/com_2014_158_annexes_en.pdf
European Parliament resolution of 3 July 2013 on the situation of fundamental rights: standards and practices in Hungary (pursuant to the European Parliament resolution of 16 February 2012, 2012/2130(INI)), disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&language=EN&reference=P7-TA-2013-315
Council conclusions on fundamental rights and rule of law and on the Commission 2012 Report on the Application of the Charter of Fundamental Rights of the European Union, Justice and Home Affairs Council meeting, Luxembourg, 6-7 June 2013, disponibil la http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/ pressdata/en/jha/137404.pdf
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament on Article 7 of the Treaty on European Union. Respect for and promotion of the values on which the Union is based, COM (2003) 606 final, disponibil la http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2003:0606:FIN:EN:PDF
Bibliografie secundară
Lucrări generale
BARNA, Radu Cristian, Regiuni și state federale, Editura Efes, Cluj-Napoca, 2012
BASS, Bernard M., Bass & Stogdill's Handbook of Leadership: Theory, Research, and Managerial Applications, Third edition, The Free Press, 1990
COOK, Terrence E., Nested Political Coalitions: Nation, Regime, Program, Cabinet, Greenwood Publishing Group, 2002
DRAGOȘ, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ediția a 3-a, Editura C.H.Beck, București, 2007
KUCZYNSKI, L., ”Values, Development of” în SMELSER, Neil J., BALTES, Paul B. (ed.), International encyclopedia of the Social & Behavioral Science, Elsevier Science Ltd, 2001
PUȘCAȘ, Vasile, Europa în criză, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011
PUȘCAȘ, Vasile, Uniunea Europeană. State-Piețe-Cetățeni, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2011
WEILER, J.H.H., Constituția Europei, Traducere de Alina Vasile și Cristina Arion, Editura Polirom, 2009
Articole de specialitate
BUDÓ, Glòria, ”EU common values at stake: is article 7 TEU an effective protection Mechanism?”, Barcelona Center for International Affairs, 1 may 2014, disponibil la http://www.cidob.org/content/download/39293/607306/file/DOCUMENTS+CIDOB_01_EUROPA.pdf
BUGARIČ, Bojan, ”Protecting Democracy and the Rule of Law in the European Union: The Hungarian Challenge”, London School of Economics and Political Science, Paper No. 79/2014, July 2014, disponibil la http://www.lse.ac.uk/europeanInstitute/LEQS/LEQSPaper79.pdf
CARP, Radu, ”Noul mecanism de întărire a statului de drept la nivelul Uniunii Europene: în direcția unui model federal?”, POLIS – Revista de Științe Politice, Volume II, Nr. 4 (6)/2014, disponibil la http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/233-noul-mecanism-de-%C3%AEnt%C4%83rire-a-statului-de-drept-la-nivelul-uniunii-europene-%C3%AEn-direc%C5%A3ia-unui-model-federal-the-new-mechanism-of-strenghtening-the-rule-of-law-at-the-european-union-level-to-a-federal-model.html
CARP, Radu, ”The Struggle for the Rule of Law in Romania as an EU Member State: The Role of the Cooperation and Verification Mechanism”, Utrecht Law Review, Volume 10, Issue 1 (January) 2014, disponibil la http://www.utrechtlawreview.org/index.php/ulr/article/view/252
CARRERA, Sergio, FAURE ATGER, Anaïs, ”L’affaire des Roms A Challenge to the EU’s Area of Freedom, Security and Justice”, Center for European Policy Studies (CEPS), september 2010, disponibil la http://www.ceps.eu/publications/l%E2%80%99affaire-des-roms-challenge-eu%E2%80%99s-area-freedom-security-and-justice.
CLOSA, Carlos, KOCHENOV, Dimitry and WEILER, J.H.H., ”Reinforcing Rule of Law Oversight in the European Union”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, disponibil la http://cadmus.eui.eu/bitstream/handle/1814/30117/RSCAS_2014_25_FINAL.pdf?sequence=3
DUMITRIU, Oana, ”Modalitățile de declanșare a procedurii de infringement”, Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, disponibil la http://www.drept.uvt.ro/documents/Analele-1-2013-Modalitatile-de-declansare-a-procedurii-de-infringement.pdf
IBRYAMOVA, Nouray, ”Migration from Central and Eastern Europe and Societal Security in the European Union”, Jean Monnet/Robert Schuman Paper Series, vol. 1, no. 2, August 2002, http://www6.miami. edu/EUCenter/ibryamova.pdf
JOANNIN, Pascale, ”The left led by Robert Fico wins the slovak general elections”, Fondation Robert Schuman, 19 june 2006, disponibil la http://www.robert-schuman.eu/en/eem/0540-the-left-led-by-robert-fico-wins-the-slovak-general-elections
KUMM, Mattias, ”Rescue Package for Fundamental Rights”, 1 mar 2012, http://www.verfassungsblog.de/en/ rescue-package-for-fundamental-rights-comments-by-mattias-kumm/#.VVhlkbntmko
LECONTE, Cécile, “The Fragility of the EU as a «Community of Values»: Lessons from the Haider Affair”, West European Politics, May 2005, disponibil la http://www.researchgate.net/publication/233293466_The_Fragility_of_the_EU_as_a_Community_of_Values_Lessons_from_the_Haider_Affair
MÜLLER, Jan-Werner, ”Safeguarding Democracy inside the EU Brussels and the Future of Liberal Order”, Transatlantic Academy, 2012-2013 paper series No. 3, disponibil la http://www.transatlanticacademy.org /sites/default/files/publications/Muller_SafeguardingDemocracy_Feb13_web.pdf
NIČ, Milan, SLOBODNÍK, Marek, and ŠIMEČKA, Michal, ”Slovakia in the EU: An Unexpected Success Story?”, Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V., May 2014 N° 6, disponibil la http://www.cepolicy.org/sites/cepolicy.org/files/attachments/2014_06_dgapanalyse_slovakia_www_final.pdf
POPTCHEVA, Eva-Maria, ”Member States and the rule of law Dealing with a breach of EU values”, European Parliamentary Research Service (EPRS), March 2015, disponibil lahttp://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2015/554167/EPRS_BRI%282015%29554167_EN.pdf
ROOS, Stefanie Ricarda, ”The 'Rule of Law' as a requirement for accession to the European Union”, Rule of law Program, Lecture no. 3, Konrad Adenauer Stiftung, 2008, disponibil la http://www.kas.de/wf/doc/kas _15604-1522-19-30.pdf?090306091201
RYBÁŘ, Marek, ”The 2006 Parliamentary Election and its Impact on Party Political Scene in Slovakia”, Institute for Comparative Political Research, disponibil la http://ispo.fss.muni.cz/uploads/2download/v4/v4-rybar.pdf
SADURSKI, Wojciech, ”Adding a Bite to a Bark? A Story of Article 7, the EU Enlargement, and Jörg Haider”, Sydney Law School Research Paper No. 10/01, January 4, 2010, disponibil la http://papers. ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1531393
STRATULAT, Corina, IVAN, Paul, ”Romania’s democracy in reverse gear – en garde, EU!”, European Policy Center, disponibil la http://www.epc.eu/documents/uploads/pub_2788_romania_s_democracy_ in_reverse_gear.pdf
Articole oficiale
Comisia Europeană, Comunicat de presă, ”Hungary: Commission continues accelerated infringement procedure on independence of the data protection supervisor and measures affecting the judiciary and asks additional information on central bank's independence”, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-222_ro.htm
Comisia Europeană, Assises de la Justice, discussion paper 4: Rule of law, p. 3, disponibil la http://ec.europa.eu/justice/events/assises-justice-2013/files/rule_of_law_en.pdf
Comisia Europeană, Măsuri pentru a proteja statul de drept, disponibil la http://ec.europa.eu/news/justice/140312_ro.htm
Comisia Europeană, Mechanism for cooperation and Verification for Romania and Bulgaria, disponibil la http://ec.europa.eu/cvm/ index_en.htm
Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Extinderea, disponibil la http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/enlargement_ro.pdf
Comisiei Europene, Comunicat de presă, Strasbourg, 11 martie 2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/ press-release_IP-14-237_ro.htm
Parlamentul European, Vesna NAGLIČ, Tratatele inițiale, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf, accesat la 24.02.2015
Uniunea Europeană, Procesul de aderare a unui nou stat membru, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement /ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
Uniunea Europeană, Respectarea și promovarea valorilor UE, http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/l33500_ro.htm, accesat la 21.04.2015
Uniunea Europeană, Tratatele Uniunii Europene, disponibil la http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm
Declarații oficiale
Comunicat Curtea Constituțională a României, disponibil la https://www.ccr.ro/files/statements/3iulie.pdf
Decizia Nr.727 a Curții Constituționale a României din 9 iulie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea alin.(1) al art.27 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, disponibil la https://www.ccr.ro/files/products/D0727_12.pdf
Discours d’Éric Besson, Paris, le 30 août 2010, disponibil la
http://www.immigration.interieur.gouv.fr /fr/Archives/Les-archives-du-Cabinet-de-M.-Eric-Besson-2009-2010/Les-discours-du-Cabinet-de-M.-Eric-Besson-2009-2010/Aout-2010/Discours-d-Eric-BESSON-lors-de-la-conference-de-presse-du-lundi-30-aout-2010-a-propos-de-l-evacuation-des-campements-illicites
European Parliament Briefing, ”Member States and the rule of law”, March 2015, http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2015/554167/EPRS_BRI%282015%29554167_EN.pdf
European Parliament, Press Conference, A new Rule of Law initiative, Strasbourg, 11 March 2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14-202_en.htm?locale=en
José Manuel Durão Barroso, State of the Union 2012 Address, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-596_en.htm
Résolution adoptée par la présidence du PSE Bruxelles, le 12 octobre 2006, disponibil la http://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/partyofeuropeansocialists/pages/90/attachments/original/1394907375/PES_resolution_on_SMER_FR.pdf?1394907375
Statement by the European Commission on Romania, 17 July 2012, disponibil la http://europa.eu/rapid/ press-release_MEMO-12-575_en.pdf
Statement by Viviane Reding on the Roma situation in Europe, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-10-384_en.htm
Statement by Viviane Reding on the latest developments on the Roma situation, disponibil la http://europa.eu /rapid/press-release_SPEECH-10-428_en.htm
Rapoarte
Democracy and human rights at stake in Hungary. The Viktor Orbán Government’s drive for centralisation of power, Norwegian Helsinki Comitee, disponibil la http://www.civicsolidarity.org/sites/default/files/democracy_and_human_rights_at_stake_in_hungary.pdf
Sustainable Governance Indicators, 2014 Rule of Law Report Legal Certainty, Judicial Review, Appointment of Justices, Corruption Prevention, Bertelsmann Stiftung, http://www.sginetwork.org/docs/2014/thematic/ SGI2014_Rule_of_Law.pdf
Patru scenarii pentru relația dintre UE, Federația Rusă și vecinătatea comună, disponibil la http://library.fes.de/pdf-files/id-moe/11246.pdf.
”Fico and the question of Slovak National Identity”, Europeum – Institut for european policy, disponibil la http://www.ceeidentity.eu/news/fico-and
Resurse internet
Articole de presă
”Austria's Haider affair gave the EU an 'emergency brake'”, disponibil la http://www.euractiv.com/future-eu/austria-haider-affair-gave-eu-emergency-brake/article-151443
”MEPs to keep a close eye on new Slovak government”, disponibil la https://euobserver.com/political/22011
”Slovak party suspended from PES”, disponibil la http://www.euractiv.com/future-eu/slovak-party-suspended-pes/article-158775
”Slovaks expelled by EU socialists”, disponibil la http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6046946.stm
”Paris refuse l'injonction du Parlement européen de suspendre les expulsions de Roms”, disponibil la http://www.lemonde.fr/societe/article/2010/09/09/le-parlement-europeen-demande-a-paris-de-suspendre-les-expulsions-de-roms_1408845_3224.html
”Hungarian PM to EU: 'We won't be a colony'”, disponibil la https://euobserver.com/political/115613
”Hungary responds to EU infringement procedure”, disponibil la https://euobserver.com/justice/115300
”Guvernul ungureanu a căzut”, disponibil la http://www.mediafax.ro/politic/guvernul-ungureanu-a-cazut-boc-coalitia-de-guvernare-nu-mai-exista-presedintele-a-chemat-partidele-la-consultari-9575997
”Președintele Traian Băsescu merge la Consiliul European, a decis Curtea Constituțională”, disponibil la http://www.mediafax.ro/politic/presedintele-traian-basescu-merge-la-consiliul-european-a-decis-curtea-constitutionala-ponta-evident-joi-voi-merge-la-bruxelles-9786238
”Romanian government downplays EU to-do list”, disponibil la https://euobserver.com/political/116977
Site-uri
Amnesty International, https://www.amnesty.org
Comisia Europeană, http://www.ec.europa.eu
Consiliul European, http://www.consilium.europa.eu
Consiliului Europei, http://www.coe.int/
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, http://curia.europa.eu
Guvernul Olandez, http://www.rijksoverheid.nl
Parlamentul European, www.europarl.europa.eu
World Bank, http://info.worldbank.org
ANEXE
ANEXA 1 – Harta Uniunii Europene (28 state membre)
Sursă: http://www.eucountrylist.com/
ANEXA 2 – Noul mecanism al UE privind întărirea statului de drept
Sursă: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-237_en.htm
ANEXA 3 – Lista de 11 puncte propusă de Comisia Europeană României
Sursă: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/3927/9859699/4/b9hxhkqi.jpg
ANEXA 4 – Harta celor cinci state membre ale Uniunii Europene care au intrat în conflict cu valorile comune
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Necesitatea Crearii Unui Nou Mecanism de Protejare a Valorilor Ue (ID: 128639)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.