Ne mor martorii și nu putem sã ne opunem. T ot [604730]

„Ne mor martorii și nu putem sã ne opunem. T ot
ce putem face este sã repetãm, cu fiecare ocazie,povestea lor. “ (Irina Nicolau, 2001, p. 47).
5

6

Cuvînt înainte
Orice strãdanie de cunoaștere se cuvine sã porneascã de la trãirea unei inte-
rogații esențiale. Întrebarea fundamentalã care ne -a animat în acest studiu —
„cum și, mai ales, de ce suntem noi românii ceea ce suntem?“ — își sporea miza
pe mãsura avansãrii în miezul neliniștitor al interacțiunii cu actorii cercetãrii.Aceștia, reprezentați fie de oameni obișnuiți sau de exponenți ai elitei, fie de in-stanțe sociale semnificative ori de plan secund, de temeri colective sau de scenariiimaginare, au multiplicat întrebarea originarã într -o neîncetatã serie de întrebãri
suplimentare, care puteau fi din ce în ce mai onest circumscrise. Cãci, pe mãsurãce lectura fenomenului identitar românesc se adîncea, deslușeam limpede cã nuexistã un singur rãspuns la o întrebare capitalã ca cea formulatã inițial, dupã cumîntrebarea însãși nu este legitim sã fie articulatã într -o manierã singularã. Mai
mult, onestitatea invocatã anterior impunea sã nici nu pretindem cã putem cuprindemarea temã de dezbatere publicã asupra specificului național, ce însoțește moder-nizarea societãții românești, în cadrul unor rãspunsuri care sã -și revendice vreun
adevãr ultim. Am înțeles, curînd, primejdiile și limitãrile inevitabile cu care neconfruntam.
În primul rînd, un fenomen atît de complex nu poate fi surprins de cãtre un
singur autor, cu uneltele unei singure discipline științifice. Se impunea, așadar, oprimã transgresie de la nivelul globalizant și atît de divers al „românitãții “gene-
rice, înspre o Românie direct accesibilã cercetãtorului, cuprinsã în cadrele unorteritorii ce pot fi investigate nemijlocit. În consecințã, am optat îndeosebi pentrustudierea realitãților sociale bãnãțene, așadar doar ale uneia dintre Româniileposibile.
7

Apoi, demersul nostru nu și -a propus o studiere exhaustivã a prefacerilor
sociale, demografice, economice, culturale și politice ale zonei, convinși fiind cã oastfel de întreprindere depãșește cu mult resursele unui proiect, totuși, individual.Așa cum titlul lucrãrii accentueazã, ceea ce ne -a cãlãuzit în cadrul lucrãrii este
strãdania de a dezvãlui, sistematiza și înțelege modul în care românii acestei
regiuni și-au reprezentat dinamica identitarã , asociind -o procesului mai larg de
modernizare a societãții românești în ansamblul sãu. Ne vom focaliza, așadar, nuasupra schimbãrilor petrecute într -un țesut social „obiectiv “, cît mai degrabã asu-
pra unui registru al subiectivitãții sociale, urmãrind felul în care oamenii acestorlocuri și-au imaginat , au trãit și au reconstruit subiectiv propria lor identitate , dar
și identitatea celor cu care au intrat în relație.
De altfel, derularea tematicã pe care am propus -o încearcã sã rãspundã
acestor exigențe. Astfel, în prima parte a lucrãrii vom prezenta aspectele concep-
tuale care ne vor cãlãuzi mai apoi, necesare deslușirii resorturilor semantice șioperaționale ale registrului subiectivitãții sociale. Prin urmare, vom face oincursiune în studiul mentalitãților, accentuînd rolul exercițiilor comprehensiveproprii abordãrii imagologice și celor realizate din perspectiva paradigmei repre-zentãrilor sociale. Pe baza clarificãrilor teoretice vom înfãțișa, în partea a doua a
proiectului, un ansamblu de studii asupra specificului național efectuate în ultimulsecol, ce au configurat o succesiune de imagini despre ceea ce suntem, îngemãnîndo dinamicã specificã a portretului identitar la nivelul imaginarului social româ-nesc în modernitate. Aceste linii portretistice vor constitui punctul de plecare pen-tru partea a treia , aplicativã, a cercetãrii în care ne -am angajat, ce va reuni trei
investigații distincte din zona Banatului, chiar dacã intim interrelate: o explorarea unui eșantion de interviuri de istorie oralã ale cãror subiecți provin dintr -un
strat generațional vîrstnic, o alta centratã pe aplicarea unor teste autoreferențialepe un strat generațional tînãr și, în sfîrșit, o anchetã de teren realizatã pe uneșantion regional reprezentativ.
Subordonînd demersul nostru tuturor acestor ținte de cunoaștere, am înțeles,
totodatã, cã nu puteam surprinde adevãrul deplin despre ceea ce a însemnat lun-
gul și sinuosul proces al trãirii modernizãrii, ci doar o colecție de adevãruri com-
plementare , de perspective adiacente, ce sunt chemate sã intre în dialog cu alte
puncte de vedere alternative. Doar pe aceastã cale, credem, imaginea noastrã des-pre ceea ce a reprezentat asumarea individualã și colectivã a procesului moder-nizãrii poate fi întregitã. O asemenea abordare se întîlnește, neîndoielnic, cu odominantã a epistemologiei contemporane care proclamã sfîrșitul marilor narațiuni
în toate proiectele de cunoaștere, în general (Lyotard, 1979), dar și în cadrulpsihosociologiei, în particular (W allerstein, 1998). Vom consimți, așadar, asemeni
epistemologilor de astãzi, cã nici una dintre lecturile pe care le propunem și niciunul dintre adevãrurile pe care le vom desluși nu spune întreaga poveste a aces-
tor locuri .
8

Dar ce bogãție de memorii, travalii și speranțe sociale ce așteaptã a fi dez-
vãluite! Cîte voci care ne cheamã stãruitor pentru a -și rosti propria poveste!
Ascultîndu -le, aducîndu -le laolaltã și pãșind dincolo de recitativul lor, lucra-
rea de fațã încearcã sã scoatã la luminã continuitãțile tematice, solidaritãțile dis-cursive, similaritãțile valorice și atitudinale ale actorilor sociali angrenați în con-figurarea unuia din chipurile identitare ale României prezente. Suntem încredin-țați cã prin multiplicarea unor asemenea demersuri și prin dialogurile ce se vornaște între aceste portrete identitare alternative vom izbuti, pas cu pas, cu lucidi-tate și emoție deopotrivã, sã ne cunoaștem mai bine, regãsindu -ne, ajungînd sã ne
asumãm și integrãm Memoria, sã ne revitalizãm Speranța, angajîndu -ne, astfel,
într-o istorie în care nu suntem doar martori pasivi, ci actori implicați.
9

Circumscrierea problematicii teoretice
Pornind de la tema generalã a lucrãrii, „ Mentalitate și societate. Cartografii
ale imaginarului identitar din Banatul contemporan “, prima parte a proiectului
nostru își propune o întemeiere teoreticã a demersului aplicativ ulterior prin reu-nirea resurselor conceptuale și metodologice capabile sã furnizeze cheile de lec-
turã ale fenomenului identitar românesc.
Se impune, dintru început, sã precizãm cã obiectul studiului este reprezen-
tat de speciile identitãții sociale și ale imaginarului social de interes pentru lucra-rea de fațã, și anume, identitatea etnicã și imaginarul identitar. T eritoriul supus
studiului , în secțiunea de analizã a lucrãrilor de facturã etnopsihologicã asupra
identitãții naționale, cuprinde un ansamblu de texte relevante care vor furniza oimagine în mișcare despre ceea ce suntem , articulatã progresiv în ultimul secol al
modernizãrii societãții românești. În cadrul acestui demers rezumativ am acor-dat, totuși, prioritate cercetãrilor de teren din ultimii ani, iar trãsãturile sinteticerezultate în urma acestui bilanț retrospectiv au constituit reperele ipotetice înjurul cãrora am construit direcțiile de acțiune metodologice din partea aplicativãa proiectului de cercetare, centrat pe realitãțile identitare bãnãțene.
Grila de lecturã asupra obiectului de studiu a fost reprezentatã de teoriile
culturalist -interacționiste ale identitãții , iar perspectiva disciplinarã pe care am
articulat-o a fost una etnopsihologicã , deschisã interdisciplinaritãții. În acest
exercițiu de cunoaștere, domeniul realitãții social -istorice investigat l-a constituit
realitatea social-istoricã subiectivã („mentalul colectiv “), iar cele mai însemnate
concepte mobilizate au fost: mentalitate , precum și cele derivate din familia sa
semanticã și funcționalã — imaginar social și reprezentãri sociale . Așadar, a stu-
dia conținutul și extensia conceptului de mentalitate a implicat, cu necesitate, un
11

exercițiu de cunoaștere a tuturor conceptelor subordonate . Un asemenea demers
a devenit legitim întrucît celelalte concepte înrudite, cu o extensie mai redusã,precum cele evocate — de imaginar social și reprezentãri sociale — s-au trans-format în obiecte principale de studiu pentru discipline autonome, nãscute înconjuncturi epistemologice și moștenind tradiții intelectuale diferite, care arare-ori au gãsit canale și coduri de comunicare reciproce, instituind o adevãratãsegregație disciplinarã . Prin urmare, studiul mentalitãților nu poate fi decît inter-
disciplinar, ca singurã cale de pãrãsire a dialogurilor însingurate pe care toate
aceste științe despre om și societate le -au articulat în decursul propriilor lor evo-
luții. Vom accentua în capitolele urmãtoare, prin derularea terminologicã pe care
o vom dezvolta, vocația de liant a conceptului de imaginar social , care a dobîndit
pentru travaliile de cunoaștere identitarã o putere de atracție mai intensã decîtalte concepte alternative, generînd o asumare a sa ca obiect de studiu pentru maimulte cîmpuri disciplinare, precum psihologia culturalã și interculturalã, litera-tura comparatã, antropologia culturalã, sociologia istoricã și politicã. O astfel de
constatare ne -a îndreptãțit sã ne apropiem de abordarea imagologicã privitã ca
perspectiva cea mai fertilã de investigare a identitãții etnice.
S-ar cuveni sã facem încã din primele pagini cîteva observații preliminare,
însoțite de cîteva precauții epistemologice. Astfel, în primul rînd, întrucît ținta fina-lã a lucrãrii noastre o constituie studierea imaginarului identitar românesc, în gene-ral, și a celui bãnãțean, în special, vom privilegia definițiile identitare culturaliste înexplicarea fenomenului identitar, fãrã a elimina însã determinãrile naturaliste.
T otodatã, situîndu-ne în fața unui asemenea obiect de studiu de maximã complexi-tate, se accentueazã nevoia de recompunere a cîmpurilor problematice ale discipline-
lor angajate într-un asemenea demers de cunoaștere, precum istoria mentalitãților,
sociologia istoricã și politicã, psihologia socialã, antropologia culturalã, literaturacomparatã și semiotica. În sfîrșit, o subordonare conceptualã dinspre mentalitate
înspre conceptele înrudite nu echivaleazã cu o subordonare disciplinarã a științelor
ce-și asigurã combustia din operaționalizarea conceptelor corespondente.
Conformîndu-ne acestor premise, vom realiza în cele ce urmeazã o primã
sintezã privitoare la teoriile asupra identitãții , pe care o vom dezvolta în stadiul
aplicativ al lucrãrii, și vom propune, mai apoi, o progresivã prezentare a moduri-lor de studiere interdisciplinarã a mentalitãților , prin intermediul tuturor disci-
plinelor socio-umane angajate în acest demers complex, pornind de la observațiapreliminarã cã realitatea socialã subiectivã („ mentalul colectiv “), cu tot rezervo-
rul sãu de memorie colectivã și scenarii imaginare pe care le vehiculeazã, repre-zintã principala combustie identitarã.
În figura nr. 1 este înfãțișatã o schițã a secțiunii teoretice a proiectului nos-
tru, care încearcã sã punã în evidențã conexiunile, accentele și mizele expuse maisus, ce ne va cãlãuzi pe parcursul primei pãrți a acestei lucrãri, în care ne vomstrãdui sã lãmurim înțelesul tuturor acestor concepte interrelate.
12

13 D e f i n i êii identitare

NATURALISTE
Particularizat
Definiêii identitare
CULTURALISTE
TEORII ASUPRA IDENTITÀéII ETNOPSIHLOGIE
STUDIUL INTERDISCIPLINAR ISTORIA MENTALIT ÀéILOR
AL MENTALITÀéILOR
IMAGOLOGIE PSIHOLOGIE
SOCIALÀ
„PSIHOLOGIA POPOARELOR” IMAGOLOGIA PSIHOLOGIC À
LITERATURA COMPARAT À IMAGOLOGIA LITERAR À
ANTROPOLOGIA CULTURAL À IMAGOLOGIA ANTROPOLOGIC À
SOCIOLOGIA ISTORIC ÀåI POLITC À IMAGOLOGIA ISTORIC À
Figura nr. 1 Planul de lucru al sec êiunii teoreticeIDENTITATE SOCIAL À REALITATE SOCIAL-ISTORIC À„OBIECTIV À”
SUBIECTIV À- conjuncturi demografice, economice;
– situare geografic Áæi geopolitic Á;
– profiluri climatice, rasiale, lingvistice; – structuri sociale, economice, politice etc.
– memorie socialã; – scenarii imaginare;
– imagini de sine æi ale alterit Áêii.
„MENTAL COLECTIV”
MENTALITATE
IMAGINAR SOCIAL REPREZENTÀRI SOCIALE
– structuri ale imaginarului;
– mituri istorice / politice; – stereotipuri etno-naționale. IDENTITATE ETNIC ÀIMAGINAR IDENTITAR
– auto æi heteroimagini etnice.

14

PARTEA ÎNTÎI

1. T eorii asupra identitãții
1.1. Avatarurile identitãții — un excurs epistemologic
în miezul definiției identitare
Identitatea s-a dovedit dintotdeauna un concept ambiguu, polivalent, impo-
sibil de circumscris unei definiții durabile. Cu alte cuvinte, identitatea rãmîne unconcept încãrcat de istoricitate, iar definițiile sale sunt, cel mai adesea, contex-tuale. De aceea, o regîndire a înseși resurselor și articulãrilor sale semantic-ope-raționale se dovedește a fi binevenitã. Un punct de plecare profitabil în înțelege-rea mecanismului îngemãnãrii structurii identitare îl poate constitui, așa cumsubliniazã M. Lazurca (1999), binecunoscuta conferințã despre identitate a filo-sofului german M. Heidegger (1953/1991). Astfel, de la afirmația de debut apa-rent sterilã — principiul identitãții se poate rezuma într -o formulã curentã A = A
— se poate progresa înțelegînd cã gîndirea occidentalã a conferit acestui princi-piu logic o resursã importantã: mijlocirea . Prin urmare, a fi identic cu tine se tra-
duce prin a da viațã raportului apelînd la o instanțã intermediarã. Un cetãțeanromân, de exemplu, ce cãlãtorește într-o țarã strãinã probeazã cã este identic cusine recurgînd la o mijlocire, în cazul de fațã la un document administrativ, unpașaport. Iatã cum o împrejurare atît de simplã ne sugereazã cîteva din elemen-tele definitorii ale identitãții: înainte de toate, apelînd la o mediere , identitatea se
enunțã într -un context specific (trecerea într-o altã țarã printr-un punct vamal, în
cazul nostru), context care desemneazã și tipul particular de identitate vizat (cel
legat de naționalitate) și în care obiectul identitãții își asumã un rol activ în fața
17

unei instanțe -martor (statul respectiv, reprezentat de lucrãtorii vamali). Așadar,
devenind subiect al raportului identitar, cetãțeanul scenariului nostru ar fi pus în
postura de a-și declara identitatea într-un mod adecvat conjuncturii,
adresîndu-se unui destinatar interesat . Avînd în vedere multiplicitatea contexte-
lor sociale și gradul lor diferit de profunzime structuralã, tipurile de identitãțipersonale sunt extrem de diverse — „a fi profesor“, „a fi soț“, „a fi ortodox“, con-figureazã fiecare anumite tipuri de identitãți profesionale, familiale sau religioa-se. În toate cazurile, enunțarea identitãții produce un discurs categorizator ,
numit discurs identitar , ce este receptat dialogal de cãtre un actor social implicat
care ne privește .
Rezumînd, raportul tautologic inițial poate fi depãșit, întrucît structura
identitãții presupune urmãtoarea configurație: prezența unui subiect social activ,
ce transformã principiul identitãții într-un raport expresiv, recurgînd la mijloace
adecvate unui context , care este hotãrîtor în elaborarea unui anumit tip de iden-
titate. Mijlocirea este însoțitã de producerea unui discurs identitar , iar acest dis-
curs este adresat unui destinatar care trebuie angajat în acest joc social dialogal.
ăi identitãțile colective pot fi supuse acestui regim structural de înțelegere
a identitãții. Subiectul social poate fi reprezentat de români, priviți ca națiune ,
care într-un context determinat, cum ar fi începerea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeanã, construiesc un discurs (ce pornește de la starea de fapt și se
îndreaptã spre ceea ce vrem sã devenim) reunit într-o strategie naționalã de ade-rare ( mijlocul adecvat contextului ) și „țintește“ înspre organismele europene
abilitate în evaluarea unui astfel de proiect social global ( destinatarul) .
Privind cãtre structura formalã a identitãții, și recunoscînd faptul cã identi-
tatea nu poate deveni expresivã decît prin parcurgerea tuturor acestor niveleinterrelate, se ivește o problemã ce nu poate fi ocolitã: elementul hotãrîtor alidentitãții îl constituie subiectul social ; și nu putem sã nu ne întrebãm în ce
manierã înțelegem natura acestuia? („românii“, bunãoarã, prin ce sunt ei româ-ni?; „românitatea“ este un dat natural, biologic, ori o construcție culturalã?).
În paginile urmãtoare vom încerca sã rãspundem la aceastã întrebare, dile-
ma prilejuindu-ne deschiderea unei discuții privitoare la teoriile identitãții, darși asupra raporturilor dintre identitatea personalã și identitatea socialã.
Ceea ce rãmîne de netãgãduit e faptul cã identitatea se aratã a fi un concept
complex și contradictoriu: pe de o parte mobilizeazã, inclusiv etimologic, ideeade a fi identic, de a fi asemãnãtor cu alte obiecte sau ființe din lumea socialului,pe de altã parte, ideea de unicitate și deci de distincție, de diferențiere de „celã-lalt“. Identitatea oscileazã astfel „între alteritatea radicalã și similaritatea totalã“(Lipiansky, 1986, p. 8), iar delimitãrile nu pot fi realizate decît articulînd toateelementele evocate ale structurii identitãții.
18

1.2. Perspective teoretice în înțelegerea identitãții
Rîndurile de fațã nu-și propun decît o schițare a principalelor maniere de
abordare a problematicii identitare, pornind de la general spre particular, de laidentitãțile marilor grupuri umane înspre identitatea personalã. Astfel, se potdistinge douã mari categorii de teorii: substanțialiste și interacționiste .
Concepțiile substanțialiste ale identitãții, antrenînd un fel de determinism
tare al apartenenței, subliniazã rolul trãsãturilor „obiective“ în definiția identita-rã (trãsãturi de ordin biologic, social sau istoric). O asemenea alãturare de trãsã-turi „tari“, „naturale“, constituie substanța identitãții și genereazã, inevitabil, o
viziune staticã asupra acesteia. Identitatea apare, pe o astfel de filierã explicativã,un fel de esențã eternã, un nucleu inalterabil al lui „ceea ce sunt“, ce se integrea-zã mai degrabã într-un registru transistoric.
Localizînd, pentru clarificare, discuția noastrã pe teritoriul identitãții
etno-naționale, aceasta devine un dat istoric, care decide anticipativ apartenențaindividului la o comunitate naționalã precisã (Hobsbawm, 1990/1997; Gellner,1994/1997; Hermet, 1996/1997; Sabourin, 1996/1999). Determinatã de oKulturnation și animatã de un Volksgeist , identitatea naționalã se hrãnește prin
adînci rãdãcini etnice, este configuratã vertical, printr-un fel de genealogie cul-turalã și este superioarã oricãrei forme de organizare politicã (de exemplu, statu-lui). Desigur, orientarea inițiatã de J.G. Herder la sfîrșitul secolului al XVIII-leanu este strãinã de contextul social-istoric, de frãmîntãrile lumii germane de atunci.
Divizãrile politice neîntrerupte, inerțiile raporturilor de tip feudal, clivajeleconfesionale,
dar și renașterea militarã și economicã au impus adecvarea , desco-
perirea unui liant catalizator al acestor tensiuni atît de diverse, ca premisã a
nașterii unui corp social-cultural nou: națiunea germanã. Doar astfel s-a pututcontura treptat, dar stãruitor, creșterea și afirmarea unui discurs ce avea în cen-
trul sãu ideea unei existențe substanțiale, a unui suflet supraindividual ce mobi-
lizeazã forțele interioare ale poporului în cadrul unei entitãți transindividuale
(națiunea). Privind critic în urmã, J.G. Herder va regãsi luminile „Evului întune-cat“ zugrãvit de raționaliști, opunînd rațiunii abstracte, atotputernice și univer-sale individualitatea culturalã a comunitãții naționale (Herder, 1791/1991,p. 111). Expresie originalã a unei umanitãți globale, Völk -ul este cel ce va deveni
subiectul principal al progresului istoriei, fiind privit ca o unitate culturalã dis-tinctã, care asimileazã creator influențele, realizînd o sintezã unicã. Culturilesunt imaginate, conform perspectivei naturaliste-herderiene, asemeni unui„individ colectiv“ cu o personalitate proprie, ce se afirmã pe scena istoriei ( apud
Dumont, 1955/1996, p. 141). Acest nou subiect social începe sã fie privit prin
intermediul unei metafore organiciste, similar evoluției din regnul vegetal: „onațiune este o plantã naturalã“ (Herder, 1791/1991, p. 165).
19

O asemenea realitate-naturã, anistoricã, practic moștenitã pe calea unei ere-
ditãți sociale, care se exprimã printr-o identitate atît de cuprinzãtoare și comple-xã precum identitatea etno-naționalã, poate fi transferatã și la nivele subordona-te, coborînd pînã la nivelul individual. Prin urmare, și natura individului, ce ainternalizat un anumit capital cultural, se exprimã cu necesitate prin anumite ati-tudini, comportamente cu notã specificã. Abordãrile de tip primordialist , prove-
nind îndeosebi dinspre travaliul antropologic, au consolidat aceastã perspectivã.Un autor deja clasic al problematicii, precum C. Geertz (1973), sublinia cumindividul își modeleazã identitatea pornind de la un dat ontologic reprezentat de
grila noastrã de lecturã a realitãții, conferitã de inserarea noastrã într-o anumitãculturã. Socializarea produce inevitabil un set de achiziții esențiale pentru iden-titatea individualã, generînd un atașament adînc, cel mai adesea nerostit șiinconștient fațã de acest dat „primordial“. Referindu-se, într-o carte mai timpu-rie, la aceste „elemente date“ ale existenței sociale, C. Geertz menționa „alãtu-rarea directã și legãturile de rudenie, dar dincolo de ele acel dat care își are ori-ginea în însuși faptul de a te fi nãscut într-o comunitate religioasã, de a vorbi oanumitã limbã sau de a împãrtãși anumite practici sociale. Se apreciazã cã aces-te afinitãți de sînge, limbã, obiceiuri și așa mai departe exercitã o inefabilã și
copleșitoare coerciție (subl.ns.) prin ele însele. Omul este legat vrînd-nevrînd de
rudele sale, de vecinii sãi, de cei care-i împãrtãșesc credința; nu doar ca rezultatal afecțiunii personale, al necesitãții practice, al interesului comun sau al obli-gațiilor inevitabile, ci, în mare mãsurã, în virtutea unei valori absolute și de neex-
plicat, atribuite legãturii înseși (subl.ns). Puterea generalã a unor asemenea legã-
turi primordiale și acele tipuri ale ei care au însemnãtate diferã de la o persoanã,o societate sau de la o epocã la alta. Dar practic pentru orice persoanã, din oricesocietate și din aproape toate epocile, unele atașamente par sã vinã mai mult
dintr -o afinitate naturalã (…) decît dintr -o interacțiune socialã (subl.ns)“
(Geertz, 1963, pp. 1109–1110).
T eoriile care privilegiazã însã interacțiunile sociale devin astãzi tot mai
influente în dezbaterile epistemologice asupra identitãții. Așa-numitele teorii
interacționiste postuleazã faptul cã identitatea se elaboreazã pe calea unei relații
vii, dinamice cu alte identitãți, în miezul unui context determinat deopotrivã psi-
hologic, social, cultural și istoric (Barth, 1995). Asemenea abordãri își propunmai puțin sã extragã trãsãturi „obiective“ ale identitãții, cît sã pãtrundã semnifi-cația subiectivã a acesteia, sã înțeleagã identitatea ca un proces nãscut din rapor-
tul interactiv prin care un subiect social își construiește o anumitã reprezentare
de sine în relație cu alți subiecți sociali într-o societate anume, ce însuflețește unanumit climat mental, „populat“ de ideologii, scenarii imaginare și mentalitãți.E.M. Lipiansky (1986, pp. 10–11) sugereazã cã mecanismele fondatoare ale aces-tui proces pot fi analizate pornind de la cel puțin trei orizonturi majore concep-tuale și metodologice ale unor discipline diferite, precum psihologia socialã (con-
20

ceptele de atribuire, categorizare, diferențiere socialã, in-grup — out-grup, grup
de referințã și grup de apartenențã, de status și rol); psihanaliza (cu termenii deidentificare, proiecție și introiecție, identificare proiectivã, ideal al eului sausupraeului) și semiotica (concepte precum reprezentare, mit, ideologie, for-mațiune discursivã).
De asemenea, este inadecvatã o abordare care sã distingã artificial între un
subiect individual și un subiect colectiv, sau altfel spus între un demers psiholo-gic centrat pe individ și unul psihosociologic centrat pe interacțiune și pe gru-puri sociale. Un astfel de clivaj nu rezistã unui examen critic, așa cum intuise detimpuriu S. Freud (1939/1981, p. 83): „opoziția între psihologia individualã și psi-hologia socialã sau colectivã ce poate apare, la prima vedere, foarte profundã, îșipierde mult din acuitatea sa atunci cînd o examinãm mai de aproape. (…)Celãlalt este cel care joacã totdeauna în viața individului rolul unui model, al unui
obiect, al unui asociat sau adversar, iar psihologia individualã se prezintã de labun început ca fiind în același timp, într-o anumitã mãsurã, o psihologie socialãîn sensul cel mai larg, dar deplin justificat al cuvîntului.“ Așadar, elementul hotã-rîtor în formarea identitãții, conform acestei perspective, îl constituie interacțiu-nea socialã, relația cu celãlalt. Astfel de teorii refuzã lectura esențialistã a reali-
tãții și aduc în prim-plan ideea de construcție socialã a identitãții, termeni pre-cum negocierea și strategia identitarã. Fiind abordãri deschise, dinamice, ele pre-
supun înțelegerea raporturilor dintre anumite structuri social-istorice și subiec-tul social care le internalizeazã și le exprimã mai apoi prin modele identitare spe-cifice. Determinãrile sunt „slabe“ într-o astfel de accepție, pãrãsesc condiționã-rile „naturale“, dar sunt mult mai susceptibile de a explica dinamica joculuisocial real.
Revenind la exemplul nostru inițial de maximã generalitate, identitatea
etno-naționalã, aceasta devine mai puțin o moștenire organicã generatã de apar-tenența la o anumitã etnie, limbã, tradiție sau spațiu geo-politic, cît o neîncetatãconstrucție și negociere socio-culturalã. În limbajul pe care l-am avansat la înce-putul studiului, natura identitãții se exprimã în mult mai mare mãsurã prinansamblul reprezentãrilor comune membrilor unui grup național și al discursu-rilor care sunt produse la acest nivel. Cu alte cuvinte, „a fi român“ nu înseamnã,sau, mai bine spus, nu înseamnã numai , moștenirea unei anumite etnii, limbi,
tradiții sau inserãri într-un spațiu anume, printr-o filiație genealogicã, verticalã,ci, înainte de toate, o anumitã imagine de sine, reprezentarea unui destin istoric
particular, mobilizarea unei memorii colective , toate îngemãnate într-o istorie
multisecularã, adicã o sumã de produse elaborate orizontal prin mijloace cultu-rale. Se recunoaște, desigur, ideea națiunii elective reunitã în celebra formularea lui E. Renan (1882/1992, pp. 54–55): „existența unei națiuni este un plebiscitzilnic“. Nefiind, deci, un dat istoric, identitatea etno-naționalã se bizuie pe prin-
21

cipiul consimțãmîntului, adicã al participãrii active și responsabile a fiecãrui
subiect social la o astfel de construcție colectivã.
T eoriile despre identitate sunt încorporate în teoriile mai largi ale realitãții
— precum cele proprii interacționismului simbolic sau sociologiei cunoașterii —și se impun sã fie înțelese în funcție de logicile care articuleazã aceste viziuni mailargi. Astfel, un curent influent în cadrul abordãrilor fenomenologice în sociolo-gie, precum sociologia cunoașterii, a subliniat dialectica dintre identitate șisocietate, privind identitatea ca un fenomen social în care întrebãrile despre sta-tutul psihologic al individului „nu pot fi formulate fãrã recunoașterea definițiilorasupra realitãții“ (Berger, Luckmann, 1966/1999, p. 203), mereu mișcãtoare șicontextuale.
1.3. Identitate personalã versus identitate socialã
Dupã ce am fãcut o incursiune în dezbaterea epistemologicã ce e evidențiat
prezența celor douã maniere de gîndi elaborarea identitãții, sugerînd cã, deși ten-sionat, dialogul între cele douã perspective este obligatoriu și se impune sã lereuneascã într-o sintezã ulterioarã, sã încercãm în paginile urmãtoare sã furni-zãm cîteva mecanisme interne, deopotrivã individului și grupului, de formare aidentitãții.
Privilegiind inevitabil teoria interacționistã, sã ne îndreptãm atenția înspre
abordãrile teoretice ce își propuneau dezvãluirea acestor mecanisme prindepãșirea opoziției individual-colectiv. Încã de la începuturile sale, tema privitoa-re la interacțiunea cu „celãlalt “ a jucat un rol de prim-plan în istoria psihosocio-
logiei, fapt dovedit de ecoul semnificativ în epocã al studiilor lui C.H. Cooley(1902, 1909) despre „sinele în oglinda celuilalt“. T otodatã, un rol considerabil încadrul clarificãrilor teoretice ce vizau înțelegerea identitãții l-a jucat teoria „euluiinteracțional“ formulatã de G.H. Mead (1934/1963), în care se sublinia cã inter-acțiunea socialã în care sunt angajați subiecții stã la originea conștiinței lor indi-viduale, prin raportarea la celãlalt generalizat . T ensiunea și distincția dintre indi-
vid și acest sine normativ este cea care a reprezentat fondul pe care s-au elabo-rat mai apoi teoriile identitãții sociale.
Pe aceastã cale, referința obligatorie o constituie ăcoala de la Bristol și strã-
daniile lui H. T ajfel. Dezvoltînd o teorie proprie a identitãții sociale, psihosocio-logul britanic a subliniat rolul esențial al grupurilor de referințã, respectiv deapartenențã. Conform viziunii sale, identitatea etnicã sau naționalã este privitã cao formã particularã de identitate socialã, iar aceasta din urmã este definitã în ter-menii conștiinței unei persoane despre apartenența sa la un grup . Este vorba de
așa-numita paradigmã a grupului minimal , care aduce cu sine ideea comparãrii
sociale, ce se bizuie pe abordãrile teoretice din anii ’50 ale lui L. Festinger (1954,pp. 117–140). Grupurile, susține H. T ajfel, se autodefinesc prin procesul compa-
22

rãrii lor cu alte grupuri. O simplã gestionare aleatoare a includerii subiecților
într-un grup determinã un atașament imediat fațã de grupul de apartenențã —in-grupul — și un comportament discriminatoriu fațã de out-grup. Elementul
hotãrîtor în relația in-grup — out-grup îl reprezintã înclinația grupurilor de a
maximiza diferența între ele . Grupul este în cãutarea unei identitãți sociale pozi-
tive, iar aceasta poate fi dobînditã numai prin diferențiere și competiție cuout-grupul (T ajfel, 1974). Categoriile sociale sunt încãrcate de o coloraturã afec-
tivã puternicã, iar implicarea în registrul afectiv declanșatã prin intermediul cate-gorizãrii configureazã un element central al echilibrului inter-personal: respec-tul de sine. Astfel, identitatea socialã pozitivã este cãutatã ca o sursã a respectu-lui de sine, dezvoltîndu-se adevãrate strategii de dobîndire a acestuia. Mai mult,o identitate socialã negativã poate fi refuzatã chiar prin pãrãsirea grupului depre-ciat (T ajfel, T uner, 1979).
H. T ajfel (1986, p. 16) a rezumat rezultatele cercetãrilor sale sub forma a
trei principii explicative, respectiv a douã consecințe la nivelul conduitei: subiec-ții se mobilizeazã pentru a ajunge la o concepție despre sine pozitivã; apoi apar-tenența la grupuri sociale sau la anumite categorii este însoțitã de o aprecierepozitivã sau negativã a lor; astfel, identitatea socialã va fi fie pozitivã, fie negativã,dupã cum evaluãrile grupurilor care configureazã identitatea socialã a unuisubiect sunt pozitive sau negative; și, în sfîrșit, evaluarea in-grupului se face în
funcție de alte grupuri specifice prin intermediul comparãrii sociale și are carezultat o sporire sau diminuare a prestigiului grupului de apartenențã, dupãcum evaluãrile s-au realizat în favoarea sau în defavoarea acestuia în comparațiecu alte grupuri.
Urmãrile care decurg de aici sunt rezumate de H. T ajfel astfel: subiecții
sunt înclinați sã își asigure o identitate socialã pozitivã, susținutã de comparații-le pozitive relativ la alte grupuri, iar atunci cînd identitatea socialã este conside-ratã ca nesatisfãcãtoare, subiecții tind sã își pãrãseascã grupul pentru a se alãtu-ra unui grup mai apreciat, fie vor reraționaliza într-un sens favorabil identitateapropriului grup.
Parcurgînd același univers teoretic, J.C. T urner (1987) a sporit importanța
acordatã elementelor cognitive ale identificãrii. În consecințã, identitãțile socialesunt definite ca „grupãri cognitive ale sinelui și ale unei clase de stimuli ca fiindconstante în opoziție cu alte clase de stimuli“ (T urner, 1987, p. 44). Catego-rizarea devine procesul vital pentru înțelegerea identificãrii, reprezentînd princi-palul nostru mijloc de orientare în lumea socialã prin acordare de sens . Se
urmeazã sugestiile timpurii venite dinspre W . Lippmann (1922) sau G. Allport(1954), care au atras atenția asupra faptului cã pentru o rezonabilã orientare anoastrã în social nu putem sã ne lipsim de clișee mentale, de stereotipuri, și decide categorii clarificatoare, chiar dacã acestea sunt doar construcții simbolice cese pot despãrți uneori brutal de autenticitatea realitãții sociale. Doar astfel, prin
23

aceste prefabricate cognitive, individul poate depãși impasul informațional pe
care se vede obligat sã-l înfrunte atunci cînd se integreazã în societate. Mai mult,J.C. T urner (1987, pp. 49–50) nuanțeazã abordarea, furnizîndu-ne modelul uneistructurãri verticale trinivelare a procesului de categorizare în cadrul teorieiauto-categorizãrii. Astfel, la nivelul cel mai cuprinzãtor și mai general, situeazãactorul ca ființã umanã, în opoziție cu speciile animale; la nivelul intermediar,plaseazã subiectul ca membru al unui in-grup, iar raporturile cu celelalte
out-grupuri alcãtuiesc identitatea sa în grila de lecturã propusã anterior de
H. T ajfel; și, în sfîrșit, la nivelul cel mai restrîns, localizeazã persoana care îșiconstruiește identitatea diferențiindu-se de ceilalți subiecți ce alcãtuiesc in-gru-
pul lui.
T oate aceste nivele se asambleazã tensionat în ceea ce J.C. T urner numește
antagonismul funcțional ce determinã depersonalizarea individului , care hrãnește
tendința actorului în relație de a-și articula identitatea la un nivel de categorizaremai înalt decît cel din interiorul grupului de apartenențã, deplasîndu-și definițiileidentitare de la nivel personal la nivel social, fapt ce conduce la o mai mare omo-genitate a comportamentelor și reprezentãrilor în in-grup, pliate pe tipare rigide,
stereotipale. Se poate, însã, pune în evidențã și un efect de omogenizare prinseparare al out-grupului, ce permite subiecților unui grup sã-și justifice com-
portamentele discriminatorii fațã de alt grup diferit cu care se aflã în relație și,totodatã, determinã un fel de percepție anticipativã a acțiunilor out-grupului
(Wilder, 1986).
T eoriile cognitive recente favorizeazã punctul de vedere conform cãruia
oamenii sunt un fel de zgîrciți cognitivi , manifestînd tendința de a opta pentru
calea care presupune un efort cognitiv minim, construindu-și, astfel, identitatea,înțeleasã ca apartenențã la un in-grup, printr-un mecanism de evaluare a costu-
rilor cognitive (Fiske, T aylor, 1991).
Oricum, toate aceste teorii explicative, care, cum se poate observa, nu sunt
întru-totul convergente, accentueazã, în procesul elaborãrii identitãții, rolul vitalal inserãrii subiectului social în grupuri determinate, al mecanismelor cognitive(și deci evaluative) ce sunt mobilizate, dar nu pot face abstracție de importanțacontextului social-politic. Pentru a prelua structura inițialã a identitãții explicita-
tã la începutul studiului nostru, toate aceste teorii explicã natura subiectului (o
entitate „nenaturalã“, ce rezultã ca urmare a unui proces de interacțiune socia-lã și negociere simbolicã), mijloacele avansate pentru construcția identitarã
(mecanismele de categorizare și diferențiere), discursul identitar (prin colecta-
rea tuturor reprezentãrilor sociale și imaginilor reciproce ce sunt raționalizateprin intermediul „categoriilor“), destinatarul discursului („celãlalt“, out-gru-
pul), dar în mai micã mãsurã sunt preocupate de circumstanțele construcției
identitare. Asupra acestora din urmã sã deschidem o scurtã discuție lãmuritoare.
24

F . Lorenzi-Cioldi și W . Doise (1997) argumenteazã cum un context
socio-politic caracterizat de relații de dominare-supunere între grupurile aflateîn interiorul aceleiași societãți conduce la o inversare a mecanismelor de articu-lare a identitãții amintite pînã acum. Într-o asemenea zonã tematicã, un experi-ment anterior organizat de G. Lemaine (1979) pusese în evidențã rolul stimula-tiv pentru in-grup al confruntãrii cu out-grupuri ce dețin un status superior,
demonstrînd cã, în situații de amenințare a identitãții, subiecții cautã diferenție-rea și eterogenitatea. Așa-numita ipotezã a opresiunii argumenteazã cum pentru
indivizii care aparțin unui grup cu prestigiu inferior procesul descris deJ.C. T urner nu se mai declanșeazã (LaFrance, Henley, 1994). Se produce o omo-genizare relativã a in-grupului și o personalizare a grupului cu statut superior.
Pornind de la aceste achiziții teoretice și experimentale, cei doi psihosociologi auelaborat un model explicativ original, care se întemeiazã tocmai pe trãsãturilecontextuale, îndeosebi pe o anumitã distribuție structuralã a prestigiului inter-grupal. Acest model pornește de la o diferențiere dualã și este rezumat în tabelul
nr. 1.
Situîndu-ne în interiorul perspectivei interacționiste, un astfel de model se
dovedește foarte fertil în a explica diferitele tipuri de construcții identitare însocietãțile profund polarizate (social, etnic, religios, politic), în care grupurilesubordonate își articuleazã identitãțile bizuindu-se pe un operator de negociere
identitarã colectivist (identitatea este „moștenitã“, externã, organicã), spre deo-
sebire de identitãțile grupurilor supraordonate ce se întemeiazã pe un operator
individualist (identitatea este diferențiatã și personalizatã).
În pofida progreselor remarcabile realizate în ultimele decenii înspre
depãșirea clivajelor rasiale, un afro-american din Bronx, declarîndu -șiidentita-
tea, va fi mult mai înclinat sã se recunoascã în „organismul“ sãu etnico-rasial înmod nediferențiat, topindu-și individualitatea sa în acea masã identitarã exterioa-rã, decît un reprezentant al WASP -ului, care va favoriza o definiție (și deci un
discurs) identitar mult mai personalizat. ăi pentru a nu ne situa ilustrãrile doar
25Tabelul nr. 1. Rolul contextului în definirea identitarã ( apud Lorenzi-Cioldi, Doise, 1997, pp. 71 –72)
Grupuri colecție Grupuri agregat
— cu prestigiu superior, dominante;
— încurajeazã personalizarea indivizilor din
cadrul lor;
— definirea și autodefinirea in divizilor prin intermediul trãsãturilor care
se aseamãnã
cu caracteristicile in-grupului prestigios;
— identitatea apare autonomã, internã, diferențiatã, individualã. — cu prestigiu inferior, dominate;
— nu încurajeazã personalizarea indivizilor din
componența lor;
— definirea și autodefinirea indivizilor prin caracteristicile
care deosebesc grupul lor de
out-grupul prestigios;
— identitatea apare heteronomã, externã,
nediferențiatã, colectivã.

„în alte zãri“, atît de diferite contextual de realitatea româneascã, pornind de la
acest model vom putea, cred, înțelege mai bine mecanismul prin care românii dinT ransilvania — spre exemplu —, ca grup etnic discriminat, și-au construit iden-titatea în epoca modernã spre deosebire de grupul etnic dominant politic pînã în1918 (maghiar), dupã cum vom avea acces la mecanismele de articulare identita-rã proprii grupurilor expulzate (nu numai geografic) la marginea lumilor sociale.
Putem exemplifica cel din urmã caz prin toate categoriile deportãrilor, prin caremembrii grupurilor alungate se regãseau în familia suferinței ca într-un nucleu
sensibil, hrãnit colectiv, stabilit prin diferența fațã de „celãlalt“-asupritor, ce unea
prin separare , devenind singura armã împotriva sorții.
Așadar, alimentatã și configuratã necontenit din rezervorul subiectivitãții
sociale („ mentalul colectiv “), identitatea reprezintã, înainte de toate, o construc-
ție socialã obținutã prin interacțiune nemijlocitã și neîntreruptã între actorii ceparticipã la jocul distribuirii semnificațiilor și valorilor. Am încercat sã argumen-
tãm în aceste rînduri faptul cã nu existã o opoziție autenticã între identitateaindividualã și cea socialã, aceste tipuri fiind interconectate chiar dacã nu de puțineori într-o rețea tensionatã. Ne-am strãduit, totodatã, sã furnizãm un cadru gene-ral de înțelegere a structurii identitãții ca punct de plecare teoretic pentru deli-mitãrile tipologice, deci operaționale, ulterioare, fãrã sã uitãm cã regîndireavocației identitãții — ca resursã socialã hotãrîtoare în drumul prin lume al subiec-
tului individual sau colectiv — rãmîne un demers obligatoriu pentru cel ce inten-
ționeazã sã coboare în adîncimile socialului. Sã ne îndreptãm acum tocmai înspreregistrul profund al subiectivitãții sociale, „cealaltã jumãtate“, deseori tãcutã, darnu mai puțin vitalã a societãții și istoriei.
26

2. Studiul interdisciplinar al mentalitãților
2.1. Mentalitãțile și școala lor
Așa cum s-a subliniat deja, vom prezenta în cele ce urmeazã o progresivã
clarificare a conceptului de mentalitate și a conceptelor înrudite subordonate(imaginar social și reprezentãri sociale), parcurgînd toate abordãrile disciplinareasociate. Debutînd cu o descriere a unei aventuri intelectuale de excepție — ilus-tratã prin ăcoala de la Annales — ne vom familiariza și cu atît de necesara des-
chidere pe care aceastã școalã a promovat-o și pe care s-a întemeiat demersulnostru: dialogul viu, fertil și neîntrerupt între științele socio-umane angajate îndezvãluirea mentalului societãților.
Dacã am rezuma scopurile vizate prin tratarea temei, s-ar cuveni sã mențio-
nãm, în primul rînd, imperativul exersãrii unei priviri panoramice asupra științelorsocio-umane contemporane, prin parcurgerea istoriei instituționale a unuia dintrecele mai importante proiecte epistemologice ale secolului al XX-lea, ce a încurajattipul de abordare interdisciplinarã pentru care am optat în cercetarea noastrã. Maiapoi s-ar impune sã evocãm nevoia de a ne fixa atenția asupra resurselor de sem-nificație și funcționalitate ale conceptului de mentalitate, dar și asupra derivatelorsale: repartiție triadicã a duratei, straturi istorice, imaginar, recuperare a actoruluisocial-istoric, toate „populînd“ domeniul hibrid al etnopsihologiei.
2.1.1. Specificul abordãrii. Istoria mentalitãților — o istorie -rãspîntie
Cu aceastã formulã care condenseazã vocația istoriei mentalitãților (une
histoire carrefour) își deschide J. Le Goff (1974/1986) referențialul articol-pro-
27

gram ce a sintetizat specificul disciplinei, subliniind în primul rînd deschiderea
sa interdisciplinarã, care reprezintã cu mult mai mult decît o simplã modalitatede a articula exercițiul istoriografic, cît o largã interogație multidisciplinarã.Așadar istoria mentalitãților nu este doar un tip de istorie specializatã — ca atîteasubramuri nãscute în secolul fragmentarismelor —, ci un catalizator semantic șimetodologic remarcabil, prin care teritoriul cunoașterii sociale este continuu spo-rit.
În consecințã, pentru ca vocația sa sã se materializeze se impune o multiplã
colaborare disciplinarã. Astfel, este necesarã o apropiere de antropologie, așa cumsusținuse încã din deceniul al treilea al secolului trecut unul dintre inițiatorii noiiabordãri, M. Bloch (1924/1997), și accentuase suplimentar E. Labrousse (1962,p. XI), atunci cînd afirmase: „asupra economicului întîrzie socialul, și asuprasocialului mentalul“, dar și de sociologie, cãci obiectul vizat este colectiv, asociatîndeosebi metabolismului instituțiilor sociale. T otodatã, o contaminare cumijloacele de cunoaștere ale psihologiei sociale este binevenitã, îndeosebi prinvalorificarea noțiunilor de „comportament“ și „atitudine“, ce devin resurse ter-minologice esențiale. De asemenea, istoria serialã, care se va articula ca una din-tre cãile de cercetare cele mai fertile în cîmpul istoriei mentalitãților, a învãțat sãutilizeze tehnicile cantitative dezvoltate de psihologii sociali, precum scalele deatitudine, metodele biografice sau analizele istorice ale comportamentelor elec-torale. În sfîrșit, o influențã importantã asupra noii direcții de studiu o va avea șimetodologia structuralã, întrucît mentalitatea însãși e o structurã: „Ea se situea-zã la punctul de întîlnire dintre individual și colectiv, dintre timpul lung și celcotidian, dintre inconștient și intențional, dintre structural și conjunctural, din-tre marginal și general“ (Le Goff, 1974/1986, p. 110).
Registrul gnoseologic precumpãnitor dezvãluit în cadrul istoriei mentali-
tãților se referã la ceea ce scapã subiecților individuali ai istoriei, pentru cã rele-
vã conținutul impersonal al gîndirii lor , sau, pentru a prelua sintagma grãitoare a
istoricului francez: „ceea ce au în comun Cezar și ultimul soldat al legiunilorsale, Sfîntul Ludovic și țãranul de pe domeniile sale“ ( ibidem, p. 111).
Metoda privilegiatã propusã de J. Le Goff pentru un astfel de demers l-ar
reprezenta o cercetare „arheologicã“ a straturilor unei „arheopsihologii“ — aacelor „epave“ mentale reunite în nuclee coerente care supraviețuiesc „cataclis-melor clipei“ ( ibidem, p. 112). În toatã aceastã derulare epistemologicã, inerția
devine o forțã istoricã vitalã , de naturã preponderent spiritualã: „tot ce e adînc
înrãdãcinat, nãscut din improvizare și reflex, gesturi mașinale, cuvinte negîndite(…) vin de departe și mãrturisesc despre lunga și adînca lor infiltrare în sisteme-le de gîndire“ ( ibidem, p. 113). Prin urmare, istoria mentalitãților devine istoria
lentorilor istoriei.
28

2.1.2. Origini și etimologie
Etimologic, istoria mentalitãților provine de la adjectivul mental — în sens de
spirit, intelect, care își are sursa originarã în latinescul mens , dar epitetul latin
mentalis pãtrunde doar în scolastica medievalã, el nefiind folosit de latina clasicã.
Substanțializarea cuvîntului — prin substantivizarea sa tîrzie — dovedește pune-rea sa în relație cu un alt context social-cultural decît adjectivul. Oricum, limbafrancezã reține în vocabularul sãu cuvîntul mental undeva pe la mijlocul secolului
al XIV-lea, iar derivatul acestuia — mentalitate — se impune de abia la mijloculsecolului al XIX-lea. Mai mult, în francezã mentalité nu s-a format, pe cale directã,
din mental , ci a fost împrumutat din englezã, care realizase transferul mental —
mentality prin secolul al XVII-lea. Semnificația sa în englezã atribuie mentalitãții
calitãțile psihismului colectiv, „modul de a gîndi și de a simți al unui popor, al unuianume grup de persoane…“ (Mandrou, 1968b/1997, p. 479), dar utilizarea sa intrãdoar în limbajul propriu filosofiei. Franceza îl preia și îi lãrgește considerabil razade penetrare socialã, medii dintre cele mai diverse adoptîndu-l. În limbajul științi-fic, conceptul de mentalitate pare sã se fi conturat în secolul al XVIII-lea, o datã cuinaugurarea dezbaterii despre necesitatea unei înnoiri a discursului istoriografic.Voltaire, în „ Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor “ (1754/1964, pp. 23–24),
se simte influențat de acele trãsãturi definitorii ale psihismului colectiv asociatediferitelor popoare (în sensul englezescului mind ), iar primul dicționar care îl
menționeazã — Robert, în 1842, îl traduce prin calitate a ceea ce este mental —
apropiat, așadar, de mentality. Mai apoi, E. Littré, la 1877, vorbește de „schimbarea
mentalitãții inauguratã de enciclopediști“, preluînd înțelesul sub care a circulat înfilosofia pozitivistã a lui H. Stupuy, unde exprimã, mai elaborat, „o formã de spirit“(apud Le Goff, 1974/1986, p. 115), acea „manierã de a gîndi care este prevalentã
într-o societate“ ( apud Duby, 1961/1986, p. 940).
La începutul secolului al XX-lea, M. Proust (1913/1989, p. 236) remarca
identitatea termenului de „mentalitate“ cu substanța propriei investigații psiho-logice, cuvîntul dobîndind de atunci înțelesul sãu curent — un echivalent învreme al germanului W eltanschauung, care reprezenta viziunea integralã despre
lume specificã unei comunitãți. Este și perioada în care, în limbajul comun, seaccentueazã adjectivizarea sa — în englezã mental dobîndește un sens peiorativ,
de „retardat, înapoiat“, e subînțeles ca „deficient“. J. Le Goff (1974/1986, p. 115)sugereazã cã la baza acestei deprecieri semantice stau evoluțiile întîlnite în douãdiscipline științifice în plinã ofensivã la începutul secolului al XX-lea, psihologiacopilului și etnologia. În cea dintîi (Wallon, 1945/1975; Violet-Conil, Canvet,1946), copilul era privit ca o personalitate neîmplinitã, un fel de minor din punctde vedere mental. Oricum, dicționarele de filosofie, psihologie ori psihanalizãfranceze ignorã termenul de mentalitate (a se vedea cele mai influente dicționa-re recente: Sillamy, 1995/1996; Chemama, 1995/1997). Cît privește etnologia,mentalitatea este înțeleasã ca un psihism al primitivilor, un fenomen colectiv ce
29

exclude psihismul individual — personalitatea —, caracterizat prin automatisme
și reflexe involuntare. În aceastã accepție apare termenul folosit la L. Lévy-Bruhl(1922/1976) în „ Mentalitatea primitivã “.O sintezã a celor douã tendințe se va
strãdui sã lanseze H. Wallon (1945/1975, 1957) atunci cînd a alãturat mentalitãțiiprimitive pe cea a copilului, stîrnind replica tãioasã a lui C. Lévi-Strauss(1958/1971) în ale sale „ Structuri elementare ale înrudirii “.
Indiscutabil, destinul conceptului în psihologie a fost unul modest.
P . Besnard ( apud Le Goff, p. 116) a studiat frecvența termenului de „mentalita-
te“ în indexurile bibliografiilor de psihologie. Psyhological Abstracts îl menționa
arareori (1927–1943), fiind cvasi-evitat în prezent de arsenalul semantic al psiho-logiei (inclusiv al psihologiei colective, care va dezvolta, dupã cum vom dovedimai apoi, conceptul de reprezentãri sociale). Continuînd un demers asemãnãtorprin parcurgerea întregii baze de date din Psychological Abstracts oferit pe suport
CD (1927–1997), am putut observa cum nu se înregistreazã decît 12 mențiuni aletermenului de mentalité .
Prin urmare, o tratare sistematicã și explicitã a mentalitãților din alte perspec-
tive disciplinare rãmîne un exercițiu rar. Au existat, totuși, cîteva importante sinte-ze tematice care meritã evocate, fie realizate de psihosociologi (Dufrenne,1953/1966; Kluckhohn, 1954; Faberman, 1970, Herzlich, 1972), fie de istorici des-chiși cãtre dialogul cu psihologia socialã (Bouthoul, 1952/1988; Dupront, 1961).
Singura disciplinã care îi redã centralitatea meritatã va deveni, însã, istoria
mentalitãților, dar concepte cu arii semantice asemãnãtoare vor circula în alte disci-pline. Pe lîngã „salvarea“ cuvîntului, instrumentalizarea sa în francezã, în cadrulnoului curent, a permis și o retransmisie lingvisticã spre limbile de largã circulație:englezã, germanã, spaniolã și italianã ( Mentality, Mentalität, mentalidad, mentalità).
Dezvoltarea unui discurs propriu istoriei mentalitãților a întîmpinat, nu de
puține ori, piedici neașteptate. Deși noua școalã istoricã , avîndu-i ca teoreticieni
pe L. Febvre (1938), G. Duby (1961) și R. Mandrou (1968b), a încercat sã impu-nã grile proprii de abordare a fenomenului istoric — iar L. Febvre și M. Bloch auși izbutit în acest efort de discurs globalizant —, vechile reziduuri peiorative alesemanticii termenului de mentalitate, așa cum a fost asimilat de gîndirea comu-nã, au impus chiar o retranscriere a principalelor teme de studiu a noilor specia-liști pe probleme punctuale, dar marginale, cel mai adesea ale patologiei sociale.Cu toate cã unele strãdanii vor rodi în studii remarcabile, chiar dacã subiectul lorera mai degrabã extravagant — despre vrãjitorie, erezii, milenarism sau spaime-le sociale escatologice —, o reorientare spre integralitatea fenomenuluisocial-istoric se va restabili doar o datã cu marea operã a lui F . Braudel. Chiar șiastãzi istoricul mentalitãților se vede îndreptãțit sã rãspundã provocãrilor unorteme limitã — de pildã atitudinile fundamentale în fața morții sau asumarea spi-ritualã, în cadru social, a miracolelor — decît sã dezvolte travaliul unui excursglobal. Pînã și psihosociologii vor fi acaparați de ineditul unor astfel de preocu-
30

pãri — un specialist de talia lui R.H. T urner (1964) va studia nașterea și propa-
garea dezastrelor generatoare de panicã, folosind datele acumulate de un institutspecializat de cercetare a fenomenelor sociale „de rupturã“, dupã cumH. Desroche (1973) va elabora o fascinantã, dar izolatã „ Sociologie a speranței “.
2.1.3. Sursele și specificul istoriei mentalitãților
Dacã ar fi sã rezumãm tipul surselor privilegiate pentru studierea mentali-
tãților, s-ar impune sã reținem în primul rînd documentele ce se asociazã pãrți-
lor tradiționale , cvasi -automate ale izvoarelor scrise și nescrise . Se cere valorifi-
catã lectura discursului „impus și mecanic, unde ai impresia cã se vorbește pen-tru a nu se spune nimic, unde sunt invocați pe neașteptate, în unele epoci,Dumnezeu și diavolul, în altele, ploaia și timpul frumos, care devin cîntecul pro-
fund al mentalitãților, țesutul adeziv al spiritului societãților , alimentul cel mai
prețios al unei istorii care se intereseazã mai mult de isonul decît de finețea unei
note din muzica trecutului“ (Le Goff, 1974/1986, p. 119). Respectînd dezidera-tul de mai sus, în partea aplicativã a proiectului de fațã vom selecta un tip de sursãdocumentarã de acest gen: un eșantion de interviuri de povestiri ale vieții , care
în ansamblul lor devin grãitoare prin producerea unor recurențe discursive, aunor automatisme explicative, dar care ajung sã vorbeascã și prin tãcerile lor ,
prin ceea ce subiecții decid, printr-un fel de consimțãmînt colectiv implicit, sãnu spunã despre propria identitate.
T otodatã, în cadrul unei asemenea abordãri se valorificã și documentele ce
mãrturisesc despre sentimentele paroxistice sau marginale proprii mentalitãțiicomune (de tipul hagiografiilor, confesiunilor ereticilor, proceselor inchiziției,documentelor judiciare pentru perioada medievalã, sau publicațiilor de mare tiraj,literaturii și filmelor comerciale sau jurnalelor de știri de astãzi), precum și docu-mentele literare și artistice (ca produse ale imaginarului — de tipul ilustrãrii tex-telor literare, dar și însemnãrilor de pe cãrți). Alte resurse documentare impor-tante, mai puțin spectaculoase prin caracterul lor aparent rutinier, sunt reprezen-tate de arhivele de naturã demograficã, funciarã, comercialã. Abia în final, istoriamentalitãților este interesatã de prelucrarea documentelor elitei, de cartea de spe-cialitate, sau de discursul actorului social de prim-plan, care ilustreazã confruntã-rile de idei politice și sociale.
Se cuvine accentuat cã nu trebuie separatã analiza mentalitãților de studiul
locurilor și mijloacelor de producere a acestora — mediul creatorilor și vulgari-zatorilor —, precum și de vehicolele lor privilegiate (asociate rețelelor de comu-nicare socialã, de la structurile de rudenie specifice societãților tradiționale și dela imaginea pictatã pe frescele bisericilor, pînã la toate structurile de comunicareproprii lumii contemporane, prin intermediul speciilor mass-mediei formalizateși impersonale ce mobilizeazã un imperialism al imaginilor — de la cele propa-gate prin televiziune pînã la cele activate pe Internet).
31

Cît privește specificul unei astfel de abordãri interdisciplinare, acesta se
întemeiazã pe o întreitã premisã: coexistența mai multor mentalitãți în aceeașiepocã și spațiu social, apoi recunoașterea particularitãții care afirmã cã, deși suntde ordinul permanențelor, mentalitãțile nu sunt imuabile și, în sfîrșit, individua-
lizarea istoriei mentalitãților fațã de istoria ideilor. Astfel, studiul mentalitãțilorprivilegiazã investigarea „ ideilor bastarde “ în dauna celor „pure“ și decontextua-
lizate, accentuînd imensa energie socialã pe care o dobîndesc aceste „nebuloasede idei eșuate“ ( apud Le Goff, 1974/1986, p. 123).
Așadar destinul istoriei mentalitãților nu se va împlini decît dupã separarea sa
definitivã de istoria ideilor, pentru cã nu numai ideile unor minți rafinate și îndrãz-nețe au dirijat spiritele secolelor și societãților, ci și acele nebuloase mentale care le
preluau selectiv, sãrãcind conținutul ideatic originar, dar care erau traduse pringrila de înțelegere a oamenilor obișnuiți, ce formeazã partea cea mai consistentã alumilor sociale. Puterea de penetrare comunitarã a unor asemenea idei eșuate , pre-
luate de mentalitatea comunã, sporește considerabil, covîrșind semantica autenti-cã, și conferã acestor noi idei un ecou social nebãnuit. Mecanismul tainicei meta-
morfoze ideatice în straturile adînci ale subiectivitãții sociale a fost descris, cupeste șase decenii în urmã, de N. Iorga (1940, pp. 30–31) — printr-o adevãratã pre-
figurare a conceptului tîrziu de reprezentãri sociale: „cele mai sublime adevãruriajung sã pãtrundã pînã la ceea ce noi numim prostește, cu despreț: poporul, mulți-mea, masele, vulgul. Acolo însã se petrece același lucru ca și picãtura de ploaie întainițele roditoare ale țãrînei. Aceste adevãruri se amestecã îndatã cu atîtea lucruripe care le prefac, prefãcîndu-se ele înseși și dînd în felul acesta o formã nouã carese va isprãvi prin roade triumfãtoare mult deasupra pãmîntului. Ideile filosofice,morale, estetice le primește acel popor, le pune împreunã cu ceea ce simțea și știa
(subl.ns.) înainte de aceasta, le supune fãrã sã voiascã la transformãri care vin dintoate aceste înrîuriri misterioase și de aici iese ceva care, în ce privește forma, sepoate întîmpla sã nu aibã curãția picãturii aceleia de apã venitã din nouri și poatesã semene numai cu o magmã de noroi, dar produce lucruri pe care în puritatea ei
picãtura de ploaie nu le-ar fi produs niciodatã.“
Iatã, deopotrivã, și o limpede ilustrare a delimitãrii dintre istoria ideilor și
istoria mentalitãților, precum și chemarea la a recupera ideile alungate care între-
gesc teritoriul mentalului colectiv. Un discurs coerent al istoriei mentalitãților nuse poate dezvolta într-o manierã izolaționistã, fãrã comunicarea deschisã cu stu-diul dinamicii sistemelor culturale, a sistemelor de credințe și valori, fãrã dezvã-luirea echipamentului mental al straturilor sociale și al contextelor în care au fostarticulate. În consecințã, se impun deschideri disciplinare multiple, îndeosebiînspre etnologie, dar și înspre psihologia socialã: „Legatã de gesturi, comporta-mente, atitudini — prin intermediul cãrora ea se îmbinã cu psihologia pe o frontie-
rã pe care istoricii și psihologii vor trebui sã se întîlneascã, într -o bunã zi, și sã cola-
boreze (subl.ns.) — , istoria mentalitãților nu trebuie sã se lase înghițitã de un
32

behaviorism care ar reduce-o la automatisme lipsite de legãturi cu sistemele de
gîndire și care ar elimina unul dintre aspectele cele mai importante ale problema-ticii sale: locul ocupat în aceastã istorie de factorul conștiințã și de dezvoltarea
conștiinței (subl.ns.), precum și de intensitatea lor“ (Le Goff, 1974/1986, p. 124).
2.2. Criza sfîrșitului de secol și noua istorie.
„Împrietenirea ideilor“ — cazul ăcolii Analelor
Adevãratã revoluție a investigației istorice, școala francezã de istorie a menta-
litãților va inaugura o cale a regãsirii științelor socio-umane prin deschiderea unui
larg dialog interdisciplinar. Apariția și orientarea acestui proiect radical — probabilcea mai generoasã ofertã epistemicã a științelor despre om în secolul XX — nu arputea fi înțelese, însã, fãrã a surprinde prefacerile de plan secund petrecute încreuzetul mental generativ al dezbaterilor sfîrșitului de secol. În atmosfera inte-rogativã a epocii se impunea tot mai acut necesitatea unei sinteze, capabilã sãintegreze vechile curente, unele încã active, care sã organizeze mulțimea nedife-rențiatã de fapte a pozitivismului și intuițiile istorismului, într-un cadru concep-tual reformat, calitativ superior.
Dar pentru a înțelege nașterea sintezei, trebuie aparent sã ne îndepãrtãm,
lãrgind considerabil perspectiva, pentru a ne apropia în fapt de miezul cãutãriinoastre — explicația nu poate fi dobînditã decît prin conturarea constelațiilor
mentale , în orizontul științelor socio-umane, a douã spații intelectuale ce se aflau
într-o neostenitã disputã simbolicã: cel francez și german.
Climatul intelectual al Franței sfîrșitului de secol XIX este dominat de
modelul lui A. Comte, formulat între 1830–1842 ( apud Boudon, 1992/1997,
p. 27). Deși nerevendicat, el se va infiltra subteran în viziunea lui É. Durkheim șiar putea fi rezumat într-un ansamblu de trei idei dominante: concepția holisticã
asupra socialului; viziunea evoluționistã asupra istoriei și clasificarea ascenden-
tã a științelor, devenitã canonicã în Franța sfîrșitului de secol XIX, prin care socio-
logia era privitã ca ultimã verigã a unui lanț progresiv și cea mai îndreptãțitã astfelsã se identifice cu stadiul pozitiv.
T oate aceste idei ce „pluteau“ în mentalitatea comunitãții științifice din
Franța, trãite ca un dat, au direcționat dezbaterea interdisciplinarã: dupã
É. Durkheim sociologia e recunoscutã ca independentã de istorie și celelalteștiințe socio-umane (precum psihologia sau economia); istoria, astfel, „nu maiface parte din științe“ (Durkheim, 1895/2002, p. 71), psihologia manifestã „pre-tenții nelegitime“ ( ibidem ) și se cere, în consecințã, „expulzatã“ ( ibidem ), iar
economia poate fi ignoratã.
În spațiul cultural german al aceleiași perioade impactul modelului comtian
a fost modest, pentru cã rolul solistului în cîmpul dialogului disciplinelor
33

socio-umane era ocupat de proeminenta personalitate a lui G.W . Hegel. La
sfîrșitul secolului al XIX-lea, tema cea mai dezbãtutã încerca lãmurirea statutu-lui epistemologic al științelor spiritului ( Geisteswissenschaften) , cãutîndu-se rãs-
punsuri la problema obiectivitãții în istorie .
Tipurile de soluții ar putea fi identificate, pe de o parte, în programul realist
împãrtãșit de L. Von Ranke, cel care formulase deviza cunoașterii faptelor istori-ce așa cum au fost ele în realitate (apud Braudel, 1949/1986, V , p. 6) , și, pe de altã
parte, în programul speculativ , cu o mult mai largã libertate acordatã interpretãrii,
dezvoltat pe calea deschisã de G.W . Hegel (1807/1968) la Universitatea din Berlin.
Substanța acestei dezbateri a creat premisele lansãrii și impunerii sociologiei
clasice germane. Spre deosebire de istorie, sociologia construia o modalitate origi-nalã de a înțelege fenomenele istorice și sociale, refuzînd metoda geneticã rankianã
a povestirii. M. Weber (1920/1993) a ocolit maniera narativã atunci cînd a rãspuns laîntrebarea de ce industrializarea nu a generat în Statele Unite efectele de laicizaredin Franța ori Germania, sau de ce capitalismul s-a dezvoltat în mediu puritan, dupãcum G. Simmel (1900/1987) a investigat socialul în profunzime atunci cînd a lãmu-rit influența banilor asupra reprezentãrilor colective, sau W . Sombart (1906/1992),cînd a stabilit motivele pentru care industrializarea nu a avut ca efect în SUA apa-riția unor mișcãri socialiste. Ceea ce se impune unei priviri epistemologice asupraperioadei este persistența unei infiltrãri subversive în mentalitatea științificã germa-nã: contestatã sau ponegritã chiar, „vocea“ lui K. Marx (1847/1958, 1867/1955) rãz-bate deseori în mesajele directe rostite pînã și de adversarii sãi de idei. Astfel, spredeosebire de spațiul intelectual francez, în cel german rolul economiculuidobîndește, cu paternalitatea amintitã, o poziție centralã.
Importanța economicului e consolidatã de apariția teoriei economice elabora-
te în Austria de C. Menger între 1871 și 1883. F . Von Hayek (1978, pp. 122–123) vasugera, dealtfel, cã primul care a exprimat principiile pe baza cãrora se va întemeiasociologia clasicã germanã a fost chiar C. Menger. Se pot evidenția trei principiireunite pentru înțelegerea socialului, conform acestei viziuni, dupã cum urmeazã:unul cauzal , ce recurge la explicarea fenomenelor macrosociale prin reducerea la
cauzele microsociale, apoi unul motivațional , prin care cauzalitatea socialã trebuie
asimilatã motivelor (implicite sau explicite) ale actorilor sociali, și, în sfîrșit, unul
operaționalizator , ce impune ca actorii sociali, datoritã considerabilei lor diversitãți,
sã fie grupați în tipuri ideale, pentru a prelua formula weberianã.
Iatã deci toate condițiile reunite ca în Germania sociologia sã se dezvolte la
întrepãtrunderea istoriei, economiei și psihologiei; autonomia și puterea discursu-lui fiecãrei discipline va favoriza, astfel, în sociologia germanã o perspectivã indi-
vidualistã asupra societãții. În Franța, însã, sociologia se va articula printr-o ten-
sionatã disputã cu toate aceste științe, subordonîndu-le, impunîndu-se o viziuneholisticã asupra socialului.
34

Considerînd cã paradigma este alcãtuitã dintr-un operator central și ele-
mente de difuziune , pentru mentalitatea științificã francezã de la începutul seco-
lului XX operatorul era, neîndoielnic, holismul, iar elementele asimilate, celeprovenite din creația conceptualã individualistã proprie spațiului intelectual ger-man. Din aceastã neobișnuitã comuniune se va ivi ăcoala Analelor, reconfirmîndvocația ideilor de a cãlãtori și împleti în „ansambluri prietene“, chiar dacã „pro-prietarii“ lor (comunitãți științifice naționale, în exemplul nostru) se apreciazã afi adversari ireconciliabili.
Rezumînd, tensiunea manifestatã la sfîrșitul secolului XIX pe teritoriul isto-
riei aducea în stare de confruntare istorismul, care pãstrase tiparul gnoseologic al
filosofiilor istoriei exersate de mai bine de un secol, subordonate îndeosebi mitu-lui ascensional al progresului în istorie, și empirismul pozitivist , ce susținea nece-
sitatea „descoperirii continue de fapte noi“ (Barraclough, 1957, p. 123), sfîrșindîntr-o „vînãtoare pedantã de fapte inutile“ ( ibidem ). Lupta simbolicã dintre cei
doi poli ai cunoașterii se va împlini prin proiectul Analelor, care va valorificapotențialul noțional și de cunoaștere al școlii germane de istorie ridicate împotri-va viziunii limitative a lui L. Von Ranke.
Așadar, proiectul epistemologic german va anunța și contamina fertil para-
digma Analelor, militînd pentru o apropiere între științele sociale, sociologia șipsihologia urmînd sã fie integrate în istorie (Simmel, 1892/1984; Andrei,1936/1997; Frunzetti, 1982). Printre cei mai semnificativi reprezentanți ai școliigermane se impune K. Lamprecht (1913, apud Andrei, 1936/1997, p. 130). Dacã
ar fi sã rezumãm ideile forțã ale concepției sale meritã subliniatã caracterizareaistoriei ca fiind, în primul rînd, o psihologie socialã , dupã cum legile istoriei devin,
în consecințã, legi psihologice. T otodatã, obiectul istoriei este alcãtuit, conformviziunii sale, din ceea ce este permanent și general în fenomenele studiate, iarfenomenele retrospective reprezintã forme exprimate de cãtre un suflet social,
individualizat în fiecare epocã printr-o dominantã mentalã . Evoluția istoriei
constituie un progres al conștiinței sociale ce se confruntã cu fenomeneinconștiente și se soldeazã cu victoria finalã a conștiinței sub forma succesiuniiunor lungi valuri de experiențe socio-psihologice distincte. Prin urmare, menireaistoriei s-ar focaliza asupra stabilirii legilor generale de evoluție a conștiinței
sociale, a configurãrii sufletului social asociat unei dominante mentale.
ăi ceilalți animatori ai deschiderii istoriei cãtre celelalte științe socio-umane
în spațiul german se vor apropia de o asemenea viziune psihologizantã. Astfel,conform lui K. Breysig, istoria este definitã ca știința „voinței și a simțirii, areprezentãrii și a gîndirii“ (Breysig, 1927, apud Andrei, 1936/1997, p. 131), iar
natura faptelor istorice se explicã prin principiul „rezonanței active a faptelor“(Meyer, 1884, apud Frunzetti, 1982, p. IX) care aduc cu sine un „flux de aluviuni,
de reziduuri permanente“, așa cum susținuse într-un text mai timpuriu al ace-leiași școli E. Meyer ( ibidem, p. X).
35

De asemenea, schimbarea în istorie se impune a fi privitã, conform acestei
viziuni, într-o distribuție multinivelarã, neomogenã și dependentã de structurilesociale. Mai mult, o lecturã istoricã autenticã solicitã recuperarea subiectivitãții
în istorie , de unde imperativul sondãrii acelor atitudini mentale caracteristice,
evocate deja la mijlocul secolului al XIX-lea de J. Burckhardt (1861/1969,pp. 218–261), care conturau o epocã modelatã de o dominantã seninã sau, dim-
potrivã, o epocã fãrã o dominantã articulatã , a crizelor identitare, în care dominã
puseurile umorale și incertitudinea moralã (Lamprecht, 1913, apud Frunzetti,
1982, p. XXI). Se anticipeazã printr-un astfel de exercițiu de cunoaștere întîlni-
rea în idee cu morfologii culturii L. Frobenius din „ Paideuma “ (1920/1985) și
O. Spengler din „ Declinul Occidentului “ (1917/1995). T otodatã, se subliniazã
dubla determinare asupra faptului social -istoric , produsã dinspre realitatea mate-
rialã, dar și dinspre realitatea mentalã.
Printre reprezentanții europeni de seamã ai noii abordãri se numãrã și
A.D. Xenopol (1908/1997, pp. 29–70), care a evidențiat prezența unei alte ordini
cauzale, diferențiind între faptele de repetiție , ce depãșesc contextul, sunt unifor-
me, guvernate de legi și sunt studiate exclusiv prin intermediul științelor natura-le, și faptele de succesiune , adînc impregnate de trãsãturile contextuale, ce sunt
supuse influenței timpului și se înscriu în serii. Conform acestei abordãri, feno-
menele istorice se explicã unele prin altele printr-un alt tip de determinism , iar
pentru a fi înțelese trebuie expuse doar în cadrul seriei din care fac parte. Astfel,„faptele care compun o serie istoricã trebuie explicate în ce privește cauzele carele-au produs, și deci legate de forțele și condițiile care le-au dat naștere“(Xenopol, 1908/1997, p. 320). Se propune, în cadrul perspectivei adoptate deA.D. Xenopol, o relativizare a judecãții istoricului și o reconstrucție gnoseologicãpe baza specificitãții fenomenelor de psihologie colectivã care populeazã istoria.
În aceeași linie ideaticã se va articula și cea care a fost calificatã în epocã
drept noua istorie, al cãrui „pãrinte“, H. Berr, a întemeiat în 1900 „ Revista de sin-
tezã istoricã “ („Revue de synthèse historique “). Publicația a promovat multe din
liniile forțã ale Analelor de mai tîrziu, precum necesitatea interdisciplinaritãții,
viziunea istoriei ca bilanț al științelor umaniste , deschiderea spre totalitate și
comparativism și a propus termenul de „ l’histoire nouvelle “, care va reveni cu fie-
care nouã cotiturã epistemologicã (Berr, 1930, apud Le Goff, 1978/1998, p. 36).
De asemenea, colecția „ Evoluția umanitãții “ („L’evolution de l’humanité “), lan-
satã în paginile revistei, va deveni un reper simbolic important pentru viitoarelecolecții multitematice ale Analelor, pregãtind exercițiul interdisciplinar ulterior.
T ransformîndu-se într-o aventurã intelectualã de excepție, paradigma
Analelor a reunit un amalgam de idei ce a aglutinat multiple influențe, dar cen-tralã a rãmas moștenirea școlii germane de istorie. În ansamblul ideatic al școliifranceze se mai pot localiza influențe provenind dinspre viziunea filosofuluimatematician A.A. Cournot (1913, apud Leveque, 1938, pp. 54–55), care susținu-
36

se ideea conform cãreia faptele pot fi așezate în serii, iar un secol poate reprezen-
ta o unitate distinctã a experienței; ale geografului P .V . de la Blanche (1904, apud
Le Goff, 1978b/1998b, p. 36), care subliniase importanța determinãrilor geogra-fice; ale economistului și sociologului F . Simiand (1932), prin înclinația sa pen-tru studierea schimbãrilor ciclice. O altã contaminare fertilã asupra ariei seman-tice și funcționale a conceptului titular de mentalitate a mai produs termenul de„conștiințã colectivã“, elaborat de É. Durkheim (1893/2001), dar și reflexia antro-pologicã a lui L. Lévy-Bruhl (1922/1976) ori M. Mauss (1925/1997), cel din urmãimpunînd în cîmpul științelor sociale „faptul social total“ și însemnãtatea cate-goriilor inconștiente ale magiei, religiei și limbajului.
În privința etapizãrii evoluției școlii de istorie a mentalitãților și a succesiunii
generaționale pe care a provocat-o, meritã semnalat un paradox. Astfel, deși esteșcoala istoriograficã ce a militat cel mai convingãtor pentru desprinderea de super-ficialitatea evenimentului, evoluția sa a fost marcatã de cîteva cutremure evenimen-țiale ce au configurat principalele sale stadii de afirmare în cîmpul științific mon-dial. Prima rãscruce a fost asociatã marii crize economice și ecourilor relativismu-lui și a marcat debutul școlii, legat de numele „pãrinților fondatori“, „patriarhii“M. Bloch și L. Febvre (de la 1929 pînã la al doilea rãzboi mondial). Urmeazã mareaconflagrație mondialã, ce a favorizat „preluarea ștafetei“ de cãtre generația luiF . Braudel (perioada post-1946, în care Analele au luat locul canonului academic),apoi rebeliunea studențeascã din mai 1968, ce a adus în prim plan „a treia gene-rație“, cea revoltatã și criticã , reprezentatã de E. Le Roy Ladurie și J. Le Goff; în
sfîrșit, implozia comunismului și cãderea zidului Berlinului (perioada de dupã1989), în care „moștenitorii“ generației „a patra“, din jurul lui B. Lepetit, s-au„reconciliat“ cu „pãrinții“ lor. T oate aceste succesiuni generaționale nu au fostliniare, lipsite de tensiuni, iar fiecare generație „nouã“ a reformulat creator proiec-tul „moștenit“. Sã parcurgem în paginile urmãtoare nașterea și creșterea școlii dela Annales în spațiul epistemologic mondial, fiind preocupați precumpãnitor de
modul în care s-a articulat și a fost valorificat conceptul central de mentalitate.
2.2.1. Fondatorii
La 15 ianuarie 1929, doi istorici ce-și asiguraserã deja o aurã de prestigiu
remarcabilã pun bazele unui proiect de anvergurã ce se concretizeazã în editarearevistei „ Annales d’Histoire Economique et Sociale “. M. Bloch și L. Febvre
1 vor
371Dacã ar fi sã rezumãm cele mai importante scrieri ale inițiatorilor ăcolii de la Annales, s-ar impune
sã fie evocate urmãtoarele: Marc Bloch — Regii taumaturgi (1924), Caracterul original al istoriei
rurale franceze (1931), Societatea feudalã (1939); postum: Strania înfrîngere (1946), Schițã pentru
o istorie monetarã a Europei (1950), Apologia pentru istorie sau Profesiunea de istoric (1952); Lucien
Febvre — Filip al II -lea și regiunea Franche -Comté (1911), Istoria regiunii Franche -Comté (1912),
P ãmîntul și evoluția omului (1923), Martin Luther, un destin (1928), Problema necredinței în secolul
al XVI -lea(1942 ), Origen și Des Périers (1943), Iubire sacrã, iubire profanã (1944); postum: Lupta
pentru istorie (1953 ), În inima credinței secolului al XVI -lea(1957), Pentru o istorie totalã (1962).

inaugura o cale a regãsirii științelor socio-umane, prin deschiderea unui dialog
interdisciplinar care va angaja — în paginile revistei și în acțiunile inițiate de ea— reputați specialiști ai unor discipline ce pînã de curînd luptaserã pentrucîștigarea autonomiei proprii. Secțiuni de o mare varietate, precum „ Probleme și
bilanțuri “, „Anchete “, „Figuri “, „Chestiuni de fapt și de metodã “, „De la trecut la
prezent “, „Viața științificã “, vor reașeza istoria pe fãgașul autenticitãții vocației
sale: studierea istoriei va pãrãsi exercițiul pozitivist static, iar obiectul acesteia vadeveni viu, fluid, modelat de mișcãri ample și multinivelare, reunind acțiuniimprevizibile, ce scãpau inevitabil unei sinteze obiectiviste. Astfel, istoria iniția-zã un dialog activ cu un trecut ce își pierde, la rîndul sãu, caracterul de colecțiede fapte inerte, comunicînd o semanticã univocã. Acum trecutul se metamorfo-zeazã într-un spațiu ce face loc și ambiguitãții, refuzã ordonarea strict cronologi-cã și în care apar glasuri polemice ale faptelor istorice, nuanțãri și diferențieri.
Conceptul central pe care îl vehiculeazã în scrierile sale L. Febvre
(1942/1996, 1998; 1953/1992) este cel de utilaj mental , reunit într-un ansamblu
format din cuvinte, vocabular, sintaxã, matrici logice, concepții asupra spațiuluiși timpului, operatori ai mentalitãților. Oricum proiectul ăcolii Analelor, progre-siv conturat în scrierile istoricului francez, se ridicã împotriva limitãrilor vechiiistorii pozitiviste și propune în primul rînd dezideratul dramatizãrii cursului
istoriei , prin care actorul individual sau colectiv devine un personaj pe scena isto-
riei (Febvre, 1953/1992, p. 82), rol care conduce la ideea „timpului construit și acronologiei subterane, distorsionate, asincronice, adevãratã geologie a ființei , prin
excelențã istoricã, care e omul“ (Febvre, 1957, p. 145). Fluxurile istorice comu-nicã subtil, conservînd unitatea profundã, se întîlnesc în dinamica unor mișcãriplurale ce traverseazã „un ocean de curenți ce merg unul alãturi de celãlalt“ ( ibi-
dem, p. 160). În egalã mãsurã, se susține ideea multiplicãrii cauzalitãților , astfel
încît apartenența evenimentului nu mai poate fi reductibilã la o cauzã primarã. Peaceastã cale se respinge paternalitatea ideilor asociatã întemeietorilor de sistem ,
priviți mai degrabã ca organizatori ai „rumorilor publice (…), nuclee de coagula-re a unor sentimente, idei, opinii și doctrine ce traverseazã subteran, neformulatîncã epocile“ (Febvre, 1957, pp. 16–17). De aici se naște opțiunea pentru negarea
întemeietorilor , în care personalitatea, fãrã sã fie evacuatã, rãmîne un magnet în
miezul unei atmosfere în care „ideile plutesc în aerul“ vremii ( ibidem, p. 337).
T otodatã, se subliniazã refuzul barierelor culturale , care nu pot sã împiedice viața
și circulația ideilor (Febvre, 1962, pp. 566–568).
Momentul 1938 se impune ca unul referențial în cadrul dezvoltãrii istoriei
mentalitãților și este legat de o „întîlnire“ cu o disciplinã înruditã a istoriei.Atunci L. Febvre (1938) publica „ Istorie și psihologie “ („Histoire et psychologie “),
demonstrînd necesitatea abordãrii interdisciplinare. Lãrgind în aceastã direcțieaparatul conceptual, în 1941 istoricul francez formula o problemã fundamentalã:„Cum reconstituim viața afectivã de altãdatã. Sensibilitatea și istoria “, vorbind
38

despre „acel domeniu din care se exclude orice imaginație intuitivã, domeniul
istoriei ideilor, domeniul istoriei instituțiilor — ce frumos teren de cercetare, dereconstituire, de interpretare pentru istoricul psiholog ! (subl.ns.). T eritoriul sãu
de investigare, prin excelențã. Cãci istoricul nu poate înțelege și nu poate face sãse înțeleagã mecanismele unei epoci, ideile acestei epoci sau ale alteia, dacã nuare o grijã de prim ordin, pe care eu o numesc psihologicã: grija de a lega, de aface sã depindã de întreg ansamblul de condiții de existențã a unei epoci sensulacordat ideilor lor de cãtre oamenii acelei epoci. Cãci aceste condiții coloreazãideile, ca toate celelalte lucruri, cu o culoare foarte adecvatã epocii și societãții.Cãci aceste condiții își lasã amprenta asupra ideilor, ca și asupra instituțiilor și ajocului lor. Iar pentru istoric, ideile și instituțiile nu sunt niciodatã elemente aleveșniciei, ci sunt manifestãri istorice ale geniului uman într-o anumitã epocã șisub presiunea circumstanțelor care nu se mai reproduc niciodatã“ (Febvre,1941/1986, p. 130). Nevoia conlucrãrii cu demersurile psihosociologilor devineun laitmotiv al perspectivei sale, așa cum reiese din concluziile aceluiași text sin-tetic: „dacã, întotdeauna și mai înainte de orice, menținem contactul cu cercetã-rile psihologilor și rezultatele oferite de ei (…) atunci vom putea sã inițiem o seriede lucrãri care ne lipsesc cu totul, iar cît timp ne lipsesc, nu vom avea o adevã-
ratã istorie ! Nu avem istoria Dragostei, sã ne gîndim la asta! Nu avem istoria
Morții. Nu avem istoria Milei și nici a Cruzimii. Nu avem istoria Bucuriei! …Solicit deschiderea unei ample anchete colective despre sentimentele fundamen-tale ale oamenilor și despre modalitãțile lor. Cîte surprize ne apar la orizont!“(ibidem, pp. 134–135). Într-adevãr, multe surprize împlinite mai apoi, dacã ar fi
sã amintim numai studiile celebre ale lui M. Foucault (1972/1996), „ Istoria nebu-
niei în epoca clasicã “, P . Ariès (1977/1997), „ Omul în fața morții “, ori J. Le Goff
(1981/1995) „ Nașterea Purgatoriului “.
În lucrarea deja citatã pe tema reconstituirii sensibilitãții trecute, L. Febvre
(1941/1986) se sprijinã pe cercetãrile de pionerat ale lui H. Wallon (1941/1964) îndomeniul psihologiei infantile, dar și pe cîteva cãrți de mare respirație intelectua-lã, ce au deschis viziuni noi asupra cercetãrii mentalitãților, cum ar fi: „ Amurgul
Evului Mediu “ a olandezului J. Huizinga (1919/1980), „ Istoria literarã a senti-
mentului religios în Franța “, aparținînd lui H. Brèmond (1936/1968), ori „ Erasm
și Spania “ a lui M. Bataillon (1937/1991).
Rezumînd, orientarea lui L. Febvre poate fi caracterizatã ca fiind îndrepta-
tã înspre o triadã principialã care va fi mereu reînnoitã în cãrțile sale: nevoia unuidialog interdisciplinar , apoi reumanizarea istoriei , conform devizei: „Fiecare
epocã își fabricã mental propriu-i univers. Dar nu îl fabricã doar cu materialelede care dispune, cu faptele (adevãrate sau false) pe care le-a moștenit sau pe carele-a dobîndit mai curînd. Îl fabricã și cu propriile-i înzestrãri, cu ingeniozitateaei specificã, cu calitãțile, darurile și curiozitãțile ei, cu tot ce o distinge de epoci-le ce o preced“ (Febvre, 1942/1996, p. 23), la care se adaugã imperativul proble-
39

matizãrii istoriei — „A ridica o problemã este începutul și sfîrșitul fiecãrei istorii “
(Febvre, 1941, apud Duțu, 1986, p. 7).
„Prinț al spiritului“1(Braudel, 1942/1996, c. 4), cum îl numea cu multã cãl-
durã cel mai ilustru discipol, L. Febvre va ști mereu sã-și reînnoiascã proiectul pecare l-a inaugurat. În 1946, dupã dispariția lui M. Bloch, el a redenumit revista:„Annales. Economies. Sociétés. Civilisation “, reorientînd-o, neputînd sã rãmînã
impasibil la marile seisme provocate de al doilea rãzboi mondial în mentalulcolectiv. În articolul program „ Face au vent “ istoricul francez anunța nevoia
ardentã de înțelegere a omului contemporan: „Metoda istoricã, metoda filologi-cã, metoda criticã — frumoase instrumente de precizie. Ele fac cinste celor carele-au inventat și generațiilor care le-au primit de la înaintași și le-au perfecționat,utilizîndu-le. Dar a ști sã le mînuiești, a-ți face plãcere sã le mînuiești — iatã cãnu e suficient pentru a deveni istoric. Acela singur este demn de acest nume carese lanseazã integral în lume (subl.ns.), cu sentimentul cã aruncîndu-se într-însa,
scãldîndu-se în ea și lãsîndu-se cuprins de umanitatea prezentã (subl.ns.),
declanșeazã forțele sale de investigare, puterile de a reînvia trecutul. T recutulcare deține și care îi restituie sensul secret al destinelor umane“ (Febvre, 1946,apud Duțu, 1982, p. 16).
Dar întreaga istorie a Analelor nu s-ar putea scrie fãrã sã-i acordãm celui-
lalt „pãrinte fondator“ locul care i se cuvine. M. Bloch va ilustra cu multã fideli-tate nu numai întîlnirea în idee cu L. Febvre, dar și spiritul de camaraderie, de
prietenie autenticã, în care fiecare individualitate s-a afirmat prin completareaviziunii celuilalt. De altfel, aceastã comuniune de spirit va sta la temelia creãriiclimatului Annales , în care toți cei angrenați în construcția proiectului, magiștri
și discipoli deopotrivã, au știut mereu sã conserve acel „aer de familie“, comuni-carea fecundã și lucrul în echipã.
Dacã L. Febvre, prin longevitate și constanțã, coordonator al monumentalei
Enciclopedii Franceze, cu o laborioasã activitate didacticã în ultimii sãi ani laCollége de France, va fi un fel de simbol senin al Analelor, M. Bloch devine un sim-
bol tragic . Destinul sãu dramatic — rãnit și decorat cu crucea de rãzboi în prima
conflagrație mondialã, evreu, membru al Rezistenței franceze în al doilea rãzboi,torturat și împușcat de Gestapo la 57 ani (1944) — l-a impus posteritãții în chi-pul istoricului cetãțean. Ne vom rezuma, în cele ce urmeazã, sã prezentãm doarlatura — și ea spectaculoasã — a activitãții științifice. Numit lector în 1919 la nou
401Iatã emoționantul mesaj pe care-l trimitea F . Braudel (1942/1996, c. 4) cititorilor cãrții lui
L. Febvre, Religia lui Rabelais; un omagiu de mare gratitudine adresat pãrintelui sãu spiritual:
„Va fi mare numãrul istoricilor care, în aceastã prozã magnificã, vor auzi iarãși o voce neuitatã denimeni din noi — o voce pãtrunsã de cãldurã, de încredere, de prietenie. Mare luptãtor — în miide rînduri — Lucien Febvre a fost însã mai cu seamã bun camarad și prinț al spiritului, de o infi-nitã bogãție sufleteascã, de o fidelitate atît de neabãtutã ca și curaju-i și dragostea ce o purtameseriei ce o practica.“

înființata Universitate francezã din Strasbourg1, profesor din 1921 al aceleiași uni-
versitãți, M. Bloch sparge tiparele academice cînd publicã o carte surprinzãtoare,profund diferitã de stilul istoriografiei vremii și care anunța marile teme din„Annales “: „Regii taumaturgi “ (1924/1997). În acest volum se deruleazã înaintea
cititorului, cu o demonstrație bazatã pe un impresionant registru documentar,istoria unui miracol — cel al atingerii regale, explicat în durata și dinamica sa, în
cuprinsul unei „ explicãri totale “ (apud Le Goff, 1983/1997, p. 12). Sintagma tota-
litãții avea sã fie reluatã neîncetat de-acum de adepții noii orientãri, iar cine seîncumeta pe acest drum anevoios avea la dispoziție și monumentalul exercițiudemonstrativ al lui M. Bloch. ăi în aceastã carte se simte deschiderea interdisci-plinarã și influențele școlii lui É. Durkheim. Doi elevi ai acestuia, M. Halbwachs(1925/1994) și C. Blondel (1926), colegi ai lui M. Bloch la universitate, vor dezvol-ta un discurs sociologizant care se va regãsi în cadrele scrierilor sale. De altfel,moștenirea primitã de la É. Durkheim istoricul francez o va prețui toatã viața, iarideea durkheimianã a sacrului ca reprezentare a societãții (Durkheim, 1912/1995)
va constitui una dintre temele dominante ale „ Regilor taumaturgi “.
Un bun și ilustru prieten, H. Sée, i se va adresa pe acest „canal“ lui M. Bloch,
susținînd cã „în fond, istoria (…) trebuie sã învecineze într-o mai mare mãsurã cusociologia decît cu geografia; iar metoda sociologicã, așa cum a definit-oDurkheim, este, în mare parte, o metodã istoricã“ (See, 1927, apud Le Goff,
1983/1997, p. 10). Recunoscînd caracterul pluridisciplinar al textului și „vocea“ luiÉ. Durkheim, prietenul de idei al istoricului francez nu uitã sã sublinieze spiritul
de pãtrundere al cãrții în dezvãluirea sentimentelor straturilor sociale de plan
secund, iar H. Pirenne elogiazã contribuția istoricului francez la „cunoașterea idei-lor politice, religioase și sociale“ (Pirenne, 1927, apud Le Goff, 1983/1997, p. 25).
T recînd prin rituri, gesturi, imagini, legende, apelînd la folclor și etnografie
pentru a înțelege miracolul regal, studiul ajunge, în final, la chestiunile profunde și
psihologia colectivã ce declanșeazã marele clivaj al secolului al XVIII-lea între opinia
comunã și spiritele luminate, între elite și poporul de rînd care continuã sã creadãîntr-o acțiune miraculoasã (Bloch, 1927/1995, pp. 285–298). Ieșind din conotațiileparticulare, dar atît de captivante ale cãrții lui M. Bloch, se cuvine sã descriem unfenomen ce nu poate trece neobservat. În aceastã primã carte istoricul francez îșireconfirmã vocația întemeietoare, utilizînd sistematic un utilaj conceptual complet
nou, ce va fi mai apoi preluat de întreaga istorie a mentalitãților. O întreagã galerie
411Universitate simbol, ea a devenit dupã primul rãzboi mondial, prin recuperarea de cãtre francezi
a Alsaciei și Lorenei, o „vitrinã intelectualã și științificã a Franței în fața lumii germane” (Le Goff,1983/1997, p. 9). Între rafturile unei biblioteci admirabile, sub semnul acelei emulații culturaleaparte, aveau sã scrie nu numai L. Febvre și M. Bloch, ci și specialistul în antichitate romanãAndré Piganiol, medievistul Charles-Edmond Perrin, istoricul Revoluției franceze GeorgesLefevbre, fondatorul sociologiei religioase franceze Gabriel Le Bras, geograful Henri Baulig, filo-logul Ernest Hoepffner.

de concepte sunt instrumentalizate în premierã, precum „gînduri“ și „ reprezentãri
mentale, intelectuale și sentimentale “ (ibidem, pp. 37, 39, 175, 181), „idei colective“
(ibidem, p. 30), „opinie comunã“ ( ibidem, pp. 153, 155, 172), „imaginație concep-
tualã și simbolicã“ ( ibidem, pp.16, 103), „rituri de trecere“ ( ibidem, pp. 48, 139) —
reluînd pe teritoriul istoriei termenul introdus în antropologia culturalã de A. VanGennep (1909/1996) —, „conștiințã colectivã“ ( ibidem, pp. 49, 61, 178) — prin
filiația É. Durkheim (1893/2001) —, acele „chestiuni profunde“ ( ibidem, pp. 61, 77,
81), metaforã care „ajutã istoria sã-și depãșeascã barierele“ (Le Goff, 1983/1997,p. 23), și, în sfîrșit, cl de „ mentalitate “ (Bloch, 1924/1997, p. 13), termen care, așa
cum sugera J. Le Goff (1983/1997, p. 23), „va însoți aproape confidențial întreaga saoperã“.
Ne aflãm, așadar, la debutul unui proces de recreare a unor științe înnoite
din magma interdisciplinarã, psihologia colectivã, antropologia, istoria ideilor,sociologia trebuind sã se supunã acestei reîmprospãtãri epistemice. Astfel, dezi-deratele noii istorii sunt anticipate explicit — prin „istoria totalã“ — sau impli-
cit — prin „durata lungã“ — de întreaga sa operã. Considerat fondator nu doaral istoriei mentalitãților, ci și al antropologiei istorice, M. Bloch se va apropia șide istoria geograficã în „ Caracterele originale ale istoriei rurale franceze “ și își va
definitiva sinteza în „ Societatea feudalã “ (1939), carte de o mare deschidere
epistemologicã, articulatã la granița dintre istoria economicã, socialã și a menta-litãților. Pornind de la condițiile materiale, modurile de a simți și de a gîndi,memoria colectivã, fundamentul dreptului, autorul dezvãluie condițiile vieții șiatmosfera mentalã a societãții medievale franceze.
Reformulînd ideea lui L. Febvre, M. Bloch reitereazã cã „vînatul istoriei este
omul“ (Bloch, 1952, apud Duțu, 1986, p. 17) , dupã cum o altã „întîlnire“ cu prie-
tenul sãu de idei se petrece postum, atunci cînd apare „ Apologia pentru istorie
sau Profesiunea de istoric “ (1952), în care afirmã cã „oamenii seamãnã mai mult
cu timpul lor decît cu pãrinții lor“ (Bloch, 1952, apud Le Goff, 1983/1997, p. 22).
Suntem în prezența unei dominante a gîndirii sale ce exprimã deopotrivã lucidi-tatea retrospectivã, dar și angajarea în substanța vie, fluidã, a actualitãții, atuncicînd istoricul își revendicã obiectivitatea judecãții despre trecut: trecutul devineaccesibil doar prin asumarea deplinã a prezentului. Interogațiile lui M. Bloch seextind asupra unui spectru foarte larg de discipline. Mereu interesat de compa-rativism — în 1928 publica „ Pentru o istorie comparatã a societãții europene “— ,
dedicat apoi istoriei rurale, profesor de istorie economicã la Sorbona între 1936și 1937, pãrinte al antropologiei istorice pe filiația J. Frazer și L. Lévy-Bruhl
1,
421Lucien Lévy-Bruhl — autor în 1922 a „ Mentalitãții primitive “, într-o scrisoare datatã 1924, adre-
satã lui M. Bloch, își exprimã aprecierea și solidaritatea cu aparatul sãu conceptual și demersulsãu metodologic: „sunt recunoscãtor <scrie L. Lévy-Bruhl> celor ce studiazã o mentalitate (…)în regiuni și timpuri accesibile istoriei (…), care constituie un subiect de reflecție și (…) prețioa-se comparații“ ( apud Le Goff, 1983/1997, p. 25).

deschizãtor de drumuri pe tãrîmul istoriei politice, urmãrind „firul conducãtor al
istoriei profunde“ (Le Goff, 1983/1997, p. 30), M. Bloch r ãmîne, împãrțind aceastã
povarã întemeietoare cu L. Febvre, spiritul tutelar, de necontestat, cãlãuzã în
nașterea, copilãria și dobîndirea destinului matur al istoriei mentalitãților .
Grupul de istorici care au colaborat la prestigioasa revistã lansatã de
M. Bloch și L. Febvre a creat, în spiritul, iar, în parte, sub îndrumarea inițiatori-lor, o adevãratã școalã ce s-a dezvoltat necontenit și s-a impus în arena dezbate-rii intelectuale a celei de-a doua jumãtãți a secolului XX. Aceastã școalã a noii
istorii și-a cîștigat o autoritate necontestatã pe plan internațional, pentru cã isto-
ricii mentalitãților au instituționalizat universitar demersul lor în cadrul celebrei„École Pratique des Hautes Études “, numitã în prezent „ École des Hautes Études
en Sciences Sociales “, care a devenit un centru vital al vieții academice europene.
Se vorbește deja de „ noile generații Annales “ care succed fondatorilor, reunind o
întreagã pleiadã de profesori ce au sondat noi drumuri în cercetarea: lumii medi-teraneene și structurarea triadicã a duratei istorice — F . Braudel(1949/1985–1986); civilizației occidentului medieval — J. Le Goff (1985/1991);mentalitãților medievale în curs de modernizare și a spaimelor escatologice —G. Duby (1980/1996); formãrii culturii franceze moderne — R. Mandrou (1961,1968a, 1974, 1987/1997, 1991/1998); Renașterii și a atitudinilor fundamentale dinviața occidentalilor, precum „pastorala fricii“ și curajul, a mentalitãților religioase— J. Delumeau (1983/1998); civilizației rurale și a raporturilor omului cu mediulambiant, ritmurile de dezvoltare ale Occidentului în secolele XIV–XVIII — E. LeRoy Ladurie (1966, 1980); Europei clasicismului și a luminilor, conceperea geo-
logiei istorice — P . Chaunu (1978); atitudinilor în fața morții — F . Lebrun (1971),
P . Ariès (1977/1996), M. Vovelle (1982/1992); istoriei cãrții ca suport a reprezen-tãrilor colective, mentalitãților asociate rupturilor sociale de anvergurã precumRevoluția francezã, a derivei ideilor comuniste prin secolul al XX-lea — F . Furet(1978/1992, 1995/1996); istoriei instituționalizãrii spațiului concentraționar șireprezentãrile acestuia; precum și impunerea hegemonicã a izolãrii sociale apatologiei mentale — M. Foucault (1972/1996, 1975/1997); imaginarului artistic— P . Francastel (1965/1972).
Dacã ar fi sã izolãm, în finalul acestui subcapitol, accentele generației fon-
datoare, s-ar impune sã precizãm, în primul rînd, cã localizarea școlii și autoriicare au devenit activi în cadrul acesteia s-au manifestat în miezul unui proiectcoagulat, simbolic, în cadrul Universitãții din Strasbourg, unde au lansat proiec-tul Analelor și unde au profesat cel mai adesea, ca un însemn al marginalitãții
instituționalizãrii lor inițiale. T otodatã, în al doilea rînd, demersul Annales a
reprezentat replica francezã la curentul german, exprimînd o istorie antiidiogra-
ficã, cu un program ce accentueazã economicul și socialul , pentru cã sunt mai
durabile și mai profunde decît politicul și diplomaticul , obiecte favorite ale scrie-
rilor istoriografice de pînã atunci.
43

2.2.2. Generația „Braudel“
Nume emblematic al celei de-a doua generații „ Annales “, F . Braudel
(1902–1985) avea sã continue cu sporitã combativitate „ luptele pentru istorie “
(Febvre, 1953/1992) declanșate de pãrinții fondatori pentru extinderea teritoriilorcunoașterii în spațiul unei „istorii a oamenilor“ (Febvre, 1957, p. 145). Profesoragregat în 1923, F . Braudel trãiește un deceniu departe de tumultul marilor cen-tre universitare, la Alger, în preajma mãrii care avea sã devinã personajul principalal primei sale cãrți. „Mediterana“ este rodul unor cãutãri anevoioase, desfãșuratedeparte de avanscena dezbaterilor epistemologice ale timpului, printre arhivelespaniole ori venețiene, ori cele de pe litoralul Adriaticii. Misterul apropierii ei rãz-bate pretutindeni: „Am iubit cu patimã Mediterana — desigur, pentru cã am venitdin Nord, ca atîția alții, dupã atîția alții — și i-am consacrat cu bucurie ani înde-lungați de studiu, pentru mine mult mai mult decît întreaga mea tinerețe. Sper, înschimb, cã o fãrîmã din aceastã bucurie și o bunã parte din strãlucirea ei sã lumi-neze și paginile cãrții de fațã. Ideal ar fi, fãrã îndoialã, sã dispunem de personajulnostru dupã bunul plac, în felul romancierilor, sã nu-l pierdem o clipã din vedereși sã evocãm fãrã contenire prezența sa ilustrã. Dar, din pãcate, sau, dimpotrivã,din fericire, profesiunea noastrã nu posedã admirabila înmlãdiere a ficțiunii.Cititorul care intenționeazã sã se apropie de aceastã carte așa cum aș dori eu tre-buie deci sã contribuie cu propriile sale amintiri, cu imaginea sa personalã despreMarea Interioarã, sã coloreze cu ele textul pe care i-l ofer, sã mã ajute sã recreezaceastã vastã prezențã, ceea ce eu m-am strãduit cît am putut… Cred cã marea,așa cum o putem vedea și iubi astãzi, rãmîne documentul cel mai important asu-pra vieții sale trecute“ (Braudel, 1949/1985, I, p. 35).
Oricîte influențe am putea detecta — pe cele ale lui H. Berr și L. Febvre
neîndoielnic —, se simte glasul unei puternice personalitãți ce remodeleazãobiectul istoriei prin deschiderea spre „viața adevãratã, fecundã și viguroasã“(ibidem, p. 39), construind o adevãratã arheologie a cunoașterii prin ceea ce J. Le
Goff numea „o nouã concepție a documentului (…), care nu e nevinovat, (…)<trebuind astfel> destructurat pentru a-i dezvãlui condițiile de producere, (…)deslușind tãcerile istoriei“ (Le Goff, 1978b/1998b, p. 63); doar în acest fel „isto-ria așezîndu-se la fel de bine pe golurile ca și pe plinurile care au supraviețuit“(ibidem ).
Între 1935 și 1937 F . Braudel a lucrat alãturi de viitorul ilustru antropolog
C. Lévi-Strauss în Brazilia, unde s-a inițiat în comparativism și „istorie la scarãmare“ ( apud Riza, 1984, p. 397); depãrtarea de Europa dezvoltîndu-i reflecția
integratoare, universalizantã. Rãzboiul intervine brutal în destinul sãu intelec-tual, cãci prin prizonieratul din Germania — de la Lübeck — va fi obligat sãrenunțe pentru cinci ani la biblioteci și arhive. „Scrisã în gînd“ ( ibidem, p. 398),
„Mediterana “ anunțã un debut tîrziu (la 47 ani) și propagã un adevãrat șoc epis-
44

temologic. Rodul a douãzeci de ani de muncã neostenitã va constitui, probabil,
cel mai revoluționar proiect istoriografic al secolului.
Sã privim, însã, și cãtre contextul stiințific în care a fost inserat istoricul
francez, evidențiind cele cîteva repere ale evoluției școlii care nu pot fi despãrți-te de strãdaniile tutelare ale lui F . Braudel. Astfel, perioada imediat postbelicãeste cea în care se produce o adevãratã renaștere instituționalã — revista se trans-formã în Annales. Economies. Sociétés. Civilisations și se creeazã grupul de cer-
cetare a Secției a VI-a din cadrul École Pratique des Hautes Études. T otodatã, se
petrece „predarea de ștafetã“ efectivã dupã moartea lui L. Febvre (1956), cîndF . Braudel preia conducerea Analelor. Anul 1949 este hotãrîtor: atunci publicã„Mediterana “, pledînd pentru o comunicare fecundã a istoriei cu științele socia-
le și criticînd istoria narativã, acea „ istorie care istorisește “(„l’histoire historisan-
te“),cum ar fi spus L. Febvre ( apud Duțu, 1982, p. 17).
În 1958 F . Braudel redacteazã articolul program al noii orientãri: „ Istorie și
științe sociale. Durata lungã “(„Histoire et Sciences Sociales. La longue durée “)
(Braudel, 1958/1996). Simbolic, întrucît contravenea prin poziția sa curentuluipozitivist, încã dominant în mediul academic, i se refuzã un post de profesor laSorbona, dar i se admite un angajament la Collège de France . Eforturile sale și
ale grupãrii pe care a patronat-o au „transformat școala francezã de istoriografieîn cel mai reformator proiect epistemic pe terenul istoriei, luînd locul ocupataltãdatã în Europa de cãtre școala germanã ca pepinierã de istorici“ (Momigliano,1961, apud Riza, 1984, p. 414).
În 1950, adresîndu-se în discursul inaugural la Collège de France ,
F . Braudel avertiza cã: „asemenea vieții, istoria ne apare ca un spectacol nestator-nic, în mișcare, plin de întrepãtrunderea problemelor ce se împletesc strîns șicare poate lua, pe rînd, sute de chipuri diverse și contradictorii întãrind ideeamultiplicitãții perspectivelor “ (Braudel, 1950/1996, p. 20), iar „tentativele de a
reduce multiplul la simplu sau aproape simplu au însemnat o îmbogãțire fãrãprecedent a studiilor noastre istorice, de un secol încoace. Ele ne-au condus pro-gresiv pe drumul depãșirii individualului și evenimentului, depãșire de mult pre-vãzutã, presimțitã, întrevãzutã, dar care se împlinește, pe de-a-ntregul, tocmaisub ochii noștri… Noi nu mai credem în cultul acelor semi -zei sau, mai simplu,
suntem împotriva afirmației unilaterale a lui T reitschke : «oamenii fac istoria».
Nu, istoria face la rîndul ei pe oameni și plãmãdește destinul lor — istoria anoni-
mã, profundã și adesea tãcutã, al cãrui nedefinit, dar imens domeniu a sositmomentul sã -l abordãm. (…) Dificultatea nu constã în concilierea, pe planul prin-
cipiilor, a istoriei individuale cu istoria socialã; dificultatea constã în a simți și peuna și pe cealaltã concomitent (subl.ns.)“ ( ibidem , pp. 21–22) .
Alãturi de colegii sãi de idei din a doua generație „ Annales “, C. Morazè,
P . Vilar, E. Labrousse, gînditorul francez refuzã tentația structuralistã atît de învogã în epocã și promoveazã un mesaj orientat înspre un dialog viu, nehegemo-
45

nic cu celelalte științe sociale în cîmpul istoriei. Din aceastã dospire se va naște
tendința cea mai puternicã a istoriografiei contemporane: colaborarea concep-tualã și metodologicã a istoriei cu științele sociale care erau considerate odinioa-rã antiteza ei (Duțu, 1985b); „acesta este, în sensul cel mai larg al termenului,aportul esențial al școlii, despre care aduc mãrturie mulți istorici care nu țindirect de ea“ (Barraclough, 1980, p. 178). În egalã mãsurã, demersul luiF . Braudel va fi decisiv în reorientarea cunoașterii istoriografice cãtre uman, cãtre„bogãția omeneascã excepționalã (…) a șantierelor istoriei“ (Braudel, 1949/1985,I, p. 38). Astfel, „Analele au dotat Franța cu un model de schimburi între socio-logie și istorie (…) infinit mai subtil decît varianta americanã“ (Momigliano,1979, apud Riza, 1984, p. 412).
Anul 1958 aduce cu sine și o importantã clarificare, o datã cu publicarea
articolului programatic al celei de-a doua generații de analiști (Braudel,
1958/1996), în care, plecînd de la ansamblul de concluzii al primei ediții a„Mediteranei “, F . Braudel realizeazã o adevãratã sintezã retrospectivã a achiziții-
lor și împlinirilor ăcolii Analelor, criticînd sever istoria evenimențialã — cu al sãu„eveniment exploziv, noutate sunãtoare (…) a cãrui fumãrie abuzivã umpleconștiința contemporanilor“, acel „timpul scurt“ care devine astfel „cea maicapricioasã și înșelãtoare dintre durate“ ( ibidem, p. 45) — și oferã poate cea mai
celebrã definiție a mentalitãții: „ prisons de la longue durée “ (ibidem , p. 51),
închisori ale gîndului, ale vieții spirituale, care au o mare inerție în timp.
Autorul recepteazã chiar și pericolul care provine dinspre recitativul con-
juncturii, al ciclului ce se poate substitui unui nou fenomen evenimențial, care seregãsește în „patetismul economic de duratã scurtã“, reiterînd „pateticul politicde modã veche“ ( ibidem, p. 48). În contrast cu timpul evenimențial, durata lungã
permite relevarea fenomenelor ample, a modelelor, structurilor și seriilor ce secombinã în aluatul istoriei. Nu întîmplãtor, J. Le Goff va aprecia cã „cea maifecundã perspectivã definitã de pionierii istoriei noi a fost cea a duratei lungi“(Le Goff, 1978b/1998b, p. 54), invitînd la reluarea dialogului cu celelalte științesociale, preocupate îndeosebi de construirea unor „modele, de descoperirea unorcontinuitãți și vãzînd perspectiva istoricã ca pe un nesfîrșit tunel tenebros în carecalamitãți de tot soiul pun piedici nu numai omului abstract pe care-l mențineauîn centrul preocupãrilor lor, ci și unei observații netulburate a lui“ ( ibidem ,
p. 56). F . Braudel afirmã categoric necesitatea limbajului comun și a reconcilie-rii: „ Aș dori ca științele sociale sã înceteze, provizoriu, sã tot discute în legãturã cu
frontierele lor reciproce , cu ceea ce este sau nu este științã socialã, cu ceea ce este
sau nu structurã… Sã încerce mai degrabã sã traseze, de-a lungul cercetãrilornoastre, liniile, dacã existã pe acolo linii, care ar orienta o cercetare colectivã, și,tot așa, temele care ar îngãdui sã fie atinsã o primã convergențã . Aceste linii, eu
personal le-aș numi: matematizare, reduceri la spațiu, duratã lungã … Adicã acele
abstracții care, pe poarta duratei lungi, deschisã de ea, au intrat în perimetrul
46

istoriei, înțeleasã (…) ca un ansamblu al ansamblurilor (subl.ns.)“ (Braudel,
1958, apud Riza, 1984, p. 413).
Spirit de luptãtor, urmînd aceste deziderate, liderul celei de-a doua gene-
rații a școlii de la Annales avea sã publice în anii ce-au urmat un nou tip demanual ce retrãgea din prim-planul predãrii istoriei evenimentul în dauna struc-turilor. Astfel apare în 1963 și în ediții revizuite succesive, în 1966, 1975 și 1987,„Gramatica civilizațiilor “ (Braudel, 1987/1994), stîrnind un val de proteste din
partea unui mediu conservator prin excelențã — învãțãmîntul preuniversitar. DarF . Braudel nu a fost omul unei singure cãrți, cãci, pe lîngã reeditarea refãcutã șilimpezitã a „ Mediteranei “ (1966, ediția a doua; 1976 ediția a treia), el redacteazã
alte douã studii fundamentale. Ne referim, în primul rând, la „ Civilizație mate-
rialã, economie și capitalism. Secolele XV-XVIII “ (Braudel, 1979a/1984a,
1979b/1984b, 1979c/1989), în care autorul evidențiazã tipologiile istorice care senasc din dinamismul confruntãrii dintre economie și civilizație, dintre viațamaterialã și cea spiritualã, gînditã sub semnul semanticii jocului. Încercînd sãconstruiascã un demers la întîlnirea dintre social, politic, economic și cultural, cuuneltele metodei comparative, din „perspectiva duratei lungi“ (Braudel,1979b/1984b, p. 8), a rezultat o carte-bilanț „la jumãtate de drum între istorie,inspiratoarea dintîi, și alte științe despre om“ ( ibidem , p. 9). Meritã semnalatã, în
al doilea rând, sinteza pe care viața nu i-a mai dat rãgazul s-o termine:„Identitatea Franței “, apãrutã postum, în 1986, carte de mare respirație intelec-
tualã, în care plecînd de la deviza lui Marc Bloch: „Nu existã o istorie a Franței.Nu existã decît o istorie a Europei“ ( apud Aymard, 1987/1994, p. 18), dezvãluie
un tablou amplu, integrator, care îl determinã sã adauge: „Nu existã o istorie aEuropei, existã o istorie a lumii“ ( ibidem ).
În pofida individualitãții fiecãrei cãrți, toate revin, ciclic, la marile teme din
„Mediterana “, completîndu-le neîncetat. Este și motivul pentru care vom stãrui
asupra primului, dar mereu îmbogãțitului sãu volum. Concepția istoricului fran-cez din lucrarea de referințã a carierei sale intelectuale ar putea fi reunitã într-odispunere conceptualã triadicã, ce furnizeazã o temporalitate multiplã , alcãtuitã
din permanențe , modelate de cadrul geografic, climã, cãi de comunicație, apoi
din conjuncturi , ilustrate prin cicluri economice și demografice, și, în sfîrșit, din
evenimente , acele „scurte licãriri ce abia se nasc pentru a se întoarce în noapte și
adesea în uitare“ (Braudel, 1949/1986, V , p. 6), „talazurile pe care mareele le ridi-cã prin frãmîntarea lor intensã“ ( ibidem , I, p. 42), ce formeazã cadrul individual,
toate așezate într-o dispunere piramidalã, întocmai ca în figura nr. 1.
Se cuvine subliniat cã în scrierile sale memorabilã rãmîne metafora mãrii ,
care îmbinã „valurile“ evenimentului, „istoria încã fierbinte“ (Braduel,1949/1985, I, p. 42) cu jocul subtil și misterios al „undelor“, ce reprezintã adîn-cul permanențelor. Istoria tradiționalã, sugereazã istoricul ăcolii Analelor, n-arãmas decît la nivelul „valului“, ignorînd sursa ascunsã și profundã a acestuia.
47

Care este, însã, rolul constantelor? „ Aceste cadre permanente , societãți conserva-
toare, economii, prizoniere ale neputinței, civilizații care rezistã secolelor, toateaceste moduri îngãduite de a jalona o istorie în profunzime dau, dupã pãrerea
mea, esențialul din trecutul oamenilor (subl.ns.), cel puțin pînã astãzi, în 1966,
(data celei de-a doua ediții a „ Mediteranei “, n.ns.) ne place sã considerãm ca
fiind esențial. Dar acest esențial nu reprezintã totul…“ (Braudel, 1949/1986, V ,p. 6), întrucît nu putem sã alungãm din cîmpul studiului formele de exprimaretrecãtoare din registrul evenimentelor, cãci „fiecare dintre ele, oricît ar fi de efe-mere, aduc o mãrturisire, lumineazã un colț al peisajului, uneori mase profundeale istoriei“ ( ibidem, p. 7).
Ni se deschide, prin urmare, accesul cãtre o temporalitate alternativã , fie-
care fapt particular și agent social care-l însoțește fiind încadrat într-o structurãetajatã tripartitã a duratei: etajul esențial — durata lungã — se aflã la baza pira-
midei, ce conține în zona medianã timpul decenal și tridecenal al conjuncturilor
și, în vîrf, evenimentul . Timpul acesta lent, geografic, mineral și colectiv se des-
compune printr-o subtilã alchimie în timpi rapizi, nervoși, febrili și individuali .
De asemenea, istoricul francez nu înceteazã sã sublinieze rolul lentorilor
istoriei , al constrîngerilor inerțiale: „Este un fapt cã fiecare univers cu o popula-
re densã a elaborat un grup de rãspunsuri elementare și o tendințã supãrãtoarede a rãmîne în ele, din cauza forței de inerție (subl.ns.) care este unul din marii
fãuritori de istorie“ (Braudel, 1979a/1984a, II, p. 361).
Prin ce se caracterizeazã, așadar, strãdania lui F . Braudel și ce resurse con-
ceptuale suntem încredințați cã le vom putea valorifica în cadrul lucrãrii noastre?Îndeosebi se cuvine sã invocãm capacitatea conceptelor pe care le-a îngemãnatde a ilumina permanențele socialului, identificate în structurarea triadicã a dura-tei, plasînd istoria în cadrul ei natural. În egalã mãsurã, ne referim și la tonul com-
prehensiv al scrierilor sale, care este profund umanizant , prin sublinierea necon-
tenitã a rolului hotãrîtor al vocilor istorice de plan secund. Astfel, la întîlnirea din-tre presiunile structurilor materiale și ale celor mentale, istoria poate fi cititã din-colo de aparența evenimențialã, asigurîndu-și izbînda simbolicã în examenul
48— evenimente………………………………………………………..……….. timpi rapizi, „nervo æi, febrili”, individuali
— conjuncturi………………………………………………………………..………………..…….. timp bi sau tri decenal
— durata lung Á……………………………………………………..…………… .. timp lent, geografic, „mineral”, colectiv,
multisecular
Figura nr. 1 Modelul triadic al duratei în „Mediterana“ (Braudel, 1949/1986)

dificil la care a fost provocatã de celelalte științe socio-umane: pe aceastã cale,
abordarea istoricã a asimilat deplin adevãrata ei substanțã, socialul , împlinind
ceea ce pentru generația pãrinților fondatori era doar o speranțã. Astãzi nu maiexistã istorie socialã, cãci istoria nu poate fi decît socialã, pentru a prelua fericita„sentințã“ a lui A. Riza (1985, p. 415). ăi ne mai rãmîne sensul imprimat deaceastã „revoluție“ îndreptatã cãtre o științã socialã globalã a oamenilor, ancoratãîn dilemele prezentului, care aflã rãspunsurile despre traumele trecutului nu doarprintre rafturile bibliotecilor sau ale arhivelor, ci „aruncîndu-se“ în viața profun-dã, însã tumultoasã și de nestãvilit a civilizațiilor pe care vrea sã le înțeleagã.
Reașezînd faptul istoric în rețeaua complexã și plurivalentã care îi reconfir-
mã integralitatea, F . Braudel avea, încã de la prima sa carte, „sã surprindã, sãșocheze pe unii, sã fascineze pe mulți și sã impunã o nouã viziune asupra isto-riei“ (Aymard, 1983, apud Riza, 1984, p. 399). Astfel, generația braudelianã a con-
tribuit substanțial la articularea unui limbaj comun al științelor umane , cãrora
„istoria sã le aducã dimensiunea fundamentalã a timpului “ (ibidem , p. 414).
Înainte de a parcurge trãsãturile generației „moștenitoare“, se cuvine sã
evocãm alte douã nume de referințã ale generației secunde, care au avut un roldeterminant în recunoașterea și afirmarea istoriei mentalitãților, și care, alãturide F . Braudel, au avut contribuții substanțiale la îngemãnarea canonului Annales
(Wallerstein, 1993; Stoianovich, 1994): G. Duby și E. Labrousse.
Așadar, E. Labrousse opteazã, alãturi de F . Braudel, pentru o abordare
macro-economicã asupra structurilor sociale prin analiza corelatã a tendințelorseculare și a conjuncturilor în volumul sãu „ Istoria economicã și socialã a
Franței “(L’Histoire économique et sociale de la France “), recurgînd, asemeni
sociologilor, la statistica descriptivã pentru a încerca un rãspuns la întrebãrile:„Cum sã cunoaștem, și conform cãror ritmuri, dezvoltarea modernã (…), și ceconsecințe a avut ea asupra grupurilor ce constituiau societatea?“ (Braudel,Labrousse, 1977, I, p 12).
În ceea ce-l privește pe istoricul care realizeazã tranziția între generații,
G. Duby (1961/1986), acesta instituționalizeazã în mediul universitar perspecti-va disciplinarã a școlii, înființînd în 1956 prima catedrã de istoria mentalitãților laUniversitatea din Aix-en-Provence. În cadrul demersului sãu de cunoaștere op-teazã pentru conceptul de „mentalitate“, subsumat celui de „civilizație“, și subli-niazã individualitatea noii istorii fațã de istoria „ideilor fãrã trup“, identificatã cuistoria ideilor (Duby, 1961/1986, p. 940). T otodatã, medievistul francez se orien-teazã metodologic înspre studiul imaginarului , „magazia de forme“ (Duby, 1971,
p. 89) moștenitã de fiecare generație și stabilește ca menire a istoriei mentalitãți-lor surprinderea rolul imaginarului în dinamica socialã. Asupra acestui teritoriu
conceptual ce se asociazã subiectivitãții sociale ne vom fixa precumpãnitor aten-ția, deopotrivã în tratarea teoreticã ulterioarã a conceptului de mentalitate și aariei sale semantice, dar și asupra potențialitãților aplicative ale speciilor imagi-
49

narului, care ne vor cãlãuzi teoretic în stadiul ulterior al proiectului nostru, foca-
lizîndu-ne îndeosebi asupra imaginarului social și imaginarului identitar.
2.2.3. Generația „revoltei“
Predarea urmãtoarei „serii“ a ștafetei simbolice intergeneraționale se petre-
ce imediat dupã un alt cataclism social, asociat marilor tulburãri din 1968, cîndse produce o respingere progresivã a istoriei totale braudeliene. Prin urmare,
rebeliunea studențeascã aduce cu sine intrarea în scenã a celei de-a treia gene-rații, care își manifestã curînd predilecția pentru istoria pragmaticã, particularã,ce ia locul holismului conceptual și metodologic anterior. Liderii acestei gene-rații cultivã un respect reînnoit pentru istoria narativã , istoria politicã și istoria
imediatã , contemporanã, înregistrîndu-se o importantã mutație dinspre
construcția ce-și propunea înțelegerea totalitãții (proprie modelului lingviștilor),înspre deconstrucția ca exercițiu intelectual (proprie literaturii).
Noul proiect al Analelor se încadreazã în ceea ce s-a numit în epocã „ rebe-
liunea împotriva «pãrinților» “: De Gaulle la nivel național, Braudel la nivelul dis-
ciplinei istorice (Wallerstein, 1993, p. 17). T otodatã, treptat, istoricii Analelor seidentificã cu ideile liberale, începe era post marxistã , se respinge cu tãrie orice
fel de determinism tare și se îndreaptã atenția înspre grupurile marginale (ereti-
cii, evreii, imigranții, femeile) și înspre suprastructurile ideologice (Stoianovich,1994, p. 39). Dupã 1968 influența ăcolii de la Annales sporește continuu, propa-
gîndu-se și în regiunile unde a întîmpinat rezistențã (precum spațiulanglo-saxon, Germania) și se difuzeazã cu sporitã vitalitate în zona culturalãfrancezã (Europa latinã, Quebec).
Simbolic, în 1968 F . Braudel cedeazã conducerea unicã a Analelor unui
comitet colectiv coordonat de liderii marcanți ai celei de-a treia generații: J. LeGoff și E. Le Roy Ladurie. În aceeași perioadã, în 1970, are loc ultima mare con-strucție instituționalã a Analelor — La Maison des Sciences de l’Homme — admi-
nistratã de F . Braudel pînã la moartea sa (1985), apoi de I. Wallerstein șiM. Aymard (în prezent). Meritã semnalat cã, în același registru instituțional, în1975 EPHE (École Pratique des Hautes Études) se transformã în EHESS ( École
des Hautes Études en Sciences Sociales) , devenind cea mai prestigioasã școalã de
științe sociale din spațiul francofon. De asemenea, cã în noul context epistemo-logic al vremii se naște o crizã de identitate , ilustratã îndeosebi prin îngusta pro-
fesionalizare și tendința spre fragmentare (émiettement), și se produce o regru-
pare tematicã înspre studiul mentalitãților, alãturi de o expansiune deosebitã acercetãrilor empirice. În egalã mãsurã, se încurajeazã o colaborare strînsã cuantropologia și cu tot ansamblul cunoașterii asociat sferei simbolice, ce urmeazã„spiritul inclusivitãții “ (Stoianovich, 1994, p. 40).
Dar tendința majorã care meritã evidențiatã ne indicã faptul cã istoricii fran-
cezi grupați în jurul școlii de istorie a mentalitãților au dezvoltat neîntrerupt pro-
50

gramul inițial, lãrgindu-i intențiile, diversificîndu-i acțiunile, nuanțîndu-i apara-
tul conceptual, chiar dacã dialogul cu precursorii a fost, în cadrul acestei gene-rații, cel mai tensionat. În cele ce urmeazã vom prezenta douã „voci“ puterniceși clare în dezbaterea lansatã în jurul programului Annales . În primul rînd se
cuvine sã-l amintim pe istoricul ce asigurã „tranziția generaționalã“ (Duby,1967/1987, 1977/1992, 1978/1998, 1980/1996; Duby, Ariès, 1985–1987/1995–1997)care ne atrage atenția cu o expunere sintezã, deseori evocatã ca fiind referențialãîn evoluția „noii istorii“ (1961/1986). El subliniazã, pentru început, caracterul de
noutate al investigãrii mentalitãților . Vocația ei este una de întîlnire disciplinarã ,
întrucît, fiind preocupatã de studiul comportamentelor și atitudinilor mentale,apare naturalã înclinația unei colaborãri cu psihologia, dar și cu sociologia, ling-vistica ori semiotica. T otodatã, G. Duby realizeazã distincția între explicația isto-ricã psihologizantã și cea exclusiv psihologicã, cea din urmã, „«psihologia»,venind din afarã, ca element de explicație și de interpretare subiectivã“ (Duby,1961/1986, p. 937). Autorul francez prezintã, mai apoi, drumul deseori sinuos
cãtre o istorie a mentalitãților . Doar o datã cu secolul al XVIII-lea se poate vorbi
de o preocupare sistematicã de observare a modificãrii atitudinii psihologice aoamenilor pe mãsura avansãrii cursului istoriei. Dominantã rãmîne, însã, multãvreme istoria ca teatru, drama în care sunt prezenți doar cîțiva protagoniști de
prim-plan, de unde și destinul istoriografic remarcabil al conceptului de perso-
naj istoric . De abia cu primele decenii ale secolului XX se realizeazã transferul
dinspre un obiect istoric din registrul excepționalului, exemplarului, înspre oistorie a oamenilor obișnuiți, o istorie a grupurilor și mișcãrilor colective. La ori-ginea unei astfel de mutații se situeazã neîndoielnic É. Durkheim, care lanseazãtermenul de conștiințã colectivã , o „noțiune grosierã, dar stimulativã“ ( apud
Duby, 1961/1986, p. 940), ori C. Blondel, care, redactînd în 1928 o „ Introducere
în psihologia colectivã “(„Introduction à la psychologie collective “), nuanța valen-
țele noului concept, subliniind cã „nu se pune problema sã ne înverșunãm sãdeterminãm de plano maniere universale de a simți, de a gîndi și de a acționa“(ibidem, p. 941), ci sã identificãm condiționãri locale, datorate profilului unei
anumite societãți. Pe aceastã cale vor apãrea cãrțile întemeietoare ale istorieimentalitãților și se va naște ăcoala de la Annales , L. Febvre și M. Bloch fiind pri-
mii cercetãtori care refuzã imperialismul evenimențialului și proclamã superio-ritatea unei istorii sociale.
G. Duby accentueazã, de asemenea, nevoia de conlucrare metodologicã cu
psihologia socialã , îndeosebi prin preluarea unor tehnici de observație și a unor
mijloace deja asimilate performant de disciplina vecinã (precum interviul sauchestionarul). Recurgînd la o astfel de contaminare de metode și tehnici, ceurmãrește scrierea unei istorii a atitudinilor mentale și a comportamentelorcolective, se poate lãrgi considerabil cîmpul de observație al istoricului. Vitalãdevine înțelegerea dialogului identitate-alteritate, subiect-obiect istoric, a cadre-
51

lor de afectivitate mentalã, anticipînd mutațiile epistemologice postmoderne,
unde subiectul dialogheazã cu obiectul studiului sãu într-un context de incerti-tudine negociind mereu sensurile, asigurînd dialectica subtilã de a exersa „ o psi-
hologie socialã ce se prelungește natural într -o istorie a mentalitãților (subl.ns.),
care nu este altceva decît observarea, dar de la distanțã foarte mare și pe alte rit-muri, a situațiilor, relațiilor între persoane și grupuri și modificãrilor acestora“(ibidem, p. 944).
O deschidere spre sociologie este, de asemenea, indispensabilã. Evitînd o
istorie a excepționalului, se impune identificarea centrelor culturale, a punctelorlor de iradiere, care penetreazã în profunzime. Bunãoarã, se vizeazã, prin inter-mediul unor anchete, surprinderea asumãrii unor noi obiceiuri, a dezvoltãriiunor noi practici, pe scurt, a asimilãrii „noului“ în funcție de diferitele mediisociale și de diferitele ritmuri ale vieții. Așadar, ne aflãm în fața unei valorificãria cadențelor diferite , a celor trei ritmuri temporale descrise de F . Braudel
(1949/1985–1986, 1958/1996), iar pentru fiecare nivel apare necesitatea realizãriiunui demers metodologic particular, adecvat acestor cadențe.
Conceptele cheie care se aratã susceptibile de a fi operaționalizate sunt,
înainte de toate, cele reunite în jurul nucleului funcțional denumit de L. Febvre(1942/1996) utilaj mental. Urmînd îndemnul sãu „sã inventariem mai întîi în
detaliu, apoi sã recompunem pentru epoca studiatã materialul mental de caredispuneau oamenii acelei epoci“ (Febvre, 1942, apud Duby, 1961/1986, p. 952),
acest „aluat“ mental s-ar compune din mai multe registre reunite. Astfel, auto-rul evocã limbajul , vocabularul, mijloacele de expresie dobîndite prin socializare,
ce impun colaborarea cu lexicologii și cu sociologii limbii, încercîndu-se identi-ficarea afinitãților noționale cu anumite cadre de viațã (de exemplu, cînd apare oexpresie, un cuvînt, ce semnificație are la origini, cum se modificã, ce înclinațiide comunicare cu mediul social se stabilesc?). Un alt registru important esteconstituit din procedeele de expresie cuantificabile sau unitãțile de mãsurã ale
timpului și spațiului, care desemneazã un mod specific de situare în istorie (cineștia sã socoteascã și cum; cît de însemnatã era raționalizarea timpului ?); iar peaceastã cale se cere investigatã organizarea percepției , prin exersarea unei adevã-
rate istorii a percepției, deschizîndu-se acea suitã de studii captivante asuprasuportului sensibil al fiecãrei epoci și asupra modurilor în care „fiecare epocã îțifabricã mental propria-i reprezentare“, evocate de L. Febvre (1942/1996, p. 24)în „Rabelais “. T rebuie, în egalã mãsurã, urmãrite și semnificațiile atribuite de
subiecții istoriei regimului matrimonial, alimentației, igienei, regimurilor de viațã,istoriei economice , doar toate la un loc izbutind sã contureze portretul mental glo-
bal al unei epoci și societãți . Se mai cuvin cercetate modelele educaționale ,
printr-o adevãratã istorie a educației în sensul cel mai larg, încercîndu-se dezvã-luirea pattern -urilor de asimilare a modelelor culturale încã din copilãrie, a sta-
bilirii locului copilului în familie, a tipului de familie (deschisã, largã sau închi-
52

sã, restrictivã), a rolului grupurilor de co-vîrstnici, a modalitãților de instituțio-
nalizare (cînd debuteazã educația prin școalã și cum, ce fel de strategii pedago-gice sunt folosite?), a formelor de educație a adulților. Nu poate fi uitatã într-oistorie a mentalitãților convingãtoare strãdania de a identifica nodurile sociale de
comunicare, a prilejurilor de întîlnire — tîrgurile, pelerinajele, campaniile milita-
re, caravanele negustorești, vocația cãlãtoriei de traversare a orizontului (apud
Leu, 1998b), impactul noilor mijloace de transport — a trenului, în principal —în lumea modernã. De asemenea, se cuvin evidențiate vehiculele culturii —
povestiri, predici, discursuri, texte de toate categoriile și calibrele, de la cele cucoloraturã didacticã pînã la cele folosite în amvon sau academie; miturile și cre-
dințele unei societãți, reprezentãrile despre lume, viațã, religie, politicã, însoțite
de tot cortegiul de ceremonial, rituri de trecere, „atelajul de convenții expresive“(Duby, 1961/ 1986, p. 961). În aceeași direcție a cunoașterii trebuie studiat ima-
ginarul , privit ca registrul cel mai complex al mentalului colectiv propriu unei
societãți, cel în care se exprimã tensiunea dintre ordinea trãitã și cea povestitã,dintre real și ritual, pentru a prelua diferențierea lui C. Lévi-Strauss (1955, apud
Duby, 1961/1986, p. 962). Astfel se vor descifra temele creației colective ce domi-nã lumile imaginarului social, precum propagarea ideii de sãrãcie, care ipostazia-zã o importantã mutație a secolului al XI-lea–al XII-lea. Provenind dinspremediul monastic, propagate de predicatorii vagabonzi heterodocși, aceste idein-ar fi avut impactul cunoscut dacã nu s-ar fi întîlnit cu o largã aspirație colecti-vã, articulînd un metabolism imaginar neîntrerupt, care va hrãni și mitul crucia-dei. Pe mãsurã ce noi formule și noi imagini sunt lansate, ele se vor împleti cu noitemeri și expectații, modelînd o idee care va domina pentru secole imaginarulsocial occidental (Duby, 1961/1986, p. 964).
A-l evoca pe G. Duby doar menționîndu-i aceastã sintezã ar fi însã o deci-
zie nemeritatã, cãci istoricul francez, care a profesat cãtre finalul carierei și laCollége de France , a exercitat o influențã considerabilã asupra dezbaterii intelec-
tuale din cîmpul științelor socio-umane. Prin mentalitate, noțiune ambiguã șigreu de acceptat într-un registru universitar, istoricul francez intenționa sã deaun conținut concret celui de-al treilea termen introdus în subtitlul revistei„Annales “ de L. Febvre — cel de civilizație. „Cel mai mare medievist“ al vremii
(apud Pessis-Pasternak, 1981, p. 12), titular al Catedrei de Istorie a Mentalitãților
și Istorie a Societãții Medievale din 1970, se va întoarce și înspre „istoria bãtãlie“(Duby, 1966/1986), reformînd-o, și se va preocupa de nașterea „primului uma-nism“, explorînd arta secolelor X-XV (Duby, 1981/1987).
Arta și reprezentarea artisticã îl înzestreazã pe G. Duby cu o nouã privire:
se deslușesc treptat, dar limpede, acele canale de dialog între „omul vremii sale“,existența cotidianã și permanențe. Aceastã moștenire imagisticã asumatã de fie-care generație, ansamblul de imagini mentale care asigurã înțelegerea realitãțiil-a determinat pe istoricul francez sã opteze, în cele din urmã definitiv, pentru
53

termenul de imaginar în locul celui de mentalitate , fixînd ca scop esențial al isto-
riei mentalitãților capacitatea ei de a dezvãlui rolul și „partea imaginarului în evo-luția societãților umane“ (Duby, 1961, apud Duțu, 1986, p. 10). Este și motivul
pentru care vom prelua acest concept puternic, care se aratã a fi unul integratorși operațional deopotrivã. Urmîndu-l, vom înțelege mai bine cã „totul se reducela a pune întrebãrile pe care nimeni n-a avut curajul sã le punã! Rãspunsurileapar de la sine, apoi rãsar dintre rînduri!“ (Duby, 1980/1996, p. 25).
Cealaltã „voce“ puternicã am amintit-o deja, e cea a lui R. Mandrou
(1968b/1997), care reface bilanțul „ Annales “, dar și cea care nareazã cu un ton
inconfundabil „o altã istorie a Franței și a oamenilor ei“ (Mandrou, 1961, p. 12),redactînd-o dupã o colecție de fișe și note lãsate de L. Febvre, pe care predece-sorul sãu nu a mai avut ocazia sã o valorifice în ceea ce și-a propus: o „introdu-cere în inteligența omului francez modern“ ( ibidem, p. 9). T otodatã, autorul
lãrgește câmpul sintezei, iar volumul sãu „ Introducere la Franța modernã. Eseu
de psihologie istoricã, 1500–1640 “(„Introduction à la France moderne. Essai de
psychologie historique, 1500–1640) ne prezintã în cele trei secțiuni tematice
„mãsura omului “, „mediile sociale “ și „ tipurile de activitãți umane “. Prima parte
ne construiește portretul omului fizic și psihic , cu toate cortegiile de senzații și
pasiuni ce se împletesc, cu structurarea utilajului mental și a atitudinilor funda-
mentale. Partea secundã, ce vizeazã solidaritãțile sociale — precum familia sauparohia (ca și comunitãți fundamentale), sau regalitatea și grupurile de tineri, orifestivitãțile (ca solidaritãți temporale), este urmatã în partea finalã de descriereaactivitãților prozaice sau a celor care depãșesc imediatul, cititorul devenind mar-torul reflectãrii mentale a realitãții, dar și al mecanismului de schimbare a repre-zentãrii de cãtre realitate. R. Mandrou include la activitãți prozaice : tehnicile
manuale, banii, jocurile și divertismentele — dansul și vînãtoarea; la depãșiri :
artele, umaniștii, savanții și filosofii, viața religioasã; iar la evaziuni : nomadismul,
lumile imaginare — teatrul, muzica, cãlãtoriile imaginare —, magia și moartea.
Acest sumar atît de divers, care sugereazã combustia oferitã de cercetarea
aplicatã, ne înzestreazã cu chipul unei lumi: Franța perioadei studiate, cu trãsã-turile comune ale agenților sociali — viziunile despre existențã reunite în struc-turi mentale —, precum și climatele sensibilitãții care ipostaziau diferite conjunc-
turi mentale . Strãdania sa de a reconstitui istoria europeanã prin grila psihologiei
istorice , a dinamicii reprezentãrilor mentale, a conceptelor, a structurilor, a viziu-
nilor despre lume, a mijloacelor de comunicare intelectualã, nu s-a realizat pedeplin, cãci în anii urmãtori preocupãrile sale s-au focalizat asupra istoriei poli-tice sau asupra relațiilor sociale și politice ale intelectualilor. Aceastã tendințãpoate fi localizatã în studiile istoricului francez despre „bancherii Fugger“, pro-gresul gîndirii europene din secolul al XVI-lea–al XVII-lea (când se produce tre-cerea de la umaniști la oamenii de științã), epoca agitatã a lui Ludovic al XIV-leasau prefacerile Europei secolului al XVIII-lea ( apud Duțu, 19, p. 22).
54

În bilanțul ’68, R. Mandrou (1968b/1997) redefinea în maniera lui L. Febvre
și G. Duby obiectivul istoriei mentalitãților , identificîndu-l cu „reconstituirea
comportamentelor, a expresiilor și a tãcerilor care traduc concepțiile asupralumii, sensibilitãțile colective, reprezentãri și imagini, mituri și valori recunos-cute sau doar subînțelese de cãtre grupuri sau de cãtre întreaga societate, careconstituie conținutul psihologiilor colective și care furnizeazã elementele funda-mentale ale acestei cercetãri“ ( ibidem, p. 436).
Astfel, noua disciplinã va trebui sã-și revendice deopotrivã domeniul
cunoașterii sferei afective , a sensibilitãții, a sentimentelor și pasiunilor individua-
le și colective, cît și cel al sferei intelectuale . Pornind de la premisa enunțatã de
M. Bloch (1955, p. 113): „Faptele istorice sunt prin excelențã fapte psihologice“,istoria mentalitãților își va îndrepta cãutãrile înspre teritoriile miturilor, iluziilorcolective, reprezentãrilor trecutului. Conceptele angrenate în acest demersvizeazã aducerea laolaltã a viziunilor asupra lumii , regãsite în formula modurilor
de viațã , dezvãluind totalitatea reprezentãrilor, dar și a comportamentelor socia-
le dominante (cum ar fi intensitatea și modul de articulare a solidaritãții familia-le și comunitare). O astfel de lecturã a socialului se desparte de clișeele globali-zante și îndeamnã la precauție și nuanțãri. Doar în acest mod vom putea înțele-ge, bunãoarã, surprinzãtoarea remarcã a lui L. Febvre, conform cãreia „oameniisecolului XVI erau mai degrabã auditivi decît vizuali“ (Febvre, 1942, apud
Nicoarã, 1997b, p. 110), sugerînd cã vederea definitã ca simț intelectual, abstracteste o achiziție mult mai tîrzie, fapt demonstrat și de P . Francastel (1972) în cer-cetãrile sale iconologice asupra artei medievale. Cãci într-un fel se situeazã înlume și o percep cei ce aveau „urechea finã și ascuțitã“ și în același timp „vede-rea pãtrunzãtoare“, dar „nedespãrțitã de celelalte simțuri“ (Mandrou,1968b/1997, p. 437), și, în alt fel, omul modern, care valorizeazã în sens raționalimaginea și imperialismul ei. T otodatã, se cer investigate structurile mentale , care
asigurã stabilitate peste secole unei anumite reprezentãri. Un exemplu sugestivîl constituie tema cãrții deja invocate a lui M. Bloch (1924/1997), care argumen-teazã durabilitatea caracterului supranatural atribuit puterii regale în Anglia șiFranța, din Evul Mediu timpuriu pînã în zorii epocii contemporane. Este impor-tant, în egalã mãsurã, de dezvãluit conjuncturile mentale reunite în climatul unei
epoci. Marea spaimã din 1789 este un exemplu convingãtor, dovedind cum sepreschimbã societatea printr-un astfel de val de neliniște colectivã, atunci cîndștirile cele mai absurde erau crezute și declanșau violențe extreme. O ilustrare înacest registru poate fi și descrierea, pentru noi, a atmosferei unei epoci tragice,precum cea a primului rãzboi mondial și a pãcii de la Buftea-București, sau acelei din vara anului ’40, cu rãvãșitoarele ei cedãri, precum și, la celãlalt pol,atmosfera de exuberanțã nelimitatã imediat de dupã Marea Unire. F ãrã înțelege-rea puterii sociale remarcabile a acestor cadre mentale conjuncturale, înțelege-rea unei epoci și a unei societãți nu poate fi decît deformatã.
55

Alte concepte subordonate care se cer angrenate în demersul de cunoaștere
propriu istoriei mentalitãților sunt cele provenite dinspre psihologia socialã(identificare, sublimare, comparație, simulare, discriminare), ce-și dobîndescfiresc „drept de cetate“ ( ibidem, p. 438) în vocabularul istoricilor printr-o fertilã
contaminare.
Așadar, tocmai în reconstituirea utilajului mental printr-un joc complex,
prin descifrarea modurilor de a gîndi, a ideilor „absorbite“ și a concepțiilor fun-damentale despre spațiu, timp, naturã, comunitate și diversitate, deci a structu-rilor mentale care ordoneazã subiectivitatea socialã a fiecãrui grup important șiprin extragerea substanței climatului sensibilitãții , a conjuncturilor în care se
cufundã o societate la un moment determinat al evoluției sale, a atmosferei men-
talece-o caracterizeazã, poate fi cunoscut chipul sãu autentic (Mandrou, 1974).
Pentru ca demersul sã fie împlinit este necesar, însã, ca istoria mentalitãțilorsã-și dezvolte cunoștințe clare despre natura umanã și despre modelele de uma-nitate, precum și instrumente adecvate investigãrii peisajului mental al societãți-lor trecute (Mandrou, 1968a, pp. 289–290). Aceastã invitație, lansatã în 1968, sesprijinea deja pe o maturizare conceptualã și instrumentalã ce nu putea fi reven-dicatã de predecesorii sãi — este și motivul pentru care, la începutul deceniuluiopt al secolului curînd încheiat, istoria mentalitãților se definește ca un pol deatracție și acțiune remarcabil.
Acest climat intelectual fertil va oferi noi sinteze: cele mai interesante apar-
țin lui A. Dupront (1970), P . Ariès (1978/1998) și T . Stoianovich (1976, 1994).
Rezumîndu-le, ar merita sublinat cã A. Dupront reamintește contribuțiile
înnoitoare ale lui G. Duby, P . Chaunu, R. Mandrou ori A. Chastel, care au îmbo-gãțit „viziunea istoriograficã cu acea dimensiune a interiorului fãrã de care omulrãmîne absent în propria sa creație“ (Dupront, 1970, p. 381) și invitã la recupe-rarea oralitãții în viața societãților, precum și reinserarea în cîmpul investigațiilor
a evenimentelor extraordinare , doar astfel putîndu-se capta omul dintr-o istorie
ce poate eșua printr-o excesivã sistematizare. T rebuie ținut cont de faptul cã „pede o parte, (…) pînã azi, materialul scris constituie documentul cvasi-exclusiv alconștiinței istoriografice, fãcînd din expunerile noastre istorii ale celor care scriu ,
și nu istorii ale celor mulți care vorbesc sau tac (subl.ns.); pe de altã parte, acțiu-
nea maleficã discret implicatã, dar nu mai puțin pernicioasã, <conduce la> aceaoperație de transformare a evenimentului istoric sau a unui fapt prin inserarea luiîn continuitatea unui recitativ istoric (subl.ns.), unde din singular și unic, deci
extraordinar, el devine parte din ordinarul artificial al unei normalitãți denumiteistorie“ ( ibidem, p. 380). Acest tip de abordare se dovedește a fi cu atît mai nece-
sar cu cît societatea studiatã poartã cu ea puternice atribute ale arhaicitãții, alemodelelor tradiționale — societatea româneascã, bunãoarã, s-ar încadra precum-pãnitor în aceastã tipologie. Readucerea la luminã a lumii care tace și regãsirea
diversitãții culturilor se poate împlini numai prin dialogul cu antropologia cultu-
56

ralã. Stratul oralitãții , descoperit chiar și la societãți ce se considerau evoluate, a
impus reconvertirea metodologiei prin împrumuturi dinspre antropologie și etno-
logie (cercetarea povestirilor, basmelor și poemelor populare, studierea mește-
șugurilor cu caracter artistic: țesutul, olãritul, al habitatului — construcția case-lor și dispunerea lor —, interviurile cu oamenii simpli din cadrul comunitãțilortradiționale). O astfel de incursiune va inaugura E. Le Roy Ladurie (1966) într-ocarte ce a avut un larg ecou în epocã — nu doar printre specialiști —, în care des-crie viața unei comunitãți dintr-o regiune muntoasã a Franței secolului alXVI-lea, deslușind ansamblul de reprezentãri și atitudini fundamentale ce ocaracteriza, ori C. Ginzburg (1976/1997) zugrãvind universul unui om obișnuit,morarul Menocchio, în pragul Evului Mediu. Aceastã tendințã va contribui la maibuna cunoaștere a culturilor și a relațiilor reciproce, la stabilirea raporturilor din-tre cultura elitelor și cultura satelor în societatea occidentalã prin surprindereainfiltrãrii credințelor ancestrale în mentalul colectiv și, în sfîrșit, va reevalua rolul
imaginilor în dialogul cultural (T renard, 1968, pp. 695–697; Reichhardt, 1978,
pp. 130–166).
Oricum, militînd pentru o reîmprospãtare metodologicã, A. Dupront con-
struiește o adevãratã pledoarie în favoarea nevoii de comunicare între istoriamentalitãților și istoria culturii, care „deblocheazã ceea ce poate deveni static,cristalizat, într-o istorie a mentalitãților prea stabile“ (Dupront, 1970, p. 395),explicând astfel contactele dinamice între culturi ce remodeleazã universul men-tal al societãților.
P . Ariès (1978/1998) prezintã sintetic istoria mentalitãților printr-un articol
de enciclopedie, contextualizînd nașterea noii istorii , urmãrindu-i evoluția, sem-
nalînd importanța achizițiilor dinspre domeniul economic și demografic. Se dis-tinge cerința de a limpezi chiar conceptul de mentalitate și de a stimula înregis-trarea diferențierilor sociale. Omul modern, susține autorul, e tot mai preocupatde experiențele trecute, iar acestea pot fi reînsuflețite prin operaționalizarea„noii idei de timp“ ( ibidem, p. 178), sistematizatã într-o lucrare bilanț ulterioarã
(Ariès, 1986/1997).
T . Stoianovich (1976, 1994) s-a pronunțat și el asupra specificului evoluției
istoriei mentalitãților, parcurgând fazele postbelice de creștere a școlii. Astfel,
putem urmãri cum dupã 1946 mișcarea din jurul revistei a fost instituționalizatãprin crearea noii secții — Sixième Section — la École Pratique des Hautes Étu-
des, prin care „ Annales “ impune propria sa paradigm ã, construind o „matrice
autonomã a disciplinei“ ( apud Duțu, 1982, p. 24). Caracterizând-o,
T . Stoianovich reține trei accente distincte ce o particularizeazã: în primul rînd,
viziunea funcționalist -structuralistã asupra istoriei ; apoi, deschiderea integratoa-
re spre istoria globalã și, în sfîrșit, mutația survenitã în cadrul celei de-a treia
generații prin deplasarea explicației dinspre structuri cãtre funcții, realizatã deistoria serialã.
57

Analizînd, în primul registru amintit mai sus, tipul de demers realizat de
exponenții școlii ,se poate evidenția cum operatorul structuralist-funcționalist
desparte demersul istoriografic de „istoria exemplarã (…), care selecta elementerelevante pentru a discredita trivialul și a face sã strãluceascã datul glorios saupentru a atrage atenția asupra erorilor și ororilor“ (Stoianovich, 1976, p. 239).Noua istorie se îndepãrteazã și de abordarea evoluționistã care formuleazã legi
generale ale dezvoltãrii societãților, preferând grila de înțelegere braudelianã,privilegiind comunicarea (nu întîmplãtor emblema revistei devine Hermes) șistudierea cãilor de circulație a bunurilor. Nu este neglijatã nici zeița vetrei,Hestia, motiv pentru care în cercetãrile concrete au fost atrași alãturi de istoriciși folcloriști, etnologi ori antropologi. T oate informațiile culese sunt puse în sluj-ba dezvãluirii structurilor care se îngemãneazã într-o adevãratã arhitecturã a civi-
lizațiilor .
În cel de-al doilea registru al evaluãrilor, se semnaleazã impunerea unei ten-
dințe totalizatoare, ce se proiecta îndeosebi în descifrarea acestei arhitecturi:unele structuri evolueazã pe ritmurile duratei lungi , în timp ce altele cunosc o
reașezare rapidã. Nivelele temporale triadice au permis înțelegerea dinamiciisocietãților într-un mod radical diferit de cel liniar al istoriei și sociologiei tra-diționale. Deschiderea nu se produce doar în adâncime, ci și în plan orizontal, totmai multe arii de culturã întrînd în sfera de preocupare a analiștilor sociali.
Cît privește registrul legat de dinamica școlii, se poate remarca o mutație
importantã ce se ivește o datã cu deplasarea acțiunii operatorului de la structurispre funcții. Istoria serialã — gânditã de P . Chaunu (1978) și prefiguratã deA.D. Xenopol — reinterpreta dispunerea nivelelor temporale, care n-ar putea fiînțelese fãrã asocierea nivelelor istoriei seriale — cel economic, social și mental.Privilegierea operei lui F . Braudel în dauna ideilor fondatoare ale lui L. Febvre șiM. Bloch, dar și a celorlalte curente ce coexistã în cadrul proiectului „ Annales “,
nu-l împiedicã pe autor sã concluzioneze aproape ecumenic: „ParadigmaAnalelor constituie o investigare a modului în care funcționeazã unul din siste-mele unei societãți sau o întreagã colectivitate, luând în considerare multiplele eidimensiuni temporale, spațiale, umane, sociale, economice, culturale șievenimențiale“ (Stoianovich, 1976, p. 236).
Un exponent de frunte al noii generații este, fãrã îndoialã, P . Chaunu.
Amintit deja în rezumatul nostru, el a participat la remodelarea celui de-al trei-lea operator al paradigmei Annales . În „ Istorie cantitativã. Istorie serialã “.
(„Histoire quantitative. Histoire sérielle “), acesta configureazã conceptul de
„timp geologic al civilizației tradiționale “ (Chaunu, 1978, p. 28). Condiționate de
elementul geografic, societãțile, în diversitatea și complexitatea lor, introduc șicondiționãri subiective — acel tempus loci , un timp „prizonier al locului“. Deși
nu-l citeazã pe A.D. Xenopol, care a introdus în istoria începutului de secol XXtermenul de istorie serialã, autorul francez îi resemantizeazã conceptul funda-
58

mental: istoria serialã se transformã într-un tip de istorie cantitativã , ce nu tre-
buie înțeleasã în opoziție cu istoria calitativã , ci devine o istorie utilã , cu senti-
mentul totalitãții , evitînd apriorismul și sprijinindu-se pe date cuantificabile,
mãsurabile. Istoria serialã e privitã ca „o istorie care se intereseazã mai puțin defaptul individual (fapt politic, bineînțeles, dar la fel de bine cultural și economic),cât de elementul repetat, prin urmare integrabil într-o serie omogenã, suscepti-bilã de a susține procedeele matematice clasice de analizã a seriilor, susceptibilãmai ales de a fi racordatã la seriile utilizate curent de celelalte științe ale omului“(ibidem, pp. 11–12).
Supusã unei astfel de observații, Europa însãși se aratã a fi un continent ce
se materializeazã prin locul ascuns al diferitelor straturi temporale (sau serii,pentru a prelua terminologia autorului). În aceastã geologie istoricã , europenii nu
mai pot fi priviți într-o perspectivã omogenizatoare, cãci vîrstele seriilor istoricecare coexistau în cadrul acestui continent plural nu doar geografic, ci și tempo-ral, erau diferite. Europa secolului al XVII-lea, remarcã P . Chaunu, se aratã a fi, înadâncul ei, „o Europã foarte veche“ (Chaunu, 1966/1989, I, p. 25), iar peste un altveac se poate identifica în profunzime „ecoul uimitor unde se conservã societãți-le tradiționale, de cinci sau șase ori seculare la vest, mult mai arhaice la est și lasud“ (Chaunu, 1978, p. 24); noi, românii, plasîndu-ne, așadar, în spațiul ultimeilocalizãri. De aici se poate deduce cã vârsta cronologicã nu este cu necesitatevârsta realã a unui eveniment istoric. T empus loci și spiritul — deci mentalitatea
— care-l animã determinã autentica vîrstã a evenimentului. Istoricul francezsugereazã cã o societate reunește într-un anumit moment al dezvoltãrii sale maimulte serii istorice și fiecare poartã în sine o temporalitate proprie, definitoriepentru subiectul social care a asimilat-o și care-i dã viațã. Aceastã pluralitate detemporalitãți stabilește o rețea aproape geologicã de falii succesive ce se împle-tesc tensionat. P . Chaunu își ilustreazã demonstrația cu un neașteptat diagnostic:„85% din locuitorii Europei clasice continuau sã trãiascã în cadrul în mare mãsu-rã neschimbat al comunitãții și al moșiei senioriale“ (Chaunu, 1966/1989, p. 26).Deși ne aflãm cronologic în epoca lui Ludovic al XIV-lea, corpul social al vremiipoate fi delimitat în doi actori sociali distincți, care, deși sunt contemporani geo-grafic, nu împãrtãșesc o contiguitate temporalã: majoritatea covîrșitoare a lumiifranceze este caracterizatã prin ruralitate, religiozitate, neparticipînd la istoriacadrului statal. Purtãtoare a unei vârste istorice distincte, ea se aratã a fi de cincisau șase ori mai „tânãrã“ decât grupul activ politic și economic al celor 15% caretrãiesc în vârstã cronologicã oficialã. Important de precizat este cã seria care con-ferã societãții vîrsta ei istoricã e cea mai puțin numeroasã, dar mai adaptabilã cli-pei, mai dinamicã ( apud Chaunu, 1988, pp. 293–356). Seria istoricã dominantã
cautã necontenit mijloacele adecvãrii și omogenizãrii celorlalte serii existente,angajîndu-se într-un adevãrat prozelitism temporal . Aceastã perspectivã ne va
oferi prilejul unei reîntoarceri, cãci imaginea geologicã a societãților împreunã cu
59

determinãrile duratei lungi vor deveni principalele structuri conceptuale ce ne
vor permite abordarea imaginarului social și identitar românesc în modernitate.Fixându-le drept cãlãuze în cãlãtoria noastrã, sã continuãm acum prin evidenție-rea câtorva replici importante la acest mod de a face istoria .
Cum am subliniat, ele provin îndeosebi dinspre istoria socialã (social his-
tory) britanicã. P . Burke (1992/1999) menționa refuzul britanic al termenului de
„mentalitate“, mai ales în înțelesul de „mentalitãți colective“, preferînd o indivi-dualizare a istoriei: mentalul colectiv se divizeazã în oameni care gândesc , istoria
omenirii fiind istoria oamenilor priviți în ipostazele lor individuale ; V .H. Galbraith
a condensat aceastã idee în formula celebrã: „ history is just chaps “ (Galbraith,
1980, apud Duțu, 1982, p. 30). Francezii însã insistã — instrumentalizînd opera-
torul holist propriu spațiului științific național — asupra imaginii societãții ca
întreg , „conștiința colectivã“ fiind un concept care-și sporește necontenit vitalita-
tea încã de la É. Durkheim (1893/2001), dar toate aceste convingeri și reprezen-tãri sunt considerate colective doar în sensul lor de împãrtãșire comunitarã și nuîn sensul cã sunt undeva în afara lor (Burke, 1992/1999, p. 110).
Cea mai severã criticã asupra școlii Analelor dinspre spațiul britanic o for-
muleazã A. Bullock (1979), invocând excesul de sistematizare și raționalizareintrodus de istoric în studiul retrospectiv. Prezentînd-o pe larg, reținem princi-palele ținte ale criticii perspectivei francofone din partea celei anglofone: „Nu potsubscrie la un mod de a privi istoria care desface compoziția în nivele diferite șiprezintã aspectele regulate — fie cã este vorba de economie de duratã sau deschimbãrile lente ale structurilor și instituțiilor unei societãți — ceea ce, în fond,conteazã, sub motivul cã ele sunt permanente, fundamentale și determinate înistorie. (…) Dacã <astfel> am arunca deoparte ceea ce nu poate intra sub con-trolul rațional <considerând-o> ca fiind cronica <superficialã> a unor simpleevenimente, întîmplãri, acțiuni politice ale unor <oameni mari>, a tot ceea ceBraudel eliminã cu dispreț drept <mica științã a contingențelor>… Cei care vãdistoria așa cum o privesc istoricii de la Annales considerã cã realul este rațional,
nu în ceea ce ne aratã experiența aici și acum, ci în ceea ce crede cã se aflã în spa-tele sau dincolo de experiențã. Pentru istoricul tradițional, realul este ceva maidiferit, anume însãși lumea concretã a experienței… T rebuie sã recunoaștem cãistoria este, și foarte probabil va rãmâne, o disciplinã prin excelențã umanistã…Sunt foarte multe feluri de a privi experiența umanã, dar cred cã mai este locpentru unul care atrage atenția asupra modului în care evenimentele contrazic peprofeți și asupra felului în care oamenii, chiar în secolul XX, au știut sã-și fãu-reascã propria lor istorie“ (Bullock, 1979, p. 761).
Obiecțiile lui A. Bullock s-ar rezuma, așadar, la urmãtoarele douã demersuri
„ratate“ ale școlii franceze: pe de o parte, tendința de a secționa organismul isto-riei pentru a extrage permanențele; pe de altã parte, excesul raționalizãrii istoriei.
60

Analizîndu-le, s-ar cuveni sã subliniem, în primul rînd, cã afirmația con-
form cãreia evenimentul, neprevãzutul, individul dã tonul în istorie ar fi la fel de
falsã ca și enunțul cã acestea nu au nici un rol în istorie. De altfel, F . Braudel șiadepții sãi — care n-au dat niciodatã dovadã de „dispreț“! — s-au luptat tocmaipentru o reconsiderare a evenimențialului în adevãrata sa substanțã și energie depenetrare, tendințã ilustratã convingãtor, bunãoarã, de reformarea „istoriei bãtã-lie“ la G. Duby (1966/1986). Dar investigarea realitãții dinamice nu poate și nicinu trebuie sã piardã din vedere constantele , nucleele tari ale civilizațiilor reunite
în acel „palier de profunzime“ (Braudel, 1987/1994, I, p. 70), care dacã sunt alte-rate pot distruge omul și societatea ( ibidem, p. 63). Cît despre determinism,
niciunde el nu apare la istoricii francezi ai mentalitãților ca univoc. Plurivalențasa, precum și comunicarea continuã a straturilor istorice — fie cã e vorba de serii-
le istorice sau palierele duratei — sunt un postulat prea evident formulat pentrua nu ne gîndi la o eroare de lecturã a lui A. Bullock, care provine, probabil,dintr-una din acele noțiuni cataractã (în cazul de fațã, istoria socialã , în accepțiu-
nea ei britanicã) care interpun între subiectul reflexiei și lume o lentilã deforma-toare, modelatã, paradoxal, chiar de una din structurile pe care A. Bullock le cri-ticã cu vehemențã: structura mentalitãții științifice din spațiul britanic, cu inerția(constanța ei, deci!) inevitabilã.
În al doilea rînd, realul este convențional identificat de epistemologi cu
lumea concretã a experienței, dar nu numai cu atît. Cãci sfera experienței e mult
mai largã: ea reunește și experiența trecutã și acumulãrile ei, cu toate reprezen-
tãrile și viziunile despre lume, cu modul de a gîndi și simți transmis pe calea ere-
ditãții sociale. Dintr-o astfel de perspectivã, opoziția dintre rațional și concret nu
poate fi decît arbitrarã. Iar o cale eficientã de depãșire a acestei opoziții o consti-tuie acțiunea de cunoaștere asumatã de ăcoala Analelor, prin îndemnul de atransgresa limitele artificiale dintre disciplinele ce-și revendicã bastioane priva-
teși de a deschide o comunicare inter și transdisciplinarã autenticã, pe temeiul
unor construcții metodologice consistente. Or, tocmai în cîmpul metodologieimai este loc pentru clarificãri. Așa cum sugera J. Le Goff (1978/1998) și cum vaîntãri și R. Reichardt, istoria mentalitãților trebuie sã decidã: fie va elabora„lucrãri incitante, dar excesiv de specializate, ceea ce o va transforma într-o cule-gere de discipline diverse și, în final, într-o modã trecãtoare“ (Reichardt, 1980,apud Duțu, 1982, p. 30), fie va trebui sã-și definitiveze teorii și terminologii pro-
prii, întreținînd totodatã un dialog fertil cu celelalte discipline înrudite. Astfel,„prin contactul cu știința socialã conceptul de mentalitate nu are decît de
cîștigat; conceptul tulbure care rezultã din cercetãrile aplicate s-ar putea pre-schimba în concept clar, prin elaborarea unei teorii a istoriei sociale întrevãzuteca istorie a diversitãții și transformãrii științei sociale (subl.ns.)“ ( ibidem , p. 29).
Deși britanicii refuzã instrumentalizarea conceptului de mentalitate, ei au
contribuit hotãrîtor la studierea domeniului. M.S. Anderson recunoaște, de alt-
61

fel, în studiul sãu legat de manierele interpretative ale istoriei focalizate asupra
secolului al XVIII-lea, cã, fațã de istoriografia pur descriptivã, în ultima vreme seînregistreazã o sporire a preocupãrilor fațã de istoria socialã, privitã în sensul eilarg, care nu se intereseazã numai de „aspectele exterioare ale structurilor socia-le, instituțiilor, împãrțirii în clase și a implicațiilor lor economice, cît mai ales<de> un mare complex de idei, tradiții, credințe, substructuri iraționale și emo-
ționale (subl.ns.) pe care se întemeiazã o bunã parte din comportarea socialã.
Studiul mentalitãților populare, al ideilor diferitelor societãți și grupuri despremoarte, fericire, comportare sexualã, educarea copiilor este probabil rezultatulcel mai rodnic și stimulant din tot ce s-a scris despre aceastã perioadã“(Anderson, 1979, p. 271). Ceea ce pãrea ireconciliabil se dovedește a fi, iatã, doaro disputã formalã, viziunea lui M.S. Anderson stabilind mai multe punți concep-tuale și metodologice cu lectura asupra istoriei a lui L. Febvre, decît cu tradițiacanonicã a istoriografiei britanice. De altfel, în anii din urmã, au apãrut o serie devolume foarte influente prin ecoul pe care l-au stîrnit, realizate de istorici șisociologi inserați în spațiul cultural anglofon, din perspectiva unei istorii sociale
reînnoite (Stone, 1981; Abrams, 1982; Anderson, 1983/2000; Darnton, 1984/2000;
Skocpol, 1984; Burke, 1992/1999, Smith, 1992; Bush, 1992; Wallerstein, 1999).
Nefiind, oricum, doar o singurã modã, ăcoala Analelor se aratã a fi, așa cum
sugera liderul celei de-a treia generații, E. Le Roy Ladurie, „imaginea societãțilorpe care le studiazã — lentã. Ea își fãurește propria sa duratã pe direcțiile prelungiale secolului nostru. Bãtrîna cîrtițã, ea-și sapã bine lãcașul, și nu-și pãrãsește ușorgaleriile subterane; (…) ascultã lumea așa cum merge ea, dar nu se pleacã, de laun an la altul, la recomandãrile imperative promulgate de marile case de mode saude marile magazine de confecții…“ (Le Roy Ladurie, 1980, p. 15).
Nu e ușor sã configurãm climatul în jurul școlii de la Annales întreținut de
ultima generație (pe care îl vom rezuma în subcapitolul urmãtor), pentru cãmajoritatea reprezentanților ei sunt la începutul carierei, iar mesajul „patriarhi-lor“ e încã propagat stãruitor. Portretul colectiv al generației „reconciliante“
1
poate fi anticipat, fragmentar deocamdatã, prin contribuțiile „generației de tran-ziție“, ce aparține deopotrivã familiei de idei succesoare lui F . Braudel, dar dinrîndul cãreia se vor impune și glasuri puternice și autonome, care se vor auzi cusiguranțã în viitor. Sã enumerãm, în continuare, cîteva astfel de realizãri. Spreexemplu, în zona sociologiei politice, pe linia inauguratã de J. Blondel ( apud
Colțescu, 1997, p. 33) cu secționalismul sãu, F . Bon ( ibidem, p. 37) va vorbi de o
621S-a apreciat cã prima generație aparține fondatorilor M. Bloch și L. Febvre, ce s-au luptat contra
estabilishmentului istoriografiei vremii; cea de-a doua e reprezentatã de F . Braudel și E.
Labrousse, în care Analele iau locul canonului academic; a treia generație, de E. Le Roy Ladurie,care adoptã o poziție criticã conservatoare, în primul rînd fațã de magistrul F . Braudel; în sfîrșit apatra generație „de 30-40 ani“, ce se aratã a fi deschisã dialogului cu ansamblul conceptual șiinstituțional pe care l-a moștenit. Am preluat aceastã clasificare de la un bun cunoscãtor al evo-luției școlii de la Annales , I. Wallerstein (1997, pp. 24-25).

adevãratã geologie electoralã în studierea comportamentului la urne al francezi-
lor; nu putem sã nu remarcãm influența modelatoare a lui P . Chaunu, cu a sa geo-
logie istoricã , fenomenul politic devenind doar o formã de expresie socialã parti-
cularã a seriilor istorice identificate.
M. Vovelle întreprinde un demers asemãnãtor, comparînd distribuția în
teritoriu a reușitelor de adeziune obținute de revoluționarii anului II cu distri-buția voturilor stîngii în același teritoriu la alegerile din 1962, observînd o conti-nuitate deplinã între iacobinismul rural din timpul Revoluției Franceze și opțiu-nea stîngistã din ultima parte a secolului XX, continuitate care se regãsește și învoturile de dreapta ce apropie zonele tradiționale catolice din Franța ruralã(Vovelle, 1982/1992, pp. 240–243), îngemãnînd o convingãtoare ilustrare infiltrã-rii duratei lungi braudeliene într-un set de atitudini sociale specifice — cele aso-
ciate comportamentului electoral. ăi la J. Lagroye (1993) se simte influența luiF . Braudel, cãci în studiile sale se poate urmãri cum mentalitãțile colective struc-tureazã codurile culturale, și acestea, la rîndul lor, direcționeazã reprezentãrilesociale ale organizãrii politice. Acest nucleu mental joacã un rol frenator în fațaschimbãrilor politice: o nouã ordine mentalã nu se poate înstãpîni asupra socia-lului decît conservînd esența modelelor anterioare; oricîte prefaceri radicale s-arînregistra la suprafața evenimențialului, dinamica substratului e lentã, iar con-stantele dominã.
Paradigma Analelor se regãsește și în studiile lui R. Chartier (1987/1997,
1991/1998), preocupat de conținutul și difuziunea culturii tipãrite, în vocația sin-teticã, evocatã deja, a lui M. Aymard (1985/1995), ambii directori de studii laÉcole des Hautes Études en Sciences Sociales ; același statut l-au dobîndit între
timp și J. Revel (1985/1995), preocupat de istoria socialã și modelele culturale ,
precum și de istoria istoriografiei contemporane , D. Schnapper (1987/1997, 1991)
— specialistã în diversitãțile culturale și relațiile interetnice și cetãțenie , ori P .
Braunstein (1985/1995), cel ce a studiat reprezentãrile sociale ale autonomiei
individuale în Evul de mijloc. Istoria mentalitãților este, așa cum sublinia un alt
ilustru reprezentant al „generației de tranziție“, F . Furet: „mai puțin legatã detrecut și mai mult prin dorința de a readuce în actualitate emoții, convingeri, uni-versul mental al înaintașilor noștri“ (Furet, 1983, p. 405). Impusã definitiv ca isto-
rie totalã dupã F . Braudel în miezul dezbaterilor identitare purtate alãturi de
celelalte științe socio-umane, acest gen de demers de cunoaștere „a adus socio-logia între științele istorice, stabilind astfel o agendã a restructurãrii în toatãlumea“ (Wallerstein, 1997, p. 24).
Momentul de referințã al îngemãnãrii unui discurs-sintezã asumat de gene-
rația a treia îl reprezintã, neîndoielnic, apariția volumului coordonat de J. Le Goff(1978a/1998a), „ Noua istorie “(„La Nouvelle Histoire “),prin care se recuperea-
zã subiectivitatea socialã, reconfirmîndu-se libertatea subiectului istoric. Maimult, prin intermediul demersului realizat de liderul acestei generații, se propu-
63

nea înglobarea unor noi obiecte , precum istoria imediatã, marginalii, corpul,
manierele de a mînca, dragostea, riturile de trecere, limbajele, miturile, imagina-rul (Le Goff, 1978a/1998a, p. 10). Se sublinia, totodatã, cã deși istoria „nu a înce-tat și nu trebuie sã înceteze sã aibã în orizont (…) modelele globalizante“, secuvine sã se îndrepte spre „reîntoarcerile echivoce“ ( ibidem, p. 15), îndeosebi
cãtre eveniment , vãzut asemenea unui vîrf de iceberg , cristalizator și revelator de
structuri, dar și înspre istoria-povestire, biografie, istoria-politicã.
Recunoscîndu-se situația paradoxalã prin care, pe mãsurã ce se invoca recu-
rent o crizã a istoriei — o altã obsesie a epistemologilor secolului al XX-lea —,
cercetarea istoricã cunoaștea o dezvoltare fãrã precedent, demersul articulat deJ. Le Goff substituia vechea analizã a societãților și economiilor cu studierea cul-turilor și a subiectivitãții sociale, realizînd transferul de la centrarea pe date
obiective (starea forțelor de producție, succesiunea anilor buni sau sãraci, repar-
tiția globalã a producției) la investigarea datelor subiective ale prezenței omului
în lume ( ibidem, p. 11). Se producea, astfel, o schimbare de proiect prin modifi-
carea schemelor temporale de referințã , prin furnizarea unor sisteme de explicații
plurale , dar și prin exersarea unor atitudini de genul „totul este bun“, ce condu-
ce la acea „ istorie în fãrîme “ („histoire en miettes “) (ibidem , p. 12).
2.2.4. Viziunea ultimei generații
Acest fragmentarism incipient, care se sincronizeazã deplin cu afirmarea
post-modernismului (Lyotard, 1979), va fi reconfigurat de cãtre viziunea ultimeigenerații a școlii de la Annales. Pregãtind cea de-a 60-a aniversare a Analelor, se
va anticipa mutația epistemologicã a actualitãții într-un articol program interoga-tiv: „ Istorie și științe sociale. O cotiturã criticã? “ („Histoire et sciences sociales. Un
tournant critique? “) (Annales. E.S.C . nr. 2 /1988), reunit în jurul evaluãrii-bilanț:
„ni se pare cã a sosit vremea incertitudinilor “ (ibidem, p. 291). Astfel, într-un pei-
saj intelectual în continuã mișcare, paradigmele dominante sunt apreciate cãși-au pierdut capacitãțile structurante, impunîndu-se noi alianțe, noi frontiere,noi convenții retorice. Noile teme solicitau ecoul celor mai reputați membri aișcolii asupra proaspetei conjuncturi epistemice, cu ocazia apariției numãruluijubiliar.
Echipa din jurul lui B. Lepetit, dar și vechii „ analiști “ formuleazã diagnos-
ticul prezentului în Annales. E.S.C ., nr. 6 / 1989. Ideile forțã sunt reunite în arti-
colul care deschide revista: „ Sondînd experiența “ („ T entons l’experience “)
(Lepetit, 1989) .Cele mai însemnate mutații sesizate de istoricul francez semna-
leazã, în primul rînd, nevoia de opta pentru o operaționalizare nuanțatã a tempo-
ralitãților : „Astãzi, atenția acordatã evenimentului și resurecția unui anumit isto-
ricism semnaleazã cã intuiția inițialã (exersarea excesivã a permanențelor, n.ns.)este pe cale sã-și epuizeze efectele sale. Metafora etajãrii planurilor istoriei șigrija particularã acordatã fenomenelor de lungã duratã sunt însoțite de riscul de
64

a uita procesele prin care noul survine. În momentul în care teoriile auto-organi-
zãrii redescoperã cã viitorul este simultan puțin previzibil, dar își extrage între-gul conținut din trecut, istoricii singuri încep sã rãmînã tãcuți“ (Lepetit, 1989,p. 1317). Astfel, trebuie cunoscute toate temporalitãțile, influențele lor recipro-ce, dar și natura creatoare a decalajelor temporale. Istoria e în egalã mãsurã ire-
versibilã, imprevizibilã și determinatã, iar fiecare societate este într -o continuã
reconstrucție de sine.
T otodatã, se impune o depãrtare de modelul funcționalist și structuralist în
favoarea unei analize în termeni de strategii , reintroducând memoria, învãțarea,
incertitudinea și negocierea în inima jocului social . Identitãțile sociale, care sunt
apreciate ca o țintã privilegiatã a cercetãrilor din domeniu, sunt în tot mai maremãsurã privite ca realitãți dinamice, ce se construiesc și se reformeazã în miezulproblemelor cu care actorii sociali sunt confruntați. Pe aceastã cale importantã searatã a fi studierea exercițiului puterii , prin care se pot exploata resursele unei
situații. În consecințã, vitalã devine centrarea pe actorii sociali angajați în jocul
social , ce își redefinesc continuu rolurile în cadrul unui înnoit obiect al istoriei,
organizarea socialã .
În egalã mãsurã, infuzia de relativism se impune ca un imperativ epistemo-
logic al cunoașterii actuale. Conform acestei perspective, istoria produce precum-
pãnitor comentarii, adicã modele de inteligibilitate , de unde metafora socialului ca
text, prin care cititorul participã activ la producerea sensului (Ricoeur, 1986/1995,
pp. 147–153). În lectura trecutului, ca și în cea a prezentului, trebuie exersat un
reglaj diferit al opticii , prin dobîndirea deprinderii de a asocia fiecãrei lecturi asu-
pra realului o grilã diferitã, fãrã a uita cã nu existã o opoziție micro-macro, ci doaro complementaritate nuanțatã. Nu în ultimul rînd, se pledeazã pentru nevoia
regîndirii interdisciplinaritãții , prin care sã se conștientizeze cã împrumutul „sãl-
batic“ de odinioarã — pãrãsit datoritã unei specializãri continue — a condus deo-potrivã la multiplicarea provinciilor inedite, dar și la primejdia unei noi închistãri.
Istoria devine prima dintre științele sociale care se lanseazã într-un amplu
proiect de redefinire, expunîndu-și public interogațiile și incertitudinile, în con-dițiile depãșirii definitive a hegemonismului disciplinar ; astfel, „ știm cu certitudi-
ne cã nici o paradigmã majorã nu -și mai revendicã ordonarea, și cu atît mai puțin
unificarea cîmpului științelor sociale (subl.ns .)“ (Lepetit, 1989, p. 1321).
Sinteza cea mai cuprinzãtoare a viziunii ultimei generații va fi furnizatã în
cartea cu un larg ecou în mediul academic „ Formele experienței. O altã istorie
socialã “ („Les formes de l’expérience. Une autre histoire sociale “), coordonatã de
B. Lepetit (1995). Ideile centrale susținute în aceastã lucrare sunt reunite înjurul constatãrii epistemologice care afirmã cã în universul științelor sociale tim-
pul veleitãților imperialiste a trecut . Dacã istoria este scriiturã , raționamentul isto-
ric nu este reductibil nici la o duplicare a realului, nici la o amenajare lingvisticã,istoria fiind în egalã mãsurã discurs și tehnicã de cercetare (prin procedee criti-
65

ce). Istoria devine, așadar, o tehnicã fondatã prin manipulare (instrumentalizînd
arhive, serii, contexte, straturi, ipoteze) și experimentare , întocmai ca în manie-
ra comprehensivã sugeratã cu douã decenii mai devreme de H. White (1973) .În
consecințã, se impune o reordonare a centrelor de interes ale istoriei , hotãrîtoare
devenind problematica identitarã și studierea legãturilor sociale (Lepetit, 1995,
p. 12). Cum se poate observa, ne aflãm în miezul cristalizãrii unei noi paradig-
me, ilustratã de mutații semnificative în toate disciplinele: de la lingvistica saus-
surianã la semantica situațiilor; de la determinismul prin habitus la pluralitatea
lumilor de acțiune; de la raționalitatea substanțialã a actorilor economici la con-vențiile și raționalitatea proceduralã; de la antropologia structuralã la studiereaefectelor istoricizãrii culturilor.
Istoria participã la aceastã largã mișcare îndeosebi prin modalitãțile de ame-
najare a societãților și prin practicile interindividuale și colective ce fac jocul înțe-
legerii socialului. Calea de urmat este cea a unei cunoașteri praxiologice , prin
centrarea pe actor. Esențialã devine competența inductivã , în care orice cãlãtorie
prin social trebuie sã porneascã de la premisa cã normele și valorile sunt polise-
mantice, contextuale , neputând fi analizate în termenii unei pure impuneri,
întrucît constituie pentru actori un ansamblu de repere la care se raporteazã,conform constrîngerilor situației. Actorii înșiși trebuie înzestrați cu o calitateprincipalã, competența , înțeleasã într-o multiplã determinare: ca și capacitate de
a recunoaște pluralitatea cîmpurilor normative și de a le identifica conținutul, dar
și de a repera caracteristicile unei situații și calitãțile protagoniștilor. La acestefacultãți se adaugã aptitudinea actorilor de a glisa în spațiile interstițiale formatedin universul regulilor sociale și de a mobiliza spre profitul lor sistemul de normeși de taxonomii adecvate, precum și capacitatea de a construi , pornind de la
norme și valori disparate , interpretãrile proprii ce organizeazã lumea.
Nici o egalitate nu este postulatã între actori, iar libertatea se îngemãneazã
în funcție de o întreitã determinare, legatã fiind de poziția lor de moment, de mul-
tiplicitatea lumilor la care au avut acces prin propria biografie și de capacitãțilelor inferențiale.
Astfel, prin pluralitatea și polisemia universurilor normative, taxonomice și
prin competența activã a subiecților se induce o modificare a schemelor tempo-rale. Prin urmare, se cuvine abandonatã necesitatea instituitã (de tipul habitusu-
lui), cãci „istoria nu este o constrîngere continuã“ ( ibidem , p. 21), iar trecutul tre-
buie privit ca un univers de resurse.
Diagnosticul din 1989, moment de rupturã nu doar istoricã, ci și epistemo-
logicã, va fi confirmat de recunoașterea acestor noi orientãri ale cunoașterii chiarde cãtre un apropiat al școlii de la Annales, I. Wallerstein (1998, 1999). Marxistdeclarat — deci un adept al universalismelor —, liderul „Asociației internaționale
de Sociologie“ va recunoaște, proclamînd și în cîmpul științelor socio-umane,sfîrșitul metanarațiunilor .
66

Afirmînd cã „ sociologia se aflã la o rãscruce intelectualã “ (Wallerstein, 1998,
p. 21), autorul va evidenția criza și nevoia unui nou proiect: „noi nu ne aflãm întimpuri normale“ ( ibidem , p. 38), afirmase gînditorul la sfîrșitul congresului
mondial de sociologie pe care l-a patronat la Montreal. Întrucît existã mai multeparadigme concurente, devine necesarã o restructurare instituționalã și intelec-tualã considerabilã, supraviețuirea nemaifiind posibilã numai prin braconaj dis-
ciplinar. În consecințã, se impune o reconstrucție transdisciplinarã care sã
depãșeascã deconstrucția postmodernã, iar istoria micã, localã, personalã devine
astfel mai frecventabilã și mai fertilã în înțelesuri decît marile narațiuni , istoria
cu I mare, globalã, naționalã.
2.2.5. Construirea cunoașterii social-istorice în cadrul generației
postmoderne a ăcolii de la Annales
Doi tineri directori de studii de la „ École des Hautes Études en Sciences
Sociales “, D.S. Milo și A. Boureau, parcurgînd traseele inițiatice prefigurate de
colegii lor din redacția Analelor, editeazã un volum extrem de non-conformist,lansînd un adevãrat manifest post -modern în domeniul științelor sociale: „ O altã
istorie. Eseuri de istorie experimentalã “ („Alter histoire. Essais d’histoire experi-
mentale “). ăi numai simpla enumerare a imperativelor formulate în cadrul aces-
tui text programatic ne înfãțișeazã caracterul incendiar al abordãrii propuse(Milo, Boureau, 1991). Astfel, este evocatã obsesia de a elibera imaginația istori-
cului, de a admira forța posibilului , dar și refuzul istoriei ca dogmã a opacitãții
trecutului, dupã cum autorii pledeazã pentru o intervenție comprehensivã învederea sporirii dezordinii , prin defamiliarizarea și deplasarea obiectelor istorice ,
recunoscîndu-se participarea activã a audienței la elaborarea produselor finale aleștiinței cunoașterii retrospective: „istoria e istorie doar dacã e cititã și dobîndeștesens“ ( ibidem, p. 44), iar mediul de transmitere a cunoașterii istorice nu este
neutru în relația cu informația angajatã. Mergînd pe aceeași filierã iconoclastã,autorii propun cunoașterea temeinicã a grilei tradiționale, urmatã, însã, de o lec-turã prin care istoria e cititã împotriva acestei grile anticipate, evocînd proverbul
tunisian: „ia sfaturi de la bãtrîni, apoi fã contrariul“ ( ibidem, p. 40). T otodatã,
pledoaria se articuleazã înspre a face loc nonsensului ca obiect al istoriei, a recu-
pera absența ca fapt istoriografic ( ibidem , p. 35) și a regãsi uitarea ca agent al
istoriei , înțelegînd cã „ istoria trebuie sã opereze cu incertitudinea la fel de mult ca
și cu certitudinea “(ibidem , p. 22).
Pentru dezintoxicarea de prejudecãțile epistemologice ale „ ismelor “ și de acu-
mulãrile inerte cantitativiste , cei doi istorici sugereazã ca o cale purificatoare opțiu-
nea pentru un moratoriu asupra cercetãrii de noi documente: „Opriți cercetarea de
noi surse pentru o perioadã de cinci ani, chiar și numai de șase luni. (…) Profitațide cãrãrile existente deja, din care multe sunt și inutile!“ ( ibidem , pp. 30–31).
67

Dezideratul central al demersului promovat poate fi rezumat în formula:
trebuie violentat obiectul istoriei (ibidem , p. 12). Chiar dacã aparent „pasivitatea
istoriei este definitivã, deoarece materialul de manipulat — trecutul — este ire-mediabil absent: omul poate ajunge pe Lunã, dar nu în secolul al XIII-lea“ ( ibi-
dem, p. 13), ce anume caracterizeazã experimentarea științificã? Rãspunzînd
acestei provocãri, și mergînd dincolo de inerția semanticã a termenului, autoriilãmuresc cum „se dã numele de experimentator celui ce folosește procedee deinvestigație simple sau complexe pentru a varia sau modifica , într-un scop oare-
care, fenomenele (…) și a le face sã aparã în circumstanțe sau condiții pe carenatura nu le-ar fi prevãzut ( ibidem , p. 12)“. În acest registru definițional, istoria
experimentalã este privitã ca o științã de o agresivitate activã, iar experiența nu
este decît o observație provocatã.
T ehnicile de provocare cele mai fertile evocate de cei doi istorici sunt ( ibi-
dem, p. 15): aglutinarea — adãugînd la X un element Y ce îi este strãin; amputa-
rea— „smulgînd“ de la X un element X1, ce în mod normal face parte din el,
activînd așa numita experiențã prin distrugere ; deplasarea — mutînd X în afara
mediului sãu natural; schimbarea treptei — prin „plimbarea“ lui X într-o succe-
siune de nivele de observație; decategorizarea — refuzîndu-i lui X mediul sãu
conceptual obișnuit; și, în sfîrșit, juxtapunerea — prin alãturarea a ceea ce de
obicei „nu merge“ împreunã.
Prefacerile epistemologice ale ultimului secol, colorate ideologic în adîncul
lor, au fost, în fond, forme alternative de experimentare în istorie. Prezentînd
schematic originile acestui exercițiu intelectual, autorii au prezentat urmãtoareaconfigurație simbolicã, întocmai ca în figura nr. 2 , infiltrînd o subtilã ironie eva-
luativã (de exemplu, structuralismul, funciar ideologic de stînga, este calificat de„dreapta“). Mesajul istoricilor e limpede: totul, chiar și adevãrurile ideologice
„definitive“, pot fi vãzute și altfel , din perspective mereu proaspete, și în felul
acesta înțelese mai bine.
68— „de stînga”: Max Weber – individualismul metodologic
[ideal-tipul]
—„de dreapta” :
Structuralismul – neutralizarea intenționalitãții

— „de centru” :
Conjunctura studiilor istoricilor de o jumãtate de secol

Figura nr. 2 Originile experimentalului în istorie ( apud Milo, Boureau, 1991, pp. 37 –39)

De altfel, pentru a dobîndi o cale eficace de a înnoi perspectivele de lecturã
ale socialului și culturalului, autorii propun o omologie între istoria experimen-talã și arta de avangardã. ăi într-un caz, și în altul, obiectului studiat i se refuzãcontextul sãu normal, creînd premisele unei cunoașteri mai profunde și maiînnoitoare a acestuia ( ibidem , p. 21).
2.2.6. Exemple implicite de istorie experimentalã
Așadar, instrumentarea trecutului ca resursã și a istoriei ca joc social, dra-
matizarea scenariului istoric, schimbarea contextului, iatã cîteva cãi care ne potfurniza matricea comprehensivã a socialului proprie ultimei generații a școliiAnalelor.
ăi tocmai o modalitate de a privi trecutul ca un univers de resurse, prin
aceastã deschidere înspre actorul social particular, care prin destinul sãu perso-nal participã la mersul istoriei, o reprezintã istoria oralã , precum și toate acele
demersuri epistemologice ce favorizeazã în psihosociologie maniera de lecturãinteracționistã articulatã printr-o grilã dramaturgicã, ce ne oferã adevãrurile lor ,
ale celor tãcuți pe avanscenele socialului, asupra adevãrurilor noastre . P ãrãsind
calea clasicã, convenționalã, precumpãnitor experimentalã, aceastã abordare varecurge la o nuanțare metodologicã, prin apelul la metode calitative (precuminterviul comprehensiv sau focus-grupul), în toate personalitatea psiho -socialã
fiind privitã mai puțin o sumã de trãsãturi stabile care se exprimã printr -o consis-
tențã comportamentalã decontextualizatã, cît un construct situațional , ce se plia-
zã pe normativitatea clipei, pe înțelesurile atribuite situației de cãtre actoriiimplicați în rol (Joule, Beauvois, 1996/1997, p. 13).
Cel care a avut o înrîurire decisivã asupra afirmãrii curentului interacționist
este E. Goffman, sociologul vieții cotidiene. Venind dinspre antropologia cultura-lã, psihosociologul american a dat viațã unor concepte care de atunci vor dobîndiun rol de prim-plan, chiar dacã unele au mai fost exersate și înaintea sa: self-ul,
interacțiunea și ordinea socialã, devianța, calculul simbolic, inegalitatea socialã.Construind o analizã dramaturgicã a comportamentului social, autorul va propu-ne o schimbare a cadrului de referințã contextual și va ajunge sã sublinieze rolulhotãrîtor al managementului impresiei , conturînd un portret al ființei umane in-
strumental, în care este mai puțin însemnat ceea ce este omul cu adevãrat, ci ceea
ce lasã sã se creadã cã este , portret de pe urma cãruia încearcã sã dobîndeascã
toate beneficiile simbolice posibile în urma interacțiunii cu semenul sãu: „Ori decîte ori un subiect se gãsește în prezența altora, va avea toate motivele sã ma-
nipuleze impresia pe care ceilalți și-o fac despre el, în așa fel încît aceasta sã ser-
veascã propriilor lui interese (subl.ns.)“ (Goffman, 1956/2001, pp. 95–96). Intrat
pe o scenã în care „celãlalt“ este deopotrivã partener de rol și spectator, actorul
social își construiește replicile și își articuleazã identitatea în mod diferit subluminile rampei, adicã sub privirile celorlalți, decît ar face-o în culise . Distincția
69

dintre spațiul public ( scena ) și spațiul privat ( culisele ) înfãțișeazã și un compor-
tament specific al actorului, adecvat contextului. În fața unui public, subiectulmobilizeazã un comportament cu mizã (în funcție de care „știe“ cã este evaluatde cãtre „celãlalt“), angajant, normativ, care activeazã funcțiile sale psihofiziolo-gice și care contribuie la definirea situației sociale. În plan privat, însã, el își poaterecupera individualitatea, poate sã se priveascã în oglinda propriei conștiințe și sãse detașeze de ceea ce spectacolul la care a participat i-a impus (Goffman,1956/2001, pp. 21–25).
K. Burke (1973), în „ Retorica bãtãliei lui Hitler “(„The Rhetoric of Hitler’s
Battle “),a analizat raportul actori, univers etic, propagandã și chipul unei lumi în
aceastã cheie dramaturgicã, identificînd urmãtoarele elemente interrelate: acțiu-
nea, asociindu-și ceea ce se petrece îngîndurile și prin faptele oamenilor; scena
sau fundalul acțiunii, contextul social, politic, cultural al desfãșurãrii „acțiunii“;agentul , actorul social, ipostaziat de personalitãți, instituții angajate în realizarea
acțiunii; instrumentele , formate din înțelesurile, simbolurile ce dau conținut
interacțiunii dintre actori; și scopul , alcãtuit din motivul sau cauza care inițiazã
acțiunea.
Întreaga sa lucrare este o asamblare a acestor entitãți în explicarea ororii
naziste, pornind de la „ Mein Kampf “, nucleu ideologic ce a constituit o perverti-
re a gîndirii religioase și o reorientare a unei imense frustrãri sociale înspre unagent (Hitler) care a intervenit într-o scenã (spațiul cultural german, cu toate frã-
mîntãrile sale politice și sociale). Uneltele privilegiate urmãreau identificarea
Völk -ului într-o „voce“ unicã și mobilizau simboluri și concepte, precum
Reich -ul, armata, „democrația germanã“, rasa, națiunea, arianismul, mitul popo-
rului ales, spațiul vital, într-un aluat modelat malefic, care avea ca scop unifica-rea poporului german în împlinirea destinului sãu „excepțional“. Pe aceastã caleputem cunoaște mai bine deriva unei lumi prin dezvãluirea divorțului dintre acțiu-
ne, agent și imperativele etice, în care retorica propagandisticã exclude gîndireaalternativã, confruntãrile de idei, suspendã discernãmîntul și devine o comunica-re trunchiatã care cucerește prin articularea coerentã a unui mesaj ce se înte-meiazã pe cunoașterea neliniștilor, temerilor, așteptãrilor, frustrãrilor publicului,inducînd credințe și comportamente „izbãvitoare“.
T ot chipul unei lumi contorsionate ne este deslușit printr-o lecturã drama-
turgicã în cheia istoriei experimentale de cãtre S. Alexandrescu (1998) în„Paradoxul român “, prin inventarea unui personaj, Scribul , ce contureazã por-
tretul și epoca lui Antonescu, sau în cartea lui D. Sandu (1999a), „ Spațiul social
al tranziției “, prin exersarea unei lecturi analogice a tranziției (modelul exodului,
al jocului de șah și al tratamentului bolnavului), toate tensionînd raporturile con-venționale dintre obiectul și subiectul social-istoric și provocînd o cunoaștere
dezvrãjitã de determinãrile strict cantitative, într-un spațiu al relativismului
70

(ipoteza e de preferat în locul certitudinii) și negocierii de sensuri (acum, cînd
s-a proclamat deja sfîrșitul marilor narațiuni ).
Bizuindu-ne pe toate aceste resurse metodologice și conceptuale (maniera
interacționistã de înțelegere a socialului, dramaturgia socialã, activarea potenția-lului istoriei orale), vom prelua ansamblul terminologic și de acțiune pe care ni-lpun la dispoziție în vederea utilizãrii lui în cadrul secțiunii aplicative a proiectu-lui nostru.
*
La capãtul acestei cãlãtorii prin ontogeneza istoriei mentalitãților se cuvine
sã extragem tot ceea ce s-ar mai putea valorifica în explorarea pe care ne-am pro-pus-o, alãturi de experimentalism și interacționism . Prin urmare, cum am insistat
deja, vom recurge la valențele semantice și operaționale ale duratei lungi, așa
cum a fost articulatã de F . Braudel, vom reține sugestiile lui P . Chaunu în con-struirea unei geologii istorice prin intermediul straturilor istorice, iar conceptul
de imaginar , preluat de la G. Duby, ca și cel echivalent de reprezentãri sociale , îl
vom analiza pe larg în capitolul urmãtor.
Pornind de la mizele enunțate în debutul lucrãrii — studierea interdiscipli-
narã a mentalitãților și a tuturor conceptelor subordonate —, sã ne îndreptãm încele ce urmeazã atenția asupra unui teritoriu al subiectivitãții sociale supus pînãde curînd izolaționismului disciplinar — lumea imaginarului social, subliniindîncã o datã nevoia de reîntîlnire a științelor socio-umane în efortul de cunoaștere
a identitãților sociale. În tot acest travaliu comprehensiv, rolul demersului ima-gologic devine cu adevãrat unul catalizator.
2.3. Alternativa imagologicã — o cale fertilã de
cunoaștere a identitãților sociale
Deși aduce cu sine o anumitã aurã de mister și este însoțitã de un halou de
ambiguitate semanticã, imagologia se dovedește a fi una dintre direcțiile de cer-cetare cele mai frecventate în aria științelor sociale contemporane, o adevãratãalternativã la demersurile etnopsihologice clasice de studiere a identitãțilorsocio-culturale. Dorim în rândurile ce urmeazã sã parcurgem o scurtã istorie aafirmãrii și instituționalizãrii noii discipline și sã urmãrim principalele resursede cunoaștere pe care le mobilizeazã, îndeosebi vocația sinteticã interdisciplina-rã a conceptului de imaginar social.
Așadar, imagologia (care provine din latinescul imago , „chip“, „portret“,
„reprezentare“, și grecescul logos , „științã“) reunește o stare definitã cu o acțiu-
71

ne epistemic orientatã și constituie, într-un sens foarte larg , demersul științific ce
se focalizeazã asupra reprezentãrilor realitãții . O astfel de definire extensivã a
imagologiei este tot mai frecvent împãrtãșitã în prezent, așa cum sugereazã șiG. Hermet (1968, p. 29): „cum existã imagini despre toate, termenul de imago-logie poate sã ia — și ia de fapt — un sens de extremã generalitate și extindere“.
Mai mult, reprezentarea nu este strict reproductivã (ca reflectare de tip
senzorial a realitãții), ci se dovedește a fi și creatoare — anticipînd realitatea,
transformînd-o prin proiectele ei. Se renunțã, pe aceastã cale, la determinismulîngust ce considera imaginarul o simplã travestire a realitãții. Imaginarul comu-nicã, desigur, neîntrerupt cu realitatea concretã. Nefiind însã doar oglinda eifidelã, se impune ideea autonomiei imaginarului, în care imaginea ascultã de pro-
priile ei legi, dialogheazã cu alte imagini pe canale proprii, dezvoltã o dinamicã
distinctã. Fiind o abordare tipicã unei interdisciplinaritãți structurale — decicalitativ nouã, independentã, fãrã sã accepte supunerea fațã de o disciplinã titu-larã —, imagologia se situeazã la granița (mereu flexibilã) a psihologiei sociale,istoriei, sociologiei ori literaturii comparate, întreține relații speciale cu antropo-logia culturalã și etnologia, substratul ei fiind precumpãnitor unul etnopsiholo-gic. De altfel, sensul mai restrîns , dar cel mai frecvent folosit, este cel ce exprimã
modul în care se reprezintã popoarele pe ele însele și unele pe altele . Astfel se con-
tureazã imaginile despre „ceilalți“ — heteroimaginile —, dar și imaginile despre
sine — autoimaginile .
În definiții de rang mediu , aceste clase de imagini pot exista și sub forma
stereotipurilor, un reputat psihosociolog precum O. Klineberg apreciind cã ima-gologia ar avea ca obiect de cercetare chiar „ studiul stereotipurilor naționale “ (fie
„auto“ sau „hetero“) (Klineberg, 1969, p. 225).
O definiție de rang scãzut din perspectiva expansiunii semantice reține pre-
ocuparea imagologiei pentru descifrarea imaginilor pe care anumite categorii
sociale și le fac despre ele însele sau despre altele.
În toate definițiile alternative anterioare imagologia are în vedere reprezentã-
rile categoriale ce rezultã în urma unui travaliu cumulat cognitiv, afectiv și ope-
rațional, spre deosebire de imagerie , ce constituie „derularea calmã, contemplati-
vã, într-un circuit aproape închis“ a imaginilor (Popescu-Neveanu, 1978, p. 337).
Din punctul de vedere al consistenței informațiilor furnizate, sursele privi-
legiate ale imagologiei sunt istoria, literatura și paremiologia , în toate tema coagu-
lantã a construcțiilor imaginare constituind-o raportul identitate-alteritate.
Dacã ar fi sã ilustrãm doar prin cîteva exemple prezența neîncetatã a demer-
sului imagologic în decursul istoriei, ne vom situa, provizoriu, în interiorul viziu-
nii tradiționale — cum se vãd popoarele unele pe altele — favorizînd, astfel, operspectivã inevitabil limitatã. Polaritatea eu- alter va contribui, cel mai adesea, la
transformarea imaginii stãinului în imaginea dușmanului prin mecanismele gîn-
72

dirii prelogice, ce-și au originea încã în gîndirea primitivã, așa cum a demonstrat
L. Lévy-Bruhl (1922/1976)*.
‰În antichitate, popoarele își asociau unele altora numeroase etichete stigmatiza-
toare, Herodot, Xenofon, T ucidide sau Strabon descriindu-i, bunãoarã, pe sciți,perși, sarmați sau alți orientali, ca pe niște barbari plini de cruzime, abrutizați șiînapoiați ( apud Miroglio, 1971, p. 14; Boia, 1998, p. 44).
Deseori, prin zestrea imagologicã pe care fiecare popor și-o fãurește, se
poate anticipa reacția „celuilalt“ în relaționarea cu el, imaginea dobîndind astfelun caracter utilitar, defensiv.
‰Titus Livius, spre exemplu, în cartea a XXI-a, creionînd portretul marelui
comandant cartaginez Hannibal, cel ce a provocat romanilor la Cannae cea maiumilitoare înfrîngere din lunga și strãlucita lor istorie, îi atribuie o „ perfidiam
plus quam punicam “ („o viclenie mai mult decît fenicianã “), recunoscînd distan-
ța culturalã ce separã Roma de colonia întemeiatã de navigatorii și comercianțiiT yr-ului și avertizîndu-i pe romani asupra primejdiilor potențiale reprezentatede alte colonii rivale ( apud Lãzãrescu, 1995, p. 7).
Acest tip de discriminãri s-au perpetuat pînã în Evul de mijloc, Renaștere
ori Iluminism. Zorii modernitãții n-au reușit sã alunge curentul separator șiautarhic ce individualizeazã grupul etnic de apartenențã pentru a-l izola în dauna„celuilalt“. Convingãtor în urmãrirea evoluției gîndirii la adresa diferenței este
excursul interpretativ al lui T . T odorov (1989/1999), care realizeazã o reflecțieasupra istoriei urmãrind opoziția dintre judecãți universale și judecãți relative,prin intermediul unor repere intelectuale europene ale ultimelor secole(Montaigne, Helvetius, Lévi-Strauss, Renan, T ocqueville, Barrès, Péguy,Chauteaubriand, Loti, Segalen și, îndeosebi, „moderatul“ Montesquieu), par-curgînd articularea discursului etnocentric prin care „celãlalt“ este privit într-ocheie diferențiatoare asociatã rasei, națiunii sau nostalgiei exotice. Cum sugerea-zã și T . T odorov (1989/1999, pp. 361–476), „celãlalt“ nu e, însã, numai întruchi-parea degradãrii și turpitudinii. Dinamica imaginarului geografic e foarte pildui-
toare pentru acest dialog deseori tensionat „noi“-„ei“, așa cum dovedește L. Boia(1987, 1995).
‰China, în perioada medievalã și în epoca modernã, prin închiderea și autonomia
ei funcționalã fațã de restul lumii cunoscute, era imaginatã de europeni conformdescrierilor lui Marco Polo. Astfel, ea apãrea ca un nesecat izvor de bogãție (Boia,
73*Notã:
‰Acestui simbol grafic îi vor fi asociate în paginile urmãtoare o serie de exemplificãri suges-
tive care sã întãreascã argumentația din lucrare. Astfel de scurte ilustrãri vor fi redate cu un carac-ter diferit, tocmai pentru a sugera rolul lor adiacent, complementar.

1987, p. 82). Devenitã un adevãrat pãmînt al fãgãduinței, toți mesagerii Europei
spre acest tãrîm „acoperit cu aur“ erau atrași de un magnetism nestãvilit, sporitde mirajul distanței. C. Columb însuși tînjea sã ajungã în Marele Orient, plecîndîn cãlãtoria lui chiar cu o recomandare cãtre Marele Han. Presiunea imaginaru-lui a fost atît de copleșitoare încît, descoperind colibele sãrãcãcioase ale arhipe-lagului cubanez, genovezul continuã sã-l caute pe Marele Han chinez și noteazã,în pofida evidențelor, numeroase însemnãri despre bogãții și nestemate de aur înjurnalul sãu.
Sporirea contactelor dintre Europa Occidentalã și China o datã cu secolele
XVII-XVIII contribuie la modificarea imaginii — agenții schimbãrii imaginaruluivor fi îndeosebi cãlugãrii iezuiți care descoperã o țarã avansatã social și cultural,bine cîrmuitã. Dupã 1850, Europa este invadatã de valul pericolului galben (Boia,1998b/2000, p. 119). Mutația imaginarã coincide cu perioada în care celãlalt polal puterii mondiale crește dincolo de zona deplinei accesibilitãți, în partea delume ce încã reprezenta un mister. Alianța chino-japonezã devine tot mai previ-zibilã în ungherele imaginarului politic european, iar victoria Japoniei în rãzboiulcu Rusia din 1904 pãrea sã confirme aceste grave presupuneri
.
Spre deosebire de Asia, Africa a întreținut aproape fãrã întrerupere o atitu-
dine de respingere în Europa, teama fațã de acest spațiu propagîndu-se pînã laînceputul secolului XX (Boia, 1994, p. 10). Marele naturalist francez G.L.L. deBuffon refuza sã creadã, în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea, cã rasa nea-grã poate ocupa întregul continent, susținînd cã ea s-ar afla doar în regiunile lito-rale, centrul fiind locuit de albi. T eama provenea, limpede, din diferența extremãidentificabilã: cea rasialã. Întîlnirea dintre „alb“ și „negru“ este terenul plin decapcane al asimilãrii „albului“ — aici europeanul nu poate decît sã disparã. Nouafracturã dintre realitate și reprezentarea ei ne întãrește în convingerea cã autono-mia imaginarului poate, uneori, sã se substituie pur și simplu realitãții și sã con-struiascã o lume fantastã, alternativã, care-și revendicã statutul de singurã lumeautenticã. În cazul Africii, explicația unui asemenea discurs imaginar descentrate relativ ușor de gãsit, cãci acest continent a fost explorat tîrziu în întregul sãu,abia spre sfîrșitul sec al XIX-lea. Din aceste considerente, continentul cel maiapropiat (geografic) de Europa pãstreazã o distanțã imaginarã între cele douãlumi greu abordabilã.
Europa însãși era un rezervor de imagini contrastante, confirmînd obser-
vația folcloristului G. Cocchiara, conform cãreia „înainte de a fi fost descoperit,sãlbaticul a fost mai întîi inventat“ ( apud Oișteanu, 2001, p. 243). Iatã cum îi des-
crie pe europeni francezul G. Le Bouvier pe la jumãtatea secolului al XV-lea:englezii sunt „cruzi și sîngeroși“, dar și „negustori hrãpãreți“, elvețienii sunt„oameni cruzi și grosolani“, scandinavii și polonezii sunt „oameni aprigi și apu-cați“, sicilienii „își pãzesc nevestele cu multã strãșnicie“, napolitanii sunt „necio-pliți și grosolani, rãi catolici și mari pãcãtoși“, castilienii sunt „oameni iuți lamînie“ ( apud Delumeau, 1978/1986, I, p. 74).
Nu radical diferit a fost privitã America de europeni. Încã de pe la 1500
spațiul transatlantic devine o zonã a sãlbaticului . Identificați în termeni polari —
cei buni sau cei rãi —, „sãlbaticii“ americani vor fi priviți în Enciclopedia lui
C. du Change din secolul al XVII-lea în termeni polari: au „virtuți și vicii“ ( apud
Boia, 1994, p. 11), anticipînd imaginea „bunului sãlbatic“ preluatã de Montaigne
74

(Boia, 1998b/2000, p. 125). Secolul al XVIII-lea va încuraja o reformulare a
proiectelor despre schimbarea socialã și politicã, în analiza cãreia n-ar trebuineglijate influențele impuse de preluarea unor teme imaginare ce privilegiaumodelele orientale sau amerindiene. Mergînd pe aceastã filierã putem oferi oexplicație concepției „bucolice, pastorale, care susținea cã civilizația a adus maimult rãu decît bine“ ( apud Boia, 1994, p. 12), care a supus multe spirite ale vre-
mii.
Mitul continentului australian s-a întrupat în imaginea paradisului teres-
tru. Expediția lui Bougainville, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, va retransmi-te mitul țãrii aurului, ce-l mobilizase pe Columb și întregi generații mai apoi.Cãlãtoriile lui Cook vor sta și ele la baza mitului polinezian, care se sprijinã peelemente reale, dar care preluate în metabolismul imaginar vor sfîrși în imaginice se întîlnesc prea puțin cu realitatea concretã (Boia, 1987, p. 89).
„Celãlalt“ nu este, însã, conform logicii imaginare numai o amenințare ce
îndeamnã fie la admirație, fie la teamã și retragere, ci el trebuie deseori adus pe
calea cea dreaptã . Astfel s-a întîmplat cu exploratorii sau misionarii care, la pri-
mele lor contacte cu strãinul , au apreciat natural propria lor culturã ca singura
matrice mentalã admisibilã, iar modul lor de a gîndi și a vedea lumea ca fiindsuperior culturii „ barbare “. Chiar doctrina creștinã, în pofida centralitãții precep-
tului iubirii aproapelui , a participat la accentuarea scindãrilor interculturale cu
celelalte lumi confesionale: „dușmani“ devin toți „necreștinii“, „pãgînii“, ce tre-buie „întorși cu fața spre Dumnezeul adevãrat“ prin rãvãșitoare rãzboaie de cuce-rire, cruciadele reprezentînd cel mai concludent exemplu (Boia, 1987, p. 156).
Multe popoare își definesc identitatea în relații multipolare, imaginarul lor
fiind contrariat de judecãțile particulare asupra liniilor ce delimiteazã portretul
prototip al poporului de referințã: de pildã imaginea pe care poporul francez a
generat-o în imaginarul popoarelor cu care se învecineazã: englez, belgian, ger-man, elvețian, italian, spaniol, expune o serie de trãsãturi care, chiar dacã nu înaceeași pondere, se regãsesc în portretul sintezã obținut prin reunirea tuturoracestor imagini naționale (Lipiansky, 1991).
Influența imagologiei poate fi sesizatã în zone foarte diverse ale acțiunii
colective. Astfel, deseori, cînd statul major al unei mari puteri elaboreazã planulstrategic al confruntãrii cu un adversar militar, calculul imagologic dobîndeștesemnificații aparte; un factor esențial ce se cuvine apreciat este portretul „celui-lalt“, intermediat de imaginea sa. Cînd germanii și-au conceput planulSchlieffen de invadare a Franței, ei și-au întemeiat judecãțile operative nu numaipe datele rãzboiului victorios din 1870–1871, ci și pe imaginea unui „popor fran-cez decadent și afectat de amestecuri rasiale primejdioase și teorii politico-socia-liste paralizante“ (Lãzãrescu, 1995, p. 8). Înfrîngerea de la Marna din 1914 a con-trazis acel profil imagologic, însã izbînda fulgerãtoare din vara lui 1940 l-a readusîn prim-plan, consolidîndu-l. ăi vestitul mareșal Von Mackensen se va vedea silitsã-și preschimbe imaginea inițialã a soldatului român deznãdãjduit, nepregãtit șiușor de învins. Dupã primul sãu eșec — la Mãrãșești — conducãtorul militargerman va recunoaște aceastã deformare imagologicã, recunoscînd „calitãțile“ și„vitejia“ unui adversar ce-i va impune, de acum, un respect statornic (Heitmann,1985/1995, pp. 38–39).
75

Cum am încercat sã sugerãm în aceste pagini, istoria asigurã principala
combustie a demersului imagologic. Dar resursele istoriografice nu sunt exclu-sive. Astfel, marile opere literare conțin și ele prototipuri imaginare. Exemplele
sunt nenumãrate: de ar fi sã amintim doar creația lui L. T olstoi, care în „ Rãzboi
și pace “ construiește mai multe portrete imagologice alternative, memorabile
fiind jocurile de oglinzi interculturale ce elaboreazã chipul propriu — al rusului
—, dar și al „ celuilalt “, al „adversarului“ francez sau „aliatului“ austriac, în de-
scrierea bãtãliei de la Austerlitz (T olstoi, 1865–1869/1954, pp. 193–281). Culturaromânã a produs prin exponenții sãi de frunte asemenea caracterizãri imaginareasociate alteritãții: astfel, s-ar cuveni amintit M. Sadoveanu, care în Baltagul(1930) îi atribuia lui Nechifor Lipan o judecatã marcatã de spiritul popular,înfãțișînd o serie de portrete imaginare despre sine și „celãlalt“ .
‰„Domnul Dumnezeu, dupã ce a alcãtuit lumea, a pus rînduialã și semn fiecãrui
neam. Pe țigan l-a învãțat sã cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul (…).Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit: T u sã scrii o lege; și, cînd o venivremea, sã pui pe farisei sã rãstigneascã pe fiul meu prea iubit Iisus; și dupãaceea sã îndurați mult necaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am sã las sã curgãspre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales, din cîte avea pelîngã sine, jucãrii: Iaca, dumitale îți dau botfori (cizme, n.ns.) și pinteni și rãșinãsã-ți faci sfîrcuri la mustãți; sã fii fudul și sã-ți placã petrecerile cu soții. S-aînfãțișat și turcul: tu sã fii prost. Dar sã ai putere asupra altora cu sabia. Sîrbuluii-a pus în mînã sapa. Pe rus l-a învrednicit sã fie cel mai bețiv dintre toți și sã sedovedeascã bun cerșetor și cîntãreț la iarmaroace. (…) [Așadar], evreului i-a datbanii, ungurului mîndria, turcului sabia, sîrbului sapa, boierilor desmierdarea, iarromânilor (sosiți cei din urmã, n.ns.) inimã ușoarã. (…) Povestea asta o spuneauneori Nechifor Lipan la cumetrii și la nunți (…).“ ( apud Mazilu, 1999, pp. 5–6)
O altã sursã inepuizabilã a imagologiei, dar mai puțin studiatã sistematic,
este paremiologia , acea disciplinã ce își propune colectarea și cercetarea prover-
belor diferitelor popoare, cu atît mai mult cu cît fiecare popor și-a adunat o boga-tã colecție de zicale și proverbe la adresa celor cu care conviețuiau sau întrețineaudiverse raporturi sociale, politice, economice și culturale.
‰Cîteva exemple convingãtoare:
Francezii au un registru divers și complex al proverbelor despre ceilalți, ce
contureazã imagini deseori sarcastice; zicale precum „ T richeur comme un Grec “,
„Querelle d’Allemand “, „Tête de T urc “, „Soûl comme un Polonais “ (apud
Lãzãrescu, 1995, p. 6) sunt edificatoare.
Românii nu fac excepție, construind sute de proverbe imagologice, așa cum
se poate observa cu ușurințã parcurgînd monumentala colecție publicatã la înce-putul secolului „ Proverbele românilor “ redactatã de I. Zanne (1901). Bulgarii,
maghiarii, sîrbii, grecii nu scapã reflecțiilor cu accente critice din partea români-lor, dupã cum nici românii nu se pot eschiva de la primirea unor rãspunsuri pemãsurã din partea acestor popoare, reciprocitatea fiind deplinã. Un loc central în
76

tematica paremiologicã îl ocupã evreul, perpetuînd un stereotip ce alimenteazã
un antisemitism popular moderat: „Ovreiu pînã nu înșealã nu mãnîncã“, așa cumreiese din colecția paremiologicã a lui A. Pann (1847, apud Oișteanu, 2001,
p. 131); sau „Are cap de jidan, deci umblã cu înșelãciuni“ (Zanne, 1901, VI,p. 171); ori, într-o „aritmeticã“ simbolicã interetnicã: „Un ovrei înșealã doiarmeni, un armean doi greci, și un grec doi români“ (Schwarzfeld, 1892, apud
Oișteanu, 1998, pp. 188–189).
Chiar și des invocata „prietenie“ româno-sîrbã se cuvine ponderatã la nive-
lul replicilor imagologice, cunoscut fiind proverbul românesc, citat deD. Drãghicescu (1907/1996, p. 409): „Cal verde și sîrb cu minte nu s-au pomenit“.
De altfel, „Nu e popor care sã fi intrat în contact cu românul fãrã ca acesta
sã-și batã joc de el“ subliniazã M. Eminescu într-o prefațã la volumul luiE. Baican „ Palavre și anecdote “ (Eminescu, 1882, apud Oișteanu, 2001, p. 244).
Deseori clișeul despre „celãlalt“ îmbracã forma unei sumare caracterizãri
identitare în funcție de unul sau douã atribute dominante, ca în textul românescde la 1705, cules de M. Gaster (1983, p. 299): „Negustoria turcilor,/ beția și por-cia rușilor,/ tãria și prostia sîrbilor,/ dãscãlia și minciuna rîmlenilor,/ scîrnãvianemților,/ rîia și gubãvia sașilor,/ norocirea grecilor la bani,/ mîndria leșilor,/ fru-musețea cerchezilor,/ pohvala (lãudãroșenia, n.ns.) moldovenilor,/ zavistia (invi-dia, n.ns.) rumânilor,/ eresul armenilor,/ bogãția ovreilor,/ sãrãcia și goliciuneațiganilor.“
În toate aceste ilustrãri discursive se impune, la nivelul reprezentãrii iden-
titare, protecția de sine și descalificarea „celuilalt“: „Românul numește pe strã-ini lifte strãine, lifte spurcate , și nu-i popor pe care sã-l gãseascã drept, bun și
cinstit. Așa, neamțul e al dracului, franțuzul se bucurã de același calificativmãgulitor, evreul e tîrtan (din germanul unterthan , „supus“, n.ns.), grecul e
caprã rîioasã, sîrbul e bleod (din germanul blöd, „prost“, n.ns.), bulgarul e cu
praz și ar fi sã nu mai sfîrșim, dacã am voi sã înșirãm toate epitetele și apostro-fãrile românilor contra strãinilor“, așa cum reiese și din textul cules deM. Schwarzfeld (1889, apud Oișteanu, 2001, p. 244).
Deseori simbolistica etnopsihologicã îmbracã formule neașteptate, precum
în definițiile identitare „e tnozoologice “ articulate într-un manuscris slavon,
„Învãțãtorul tuturor cuvintelor Domnului nostru Isus “, redactat în spațiul româ-
nesc în prima jumãtate a secolului al XVI-lea: „Italianul e leu, germanul e acvilã,arabul vier, turcul balaur, armeanul gușter, indul porumbel, georgianul berbec,tãtarul ogar, rusul vidrã, litvanul taur, grecul vulpe, bulgarul bou, românul pisicã ,
sîrbul lup, ungurul panterã, germanul zîmbru, sasul armãsar, polonul sobol,evreul viezure, albanezul castor, sãcuiul gaie, croatul aspidã“ (Hasdeu,1882/1984, p. 152).
Clișeul subliminal primar, strãinul este dușmanul , care transgreseazã istoria
și spații culturale atît de diferite, întreține teama de alteritate ca și miezul unuimister ascuns fațã de cel ce nu e de -o seamã cu noi , alimentînd o atitudine etno-
centricã, în care autorul evaluãrii „celuilalt“ crede „cã valorile sale sunt valorile
și asta-i este suficient“ (T odorov, 1989/1999, p. 18). Mai mult, cu cît strãinul este
mai integrat în societate, cu atît neliniștea pe care o stîrnește e mai adîncã, con-form clișeului cu cît celãlalt e mai asemãnãtor cu noi și trãiește printre noi, cu atît
77

e mai primejdios . Ne aflãm, însã, în fașa unui tipar relațional scãzãtor, care-și
confirmã prezența chiar și în cazul unei interacțiuni minime și a unei istorii arelației de-abia îngemãnatã, așa cum dovedește deja evocata paradigmã psihoso-ciologicã a grupului minimal (T ajfel, 1974).
De altfel, aceastã naturalețe a diferențierii de „celãlalt “, precum și maniera
construitã social a articulãrii identitare, este semnalatã de cei mai importanțianaliști ai fenomenului imagologic: „Ca orice tablou, și calitatea imaginii uneinațiuni — odatã admis talentul pictorului — depinde nu numai de cunoaștereaintimã de cãtre executant a personajului pe care urmeazã a-l desena, de efortulsãu de a-i sesiza exact particularitãțile, ci și de atitudinea fațã de subiect, de inte-resul ce i-l poartã, de sentimentele ce-l animã fațã de acesta, ca și de împrejurãri-le în care se sãvîrșeste actul creației. Principiul, formulat de teoria cunoașterii, cãnu existã o restituire obiectivã a realitãții obiectului și cã în orice reproducere arealitãții se reflectã nu numai obiectul, ci și subiectivitatea pictorului, este valabilîntr-o foarte mare mãsurã atunci cînd națiuni strãine sunt privite prin prisma unorobservatori de peste hotare. Cãci tocmai în astfel de cazuri, orice constatare, oricejudecatã este pãrtinitoare, iar ideile percepute nu pot fi evitate nici de cel mai sin-cer efort de obiectivitate și de imparțialitate“ (Heitmann, 1985/1995, p. 80).
Imagologia nu are numai un rol de identificare și informare primarã , ci și
unul educativ, mai ales prin auto-reflectarea propriului destin istoric al actoruluicolectiv care formuleazã judecata și contureazã imaginea, prin procesul deauto-definire a trãsãturilor ce-l caracterizeazã, a delimitãrii universului sãu aspi-
rațional. Auto -imaginile contribuie decisiv chiar la dialogul intercultural, imagi-
nea promovatã sub forma unor modele specifice reprezentînd un patrimoniuidentitar esențial al oricãrei comunitãți etnice. În acest registru putem califica, depildã, modelul de gentleman construit și transmis de englezi, ce diferã semnifi-cativ de modelul nobiliar închis al spaniolilor, francezilor, italienilor sau germa-nilor (Duțu, 1972, pp. 15–33). Un mecanism distinct care se articuleazã în con-figurarea imaginilor identitare îl constituie fenomenul autoatribuirii pozitive , ce
întãrește coeziunea grupului și-i mobilizeazã energiile: „Nu existã pe lume nicio singurã națiune ai cãrei reprezentanți sã nu considere cã dragostea de liberta-te, generozitatea, vitejia, sagacitatea, și alte asemenea virtuți sunt tot atîtea ele-mente constitutive ale propriului caracter național, la fel cum, dimpotrivã, nuexistã națiune care sã nu socoteascã faptul cã vrãjmașii ei exceleazã în cruzime,perfidie, spirit de rãzbunare“ (Kopelev, 1984, apud Heitmann, 1985/1995, p. 6).
De asemenea, imagologia ne vorbește nu atît despre obiectul discursului sãu
— „celãlalt“, cît despre subiectul care participã în construcția imaginarã: menta-lul colectiv al unui anumit grup social, care poate deveni, printr-o extensie mailargã, un grup etnic. „Celãlalt“ este, așadar, privit prin prisma unui proiect de
adaptare , care odatã dezvãluit ne înfãțișeazã configurația mentalã matricealã a
poporului respectiv. F . Braudel (1987/1994, I, pp. 25–71), descriind mentalitãțile
78

colective asociate unui anumit spațiu de civilizație, nu propunea, în fond, o viziu-
ne diferitã, ci dimpotrivã, o perspectivã susceptibilã la clarificare prin metodologiaimagologicã. Așa cum sublinia și Luminița Iacob, interferențele și experimentelereciproce sunt indispensabile, întrucît „mentalul colectiv al istoricilor, reprezen-tãrile sociale ale psihologilor, spiritul epocii al comparativiștilor literari deschid totatîtea universuri de incidențã cu preocupãrile imagologiei“ (Iacob, 1996, p. 40).
Deși cu note specifice, mobilizînd energii ce nu pot fi echivalate, tipurile de
abordãri imagologice se întîlnesc în a privilegia problematicile identitare — și pe
aceastã cale etnopsihologice — din variate perspective. Se poate aprecia cã celemai consistente școli imagologice , pe care le vom trata în capitolele ce urmeazã,
sunt cele ale imagologiei psihologice, literare, antropologice, istorice , la care se
adaugã paradigma mai cuprinzãtoare a reprezentãrilor sociale , care comunicã pe
anumite paliere cu cea imagologicã, ce va încheia prezentãrile teoretice ale abor-dãrii subiectivitãții sociale.
T oate aceste cîmpuri problematice se construiesc, așadar, în jurul unui con-
cept nucleu cãruia îi vom investiga în paginile urmãtoare avatarurile: imaginarul
social . Calificat drept un sistem cu o structurã dinamicã , articulatã multinivelar din
arhetipuri, semne, simboluri, scheme, mituri, ansambluri mitologice, imaginarulsocial se exprimã în zona mentalului colectiv sub forma scenariilor imaginare , iar
în zona realitãții social-istorice prin atitudini sociale specifice . Astfel, teritoriul
subiectivitãții sociale pe care îl analizãm este înzestrat cu o extraordinarã putere și
eficacitate, de unde decurge și primejdia instrumentalizãrii sale perverse (nazis-
mul și comunismul constituind și expresii colective ale exteriorizãrii unor scena-rii imaginare „maligne“), pe aceastã cale dovedindu-și și teribila sa realitate
(Thomas, 1998, pp. 15–21). Așadar, imaginarul social este normativ , configurația
sa se pliazã duratei lungi , iar cvasiconstanța sa îi conferã un rol întemeietor în pre-
figurarea atitudinilor sociale, dovadã și persistența ansamblurilor mitologice înarii temporale foarte extinse, la diferite comunitãți etnice. T otodatã, aceastã enti-tate socialã se aratã a fi o resursã creativã , care genereazã sub presiunea eve-
nimențialã și a conjuncturilor alte nuclee imaginare autonome, precum marilemituri fondatoare ce integreazã noile explozii ale evenimențialului istoric (perso-naje, fapte exemplare), recreînd mituri noi într-o ereditate imaginarã neîntrerup-
tã. În sfîrșit, imaginarul social este bipolar , se articuleazã deopotrivã proiectiv sau
regresiv și genereazã o alternanțã nuanțatã a unui pol în dauna celuilalt, în funcție
de rolul social-istoric jucat pentru comunitatea care și-l asumã.
2.3.1. Imagologia psihologicã
2.3.1.1. Institutul din Le Hâvre — o creație continuã. Preliminarii.
T rãsãturi generale ale proiectului
Sã pornim în drumul nostru în care ne vom strãdui sã lãmurim specificita-
tea școlilor imagologice și oportunitãțile de cunoaștere pe care ni le pun la dis-
79

poziție, punctînd principalele stadii ale afirmãrii psihologiei popoarelor. Dacã ar
fi sã rezumãm etapele referențiale ale impunerii acestei ramuri imagologice, s-arcuveni sã menționãm cã inițierea abordãrii imaginarului social cu mijloacele psi-hosociologiei este asociatã inițiativei lui A. Miroglio (1895–1978), care în iarna1937–1938 întemeiazã „ Institutul havrez de psihologie a popoarelor “, valorificînd
contribuțiile științifice ale clasicilor psihologiei popoarelor în versiunea ei fran-cofonã, A. Fouilée și É. Boutmy. Aceastã instituționalizare timpurie a favorizattrecerea la stadiul științific al etnopsihologiei , care pãrãsește definitiv lectura
eseisticã și speculativã în favoarea unei abordãri pozitive, de teren.
Imediat dupã rãzboi, în 1946, apare primul numãr al publicației trimestria-
le „Revista de psihologie a popoarelor “(„Revue de Psychologie des Peuples “),
publicație de mare circulație în spațiul academic și cu un ecou semnificativ, reu-nind participãri științifice din aproape 60 de țãri. Comitetul de redacție, ca șicolaboratorii apropiați ai revistei vor atrage nume de prestigiu ale psihosociolo-giei și antropologiei culturale, precum R. La Senne, O. Klineberg, G. Michaud,R. Bastide, J. Cazaneuve, G. Le Brass, L.V . Thomas și, desigur, A. Miroglio.
Vitalã pentru faza inițiaticã este susținerea energicã a unei autoritãți științi-
fice importante, A. Siegfried (1913/1980, 1943), întemeietorul sociologiei electo-rale franceze, dar și vocația oceanicã a orașului-port Le Hâvre, cu o foarte inten-
sã activitate de piațã și cu o extrem de animatã viațã intelectualã, așa cum afirmaF .J. Gay (1978, p. 5): „cred cã un mare port al comerțului, chiar prin dublul sensal acestui cuvînt, trebuia sã cunoascã psihologia, habitudinile mentale, credințe-le partenerilor sãi de peste mãri“.
Etnopsihologia se impune, sub patronajul spiritual al lui A. Miroglio, ca o
științã neizolatã, dar distinctã printre științele umane, ce se desparte de aborda-rea clasicã germanã ( Völkerpsychologie ), dar și de concepția culturalistã ameri-
canã (Miroglio, 1971, p. 34). Astfel, ea se îndreaptã înspre descrierea trãsãturilorpsihologice ale popoarelor și nu înspre explicarea modurilor lor de conduitã saua comportamentelor lor culturale. Etnopsihologiei franceze îi este specificã, prinurmare, cercetarea popoarelor, și nu cea a culturilor, analiza personalitãții colec-tive profunde, și nu a configurației culturale globale a unei populații, privilegiindstudiul popoarelor purtãtoare ale unei culturi (sau chiar a mai multor culturi),
cãci „Miroglio nu gîndea cã se poate asimila un popor culturii sale. Dimpotrivã,el obișnuia sã spunã cã un popor arecultura sa mai degrabã decît sã fie acea cul-
turã“ (Marandon, 1978, p. 222).
Perioada Miroglio (1946–1970) este cea în care nucleul mondial cel mai fer-
til al etnopsihologiei devine Le Hâvre, centrul de cercetare din orașul-portreușind asocierea eforturilor științifice a peste 120 de membri corespondenți dinîntreaga lume, contribuind la „renașterea culturalã a unui oraș mort dupã rãzboiși care nu a putut obține niciodatã o dimensiune universitarã“ (Gay, 1978, p. 8).
80

Cele mai însemnate lucrãri ale lui A. Miroglio, care au avut un rol important
în difuziunea ideilor etnopsihologice, sunt, pe de o parte, sinteza ce constituiepînã astãzi cea mai substanțialã referințã conceptualã din domeniu: „ Psihologia
popoarelor “ („La Psychologie des Peuples “)(Miroglio, 1971), și, pe de altã parte,
„Dicționarul populațiilor europene “ („ Dictionnaire des Populations européen-
nes“) (Miroglio, 1978), care cuprinde 258 de articole redactate de 168 de autori
din 18 țãri europene. Dar cel mai important este faptul cã în aceastã perioadã sepun bazele unui cadru conceptual și metodologic foarte riguros, care valorificãachizițiile teoretice din psihologia socialã și din antropologia culturalã a vremii.Din 1948 se organizeazã un „comitet științific“ însãrcinat cu coordonarea episte-mologicã a cercetãrilor, ce organizeazã o serie de colocvii importante, cu unimpact semnificativ încã de la debutul lor.
Perioada ulterioarã, a reformei (1970–1982) , de dupã retragerea instituționa-
lã a lui A. Miroglio, este legatã de activitatea lui B. Guillemain, care preia și con-ducerea Centrului universitar de la Universitatea din Rouen, unde se înființeazãun departament de etnopsihologie. Cei mai însemnați și mai prolifici exponențiai perioadei secunde de afirmare a școlii sunt Y. Castellan (psihologie socialã),S. Marandon și Guy Michaud (literaturi și civilizații comparate), Y. Pelicier (psi-hanalizã), G. Peyronnet (istorie), L.-V . Thomas (sociologie și antropologie afri-canã).
Denumirea publicației tutelare „ Revue de Psychologie des Peuples “s e
transformã din 1970 în „ Etnopsihologie “(„Ethnopsychologie “), ilustrînd o
modernizare conceptualã și metodologicã considerabilã, care se desparte defini-tiv de psihologia popoarelor clasicã. Se multiplicã, totodatã, colectivele de cerce-tare etnopsihologicã, un pol de influențã epistemicã remarcabilã devenindUniversitatea Paris X , în cadrul cãreia se întemeiazã un „ Centru de studiu al civi-
lizațiilor “ și un „ Laborator de etnopsihologie “, coordonat de G. Michaud și
E. Marc Lipiansky. Aici se organizeazã cele mai consistente colocvii asupra sta-tutului, resurselor și angajamentelor etnopsihologiei, în 1970, 1971 și 1973.Țintele epistemologice ale disciplinei, așa cum sunt ele enunțate de actorii ceimai însemnați, care întrețin multe afinitãți cu cele ale ăcolii de la Annales , vor fi
stabilite în volumul de referințã al perioadei: „ Cãtre o științã a civilizațiilor? “
(„Vers une science des civilisations? “)(Michaud, Marc Lipiansky, 1981) și reu-
nesc deschiderea interdisciplinarã , nevoia de sintezã și exercițiul prospectiv.
‰„Interdisciplinarã (etnopsihologia, n.ns.) prin vocație și prin necesitate: ea poate
sã se constituie într-un cîmp de întîlnire privilegiat al unor discipline precumsociologia, etnologia, psihanaliza, psihologia și lingvistica. Prin ținta sa globalã șitotalizantã, ea evitã capcanele analizei ce fragmenteazã și sacrificã întregul pãrți-lor, neglijînd structura; ea menține în prim-planul demersurilor sale sensul viual particularului și al diferenței. În sfîrșit, într-o epocã în care confruntãrile paci-fice sau brutale dintre diferitele culturi se multiplicã, în care mișcãrile etnice seafirmã în pofida tendințelor nivelatoare (…), în care problemele comunicãrii
81

dobîndesc o dimensiune planetarã, etnopsihologia trebuie sã devinã un instru-
ment de analizã și de acțiune deopotrivã riguros și operațional, contribuind înde-osebi la risipirea neînțelegerilor care însoțesc prea adesea relațiile inter-etnice șiinterculturale.“ (Michaud, 1970, p. 369–370)
În 1974 se continuã dezvoltarea edificiului instituțional prin fondarea
„Asociației pentru cercetare în etno -psiho -sociologie (AREPS) “, ce reunește 10
echipe de cercetare universitare, revista „ Ethnopsychologie “ devenind din 1979
organul de expresie comun al acestor centre academice pînã în 1982, cînd, dato-ritã suprimãrii unor fonduri ministeriale, se ajunge la o crizã extremã, care obligãgrupul de coordonare al proiectului interdisciplinar sã ia decizia încetãrii tempo-rare a apariției periodicului științific tutelar. Oricum, în toatã aceastã perioadã seimpune progresiv investigația imagologicã , ce devine un demers metodologic pri-
vilegiat al etnopsihologiei, ce probeazã cele mai consistente resurse inovatoare.
Noua etnopsihologie (1984 pînã în prezent) renaște curînd și datoritã efortu-
rilor realizate de A. Nicollet și J.P . Castelain, liderii noii generații (1983–2003), cedepãșesc impasul inițial și reformuleazã „moștenirea“ primitã. Grupul editorialși de cercetare impune o reorientare tematicã, iar revista care reunește contri-buțiile etnopsihologilor contemporani reapare în 1984 sub denumirea de „ Caiete
de sociologie economicã și culturalã. Etnopsihologie “(„Cahiers de sociologie éco-
nomique et culturelle. Ethopsychologie “).Studiile se centreazã în mai micã mãsu-
rã pe investigarea identitãților colective (fie ele naționale sau regionale), cît peschimburile și comunicarea interculturalã . La ceasul unui bilanț, artizanul nume-
roaselor înnoiri conceptuale în domeniu, G. Michaud (1996, pp. 59–60), sugerea-zã trei mari direcții de acțiune pentru viitor: la nivelul opiniilor , în primul rînd,
impunîndu-se demistificarea expresiilor ce fac ravagii în zona discursuluicomun, precum identitate colectivã, preferințe naționale, purificare etnicã șiredarea semnificației autentice cuvintelor identitate, națiune, etnie ; la nivelul
comportamentelor , în al doilea rînd, prin mobilizarea actorilor și animatorilor din
cadrul ONG -urilor, organizațiilor și asociațiilor din toate domeniile societãții
civile și politice pentru învãțarea și exersarea unei deschideri fațã de „celãlalt “, a
unei înțelegeri reciproce în raporturile interetnice și interculturale; și, în sfîrșit,la nivelul mediilor , prin îngemãnarea unei adevãrate ofensive împotriva dezinfor-
mãrii și a unei educații stereotipe discriminatorii.
2.3.1.2. Instituționalizarea imagologiei psihologice
Se poate aprecia cã imagologia și-a dobîndit o identitate proprie, puternicã,
care cu greu putea fi previzionatã. Ascensiunea demersului imagologic, precumși prevalența acestuia în cadrul abordãrii etnopsihologice, poate fi evidențiatãprin decizia colectivului de redacție și coordonare al „ Revistei de psihologie a
popoarelor “ de a include o rubricã permanentã de imagologie începînd cu dece-
niul șapte. T reptat, tematica imagologicã va cîștiga în amploare, fapt dovedit și de
82

editarea a douã numere ce o valorificã exclusiv: „ Imagini ale popoarelor “
(„Images des Peuples “) (nr. 3/1961) și „ Imagini ale Europei “(„Images de
l’Europe. 1871–1971 “)(nr. 4/1971).
‰„Imagologia (…) este o științã tînãrã. Dacã, înainte de 1945, eminenți cercetãtori
au schițat-o (…), aceasta s-a fãcut îndeosebi în cadrul cîmpului proaspãt cucerital literaturii comparate, prin cunoașterea istoriei relațiilor intelectuale și artisticeproprii diverselor popoare ale Europei. Dar abia dupã al doilea rãzboi mondial seafirmã cu forțã, în cadrul comparatismului francez, ambiția de a recenza sistema-tic <interpretãrile reciproce ale popoarelor>“ (Steins, 1971, p. 373).
Punctele de vedere asupra obiectului ei de studiu sunt împãrțite. Așa cum
am subliniat în capitolul anterior, noi optãm pentru definirea extensivã a imago-
logiei. O altã disputã s-a produs în jurul plasãrii imagologiei în preajma unuidemers ordonator, de la care sã împrumute o parte din zestrea conceptualã șirechizita metodologicã. Astfel, imagologia își cautã un loc, niciodatã același,undeva între „orizontul literaturii comparate“ și încadrarea ei în „sectorulmodest, dar inatacabil, al psihologiei popoarelor“ (Marandon, 1971a, p. 245).Poziția care subscrie unei autonomii depline a imagologiei în rîndul disciplinelorsocio-umane se face și ea simțitã în paginile revistei, consolidîndu-se necontenit,convertind chiar imaginea imagologiei de la cea de exercițiu marginal al etnopsi-
hologiei la cea a unui demers matur, central și fertil deopotrivã, capabil sã anga-jeze acțiuni proprii și originale.
L. Iacob (1996, pp. 43–46) realizeazã un bilanț asupra celei mai fecunde
perioade a proiectului științific și editorial de la „ Revue de Psychologie des Peuples “
și, mai apoi, de la „ Ethnopsychologie “,efectuînd o analizã de conținut a 68 de
numere apãrute în intervalul 1959–1975. În acest interval se remarcã pondereaapreciabilã a cercetãrilor imagologice în întregul studiilor etnopsihologice lansateîn revistã, care formeazã peste 1/4 din totalul articolelor publicate (aproape 50 detexte tematice). Dintre acestea, mai bine de 3/4 sunt studii explicit imagologice,
concepute în orizontul conceptual germinativ al celor douã decade. Pe lîngã nume-rele exclusiv imagologice amintite, revista a editat și alte douã numere ce sunt pro-filate în funcție de reperele metodologice ce se cuvin urmãrite. La aceste progreselimpezi puse în evidențã se mai adaugã și publicarea unei bibliografii critice, careinventaria și recenza 25 de titluri din domeniu. Revista a gãzduit, în decursul ani-lor, autoritãți recunoscute, care în țãrile lor au retransmis un impuls revitalizatorcercetãrii etnopsihologice din perspectivã imagologicã. Dacã ar fi sã evocãm cîtevanume semnificative, s-ar cuveni sã îi amintim pe D. Hollander (Olanda),S. Marandon, G. Michaud, J. Romains, J. Nurdin, E. Marc Lipiansky (Franța),O. Klineberg (SUA), A. Earsten, M. Steins (Germania), H. Fischer (Elveția),H. Dyserinck (Belgia), H. Brugmans (Olanda), G. Paladini (Italia).
83

Mai mult, tînãra disciplinã s-a impus ca singura direcție de studii a institu-
tului din Le Hâvre ce s-a dovedit capabilã sã elaboreze și sã structureze un cata-
log actualizat cu lucrãri în aceastã zonã de interes epistemologic. Ilustrînd matu-
rizarea imagologiei, inventarul științific a fost coordonat și publicat în 1971 deS. Marandon și s-a focalizat asupra perioadei postbelice, parcurgînd un spectrufoarte cuprinzãtor (cantitativ, dar și calitativ) de scrieri sociologice și psihologicedin țãri cu tradiție în domeniu, precum Franța, Germania, Anglia, Italia, Elveția,Olanda, Belgia, SUA (Marandon, 1971b).
Analiza vastului material bibliografic a semnalat existența cîtorva tendințe
ce ilustrau dinamica școlii etnopsihologice din Le Hâvre (Iacob, 1996, p. 43). Înprimul rînd, s-au disociat douã modalitãți distincte de a dezvolta un demers ima-gologic: una explicitã , care reunește toate scrierile ce acordã prioritate fenome-
nelor de reprezentare a realitãții, și le operaționalizeazã sui-generis , cu o metodo-
logie specificã; și una implicitã , care se oprește asupra diverselor variabile
socio-culturale ale realitãții investigate, folosindu-se de imaginile despre acearealitate, fãrã ca autorul sã fie conștient de natura imagologicã a studiului sãu orifãrã sã fie preocupat în mod nemijlocit de înțelegerea locului și rolului acestorreprezentãri.
Dacã în general maniera implicitã este mai favorizatã în perioada de înce-
put a proiectului etnopsihologic global (Miroglio, 1971, p. 92), ea este maimodest prezentã în paginile revistei. Altfel spus, se preferã abordarea imagologi-cã explicitã, tendințã cu atît mai pregnantã cu cît ne apropiem de prezent, ceeace atestã o orientare deliberatã cãtre acest mod de cunoaștere a identitãțilorsociale (proporția este, în cadrul revistei, 78% explicit și 22% implicit). Un ase-menea raport sugestiv localizeazã și ilustreazã ceea ce L. Iacob numea: „etapa denaștere și explozie a manierei explicite. Este, credem, proba unui moment de vîrf
(subl.ns.) în istoria imagologiei“ (Iacob, 1996, p. 43).
O altã tendințã importantã evidențiazã cã cele mai frecvente abordãri imago-
logice sunt interesate de structurarea auto și heteroimaginilor etnice , confirmînd
sensul restrîns, tradițional al identitãții imagologiei. Așadar, din 58 de lucrãri ceurmãresc declarat imaginile de sine și ale „celuilalt“, 48 dintre ele (82%) iau îndiscuție ca obiect de studiu diverse popoare, precumpãnitor europene.
Apar suprapuneri contextuale semnificative, astfel încît registrul temporal
(imaginea diacronicã a unui popor) se combinã cu universul actanților ( autorii
imaginii , reprezentați de diferite grupe clasiale, politice, confesionale) sau cu
nivelul produselor culturale (opere literare, memorii, jurnale, corespondențã,periodice, manuale, lucrãri de popularizare) încît rezultatul este unul de marepolicromie.
Cît privește aria popoarelor investigate, deși largã (popoare din toate conti-
nentele), aceasta are ca referințe un nucleu limitat de țãri europene, exprimate
84

mai ales polar, mai frecvent citate fiind cuplurile Franța-Germania, Franța-Anglia
(ibidem , p. 44).
Meritã semnalat cã din punctul de vedere al naturii demersului imagologic,
acesta se orienteazã, cel mai adesea, înspre identificarea unor imagini concrete și
nu înspre domeniul mult mai abstract al teoriei imaginii . Cea din urmã opțiune
va fi revendicatã, pe mai departe prioritar, de școala imaginarului antropologic .
În sfîrșit, din punct de vedere metodologic , se pot reține douã direcții ce se
dezvoltã simultan: pe de o parte preluarea unor metode validate deja de psiholo-gie, sociologie sau antropologie culturalã, iar pe de altã parte strãdaniile de a con-cepe și instrumentaliza o metodologie distinctã, care sã rãspundã specificuluiabordãrii imaginarului colectiv (Brossand, 1968, p. 372), întocmai ca în studiilelui G. Michaud (1971), S. Marandon (1971a, 1971b) și M. Zavalloni (1974).
‰S. Marandon stabilește distincția dintre poporul ce creeazã imaginea (numit
subiect ) și cel despre care se construiește imaginea ( obiectul imaginii ). Astfel, în
registrul Franței ca „subiect“, „obiectele“ sunt: Marea Britanie, Germania,Spania, Belgia, Rusia, T urcia, Italia; iar în registrul Franței ca „obiect“, imagineaeste elaboratã de țãrile deja amintite. Cu o astfel de construcție polarã este pre-zentatã și Germania (Marandon, 1971b, pp. 481–489).
Printre referințele incontestabile ale imagologiei psihologice, ce exerseazã și
o metodologie autonomã, se aflã textul sintetic al lui S. Marandon, „ Caractere și
imagini ale popoarelor “(„Caractères et Images des Peuples “) (1971a), în care
autoarea stabilește o disociere între studiul asupra caracterului național și perso-nalitãții etnice ( dimensiunea obiectivã a identitãții ), pe de o parte, și investigarea
reprezentãrilor acestora la un anumit popor ( dimensiunea subiectivã ), pe de altã
parte. T otodatã, demersul etnopsihologic este focalizat înspre teritoriul imagini-
lorpurtãtoare de portrete etnice, înțelese ca adevãrate „ipoteze asupra realului“
(Zavalloni, 1971a, p. 255), care pot contribui la cunoașterea mai adîncã a datelor
obiective .
Îi datorãm, însã, lui E. Marc Lipiansky (1991) cea mai importantã contri-
buție la afirmarea imagologiei psihologice contemporane. Acesta, cu unelteleunei imagologii mature, construiește în „ Identitatea francezã “(„L’identité fran-
çaise “)un demers riguros ce urmãrește descifrarea rețelelor de imagini angaja-
te în reflectarea identitãții unui popor și a conceptelor de bazã ce o condiționea-zã. Cartea sa ipostaziazã sentimentul de crizã trãit de identitatea francezã, ame-nințatã din interior de fenomenul imigrãrii și din exterior de mondializare, hege-monia americanã, construcția europeanã sau de cãtre „colosul german reunifi-cat“ (Lipiansky, 1991, p. 3). În egalã mãsurã, abordarea etnopsihologului francezsubliniazã faptul cã identitatea etnicã devine o problemã de prim-plan înmomente de reașezãri, de mutații profunde (de tipul șomajului, urbanizãriidezordonate, imigrãrii, violențelor), și este pusã în cauzã, pe de o parte, de cãtre
85

curentele regionaliste (la nivel național) și de cãtre curentele globalizante (pro-
vocarea pieței comune și a unificãrii europene), pe de altã parte ( ibidem , p. 255).
În cadrul demersului sãu, autorul subliniazã cã deși se înscrie într-un complexde factori economici, sociali și politici, identitatea este în primul rînd un fenomen
subiectiv, o imagine de sine, deopotrivã reprezentare și sentiment. Prin urmare,
identitatea etnicã aparține mai puțin cîmpului realitãții „obiective“, cît celui alreprezentãrilor sociale, al mitului și ideologiei ( ibidem , p. 245).
De asemenea, identitatea nu se constituie doar într-o relație autistã cu sine,
ci se articuleazã în confruntare cu alteritatea, iar „celãlalt“ privilegiat, în cazulFranței, este Germania ( ibidem , pp. 105–128).
Prin urmare, identitatea etnicã este precumpãnitor moștenire și memorie, în-
temeindu-se pe valori, simboluri și mituri fondatoare. Mai mult, în teritoriile tema-tice analizate (probleme sociale, trãirea crizei, tensiunea globalizare-regionalizare,memorie colectivã) elementul coagulant îl constituie imaginea construitã de comu-
nitatea naționalã în toate aceste zone problematice, iar studiul auto și hetero -imagi-
nilor, încãrcate de istoricitatea lor, se cuvine sã fie, sugereazã E.M. Lipiansky, calea
de dezvãluire a identitãții etnice.
2.3.2. Imagologia literarã și vocația sa întemeietoare
Cronologic, imagologia literarã s-a lansat cea dintîi în studierea reprezentã-
rilor realitãților social-culturale. Cu rãdãcini încã la sfîrșitul secolului al XIX-lea,uzînd de uneltele proprii comparativismului literar, aceastã direcție de cercetareîși sistematizeazã un discurs coerent începînd cu deceniul șase al secolului XX.Douã școli comparativiste s-au impus în spațiul european: școala francezã , ce se
dezvoltã prin schimburi tematice și conceptuale generoase cu școala de imagolo-gie psihologicã din jurul publicației „ Revue de Psychologie des Peuples “, și școala
germanã , îndeosebi în cadrul Universitãților din Heidelberg și Bayreuth, dar și
prin influența pe care a exercitat-o Centrul din Aachen.
ăcoala germanã și-a edificat un statut de mare autoritate științificã, avînd
ca „focar“ catedra de imagologie literarã a Universitãții din Bayreuth (W . Bader,
J.C. Winter, J. Riesz). Cãutãri încununate în studii penetrante aparțin și luiT . Bleicher, de la Universitatea din Mainz, M. Tietz, de la Universitatea dinBamberg și, în special, K. Heitmann, de la Universitatea din Heidelberg ( apud
Iacob, 1996, p. 47). Celui din urmã îi datorãm prima investigație de amploarededicatã imaginii românilor construitã în afara spațiului cultural autohton(Heitmann, 1985/1995).
În 1980, prestigioasa „ Revistã de Literaturã Comparatã “ dedicã un întreg
numãr tematic imagologiei literare, oferind un diagnostic global în pragul dece-niului al IX-lea asupra evoluției și șanselor de afirmare ale acestui curent în cîm-pul comparativismului literar. Principala constatare ce a rezultat în urma analizei
86

este mutația evidentã petrecutã în substanța studiilor de la preocupãri ce accen-
tueazã descriptivismul la cele ce privilegiazã explicația dinamicii imaginare.
Conform articolului-sintezã redactat de T . Bleicher, publicat în același
numãr al revistei, imaginea „celuilalt “în literatura europeanã a parcurs cîteva
etape majore în materializarea sa: punerea în discuție a imaginii unitare a omu-
lui, succedatã de constituirea unei bipolaritãți între auto-determinare șihetero-determinare, apoi complementarizarea imaginii de sine și diferențiereafațã de imaginea alteritãții, urmatã de relativizarea prin multiplicare și de gene-ralizarea prin corelație (Bleicher, 1980, apud Iacob, 1996, p. 47).
T oate cele 8 studii cuprinse în volumul amintit evocã actualitatea și necesi-
tatea demersului imagologic, fertilizînd terenul ce începea sã dea semne de ste-
rilitate al comparativismului literar.
H. Dyserinck este cel mai important reprezentant al ăcolii din Aachen —
tradus și în limba românã —, iar tipul sãu de analizã urmeazã dominantele școliigermane, încurajînd o abordare multidisciplinarã (Dyserinck, 1981/1986). Întru-cît foarte frecvent studierea imaginilor în literaturã ocolea dialogul cu istoriamentalitãților, cu „sociologia sau istoria generalã, cu psihologia colectivã sau psi-hologia naționalã comparatã“ (Welleck, 1953, p. 3), deși fondul investigãrii ima-ginarului își aflã justificarea și expresia în toate aceste curente, exponentul școliigermane pledeazã tocmai pentru depãșirea limitelor analizei literare ce seoprește la text, ignorînd cadrul cultural și social, și nu ezitã sã critice „ imanen-
tismul “(„W erkimanenz “) deplasat al comparativiștilor. Descriind climatul inte-
lectual în care avea sã se nascã interogația imagologicã, profesorul din Aachen îlamintește pe L.P . Betz, care încã din 1896, în „ Considerații critice despre natura,
sarcinile și însemnãtatea istoriei literare comparate “, invoca necesitatea reorien-
tãrii abordãrii comparative înspre oglindirile bilaterale ale popoarelor în conștiin-ța lor colectivã, înspre modalitãțile în care „s-au privit reciproc națiunile, s-aulãudat și s-au blamat, s-au apropiat și s-au respins“ (Betz, 1896, apud Dyserinck,
1981/1986, p. 208) și îndemna spre întemeierea actului de cunoaștere pe teoriacercetãrii influențelor reciproce.
Imperativele realizãrii unui traseu imagologic în zona comparatismului lite-
rarvizeazã organizarea metodologicã temeinicã și multidisciplinarã — înțelegînd
definitiv cã imagologia pãtrunde în domenii ce depãșesc frontierele rigide aleștiinței literare —, precum și urmãrirea rolului imaginilor în difuzarea și recep-
tarea operelor literare în afara teritoriului cultural originar. T otodatã, este nece-sarã identificarea prezenței imaginilor în critica, istoriografia literarã sau în știin-
ța literarã. În acest registru, parcurgerea manualelor de istorie literarã întrebuin-țate, în multe țãri europene, la învãțarea limbilor strãine, constituie o resursãremarcabilã de imagini inerțiale, stereotipe, oferind surpriza unor „uimitoarereprezentãri mentale (…) despre trãsãturile firii , însușiri naționale…“ (Dyserinck,
1981/1986, p. 202), care îl deturneazã pe cititor de la o privire criticã, invadîndu-l
87

cu nenumãrate „imagini sau miraje neștiințifice“ ( ibidem , p. 203). Autorul amin-
tește rezervorul de clișee asociate reprezentãrilor despre „tînãra“, „dinamica“ șimai plina sensibilitate culturã germanã, în comparație cu cea francezã, spre deo-sebire de „spiritul specific rațional, civilizator și static orientat al francezilor“
(ibidem, p. 203), constructe artificiale, care instituie un clivaj mental semnifica-
tiv între cele douã popoare.
Avansarea pe un traseu metodologic consistent presupune și localizarea
influenței mult mai profunde, deseori subterane, a ansamblului de imagini apãru-
te în spațiul literar asupra diverselor straturi ale societãții și urmãrirea presiuniipe care o exercitã aceste imagini prototip asupra mult mai fluidei și mai angaja-tei vieți politice. În sfîrșit, se cuvine evitatã capcana cãreia i-a cãzut victimãvechea cercetare comparativistã ce a identificat „ caracterul “ fiecãrei literaturi cu
cel mult mai cuprinzãtor dedus din „ psihologia popoarelor “ și se cere asumatã
calea științificã. Prin ce s-ar traduce ea? În primul rînd, prin pãrãsirea unor inte-rogații de genul: „care este firea sau cum s-ar rezuma particularitãțile naționale
ale literaturii germane, franceze ori engleze?“ și reformularea întrebãrii înspre„care sunt calitãțile atribuite din afarã literaturii germane, franceze și engleze?“
(ibidem, p. 205).
Imagologia comparatã își fixeazã, așadar, ca obiectiv surprinderea formelor
de apariție a imaginilor, a modurilor de articulare și acțiune , precum și dezvãlui-
rea rolului imaginilor în stabilirea relațiilor dintre culturi . T otodatã, una dintre
mizele însemnate ale demersului studierii imaginilor în literaturã este tocmaideschiderea cãtre sine și cãtre „celãlalt“. Astfel, „imagologia nu este o partedintr-o gîndire impregnatã de ideologia naționalistã, ci mai curînd contribuie laeliminarea acestor ideologii“ ( ibidem ), revendicîndu-și un rol de prim-plan în
„mai buna înțelegere între grupurile etnice sau naționale“ ( ibidem , p. 206) pe
calea eliminãrii acelor „reprezentãri mentale care îngreuiazã asemenea înțelege-re reciprocã“ ( ibidem ). Urmãrind toate aceste stadii complementare, imagologia
poate sã participe la o cercetare etnopsihologicã modernizatã , eliberatã de povara
ideologiilor naționaliste.
O altã dimensiune evocatã a studierii imaginilor se intereseazã de îngemã-
narea și conținutul auto-imaginilor . Arareori cultivate, reprezentãrile imaginare
despre propria culturã sunt foarte grãitoare în a evidenția specificul culturalnațional, iar conotațiile extraliterare ale cortegiilor de auto-imagini pot aduceluminã într-un spațiu epistemic fluid, în zona a ceea ce va putea deveni mîine „oautenticã științã a însușirilor colective — fie ea denumitã etnopsihologie , fie în alt
mod“ ( ibidem , p. 208).
Spre deosebire de școala germanã, cea francezã s-a orientat îndeosebi înspre
identificarea etnotipurilor și construirea unor portrete etnopsihice , iar principalii
actori ai travaliilor etnopsihologice cu mijloacele imagologiei sunt G. Michaud(1971), profesor la Facultatea de Litere a Universitãții Paris X Nanterre , ce ope-
88

reazã cu o serie de concepte, precum identitate colectivã , mentalitate , caracter
național , personalitate modalã , și colectivul de la Sorbona , coordonat de D.H. Pageux,
care studiazã formarea și dinamica imaginii strãinului în literaturã.
Contribuind semnificativ la structurarea unui discurs imagologic coerent,
G. Michaud va întemeia un „ Laborator de etnopsihologie “ în cadrul „ Centrului de
studiere a civilizațiilor “, iar ideea metodologicã cãlãuzitoare pe care o
împãrtãșește este aceea a eșantionãrii unor produse culturale , precum și a uni-
versului de receptare a operelor . Bizuindu-se pe modelele imagologiei literare,
etnopsihologul francez stabilește un eșantion al autorilor (ales pe temeiul unor
indicatori, precum reprezentativitatea și prestigiul numelor, domeniile abordate,gradul de complexitate stilistic), dar și un eșantion al operelor (format din cel
mult 20–25 de titluri) care creioneazã cel mai fidel profilul unui popor. Alegerease poate face reconstituind, pe baza criteriilor enunțate, cele mai revelatoare cre-ații literare, fie cã sunt romane, cãrți de cãlãtorie, memorii, volume cu conținutistoric. Recurgînd la un astfel de procedeu, se colecționeazã portrete tipice ale
unei comunitãți naționale redactate de personalitãțile culturale ale poporului res-pectiv , pe care G. Michaud le numește etnograme . Suprapuse și privite în adîn-
cime , acestea vor reliefa etnotipul , întemeiat pe elementele comune ale acestor
reprezentãri particulare (Michaud, 1978; Michaud, Lipiansky, 1981).
Noțiunea de eșantion trebuie preluatã cu toate precauțiile de rigoare, cãci
grupul de autori selecționat este neomogen, iar imaginile descoperite nu resti-tuie realitatea identitarã într-un mod univoc. Primejdia care amenințã formula-rea unor concluzii științifice este tocmai tentația elaborãrii unui portret atempo-ral. O condiție de neînlocuit a validitãții portretistice este aceea a multiplei confir-
mãri imaginare din partea unor surse diferite (cel mai adesea se comparã
auto-imaginea , construitã din interiorul propriei culturi cu heteroimaginea ,
modelatã de o reprezentare externã), iar prezența unor similaritãți între celedouã imagini-bilanț pe anumite dimensiuni sugereazã gradul mai mare de veri-dicitate al acestora.
‰Se poate ilustra aceastã normativitate prin compararea imaginii spaniolului rea-
lizatã de doi eseiști celebri: S. de Madariaga (1930/1983) și H. Keyserling(1928/1993). În portretul conturat în 1930 de cãtre S. de Madariaga, spaniolulapãrea ca „pasional“ (de Madariaga, 1930/1983, p. 197), soarta sa era asumatã cuspontaneitate ( ibidem ), cursul vieții se derula natural ,senin (ibidem, p. 204).
Caracterial, imaginea identitarã exprimã o tensiune permanentã: „este dur șiuman, resemnat și rebel“ ( ibidem , p. 196). Improvizator (ibidem , p. 201), acțio-
nînd fãrã a-și îngemãna un proiect prealabil pe care sã-l urmãreascã metodic înfazele îndeplinirii sale, spaniolul animã neașteptat „acele energii adormite“ pecare le „descarcã subit“ ( ibidem , p. 197), întrucît acțiunea sa „tinde sã fie violen-
tã și discontinuã“ ( ibidem ). Nerealist și inconsecvent, lipsit de perseverențã și de
spirit metodic (ibidem ), este solitar , cu un spirit critic anemiat , iar dominanta
mentalitãții sale e pliatã pe tiparul gîndirii arhaice, populare. Spirit aventurier și
89

individualist (ibidem , p. 199), gãsește mai anevoie resurse pentru opere colecti-
ve de amploare ( ibidem , p. 198), rãmînînd în registrul actelor de bravurã perso-
nale proprii unei „naturi rebele“ ( ibidem , p. 199).
Contele baltic H. Keyserling, revendicîndu-și apartenența la o familie de
idei și spirite care se preocupaserã de reprezentãrile realitãților culturale îndiverse spații istorice — autorul îl amintește chiar pe S. de Madariaga, dar și peOrtega Y. Gasset, M. de Unamuno, N. Berdiaev, C.G. Jung, D.R.W . Inge,M. Scheler, L. Frobenius sau A. Maurois —, se lanseazã la sfîrșitul deceniului altreilea într-o adevãratã incursiune imagologicã, privind „componentele Europeidin perspectiva întregului“ (Keyserling, 1928/1993, p. 8). Reținînd aprecierilesale la adresa profilului colectiv al spaniolilor, nu putem sã nu remarcãm nume-roasele similitudini cu cele constatate de contemporanul sãu iberic. Astfel, locui-torul „pustiului“ peninsular este orientat spre fantastic, are la origine ceva „don-quijotesc“ ( ibidem , p. 72). Figura lui Don Quijote e identificatã cu „cel mai înalt
simbol al omului și într-o mãsurã mai mare decît apare Goethe germanilor“ ( ibi-
dem). „Fiecare spaniol e unic și solitar“ ( ibidem ) și acționeazã mînat de „pasiu-
nea pur subiectivã“ ( ibidem ) ce se bizuie pe „patosul unicitãții“ ( ibidem ). „Aici,
continuã H. Keyserling, se impune voința de a trãi personal-pasional și voința deputere“ ( ibidem, p. 73), nu întîmplãtor Spania fiind țara în care „nimic n-a fost
mai popular decît Inchiziția“ ( ibidem ).
Apar și nuanțe diferite fațã de lectura propusã de S. de Madariaga. Spre
exemplu, Spania este privitã ca fiind „în fruntea lumii actuale“ ( ibidem , p. 83) din
perspectivã moralã, pentru cã îi lipsește „snobismul și orice sentiment de infe-rioritate burghez ori chiar slugarnic“ ( ibidem ), iar spaniolul „este culturã eticã
devenitã carne“ ( ibidem ).
Dacã am încerca sã identificãm diferențieri semnificative între cele douã por-
trete zugrãvite din perspectivã emicã, respectiv eticã — pentru a prelua disjuncțialui K.L. Pike (1967) —, putem concluziona cã cele douã etnograme se pot supra-pune în toate registrele esențiale (spontan, pasional, dinamic, individualist, fantast,spirit critic nematurizat, subiectiv), îndreptãțindu-ne sã identificãm cîteva trãsã-turi durabile ale etnotipului , așa cum și l-a imaginat metodologic G. Michaud.
De altfel, schița etnotipului care se clarificã printr-un demers de acest fel se
cere continuu confruntatã cu imaginile ce se adaugã prin evaluãri ulterioare.Rezultã în cele din urmã un portret sau un profil modal care prezintã o valoare
euristicã , situînd contururile finale în limitele unui acord intersubiectiv spontan
cu imaginea sintezã (Radu, 1994b, p. 300).
Pentru a media investigația tipologicã eșantionatã cu reprezentãrile altor
straturi social-culturale, A. Miroglio (1971, pp. 92–93) va propune explicit ca
obiect de cercetare al etnopsihologiei imaginile pe care și le fac popoarele despresine și despre celelalte popoare cu care intrã în relație. Reprezentãri colective de
mare generalitate, ele vor fi numite etnoimagini. Colectarea sistematicã a etnoi-
maginilor urmeazã cursul metodologic consolidat deja în psihologia socialã,
recurgînd la ancheta pe eșantion, analiza de conținut, înregistrarea personalitãți-lor populare dintr-o comunitate, observația coparticipativã, la care sã se asocieze,
90

desigur, studierea produselor culturale semnificative ale unui popor, în maniera
sugeratã de G. Michaud. Prin aceastã completare operaționalã se va putea aduceîn luminã și discursul comun , al mentalitãții acelor grupuri sociale și culturale
care nu acapareazã scena istoriei, dar care îi asigurã din plan secund adevãratavitalitate.
‰Chiar și S. de Madariaga descria mecanismul prin care pe teritoriul conștiinței
comune se produc simplificãri și tipizãri clarificatoare, exprimate cel mai adesea
printr-un dublet antinomic: „perechea schematicã ipocrit -practic ar reprezenta
englezul, perechea clar-licențios , francezul; perseverent -greoi , germanul;
nobil -crud , spaniolul; vulgar -activ , americanul; fals-rafinat , italianul. Ca și cum
chipul fiecãrei națiuni ar fi schematizat în douã trãsãturi fundamentale, nelãsîndsã subziste decît o calitate și un defect“ (de Madariaga, 1930/1983, pp. 153–154).Astfel de imagini stereotipe la adresa alteritãții sunt rãspîndite în toate epocile șiîn toate spațiile culturale. A. Miroglio, pornind de la scrierile lui S. de Madariaga,oferã asemenea portrete schematice, reamintește cum punctualitatea este foar-
te prețuitã de germani și olandezi, fiind nerelevantã la sud-americani sau spa-nioli. Americanii, cu dinamismul și ritmul lor de viațã sufocant, îi apreciazãdrept conservatori pe englezi. Imaginea celor din America Latinã despre engle-
zi e însã diferitã, ei apar mai degrabã inteligenți ,practici , dar înclinați spre eco-
nomie șiegoiști (Miroglio, 1971, pp. 83–84). Aceste diferențe în calificãrile reci-
proce sunt determinate, în primul rînd, de particularitãțile contactelor în con-diții istorice variate. Respingerea sau adversitatea rezultatã în urma unor astfel de
confruntãri, care nu s-a produs doar în registrul cultural, coloreazã specific apre-
cierea „celuilalt“, acentuînd trãsãturile negative ale alteritãții.
Prin aceleași inferențe ale simțului comun s-ar putea afirma, de pildã, cã
englezul este flegmatic , retractil în comportare, dar astfel de clișee simplificatoa-
re — și aproape mereu deformatoare — trebuie corelate cu analiza de tipG. Michaud, care rafineazã și nuanțeazã trãsãturile portretului etnic. Dacã ar fisã ducem pînã la capãt acest exemplu și sã-l citãm pe același S. de Madariaga,imaginea englezului e mult mai expresivã și mai „dezvrãjitã“ de stereotipiilementalitãții comune. Dupã eseistul spaniol, englezul este un om de acțiune , prag-
matic , utilitarist (de Madariaga, 1930/1983, p. 171), deci cu un dezvoltat simț
practic ( ibidem , p. 328). „ Insularitatea “ (ibidem , p. 182) se rãsfrînge în psiholo-
gia poporului englez prin autovalorizare și izolare (ibidem ).T endința flegmaticã
(ibidem , p. 187) a profilului sãu etnopsihologic este rezultatul autocontrolului și
disciplinãrii (ibidem , p. 170), care „subordoneazã gîndirea acțiunii“ ( ibidem ,
p. 171). Englezul este un om al ierarhiei (ibidem , p. 181), care combinã „vocația
organizãrii spontane (…) cu empirismul și spiritul de continuitate“ ( ibidem ,
p. 181), devenind un om al tradiției, o adevãratã „arhivã vie“ ( ibidem ) a tuturor
travaliilor trecute, și „deschisã acțiunilor prezente“ ( ibidem ).
Constituind un demers fertil al studierii imaginarului identitar, imagologia
literarã a dobîndit o pondere tot mai însemnatã în cîmpul comparativismului lite-rar, construind un exercițiu de cunoaștere care depãșește teritoriul investigației
91

pur literare, fiind deschisã colaborãrii cu celelalte științe socio-umane interesate
de structurarea dialogului intercultural.
2.3.3. Imagologia antropologicã
Constituit ca o adevãratã arheologie a mitologicului în deceniile șase și șapte
ale secolului XX, studiul imaginarului mitic, avîndu-l ca precursor peÉ. Durkheim (1912/1995), cu ale sale „ Forme elementare ale vieții religioase “, se
impune definitiv prin scrierile lui C. Lévi-Strauss (1962/1970, 1973/1978) șiG. Bachelard (1942/1998a, 1943/1997, 1948/1998b). Deși radical diferite stilistic,îmbinînd „rigoarea analiticã“ a primului cu „plasticitatea poeticã a celuilalt“(Girardet, 1986/1997, p. 9), exercițiile metodologice combinate al amîndurora vorinaugura un nou ghid de explorare al teritoriilor imaginare. Demersul în cares-au angajat cei doi deschizãtori de drumuri în studierea antropologicã a subiec-tivitãții sociale ocolea, cel mai adesea, situarea în istorie și extrãgea configurațiiimaginare atemporale.
Un discurs -sintezã de mare rigoare, care va lãrgi cadrul conceptual și va
consacra imagologia antropologicã, aparține profesorului Universitãții dinGrenoble, G. Durand. Conducãtor al Centrului universitar din Chambéry, cerce-tãtorul francez, spirit catalizator, va oferi în lucrarea sa „ Structurile antropologi-
ce ale imaginarului “ („Les structures anthropologique de l’imaginaire “) o pildui-
toare reconfirmare a maturizãrii hermeneuticii antropologice (Durand,1969/1977). Deși pãstreazã perspectiva anistoricã, studiul recurge la metodacomparativã pentru a-și întemeia judecãțile, stabilindu-se pe un teren ferm alabordãrii pragmatice. T otodatã, în prima parte a lucrãrii, devenim martorii acti-vãrii „ mecanismelor tãinuite (subl.ns.) ce pun în mișcare acest oaspete prezent
printre noi, deși nimeni nu s-a gîndit sã-l invite la dezbaterile noastre: spiritul
uman “ (Lévi–Strauss, 1973/1978, p. 87).
Profesorul francez surprinde tendința gîndirii occidentale de a „devaloriza
ontologic imaginea și psihologia funcției imaginației, meșterã în ale erorii și falsi-
tãții“ (Durand, 1969/1977, p. 24). T ot acest curent de idei raționalizator, ce pleacã
de la școala socraticã, trece prin augustianism, scolasticã, cartezianism și secolulluminilor pînã la E.C. Alain, L. Lévy-Bruhl sau P . Valéry, urmãrește inhibareapuseurilor imaginative. Cel mai adesea imaginația a fost privitã de psihologi ca unspațiu pur reflectoriu, golit de vitalitate, alcãtuit din imagini remanente sau con-secutive. Pe acest teren se va impune asociaționismul , care va renunța la tiparul
imobil al percepției ce transformã imaginea într-o simplã copie a lucrurilorobiective și va distinge o serie de conexiuni imaginative registrul conștient.Eforturile asociaționiștilor de a depãși impasul creat de perpetuarea unor viziunistatice nu s-a soldat însã cu rezultate pe mãsurã, imaginația continuînd a fi redu-sã la un „puzzle static și plat, iar imaginea la un amestec foarte echivoc la jumã-tatea drumului între soliditatea senzației și puritatea ideii“ ( ibidem , p. 25).
92

Istoria recunoașterii rolului imaginarului în gîndire a fost controversatã.
F ãcînd un pas înainte, H. Bergson admite o dinamicã și o autonomie proprie aimaginarului, care, însã, transformîndu-se în memorie, decade într-un fel de„subaltern sau un socotitor al existenței“ (Bergson, 1945, p. 65). Operînd cumetoda fenomenologicã, J.P . Sartre (1940, 1950), în lucrãrile sale de referințã dinaceastã zonã problematicã, „ Imaginarul “(„L’imaginaire “)și „Imaginația “
(„L’imagination “), enunțã teza sãrãcirii gîndirii prin imagine (1940, p. 82). Dupã
gînditorul existențialist francez, imaginea ar fi caracterizatã prin urmãtoarele trã-sãturi: este transcendentã ( ibidem , p. 16), obiectul imaginat e imediat reprezen-
tat, spre deosebire de cel perceput, care se configureazã în cîmpul conștiințeiprin „aproximații și luãri succesive de contact“ ( ibidem , p. 20), iar conștiința ima-
ginativã „își pune obiectul ca un neant“ ( ibidem , p. 27); a nu fi ar deveni, așadar,
categoria imaginii. Prin urmare, analiza imaginarului ar conduce la „o cunoașteredezamãgitã, o sãrãcire esențialã “ (ibidem , p. 28). Neajunsul psihologiei imagi-
nației provine, probabil, dintr-un halou semantic exagerat, care a preluat fãrã dis-
cernãmînt aparatul conceptual al asociaționiștilor, identificînd imaginea cucuvîntul.
T oate aceste teorii au eșuat în dezvãluirea vitalitãții și independenței imagi-
narului și pentru cã au ignorat imensul rezervor simbolic ce însoțește și hrãnește
imaginile. C.G. Jung, J. Piaget și G. Bachelard au înțeles rolul acestui resursesimbolice vitale. Dezvoltînd sugestia lui M. Pradines (1946, II, p. 160), conformcãreia adevãratul conținut al gîndirii îl constituie orînduirea imaginilor ,
C.G. Jung, în continuarea modelului psihanalitic, considerã cã orice gîndire seîntemeiazã pe arhetipuri — imagini de mare generalitate —, operatori mentali de
profunzime care conferã, în mod inconștient, „un înțeles structurant“ (Jung,1950/1995, p. 479). Esențiale, imaginile primordiale pot fi interpretate fie ca pre-
cipitate mnemice sau engrame , apãrînd ca „o formã tipicã fundamentalã a unei
anume trãsãturi sufletești, continuu repetate“ ( ibidem , p. 478), fie ca motive
mitologice, manifestîndu-se într-o manierã „permanent activã și neîncetat reîn-noitã“ ( ibidem ). Pe aceastã cale se modeleazã ingredientele vitale ale îngemãnã-
rii conștientului colectiv printr-o serie de conținuturi ce grupeazã „conexiunimitologice, motive și imagini care pot apãrea oricînd și oriunde, dincolo de oricemigrație sau tradiție istoricã“ ( ibidem , p. 486).
ăi J. Piaget, în urma unor studii de psihologie aplicatã, subliniazã „coerența
funcționalã a gîndirii simbolice și a sensului conceptual“ (Piaget, 1945, p. 172),ajungînd la concluzia unei comunicãri și solidarizãri a formelor reprezentãrii.
T otodatã, „cuvîntul imaginație desemneazã (…) o producție mentalã a
reprezentãrilor sensibile, distinctã de percepția senzorialã a realitãților concreteși de conceptualizarea ideilor abstracte“ (Wunenburger, 1991, p. 3), angrenînd otriadã conceptualã: percepție, imaginație, conceptualizare ce depãșește viziunea
limitativã a lui J.P . Sartre (1940), care deși a înțeles caracterul intențional al ima-
93

ginii, diferențiind-o de procesul psihic primar perceptiv, a considerat imaginea o
formã de cunoaștere degradatã. G. Bachelard (1943/1997, p. 9) își expune punc-tul de vedere asupra simbolismului imaginar, întemeindu-l pe douã principii,însușite și de G. Durand: imaginarul și imaginația hrãnesc o dinamicã specialã ,
cu un tip de dinamism organizator ce contribuie la omogenizarea reprezentãri-lor, iar imaginea este însoțitã de o dimensiune simbolicã .
Într-un astfel de cadru de înțelegere simbolul se desparte de domeniul
semiologiei, apropiindu-se de cîmpul „unei semantici speciale <care> (…)posedã (…) mai mult decît un sens artificial atribuit, dar deține o putere de rãsu-net esențialã și spontanã“ (Bachelard, 1957, p. 6). Din aceastã definiție a simbo-lului rezultã douã consecințe importante: în primul rînd, evidențierea caracteru-
lui pluridimensional al lumii simbolice și, în al doilea rînd, plasarea simbolismu-
lui într-o anterioritate cronologicã și ontologicã în raport cu orice semnificație
audio-vizualã (Durand, 1969/1977, p. 36). O asemenea opțiune îl îndemna peantropologul francez sã se situeze într-o perspectivã simbolicã atunci cînd se lan-seazã în descifrarea arhetipurilor fundamentale ale imaginației. De altfel, psiho-logia patologicã a lui E. Minkowski (1966), pregãtitã încã de perspectiva herde-rianã a romantismului german ori suprarealismul ilustrat de H. Breton, dovediseimperialismul simbolic al copilãriei sau al universului mental al primitivului, iaravansarea spre vîrsta adultã și spre civilizație aducea cu sine o „îngustare“ și o„refulare progresivã“ a sensului metaforelor (Durand, 1969/1977, p. 37), îngemã-nînd, astfel, o poziție comprehensivã opusã fațã de cea a lui J.P . Sartre (1950,p. 46) a imaginii ca umbrã , ca gîndire sãrãcitã.
Dar cum comunicã și se împletesc simbolurile? G. Durand (1969/1977,
p. 38) va propune termenul de „ constelații simbolice “, înlocuindu-l pe cel de „lanț
simbolic“, folosit de lingviști. T erminologia i-a fost sugeratã de antropologul A.Leroi-Gourhan (1958, p. 308), care opereazã cu noțiunea de „ pachete simbolice “,
ce exprimã reunirea iconograficã a simbolurilor, și de conceptul „ roi de imagini “,
aparținîndu-i lui J. Soustele (1940, apud Durand, 1969/1977, p. 38), care desem-
neazã acel nucleu imaginar organizat ce regleazã povestirea miticã, reluînd sin-tagma mai timpurie a lui H. T aine „polipi de imagini“ (T aine, 1888, ibidem ).
O autenticã înțelegere a imaginarului nu se poate dobîndi decît urmînd tra-
seul antropologic , „în care reprezentarea obiectului se lasã asimilatã și modelatã
de imperativele impulsionale ale subiectului, și în care reciproc (…) reprezentã-rile subiective se explicã prin acomodãrile anterioare ale subiectului la mediulobiectiv“ ( ibidem , pp. 48–49). Pe aceastã cale și urmãrind influența dublei deter-
minãri, autorul francez va contura constelațiile mitologice esențiale, ce se consti-
tuie în jurul aceluiași nucleu central. Rezumînd acest traseu , putem aprecia cã el
cuprinde douã etape. În primul rînd, se impune parcursã o etapã constitutivã ,
care vizeazã identificarea și individualizarea constelațiilor mitologice. În interio-rul acestor ansambluri coagulate în jurul nucleului întemeietor trebuie izolate și
94

localizate rețelele de corelații existente, cãutînd constantele și raporturile stabi-
le. Mai apoi este necesarã și o etapã analiticã , în care demersul comprehensiv
urmãrește extragerea structurilor fundamentale ale realitãții mitice, construitepornind de la schemele ordonatoare, interferînd în jurul arhetipurilor.
T erminologia instrumentalizatã în proiectul de investigare antropologicã a
imaginarului la G. Durand poate fi schițatã într-o formulã concentratã ca în figu-
ra nr. 1 .
Sã rezumãm înțelesul conceptelor angrenate în acest traseu al cunoașterii
imaginarului, conform perspectivei antropologului francez. Astfel, schema este
consideratã „generalizarea dinamicã și afectivã a imaginii“ ( ibidem , p. 72), consti-
tuind „factivitatea și non-substantivitatea generalã a imaginarului“ ( ibidem ). S-ar
identifica cu ceea ce J. Piaget (1951, p. 178) numește „simbol funcțional“,G. Bachelard (1948/1998b, p. 264) „imagine dinamicã“ sau ceea ce P . Chaunu(1988, p. 230) desemneazã drept operator al mentalitãților. Gesturile, diferențiate
în scheme, în contact cu mediul bivalent (social, natural) genereazã o entitatesupraordonatã, mai generalã și mai complexã, arhetipurile . Conceptul a fost împru-
95 diurn nocturn
REGIMURI STRUCTUR À …….. STRUCTUR À
Mit povestire … Mit … Mit
“constela êie
de
i m a g i n i ”
Arhetip IMAGINAR = substan êa esenêialÁ
a ansamblului
procese ra êionale
Social Mediul Natural „pot schimba «scenariul» mitic“

gesturi
forma particular Á
Schema Simbol
din punct de vedere
al gradului de complexitate / generalitate
circuit al imaginarului
Figura nr. 1 Traseul antropologic al imaginarului la G. Durand (1969/1977)

mutat de C.G. Jung de la istoricul J. Burckhardt ( apud Jung, 1950/1997, p. 477) și
reprezintã „substantificãrile schemelor“ (Durand, 1969/1977, p. 72), o reunire aimaginilor primordiale, ale engramelor avînd un caracter colectiv (Jung, 1950/1997,p. 486), însușite printr-o dublã combustie, naturalã și spiritualã, deci socialã. Ideileau un tipar afectiv-reprezentativ — chiar acest motiv arhetipal — care explicã de ceraționalismele și pragmatismul științific „nu scapã niciodatã pe deplin de haloulimaginar“ (Durand, 1969/1977, p. 73) și care lãmurește de ce oricare sistem rațio-nal e însoțit de propriile fantasme. Arhetipurile reprezintã, așadar, cîmpul de întîl-nire între imaginar și procesele raționale. C. Baudouin (1950, p. 191) a insistat asu-pra acestui raport dual, indicînd douã tipuri de conexiuni posibile, redate în figura
nr. 2: fie cea care grupeazã mai multe imagini (i
1, i2, i3) într-o idee (I), fie cea prin
care o imagine (i) angajeazã mai multe idei (I1, I2, I3).
Nota distinctivã a arhetipurilor, conform lui C.G. Jung (1950/1997, p. 481),
îl constituie „felul <lor> mereu același“, marea lor stabilitate. Dar arhetipurile
sunt ilustrate prin „imagini foarte diferențiate de cãtre culturi și în care maimulte serii de scheme vin sã se întrepãtrundã“ (Durand, 1969/1977, p. 74). Astfelpoate fi identificat simbolul , care e o formã particularã și inferioarã a schemei. De
asemenea, mitul , în vocabularul utilizat de G. Durand, depãșește înțelesul acor-
dat de etnologi și devine un sistem dinamic ce reunește un ansamblu ordonat desimboluri, scheme și arhetipuri care „sub impulsul unei scheme tinde sã se rea-
lizeze ca povestire “ (ibidem , p. 75). În mit se alãturã palierele imaginare cu cele
raționale: „simbolurile se transformã în cuvinte și arhetipurile în idei“ ( ibidem ).
Mitul reprezintã germenele mobilizator al doctrinelor religioase, sistemelor filo-sofice sau povestirilor istorice și legendare, iar povestirea e transferatã imagina-
rului prin constelațiile de imagini . Un izomorfism al schemelor, arhetipurilor și
96idei = palierul ra êional
I1 I I2 I3
i1 i i2 i3
imagini = palierul imaginar
Figura nr. 2 Conexiuni poten êiale între imagini æi idei ( apud Baudouin, 1950, p. 191)

simbolurilor în cadrul sistemelor mitice configureazã structurile , entitãți de mare
generalitate și complexitate, caracterizate, de asemenea, printr-o stabilitate deo-sebitã.
În sfîrșit, grupãri de structuri învecinate vor elabora entitatea cea mai com-
plexã, regimul imaginilor. Exprimate polar, regimurile diurne sau nocturne vor sta
la baza tuturor clarificãrilor imaginare și, deci, a orientãrii în palierele izotopiceale imaginilor ( ibidem , pp. 536–537).
Rezumînd, pornind de la o succesiune a schemelor, arhetipurile și simbo-
lurile se exprimã în mit, înțeles ca povestire , în care simbolurile sunt „traduse“
prin cuvinte, iar arhetipurile prin idei; arhetipul constituie o matrice mentalãuniversalã; simbolul este individualizant și fluctuant; iar schema se exprimãprintr-o generalizare dinamicã și afectivã a imaginii. Cele mai persistente arheti-puri sunt: „cerul“, „piscul“, „ziua“-„noaptea“, „ciclul lunar“, „negru“-„alb“,„centrul“, „insula“, „caverna“, „sînul matern“, „laptele“, „arborele“.
‰Alte sistematizãri arhetipale binecunoscute aparțin lui C.G. Jung (1950/1997,
p. 482), ce discrimineazã între anima = principiu feminin prezent în
inconștientul masculin și animus = principiu masculin al inconștientului femi-
nin; sau G. Bachelard (1942/1998a, 1943/1997, 1948/1998b, 1957), care porneșteîn construcția sa de la cei patru hormoni ai imaginației pe care cunoașterea
umanã i-a „așezat la temelia tuturor lucrurilor“ (Bachelard, 1948/1998b, p. 5),identificați cu cele patru elemente naturale: aerul, focul, apa, pãmîntul.
Schemele pe care se articuleazã scenariul imaginar pot fi: ascensiunea,
mișcarea circularã sau ciclicã, cãderea, iar simbolurile reprezintã liantul scena-riului și sunt de extremã generalitate.
‰Dacã ar fi sã prezentãm cîteva ilustrãri sugestive ale legãturilor arhetip, schemã,
simbol, putem evoca arhetipul piscului sau al conducãtorului , cãrora le corespund
schemele înãlțãrii, iar simbolurile „de construcție“ sunt muntele, capul, fruntea;dupã cum arhetipului cer îi corespunde, de asemenea, o schemã ascensionalã și
simboluri precum treaptã, sãgeatã, aripã (Durand, 1969/1977, pp. 72, 74).
În jurul schemelor se articuleazã structurile, înțelese ca tipare normative de
mare stabilitate, asociate mentalitãților duratei lungi braudeliene, ce ordoneazãreprezentãrile colective, dau coerențã viziunilor asupra lumii, situeazã în istoriedestinul unei societãți. „Lungi plaje de imobilitate“ (Le Roy Ladurie, 1980,p. 150), structurile imaginarului pot fi grupate în mari ansambluri durabile.L. Boia (1998b/2000, pp. 29–35) selecteazã opt ansambluri majore sau structuri
arhetipale conturate la nivelul imaginarului , grupate la nivelul fiecãrei societãți în
dozaje diferite: conștiința unei realitãți transcendente , prin invocarea prezenței
unui domeniu supranatural, ce este de nedespãrțit de condiția umanã; dublul
moartea -viața de apoi , care hrãnește motivele recurente ale reîncarnãrii sau
97

metempsihozei; alteritatea , ce exprimã raportul tensionat dintre „noi“ și „cei-
lalți“; unitatea , animatã de imperativul coerenței; veșnica reîntoarcere , care pro-
duce un recurs la origini prin intermediul miturilor fondatoare, de genul „Vîrsteide Aur“ sau al miturilor întemeietoare; sondarea viitorului , cu toate speciile de
utopii; evaziunea , care propune refuzul condiției umane și al istoriei, cu speciile
milenarismelor; și, în sfîrșit, lupta contrariilor , care exprimã polarizarea imagina-
rului.
Anunțat de strãdania lui R. Barthes — ce lansase în 1957 celebrele sale
„Mitologii “, prin care concepea un „studiu diacronic al miturilor, fie cã le supu-
nem unor retrospecții (și atunci se pun bazele unei mitologii istorice), fie cãurmãrim unele mituri din trecut pînã la forma lor actualã (și atunci facem o isto-rie prospectivã)“ (Barthes, 1957/1997, c4) —, demersul lui G. Durand, pringeneroasa ofertã conceptualã și metodologicã de explorare a imaginarului, vaoferi o punte temeinicã cãtre celelalte proiecte de investigare a mentalului colec-tiv, grãbind și instituționalizarea unei noi direcții: imagologia istoricã. Chiar dacãîntr-o manierã nerevendicatã, multe dintre achizițiile conceptuale ale hermeneu-ticii antropologice, pe care G. Durand le-a rafinat într-un studiu ulterior(Durand, 1994/1999), vor alimenta substanța cercetãrilor în disciplinele preocu-pate de investigarea imaginarului identitar. Astfel, raportarea la dezbaterea inau-guratã în spațiul antropologiei va deveni curînd roditoare în cîmpul istoriei men-talitãților și al psihologiei sociale.
2.3.4. Imagologia istoricã
2.3.4.1. Particularizarea demersului antropologic în cîmpul istorieiA particulariza traseul antropologic al lecturii imaginarului echivaleazã cu
a-l scoate din atemporalitate și a-l aduce în istorie. Mediul social, prezent margi-nal în structura traseului antropologic la G. Durand, va privilegia activarea anu-mitor scenarii imaginare, însuflețindu-le cu constelații mitologice bine delimita-
te, impuse de ideile forțã ale prezentului (Miroglio, 1971, p. 27). Încã de la
sfîrșitul secolului al XIX-lea A. Fouillée teoretizase în „ Mișcarea idealistã și reac-
ția contra științei pozitive “(„Le mouvement idéaliste et la réaction contre la scien-
ce positive “)impactul universului mental asupra socialului, indicînd „cum în fie-
care idee sãlãșluiește o putere care e realizatã în proporția în care ea își concepeclar și dorește propria realizare“ (Fouillée, 1896 apud Antohi, 1991, p. 42).
Cel care definește la începutul secolului XX pentru întîia datã conceptul de
mit istoric este G. Sorel, în volumul sãu „ Reflexii asupra violenței “(„Reflexions
sur la violence “),descriind mecanismul prin care „oamenii ce participã la mari-
le mișcãri sociale își reprezintã acțiunea lor viitoare sub formã de imagini debãtãlii asigurînd triumful cauzei lor“ (Sorel, 1908, ibidem, p. 43). T oate aceste
construcții imaginare sînt numite de gînditorul francez mituri și le este atribui-tã o covîrșitoare importanțã în metabolismul istoriei. Puterea și expansiunea
98

mitului în organismul social e explicabilã și prin trãsãturile sale: el este „la bazã,
identic cu convingerile unui grup, fiind expresia acestor convingeri în limbajulmișcãrii“ ( ibidem ), ceea ce-l face inanalizabil în pãrți care ar putea fi pe planul
descrierilor. Mitul istoric îmbinã palierul rațional cu cel imaginar, fapt dovedit despeciile miturilor revoluționare, care travestesc în acțiunea lor numeroase nebu-loase mentale de facturã religioasã.
Ideile-forțã și miturile istorice nu sunt numai substanțializãri ale unui anu-
mit context istoric, cucerindu-și o subtilã și uneori tardiv înțeleasã — de istorici— autonomie; ele se pot întoarce asupra societãții însãși, transfigurînd-o.Utopiile sunt un astfel de exemplu, ele „cîștigã în <realitate> în mãsura în care
(…) se înscriu în cîmpul de așteptãri ale unei epoci și ale unui grup social, și maiales în mãsura în care se impun ca idei-ghid și idei-forțã care orienteazã și mobi-lizeazã speranțele și solicitã energiile colective“ (Baczko, 1984, p. 147).
Contabilizînd toate aceste achiziții conceptuale, R. Girardet (1986/1997)
le va îmbina cu reperele metodologice oferite de G. Durand, realizînd o sinte-zã referențialã în „ Mituri și mitologii politice “. Parcurgînd itinerarul gîndirii
social-politice din ultimele douã secole, profesorul „ Institutului de Studii
Politice de la Sorbona “ remarcã prezența unei constante neîncrederi în imagi-
nar, prin privilegierea edificiilor teoretic-explicative pur raționale. Arareori ana-liza și înțelegerea retrospectivã coboarã spre „adâncurile secrete ale puteriloronirice“ ( ibidem , p. 1), iar atunci cînd dã curs acestei provocãri ea se vede alun-
gatã „într-o zonã de umbrã în care foarte puțini se hotãrãsc sã pãtrundã“ ( ibi-
dem). R. Girardet nu ezitã sã se aventureze spre acest tãrîm misterios, îndem-
nat mai cu seamã de explozia mitologicã ce însoțește marile mutații politice șisociale declanșate de modernitate. De altfel, prima constatare ce se impuneeste chiar aceea care dovedește cã în epocile de fracturã istoricã procesul mito-
genetic dobîndește o efuziune impresionantã. Caracteristica a fost surprinsã la
începutul deceniului al optulea al secolului XX de cãtre sociologul R. Bastide(1972, p. 137), care amintea prezența copleșitoare a unui imaginar latent cerupe zãgazurile instituționale, deci raționale, atunci cînd se produce clivajulsocial.
‰Semnalînd aceastã tendințã, R. Girardet zugrãvește plastic invazia imaginarului
în epocile de tulburare socialã: „E la fel ca în cazul marilor zguduiri tectonice,care pot face sã țîșneascã gheizerele, cascadele tumultoase, izvoarele învolbura-te. Aceastã erupție imediatã nu se poate totuși explica decît prin existența unorpînze de apã subterane. Prezente în relief, sub covorul vegetal, acestea erauascunse privirilor. A trebuit sã se rupã stratul mineral pentru a putea fi elibera-te cu toatã forța, în toatã intensitatea lor. Zguduirile mediului istoric au acelașirol ca și fisurãrile tectonice: lor li se datorește aceastã țîșnire impetuoasã a ener-giilor, pînã atunci subiacente, ieșite din adîncurile imaginarului mitologic“(Girardet, 1986/1997, p. 149).
99

Așadar, miturile pot fi calificate drept reacții expresive asumate de cãtre
mentalul colectiv ce rãspund tensiunilor, dezechilibrelor sau rupturilor unei socie-tãți, devenind adevãrate „ecrane pe care se proiecteazã angoasele colective “
(Bastide, 1972, p. 129).
Cele patru mari ansambluri mitologice pe care le identificã R. Girardet,
urmãrind dinamica realitãții franceze postrevoluționare, și care exprimã tocmaimecanismul dialogului tensionat context istoric-imaginar sunt: mitul Conspira-
ției, mitul Vîrstei de aur ; mitul Unitãții și mitul Salvatorului . Astfel, denunțarea
unei obscure și insidioase acțiuni din umbrã a forțelor malefice a pregãtit, înmentalul colectiv, terenul construirii mitului Conspirației , inadecvãrile și
amețitoarea mobilitate socialã, dar și valoricã, ce amenința stabilitatea reperelornormative tradiționale, generatã de prefacerile istorice atît de radicale din ulti-mele douã secole au alimentat nostalgia ce însuflețea mitul Vîrstei de aur , expan-
siunea pozitivismului pe plan științific, a liberalismului în cîmpul politic și a indi-vidualismului în plan etic a readus fiorul restaurativ al mitului Unitãții , dupã cum
crizele de proporții și sporirea incertitudinii au fãcut loc soluțiilor mesianice,proprii mitului Salvatorului .
Mitul devine în toate aceste cazuri o credințã coerentã și completã , iar sin-
gura lui legitimitate rãmîne propria dezvoltare înspre înstãpînirea spiritelor vre-mii. T otodatã, mitul este un ansamblu structural omogen și stabil . Dacã interpre-
tãrile rolurilor specifice unor mituri sunt diferite, scenariile sau operatorii men-
tali care le mobilizeazã se caracterizeazã prin constanțã și pregnanțã. Cãci la oanalizã atentã, elementele durabile pot face obiectul unor distincții multi-nivela-
re, deopotrivã în zona limbajului, a imaginilor și simbolurilor sau a registruluiafectiv.
O incursiune în imaginarul mitologic se impune sã porneascã de la consoli-
darea conceptului pe toate aceste paliere alternative. T ermenul de mit suportã cel
puțin trei accepții distincte. În primul rînd, din perspectiva antropologicã și a isto-
riei religiilor , „mitul relateazã o întîmplare sacrã, care s-a petrecut la începuturile
timpului, ab initio “ (Eliade, 1957b/1993, p. 83). Mitul este produsul unei narațiuni
esențiale asumate de mentalul colectiv care descrie cum s-a nãscut o realitate, fiecã e vorba de o „realitate totalã, Cosmosul, ori o parte a acesteia — o insulã, o spe-cie vegetalã, o comportare umanã, o instituție“ ( ibidem , p. 85). Așadar, mitul devi-
ne „povestea a ceea ce s-a petrecut in illo tempore (…), este legat de ontologie,
pentru cã nu vorbește decît de realitãți, de ceea ce s-a petrecut cu adevãrat , de
ceea ce s-a manifestat din plin“ ( ibidem , p. 84). Prin urmare, conform acestei
accepțiuni, mitul este o povestire originarã, cu rol explicativ , echivalînd cu dezvã-
luirea unui mister vital pentru comunitatea care și-l integreazã.
În al doilea rînd, dupã R. Barthes (1957/1997), dar și dupã A. Sauvy (1965)
ori R. Ruyer (1972), mitul este mistificare : „iluzie, fantasmã sau camuflaj, mitul
altereazã datele observației experimentale și contrazice regulile raționamentului
100

logic; se interpune ca un ecran între adevãrul faptelor și exigențele cunoașterii“
(Girardet, 1986/1997, p. 4).
În sfîrșit, dupã G. Sorel, mitul este, cum am menționat în debutul capitolu-
lui de fațã, o forțã mobilizatoare , un ansamblu de imagini motrice care are un rol
incitator asupra energiei sociale astfel „trezite“.
R. Girardet, plecînd de la obstacolul acestor deja încetãțenite interpretãri
alternative ale conceptului, propune îmbinarea celor trei perspective, care nu seexclud total, de vreme ce mitul este și fabulație, are și o funcție explicativã, dar șiun rol angajant, iar mitul politic se dezvoltã, complementar, pe toate cele treidimensiuni. Pentru ca explorarea în lumea imaginarului mitologic sã nu se rãtã-ceascã pe cãrãri secundare, autorul sugereazã necesitatea înțelegerii prealabile acîtorva trãsãturi principale ale mitului politic, îndeosebi a naturii active a mitu-lui, ce se organizeazã într-o dinamicã a imaginilor . Analogia ce poate fi stabilitã
în chip legitim este cea între demersul mitic și vis , cãci, asemenea visului, mitul
nu poate fi delimitat precis, închis înlãuntrul unor granițe ferme decît printr-ooperație de conceptualizare, inevitabil reducționistã și falsificatoare, care oferãdoar „o versiune rãtãcitã, mutilatã, amputatã a bogãției și complexitãții sale“ ( ibi-
dem, p. 5). Principiile analizei carteziene atît de influente în canonul pozitivist,
precum cele ale descompunerii, divizãrii în segmente independente și inventa-rierii nu-și au locul în cîmpul realitãții mitice: „Nu existã o limitã în analiza miti-cã, o unitate secretã care poate fi înțeleasã în urma unei acțiuni de fãrîmițare.T emele se dubleazã la infinit, credem cã au fost despãrțite unele de altele și cãpot fi menținute separat doar pentru a constata cã se reunesc din pricina unorafinitãți neprevãzute“ (Lévi-Strauss, 1971, p. 128). Miturile politice ale societãți-lor prezente devin, astfel, asemeni miturilor sacre ale societãților tradiționale,entitãți sociale caracterizate de aceeași fluiditate, de prezența unor rețele simbo-lice ramificate, împletite subteran. Întocmai ca mitul religios, și cel politic estepolimorf , cãci o anumitã „serie de imagini onirice poate fi vehiculatã de mituri în
aparențã dintre cele mai diverse“ (Girardet, 1986/1997, p. 6), activînd o semanti-cã multiplã. T otodatã, fiecare mit genereazã o anumitã logicã internã a discursu-
luisãu. Întocmai ca imaginea viselor noastre care cãlãtoresc într-un registru aso-
ciativ limitat, afinitãțile de asociere ale imaginarului social apeleazã la un numãrrelativ restrîns de formule. Aceste adevãrate rețele relaționale ascunse vederiicomune ordoneazã și asigurã coerența discursului mitic și se exprimã prin suc-
cesiuni și asocieri de imagini , integrate într-un sistem cu o sintaxã specificã
(Lévi-Strauss, 1971, p. 99). Elementele povestirii sunt astfel grupate în serii ceîntrețin asociații constante și durabile. Bunãoarã, motivul Salvatorului apare aso-
ciat simbolurilor purificãrii („eroul“ mîntuitor elibereazã, frînge lanțurile „rãu-
lui“, zdrobește „monștrii“), luminii („aur“, „soare“ urcînd pe cer, „strãlucirea“
privirii) și verticalului („spada“, „sceptrul“, „arborele secular“, „muntele
sacru“), dupã cum tema Conspirației e asociatã unei simbolistici degenerative
101

(„complotistul“ trãiește într-o lume a „murdãriei“, se tîrãște, se ascunde și
„acționeazã pe la spate“, „vîscos“ și „tentacular“, rãspîndește „otrava și infecția“)(apud Girardet, 1986/1997, p. 8).
Prin urmare, discursul mitic se dezvoltã, pe baza unui codce intrã în registrul
permanențelor. Decriptarea sa se poate obține numai prin aplicarea unei grile delecturã care poate sã scoatã la ivealã sintaxe asociative ale afinitãților relaționale în
plan simbolic. Dezvoltînd o investigație care are numeroase puncte de întîlnire cumetoda antropologicã — pe linia C. Lévi-Strauss, G. Bachelard, G. Durand —,R. Girardet construiește constelațiile mitologice dominante — echivalentul primeietape din traseul antropologic evidențiat de G. Durand —, identificã structurile salefundamentale — parcurgînd și etapa secundã a acelui traseu comprehensiv —, darduce demersul mai departe, însuflețind aceste mari ansambluri imaginare cu pul-sul temporalitãții , al unei istorii vibrînde. Prin urmare, „apelul la istorie, sublinia-
zã R. Girardet, apare cu atît mai legitim cu cît studiul imaginarului mitologic este,într-adevãr, prea des închis în formularea unei tematici abstracte, scutitã de oriceapreciere referitoare la circumstanțã și loc“ ( ibidem , p. 11).
N. Cohn (1957/1983), S.O. Lesser (1957) și E. Erikson (1968/1972) exersa-
serã cu cîteva decenii mai devreme calea îngustã a decontextualizãrii, a suspen-dãrii duratei, relativizînd originalitatea și unicitatea fiecãrui proces istoric, devreme ce enunțaserã o continuitate peste timp a structurilor imaginarului socialprofund, precum convertirea mascatã a fantasmelor milenariste medievale înfenomenele totalitare moderne, de genul celor topite în deriva nazismului.Ancorat în duratã, trãind intens mitul timpului sãu , istoricul și sociologul nu tre-
buie sã ocoleascã studierea viselor unei societãți, a acestor explozii deefervescențã proprii travaliilor imaginare, doar astfel izbutind sã se apropie de ocunoaștere autenticã a subiectivitãții sociale.
‰T otodatã, recunoscînd identitatea schimbãtoare a societãții pe care o investighea-
zã, cercetãtorul din zona științelor socio-umane s-ar impune sã înțeleagã cã „exis-tã forțe (…) ce nu pot fi reduse la tãcere. Cînd spațiul din templele oficiale nu maisatisface exigențele sacrului, acestea se exprimã prin formele cele mai aberante alereligiozitãții. Eliminate din normele organizãrii colective, suspendate sau reproba-te, tensiunile visului explodeazã din nou, izbucnirile fiind anarhice. O ordine poli-ticã și socialã în care aceste tensiuni nu se pot integra, care nu spune nimic niciimaginației, nici inimii, un univers cotidian decepționant și cenușiu fac sã serecurgã la alte sortilegii, cum au fost, de pildã, cortegiile cu fãclii din Nürenbergulnazist, catedralele sale luminate, cîntecele, torțele și flamurile, nopțile Sorbonei,din mai 1968, beția de cuvinte și simulacrul zadarnic al unei revoluții imposibile.F ãrã îndoialã, trebuie sã credem (…) în superioritatea creativã a inteligenței, înextraordinara ei capacitate de invenție și înnoire. Dar Dionysos rãmîne un zeu spe-rios. În cele din urmã, e mai înțelept, sã ne fie permis sã spunem, e mai rezonabilsã-i recunoaștem rolul — rolul adevãrat — pe care-l are, decît sã încercãm sã-iînchidem gura“ (Girardet, 1986/1997, pp. 150–151).
102

Au existat, totuși, istorici care n-au ignorat avatarurile lui Dionysos. Astfel,
redactînd un bilanț al cercetãrilor de istorie a imaginarului, E. Patlagean(1978/1998, pp. 308–309) îi redescoperã pe J. Michelet (1862/1972), cu a sa „ Istorie
a Franței “, pe J. Frazer (1915/1984), autorul „ Crengii de aur “, pe F . Cumont
(1906/1989), cel ce a stãruit în dezvãluirea substratului imaginar al religiilor orien-tale, desigur alãturi de exponenții ăcolii Analelor: L. Febvre (1942/1996,1942/1998, 1957), M. Bloch (1924/1997, 1939/1998), E. Mâle (1898/1948),H. Focillon (1938/1990), la care ar trebui sã se adauge P . Francastel (1965/1972) șiiconologia lui E. Panofsky (1924/1983). Lista s-ar putea lãrgi cu studiul clasic alevaziunilor proprii imaginarului medieval la E. Köhler (1966/1976), urmãrirea ati-tudinilor fațã de moarte pînã în epoca modernã, la P . Ariès (1977/1996), sau cudezvãluirea nebuniei ca obsesie a imaginarului la M. Foucault (1972/1996).
La noi, investigarea istoriei imaginarului a dobîndit un rol important în anii
din urmã datoritã întemeierii unui centru de cercetare specific la Universitateadin București, coordonat de L. Boia. Situîndu-ne în granițele cadrului teoreticpropus anterior, sã urmãrim cum privește istoricul român — care își recunoaștedescendența din R. Girardet — specificitatea imaginarului. În primul rînd, sesusține ideea unui imaginar expansiv și acaparator . „Imaginarul pornește din
mentalitate, dar este mai complex, mai sofisticat, cuprinzînd miturile, utopiile,religiile sau construcțiile mentale (intelectuale) prin care se exprimã mentalita-tea. Prin aceasta, imaginarul se apropie de ideologie“ (Boia, 1994, p. 8) șiînsoțește permanent, din umbrã, creșterea istoriei. De fapt istoria a fost elabora-tã, în modernitate și contemporaneitate, în raport cu mitologia politicã, mai mult,„miturile politice sunt de fapt mituri istorice care-și obțin dimensiunea în raportcu prezentul“ ( ibidem , p. 23). Urmãrind raportul dintre mentalitate și imaginar,
istoricul român menționeazã elementele distinctive ale celor douã concepte careau cunoscut unele suprapuneri semnatice. Astfel, sugerînd resursele operaționa-le sporite ale conceptului de imaginar, L. Boia remarcã consistența sporitã a ter-
menului de imaginar , în dauna celui mai ambiguu de mentalitate, cãci, dacã men-
talitatea se configureazã în cîteva registre abstracte, imaginarul presupune ocolecție de imagini sensibile (Boia, 1998b/2000, pp. 38–39). La fel, însã, ca și men-
talitatea, imaginarul alimenteazã un dualism ontologic realitate social -istoricã –
mental colectiv , afirmîndu-se ca o altã realitate inseratã în realitatea concretã,
dar nu mai puțin realã, pe care o reconstruiește expresiv cu o mare acuratețe. Înconsecințã, imaginarul se articuleazã într-o manierã mult mai elaboratã și maiformalizatã, reunind, așa cum s-a subliniat, mituri, religii, utopii, sisteme de alte-ritate, ficțiuni literare, ipoteze științifice, fiind mai apropiat de ideologii decîtmentalitãțile (ideologiile fiind, din punctul de vedere al imaginarului, mitologiisecularizate).
Ce se înțelege, așadar, prin mit? Pe urmele predecesorului sãu francez,
L. Boia definește mitul ca o „ construcție imaginarã (subl.ns.) (ceea ce (…) nu
103

înseamnã nici realã , nici irealã , ci dispusã potrivit logicii imaginarului), destina-
tã sã punã în evidențã esența fenomenelor cosmice și sociale, în strîns raport cu
valorile fundamentale ale comunitãții și în scopul de a asigura coeziunea aces-
teia“ (Boia, 1997, p. 8). O lecturã științificã a miturilor istorice presupune par-
curgerea trecutului în spiritul acestei definiții.
Adevãrat creuzet al tuturor pulsiunilor mentalului colectiv, mitul nu rãmîne,
însã, doar în zona iraționalului. Dacã am rezuma caracteristicile sale fundamen-
tale dupã care poate fi identificat, s-ar cuveni sã evocãm faptul cã miturile tran-scriu în narațiunea împãrtãșitã social un adevãr esențial , iar sensul propagat este
unul simbolic , bazat pe cod și promovând un model de comportament orientat
cãtre atingerea dezideratului ce și-l fixeazã prin însãși definirea sa. Astfel, mitule capabil sã antreneze comunitãți întregi , direcționîndu-le acțiunea și oferindu-le
garanția — sau numai iluzia — „drumului drept“. Fiind puternic integrator ,
mitul istoric privilegiazã o asumare stereotipã a normativitãții sale , imensa diver-
sitate a realitãții social-istorice fiind cititã doar prin operatorii mentali propriiscenariului mitologic.
Entitatea cea mai structuratã ce populeazã realitatea imaginarã, mitul devi-
ne astfel una din cheile de înțelegere atît a zbaterii „valurilor“ evenimențiale, cîtmai ales a capilaritãții straturilor profunde ale duratei lungi. Deși nu de multintrat în vizorul istoricilor, imaginarul, acest suport mental al destinului oricãreisocietãți, se cere, așadar, acceptat, identificat și explicat, pe toate nivelele sale decomplexitate.
‰Iatã cum descria imaginarul E. Patlagean, cea care i-a rezervat o primã tratare
sistematicã într-o sintezã istoricã: „Domeniul imaginarului este constituit deansamblul reprezentãrilor (subl.ns) ce se aflã dincolo de limita fixatã de con-
stantele experienței și de înlãnțuirile de deducții pe care acestea le autorizeazã.Este un fel de a spune cã fiecare culturã, și deci fiecare societate, fiecare niveldintr-o societate complexã are imaginarul sãu. Cu alte cuvinte, limita dintre realși imaginar se dovedește variabilã, în timp ce teritoriul traversat de aceastã limi-tã rãmîne, dimpotrivã, mereu și peste tot identic, de vreme ce nu este altcevadecît cîmpul întreg al experienței umane de la aspectele sociale colective la cele
mai intime: curiozitatea fațã de orizonturile prea îndepãrtate ale spațiului și tim-pului, tãrîmurile de necunoscut, originea oamenilor și a națiunilor, angoaseleinspirate de necunoscutele pline de neliniște din prezent și viitor, conștiința cãexistența își asociazã trupul, atenția acordatã mișcãrilor involuntare ale sufletu-lui, spre exemplu viselor; interogațiile asupra morții; sunetele armonice aledorinței și represiunii ei; constrîngerea socialã, generatoare a punerilor în scenãinspirate de evaziune sau de refuz, atît pe calea narațiunilor utopice ascultate saucitite sau a imaginii, cît și prin joc, arta festivitãților și a spectacolului“(Patlagean, 1978/1998, p. 307).
104

Probabil cea mai cuprinzãtoare inventariere a registrului imaginar al unei
societãți pledeazã, dacã mai era nevoie, pentru necesitatea articulãrii sale în uti-
lajul mental al vremii , fãrã de care itinerariile spirituale ale spațiului social inves-
tigat rãmîn pierdute în vîrtejul nediferențiat al mulțimii de fapte concrete; ima-ginarul se impune a fi privit ca o „evaziune a spiritului care opereazã cu datelerealului pentru a construi — atît la nivel individual, cît și colectiv, o lume a ima-ginilor, a reprezentãrilor“ ( ibidem , p. 308).
2.3.4.2. Instituționalizarea imagologiei istorice
T oate aceste dezbateri, ce urmãreau deslușirea, prin mijloace diferite, a pei-
sajului mental al unor colectivitãți, s-au vãzut fructificate în omologarea noii dis-cipline. Astfel, îndeosebi ca urmare a efortului depus de reputata specialistã înbizantinologie H. Ahrweiler (1975), al XVI-lea Congres internațional de istorie de
la Stuttgart din 1985 va oficializa recunoașterea imagologiei istorice ca abordareautonomã, prin întemeierea unei secțiuni specifice, „ Imaginea celuilalt “
(„L’image de l’autre “).
L. Iacob, realizînd un bilanț al momentului Stuttgart, ne semnaleazã impu-
nerea a douã tendințe globale: pe de o parte, extinderea și diversificarea obiectu-
lui de studiu al imagologiei (Iacob, 1996, p. 45), iar pe de altã parte, rãspîndirea
preocupãrilor din domeniu pe o arie geograficã mai largã , comparativ cu anii de
început ai exersãrii unui demers imagologic (Iacob, 1991, p. 236).
În primul registru evocat se remarcã apariția treptatã a unei abordãri mul-
ticriteriale , în pofida persistenței criteriului etnic-național în definirea imagolo-
giei ca direcție de studiu ce inventariazã imaginile pe care și le fac popoareleunele despre altele. Distincții impuse din perspective sociale (B. Geremek), geo-grafice (H. Kotani, J. Ki-Zerbo), rasiale (J. Ki-Zerbo) și religioase (J.M. Fiey,S. Simoschen) vor sta la baza unor studii ce cuprind marea majoritate a lucrãri-lor cu tematicã imagologicã publicate în volumele de sintezã ale congresului(apud Iacob, 1991, p. 236). Apreciem, așadar, cã definirea în sens larg,
împãrtãșitã în cadrul proiectului nostru, este tot mai des revendicatã în progra-mele recente de cercetare imagologice, fiind abandonatã accepțiunea restrictivãdin deceniile șapte-opt ale secolului XX. Chiar subtitlul secțiunii „ L’image de
l’autre “, și anume „ Strãini, minoritari, marginali “(„Étrangers, minoritaires, mar-
gineaux “),exprimã o reorientare tematicã, ce va sta la baza unei deschideri inte-
rogative semnificative a imagologiei contemporane.
Pe de altã parte, deși Revue de Psychologie des Peuples a avut, prin autori și
colaboratori, un ecou considerabil în mediul științific universitar din țãrile occi-dentale, a gãzduit rareori studii ale unor etnopsihologi din afara ariei culturalevestice. O datã cu dificultãțile instituționale ale grupãrii din Le Hâvre de la mij-locul anilor ’80, momentul Stuttgart readuce în prim-plan resursele metodologi-ce și conceptuale proprii imagologiei, lãrgind totodatã participarea științificã
105

(Iacob, 1996, p. 45). T endința este ilustratã de compoziția volumelor finale ale
reuniunii, cele 24 de cercetãri imagologice fiind redactate de autori din 16 țãri,unii provenind chiar din zone geografice ce nu excelaserã pînã atunci în produ-cerea unor investigații interdisciplinare de asemenea amploare. De exemplu,sunt prezente studii ce aparțin unor istorici sau psihosociologi din Africa(Senegal, Burkina-Faso), Asia (Japonia, China, Israel), iar din Europa, pe lîngãțãrile ce-au consacrat demersuri de acest tip (Franța, Germania), apar și țãri cese fac auzite, prin autorii ce le reprezintã, pentru întîia oarã în dezbaterile ima-gologice: Finlanda, Vatican, Rusia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia.
Se poate remarca, însã, și o tendințã de continuitate în raport cu eforturile
școlii de imagologie psihologicã prin prezența, de asemeni majoritarã, a cercetã-rilor concrete ale imaginilor, în dauna preocupãrilor de teoria imaginii. Deși pre-zente într-o pondere restrînsã, elementele de teoria imaginii sunt importante șiînnoitoare conceptual, operînd nu doar cu mijloacele maturizate deja — tipuri deimagini, factorii ce contribuie la nașterea, articularea și dinamica imaginarului,metodele de studiere a imaginii —, ci și cu elemente inedite . Cele mai însemna-
te preocupãri noi care se impun cu acest prilej sunt legate de stabilirea locului șiresurselor investigației imagologice în cunoașterea istoricã, precum și de contu-rarea „imaginii celuilalt și a mecanismelor alteritãții“ (Ahrweiler, 1985, apud
Iacob, 1991, p. 237).
Se cuvine evidențiat rolul celui ce construiește constelația de imagini pe
baza cãreia formuleazã judecata despre alteritate. Arareori poziția autorului ima-ginii este inocentã, iar bagajul mitologic introdus în discurs, ca și raporturilereciproce anterioare, ordoneazã aceastã reprezentare. Înțelegerea mecanismuluiimaginar activat prin auto și heteroreprezentãri devine astfel „una din pietreleunghiulare în cunoașterea trecutului“ (Geremek, 1985, apud Iacob, 1996, p. 45).
De asemenea, incursiunea imagologicã, folosindu-se de imagini ce cãlãtorescprin mentalul colectiv și care întrupeazã o anumitã realitate istoricã, reconsti-tuind asociațiile și influențele bilaterale între mediul social și imaginar, poatecontribui la o mai bunã înțelegere retrospectivã a realitãții însãși. Acest demerscomprehensiv trebuie asociat, desigur, cu intuiția prezenței unei rețele subtera-ne care alimenteazã necontenit judecata despre „celãlalt“, împingînd-o spre ela-borãri fantaste, ce se despart uneori radical de adevãr. De fapt, construcția ima-ginarã are, dupã cum se cuvine în sfîrșit sã consimțim, adevãrul ei , este încãrca-
tã cu o energie socialã însemnatã și dobîndește o vocație dinamizatoare ce nu tre-buie subestimatã.
În privința explorãrii imagologice asupra raportului identitate -alteritate
colectivã , cu un larg ecou astãzi în cadrul psihologiei sociale, se impune recu-
noașterea prezenței unui metabolism identitar prin care imaginea de sine și a
„celuilalt“ cunosc o dinamicã continuã în funcție de condiționãrile istoriei șisocietãții. T otodatã, identitatea, odatã clarificatã, devine normativã , manifestîn-
106

du-se ca o tendințã puternic integrativã și unificatoare, filtrînd implicit trãsãturi-
le care sunt acceptate în portretul identitar ce se abat de la profilul prescris(Iacob, 1991, p. 238). De asemenea, trãsãturile nucleu în jurul cãrora s-au articu-
lat identitãțile sociale sunt încãrcate de istoricitate. Astfel, epoci istorice diferite
au favorizat criterii diferite de înregimentare a alteritãții : în antichitate dominant
era criteriul social (cu opoziția simbolicã și socialã stãpîn-sclav), substituit trep-
tat, o datã cu Evul mijlociu, de criteriul religios (creștinãtatea-pãgînii), care lasã
locul central, o datã cu victoria modernitãții, criteriului etno-național (noi-strãi-
nii). Desigur, aceste atribute identitare nu se manifestã izolat, ci acționeazã con-jugat, iar combinațiile lor pot conduce la diferite grade ale deprecierii: cel maidefavorabil profil reprezentîndu-l „strãinul fãrã Dumnezeu ce trãiește la margi-
nea societãții“. Studiile de psihologie socialã experimentalã au semnalat activa-rea unei înclinații stereotipe de a multiplica setul atribuțional prin care se produ-ce calificarea „celuilalt“ pornind de la un atribut-nucleu, pãstrînd tonalitatea(pozitivã sau negativã) a evaluãrii inițiale pentru setul întreg de atribuiri(Drozda-Senkowska, 1999/2000, p. 127). În cazul nostru, „strãinilor“, care suntprimiți printr-o grilã de așteptare reticentã, li se asociazã alte calificãri peiorati-ve, în portretul imaginar final al alteritãții reunindu-se și stigmatul anormalitãții,al ignoranței, al marginalitãții sociale, al excentricitãții sau al alienãrii ( apud
Iacob, 1996, p. 46).
Deși prin obiectul sãu de studiu, metodologie și concluzii imagologia isto-
ricã s-a aflat mereu sub presiunea acaparatoare a istoriei mentalitãților ce se dez-voltase într-un univers conceptual asemãnãtor, anticipata ei înglobare în sferamult mai titratei discipline nu s-a realizat. Cu toate cã sunt „foarte dispersate șifragmentare, pentru a ne permite sã degajãm stadiul cercetãrilor“ (Ahrweiler,1985, apud Iacob, 1991, p. 238), studiile imagologice constituie o alternativã via-
bilã, complementarã la proiectul ăcolii Analelor, fapt dovedit și prin împãrtãșireaversiunii de cercetare a mentalului colectiv cu ajutorul conceptului de imaginarla unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai celei de-a treia generații Annales,
G. Duby (1978/1998, 1981/1987).
2.3.5. Elaborãri ale imaginarului social. Principalele structuri
mitologice
Formînd adevãrate arhipelaguri ale imaginarului (Nicoarã, Nicoarã, 1996,
pp. 171–203), teritoriile de exprimare ale imaginarului social sunt de o extremã
diversitate și de o progresivã penetrare în profunzimile subiectivitãții sociale, dela vise,iluzii ,fantasme, utopii colective pînã la religii , ideologii și mituri . De altfel,
F . Braudel alãtura avertismentului sãu: „admiteți, deci, cã existã un inconștientsocial. Admiteți (…) ca acest inconștient sã fie considerat mai bogat decît supra-fața oglinditoare cu care ochii noștri sunt obișnuiți“ (Braudel, 1958/1996, p. 63)și îndemnul studierii imaginarului social, a acelei „lumi obscure și extravagante“
107

(ibidem ), a acelui „front al semiobscuritãții“ ( ibidem ). Un alt lider de școalã isto-
riograficã, J. Le Goff, recunoștea miza considerabilã a investigãrii imaginarului,privitã ca o sondare a adîncurilor conștiinței colective , fãrã de care istoria ar deveni
„mutilatã, descãrnatã“ (Le Goff, 1985/1991, p. 15).
Sintetizînd trãsãturile expuse pînã în prezent privitoare la resorturile
semantice ale imaginarului social, trebuie subliniat dintru-început rolul vital alacestuia de a participa la asigurarea coerenței sociale , prin combustia mitogene-
ticã pãtrunsã de istorie, care hrãnește o sociologie a imaginarului (Durand,
1994/1999, p. 160). Multe din rezervele semantice ale demersului imagologieiistorice provin din cercetãrile de pionierat de istoria religiilor, realizate deM. Eliade (1957a), G. Dumezil (1963/1993) sau H. Corbin (1976). M. Eliadedemonstrase cum „laicizate, camuflate, miturile se întîlnesc pretutindeni în isto-rie“ (Eliade, 1957a, p. 33), religiile nefiind altceva decît niște scenarii imaginare— articulate în structura miturilor și transpuse sub forma riturilor — prin carecomunitãțile au acces la timpul mitic al o riginilor printr-o suspendare a cauzali-
tãții istorice. Astfel, viitorul și trecutul se pot substitui, existã retrageri — ase-meni mitului eternei reîntoarceri (Eliade, 1957b/1995, pp. 92–100) — și reactua-
lizãri continue. H. Corbin, preluînd sugestiile istoricului român al religiilor,argumenta cum toate scenariile imaginare prospective din Orient își asociazã ofacultate motorie — imaginația creatoare — care îngãduie accesul la mundus
imaginalis , o lume autonomã, plinã de vitalitate (Corbin, 1976, p. 179).
Urmînd aceeași filierã ideaticã, B. Baczko (1984, p. 167) sublinia faptul cã
fiecare societate își produce neîncetat propriile reprezentãri esențiale, idei-ima-
gini ce stabilesc identitãțile, acordã legitimitate, mobilizeazã energii și hrãnesc
solidaritãțile sociale. Prin urmare, imaginarul este infiltrat pretutindeni în con-strucțiile simbolice, de la elaborãrile ideologice pînã la asigurarea combustieisemantice a revoltelor. Autorul ne ilustreazã determinãrile imaginarului, urmã-rindu-le de la manifestãrile de violențã ale secolului al XVII-lea, „marea fricã“ din1789, pînã la prigoana stalinistã. Un fenomen precum autoritatea charismaticã seexplicã și prin „trunchierea imaginilor și reprezentãrilor, fabricate și intricate înimaginarul colectiv“ (Sironneau, 1980, p. 55), chipuri de lideri precum Hitler,Mussolini ori Stalin dobîndindu-și imensa putere de hipnozã colectivã tocmai
prin acest metabolism imaginar controlat.
În consecințã, se impune ca imaginarul sã își alãture adjectivul de social ,
evidențiind travaliul unei „colectivitãți de a-și imagina identitatea sa sau a celor-lalți“ (Baczko, 1984, p. 31), elaborînd o reprezentare de sine sau a alteritãții. Peaceastã cale se întemeiazã un dispozitiv imaginar care devine „distribuitor de
roluri și de poziții sociale“ ( ibidem , p. 32), care construiește proiectele „eliberã-
rii“ de sub tirania Ratãrii istorice, mobilizeazã speranțele colective, gestioneazãtemerile și angoasele comunitãților ( ibidem , pp. 32–35).
108

T otodatã, imaginarul social este conectat la memoria socialã, întrucît toate
„personajele, faptele istorice care pãtrund în memoria colectivã se transformã înimagini, simboluri, modele“ (Le Goff, 1988, p. 197). Memoria socialã se carac-terizeazã printr-o mare stabilitate și o inerție considerabilã, fiind „esențial miti-cã, deformantã“ ( ibidem ), iar imaginarul colectiv se organizeazã asemenea unui
strat geologic , prin sedimentãri succesive încãrcate de istoricitate (Furet,
1978/1992, p. 28).
Vom schița în cele ce urmeazã cele mai influente structuri mitologice care
populeazã — în ponderi și dozaje diferite — imaginarul social al oricãrei comu-nitãți etno-naționale, particularã fiind numai distribuția acestor scenarii în func-ție de o ereditate socialã și o conjuncturã istoricã specificã.
Un scenariu imaginar care a cunoscut în epoci și societãți diferite un des-
tin privilegiat este conspirația , ce emerge în momente de crizã socialã, de inse-
curitate și nerînduialã , în care trebuie cãutat complotul , adversarul din umbrã ce
acționeazã subversiv (Furet, 1978/1992, pp. 77–83). Se infiltreazã în ideologiarevoluționarã și participã la reconstrucția credințelor colective (Castoriadis, 1975,pp. 97–158). Cînd este plasat sub semnul patologicului și iraționalului, manevratabil, poate genera adevãrate psihoze colective , pogromurile evreiești fiind un
exemplu deopotrivã tragic și convingãtor al modelãrii comportamentelor socialepe baze discriminatorii. În opoziție cu acest registru imaginar temãtor se situea-zã vîrsta de aur , invocatã atunci cînd societãțile intrã în dezagregare ori se
reașazã drastic (Részler, 1981). Vîrstã privilegiatã, a inocenței, puritãții, fericiriiși solidaritãții, acest scenariu imaginar regresiv privește înspre un „paradis pier-dut“ imaginat ca un teritoriu -refugiu (Részler, 1980, pp. 100–101). Reîntoarcerea
este privitã ca singura cale eliberatoare de eșecul prezentului. Deseori îi este aso-
ciat submotivul mitologic al reînnoirii , cu al sãu mit al omului nou , de la varianta
marxistã, care pleda pentru o reumanizare a decãzutului „om capitalist“, pînã la„noua umanitate“ arianã a nazismului ( ibidem , pp. 144–146).
Influent la nivelul imaginarului social este și scenariul salvatorului , a cãrui
referințã ultimã este mîntuitorul. Personaj izbãvitor, el își acordã o „cauțiune provi-
dențialã“ (Furet, 1978/1992, p. 78), reunind o colecție de virtuți: moral, generos,profet, iluminãtor, întrupîndu-se în liderul charismatic ce devine un fel de „sfîntsecularizat“ (Burckhardt, 1866, apud Részler, 1981, p. 181). În expresia sa colectivã
poate fi întruchipat de cãtre un individ (marele conducãtor, marele preot, reforma-torul) sau chiar de un grup social, politic, etnic ori național (poporul ales, partidul,clasa muncitoare, rasa). Cel mai adesea, acest motiv mitologic încorporeazã motivulprofetului , care anunțã, mereu în vremuri tulburi, supuse cataclismelor istoriei,
renașterea și purificarea. Deplasîndu-se pe scena istoriei ca un personaj implicat
social, care îmbinã mesajul cãtre „cei mulți“ cu vocația metafizicã, profetul se afir-mã „la rãscrucea unei triple întîlniri: a tradiției și a vieții; cea a esenței și a existen-ței; cea a cetãții oamenilor și a cetãții lui Dumnezeu“ (Antohi, 1991, p. 100).
109

O viziune organicistã asupra socialului este promovatã de scenariul unitãții ,
ce aduce în prim-plan imaginea unui corp politic și social omogen care înfruntã
istoria centrifugã , iar exaltarea unitãții vizeazã solidarizarea societãții confrunta-
tã cu amenințãri reale sau imaginare. Urmãrește „integrarea sacrului în Cetate“(Miranda, 1988, p. 96), cel mai adesea prin intermediul unor ritualuri asumatecomunitar, precum sãrbãtorile revoluționare „institutoare ale națiunii“ (Ozuf,1976, p. 148), ce dobîndesc un rol de atașare a individului la organismul social .
Ascensional și reunind scenarii progresive, de tipul evoluționismului (la
H. Spencer), organizãrii științifice a umanitãții (la A. Comte), milenarismuluicomunist ori determinismului univoc (de la cel geografic-natural la Montesquieuși F . Ratzel, rasial la A. de Gobineau, la cel biologic, în cazul lui C. Darwin șiJ.M. Lamarck), progresul ipostaziazã „gîndirea mesianicã a creștinismului într-o
formã secularizatã“ (Részler, 1981, p. 48). T ot o proiecție miticã asupra curgeriiistoriei condenseazã și scenariul imaginar al revoluției , prim-planul ocupîndu-l
eroii și actele întemeietoare. Prin „lupta revoluționarã“ poporul trebuie sã învingãforțele rãului din afarã și din interior pentru cucerirea unei noi cetãți , mai bune
social și mai pure spiritual (Baczko, 1984, p. 117). Inserarea în acest motiv mitolo-
gic înscrie dinamica socialã într-o cauzalitate cosmogonicã, ce vizeazã crearea unei
lumi noi pe ruinele lumii vechi, degenerate , în care barbaria violenței populare se
metamorfozeazã într-o distrugere inițiaticã, încãrcatã de sacralitate. Miturile revo-luționare moderne se pliazã pe structura triadicã a miturilor escatologiceiudeo-creștine, pornind de la formularea opoziției bine-rãu, urmatã de intervenția
salvatorului , și de mobilizarea, sub conducerea sa, a binelui în înfrîngerea rãului ,
ce sfîrșește prin instaurarea unei noi ere de pace, fericire, luminã . (Részler, 1981,
p. 215). Mitologia revoluției instituie o „utopie pedagogicã“ prin „misiunea sa edu-cativã“ ( ibidem , p. 26), care înnobileazã „poporul“ pentru a fi demn de Noua
Lume.
Îndeplinind un rol compensator și constituind un teritoriu al refugiului în
fața inerțiilor, angoaselor colective și a interdicțiilor, visele colective angajeazã
imagini polarizate, asociind tensionat o lume dominatã de fericire sau dezastru ,
de libertate sau robie. Un exemplu convingãtor ne este oferit de J. Delumeau
(1978/1986), care ne demonstreazã într-o întreagã carte cum visul și frica alcã-
tuiau în evul de mijloc pînã la începutul epocii moderne un cuplu istoric ce
înfrunta amenințãrile unui prezent nestatornic și dezamãgitor sau ale unui viitorînchis. Continuînd jocul simbolic al refuzului realului, utopiile propun o logicã a
evaziunii ce proiecteazã o societate perfectã. „Utopia se naște într-o cetate deza-mãgitã“ (Weber, 1921, apud Részler, 1981, p. 78) și rãspunde așteptãrilor,
neliniștilor și speranțelor unei societãți, fiind pliatã pe dominantele mentaluluicolectiv, dar refuzã violența, mobilizatã de revoluție , încurajînd în schimb echili-
brul, armonia și liniștea socialã. Conținutul scenariului utopic este grãitor în adezvãlui rezervorul de speranțe sociale al unei societãți, precum și frustrãrile
110

colective acumulate, devenind un adevãrat document psihologic ce ipostaziazã
sensibilitatea unei epoci (Antohi, 1991, p. 44).
T ot o proiecție prospectivã îngemãneazã milenarismul , iar întîlnirea cu
„mileniul de aur “ constituie un rãspuns la scenariile escatologice ale marginali-
zaților sociali, dar și ale celor care au trãit o adîncã frustrare istoricã, precum ger-manii anilor ’20-’30 ai secolului XX, care visau, dupã umilința înfrîngerii în mare-le rãzboi, instaurarea unui „imperiu de 1000 de ani“. „Fanaticii Apocalipsei“(Cohn, 1957/1983, p. 12) devin tocmai reprezentanții claselor inferioare ce auacumulat o intensã frustrare și împãrtãșesc o viziune fantasmaticã a unui viitorluminos și roditor, ca soluție pentru prezentul neîmplinit.
Așa cum ne-am strãduit sã argumentãm deseori pe parcursul acestei lucrãri,
imaginea „celuilalt “ joacã un rol vital în dinamica imaginarului social. T ema de
inițiere în problematica imagologicã a dovedit, de altfel, cã alteritatea alimentea-zã teama și neliniștea fațã de „ cel ce e altfel decît noi “. Strãinul se transformã, cel
mai adesea, într-o întruchipare genericã a rãului și într-un prevestitor al nenoro-
cirilor. Motivul dezvoltat precumpãnitor este cel al țapului ispãșitor , rãspunzãtor
pentru toate ratãrile și nefericirile (Girard, 1972, p. 40). Imaginea „celuilalt“,deși profund stereotipã, nu este imobilã, fiind la rîndul ei încãrcatã de istoricita-te. De exemplu, din rîndul marginalilor, nebunul, dar și cerșetorul erau priviți înepoca medievalã ca și „pelerini ai lui Dumnezeu“ (Delumeau, 1978/1986, II,p. 373), pentru ca o datã cu modernitatea sã se desacralizeze nebunia, care înce-pe sã fie calificatã drept „patologicã“ și, prin urmare, sã fie restrînsã cu ajutorulunor intervenții sociale, prin instituționalizarea azilelor sau clinicilor (Foucault,1972/1996).
În sfîrșit, viziunea totalã asupra lumii constituie cea mai extensivã structurã
a imaginarului, reunindu-le specific, la fiecare comunitate etnicã, pe toate celelal-te, organizîndu-se în jurul a douã registre esențiale: reprezentarea spațiului și a
timpului . În ceea ce privește primul registru, spațiul real este reconfigurat imagi-
nar, iar locurilor istorice li se atribuie un accent simbolic aparte (terenurile mari-lor bãtãlii, cetãțile, locurile sfinte), devenind spații sacre ale comunitãții. Lumea
de dincolo este un spațiu privilegiat al incursiunilor imaginare, cãci „nu existã
spațiu și timp mai plin de imaginar decît cãlãtoriile în Lumea Cealaltã“ (Le Goff,1985/1991, p. 27). În privința reprezentãrii temporalitãții, se impun urmãritecadențele diferite ale evoluției diverselor straturi sociale, dar și ale actorilor indi-viduali, modelate de reglajul perceptiv distinct al comunitãților, ancorat fie în trãi-
rea eternului, fie în cea a efemerului. Acest operator mental modelat de o anumi-tã raportare la timp este datorat achiziționãrii, prin intermediul unor grile de per-cepție colectivã, a unor timpi calitativ diferiți : fie un timp profan (al muncii sau al
loisir -ului), fie un timp sacru (de cult sau al sãrbãtorii). Lumea postmodernã, a
imperialismului globalizant și a revoluției post-industriale, aduce cu sine o acce-
111

lerare a timpului și o expansiune necontenitã a spațiului , ceea ce produce o recon-
figurare semnificativã a matricii de reprezentare a societãților.
Reunind energii colective considerabile, lumile imaginarului devin resurse
majore ale subiectivitãții sociale, cunoașterea lor prin intermediul unui exercițiuinterdisciplinar îngãduind accesul la esența dinamicii social-istorice.
‰Imaginarul devine, astfel, un motor al istoriei și societãții: „Da, imaginarul poate
servi drept interpret al istoriei și nimic mai legitim — cel puțin pentru istoriculimaginarului — decît evidențierea impactului sãu considerabil asupra societãți-lor umane. Se poate privi istoria din punctul de vedere al imaginarului, dupã cumse poate privi din orice alt punct de observație. Dar, de îndatã ce se trece la overitabilã sintezã, ceea ce trebuie sã se evite cu orice preț este capcana determi-nistã, tentația unui rãspuns rapid, sigur și definitiv, prin mijlocirea cauzelor
unice . N-ar servi la nimic înlocuirea materialismului vulgar printr-un apel exclu-
siv și nu mai puțin abuziv la imaginar. Timpul determinismului a trecut (subl.ns.)
(sau mai degrabã se poate spera). Istoria se prezintã ca o rețea extrem de com-plexã, al cãrei imaginar nu constituie decît o parte. Arhetipurile sale programea-
zã într -un anumit fel destinul oamenilor, dar istoria este, nu mai puțin, supusã
impactului forțelor materiale (subl.ns.) . Pentru a încerca sã înțelegem aventura
umanã trebuie cãutat locul de întîlnire, punctul de echilibru între spirit și mate-rie, între ficțiune și realitate . Aceasta este marea dificultate pentru care nu exis-
tã nici o rețetã. Este, deopotrivã, și arta istoricului însuși. Omul pãșește peP ãmînt și viseazã la stele. Don Quijote și Sancho Panza se înfruntã și se comple-teazã într-un dialog fãrã sfîrșit (Boia, 1998b/2000, p. 215)“.
2.4. Paradigma reprezentãrilor sociale
2.4.1. Reprezentãrile sociale — clarificare terminologicã
Astãzi, psihologia socialã, prin intermediul noii paradigme construite în
spațiul științific european, este în plinã ofensivã, îndreptãțindu-i pe mulți dintreobservatorii dialogului interdisciplinar sã vorbeascã despre o adevãratã erã a
reprezentãrilor sociale . Asociat unor termeni difuzi, dar care au cunoscut un rol
semnificativ în reflecția identitarã a secolului al XIX-lea și al XX-lea, precum ceide mental colectiv sau mentalitate , conceptul creat de școala francezã de psihoso-
ciologie desemneazã un ansamblu de imagini mentale proprii unei realitãți socia-le care întrețin consensul unui grup și care asigurã solidaritatea comunitarã.
Nu este în intenția acestui capitol sã cuprindã toatã policromia nuanțatã a
conceptelor elaborate sau diversitatea practicilor metodologice consacrate pe
112

acest teritoriu disciplinar; scopul propus este unul mult mai modest. Pornind de
la multiplele interferențe cu problematica istoriei mentalitãților și imagologiei,vom încerca sã urmãrim modul în care un anumit tip de reprezentare de grup —stereotipul etno-național — se întîlnește fecund cu interogația de substanțãetnopsihologicã a imagologiei istorice. Pentru a atinge acest obiectiv este necesa-rã, însã, o prealabilã schițare a specificitãții demersului psihosociologic în cîmpulreprezentãrilor sociale.
Fondatorul conceptului este É. Durkheim, care în 1896 definea reprezenta-
rea colectivã ca o sintezã a psihismelor individuale ce genereazã o reprezentare
comunã a membrilor unui grup social, întemeiatã pe un ansamblu de stãri sufle-tești și credințe exprimate prin tradiție, rituri și instituții. Realitatea este „cititã“printr-o grilã proprie modelului cultural cãruia îi aparține subiectul reflexiei, iarun astfel de filtru mental — autenticã gramaticã a lecturii realului — ordoneazã
orientarea sa psiho-socialã. Prin apelul la reprezentãrile sociale, schimbarea deviziune pe care o impune aceastã psihologie constructivistã în explicarea fenome-
nelor psihologice transformã vechea paradigmã staticã a behaviorismului (sti-mul-rãspuns, S-R), în contextul mai larg al ascensiunii curentelor New-Look
(anii ’70) și cognitivist (anii ’80), într-o paradigmã mai cuprinzãtoare(stimul-subiect-rãspuns, S-O-R). Astfel, subiectul ( O) se integreazã în schema
inițialã ca o entitate mediatoare între stimul și rãspuns. T reptat, se depãșește șiacest model prin înțelegerea autonomiei și energiei remarcabile pe care subiec-tul, cu structurile sale mentale (deci și cu reprezentãrile ce-l însoțesc) e capabilsã le activeze. Nu doar reflectoare, ci și creatoare , reprezentarea socialã rãmîne nu
numai consecința acțiunii unui stimul extern, ci ea însãși poate controla acțiuneastimulului printr-o astfel de construcție individualã sau colectivã. Paradigmadevine subiect-stimul-subiect-rãspuns ( O-S-O-R), în spiritul teoriei lui
S. Moscovici (1984) și al curentului cãruia îi devenise exponentul principal, ceinsistã în a aprecia cã reprezentãrile sociale determinã atît stimulul, cît și rãspun-sul, iar falia artificial creatã de behavioriști între universul exterior și cel interioral individului și grupului social se cuvine înlãturatã.
Dar reprezentarea socialã nu rãmîne doar la nivelul elaborãrii psihice interne,
ea are și o puternicã conotație atitudinalã. Întregi clase de atitudini sociale se struc-tureazã în funcție de profilul unei anumite reprezentãri colective, care se poatedespãrți (uneori radical) de notele realului. Fenomenul a fost sesizat, în cîmpulștiinței, încã de la începutul secolului XX, și el devenea responsabil pentru acțiu-nea stereotipã, cu încãrcãturi discriminatorii în raporturile cu alteritatea.
Cu peste opt decenii în urmã W . Lippmann (1922) descria mecanismul
acțiunii travestite dinspre spațiul imaginar (acolo unde se coaguleazã) înspre celreal (acolo unde se manifestã): „Singura percepție (subl.ns.) pe care o poate avea
un individ care nu e martor ocular la un eveniment este cea trezitã de imaginea
sa mentalã asupra respectivului eveniment. (…) Acesta interpune între om și
113

mediul sãu un pseudo -mediu . În conduita individului apar reacții la acest pseu-
do-mediu. Consecințele respectivei conduite, mai ales cînd îmbracã forma unoracțiuni , nu opereazã însã în pseudo-mediu, adicã acolo unde a fost declanșatã, ci
în mediul real , pe tãrîmul cãruia se produc acțiunile „efective“ (Lipmmann, apud
Zamfirescu, 1994, p. 84).
O asemenea deformare a realitãții poate, astfel, deschide calea manipulãrii
conștiințelor — iatã marea primejdie a ignorãrii reprezentãrilor sociale, intuitã cu
aproape un secol în urmã și A.D. Xenopol: „În istorie nu lucreazã numai ideileadevãrate. Ba s-ar putea chiar ca eroarea, falsul și minciuna sã joace un rol multmai mare în viața popoarelor. Desfãșurarea evenimentelor se face pe baza ideilor.Este absolut indiferent dacã acestea conțin adevãrul sau contrapartea lui“(Xenopol, apud Gafencu, 1991, p. 57). Suntem în fața unei autentice prefigurãri
a vestitei axiome formulate de W . Thomas privitoare la definirea situației, toateaceste argumentãri avertizînd asupra pericolului provocat de ocolirea zoneisubiectivitãții sociale, opțiune ce poate sta la baza sporirii conflictualitãții inter șiintra-comunitare.
2.4.2. Construirea reprezentãrilor sociale
Fiecare actor este ancorat într-un context socio-cultural, care-l modeleazã
prin socializare, înzestrîndu-l cu un capital simbolic — ca sã preluãm formula luiP . Bourdieu (1970/1973; 1979, 1980/1999) — și cu tipare mentale specifice deinterpretare și orientare în realitatea socialã. Cînd un subiect evalueazã realita-tea, psihosociologul înregistreazã deopotrivã un produs și un proces de elaborare
a imaginii despre contextul perceput. Reunind atît registrul social (mentalitãți),cît și personal (aptitudini și interese individuale), produsul și procesul ce se fina-lizeazã în imaginea despre realitate constituie chiar reprezentarea socialã(Neculau, 1996b, p. 35).
Existã mai multe variante de definire a conceptului, toate reunind însã ele-
mentele enunțate. Dacã ar fi sã enumerãm cele mai influente definiții, care con-tureazã aria semanticã a termenului, s-ar cuveni sã le evocãm pe urmãtoarele:reprezentarea socialã este un „sistem de valori, noțiuni, practici, relative la obiec-te, aspecte sau dimensiuni ale mediului social (…), instrument de orientare apercepției situației“ (Moscovici, 1961/1976, p. 43), constituind „o formã decunoaștere specificã, o științã a sensului comun, al cãrui conținut se manifestãprin operații, procese generative și funcționale marcate social. Ea desemneazã, însens larg, o formã de gîndire socialã“ (Jodelet, 1984, p. 361). T otodatã, reprezen-tarea socialã poate fi privitã ca „o formã particularã de gîndire simbolicã“(Palmonari, Doise, 1986, p. 15), un „ghid de acțiune, orientînd relațiile sociale“(Abric, 1994, p. 13) sau un set de „principii generatoare de luãri de poziție“(Doise, 1990, p. 127).
114

Oricum, aceastã derulare definiționalã, ce ne prezintã și numele cele mai
respectate în domeniu, se cuvine corelatã cu ceea ce am putea numi copilãria
conceptului , pentru a înțelege cadrul în care s-a nãscut și, desigur, pentru a
reconsidera rolul pãrintelui sãu fondator.
T ema reprezentãrilor sociale pãtrunde în psihologie la începutul deceniului
șapte, se asociazã expansiunii altei ramuri tinere — psihologia cognitivã —, iarnașterea sa nu poate fi izolatã de climatul intelectual mai larg promovat de ăcoalaAnalelor. De altfel, locul de naștere al noii direcții de cercetare este deja renumi-ta École des Hautes Études en Sciences Sociales , care pledase de atîtea ori con-
vingãtor pentru elaborarea unor proiecte interdisciplinare în cîmpul științelordespre om, și unde, în fond, „pãrintele“ reprezentãrilor sociale, S. Moscovici, vafi contemporan cu F . Braudel.
T eza de doctorat a lui S. Moscovici (1961/1976), „ Psihanaliza, imaginea sa
și publicul sãu “(„La psychanalise, son image et son public “), susținutã în 1961,
constituie actul de naștere și de oficializare a acestui curent. Aplecîndu-se asu-
pra unui subiect de actualitate în epocã, lucrarea nu a însemnat doar o investiga-re a particularitãților și abilitãților proprii psihanalizei, ci a modului în care s-aupropagat ideile sale în diferite straturi ale societãții franceze, a imaginilor desprepsihanalizã create de diferite categorii sociale și a stãruit pentru regãsirea unuiconcept pierdut de psihologia socialã de la É. Durkheim, care cunoscuse o eclip-sã de o jumãtate de veac. Demonstrația exemplarã a lui S. Moscovici ne va îngã-dui o revenire ulterioarã. Deocamdatã sã reținem precauția des invocatã în defi-nirea conceptului titular, întrucît reprezentarea socialã se instituie ca o instanțã
mediatoare între percepție, informație, atitudine și imagine , fãrã sã se reducã la
nici una din acestea. Apoi, reprezentãrile colective, așa cum le-a teoretizatÉ. Durkheim, sunt un fel de categorii logice, invariante ale spiritului, reunindtoate modurile de cunoaștere. O astfel de viziune atît de generalã, subliniazãS. Moscovici, „în loc sã devinã instrument euristic (…) devine obstacol“ în caleacunoașterii realului ( apud Doise, Palmonari, 1996, p. 25).
Psihosociologul francez va opta pentru o abordare mai pragmaticã, situîn-
du-se într-o poziție intermediarã între concept (ce extrage și organizeazã un sens
din real) și imagine (care reproduce realul). Așadar, reprezentãrile sociale se
manifestã prin aceastã dualitate imanentã : fiecãrei imagini îi corespunde un sens
și oricãrui sens i se asociazã o imagine. T otodatã, se impune depãșirea perspec-tivei durkheimiene statice a reprezentãrilor colective, alegîndu-se o soluție dina-
micã , particularizatã prin analiza raporturilor dintre sistemele de comunicare și
reprezentãrile sociale. Achiziții aproape naturale , ce par a se înscrie într-o viziu-
ne asupra lumii pe care-o asimilãm în decursul integrãrii noastre în comunitate,
reprezentãrile sociale sunt totuși autonome fațã de conștiința individualã. Fiindimplicite și comunicabile, ele devin realitãți împãrtãșite , de vreme ce se elaborea-
zã în cursul schimburilor și comunicãrilor interindividuale sau intergrupale.
115

Reprezentarea nu este, de asemenea, doar o simplã reproducere, ci aduce cu
sine atributele creativitãții: ea înseamnã o idee (concepție, operator mental) și o
acțiune (stil de conduitã, model acțional) reunite într-un întreg (Farr, 1984,
p. 386). Aceste construcții mentale colective alimenteazã procesul de formare a
comportamentelor și de orientare a comunicãrii sociale . Dacã ideologia, ca bloc
compact de precepte foarte stabile, e structuratã rigid, reprezentãrile sociale suntflexibile, au o alcãtuire difuzã, mobilã, schimbãtoare. Puternice și autonome, ele
au o existențã realã , „de același ordin ca limbajul, banii, stãrile psihice de bunã
dispoziție sau de suferințã. Ele prezintã o consistențã proprie, ca produse aleacțiunii și comunicãrii umane“ (Doise, Palmonari, 1996, p. 24).
Modificãrile lor se produc o datã cu reașezarea subiectului social care le-a
asimilat într-un alt sistem comunicațional, redimensionînd tipul, sensul și inten-sitatea raporturilor cu centrii de promovare a mesajelor și influențelor.
Sã exemplificãm aceste mutații chiar cu lucrarea întemeietoare a lui
S. Moscovici. Publicatã în 1961, ea se focalizeazã asupra interrelațiilor simbolicestabilite între diversele grupuri sociale. Urmãrind reprezentãrile colective ale psi-
hanalizei în diferite publicații ale presei franceze de la începutul deceniului șase ,
au fost izolate trei categorii de ziare: cele aparținînd presei militante apropiatã decercurile comuniste, cele subordonate Bisericii catolice și ziarele de marele tiraj.Raporturile cu cititorii se diferențiazã semnificativ în funcție de sectorul publi-cistic emitent. Se pot identifica trei tipuri de raporturi: difuziunea , propagarea ,
și propaganda .
Prin difuziune se transmit informațiile, se rãspunde unor nevoi de satisfa-
cere a interesului public pentru o anumitã temã și se produc opinii (asupra psi-
hanalizei în exemplul ales), iar agentul informațional îl constituie ziarele de maretiraj.
Propagarea acționeazã, în schimb, la nivelul atitudinilor prin stabilirea unui
raport cu receptorii pe baza unei viziuni organizate asupra lumii, a unei credințerãspîndite asupra adepților sau potențialilor aderenți și pregãtește un set de rãs-punsuri coerente la întrebãrile publicului, fiind specificã mediilor catolice.
În sfîrșit, propaganda aparține presei controlate de Partidul Comunist și se
conformeazã unor raporturi sociale puternic antagoniste, alimenteazã viziuniconflictuale asupra lumii propuse de sursã și de o grupare adversã, refuzã o opti-cã alternativã și sfîrșește în conturarea unui stereotip depreciativ. Pe aceastã cale
se produce o simplificare a realitãții, se reduce complexitatea și diversitatea feno-menului doar la cîțiva stimuli bine precizați, reacția este practic instantanee,inconștientã și conduce (în exemplul amintit) la respingerea grupului perceputca advers. Acest tip de raportare popularizatã se insinueazã în structura mentalãa grupului receptor prin repetiție obsesivã și conduce la stilizare, evacuareaambiguitãții, eliminarea nuanțelor, ajungîndu-se pînã la formularea sloganuluidenigrator prin stereotipizarea extremã a cognițiilor despre „celãlalt“.
116

Pentru a înțelege mecanismul stereotipizãrii, sã continuãm sã urmãrim
modul de structurare al reprezentãrilor sociale, care evidențiazã douã stadii suc-
cesive: cel dintîi , obiectivarea , este registrul în care se transformã abstractul în
concret, un concept într-o imagine sau într-un nod figurativ . În exemplul des-
cris, schema figurativã divizeazã aparatul psihic în douã pãrți componente:conștientul și, descendent, inconștientul, iar tensiunea dintre ele produce com-plexele. Refularea, vãzutã ca un raport nociv, este consideratã sursa tuturor dis-funcționalitãților (complexele). Sigur, o asemenea schemã are puncte de contactcu teoria psihanaliticã originarã, dar simplificarea și apropierea de clișeu este evi-dentã. Mai mult, noțiunea esențialã, libidoul, este pur și simplu expulzatã, toc-mai pentru cã pune în discuție valorile și normele statornice ale socialului.T otuși, pe acest drum mult accesibilizat și purificat de semantismul autentic alteoriei — care e mult mai profund și mai nuanțat —, teoria însãși se reproduceîn spațiul social. Are loc ceea ce inițiatorul teoriei numea naturalizarea reprezen-
tãrilor (Moscovici, 1984, p. 125): schema figurativã, separatã de teoria inițialã, nu
mai este o construcție abstractã și inabordabilã, ci devine un patrimoniu comun.
Dacã înainte imaginea împãrtãșitã aparținea unui repertoriu specializat, asuma-tã de un cerc restrîns de inițiați, prin aceastã alchimie mentalã ea devine proprie-
tatea mulțimilor , iar puterea sa de penetrare și operaționalizare este considerabil
sporitã.
Al doilea stadiu îl constituie ancorarea , care permite adãugarea la ansam-
blul categoriilor stãpînite și consolidate a unor categorii noi, contrariante. Aceststadiu se finalizeazã prin atribuirea de funcționalitate , iar obiectul social vizat
este clasat și denumit , producîndu-se o îmblînzire a necunoscutului.
Pentru a reveni la subiectul nostru de interes, atunci cînd o astfel de înca-
drare stereotipã la adresa alteritãții se produce, ancorarea dobîndește o funcție
justificativã : reprezentarea anterior configuratã este îndemnul și argumentul
acțiunii întreprinse împotriva „celuilalt“.
Reprezentãrile sociale îndeplinesc douã roluri vitale (Neculau, 1996b,
p. 37); în primul rînd, convenționalizeazã obiectele, persoanele și evenimentele
cu care subiectul se confruntã, le contureazã o formã, le clasificã: „(…) funcțiaprincipalã a reprezentãrilor sociale este sã transforme necunoscutul în familiar,oricine va trebui sã se confrunte cu un obiect social important, dar necunoscut,va iniția o operație complexã de redefinire, pentru a-l face mai inteligibil și per-tinent, compatibil cu sistemul simbolic al grupului cãruia îi aparține“ (Doise,Palmonari, 1996, p. 31). Orice nouã experiențã e asimilatã conform matricii cul-turale preluate de la mediul social integrator: „nici o minte, noteazã S. Moscovici,nu e liberã de efectele unei condiționãri preliminare, impuse de reprezentãri,limbaj și culturã“ (Moscovici, apud Neculau, 1996, p. 37).
În al doilea rînd, reprezentãrile sociale sunt puternic prescriptive , se impun
cu o forțã considerabilã, sunt de neînlãturat. Contextul prezent, dar și moștenirea
117

simbolicã desemneazã ceea ce ar trebui sã gîndim . Memoria colectivã are, deci, o
influențã hotãrîtoare în direcționarea atitudinalã prin prelucrarea și ordonareaimaginilor și clișeelor inoculate subiectului imersat într-un cîmp social anume.
Așadar, reprezentãrile sociale prezintã o coerențã discursivã și argumentati-
vã deopotrivã, avînd grade diferite de generalitate (Moscovici, 1995b, pp. 8–12).
Pe cele mai complexe și mai durabile psihosociologul le numește, în tradiția luiA. Fouillée, C.G. Jung sau F . Braudel, thémata cãci exprimã conceptele primare
profund înrãdãcinate, noțiunile primitive , adicã, în fond, ideile forțã, arhetipurile
saumentalitãțile duratei lungi .
Din punctul de vedere al organizãrii interne , reprezentãrile sociale sunt
alcãtuite din nodul central și elementele periferice . Cel care realizeazã o astfel de
sistematizare lãuntricã a reprezentãrilor colective, plecînd de la modelul dejaprezentat al lui S. Moscovici, este psihosociologul francez J.Cl. Abric (1994).Nodul central constituie nucleul esențial al oricãrei reprezentãri în jurul cãruia se
va coagula reprezentarea, în timp ce sistemul periferic e precumpãnitor funcțio-nal, mai flexibil, partea vie și mobilã a reprezentãrii, integratoare în realitatea
concretã. Modelul combinat al acestei structurãri interne în jurul unui nucleusimblic este ilustrat în figura nr. 1.
Dar și reprezentãrile sociale sunt supuse unei dinamici istorice proprii
(Guimelli, 1994). J.C. Abric considerã cã existã trei tipuri posibile de transformãri
ale acestora. Astfel, se poate genera o transformare rezistentã , cînd un nou mod
de acțiune, contrariant, este administrat de sisteme periferice defensive, darnodul central nu este modificat, ci doar sistemul periferic, care negociazã inte-grarea unor elemente strãine. Se mai poate semnala o transformare progresivã ,
cînd noul mod de acțiune nu contrazice profilul nodului central, iar transforma-rea se produce treptat. Ca urmare a acestui fapt, practicile noi se vor împleti cuelementele nodului central, topindu-se într-o reprezentare ce se preschimbã
118Sistemul central Sistemul periferic
— întreêine legÁtura cu memoria colectiv Áæi
istoria grupului; — permite integrarea experien êelor æi istoriilor
individuale;
—este consensual: define æte omogenitatea
grupului;— suport Á eterogenitatea grupului;
— stabil;
— coerent;
— rigid; — suplu;
— suport Á contradic êiile;
— rezistent la schimbare; — evolutiv;
— puêin sensibil la contextul imediat; — sensibil la contextul imediat;
Funcêii:
— genereaz Á semnifica êii ale reprezent Árii;
— determin Á organizarea sa. Funcêii:
— permite adaptarea la realitatea concret Á;
— permite diferen êierea con êinuturilor;
— protejeaz Á sistemul central.
Figura nr. 1 Structura reprezent Árilor sociale ( apud Abric, 1994)

secvențial. În sfîrșit, se poate produce o transformare abruptã , cînd practicile pun
în discuție nucleul tare al nodului central, semnificația esențialã a reprezentãrii,fãrã intermedierea defensivã a sistemului periferic. Dacã practicile au un impact
social însemnat , sunt durabile și repetitive , nodul central va fi „mãcinat“, trans-
formîndu-se radical, afectînd configurația globalã a reprezentãrii, ce nu va maiputea conserva vechile profile decît sub forma unor remanențe remodelate.Arareori o transformare a reprezentãrilor sociale este, însã, atît de tranșantã, fiindnecesarã corelarea unor factori care sã acționeze conjugat: pe lîngã persistențatemporalã adãugîndu-se determinanții sociali, politici, ideologici, economici.
De exemplu, fractura postbelicã provocatã de ocupația sovieticã și de in-
staurarea regimului comunist a modificat, în timp, reprezentarea socialã a româ-nilor asupra tipului de lume în care trãim , acționînd pe toate palierele amintite și
convertind, în cele din urmã, reprezentarea socialã a noii societãți. Într-o prefa-cere de acest tip, fostul nod central (întemeiat pe valori, precum proprietate,democrație parlamentarã, libertatea cuvîntului) se destramã, conservîndu-sepînã în 1989 într-o formã rezidualã, moment în care o altã rupturã îi va declanșaun proces de reconstrucție.
În sfîrșit, trebuie subliniat faptul cã în societãțile în care știința, religia sau
alte forme ideologice sunt atotputernice, reprezentãrile sociale se nasc și sporescîn prelungirea acestora și, uneori, chiar în opoziție cu ele (Moscovici, 1995a,p. 8). Multe dintre reprezentãrile sociale se transformã în ideologie atunci cîndse formeazã un suport social consistent pentru susținerea și prezervarea ortodo-xiei lor. Intrînd într-un mecanism circular mascat, ideologia ajunge sã transferesocietãții o serie de reprezentãri pe care aceasta și le asumã subiacent, într-un felde canon ascuns, dar pregnant, care ordoneazã discursul public prezent și orien-tãrile proiective. T ranziția postcomunistã nu a reușit — și nici nu a vrut cel maiadesea — sã evacueze ideologia marxistã implicitã, asigurînd remanența unorreprezentãri sociale ce supraviețuiesc asemenea unor relicve mentale, dincolo derealitãțile care le-au hrãnit. O astfel de inerție la nivelul imaginarului social du-reazã cel puțin zece ani, iar alți autori o plaseazã într-un registru al schimbãriicare se împlinește de abia dupã trei generații, dupã prefaceri lungi, mai degrabãinconștiente (Flament, 1995).
Anii ce au urmat studiului întemeietor al lui S. Moscovici au condus la rea-
lizarea unor cercetãri înnoitoare și foarte diverse, care au reușit sã surprindã unspectru foarte larg de imagini mentale colective. Într-un bilanț tematic, dintr-olungã listã posibilã, putem sã-i amintim pe: M. Chombart de Lauwe (1979, 1986,1987), care a investigat reprezentarea socialã a copilului, G. Mugny și F . Carugati(1985), ce s-au preocupat de percepția socialã a inteligenței, C. Herzlich (1969),care s-a interesat de reprezentarea socialã a sãnãtãții și a bolii, C. Faugeron șiP . Robert (1976), centrați pe studiul percepției sociale a justiției, S. Milgram șiD. Jodelet (1976), care au cercetat imaginea colectivã a Parisului și a locuitorilor
119

sãi, A. Neculau și M. Curelaru (1998), ce și-au îndreptat atenția asupra reprezen-
tãrii sociale a sãrãciei, S. Chelcea (1994, 1998), precum și L. Iacob, alãturi deO. Lungu (1999), care au investigat reprezentarea socialã a identitãții etno-națio-nale, A. Audigier (1986), care a dezvãluit reprezentarea socialã a școlii, iarJ.P . Deconchy (1985) pe cea a maladiei mentale, și, în sfîrșit, A. Palmonari et al.
(1986), care au explorat portretul profesiei de psiholog construit la nivelul ima-ginarului social.
Vom încheia lunga noastrã cãlãtorie pornitã de la dezbaterea generalã asu-
pra mentalitãților și ajunsã acum la o specie aparte a mentalului colectiv, subli-niind vocația reprezentãrilor sociale de a confirma modelul duratei lungi istorice
formulat de F . Braudel (1969/1996). Direcția de studiu lansatã în deceniul șapteal secolului XX de cãtre S. Moscovici a evidențiat cum valorile statornice alesocietãții se reunesc în structuri mentale profunde ce asigurã o continuitate athématei sau a nodului central, iar dincolo de presiunea istoriei imediate rãmîne
un nucleu viu și inalterabil al subiectivitãții sociale (Gergen, 1973). T otodatã,noua paradigmã a pledat pentru comunicarea cu disciplinele vecine psihologieisociale, promovînd, pe filiera ăcolii de la Annales, un dialog interdisciplinar viu șifertil, invitînd la reunirea eforturilor de cunoaștere ale istoricilor, antropologilor,sociologilor și psihologilor în a explora nucleele imaginare de la nivelul reprezen-tãrilor colective, fãrã de care orice cunoaștere a socialului nu poate fi decît sãrã-citoare.
2.4.3. Stereotipurile etno-naționale și programele de
intercunoaștere imagologicã
În sfîrșit, tocmai pentru a întãri ideea comunicãrii interdisciplinare, sã
urmãrim, pe baza mecanismelor deja explicate în paginile anterioare, modul încare se structureazã imaginea stereotipã despre „celãlalt“ (așadar o specie dereprezentare socialã) în cîmpul de investigație al imagologiei istorice și cum potfi investigate aceste clișee ale alteritãții.
P ãrintele conceptului de „stereotip“ este W . Lippmann (1922), care i-a con-
ferit, prin asociere, atributele termenului tehnic, în analogie cu turnarea plum-bului într-o formã destinatã realizãrii clișeului tipografic. Astfel, economistul șipublicistul american dorea sã sublinieze rigiditatea concepțiilor noastre, modulstructurat anticipativ de a privi grupurile sociale. Considerate imagini suprasim-plificate din mintea noastrã, acest ansamblu are un rol ordonator în lectura rea-
litãții și ajutã subiectul individual sau colectiv sã facã fațã asaltului de informații
dinspre mediul social. Adevãrat filtru ce se interpune între lumea concretã șireprezentarea ei, stereotipurile sunt încãrcate cu o considerabilã tonalitate afec-tivã, își aflã originea în societate și au un rol explicativ al naturii raporturilor din-tre grupuri și universul simbolic.
120

Etimologic, conceptul provine din limba greacã, reunind stereos , în sensul
de solid, fix, cu typos , ce se poate traduce prin caracter, și constituie un ansam-
blu de credințe despre caracteristicile psihologice și comportamentale ale unorcategorii de grupuri sociale (etnice, confesionale, rasiale, de gen, profesionale)fixate în imagini standardizate, stabile, preconcepute. Construcția lor se bazeazãîn micã mãsurã pe observația directã, constituind un fel de apriorism cognitiv ,
fiind caracterizate de o notã rutinierã, arbitrarã, fãrã legãturã directã cu țintelesociale evaluate. Clișee foarte influente, ele devin o economie a gîndirii , substi-
tuind opiniile formate prin observația directã și judecatã criticã cu scheme sim-plificate, prestabilite, dobîndite prin socializare (Yzerbyt, Schadron, 1997, p. 99).
Prin intermediul acestei direcții de studiu se pun în evidențã factorii
subiectivi, adesea iraționali, care intervin în procesul de valorizare. Așadar,reluînd formula definiționalã a lui W . Lippmann, putem califica stereotipul drepto judecatã de valoare pozitivã sau negativã cristalizatã sub forma unei convingeri:noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea (Lippmann, 1922,apud Chelcea, 2002a, p. 47).
Dacã ar fi sã rezumãm trãsãturile cele mai influente ale stereotipului, s-ar
cuveni sã menționãm în primul rînd faptul cã obiectul judecãții stereotipale îlformeazã anumite grupuri etnice, naționale, rasiale, profesionale ori politice, pre-cum și relațiile dintre aceste grupuri. Apoi, aceastã gîndire prin clișeu are ointensã încãrcãturã emoționalã pozitivã sau negativã, de acceptare sau respinge-re, care întreține o stare conflictualã potențialã sau manifestã. T otodatã, dinpunctul de vedere al veridicitãții sale, stereotipul este fie în discordanțã totalã cufaptele — caz rar —, fie corespunde doar parțial faptelor — mult mai frecvent,ceea ce îi conferã aparența unei depline veridicitãți. În acest registru s-a formu-lat așa-numita ipotezã a sîmburelui de adevãr (kernel of truth ) al stereotipului,
pusã în evidențã în numeroase cercetãri de psihologie socialã experimentalã(Schumann, 1966, McCauley, Stitt, 1978) . Datoritã relativei sale independențe
fațã de experiențã și încãrcãturii emoționale pe care o angajeazã, stereotipul estedurabil și rezistent la schimbare.
Meritã subliniat cã geneza stereotipului este de naturã socialã — nu ne
naștem cu stereotipuri —, iar penetrarea sa în orizontul mental al unui subiectse face cu ajutorul mediului social și al instituțiilor implicate în procesul desocializare. Cultura are o înrîurire esențialã în acest proces de inoculare prima-rã, clișeele mentale fiind perpetuate deopotrivã prin tradițiile culturale ale uneisocietãți, și prin experiența istoricã a unor generații.
Funcția socialã a stereotipului este de a pãstra valorile și standardele a cãror
însușire de cãtre individ este privitã de grup ca o premisã pentru integrarea sa încomunitatea de referințã. Stereotipul e îmbrãcat într-o anumitã hainã lingvisticã(expresii, denumiri parolã ), care în anumite contexte servesc unui rol de recu-
noaștere și mobilizare în raporturile inter-grupale sau între individ și grup.
121

Prejudecata se poate defini ca acea specie de stereotip negativ care exprimã
o evaluare diferențiatoare a „celuilalt“, întemeiatã pe simpla apartenențã asubiecților țintã la un out-grup. Privitã conceptual, prejudecata este deci o noțiu-
ne relaționalã , care pune în legãturã o informație categorialã (ce desemneazã
caracteristicile grupului) cu o informație particularizatã (specificã subiectuluicare devine obiectul prejudecãții), postulînd cã trãsãturile categoriei, în generalnegative, construite pe criteriul diferențierii, sunt proiectate asupra subiectuluiindividual, în absența, cel mai adesea, a confruntãrii cu realitatea a celui din urmãset de trãsãturi (cel particularizat) (Baron, Byrne, 1997, p. 195).
Caracteristica cea mai pregnantã a stereotipului negativ regãsit în prejude-
catã ilustreazã natura sa cognitivã operaționalã , care permite o gestionare mai faci-
lã a informației din mediul social . Astfel, dacã împãrtãșim perspectiva cogniției
sociale, vom înțelege cã atitudinile sunt scheme cognitive structurate pentru orga-nizarea, prelucrarea, rememorarea și interpretarea informațiilor din mediu (Fiske,T aylor, 1991), iar cercetãrile dovedesc cã informația consistentã în articularea pre-judecãții este mai des frecventatã și este rememoratã mai fidel decît cea care nu econcentratã în prejudecatã (Judd, Ryan, Park e, 1991). Pe aceastã cale, în absența
experienței nemijlocite și a confruntãrii cu faptele, se produce fenomenul auto-confirmãrii sale, subiecții intrînd într-un joc simbolic subteran în care filtreazãdoar informația convergentã cu tiparul stereotip. Printr-un fenomen recurent deîntãrire — dacã pas cu pas stereotipul este reconfirmat în contexte diverse — seajunge la o consolidare și o permanentizare a prejudecãții, energia socialã caretrebuie mobilizatã pentru a o învinge fiind mult mai costisitoare.
T otodatã, asemenea stereotipului generic, prejudecata este puternic încãr-
catã de afectivitate. Prin urmare, acest tip de stereotip nu aduce în relație doar o
proiecție depreciativã a „celuilalt“ în registru cognitiv, ci este însoțit de emoții șisentimente pregnant negative fațã de persoanele din grupul țintã, de la nelinișteși anxietate pînã la revoltã și dispreț (Bodenhausen et al. , 1994), dar și o serie de
expectații ¾i credințe privitoare la „celãlalt“ diferit, conform unei logici conspi-rative implicite (Jussim et al. , 1995), la care se adaugã tendința de a transfera în
conduitã manifestã stãrile noastre cognitive și afective, conform prescripției „amsã-l aduc eu la ordine!“. Prejudecata mutã accentul dinspre evaluarea raționalã a„celuilalt“ prin intermediul cunoașterii nemijlocite, înspre evaluarea afectivã,întemeiatã pe o anumitã instinctivitate socialã în raportarea la alteritate. Adepțiicogniției sociale argumenteazã cum în modul în care percepem, actualizãm șivalorificãm informația avem o capacitate limitatã atunci cînd suntem confruntațicu sarcini reunite și suntem nevoiți sã adoptãm scurtãturi cognitive (cognitive
shortcuts) pentru a izbuti în efortul nostru de a stãpîni contextul și de a conferi
sens realitãții sociale (Gilbert, Hixon, 1991). Prejudecata, ca specie de stereotipnegativ, dobîndește o funcție instrumentalã importantã prin faptul cã permite ogestiune și o prelucrare mai facilã, imediatã , a informațiilor contextuale.
122

Prejudecata este privitã, conform acestei perspective, ca o strategie salvatoare în
gestiunea efortului cognitiv complex , fenomen dovedit de cercetãrile care pun în
evidențã faptul cã activarea stereotipurilor conduce la o creștere a performanțeiîn sarcini realizate simultan (Macrae, Milne, Bodenhausen, 1994).
Funcționînd ca și scurtãturi mentale ce protejeazã resursele cognitive ale
subiecților, stereotipurile reprezintã, așadar, tactici de salvare a energiei cogniti-
vechiar și în cazul în care subiecții nu sunt conștienți de prezența lor. Iatã de ce
ele se dovedesc atît de persistente, constituind un fel de mijloc natural de gestiu-
ne a cognițiilor, o economie cognitivã . Dacã mecanismul activãrii e neutru, conți-
nutul lor este însã cel mai adesea puternic conotat social și simbolic și, deci, mizacunoașterii acestor mecanisme este foarte importantã, fie cã este vorba de rapor-turi interpersonale sau raporturi integrupale (precum cele interetnice).
Psihologii sociali care au încercat sã evidențieze de ce stereotipurile se abat
de la caracteristicile reale ale unei populații au recurs la așa-numitul model expli-
cativ al accesibilitãții diferențiate a subiecților ( differential accesibility model )
înspre trãsãturile identitare care se impun în cîmpul cognitiv, ce sunt în bunãmãsurã asociate statusului social al actorilor angrenați în articularea imaginii„celuilalt“ (Cohen, 1983; Lalonde, Gardner, 1989, apud Chelcea et al. , 1998,
p. 265). Astfel, de exemplu, hãrnicia este mai des invocatã de cãtre subiecții cu oinstrucție mai modestã, țãrani sau muncitori, iar religiozitatea precumpãnitor deintelectuali. Foarte influentã în cîmpul psihosociologiei este ipoteza omogenitãții
out-grupului (assumption of out -group homogenity ) în explicarea raportãrii la alte-
ritate: subiecții au înclinația de a accentua diferențele dintre membrii grupuluide apartenențã și de a privi out-grupul ca o entitate omogenã, care reunește trã-
sãturi comune (Judd, Park, 1988; Linville et al., 1989; Jones, 1990).
Psihosociologul elevețian W . Doise (1973, 1976) a explicat acest mecanism
prin activarea percepției stimulilor complecși , ce accentueazã asemãnãrile în inte-
riorul unui grupaj de stimuli și subliniazã diferențele între grupe distincte de sti-muli. Altfel spus, cînd douã grupe de stimuli se deosebesc dupã un criteriu, s-aconstatat experimental cã actorul social construiește o diferențiere și dupã altecriterii, acutizîndu-se astfel ruptura la nivelul reprezentãrilor bilaterale. Faliaeste și mai largã dacã peste efectele spontane ale stereotipizãrii primare se pro-duc separãri induse de capitalul ideologic al grupului.
În judecata subiecților se articuleazã ceea ce M.B. Brewer (1979) numește
eroarea loialistã (loyalistic bias) , prin mobilizarea unui favoritism in-grup, sem-
nalat și în studiile școlii de la Bristol, care au descris strategia cognitivã a subiec-ților de a dobîndi o identitate socialã pozitivã în cadrul grupului de apartenențã(T ajfel, 1974; T ajfel, T urner, 1979, 1986). T oate aceste mecanisme evaluative aufost deseori folosite în explicarea îngemãnãrii stereotipurilor interetnice.Explicația în cheie cognitivã a acestor deformãri induse de stereotipuri ține derolul și ponderea experienței unei relații nemijlocite cu reprezentanții alteritãții.
123

În consecințã, favorizarea propriului grup etnic apare datoritã unui contact mai
frecvent și mai consistent cu membrii acestuia, ceea ce îngãduie o identificabili-tate și o particularizare sporitã a celor din grupul „nostru“, în opoziție cu trãsã-turile generale, nespecifice ale „celorlalți“. Dacã autocaracterizarea in-grupului
este mai nuanțatã, realizatã pe mai multe dimensiuni, și în consecințã mai echi-libratã, caracterizarea alteritãții se produce pe mai puține dimensiuni și estepolarizatã între extreme evaluative pozitive sau, cel mai adesea, negative(Linville, 1982, Linville et al., 1986).
Mãsurarea propriu-zisã a stereotipurilor cunoaște o îndelungatã tradiție în
cadrul psihologiei sociale, fiind una dintre primele și cele mai frecventate direcțiide studiu în cîmpul disciplinei, dupã cum raporturile in-grup și out-grup au
devenit obiecte de explorare canonice ale disciplinei (Bales, 1950; Sherif, 1955,1961/1988; T ajfel, 1974). Mai mult, studiile asupra raporturilor interetnice prinintermediul stereotipurilor naționale, reconfigurînd teoriile etnocentrismului
(Levine, Campbell, 1972; Hewstone, Ward, 1985), au reunit deja o colecțieimpresionantã de cercetãri (Katz, Braly, 1933; Gilbert, 1951; Buchanan, Cantril,1953; Bruner, T agiuri, 1954; Diab, 1962; Krech et al. , 1962; Diab, 1963a, 1963b;
Gardner et al. , 1968; Karlins, Coffman, Walters, 1969; Giles, 1977; Kalin, 1981;
Kalin, Berry, 1994). Cel mai frecvent valorificat procedeu metodologic l-a repre-zentat în istoria psihosociologiei aplicarea listei de atribute (check -list), furnizînd
informații consistente despre conținutul stereotipurilor etnice, dar indicînd șidinamica acestora în funcție de prefacerile istorice.
Cercetarea cea mai des evocatã ca inițiatoare a unei asemenea abordãri a
fost realizatã de D. Katz și K.W . Braly (1933) în cadrul unui proiect derulat laUniversitatea Princeton, care și-a propus sã surprindã stereotipurile etnice aleamericanilor. Participanții la studiu au fost solicitați sã aleagã cinci trãsãturi defi-nitorii pentru diferite grupuri etnice (americani, englezi, germani, italieni, japo-nezi, evrei, chinezi) sau rasiale (afro-americani) dintr-un set de 84 de atributepotențiale. Rezultatele au înfãțișat o imagine contrariantã, în care proiecția etno-centricã era ilustratã cu limpezime, așa cum apare în tabelul nr. 1.
124Tabelul nr. 2 Atitudinea românilor fa êÁ de grupurile etnice din România ( apud Chelce a
Nr.
crt. Etnia ICCS
1 Români 24,48
2 Germani 18,46
3 Armeni 15,61
4 Bulgari 15,47
5 Sîrbi 15,34
6 Evrei 15,12
7 Maghiari 14,99
8 Ucraineni 14,02
9 Ru æi 13,61
10 Turci 13,11
11 T Átari 12,99
12 Romi ( êigani) 7,32

Deși s-a ridicat o obiecție principialã asupra acestui gen de cercetare, care
sugera cã, mai degrabã decît sã mãsoare ceea ce știu oamenii despre diferite gru-
puri etnice și rasiale, instrumentul mãsoarã ceea ce cred oamenii despre acestea
(Chelcea et al. , 1998, p. 268), tehnica aplicãrii listei de atribute a rãmas pentru
multã vreme calea cea mai frecventatã și mai plinã de resurse de cunoaștere îninvestigarea stereotipurilor etnice și rasiale.
Reluatã în 1951, dupã cutremurul social-politic al celui de-al doilea rãzboi
mondial și în plin rãzboi rece, cercetarea echipei de psihosociologi de laPrinceton (Gilbert, 1951), efectuatã pe un eșantion de 330 de studenți, a relevato importantã stabilitate a stereotipurilor etno-rasiale precedente, dar și o dinami-cã a imaginii-clișeu despre „celãlalt“, cu atît mai pronunțatã, cu cît între parte-nerii evaluãrii simbolice a existat un episod conflictual mai acut (precum înrelația „americani“-„germani“). Fenomenul devine și mai limpede în cazul stu-diului care încheie ceea ce s-a numit „trilogia de la Princeton“, realizat de M.Karlins, T .L. Coffman și G. Walters (1969), în perioada rãzboiului din Vietnam.Astfel, s-a observat cã majoritatea stereotipurilor referitoare la grupurile etnice șirasiale, deși cunosc o inerție considerabilã, se schimbã în intervalul unor deca-de, mai ales sub influența contextului social-politic, așa cum reiese din tabelul nr.
2, ce înfãțișeazã într-o manierã comparativã rezultatele obținute.
125Tabelul nr. 2 Evoluția diacronicã a stereotipurilor etnice și rasiale (eșantion american)
(Karlins, Coffman, Walters, 1969, apud Corneille, Leyens, 1997, p. 46)

Grup etnic / rasial Atribute 1932 (%) 1951 (%) 1967 (%)
Americani (albi) Muncitori 48 30 23
Inteligenți 47 32 20
Materialiști 33 37 67
Americani (negri) Superstițioși 84 41 13
Leneși 75 31 26
Simț muzical 26 33 47
Germani ătiințifici 78 62 47
Muncitori 65 50 59
Impasibili 44 10 9
Japonezi Inteligenți 45 11 20
Muncitori 43 12 57
Perfizi 22 13 7
Se observã cã stereotipurile nu sunt neschimbãtoare, tendințã remarcatã
atît în auto-evaluãri, cît și în hetero-evaluãri. De exemplu, americanii albi seapreciazã din ce în ce mai puțin „inteligenți“ și progresiv mai „materialiști“, dupãcum afro-americanii din Statele Unite se considerã în tot mai micã mãsurã„leneși“ și „superstițioși“, dar în tot mai mare mãsurã „talentați“ în domeniulmuzicii. Rãzboiul mondial afecteazã puternic imaginea adversarilor SUA în con-flict, germanii și japonezii avînd un portret depreciat imediat în urma confla-grației, dar mai reechilibrat douã decenii mai apoi. Astfel, deopotrivã germanii șijaponezii își pierd trãsãtura de oameni „muncitori“ pentru a o redobîndi în 1967,

dupã cum germanii obțin scoruri tot mai modeste la „impasibilitate“, iar japone-
zii devin tot mai puțin „perfizi“.
Probabil cea mai cuprinzãtoare cercetare care a operaționalizat o listã de
atribute a fost realizatã prin lansarea unei inițiative științifice a celui mai înalt forcultural al lumii (UNESCO), în urma traumelor celui de-al doilea rãzboi mon-dial. Investigația și-a propus un adevãrat program de dezintoxicare imagologicã
printr-o cunoaștere reciprocã autenticã a popoarelor, ca temei pentru o viitoarerelație neconflictualã. Studiu exemplar al perioadei, proiectul coordonat deH. Cantril și W . Buchanan (1953) a examinat etnostereotipurile din șapte țãri,începînd cu 1950: Australia, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia șiSUA. Subiecților li s-au prezentat liste omogene cu adjective: „harnici“, „inteli-genți“, „practici“, „îngîmfați“, „generoși“, „fãrã milã“, „înapoiați“, „viteji“,„chibzuiți“, „dominatori“, „progresiști“, „pașnici“, „imposibil de caracterizat“ șiliste cu diferitele popoare asupra cãrora trebuiau sã se pronunțe. Fiecare respon-dent putea alege oricîte adjective din cele prezentate pentru configurarea portre-tului etno-național. Ancheta a evidențiat consistența heterostereotipurilor, deșinațiunile în care s-a derulat cercetarea erau diferite din punctul de vedere almoștenirii istorice și al tradițiilor culturale, dar a evidențiat și apariția unor per-turbãri generate de fenomenul sociocentrismului patriotic , remarcat de J. Piaget și
A.M. Weil (1951). Acest din urmã fenomen psihosociologic descria formareanoțiunii de „patrie“ la copil, și remarca stadialitatea elaborãrii acesteia. Astfel, înprimul stadiu preferința pentru o țarã se produce apelînd la motive subiective șitrecãtoare, apoi preluînd, de la mediul social integrator, judecãțile favorabile saudefavorabile despre propria țarã și despre celelalte țãri, iar, în sfîrșit, în stadiul altreilea se urmeazã o relativizare și nuanțare pe calea unei reflecții autonome.Nucleul acestei reprezentãri se pliazã pe etnocentrismul patriotic, care colorea-zã apreciativ propria comunitate — localã și mai apoi etnicã și naționalã — ce searatã a fi, conform autorilor, o „moștenire a egocentrismului primitiv și cauzã adeviațiilor sau tensiunilor ulterioare“ ( apud Doise, Deschamps, Mugny, 1996,
p. 22). Rezumate, trãsãturile identitare autoreferențiale și ale alteritãții obținuteprin aceastã cercetare de amploare sunt prezentate în tabelul nr. 3.
O sintezã importantã asupra mecanismelor cognitive care ordoneazã califi-
carea „celuilalt etnic“ a fost realizatã de R.A. Levine și D.T . Campbell (1972),care au semnalat activarea într-o situație de conflict a unui stereotip universal al
perceperii pozitive a grupului de apartenențã și al discreditãrii out-grupului.
Astfel, definiția identitarã a in-grupului contureazã un ansamblu de enunțuri
onorante în toate registrele: „Noi suntem mîndri, avem respect fațã de noi înșineși respectãm tradițiile înaintașilor noștri. Noi suntem loiali. Suntem onești șiavem încredere între noi. Ne apãrãm drepturile și proprietãțile. Nu acceptãm sãfim umiliți. Noi suntem pașnici și amabili. Nu îi urîm decît pe dușmanii josnici.Suntem morali și curați spiritual“ (Levine, Campbell, 1972, apud Chelcea et al.,
126

1998, p. 270). În opoziție, out-grupul reunește un fel de tablou identitar în oglin-
dã, trãsãturile pozitive autoreferențiale devenind, printr-o replicã rãsturnatã, glo-bal negative: „Ei sunt egoiști și centrați pe ei înșiși. Nu își vãd decît de interese-le lor; sunt exclusiviști. Dacã pot, ne înșalã. Nu au simțul onoarei, nu respectãcodul moral în relațiile cu noi. Sunt agresivi și expansioniști. Vor sã progreseze peseama noastrã. Ne sunt ostili și ne detestã. Sunt imorali și murdari din punct devedere spiritual“ ( ibidem , p. 271).
ăi în explorãri psihosociologice recente s-a putut semnala prezența unei
proiecții onorante asupra grupului de apartenențã și o descalificare simbolicã aalteritãții sub influența unui context de interacțiune conflictual, ca în cercetarealui J.P . Leyens și V . Yzerbyt (1992) efectuatã în Belgia, asupra raportãrilor stere-otipe bilaterale dintre flamanzi și valoni, în care îndeosebi subeșantionul franco-fon a articulat o imagine-clișeu criticã la adresa flamanzilor.
Altã metodã utilizatã în studierea etnostereotipurilor a operat cu atribute
bipolare alcãtuite din perechi de adjective antonime (de tipul „închis-deschis“;„leneș-harnic“; „superficial-profund“), cu scale gradate pentru fiecare pereche,iar ca variantã privilegiatã s-a aplicat diferențiatorul semantic. La capãtul unuiasemenea demers de colectare a imaginilor despre sine și despre „celãlalt“ s-au
127Tabelul nr. 3 „ C u m s e v Ád naêiunile unele pe altele?” – studiu imagologic transna êional
organizat de UNESCO (1953) (Buchanan, Cantril, 1953, apud Chelcea et al., 1998, p. 269)
Nr.
crt.Cum îi vÁd… pe americani pe ru æi
1 Australienii Progresi æti Practici
Inteligen êi Tiranici
Harnici F ÁrÁ milÁ
2 Englezii Progresi æti Genero æi / îngîmfa êi
Pa ænici Harnici
Tiranici F ÁrÁ milÁ
3 Francezii Practici Progresi æti
Tiranici Înapoia êi
Harnici Tiranici
4 Germanii Progresi æti Genero æi
Practici F ÁrÁ milÁ
Harnici / tiranici Înapoia êi
5 Italienii Genero æi Practici
Harnici Înapoia êi
F ÁrÁ milÁ Tiranici
6 Olandezii Practici Progresi æti
Harnici F ÁrÁ milÁ
Tiranici Înapoia êi
7 Norvegienii Harnici Practici
Progresi æti Harnici
Tiranici Înapoia êi
8 Americanii Pa ænici F ÁrÁ milÁ
Genero æi Harnici / tiranici
Inteligen êi Înapoia êi

construit portretele globale, observîndu-se tonalitatea preponderent negativã sau
pozitivã a imaginilor identitare astfel rezultate (Klineberg, 1980).
În anii din urmã s-a produs o importantã reorientare metodologicã în stu-
diul stereotipurilor (Chiru, 2000), astfel încît, fãrã sã se renunțe la investigațiaprin intermediul listei de atribute, s-a optat tot mai frecvent pentru tehnici noi,care recurg la suportul logistic al instrumentelor de calcul informatizate.
Pornind de la premisa care afirmã cã, o datã cu sporirea frecvenței catego-
riilor întrebuințate ce alcãtuiesc stereotipurile, stereotipul însuși devine maiaccesibil și se activeazã practic automat (Stagnor et al ., 1992; Higgins, 1996),
s-au organizat o serie de design -uri experimentale care au validat postulatul de
mai sus. De exemplu, în studiul lui L. Lepore și R. Brown (1997) s-a observatarticularea unui asemenea mecanism subteran printre studenții britanici ce auparticipat la experiment. Psihosociologii le-au prezentat acestora, într-o primãsituație, pe ecranul unui computer, o serie de cuvinte precum „ blacks “, „reggae “,
„dreadlocks “, asociate implicit cu populația de culoare din Marea Britanie, dar cu
o vitezã atît de ridicatã, încît participanții nu le-au putut distinge (condiția 1), iarîn cealaltã situație doar cuvinte fãrã sens (condiția 2). Apoi fiecare participant acitit o descriere a unei persoane care doar în mod ambiguu era corelatã cu por-tretul stereotip al unui negru din Anglia (de genul „atletic și agresiv“) și, maiapoi, a trebuit sã evalueze persoana țintã. În condiția 1, aprecierea „celuilalt“ afost mult mai stereotipã decît în condiția 2, iar efectul s-a manifestat cu atît maiintens cu cît persoanele evaluatoare au fost identificate în prealabil, printr-unchestionar separat, ca fiind mai negativ orientate împotriva negrilor. O cercetaredin Statele Unite pe o temã similarã (Wittenbrink, Judd, Park, 1997) a oferitrezultate practic identice privitoare la modul automat în care sunt activate stere-otipurile etnice și rasiale.
T otodatã, cum s-a subliniat deja, prejudecãțile nu determinã doar o activa-
re cognitivã a stereotipurilor, ci sunt însoțite și de o generare a unor sentimentenegative . O ingenioasã cale experimentalã, întemeiatã pe mãsurãtori fiziologice
realizate prin electromiografie facialã , a pus în evidențã acest fenomen (Cacioppo
et al., 1986). Cu o astfel de metodã de mare finețe s-a putut mãsura conductibi-
litatea electricã a activitãții mușchilor faciali asociatã expresivitãții zîmbetului saugrimasei. Mãsurãtorile au surprins chiar și schimbãri ale expresiilor faciale ce nuau fost vizibile și au putut aprecia modul în care au fost activate automat afectenegative sau pozitive în raport cu anumite grupuri sociale (Vanman et al., 1997).
Într-un studiu asupra puterii stereotipurilor etnice și rasiale coordonat de R.Fazio, psihologii au folosit tehnica primingului , în care participanții au vizionat
imagini ale fizionomiilor unor albi sau negri pe monitorul unui computer, urma-te de cuvinte conotate pozitiv sau negativ (precum „senin“, „generos“ sau„boalã“, „întuneric“), iar sarcina lor era sã apese cît pot de repede pe unul dincele douã butoane de confirmare, indicînd dacã acel cuvînt este pozitiv sau nega-
128

tiv (Fazio et al. , 1995). Pentru marea majoritate a participanților rãspunsurile la
cuvintele pozitive erau anticipate de chipurile albilor, iar cele negative de chipu-rile negrilor. Mãrimea acestei diferențe (cît de repede rãspunde negativ la imagi-nea negrului, fațã de cît de repede rãspunde pozitiv la imaginea albului) îngãduiastabilirea unei evaluãri relative a intensitãții prejudecãții, proprie pentru fiecaresubiect în parte. O tehnicã asemãnãtor construitã poartã numele de „ T estul aso-
ciațiilor implicite “(Implicit Association T est — IAT) și își propune sã mãsoare
asocierile automate ale grupurilor sociale cu evaluãri pozitive sau negative.(Greenwald, McGhee, Schwartz, 1998). Acest test implicã o serie de sarcini rea-lizate succesiv, prin prezentarea pe ecranul unui PC a unor nume, cuvinte și aso-ciații nume-cuvinte, iar computerul înregistreazã timpul de rezolvare a sarciniide cãtre subiect. De exemplu, pentru o evaluare a douã grupuri rasiale („albii“,„negrii“), dupã parcurgerea cîtorva sarcini de antrenament, de genul identificã-rii numelor unor negri sau albi, sau a unor cuvinte plãcute-neplãcute, dinmomentul realizãrii asociațiilor, sarcinile cresc în dificultate. Astfel, combinațiade genul: „nume al unui negru-cuvînt plãcut“ este mult mai greu de realizat decãtre un „alb“ decît sarcina „nume negru-cuvînt neplãcut“, produsã practic auto-mat. Mãsurarea diferenței, a efortului de a da rãspunsul corect cerut de exercițiu ,
relevã tãria inerției prejudecãții, specificã pentru fiecare subiect, dar pe deplincuantificabilã. Desigur, toate aceste procedee nu sunt de interes doar pentru unpsihodiagnostic individual, cãci prin prelucrarea statisticã pe un eșantion a inten-sitãții stereotipurilor etnice și rasiale ale participanților la cercetare se poate evi-denția o anumitã orientare fațã de „celãlalt“ pentru întreaga populație.
T ot cu mijloace informatizate opereazã și așa-numitul procedeu diagnostic
ratio , în care se pãrãsește abordarea ce identifica prezența sau absența unei anu-
mite imagini clișeu despre alteritate (de tipul „totul sau nimic“) în favoarea esti-mãrii procentajelor prezenței unei anumite trãsãturi identitare (McCauley, Stitt,1978, apud Chelcea et al. , 1998, p. 271). Pe aceastã cale se pot realiza auto-eva-
luãri și hetero-evaluãri ale diferitelor grupuri etnice care pot configura mai nu-anțat imaginile identitare.
În toate aceste variante metodologice, omisiunile și deformãrile etnostereo-
tipurilor nu țin numai de deficitul de cunoaștere, ci și de infiltrarea unor stãriafective, a unor surse de iraționalitate socialã, precum și a unor interese de grupdivergente. Prin urmare, un filtru imaginar de plan secund determinã ca anumi-
te informații ce pun la încercare deopotrivã interesele grupale, dar și dominantaemoționalã, sã fie blocate, etnostereotipurile devenind, astfel, impenetrabile lainformațiile care nu le legitimeazã (Hewstone, Ward, 1985). Stereotipul etnicfiind o specie mai puțin elaboratã de reprezentare socialã, întocmai ca și în cazulparadigmei înglobante, se produce o transformarea rezistentã prin care sistemulcentral rãmîne neafectat (Guimelli, 1994). În consecințã, evaluarea alteritãții se
întemeiazã doar pe trãsãturile sistemului periferic tocmai renegociate, reținîndu-se
129

doar trãsãturile care confirmã clișeul propriu și se pierd cele care-l contrazic.
D. Byrne și R. Baron (1997, p. 217) sugereazã ca tratament potrivit al simptoma-tologiei diferențiatoare evocate mai sus sporirea contractelor intergrupale princonstruirea comunã a unor acțiuni convergente înspre atingerea unor scopurisupraordonate, transferînd modelul rezolutiv probat de psihologii sociali ca fiindeficient la nivel micro-social înspre un nivel macro-social, în care, spre exemplu,Europa unitã ar ilustra articularea unui asemenea proiect de anvergurã. Strategiaevocatã nu eliminã — dar poate pondera — înclinația naturalã a subiecților indi-viduali și colectivi de sporire simbolicã a propriei identitãți și diminuare simbo-licã a „celuilalt“, așa cum ne dovedește teoria identitãții sociale (T ajfel, 1982).Mai mult proiecția etnocentricã, ce exprimã o reacție universalã de raportare la„celãlalt“, întîlnitã în toate societãțile și în toate grupurile (Mihãilescu, 1993,p. 224), trebuie mereu asociatã cu un relativism cultural moderator, cãci: „Nuexistã popoare excelente și popoare abjecte (…). Deși avem posibilitatea de a lecompara, așa cum putem compara roadele pãmîntului, nu existã nici un temeiobiectiv pentru a trage de aici concluzii de ordin axiologic. Fiecare în parte nueste decît un eșantion de umanitate, nici mai bun, nici mai rãu, nici mai frumos,nici mai urît decît celãlalt, numai toate laolaltã putînd da adevãrata mãsurã aumanitãții“ (Petcu, 1980, p. 187).
Desigur, mecanismul diferențierii fațã de alteritate se va perpetua în toate
mediile și în toate perioadele istorice. El exprimã unicitatea și individualitateaireductibilã a fiecãrui actor social care se bizuie pe propria sa identitate ca pe unpatrimoniu vital, definitoriu. Importantã este, însã, învãțarea și exersarea dialo-
gului cu diferența printr-o strãdanie sistematicã de deschidere fațã de alteritate
ca necesarã premisã a unei mai bune cunoașteri de sine, dar și a asigurãrii unuiclimat de încredere socialã. Oricum, conservînd un potențial de cunoaștere șiacțiune remarcabilã, în toate aceste demersuri generoase rolul imagologiei estedeparte de a fi fost pe deplin valorificat.
130

PARTEA A DOUA

132

3. „Cine suntem noi, românii?“ O sintezã a
cercetãrilor etnopsihologice românești
Dupã ce am deslușit principalele repere teoretice ale proiectului în care
ne-am angajat, sã parcurgem în paginile urmãtoare concluziile unor serii de cer-cetãri focalizate nemijlocit asupra imaginarului identitar etno-național, ce auantrenat resursele terminologice și metodologice proprii momentelor istorice dincursul modernizãrii României în care au fost articulate și care au mobilizat,într-o formã implicitã sau nemijlocitã, demersul de cunoaștere etnopsihologic.Inventarul comprehensiv ce va rezulta va sta la baza elaborãrii principalelor ipo-teze ale stadiului aplicativ al proiectului nostru, anchetele de teren urmînd sã-lconfirme sau sã-l infirme, redimensionînd notele sale distinctive. Dacã în capi-tolul pe care îl deschidem acum vom urmãri exclusiv abordãrile specializate , prin
vocea actorilor de prim-plan ce vor intra în scenã (îndeosebi psihosociologi, dar
și oameni de litere sau istorici), în stadiul ulterior al lucrãrii vom lãrgi sfera dia-logului identitar, încercînd sã asigurãm o reprezentativitate cît mai largã a acto-rilor individuali și colectivi din aceastã parte a țãrii, astfel încît portretul despreceea ce suntem sã fie elaborat de straturi sociale cît mai diverse din zona
Banatului. Pornind de la succesiunea de imagini analizatã în acest capitol, ce vareprezenta ulterior un reper tematic important, ne vom centra atenția în capito-lul final al lucrãrii noastre asupra modului de articulare și structurare a imagina-rului identitar al acestei pãrți din „românitate“, investigat prin intermediul unorinstrumente de cunoaștere plurale, precum un ansamblu de interviuri de istorieoralã, de teste proiective autoreferențiale sau scale de atitudini etnice. Așadar, sãrezumãm în paginile urmãtoare, pe linia evoluției cronologice, dar și a diferitelor
133

perspective disciplinare, demersurile etnopsihologice românești — fie ele expli-
cite sau implicite — începînd cu ultima parte a secolului al XIX-lea și sfîrșind cucea mai fierbinte actualitate.
3.1. Nașterea etnopsihologiei în spațiul cultural
românesc
Confruntatã cu proiectul modernizãrii tînãrului stat, elitele românești ale
celei de-a doua jumãtãți a secolului al XIX-lea au înțeles necesitatea definiriiidentitãții etnonaționale, ca premisã necesarã a unei acțiuni colective ce urmãreaîmplinirea potențialitãților cu care era înzestrat ceea ce actorii principali ai dez-baterii identitare naționale numeau, în manierã herderianã, sufletul poporului .
Rãspunzînd acestui imperativ, preocupãrile românești în cîmpul etnopsihologieise sincronizeazã rapid cu cele europene. Astfel, publicația lansatã de M. Lazarusși H. Steinthal în 1860, prin tematica și abordãrile ei, va atrage atenția luiA. Hurmuzachi, cel care în 1866 va formula prima interpretare de la noi referitoa-re la noua disciplinã, explicatã de autor ca fiind „acea științã <ce> are scopul<de> a cerceta ființa și lucrarea spiritului poporal, adecã a poporului ca totalita-te, a o cunoaște psihologicește și a descoperi legile care cîrmuiesc și reguleazãactivitatea spiritualã și idealã a poporului, adicã modul în care se manifesteazãacea activitate în viața, religiunea, știința și arta acelui popor, cum crește, cum sedezvoltã și se stinge acea activitate; ea cearcã a afla temeiurile, cauzele din careși prin care se ivește, se dezvãluiește și apune particularitatea, adicã individuali-tatea deosebitã a poporului“ ( apud Iacob, 1995, p. 75).
A.D. Xenopol și M. Eminescu, aflați atunci la studii în Germania, vor intra
și ei în contact direct cu ideile înnoitoare ale etnopsihologiei, regãsindu-și pro-priile interogații în problematica acestui curent ce se afirma, și vor lectura și sis-tematiza principiile enunțate în numerele „ Revistei de Psihologie a Popoarelor și
Lingvisticã“. A.D. Xenopol a manifestat un interes special pentru viziunea psiho-
logiei popoarelor și a tradus o colecție consistentã de articole ale publicației, așacum reiese din scrisoarea datatã din vara lui 1869 adresatã lui I. Negruzzi(Xenopol, 1869, apud Vatamaniuc, 1993, p. 899).
T otodatã, într-un caiet ce dateazã din anii 1871–1873, M. Eminescu tran-
scrie în germanã articolul-program al revistei germane, pentru ca peste un dece-niu sã-și reconfirme în ziarul Timpul , în numãrul din 6 mai 1880, prețuirea pãs-
tratã abordãrii: „În urma noastrã s-au fãcut încercãri de a întemeia o științã nouã:psihologia etnicã (…). Neapãrat cã și-n zona care locuiește și natura pãrinților dincare coboarã și încrucișãrile trebuie sã se fi înmagazinat, în spiritul poporului șiîn limba lui într-o formã oarecare (…)“ (Eminescu, 1880, apud Vatamaniuc, 1993,
p. 900). Poziția lui M. Eminescu fațã de tînãra disciplinã este contrapusã semna-
134

lãrii neajunsurilor etnografiei, care „are de obiect descrierea, împãrțeala și spița
de înrudire a popoarelor (…). Etnografia nu are a face decît cu lucruri exterioare:distribuție, descendențã, migrațiune, datine; ea nu se ocupã cu rezultatul lãsat înspiritul poporului prin toate schimbãrile acestea, cu substratul psihologic“(Eminescu, 1880, apud Murãrașu, 1967, p. 365), și susține depãșirea viziunii
etnografice printr-o psihologie a popoarelor diacronicã, singura care poate sur-prinde națiunile ca „nuanțe prismatice ale omenirii“ ( ibidem ). T . Maiorescu l-a
cunoscut și frecventat chiar, în peregrinãrile sale berlineze, pe unul dintre iniția-torii disciplinei, M. Lazarus ( apud Vatamaniuc, 1993, p. 898), iar în țarã,
B.P . Hasdeu va instituționaliza direcția de studiu prin susținerea, în cadrulUniversitãții din București, a „ Prelegerilor de etnopsihologie“ , unde contribuțiile
inițiatorilor sunt privite inclusiv dintr-un unghi critic. Influențele ulterioare alelui W . Wundt asupra discipolilor sãi români C. Rãdulescu-Motru și D. Gusti vorconsolida achizițiile ramurii germane a școlii românești de etnopsihologie. Înstudiile sale de psihologia culturii, W . Wundt atribuie ca și cauzã majorã a creațieiun tip de voințã , ce induce un alt tip de cauzalitate decît cea materialã, dar nu
mai puțin pregnantã. Încadrîndu-se într-o astfel de moștenire intelectualã,C. Rãdulescu-Motru va construi teoria personalismului energetic , iar D. Gusti va
articula teoretic principiul voinței sociale .
Dar, la noi, nu doar ideile promovate de Völkerpsychologie își vor face simți-
tã prezența, ci, pe filierã francezã, și cele proprii caracterologiei etnice . Astfel, în
1874, la Sorbona, I. Crãciunescu își va susține teza de doctorat „ Le peuple rou-
main d’après ses chants nationaux“ , apãrutã apoi la prestigioasa editurã
Hachette; iar în 1897 P . Popescu va publica, în spiritul modelului metodologicfrancez, „ Psihologia poporului român dupã literatura poporanã“ . Revendicîn-
du-se de la aceeași școalã, C. Hogaș inaugureazã un ciclu de conferințe laUniversitatea din Iași, între 1899 și 1900, finalizate prin studiul „ Psihologia și
caracterul românului“ , iar D. Drãghicescu va redacta, în 1907, volumul sãu cu un
ecou semnificativ, „ Din psihologia poporului român“ .
În sinteza asupra demersurilor etnopsihologice românești din „Privire cãtre
noi înșine, ca popor“, ce reunește contribuțiile sale din domeniu pe parcursul
unei jumãtãți de veac, I. Chelcea evocã și evalueazã lucrãrile de la debutul seco-lului trecut ale lui V . P ârvan sau S. Mehedinți, dar și cele din anii ’40 ale luiC. Rãdulescu-Motru, I. Buricescu, ă. Bârsãnescu, L. Blaga, C. Noica, subliniindvitalitatea și policromia cunoașterii furnizate de psihologia popoarelor, care, înconlucrare cu exercițiul etnografic, poate dezvãlui caracterul etnic al comunitãțiiinvestigate, realizînd o „caracterizare însãși a poporului ca individualitate pro-prie, privindu-se în mers istoric și în raport cu spațiul sãu — geografic — de dez-voltare“ (Chelcea, 2002, p. 22).
Oricum, toatã aceastã sumarã trecere în revistã a receptãrii preocupãrilor
etnopsihologice în atmosfera intelectualã a epocii ilustreazã ecoul considerabil al
135

unei orientãri ce rãspundea marilor provocãri pe care procesul modernizãrii
României le inducea, conferind o legitimitate științificã argumentației identitare.Se impunea, așadar, sã clarificãm cine și, mai ales, cum suntem, pentru a decide,
asumîndu-ne identitatea astfel dezvãluitã, încotro ne îndreptãm . Subsumîndu-se
acestui deziderat de cunoaștere, cercetarea care deschide seria contribuțiiloretnopsihologice explicite beneficiazã de un înalt sprijin instituțional. Dorindu-sea fi o etapã preliminarã în cadrul unei reforme educaționale globale, lansatã înaugust 1877 la inițiativa ministerului învãțãmîntului, ea viza redactarea unui„cestionar juridic“ și a unuia „lingvistic mitologic pentru culegerea și descriereamoravurilor, instituțiilor și datinilor noastre“ (Hasdeu, 1886, apud Mușlea,
Bîrlea, 1970, p. 43), „(…) care chestionare, unite cu cel archeologic elaborat deeminentul nostru profesor de archeologie D.A. Odobescu, sã facã (…) un bogatvandemecum al învãțãtorului, preotului, revizorului, (…) ca sã poatã, mai cuînlesnire și mai sistematic, a spicui pe acest vast teren prin toate țãrile locuite deromâni“ (Hasdeu, 1886/1985, p. 370).
Cele douã chestionare concepute de B.P . Hasdeu, adresate îndeosebi inte-
lectualitãții rurale, urmãresc sondarea aspectelor economice și sociale ale satuluiromânesc — în cadrul celui juridic, publicat în 1878 — și evidențierea mitologieipopulare și a ciclului calendaristic — în cel lingvistic, din 1886. Valorificîndsugestiile metodologice preluate din opera clasicã a fraților J. și W . Grimm, elereunesc un larg registru tematic. Astfel, chestionarul juridic e subîmpãrțit în treidomenii principale: „satul“, „casa“ și „lucrurile“, iar cel lingvistico-mitologic în„limba“, „viața și cultura popularã“, „obiceiuri, credințe și mitologia popularã“,fiind alcãtuite din 400, respectiv 206 întrebãri ( apud Mușlea, Bîrlea, 1970, p. 44).
Surprinde prezența unei formulãri foarte moderne a întrebãrilor, ca și recu-
rența unor subiecte problematice dominante, ce se perpetueazã peste timp, fiindla fel de actuale și astãzi, așa cum remarca și L. Iacob (1995). Sã enumerãm cîte-va astfel de întrebãri, grupate pe secțiuni discursive ( apud Iacob, 1995,
pp. 27–28):
a)Raporturile intercomunitare
„I
4— Cum trãiește satul cu satele învecinate(…)? / I7— Care este pãrerea
sãtenilor despre orãșeni (…)? / I8— Cum sînt priviți sãtenii ce merg a se așeza la
oraș?“
b) Raporturile cu alteritatea :
„I10— Ce se înțelege pe acolo sub cuvîntul de strãin? / I12— Care sunt
zicãtorile sau alte povești și vorbe pișcãtoare despre oamenii de alt neam sau dealtã lege (…)? / I
400— Ce zic țãranii, cînd oamenii strãini (…), cumpãrã pãmînt
în țarã?“
c) Configurarea statusului de prestigiu :
„I17— Care dintre strãini sunt priviți ca mai de frunte în sat? / — ce fel de
însușiri trebuie sã aibã pentru a fi priviți astfel?(…) / I74— Ce însușiri, bunãoa-
136

rã înțelepciune, tãrie, îndrãznealã, avuție sau altele se cautã mai mult la alegerea
capului cetei? / I162— Ce însușiri sunt cele mai cãutate într-o mireasã, bunãoa-
rã: — frumusețea ei? /- ori hãrnicia și buna purtare? /- sau avuția /(…)?“
d) Ierarhizãri valorice :
„I113— Care vini și greșeli se socotesc ca cele mai grele dupã pãrerea popo-
rului? / I115— Ce pãrere are poporul despre cinste și necinste?“
e) Autoreflexive (chiar cu un conținut imagologic) :
„I136— Care sunt credințele poporului în privința cugetului, a minții, a gîn-
dirii? / I134— Cum privesc <subl.ns.> oare haiducii pe sine înșiși? adicã / — ca
rãzbunãtori? / — ca apãrãtori ai sãracilor? / — sau cum altminteri?“
Primind mii de rãspunsuri, venite din 37 de localitãți, pentru chestionarul
juridic și din 701 localitãți, pentru chestionarul lingvistico-mitologic, B.P . Hasdeua întreprins un prim proces de eșantionare primarã realizat în știința psihologicã
de la noi. Astfel, aprecierile sale conclusive la adresa cîmpului supus investigației— lumea ruralului românesc — dobîndesc un plus de validitate. Ele reconfirmãimaginea țãranului român caracterizat prin autonomia și autovalorizarea mediu-lui de apartenențã (așa cum apar grupate rãspunsurile în grupele convenționalea și b de mai sus), prețuirea acordatã înțelepciunii, tãriei sufletești și cinstei (c,d), ca și bogãția considerabilã a universului mitologic hrãnit de un folclor viu șiomniprezent (e), dupã cum reiese și din scrierea sa de bilanț „Obiceiele juridice
ale poporului Român. Programa“ (Hasdeu, 1878/1985, pp. 376–411), dar și din
prefața la „ Etymologicum Magnum Romaniae“ (Hasdeu, 1886/1985,
pp. 316–327).
Din același registru metodologic și animate de aceleași idei generoase se vor
dezvolta peste ani demersurile ăcolii sociologice de la București condusã de
D. Gusti. De exemplu, studiul interbelic inițiat de Institutul SocialBanat-Crișana, „ Anchetã monograficã în comuna Belinț“ (1938), pãstreazã multe
linii de continuitate cu abordarea inițiatorului etnopsihologiei românești.Bunãoarã, la secțiile medico-sociale, culturale, economice și juridice, construcțiachestionarelor se apropie foarte mult de maniera hasdeanã, ilustrînd o frecventa-re privilegiatã a acestui registru metodologic și dupã o jumãtate de secol.
T ehnica chestionarului va mai fi folositã și în dezbaterea declarat etnopsi-
hologicã gãzduitã de „ Noua Revistã Românã “ în numãrul 12 din 1900. Inițiatã de
personalitãți reprezentative ale cercurilor intelectuale de la granița dintre secole— G. Coșbuc, A. Demetrescu, O. Densusianu, C. Rãdulescu-Motru —, investi-gația identitarã s-a bizuit pe o difuzare a întrebãrilor într-un mod public și acorelat analiza produselor culturale cu interviul psihologic.
Întrebãrile pe baza cãrora s-ar putea structura portretul etnopsihologic al
românului și cadrul acestui sondaj ad-hocasupra imaginii de sine etno-naționa-
le sunt ( apud Buricescu, 1944, p. 117): „1) Care operã literarã, dupã pãrerea Dvs.,
exprimã cel mai bine firea și aspirațiile neamului românesc? / 2) Care e trãsãtu-
137

ra dominantã în firea românului? / 3) Care sunt calitãțile și defectele care deose-
besc naționalitatea românã de celelalte naționalitãți? / 4) Care fapt istoric a scospînã acum mai bine la ivealã calitãțile sau defectele neamului românesc?“
Rãspunsurile au fost, în bunã mãsurã, dezamãgitoare. Printre opiniile
puținilor respondenți, în numãr de douãzeci și cinci, s-au strecurat, totuși, cîte-va poziții notabile, unele chiar savuroase, precum cea a lui Al. Macedonski, carea identificat ca trãsãturã definitorie a românilor „papagalismul“ (Macedonski,1900, ibidem , p. 118), V . P ârvan care a apreciat cã românul se aflã sub imperiul
unei „veșnice melancolii optimiste“ (P ârvan, 1900, ibidem , p. 119) sau J. Bart,
care a remarcat „lipsa stãruinței și a unui program de viațã“ (Bart, 1900, ibidem ,
p. 122), cu toate cã românul „poate desfãșura o energie mult mai mare decît indi-vizii de alte naționalitãți“ ( ibidem , p. 123).
Datorãm lui I. Chimet (1992) realizarea unei remarcabile sinteze în patru
volume asupra dezbaterii intelectuale asupra specificului național, care a reunitcele mai importante texte ale unor voci publice de la sfîrșitul secolului al XIX-leapînã la comunizarea țãrii, întregitã mai apoi de un alt volum-bilanț similar tema-tic, elaborat împreunã cu o serie de intelectuali români ai prezentului (Chimet,1996). În cea dintîi lucrare, autorul clujean oferã o imagine panoramicã asupradialogului identitar din epoca formãrii și consolidãrii statului român modern,cuprinzînd întreg spectrul discursiv al perioadei. În volumul al treilea al sintezeisale, putem urmãri cum tehnica chestionarului pãstreazã în perioada interbelicãun rol privilegiat. Astfel, este redatã in extenso ancheta inițiatã de unul din lide-
rii generației 1927, P . Comarnescu, ce și-a îndreptat atenția asupra specificuluinațional în arta româneascã. Acesta a coordonat redactarea și dezbaterea unuichestionar cu conotații etnopsihologice, în paginile revistei „ Politica“ . Provocãrii
sale i-au rãspuns nume de rezonanțã ale culturii noastre: N. Iorga, G. Enescu,F . ăirato, N. T onitza, O. Han, S. Dimitrescu, M. Simionescu-Rîmniceanu,C. Brãiloiu, M. Jora, G.D. Kiriac ori I. Pillat. Cel puțin trei (din cele cinci) între-bãri formulate în conținutul chestionarului sunt impregnate cu conotații etno-psihologice ( apud Chimet, 1992, III; p. 436): „(3) Credeți în valoarea notei noas-
tre? / (4) Existã un stil românesc sau este numai o afirmație neadevãratã existen-ța lui? / (5) <Care ar fi> valorile de seamã și caracteristicile pentru sufletulromânesc, manifestate prin artã?“
Paleta caracterizãrilor e foarte variatã, mergînd în încercarea de a dezvãlui
specificul național de la aprecierea spiritului artistic românesc ca distingîndu-se„printr-o unicã lenevie“ (Simionescu-Rîmniceanu, 1927, ibidem , p. 443), pînã la
„nostalgia“, „nota plîngãtoare“, „dorul, acel ceva ce nu se poate stinge“ (Enescu,1927, ibidem , pp. 439–440) ce l-ar însufleți, sau „prudența logicã și gravã, un
remarcabil spirit de ordine și claritate — și o dragoste înțeleaptã și profundã denaturã“ (Dimitrescu, 1927, ibidem, p. 451). N. Iorga va rezuma acest spectru
schimbãtor al specificitãții, afirmînd cã „(…) pînã acum avem parțial lucruri bune
138

și caracteristice, nu însã un tip de sintezã a întregului suflet românesc“ (Iorga,
1927, ibidem, p. 439).
O anchetã asemãnãtoare va organiza P . Comarnescu și în 1928 ( apud Ornea,
1980, pp. 440–446), de data aceasta asupra „noii spiritualitãți“, pentru ca în 1930sã elaboreze el însuși un portret etnopsihologic, definind sensibilitatea româ-neascã prin aceste trei caracteristici: „un sentiment al naturii, simțul mãsurii șivioiciunea <ce> se înmãnuncheazã firesc și inevitabil într-o seninãtate de viațã,armonioasã și purã“ (Comarnescu, 1930, ibidem , pp. 462–463).
3.2. Sintezele referențiale
O figurã aparte a etnopsihologiei românești, cunoscutã mai mult prin ecoul
cãrții sale „ Din psihologia poporului român“ decît prin validitatea argumentației
pe care a articulat-o, a fost D. Drãghicescu, primul și singurul român cu un doc-torat obținut la É. Durkheim. Deși foarte polemicã, lucrarea se caracterizeazãprin numeroase limite, îndeosebi prin ignorarea referințelor istorice ale celor maiimportanți analiști ai trecutului românesc, precum N. Iorga sau V . P ãrvan, princitarea ce dã dovadã de parțialitate a lui A.D. Xenopol sau O. Densusianu, darîndeosebi prin invocarea unor surse bibliografice strãine pline de subiectivitate,lipsite de valoare științificã. Cu toate acestea, studiul publicat în 1907 era anunțatca o etapã exploratorie inițialã a unui proiect laborios, sub forma unei trilogii,ce-și propunea sã surprindã evoluția tensionatã a sufletului românesc în diferite
etape istorice, de la momentul etnogenezei pînã în contemporaneitate și invita lao primã reflecție criticã ,din perspectiva științelor sociale, asupra destinului iden-
titar românesc . Reacțiile dure și practicile neloiale ce l-au expatriat din miezul
dialogului pe care îl lansase îl vor obliga pe D. Drãghicescu sã renunțe la proiec-tul inițial, dar impactul tezelor sale s-a propagat în mediul intelectual cu o spo-ritã vivacitate, inaugurînd o direcție de studiu autoreflexivã, care va culmina îndeceniile trei și patru ale secolului XX cu marea dezbatere asupra specificului
național.
F ãrã îndoialã, în pofida numeroaselor inferențe discutabile despre ceea ce
suntem , suntem în fața primei sinteze românești majore de etnopsihologie înte-
meiatã pe un arsenal metodologic și conceptual actualizat și consistent, preluatîndeosebi pe filiera francezã a psihologiei popoarelor. Apoi, se cuvine evidențiatãstrãdania de obiectivare a demersului de cunoaștere prin intermediul unei anali-
ze deliberat contrastante, ce gãzduiește confruntarea calitãților moștenite cu slã-biciunile, cedãrile și neputințele românilor în decursul unei istorii în care arare-ori și-au putut asuma un rol autonom, de prim-plan. Avînd conștiința unuimoment de rãscruce pe care-l traverseazã destinul românesc aflat în fața unei
alternative decisive — fie înnãmolirea în inerțiile și inadecvãrile trecutului de tipbalcanic-oriental, fie efortul perseverent și statornic pentru însãnãtoșirea menta-
139

litãții prin însușirea personalã a modelului cultural occidental (francez, cu deo-
sebire), autorul sugereazã depãșirea tuturor neîmplinirilor și ratãrilor noastreistorice printr-un proces de clarificare și înțelegere a stãrii de fapt , ca singurã pre-
misã a unor viitoare „energii și inițiative excepționale“ (Drãghicescu, 1907/1996,p. 425). Doar asumîndu -ne și integrîndu -ne trecutul putem construi un mîine mai
bun, ne atrage atenția etnopsihologul român: „mintalitatea noastrã (…) intrãîntr-o epocã de creație și desãvîrșire (…); ne gãsim la o cotiturã a istoriei, care nelasã înaintea ochilor o perspectivã mai fericitã decît cea care se închide îndãrãtulnostru“ ( ibidem , p. 2). D. Drãghicescu, unul dintre inițiatorii determinismului
social în sociologia europeanã, va instrumentaliza noul cod metodologic în lucra-
rea sa, sesizînd cã factorii sociali, spre deosebire de cei geografici sau rasiali,modeleazã hotãrîtor portretul etnonațional: „regularitatea și consistența structu-rii sociale determinã neîndoios consistența și regularitatea liniilor caracterului șiinteligența poporului, cari formeazã societatea (…), <cãci> mentalitatea și
caracterul unui popor sunt un produs exclusiv istoric și social <subl.ns.>“ ( ibi-
dem, p. 55).
F ãrã sã ignore în economia lucrãrii datul geografic (clima, morfologia
mediului) ori alchimia rasialã în structurarea unui profil identitar, forțele socialesunt cele care dominã seriile cauzale ce acționeazã cumulat în construcția chipu-
lui de a fi al sufletului românesc , chip greu încercat, alãturare încordatã de cali-
tãți și defecte. Primele capitole enumerã toate semințiile (și însușirile lor sufle-tești) care au contribuit la nașterea organismului etnic românesc. Deși discuta-bilã ca metodã — românii sunt reînviați astfel, în lipsa unor izvoare istorice, prinmecanismul combinãrii trãsãturilor psihologice —, abordarea este frecventã înepocã — așa cum reiese și din citãrile frecvente ale contemporanilor É. Boutmyși A. Fouillée — și ipostaziazã secvențial diferitele influențe și transferuri aleunor conținuturi mentale și ansambluri comportamentale dinspre popoarele cucare românii au intrat în relație în cursul istoriei lor.
Dacã bagajul ereditar etnogenetic era format dintr-un material de sintezã al
geto-dacilor (cu spiritul deschis, voința puternicã, credința în nemurire, dar și
duplicitatea lor renumitã) cu romanii (cei cu spirit organizator și legislativ, domi-
nați de un caracter pozitiv) și slavii (sociabili, dar dominați de nepãsare, fatalism
și resemnare), influențele ulterioare, aproape exclusiv degenerative, au alterat, înopinia lui D. Drãghicescu, mentalul colectiv al românilor. Îndeosebi turcii, prinbirurile impuse, instabilitatea politicã și socialã provocatã, neîntreruptele intrigiîntreținute au desfigurat „corpul social (…) românesc <ce> pare a trãi într-uncontinuu acces de isterie, în care convulsiunile și spaimele se urmãresc la inter-vale foarte scurte“ ( ibidem , p. 221). Cum în perioada întemeierii principatelor și
a independenței politice medievale românii s-au caracterizat, conform analizeisale, printr-o „inteligențã simplã, dar viguroasã și sistematicã, o imaginație vie,hrãnitã și însuflețitã de un sentiment religios foarte adînc“ ( ibidem , p. 206),
140

curînd s-a produs o mutație regresivã, deformantã ce aduce în prim-plan
„însușirea sufleteascã de a se ascunde, a se amãgi, — singura armã ce mai rãmî-ne celor prea slabi în luptã cu cei prea tari“ ( ibidem , p. 216). Grecii și influența
fanariotã au „desãvîrșit“ aceastã înrobire sufleteascã prin „sãrãcirea și pustiireațãrii și înstrãinarea ogorului românesc“ ( ibidem , p. 256), accentuînd tendința de
instabilitate și nedesãvîrșire , precum și gustul amar al unei înfrîngeri morale . ăi
cum modelul social determinã modelul mintal, „lipsa de ordine, de metodã a tre-cut din acțiunea noastrã în cugetarea noastrã“, iar portretul „vioi, ager și însufle-țit“ ( ibidem, p. 274) al românului din secolul al XV-lea se transformã într-o „cari-
caturã șubredã și infirmã“ ( ibidem ).
Doar binefãcãtoarea înrîurire francezã, ce a dobîndit o pondere însemnatã o
datã cu mijlocul secolului al XIX-lea — francezii devin, în opinia luiD. Drãghicescu, adevãrați „pãrinți și educatori etnici“ ( ibidem, p. 111) — și,
parțial, cea germanã din ultimele decenii ale aceluiași veac readuc speranța înreconfigurarea sãnãtoasã a profilului identitar național. Dar, în fond, cum s-arputea contura imaginea românului rezultatã în urma acestui excurs etnopsiholo-
gic? Încercînd sã ilustrãm notele sale definitorii, trebuie subliniat cã din punctulde vedere al comportamentelor sociale românul apare, în viziunea lui
D. Drãghicescu, înclinat spre formalism și salvarea aparențelor, situîndu-se pre-
cumpãnitor într-un un registru al pãrelniciei : „… aproape nimic nu se face la noi
fundamental. T otul nu este sã fie ceva, ci sã parã cã este <subl.ns.>“ ( ibidem ,
p. 374). De aici, probabil, se naște și superficialitatea trãirii credinței prin favori-
zarea excesivã a ritualului: „românii sunt dintre toate naționalitãțile creștine deorice rit poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puțin credincios
<subl.ns.>“ ( ibidem , p. 279). T otodatã, în opinia autorului, românul (înțeles ca
țãran român, cãci celorlalte categorii sociale înstrãinate li se refuzã aceastã cali-
tate) e un dedublat , neîncrezãtor în autoritatea vremelnicã, știind cã efortul și
strãdaniile sale sunt inutile de vreme ce pãmîntul nu-i aparține, iar arbitraruladministrației e singura lege a țãrii; el se supune, astfel, crîcnind strãinilor și legiiformale. O asemenea aparențã a supunerii necondiționate și umile, precum șiexercițiul duplicitãții , e doar un baraj mental ce stãvilește apele agitate ale dispre-
țului sãu concentrat fațã de imoralismul lumii politice, fațã de lãcomia boieruluiși fațã de nestatornicia istoriei. Citîndu-l pe X. Marmier, autorul subliniazã absen-ța unui orizont aspirațional autentic al țãranului român covîrșit de povara unui
mediu social, economic și politic ostil: „ceea ce știu ei este cã trãesc ca sã mun-ceascã, sã plãteascã, sã sufere și sã tacã“ ( ibidem, p. 348). Pînã la paralizia civicã
și abulia socialã nu mai este decît un pas, aceastã „resemnare mutã“ ( ibidem ,
p. 349) imobilizînd orice energie comunitarã într-un nucleu vindicativ schizoid,întors cãtre sine ca singurã cale de supraviețuire. Astfel s-ar putea explica nepã-
sarea și neprevederea românului, doveditã și prin sãrãcia mijloacelor de subzis-
tențã (inimaginabilã pentru cãlãtorii strãini invocați de D. Drãghicescu). Pe teri-
141

toriul unor asemenea rememorãri de istorie socialã, bordeiul devine un fel de
simbol al arhitecturii lui sufletești: mizeria, întunecimea, boala și spațiul sufo-cant par a fi, într-o reconstituire simbolicã, adevãrate atribute identitare. Însfîrșit, datoritã tuturor acestor determinãri, românul pare a trãi într-un continuurefuz al istoriei , cãci destinul țãrii a fost deturnat o datã cu înrobirea strãinã, și
pervertit, se pãrea, iremediabil.
T oate trãsãturile amintite nu sunt, însã, expresii ale caracterului esențial,
proprii structurii sufletești originare, ci deformãri impuse de un fel de instinct de
conservare istoric care pãstreazã intact sîmburele inițial, sãnãtos și viu din
perioada Țãrilor Române independente. Prin redescoperirea sa, sugereazãD. Drãghicescu, se cere reînceputã reînsuflețirea spiritului național, întemeiatãși pe activarea inteligenței native atît de bogate, dar și pe acea „pornire adîncãcãtre neatîrnare“ ( ibidem, p. 394) și acea „neînfrînatã trebuințã de libertate“ ( ibi-
dem), ce l-a animat, nerostit, pe întinderea întregii epoci tragice. Mentalitatea
francezã ar putea deveni, pe aceastã cale, principalul agent al redescoperirii desine și al vindecãrii de boala grea a boicotului istoriei .
Din punctul de vedere al stratificãrii și capilaritãții sociale , întreaga istorie
a ultimelor trei secole se desparte, brutal, în douã istorii : pe de o parte, cea a
majoritãții zdrobitoare a populației, reprezentatã de țãrani, care sociologic domi-nã prin pondere și penetrare straturile societãții, și, pe de altã parte, istoria uneiclase subțiri numericește și intelectualicește, tot mai înstrãinatã, coruptã, ce-șiurmãrește exclusiv propriul interes, depersonalizatã și fãrã orizont. Or,D. Drãghicescu pledeazã tocmai pentru o reașezare a raporturilor sociale care sãpreschimbe chipul societãții și sã refacã rețelele de comunicare intracomunitarã,pregãtind terenul reintrãrii în istorie a majoritãții tãcute și a reumanizãrii și reo-
rientãrii elitei înspre un ideal social comun, prin regãsirea unei istorii reunificate
a întregului corp social românesc .
O personalitate de prim-plan a etnopsihologiei românești din prima jumã-
tate a secolului al XX-lea este C. Rãdulescu-Motru. Dacã D. Drãghicescu a rãmasîn spațiul psihologiei etnice omul unei singure cãrți, C. Rãdulescu-Motru a fostun autor prolific, publicînd pe parcursul a aproape patru decenii numeroase volu-me ce au explorat tema specificului național. Exprimîndu-se pe linia influențelorgermane și încadrîndu-se natural în tradiția junimistã, preocupãrile sale n-auocolit disjuncția culturã-civilizație.
Astfel, încã de la prima sa carte „ Cultura românã și politicianismul“ (1904),
cultura e definitã ca întrupare organicã a spiritului unei comunitãți, reunind
toate înclinațiile spirituale ale unui popor. În schimb, civilizația evolueazã într-un
cadru exterior , reprezentînd „lucrurile vieții sociale determinate de progresul
tehnologic și economic“ (Rãdulescu-Motru, 1904/1984, p. 20). Prin urmare, pos-tuleazã C. Rãdulescu-Motru, cultura e superioarã civilizației, prima constituindesența spiritualitãții naționale, cãci ea „sãlãșuia în suflet“, în timp ce civilizația
142

rãmîne doar un „veșmînt pentru trup“; civilizația, poate fi „împrumutatã“, cultu-
ra, niciodatã ( ibidem , pp. 39–41).
Am rezumat aceastã abordare antinomicã, proprie filosofiei culturii, tocmai
pentru a înțelege modul de construcție a portretului identitar care pleacã de lapolaritatea tensionatã culturã-civilizație. Influența teoriei maioresciene a forme-
lor fãrã fond e evidentã, C. Rãdulescu-Motru identificînd civilizația cu forma și
cultura cu fondul. Reproșul sãu se îndreaptã asupra generației pașoptiste care arfi alterat dezvoltarea organicã a sufletului românesc — rural, tradițional — prinîmprumuturi și imitații instituționale. T oate implantãrile occidentale au rãmas,
conform viziunii sale, conținuturi amorfe ale unei civilizații externe și reci.
Inadecvãrile ar putea fi depãșite, sugereazã psihosociologul român, prin reîntoar-cerea cãtre un trecut senin, în care boierii și țãranii au știut sã conserve o armo-nie socialã naturalã ce se impune sã fie regãsitã. În sfîrșit, imaginea despre româ-nul zilelor sale consemneazã prezența unui actor social care nu manifestã aptitu-dini pentru industrie, spirit de risc, comerț, mai mult, el este incapabil de muncãdisciplinatã și de planificare, „obiceiuri superioare“ care au generat dinamicasocietate capitalistã occidentalã ( ibidem , pp. 52–57). Satul poate și trebuie sã
redevinã, în opinia lui C. Rãdulescu-Motru, nucleul identitar vital care sã animerevitalizarea sufletului românesc . El va enunța și o idee ce va sta la baza construc-
țiilor teoretice ulterioare: nu e suficient sã localizãm sîmburele valoric esențial —identificat în sufletul rural —, ci trebuie sondate cãile care conduc la rezervorul
de energie și coerențã ce poate reconfigura, înnobilînd, structura psihicã colecti-vã: „pentru ca un popor sã fie apt de culturã, se cere ca el sã fie apt de o persona-
litate “ (ibidem , p. 64).
În „Sufletul neamului nostru. Calitãți și defecte“ (1910), principala trãsãtu-
rã etnonaționalã devine în viziunea sa „gregarismul sufletesc, care ne-a fost demare ajutor în trecut, de aici înainte ne poate fi stricãtor“ (Rãdulescu-Motru,1910/1990, p. 14), sugerînd astfel necesitatea preschimbãrii profilului nostruetnic în acord cu liniile dominante ale modelului occidental, ca o condiție pri-mordialã a accesului României pe calea modernizãrii. Se impune, conform viziu-nii autorului, formarea unui nou tip de personalitate care sã depãșeascã orizontul
autarhic al satului, imperativ expus explicit în „ Personalismul energetic“ (1927):
„Satul român nu este doar lipsit de personalitate. Pe cea istoricã sau etnicã el oare fãrã discuție. El nu are însã o personalitate energeticã , adicã o personalitate
care, continuînd natura, sã creeze, peste naturã, forma nouã de energie“(Rãdulescu-Motru, 1927/1984, pp. 624–625). Urmãrind profilul culturii noastre,se poate remarca preponderența creației colective în dauna celei individuale , cãci
românii „erau constrînși în trecut sã-și înãbușe vitalitatea pentru a-și ascundemai bine existența“ ( ibidem , p. 734). Dar o personalitate reînnoitã nu poate fi
îngemãnatã decît prin împlinirea vocației sale autentice, creatoare, considerã
autorul. În „Românismul, catehismul unei noi spiritualitãți“ (1936), psihosociolo-
143

gul reconfirmã ideea potrivit cãreia: „etnicul este acumulare, vocația este creare.
(…) Dreptul de a participa la viața economicã a omenirii îl dã numai conștiințavocației de român (…) care este focul care purificã ființa poporului și compromi-surile etnicului sãu“ (Rãdulescu-Motru, 1936/1990, p. 91) și argumenteazã nece-sitatea unei noi reconstrucții spirituale centrate pe românism . Acesta ar transfi-
gura vocația interioarã într-o acțiune colectivã de amploare care sã urmeze nu unimpuls imitativ, ci acel imbold care e „întronat în plãmãdeala sufleteascã a popo-rului român, în tradițiile, instituțiile de baștinã ale acestui popor. Românismul nucautã sã-și afirme legitimitatea, el se afirmã pe sine ca fapt“ ( ibidem , p. 72).
Asociind etniei un anumit mod de organizare social și economic, românii ar
putea structura un alt sistem social, original, care sã nu contrarieze trãsãturileportretului psihic și care nu ar putea fi decît statul țãrãnesc , bazat pe consolida-
rea statutului social și economic al țãranului.
Apãrutã în 1938, monumentala „ Enciclopedia României“ a reprezentat un
uriaș efort autoreflexiv al elitei românești și a constituit o adevãratã oglindã imago-logicã a stãrii națiunii, așa cum sublinia coordonatorul ei, D. Gusti. Acest bilanțștiințific de referințã configura „dupã ani de zile de muncã și încordarea colecti-vã a celor mai bune puteri pe care le au specialiștii noștri din toate ramurile (…)imaginea țãrii și a neamului românesc (subl.ns), așa cum s-a închegat a doua zi
dupã unire“ (Gusti, 1938, I, p. VII). Recunoscîndu-i-se autoritatea științificã îndomeniu, capitolul de etnopsihologie îi va fi încredințat lui C. Rãdulescu-Motru,care va redacta studiul cel mai penetrant al carierei: „Psihologia poporului
român“. Ne-am îngãduit sã formulãm calificarea anterioarã ținînd cont de rezo-
nanța considerabil sporitã a ideilor sale prin publicarea lor într-o ediție ce sedorea sinteza sintezelor vremii, ce respira aerul definitivului.
Sã rezumãm notele semnificative ale imaginii românilor conturate aici, la
întîlnirea dintre însușirile identitare ale poporului cu mediul sãu socio-istoric.S-au manifestat în dinamica istoricã naționalã, apreciazã C. Rãdulescu-Motru,trei condiționãri asupra profilului populației: dinspre factorul biologic-ereditar,cel asociat mediului geografic, dar și cel datorat caracterului instituțional, cel dinurmã aducînd cu sine o bogatã încãrcãturã spiritualã — obiceiuri morale și juri-dice, concepții despre viațã, anumite atitudini sociale, toate consolidate prin tra-diție. Statornic ancorați în primele douã cadre, românii sunt apreciați drept unpopor cu o culturã care nu a reușit, încã, sã-și proiecteze o „finalitate spiritualã“în cadrul instituțional decît „nebulos și fragmentar“ (Rãdulescu-Motru, 1938,p. 162). Însușirile sufletești ale românului, manifestate în cadrul vieții sociale șieconomice, sunt rezumate de autor în patru registre critice: individualismulsufletului românesc, ușor anarhic, fãrã sã mobilizeze inițiativa în economie șiindependența în politicã (proprii popoarelor apusene); apoi lipsa perseverenței înproiectele în care s-a angajat; dar și lipsa de metodã, indisciplina în muncã,absența spiritului comercial; precum și inadaptarea românilor la structura insti-
144

tuționalã preluatã din Apus. Pe lîngã cauzele obiective care considerã psihosocio-
logul cã au generat aceastã respingere (precum dificultãțile economice sau con-dițiile de viațã precare) se pot extrage și cauze mai profunde. Aici autorul evocãîn primul rînd o disparitate între universul valorilor sociale ale românilor și celeapusene, alegerea unei cariere sau spiritul competitiv fiind refuzate, apreciazãC. Rãdulescu-Motru, de cãtre românul tradițional.
Pe lîngã trãsãturile negative se pot identifica și unele luminoase: românul
este ospitalier, tolerant, credincios și iubitor de dreptate. T oate aceste caracteri-zãri în termeni de calitãți și defecte au o relevanțã numai în mãsura în care por-tretul global dobîndește o anumitã funcționalitate în acord cu o finalitate supe-
rioarã : se impune a se stabili dacã unitatea sufleteascã rezultatã urmãrește afir-
marea spiritului burghez sau a unui alt tip de spiritualitate, diferitã și asumatãorganic de cãtre mentalul colectiv. Cãci judecata ce decurge de aici asupra profi-lului etnopsihologic are semnificații diferite, în funcție de orizontul spiritual sprecare se îndreaptã. Or, mesajul subiacent pe care-l transmite C. Rãdulescu-Motrupledeazã pentru reconsiderarea autenticei spiritualitãți românești, care ar trebuisã reflecte o psihologie proprie, un cadru instituțional adecvat ei și, mai ales, ofinalitate asociatã unui ideal social original, nãscut prin confruntarea cu o istoriespecificã, cãci „rușine nu este pentru poporul care se știe deosebit sufletește depopoare glorioase și puternice, (…) este rușine pentru poporul care n-are îndem-nul sã-și cunoascã firea și destinul“ ( ibidem , p. 168).
Într-o ultimã lucrare importantã cu tematicã etnopsihologicã, „ Etnicul
românesc“ (1942), autorul a dezvoltat aceastã idee și a lãrgit perspectiva etnicis-
tã, considerînd cã elementul fundamental al etnicului va deveni voința sa de a trãiși afirma în numele unui destin care, transgresînd limitãrile unui anumit modelcultural izolaționist, în loc sã despartã poate uni: „Europa viitoare, va fi, probabil,organizatã pe baza comunitãții de destin “ (Rãdulescu-Motru, 1942/1996, p. 128).
Ca și în pasajul tocmai evocat, ceea ce frapeazã la C. Rãdulescu-Motru este nou-tatea și actualitatea ideilor sale, precum și viziunea sa deschisã cãtre o abordarecare depãșește viziunea reducționistã gen Drãghicescu, în termeni de calitãți șidefecte, în favoarea unei perspective ce integreazã dominantele duratei lungiistorice, în care trãsãturile etnice se cuvin înțelese în funcționalitatea lor socialãasociatã unui destin istoric particular.
Tînãra generație intelectualã, confruntatã cu provocarea dezvãluirii specifi-
cului național , se va raporta deopotrivã fecund și polemic la tezele magistrului,
contribuind la reconfigurarea imaginarului social românesc din perspectiva auto-reflexivã.
În paginile urmãtoare vom menționa doar douã nume, unul ce se impune în
spațiul dezvoltãrii intelectuale la sfîrșitul deceniului al treilea al secolului XX,celãlalt în primii ani ai deceniului al cincilea: e vorba de M. Ralea șiM. Vulcãnescu. Sã parcurgem, pe scurt, traseul ideatic dezvoltat de cei doi cerce-
145

tãtori români. O exegezã etnopsihologicã care a inițiat o dezbatere identitarã fer-
tilã a apãrut în revista „Viața Româneascã“ , în 1927. Prin „ Fenomenul românesc“ ,
M. Ralea (1927/1997) s-a lansat în cãutarea unei formule distincte a identitãțiinaționale bizuindu-se pe o metodologie preluatã de la psihologia popoarelor,abandonînd îngustarea doctrinarã a antropologiei vremii ce cunoștea deriva rasis-mului.
Un principiu cãlãuzitor al cercetãrilor sale cu o largã validitate etnopsiholo-
gicã va postula cã structura psihicã a unui popor nu este imuabilã . Prin urmare,
fiind un fenomen social, etnicul suportã o dinamicã vie, motiv pentru care stu-diul fenomenelor de psihologie etnicã trebuie sã se limiteze la o perioadã bineprecizatã. T otodatã, în cadrul structurii primare a personalitãții etnice se regã-sesc cîteva elemente de mare stabilitate , care se relaționeazã într-o structurã fun-
damentalã , ce poate fi descifratã prin observarea acelor facultãți principale care
apar cu cea mai mare frecvențã și care unificã în diversitate variațiile nucleului
structural esențial .
Altfel spus, în jurul structurii fundamentale durabile, celelalte elemente —
conjuncturale — înregistreazã o prefacere continuã impusã de presiunile istoriei,dar focalizarea investigației se cere orientatã nu înspre aceste variabile febrile —un fel de prefigurare a valurilor evenimențialului și a curenților conjuncturiibraudeliene —, ci înspre elementele statornice, înspre acele trãsãturi ce se traducîn formula sufleteascã proprie psihologiei etnice a comunitãții explorate. Privind
înspre trecut, M. Ralea sesizeazã la nivelul personalitãții etnice coexistența a douãuniversuri mentale, asociate sciziunii sociale perpetuatã de secole, dintre țãrãni-me și pãtura dominatoare. Sprijinindu-se pe aceste coduri de înțelegere, autorulschițeazã un portret al sufletului românesc în care, între deschiderea creatoare a
Occidentului și resemnarea pasivã a Orientului, românul a întreținut o valoare de
confluențã. Dominantã în structura sa sufleteascã — adaptarea — e o sintezã
calitativ superioarã a celor douã valori polare, depãșindu-le printr-o simbiozãsubtilã ce întreține echilibrul nostru sufletesc (Ralea, 1927/1997, p. 76). În jurul
acestei valori centrale se distribuie celelalte valori consonante , precum intelige-
nța, cãci „la rãspîntie se cere mai multã înțelepciune decît oriunde“ (Ralea, 1927,apud Chimet, 1992, p. 425), dar și spiritul practic, relativismul, luciditatea, spiri-
tul critic dezvoltat, scepticismul, absența misticismului religios .
Fațã de popoarele meridionale vecine, adaptarea e proprie doar românilor,
susține M. Ralea, aceasta nefiind doar o imitație inerțialã , ci „o prefacere, o ajus-
tare, o localizare, ea înseamnã trecerea printr-un temperament special a unui sis-tem de viațã. <Adaptarea> (…) are un sens activ, presupune o voințã de transfor-mare. Cãci, de fapt, se poate imita orice. Nu te poți adapta însã decît la ceva.Adaptarea e o selecție“ (Ralea, 1927, apud Ornea, 1980, p. 402). Centralitatea
libertãții aparține alchimiei spirituale a românilor, și, sugereazã autorul, ar fimult mai înțelept sã învãțãm s -o valorificãm : „canalizatã, condusã, ea poate sã ne
146

ducã la perfecțiune. Cãci nu e puțin lucru sã ai în lupta pentru existențã suplețe,
elasticitate, tact, bun simț și luciditate“ (Ralea, 1927, apud Chimet, 1992, p. 625).
Prin adaptabilitate, M. Ralea configureazã o structurã sufleteascã specificã
românilor, de simbiozã , la întîlnirea unor modele sufletești a cãror tensiune e
topitã într-o substanțã calmã, armonioasã, cumpãtatã, dar, așa cum a dovedit-o înatîtea rînduri istoria, și salvatoare.
M. Vulcãnescu, îmbogãțit în cunoaștere și acțiune prin participarea sa la
campaniile monografice ale școlii lui D. Gusti și continuînd exercițiul etnopsiho-logic din „ Omul românesc“ (1937), și-a expus rodul proiectului sãu explorator în
„Dimensiunea româneascã a existenței“ (1943). Urmînd traseul unei schițe feno-
menologice prin studierea limbajului, M. Vulcãnescu a conturat un tablou imagi-
nar al identitãții românești care îl ipostaziazã pe român ca fiind animat de un sen-timent al totalitãții și al organicitãții, al solidaritãții cu Cosmosul: „ceea ce domi-nã toatã aceastã concepție a lumii românești e (…) sentimentul unei vaste solida-ritãți universale. Fiecare fapt rãsunã în întreaga lume, fiecare gest își propagãmuzica în tot“ (Vulcãnescu, 1943/1991, pp. 104–105). T otodatã, autorul a subli-niat nevoia omului acestor locuri de a atribui sens existenței personale și comu-nitare, precum și flexibilitatea conferitã de o adaptabilitate cumpãnitã, care faceca orizontul românului sã fie mereu mișcãtor, ajutîndu-l sã se angajeze în traseulsãu istoric fãrã sã trãiascã drama unei „rupturi existențiale“ ( ibidem ,
pp. 107–108). Atitudinile fundamentale ale românului îl individualizeazã ca unactor aparte în istorie, cãci drumul prin destinul sãu individual și colectiv se înge-mãneazã într-un spațiu fluid în care existența se scurge în posibilitate, iar viațaeste trãitã fãrã sentimentul gravitãții existenței, cãci, integrîndu-se într-un „plancu lucrurile veșnice“, ea se desfãșoarã „lin și fãrã drame“ ( ibidem , p. 141). De aici
se naște lipsa spaimei în fața morții, atît de des evocatã de tradiția popularã, careîncheie conturul unui portret cu tentã filosoficã, dar care nu pãrãsește referințe-le psihosociologice.
Aceste portrete imagologice construite de C. Rãdulescu-Motru, M. Ralea și
M. Vulcãnescu, dincolo de adevãrul lor inevitabil parțial, au constituit reperetemeinice ale amplei dezbateri asupra a „ceea ce suntem“ și au prefigurat unportret imaginar nuanțat, care va reprezenta temeiul ipotetic și pentru unele stu-dii de teren aplicate. Meritã semnalat, totuși, cã aceste tablouri identitare zugrã-vite de etnopsihologii români evocați sunt departe de a surprinde tot spectruldivers și nuanțat al demersurilor exploratorii autoreflexive. În cîmpuri disciplina-re diferite, în perioada amintitã, s-ar mai cuveni amintiți și alți actori deprim-plan ai dezbaterii asupra specificului național, între care se impunD. Gusti, S. Mehedinți, E. Lovinescu, I.F . Buricescu, T . Brãileanu, N. Petrescu,E. Cioran, M. Eliade, Cl. Petrescu, O. Papadima, N. Crainic, I. Pillat, N. Iorga,D. Stãniloae, G. Cãlinescu, L. Blaga, T . Vianu, C. Noica (Ornea, 1980; Chimet,1992; Hitchins, 1996; Chelcea, 2002). Scrierile lor pe tema identitãții naționale
147

românești hrãnesc, însã, un discurs în subsidiar etnopsihologic , spre deosebire de
maniera declarat etnopsihologicã a lucrãrilor reținute în acest capitol.
3.3. Cercetãri aplicative timpurii realizate cu instru-
mentarul științific al psihosociologiei
Sincronizîndu-se celor mai evoluate practici metodologice ale vremii, cerce-
tãrile pozitive de etnopsihologie au contribuit, împreunã cu demersurile teoreti-ce rezumate deja, la legitimarea unor imagini identitare perpetuate în mediulintelectual în perioada interbelicã. Mai puțin cunoscute, arareori citate în lucrã-rile de specialitate — excepțiile ce se cuvin menționate sunt: Iacob, 1995,pp. 30–31; Chelcea, 2002a, p. 66 —, aceste abordãri se dovedesc a fi peste anirepere ale proiectãrii și valorificãrii unor studii de psihologia popoarelor. Apelîndla metode directe — ancheta prin chestionar și interviu, aplicarea unor baterii deteste — eforturile direcției pragmatice de investigare etnopsihologicã au întregitportretul identitar, reprofilîndu-l.
Cronologic, prima cercetare importantã pe acest teritoriu tematic a aparți-
nut lui G. Zapan, „ Sistematizãri în teoria temperamentelor“ (1940), prin studie-
rea structurii temperamentale a românilor pe un eșantion de 2850 de subiecți,luînd în considerare grupa de vîrstã, genul, profesia și mediul de rezidențã.Instrumentalizarea unor teste specifice a stat la baza întemeierii raportului final,care a indicat o tendințã ce a confirmat modelele comportamentale asociateromânilor semnalate în demersurile exploratorii anterioare. Urmãrind laturamorfologic-funcționalã cu încãrcãturã ereditarã a personalitãții și operînd cu cla-sificarea tipologicã realizatã de N. Pende, G. Heymans, E.D. Wiersma (ce combi-nã repercusivitatea cu emotivitatea și activitatea), psihologul bucureștean a des-cris un tablou temperamental al românilor dominat de categoria „colericilor“, așacum reiese din tabelul nr. 1.
Portretul identitar rezultat ne indicã prevalența a douã tipuri de tempera-
ment: „colericul“ (30%) și „sentimentalul“ (25%), împreunã cele douã categoriireprezentînd majoritatea absolutã a subiecților din eșantion. O asemenea distri-buție temperamentalã l-a îndreptãțit pe autor sã afirme cã „rezultatul nostru paresã precizeze unele pãreri ale poporului însuși asupra temperamentului românu-lui“ — preluînd formula amintitã și de C. Rãdulescu-Motru, ce aparținea reflec-ției populare. „E greu pînã românul sã s-apuce de ceva, cã de lãsat se lasã repe-de“ (Zapan, 1940, pp. 20–21).
Incoerența acțiunilor colective, precum și o anumitã lipsã de coeziune
socialã, sugereazã G. Zapan, își pot afla o parte din explicație și în distribuția sta-tisticã a structurii temperamentale a românilor, cãci, subliniazã autorul: „trebuiesã recunoaștem cã și colericul, și sentimentalul, pe lîngã calitãțile pe care le pre-
148

zintã, au și unele defecte: primul nu are o activitate de duratã, iar al doilea nici
nu prea activeazã. Predominarea acestor douã tipuri într-o societate duce la ooarecare lipsã de organizare“ ( ibidem, p. 21).
Dacã lucrarea deja citatã se preocupã indirect de formele de expresie gru-
palã, mijlocite de un anumit dozaj temperamental, monografia psihologului clu-jean A. Chircev, „ Atitudinile sociale cu privire specialã la români“ (1941), le
vizeazã explicit. Cercetãtorul și-a îndreptat atenția îndeosebi asupra universuluieducațional, subiecții fiind elevi, studenți, profesori și învãțãtori, iar ipoteza delucru a enunțat ideea unei implicãri mai influente a variabilelor atitudinale, îndauna celor aptitudinale, în delimitarea diferențierilor etnice. O variantã a scale-lor de tip Thurstone de mãsurare a atitudinilor sociale, prelucratã și validatã deA. Chircev, M. Draser și N. Mãrgineanu de la Institutul de Psihologie alUniversitãții din Cluj, a fost aplicatã unui numãr de peste 1300 de subiecți dinTimișoara, Cluj, Iași, Tîrgu-Mureș și Sibiu.
O dimensiune discriminativã în masa informațiilor colectate a constituit-o
originea etnicã a subiecților, pe lîngã profesie, gen, grupã de vîrstã și confesiune.Miza studiului a fost fixatã încã din debutul cercetãrii, propunîndu-și sã confrun-te imaginea îngemãnatã prin acest demers pozitiv cu moștenirea imagologicãpropagatã stereotip: „rezultatele experimentale la care am ajuns în cercetãrilenoastre ne vor da prilejul sã verificãm validitatea unor credințe — atît de rãspîn-dite în cercurile noastre intelectuale — cu privire la psihologia poporului român“(Chircev, 1941, p. 161).
Lucrarea se finalizeazã cu o serie de concluzii care au trasat contururile
unui personalitãți etnice specifice, pornind de la semnalarea unor diferențe sem-nificative dupã originea etnicã privitoare la atitudinile sociale esențiale (fațã dereligie, naționalism-internaționalism, tradiție-progres). Prin urmare, subiecțiiromâni (doar la ei ne vom opri în scurta noastrã recapitulare) se caracterizeazãprintr-o tendințã atitudinalã ce se plaseazã într-un registru extrem — în cazulatitudinilor în raport cu biserica și cu binomul naționalism-internaționalism, darși spre un registru median atunci cînd atitudinile sunt articulate pe axa simboli-cã tradiție-progres. Se poate observa, așadar, „o atitudine extrem de omogenã și
149Tabelul nr. 1 Tabloul temperamental al românilor — studiu din 1940 pe un
eșantion național reprezentativ ( apud Zapan, 1940, p. 20)
Temperament Nr. cazuri Procente (%)
Colerici 855 30
Sentimentali 713 25
Nervoși 342 12
Flegmatici 285 10
Pasionați 228 8
Apatici 199 7
Sanguini 171 6
Amorfi 57 2
Total 2850 100

de consistentã fațã de bisericã“ și „naționalism“; astfel „românii sunt pentru
bisericã și naționalism; sunt împotriva internaționalismului și pãstreazã atitudiniintermediare fațã de tradiție-progres (subl.ns.)“ ( ibidem , p. 163). Prezența atît de
marcantã a atitudinilor sociale angajante și favorizante fațã de bisericã și naționa-lism demonstreazã cã „aceste valori sociale sunt realitãți vii, întrucît se reflectã șisunt trãite intens de majoritatea statisticã a conștiințelor individuale“ și, conti-nuã A. Chircev, „aderența maximã a populației la ele, privitã din punct de vederepsihologic, ne aratã necesitatea lor practicã pe plan social, pentru fragmentul depopulație examinat, care, de altfel, este suficient de reprezentativ pentru întrea-ga populație româneascã“ ( ibidem , p. 164).
T oate aceste constatãri finale contrariazã clișeul imagologic al românului
inactiv, retras din istorie, însuflețit de o credințã superficialã, ipostaziindu-l înschimb ca fiind purtãtorul unei personalitãți ancorate într-o tradiție vie, angaja-tã responsabil în destinul sãu istoric: „Omogenitatea de atitudini fațã de insti-tuțiile fundamentale ale statului nostru ne aratã existența unei conștiințe comu-ne, o solidaritate organicã cu valorile trecutului nostru, cu instituțiile sociale șiculturale prezente, precum și cu aspirațiile și idealurile proiectate în viitor(subl.ns.)“ ( ibidem , pp. 164–165).
O ultimã cercetare care meritã semnalatã a fost adusã în centrul dezbateri-
lor științifice la sfîrșitul deceniului cinci al secolului XX: „ Cercetãri experimen-
tale asupra inteligenței la români“ , semnatã de C. Rãdulescu-Motru și
I.M. Nestor (1948). Rezultatã în urma a 14 ani de acumulãri și susținutã deAcademia Românã, lucrarea a fãcut parte dintr-un proiect mai cuprinzãtor, foar-te îndrãzneț, gîndit la mijlocul deceniului patru, ce și-a propus alcãtuirea unei„Antropologii somato -psihologice românești“ . Printre animatorii sãi s-au numãrat
nume de prestigiu ale culturii noastre interbelice, precum D. Gusti, C.I. Parhon,D. Caracostea, N. Bagdasar sau V . Pavelcu.
T otodatã, aceastã lucrare-bilanț a reprezentat, simbolic, și sfîrșitul unei
epoci de afirmare a demersului etnopsihologic — încheind o etapã frãmîntatã,dar fecundã, inauguratã la sfîrșitul secolului al XIX-lea de B.P . Hasdeu. Cei doiautori s-au concentrat asupra unui sector al structurii personalitãții — inteligen-ța — care intenționa sã preceadã alte abordãri ale „Sectorului psihic“, privit ca uncapitol complementar unui „Sector somatic“ tratat de ceilalți specialiști angajațiîn acest demers global. Pe lîngã cercetarea inteligenței, în proiectul inițiatorilorse viza, în egalã mãsurã, culegerea unor date relevante privitoare la tipul de per-sonalitate dominant, înclinațiile psihoneurotice, universul imaginativ, spiritul deobservație și sugestibilitate al românilor.
Folosind cel mai mare numãr de subiecți chestionați într-o cercetare psiho-
sociologicã din România (59.817), selectați din toate regiunile istorice, mediile so-ciale și profesionale, studiul a avut în vedere în primul rînd o problematicã inter-regionalã și interdepartamentalã, încercînd sã evidențieze eventualele variații
150

intraetnice ale inteligenței. Astfel, dupã variabila mediu geografic, a reieșit cã
„locuitorul de la munte este superior din punct de vedere al inteligenței; printreaceștia se gãsește numãrul cel mai mare de excepționali (4,03%) și cel mai micdin cei cu valori scãzute (12,30%). Imediat se plaseazã locuitorul din zonele dedeal și apoi cel din cîmpie“ (Rãdulescu-Motru, Nestor, 1948, p. 49). O altã con-cluzie ce a derivat din aceastã tendințã statisticã a indicat faptul cã „oamenii carelocuiesc într-o zonã geograficã uniformã (munte, deal, cîmpie) sînt superiori cainteligențã celor care trãiesc în zone mixte (1/2 munte-1/2 deal)“ ( ibidem, p. 50).
Dupã variabila regionalã: „Românul din Banat se plaseazã primul (în privința inte-ligenței, n.ns); pe ultimul rang al clasificãrii se aflã locuitorii din T ransilvania șiOltenia“ ( ibidem , p. 48), iar din punct de vedere al fluiditãții și dinamicii intelec-
tuale „Românul din Banat pare, în medie, mai rapid ca ceilalți, în timp ce locuito-rul Bucovinei este mai lent“ ( ibidem ). În sfîrșit, dupã variabila departamentalã,
care lua în considerare unitãțile administrativ-teritoriale asemãnãtoare județelor,s-a constatat cã: „departamentul Caraș are valoarea cea mai mare a centilelor (60),în timp ce departamentul Tîrnava Micã se clasificã ultima avînd (40) de centile“(ibidem , p. 49).
Neîndoielnic, concluziile acestui studiu propun precumpãnitor o alãturare
de imagini stereotipe intraetnice, și nu o înșiruire a unor potențialitãți cognitiveautentice, ce diferã interregional, metodologia fiind conceputã pentru a surprin-de mai degrabã capitalul educațional al subiecților decît inteligența lor. Lucrarea,însã, prin proporțiile investigației și prin calitatea operaționalizãrii conceptelor afost apreciatã și în mediul academic occidental, pilduitoare fiind citarea sa în sin-teza care a reprezentat pentru mai multe generații de psihologi postbelici o refe-rințã aproape canonicã în domeniu: „ T ratatul de psihologie aplicatã“ („T raité de
psychologie appliqué“) , realizat de H. Piéron (1958, pp. 1389–1390).
T oate aceste eforturi de cunoaștere în care s-a angajat etnopsihologia de
teren au construit un teritoriu terminologic și metodologic care s-ar fi dezvoltatnatural, îngãduind realizarea unor sinteze și mai consistente, urmînd procesul derafinare progresivã a tehnicilor de investigație din studiile citate. Din pãcate, odatã cu comunizarea țãrii, acest gen de cercetare a fost sistat pentru mai multedecenii, studiile concrete de etnopsihologie fiind practic absente din inventaruldemersurilor psihologice ale vremii, fapt atestat și de analiza conținuturilortematice din publicațiile de specialitate din țarã, realizatã de cãtre L. Iacob (1995,p. 32) în perioada 1949–1989. De aceea, cu excepția unor abordãri implicite aleunor istorici români apropiați școlii de la Annales , care au putut publica studiile
lor îndeosebi o datã cu începutul deceniului al optulea, etnopsihologia româ-neascã a urmat în bunã mãsurã destinul tuturor celorlalte științe socio-umanesurori: acela al expulzãrii într-o tãcere impusã.
151

3.4. Imaginarul identitar național studiat cu
mijloacele sociologiei
O lucrare care oferã o imagine panoramicã asupra straturilor sociale ce
compun România contemporanã, identificând trãsãturile psiho-sociale reprezen-tative ale actorilor ei individuali și colectivi și construind o imagine despre ceea
ce suntem în urma unor cercetãri de teren derulate pe parcursul a cinci ani de
investigații, o constituie „Sociologia tranziției“ a lui D. Sandu (1996). Grupate
într-un ansamblu teoretic ce semnaleazã prezența unui complex cultural al refor-
mei, datele sistematizate de cãtre sociologul bucureștean se articuleazã într-o
succesiune de tablouri imaginare ale unor segmente ale societãții românești carese împletesc nu întotdeauna armonios. Vom reține ca pliindu-se cîmpului nostrude interes doar modul de conturare al tipologiei sociale a tranziției postcomuniste
(luînd ca și criteriu atitudinea fațã de schimbare) și articularea regionalizãrilor
identitare și a frontierelor geo -culturale .
În ceea ce privește primul domeniu supus atenției, imaginea pare sã urme-
ze contururile conservatorismului și închiderii. Instrumentalizînd o analizã mul-ticriterialã, prin care elaboreazã tipuri sociale operaționale, D. Sandu dovedeștecum românii, în majoritate absolutã, sunt puțin favorabili schimbãrilor — con-servatorul prin constrîngere cumulativã (care respinge reforma datoritã resurse-lor sociale și simbolice modeste — nivel de instrucție mai scãzut, rezidențã înregiuni sãrace, stare materialã precarã) cumuleazã singur 35% din totalul popu-lației adulte, urmat ca pondere în țesutul social de conservatorul prin constrîn-gere de status (sãrac, cu o instrucție scãzutã, dar care locuiește în zone cu marepotențial de dezvoltare), ce caracterizeazã 17% dintre subiecții eșantionuluinațional reprezentativ. Atitudinea decisã în favoarea schimbãrilor are o susțineremoderatã: cei mai activi fiind, în ordine, reformatorii cu oportunitãți multiple(adicã cei instruiți, cu o situație materialã bunã și care au rezidența în zone boga-te) și cei prin oportunitãți de status (care acumuleazã același capital social, darcare trãiesc în zone sãrace, cu probleme sociale majore), împreunã aceștia avîndo pondere de aproximativ 10% (Sandu, 1996, pp. 75–76).
În privința caracterizãrilor interregionale, studiul citat semnaleazã preva-
lența tipurilor sociale conservatoare în satele din Vechiul Regat, în timp ce clasade mijloc, care favorizeazã un tip social angajant, se regãsește predominant în„țara de dincolo de munți“ ( ibidem , p. 72), în orașele transilvane și bãnãțene
îndeosebi. Mitul prezenței marcante al unui reformist de tip luminat, care înțe-lege necesitatea reformei și se angajeazã voluntar în lupta pentru dobîndirea unuistatus de prestigiu sporit, este invalidat de analiza multifactorialã. Deși este deașteptat sã identificãm, susține autorul, o circulație a tipurilor sociale prin ceea
ce D. Sandu numește o „migrație a modernitãții“ ( ibidem , p. 76) dinspre urban
spre rural, dinspre Ardeal spre Vechiul Regat, dinspre cei cu status înalt spre cei
152

cu status scãzut, informațiile de facturã sociologicã reunite în acest volum ne
impun distingerea unei stabilitãți remarcabile a tipurilor sociale evocate deja, celpuțin în zona conjuncturilor braudeliene.
Cît privește al doilea domeniu de interes, sociologul bucureștean ne prezin-
tã modul în care se individualizeazã diversele spații identitare intranaționale în
„configurații de variabile, relativ durabile, cu un grad mare de structurare, caredeterminã fenomenele de identitate grupalã“ (Sandu, 1995, p. 16). Lecturarezultatelor ne oferã o succesiune de autoetnoimagini alternative din perspective
reflexive diferite. Astfel, fenomenul specificului regional indicã intensitatea loia-litãților regionale, permițînd și o lecturã comparativã asupra identificãrii regiona-le sau locale fațã de cea ocupaționalã, așa cum reiese din tabelul nr. 2.
Lectura acestor date evidențiazã prezența unui tradiționalism identitar
foarte puternic în mediul rural, în care influențele nivelatoare ale modernizãriipar atenuate. Pe de altã parte, cum se observã, identificãrile în termeni de regiu-ne sunt mai intense decît cele în termeni de comunitate localã și mult mai inten-se decît cele ocupaționale, T ransilvania înregistrînd un maxim al importanței
153Tabelul nr. 2
Imaginarul identitar național în funcție de loialitãțile regionale și atașamentele profesionale –
eșantion reprezentativ la nivel național – 1995 (apud Sandu, 1995, p. 17)

RURAL URBAN
În ce mãsurã sunteți legat sufletește
de…? În ce mãsurã sunteți legat sufletește
de…?
Satul /
orașul în
care trãiți Regiunea
sau partea
de țarã
unde
locuiți Profesia sau
meseria pe
care o aveți Satul /
orașul în
care
trãiți Regiunea
sau
partea de
țarã unde
locuiți Profesia sau
meseria pe
care o aveț i

Rang %
Rang %
Rang %
Rang %
Rang %
Rang %
Moldova 1 94 5 92 3 82 5 88 3 93 6 73
Muntenia 5 86 4 95 4 77 7 87 7 85 3 79
Oltenia 1 94 3 97 1 88 8 83 6 89 7 70
Dobrogea – – – 2 94 4 92 8 67
Transilvania 4 87 1 99 5 67 4 89 1 95 3 79
Crișana –
Maram ureș 3 93 2 98 2 83 1 96 1 95 1 82
Banat – – – – – – 2 94 5 91 5 76
București – – – – – – 5 88 8 83 2 81
TOTAL 90 96 78 89 90 77
Notã: cu „–” au fost notate subeșantioanele formate din mai puțin de 30 de subiecți, pentru care nu se puteau articul a
inferențe statistice.

loialitãții regionale. În privința identificãrilor profesionale, orãșenii din Moldova,
Oltenia și Dobrogea sunt cel mai puțin legați afectiv de ocupațiile lor, spre deo-sebire de București, T ransilvania, Muntenia unde identificarea ocupaționalãdobîndește un nivel ridicat.
Urbanizarea și modernizarea au produs, totodatã, o reorganizare a spațiilor
identitare, Bucureștiul dovedind cu limpezime aceastã aserțiune, prin înregistra-rea unei diferențe semnificative în favoarea loialitãților comunitare fațã de celeregionale. Un fenomen asemãnãtor mai este înregistrat și în regiunea în caresunt concentrate cele mai importante resurse de capital social: Banatul. În acestfel imaginea bucureștenilor sau a bãnãțenilor care-și prețuiesc comunitateadirect accesibilã și meseria, spre deosebire de moldoveni și olteni care se identi-ficã precumpãnitor prin regiune (comunitate mai largã, accesibilã doar prinmedieri simbolice), fiind mai puțin legați de profesie, sugereazã prezența unorportrete paralele ale românului .
Oricum, mergînd cãtre cauzele diferențierilor tipologice, D. Sandu consta-
tã cã nu atît o culturã localã specificã și supraindividualã oferã marca identitãții— explicație facilã, proprie unui clișeu influent al discursului public —, cît maidegrabã caracterul predominant social al variaților identitare interregionale, ceopereazã cu variabile precum vîrsta, satisfacția materialã, universul aspirațional.Altfel spus, dacã populația din T ransilvania ne apare într-o imagine identitarã încare atașamentul fațã de zona spiritual-geograficã este cel mai intens, legãtura
sufleteascã puternicã se datoreazã nu atît unei culturi locale proprii acestei zone,
cît ponderii mai ridicate de populație vîrstnicã și nivelului mediu mai înalt alsatisfacției materiale și aspiraționale, cele din urmã fiind generate mai degrabãde o situație a resurselor personale și zonale mai favorabilã decît în alte regiuni.T endința este semnalatã prin articularea unor modele de regresie multiplã careatestã rolul hotãrîtor al factorilor legați de capitalul social ca predictori ai uneianumite calificãri identitare. Așadar, structura socio-demograficã se dovedește afi mai influentã decît cultura regionalã în percepția identitarã (Sandu, 1995,pp. 17–18; 1996, pp. 246–250).
Dar cum coloreazã tradiționalismul portretele interregionale? D. Sandu
construiește variabila tradiționalism comunitar , constituitã din ansamblul loiali-
tãților fațã de grupurile naturale care se manifestã ca agenți tradiționali de socia-lizare: familia, comunitãțile locale și biserica. Nivelul mediu al tradiționalismu-lui identitar pe regiuni istorice și tipuri de rezidențã, calculat convențional ca omedie între nivelele de loialitãți multiple, este înfãțișat în tabelul nr. 3.
Datele de mai sus ne înfãțișeazã cum subiecții din interiorul arcului carpa-
tic (Crișana-Maramureș, Banat, T ransilvania) manifestã un nivel semnificativmai ridicat de tradiționalism comunitar, spre deosebire de cei din zona orașelorsudice (Muntenia, Oltenia, București) unde se înregistreazã nivelul minim. Înegalã mãsurã, aceastã nuanțatã diferențiere regionalã a fenomenelor identitare
154

poate fi completatã cu diferențierea mult mai pronunțatã a problemelor sociale.
Percepția lor ilustreazã un subiect temãtor în fața exploziei prețurilor și a ascen-siunii șomajului (mai ales în orașele din Muntenia, Dobrogea și toatã Moldova),înfricoșat de corupție și infracționalitate (cu deosebire în orașele din Dobrogeași București), sãtul de imobilismul serviciilor publice (București), singurulromân mai „relaxat“ în fața avalanșei problemelor sociale fiind cel din interiorularcului carpatic.
Lucrarea citatã mai prezintã modul în care se deseneazã pe o hartã imaginarã
frontierele geo-culturale intranaționale, ce nu urmãresc întru totul conturul diver-selor provincii tradiționale. Analizele efectuate de D. Sandu (1996, pp. 228–254)susțin „imaginea regiunilor istorice ca straturi socio-culturale de profunzime pestecare s-au suprapus straturi mai noi de mare consistențã și vizibilitate, manifeste caarii culturale care fie <sparg> regiunile istorice, fie încalcã granițele lor“ (Sandu,1995, p. 20). Se pune în discuție, astfel, imaginea unei Românii omogene, substitui-tã fiind de o Românie multiculturalã, divizatã și eterogenã. Chiar și provinciile sunt,în funcție de diverse criterii diferențiatoare, mai degrabã reuniuni tensionate deentitãți geo-culturale decît integralitãți senine. T ransilvania, bunãoarã, din punctulde vedere al gravitãții problemelor sociale, este discriminatã în arii centrale, cu unnivel moderat al acestora („perechile“ Brașov-Sibiu, Cluj-Mureș șiCovasna-Harghita) și arii periferice cu disfuncționalitãți majore (Bistrița-Nãsãud șiSãlaj), ori arii semiperiferice, intermediare în privința problemelor sociale(Alba-Hunedoara). În Moldova, spre exemplu, se poate evidenția o arie perifericã,caracterizatã de probleme sociale grave (Botoșani-Vaslui), dar și douã arii semiperi-ferice (Galați-Iași, Neamț-Vrancea-Bacãu-Suceava). Multe frontiere provinciale tra-diționale sunt încãlcate din punctul de vedere al afinitãților culturale atașate unorseturi de atitudini și comportamente sociale specifice. Astfel, dintr-o asemeneaperspectivã, T imișul „preferã“ o asociere nu cu celãlalt județ bãnãțean
155Tabelul nr. 3 Atitudinea studen êilor români fa êÁ de grupurile etnice din România (
1994, p. 287)
Nr.
crt. Etnia ICCS
1 Români 23,68
2 Germani 18,18
3 Armeni 14,10
4 Sîrbi 13,53
5 Evrei 13,45
6 Bulgari 13,20
7 Maghiari 11,78
8 Ucraineni 10,65
9 TÁtari 10,20
10 Ru æi 9,86
11 Turci 9,56
12 Romi ( êigani) 4,28

Caraș-Severin, ci cu mai nordicul Arad, ce aparține de Crișana-Maramureș. Prin
urmare, se formeazã noi unitãți regionale ce se impun a fi luate în considerare capremisã necesarã a înțelegerii acestei geologii identitare, sugerîndu-se prezența
unei unitãți în diversitate, care, dacã ar fi ignoratã în numele unei omogenitãțidepline intranaționale, ar genera erori de judecatã sociologicã.
Portretul identitar policrom construit de D. Sandu avea sã fie nuanțat într-o
lucrare recentã, „ Spațiul social al tranziției“ (1999), în care, pe lîngã evaluãrile
statistice asupra indicatorilor proprii tranziției românești, sociologul bucureșteana apelat și la metoda comparativã, ponderînd aprecierile realizate în textele ante-rioare asupra tipurilor sociale conservatoare majoritare de la noi. Astfel, de vremece, conform raportului W orld Value Survey din 1998, focalizat pe studierea reali-
tãților sociale din 41 de țãri, tendința dominantã înregistratã pretutindeni este ati-
tudinea de tip conservator, universul social românesc nu se caracterizeazã cafiind unul din registrul singularului (Sandu, 1999, p. 63). Reluînd analizele dinvolumul precedent asupra spațiilor regionale și comunitare, urmãrind dinamicainternã a capitalului social asociat dezvoltãrii regionale, precum și configurareaariilor culturale, cercetarea lui D. Sandu (1999, pp. 131–170) reconfirmã imagi-nea unei Românii plurale din punct de vedere al capitalului social și al unitãțilorculturale.
3.5. Confluențele cu psihologia socialã ce opereazã
cu paradigma reprezentãrilor sociale
Plecînd de la conceptul de identitate culturalã , definit de J.R. Ladmiral și
E.M. Lipansky (1989, p. 9) la întrepãtrunderea între factorii obiectivi și ceisubiectivi și subliniind rolul hotãrîtor al celor din urmã în combustia identitarã(imagini colective, stereotipuri, mituri, simboluri împãrtãșite), S. Chelcea (1994,pp. 241–257) a conceput și coordonat un program de cercetare a reprezentãrii
sociale a identitãții naționale a românilor prin intermediul investigãrii stereotipu-
rilor etnice , care succede unei anchete de teren similare desfãșuratã în 1988 în
județele Cãlãrași și Prahova (Chelcea, 1991), ce a vizat surprinderea calitãților șidefectelor psihomorale ale românilor.
P ãrãsind procedeul mai frecventat și mai facil al instrumentalizãrii unor liste
de atribute cu rãspunsuri scalate, psihosociologul român a apelat la un set deîntrebãri deschise, evitînd, astfel, neajunsurile chestionarului de tip check -list.
Întrucît procedeul listei de atribute are un rol nivelator asupra nuanțãrilor și deo-sebirilor argumentative ale subiecților atunci cînd sunt solicitați sã își „producã“discursiv identitatea, s-a optat pentru procedeul întrebãrilor deschise, care aîngãduit o mobilizare a vocabularului activ proiectat în clișeul verbal cvasiauto-mat al stereotipului.
156

Cercetarea s-a derulat în 1992 pe un eșantion format din 1024 de etnici
români, subiecții chestionați participînd astfel la un examen imaginar autointe-rogativ, construind imaginea de sine a românilor prin combinarea stereotipurilor
negative cu cele pozitive.
Lectura rezultatelor ne aratã cã, în privința tabloului stereotipurilor etnice
pozitive , din 1024 de persoane, 841 au atribuit cel puțin o calitate psihomoralã
etniei proprii (82,1%). Solicitați sã desemneze trei astfel de calitãți, 23,9% din-tre participanții la anchetã nu au putut sã specifice o a doua trãsãturã pozitivã, iar38% au ocolit o a treia mențiune. Dintre cei 17,9% care nu au precizat nici o cali-tate psihomoralã, femeile, rezidenții în rural și cei cu un nivel de instrucție maiscãzut au ponderea cea mai consistentã. Principalele calitãți psihomorale autoa-tribuite românilor sunt prezentate în tabelul nr. 4.
Se poate remarca dominația simbolicã a „ospitalitãții “ în portretul identitar
al românilor, care devine un adevãrat nucleu al imaginii de sine. Acest atributetnic a fost mai frecvent autoatribuit de cãtre cei din mediul urban în daunapopulației rurale (opțiunile sunt 72,5% urban și 27,5% în rural), precum și decãtre românii transilvãneni, care au menționat-o ca și calitate psihomoralã debazã în mai mare mãsurã decît locuitorii altor provincii (21,1%). „Hãrnicia“ i-a
succedat pe acest podium al calitãților, urmatã de „omenie“ , o trãsãturã cu o arie
semanticã difuzã, dar conotatã puternic pozitiv.
Autorul mai delimiteazã un tablou psihologic de unul sociologic, urmãrind
distribuția calitãților identitare în structura personalitãții, dar și în cadrul anga-jãrii comunitare a românilor. Din punct de vedere psihologic, majoritatea subiec-ților din eșantion (65%) au semnalat pozitiv în portretul autoreferențial o speciede atitudini sociale („ospitalitatea“, „hãrnicia“, „munca“), 15% au remarcat pre-zența unor calitãți intelectuale („inteligența“, „creativitatea“, „adaptabilitatea“,„simțul umorului“), dupã cum alți 15% au valorizat pozitiv caracteristicile afec-
157Tabelul nr. 4. Calitãțile psihomorale autoatribuite românilor ( apud Chelcea, 1994, p. 248)
Nr.
crt. Calitãți psihomorale Nr. %
1 Ospitalitate 167 16,3
2 Hãrnicie 114 11,1
3 Omenie 102 10,0
4 Muncã 85 8,3
5 Inteligențã 57 5,6
6 Cinste 37 3,6
7 Patriotism 37 3,6
8 Prietenie 31 3,0
9 Rãbdare 25 2,4
10 Gospodari 24 2,3
11 Alte calitãți (t oleranța, curajul, firea pa șnicã, îngãduința ș.a.) 162 15,9
12 Non rãspunsuri 183 17,9

tive („omenie“, „spirit de înțelegere“, „religiozitate“) și numai 7% au atribuit
românilor trãsãturi temperamentale („rãbdare“, „blîndețe“, „sociabilitate“).Caracteristicile fizice precum „frumusețea“ sau „curãțenia fizicã“ au avut partede o reprezentare modestã în șirul autoidentificãrilor.
Din punct de vedere sociologic s-au impus o serie de trãsãturi ce pot
influența nemijlocit dezvoltarea economico-socialã („munca“, „hãrnicia“, „per-severența“, dar și „voința de a înfãptui“), reunind împreunã aproximativ 30%,altele ce o influențeazã ca fundal obligatoriu („cinstea“, „ordinea“, „cultura șicivilizația“, „demnitatea“, „patriotismul“), grupînd aproximativ 30% dintre ale-geri, restul de 40% fiind neutre din perspectiva stimulãrii registrului economi-co-social (precum „ospitalitatea“).
În privința stereotipurilor etnice negative , numãrul subiecților care au atri-
buit defecte psihomorale propriului grup etnic este considerabil mai redus decîtal subiecților ce au identificat calitãți psihomorale. Dacã numãrul potențialmaxim de calitãți și defecte exprimate de fiecare participant la anchetã este 3072(1024 x 3), au fost menționate calitãțile corespondente în proporție de 73,1% dincazuri (2248) și defectele în doar 48,01% din rãspunsuri (1475). Cei ce sunt mairezervați în aceste autodefiniri critice sunt, din nou, femeile, locuitorii dinmediul rural și cei cu un nivel de școlarizare scãzut. Meritã evidențiat faptul cãspectrul defectelor psihomorale autoatribuite românilor este mai larg decît cel alcalitãților, fiind evocate 93 de defecte (în 1475 de rãspunsuri) fațã de 83 de cali-tãți (în 2248 de rãspunsuri). Ierarhia defectelor care a rezultat în urma prelucrã-rii statistice are configurația din tabelul nr. 5.
Se constatã o dispersie considerabilã a defectelor, alte trãsãturi negative
înregistrate cu ponderi între 1 și 2% dintre evocãri au fost „naivitatea“, „lipsa deeducație“, „alcoolismul“, „inconsecvența“, „duplicitatea“, „violența“ și „docilita-tea“, iar între 0,5 și 1% au apãrut menționate „egoismul“, „neseriozitatea“,„dezorganizarea“, „prostia“, „lãcomia“, „lãudãroșenia“ și „resemnarea“.
158Tabelul nr. 5. Defecte psihomorale autoatribuite românilor ( apud
Chelcea, 1994, p. 254)
Nr.
crt. Calitãți psihomorale Nr. %
1 Necinste 66 6,4
2 Hoție 63 6,2
3 Lene 53 5,2
4 Dezbinare 48 4,7
5 Influențabilitate 45 4,4
6 Toleranțã 44 4,3
7 Credu litate 39 3,8
8 Delãsare 32 3,1
9 Lașitate 29 2,8
10 Invidie 21 2,1
11 Alte defecte 238 23,4
12 Non rãspunsuri 346 33,9

„Necinstea“ a apãrut, așadar, ca principalã trãsãturã psihomoralã negativã și
a fost perceputã precumpãnitor în mediul urban, în timp ce „hoția“ a ocupat
dezonoranta întîietate în aceastã ierarhie printre subiecții de gen masculin și aînregistrat ponderi sporite printre moldoveni. „Lenea“ e mai frecvent autoatri-
buitã de citadini, dar pe ansamblul defectelor urmeazã „dezbinãrii“ (6,6% fațã
de 7,3%).
Prin urmare, stereotipul etnic negativ al românilor ar cuprinde „necinstea“,
„hoția“, „lenea“, „dezbinarea“, conturînd un portret identitar la nivelul imagina-rului social care se întîlnește în multe registre cu portretele critice antebelice.
Clasificarea psihologicã a defectelor cuprinde atitudini sociale (26,5%), trã-
sãturi caracteriale (17,1%), capacitãți intelectuale (10%) și afective (6%), pre-cum și deficiențe temperamentale (5%), cele fizice fiind nesemnificative. Clasi-ficarea sociologicã a acelorași defecte sugereazã cum 80% din totalul lor suntincompatibile cu progresul social-economic („lenea“, „hoția“, „naivitatea“,„prostia“ ș.a.), 20% avînd un rol vãdit stînjenitor, dar uneori instrumental(„egoism“, „toleranțã“, „lãudãroșenie“, „invidie“).
Am prezentat pe larg aceste rezultate, întrucît tabloul sintezã obținut va
constitui un termen de comparație important pentru cercetarea pe care am rea-lizat-o în vestul țãrii în 2002, inclusã în proiectul de fațã. Se observã cum portre-tul identitar al românilor rezultat în urma studierii autostereotipurilor etnice din1992 a evidențiat proiecția etnocentricã în articularea imaginii de sine regãsitã șiîn alte cercetãri de facturã etnopsihologicã (Katz, Braly, 1933; Gilbert, 1951;Buchanan, Cantril, 1953; Diab, 1962, 1963a, 1963b; Gardner et al. , 1968; Karlins,
Coffman, Walters, 1969; Kalin, 1981; Kalin, Berry, 1994). T otodatã, comparativ cucercetarea anterioarã derulatã în 1988, demersul longitudinal al lui S. Chelcea asemnalat, pe lîngã stabilitatea stereotipurilor etnice, și o anumitã dozã de fluidi-tate a acestora, determinatã de impactul conjuncturilor social-politice și cultura-le, accentuînd rolul contextualizãrilor istorice în înțelegerea dinamicii identitare.
Studiul analizat mai sus a reprezentat doar o primã etapã dintr-o serie de
investigații etnopsihologice coordonate de psihosociologul român, care au conti-nuat cu investigarea autoetnostereotipurilor produse de cãtre studenții românisau de cãtre elevii de vîrstã școlarã micã, ce au dezvãluit o consistentã similarita-te portretisticã la nivelul imaginarului identitar cu cercetarea derulatã pe eșantio-nul național reprezentativ.
Astfel, în studiul efectuat asupra unui eșantion național de 1620 de studenți
(Chelcea, 1994, pp. 279–303) s-au înregistrat aceleași trãsãturi dominante ca înstereotipul etnic pozitiv global, articulate în jurul „ospitalitãții“, dar centrale aparși „inteligența“ și „omenia“, așa cum reiese din figura nr. 1 , în care sunt înfãțișate
primele alegeri ale subiecților.
T endința de convergențã se pãstreazã neschimbatã și în cazul tabloului ste-
reotipurilor negative autoreferențiale, în care „lenea“, „delãsarea“ și „credulita-
159

tea“ sunt evocate cel mai frecvent în cadrul primei alegeri, așa cum reiese din
figura nr. 2. Deși mai puțin pregnante, defectele psihomorale sunt mai numeroa-
se în aceastã imagine bilanț decît calitãțile psihomorale (13 atribute negative, fațãde 8 atribute pozitive cu o pondere a menționãrilor de peste 2%), întocmai ca încercetarea derulatã pe eșantionul național reprezentativ.
De asemenea, tot multe linii de continuitate fațã de imaginea inițialã rezul-
tatã în urma cercetãrii efectuate pe un eșantion național reprezentativ se potregãsi și în portretul identitar autoreferențial realizat de elevii de vîrstã școlarãmicã (Chelcea et al. , 1998). Ancheta psihosociologicã pe bazã de chestionar auto-
administrat cu întrebãri deschise s-a desfãșurat în 1997, iar lotul de subiecți afost alcãtuit din 160 de elevi ce proveneau din ciclul primar, cu vîrste între 9 și 10ani, cu domiciliul în București. T rãsãturile identitare care au configurat imaginea
16028,615,64,73,83,82,42,32,15,4
0 5 10 15 20 25 30 35
Ospitalitate
OmeniePatriotism
Haz de necazPrietenieReligiozitate
Ponderea calitãț ilor psihomorale (%)

Figura nr. 1 Calitãțile psihomorale autoatribuite de studenți românilor ( apud Chelcea, 1994, p. 289)
9,15,95,64,14,143,43,33,12,82,52,52,16,1
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10LeneDelãsareCredulitateNaivitateToleranț ãIndiferenț ãDezbinareHoțieEgoismProstieInfluenț abilitateNecinsteLaș itateAlte defecte
Ponderea defectelor psihomorale (%)

Figura nr. 2 Defectele psihomorale autoatribuite de studenți românilor ( apud Chelcea, 1994, p. 292)

de sine a românilor de cãtre acest grup generațional sunt redate în figura nr. 3 și
în figura nr. 4.
Se observã remarcabila persistențã a stereotipurilor etnice autoreferențiale,
indiferent de grupa de vîrstã sau de nivelul de instrucție al subiecților, fapt careatestã, pe de o parte, înaltul grad de unanimitate simbolicã de care dau dovadãimaginile identitare despre propria etnie, alimentate de mecanismele memorieicolective, dar ilustreazã, pe de altã parte, și prezența unui tip omogen de sociali-zare la nivelul tuturor straturilor sociale și generaționale.
161Bunãtate
30%
Hãrnicie
29%Vitejie
16%Altele
24%Nonrãspunsuri
1%

Figura nr. 3 Calitãți psihomorale atribuite românilor de cãtre elevi din ciclul primar ( apud
Chelcea et al., 1998, p. 275)
Rãutate
29%
Hoț ie
8%
Minciunã
7%Alte defecte
53%Nonrãspunsuri
3%

Figura nr. 4 Defecte psihomorale atribuite românilor de cãtre elevi din ciclul primar ( apud
Chelcea et al., 1998, p. 277)

Dacã toate aceste studii evocate pînã acum au utilizat resursele metodolo-
gice oferite de chestionarul cu întrebãri deschise, S. Chelcea, împreunã cu oechipã de cercetãtori de la Institutul de Psihologie al Academiei, a organizat și oinvestigație etnopsihologicã ce își propunea sã valorifice avantajele deja evocateiabordãri ratio (Chelcea, Moțescu, 1994). Aceastã explorare psihosociologicã s-a
derulat în patru instituții de învãțãmînt superior din București și Timișoara peun lot de 236 de studenți. Operaționalizînd un inventar de atribute etnice , ce
cuprindea 35 de atribute bipolare — în care subiecții trebuiau sã le apreciezeprezența printr-o pondere procentualã —, studiul a evidențiat existența aceluiașinucleu identitar care configureazã imaginea de sine a românilor, dar a furnizat șio analizã comparativã a acestei imagini cu cea despre „oameni în general“. Astfel,autostereotipul etnic pozitiv al românilor a cuprins: „ospitalitatea“, „firea deschi-sã“, „toleranța fațã de strãini“, „colectivismul“, toate prezente statistic semnifi-cativ în mai mare mãsurã la români, fațã de oameni în general, dar portretul a fostîntregit și de prezența unor trãsãturi precum „vitejia“, „firea veselã“, „simțulartistic“, „inteligența“, „hãrnicia“, „modestia“, „frumusețea fizicã“, „religiozita-tea“ și „curajul“. În același timp, autostereotipul negativ a fost alcãtuit din urmã-toarele atribute: „dezorganizați“, „nechibzuiți“, „dușmãnoși“, „lipsiți de demni-tate naționalã“, „individualiști“, „nehotãrîți“, „egoiști“, „prefãcuți“, „leneși“,așadar aceleași elemente care configureazã atît imaginea de sine apreciativã, cîtși cea criticã în toate cercetãrile de acest gen asupra reprezentãrii sociale a iden-titãții naționale a românilor.
Rezultate consistente cu acest ansamblu de studii au fost obținute și în
investigațiile psihosociologice din ultimii ani. De exemplu, o strãdanie decunoaștere a imaginarului identitar românesc realizatã cu mijloacele psihologieisociale a fost finalizatã și de cãtre o echipã de cercetãtori din cadrul Institutului
de Studii și Sondaje „Esop Omega“ , coordonatã de I.A. Popescu, M. Oancea și
D. Popescu (1999). Intitulatã „Stereotipuri interetnice și modele identitare“,ancheta desfãșuratã pe un eșantion reprezentativ la nivel național și-a propus sãalãture autostereotipurile (cum se percep românii pe ei înșiși) cu heterostereoti-purile (cum percep românii comunitãțile etnice cu care conviețuiesc). Solicitațisã caracterizeze „românul obișnuit“ prin intermediul unei liste de atribute carereunea 20 de calitãți și 20 de defecte, în care puteau realiza alegeri multiple,investigația a condus la construirea urmãtorului portret identitar în termeni decalitãți și defecte ce este prezentat în tabelul nr. 6 , din care vom reține doar cele
mai influente 10 atribute pozitive și negative, percepute ca atare de cãtre subiecțiiparticipanți. Se cuvine sã menționãm cã suma calitãților și defectelor depãșește100 %, întrucît subiecții au realizat mai multe alegeri.
Imaginea globalã rezultatã se suprapune în bunã mãsurã, prin dominantele
ei, pe notele portretistice anterioare, înfãțișîndu-l pe român ca fiind „atașat defamilie“, pe care o valorizeazã puternic, dar și „ospitalier“, aceste douã calitãți
162

diferențiindu-se sensibil de celelalte trãsãturi, fiind evocate de peste 80 % din
eșantion. T otodatã, autostereotipul etnic mai reunește atributele inserãrii într-o„tradiție“ organicã și al angajãrii în activitate, prin respectul „muncii“. T oate cali-tãțile sunt expresia unei proiecții etnocentriste (Hewstone, Ward, 1985), virtuți-le fiind mult mai influente în autoimaginea etnicã decît defectele. Se observãcum cea mai puțin însemnatã calitate din acest „clasament“ convențional, „acti-vismul“, este de peste douã ori mai pregnantã decît defectul auto-perceput ca celmai prezent. Autostereotipul negativ nu evidențiazã nici un atribut negativ caresã se impunã și reia vechile clișee despre sine ipostaziate în studiile precedente.
Meritã semnalat faptul cã „românul“ se vede pe sine ca fiind foarte apro-
piat de „celãlalt“ similar, care face parte din nucleul familial, dar și de „celãlalt“radical diferit (strãinul fațã de care își manifestã „ospitalitatea“), fãrã sã stabi-leascã în aceeași mãsurã, în aceastã argumentare discursivã sui-generis de la nive-
lul imaginarului social, o relație bazatã pe cordialitate și cooperare cu „celãlalt“intermediar (vecinul, consãteanul, conaționalul), constatare întãritã și de prezen-ța unor defecte specifice, precum „lucreazã singur“, „puțin îi pasã de pãrereaaltora“, este „prefãcut“ sau „nu are încredere în nimeni“.
O cercetare similarã și mai recentã desfãșuratã pe un eșantion național
reprezentativ (Culic, Horvath, Raț, 2000), centratã îndeosebi asupra relațiilor
163Tabelul nr. 6. Calitãțile și defectele românilor – cercetare realizatã pe un eșantion național
reprezentativ în 1999 ( apud Popescu, Oancea, Popescu, 1999)
Nr.
crt. Calitãți %
1 Familia este importantã 88.4
2 Prietenos cu strãinii 82.1
3 Respectã tradițiile 72.8
4 Muncește din greu 69.4
5 Îi respectã pe ceilalți 66.9
6 Descurcãreț 65.3
7 Educat 64.9
8 Respectã legile 62.3
9 Îi ajutã pe ceilalți 62.2
10 Mereu activ 58.8
Nr.
crt. Defecte %
1 Lucreazã singur 24.0
2 Puțin îi pasã de pãrerea altora 22.6
3 Nu știe sã facã bani 21.1
4 Picã mereu prost 19.3
5 Se mișcã lent 18.3
6 Nu respectã legile 18.1
7 Prefãcut 16.9
8 Nu reușește nimic 16.1
9 Nu are încredere în nimeni 15.6
10 Necinstit 15.2

interetnice din România, a oferit, în zona noastrã de interes, un tablou foarte ase-
mãnãtor cu cele inventariate pînã acum. Rugați sã aleagã trei atribute definitoriipentru români dintr-o listã de 24 de trãsãturi etnice, subiecții de etnie românã auconturat urmãtoarea imagine autoreferențialã, așa cum poate fi ea urmãritã întabelul nr. 7.
Se observã cum calitãțile obțin o victorie simbolicã remarcabilã (în primele
zece atribute, 8 sunt pozitive, și numai 2 sunt negative, și acestea clasate pe ulti-mele ranguri).
T abloul identitar din toate aceste studii confirmã fenomenul protecției repre-
zentãrii autoreferențiale (Levine, Campbell, 1972), pus în evidențã de cercetãrilede psihologie socialã experimentalã, și contribuie la dezvãluirea unor matrici men-tale stereotipe pe care se pliazã construcția imaginii identitare. Asemenea conver-gențe portretistice sugereazã încã o datã subordonarea liniilor forțã ale imagina-rului identitar normativitãții duratei lungi istorice. Realizate cu mijloace evoluate
de eșantionare, derulare a anchetei și prelucrare a datelor, investigațiile efectuatecu instrumentarul psihologiei sociale întregesc portretul etnonațional al românu-lui fațã în fațã cu modernitatea, compunînd un suport pozitiv indispensabil oricã-ror viitoare ipoteze de cercetare în aceastã zonã tematicã.
3.6. Explorãri declarat imagologice
Iatã-ne ajunși spre sfîrșitul inventarierilor identitare etno-naționale la cate-
goria cercetãrilor care-și revendicã explicit diagnosticul imagologic. Pentru cã neaflãm pe un teren arareori explorat, se cuvine sã rezumãm etapele instalãriidemersului imagologic în dezbaterea asupra specificului național, semnalîndefortul întemeietor al lui D.A. Lãzãrescu, ca și contribuția din domeniu a lui
164Tabelul nr. 7. Imaginea de sine a românilor – cercetare desfãșuratã pe un eșantion național
reprezentativ în 2000 ( apud Culic, Horvath, Raț, 2000, p. 261)

Nr. crt. Atribute etnice %
1 Ospitalieri 18,5
2 De treabã 12,5
3 Sîrguincioși 12,2
4 Inteligenți 8,8
5 Uniți 7,7
6 Religioși 6,7
7 Modești 4,9
8 Dezbinați 3,7
9 Puturoși 3,6
10 Civilizați 2,9

A. Duțu, cel din urmã reprezentînd pentru cultura noastrã social-istoricã un ade-
vãrat deschizãtor de drumuri în abordarea mentalitãților și a realitãților imagina-rului social.
Mai apoi vom parcurge reperele teoretice și aplicative ale unui proiect în
care s-a angajat istoricul clujean S. Mitu (1997) din perspectiva imagologiei isto-rice, centrat pe studierea imaginii românului ardelean în secolul afirmãrii iden-titãții sale naționale, și vom încheia capitolul de fațã analizînd demersurile pro-prii imagologiei psihologice realizate de L. Iacob (1995, 1998, 1999) asupra ima-ginarului identitar național, urmînd determinãrile permanențelor mentale brau-deliene.
Prima intervenție declarat imagologicã în peisajul publicistic românesc
aparține lui D.A. Lãzãrescu (1967), cel care a redactat articolul „ O științã nouã:
imagologia“ , urmat de o preocupare constantã în ineditul domeniu, caracterizatã
prin apariția a trei volume ale lucrãrii „ Imaginea poporului român în conștiința
europeanã“ (Lãzãrescu, 1985, 1986, 1995). Urmãrind reflectarea spațiului social,
politic și cultural românesc în universul lingvistic și mental englez, francez, ger-man și italian, prin lectura acestor cãrți de imagologie devenim martorii uneiîntîlniri, nu de puține ori tensionate, între spiritul locului și prejudecãțile occi-
dentale despre lumea Orientului care ne îngloba. Parcurgînd dinamica acestuidialog simbolic „noi-ei“ vreme de mai bine de un secol (1716–1834), descifratprin grila de înțelegere a epocii, lucrarea surprinde felul în care „deșteptareainteresului și simpatiei opiniei publice europene pentru poporul român a consti-tuit un lung și îndelungat proces imagologic“ (Lãzãrescu, 1995, III, p. 13), în caremajoritatea autorilor reflecției despre români, fie ei politicieni, savanți, cãlãtori,diplomați, jurnaliști „au reușit sã vadã esențialul — calitãțile unui popor vremel-nic urgisit de soartã, dar destoinic sã-și ia în mîinile sale puternice propriuluidestin“ ( ibidem , p. 318). Mai cu seamã dupã înlãturarea fanarioților se va demon-
ta acea nedreaptã cortinã de fier imagologicã între Țãrile Române și Apus, ilumi-
nînd zone altãdatã obscure ale identitãții noastre în raport cu alteritatea: româniisunt priviți tot mai mult ca un popor de origine nobilã, plasați într-un intervalstrategic la întîlnirea zonelor de influențã a marilor puteri, cu o vitalitate cultu-ralã aparte și, în sfîrșit, ca un adevãrat baraj „cãruia T raian i-a încredințat misiu-nea apãrãrii civilizației Europei, situîndu-l pe placa turnantã a strategiei europe-ne“ ( ibidem , pp. 12–13). F ãrã a fi singularã prin problematica sa în istoriografia
româneascã — de-ar fi sã-i amintim numai pe N. Iorga (1922/1981) ori, maiaproape de noi, pe P . Cernovodeanu (1980), A. Corbea (1983) sauR. Theodorescu (1983) —, lucrarea lui D.A. Lãzãrescu se individualizeazã destrãdaniile predecesorilor sãi prin articularea unui discurs imagologic explicit,care sondeazã realitatea istoricã prin intermediul unei perspective etice articula-tã de cei care au intrat în contact cu noi în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
165

ăi I. Chelcea (2002) realizeazã un demers imagologic asemãnãtor, urmãrind
„Cum ne vãd strãinii?“, parcurgînd critic textele lui T . Griselini despre Banat
(ibidem, pp. 43–46), A. de Gérando despre T ransilvania ( ibidem, pp. 49–54),
E. de Martonne despre Muntenia ( ibidem , pp. 75–77) și ale ăcolii etnografice de
la Viena despre ansamblul românitãții ( ibidem , pp. 102–110), evidențiind deter-
minãrile istorice și sociale ale configurãrii imaginii identitare, dar și deformãrileacesteia impuse de clișeele ideologice ale autorilor imaginii.
A. Duțu (1972, 1982, 1985, 1986, 1997), pãrintele școlii românești de istorie
a mentalitãților, s-a interesat în cãrțile sale de configurarea imaginarului în cîm-pul comparativismului cultural, literar și istoric, pledînd sistematic pentru oreformã metodologicã aptã sã realizeze saltul de la „imagologia îmbãtrânitã, axatãdoar pe cercetarea surselor“ la o imagologie nu doar expozitivã, „ci preocupatã sãexplice cum a apãrut și s-a dezvoltat acea imagine (…), cum a acționat ea asupracelor care au elaborat imaginea, cît și asupra celor care au inspirat-o“ (Duțu,1982, pp. 132–133).
Rãspunzînd acestor deziderate, istoricul bucureștean va construi numeroa-
se tablouri imaginare succesive, asociate diferitelor straturi istorice ale realitãțiiromânești. Din marea diversitate a abordãrilor tematice sã parcurgem, fugar, chi-pul dezvãluit de autor al lumii tãinuite, statornice și profunde, a culturii comune ,
precum și pe cel al României severe , ipostazã a demnitãții și a simplitãții restau-
ratoare a lumii care tace din vremea rãscoalei lui Horea. Aflãm, astfel, cum din-
colo de cutremurele politice și în urma expansiunii culturii tipãrite occidentale,crește o lume ascunsã, cu o vigoare a comunicãrii orale și o longevitate a folclo-rului remarcabile. Adevãratã rezistențã pozitivã infiltratã în arterele duratei lungi ,
ea devine o „formã de apãrare a unui sistem de viațã amenințat de o presiunedevastatoare, declanșatã în numele schimbãrii și al perfecționãrii“ (Duțu, 1985,p. 235), transformîndu-se în agentul dinamitãrii unui întreg sistem de norme șitradiții ancestrale.
Replicîndu-i, cultura românã — ca parte a unui ansamblu de civilizație mai
larg, sud-est european — își conserva atașamentul fațã de o tradiție adînc înrã-dãcinatã, iar cartea popularã, așezatã la interfața dintre literaturã tipãritã, cultã șicea folcloricã, oralã, va individualiza un imaginar ce continua sã trãiascã dupãcoordonatele mitului și legendei, la granița dintre utopie și posibil, controlîndagresivitatea imediatului ( ibidem , p. 242). Exteriorizîndu-se în momentele de
rãscruce ale istoriei, așa cum a fost rãscoala lui Horea, chipul tãinuit al lumiitãcute se multiplicã, nelãmurit, la dimensiunea masei, cristalizîndu-se în imagi-nea eroului colectiv, ce alcãtuiește un impunãtor șir simbolic reunit în trupulunei entitãți supraindividuale și, practic, transistorice, care „nu se joacã cu vor-bele“, trãind, „în adevãrurile șlefuite de veacuri“ ( ibidem , p. 268), o lume care „a
cinstit munca și demnitatea omului, obrazul “ (ibidem , p. 269). Iar metabolismul
societãții românești nu ar putea fi înțeles fãrã a pãtrunde metamorfoza tipurilor
166

de solidaritate comunitarã asociatã acestui spațiu cultural, în care solidaritãțile
organice , construite pe temeiuri religioase și etnice, întemeiate pe continuitatea
instituțiilor și pe o memorie comunã popularã, lasã locul, treptat, la granița din-tre secolele XVIII-XIX, unei solidaritãți organizate , secularizate, voluntare, con-
struite în jurul mitului națiunii (Duțu, 1997, p. 37).
Într-o astfel de lume fluidã, sugereazã A. Duțu, în care poporul tãcut ajun-
ge sã vorbeascã în istorie , oricîte lovituri ar primi din parte-i, românul a știut
mereu sã-și regãseascã acest chip luminat, demn, energic și statornic, care-ireconfirmã puterea și integralitatea.
Afirmarea deplinã a demersului imagologic în dezbaterea interdisciplinarã
din zona științelor socio-umane de la noi e doveditã de scrierile lui S. Mitu șiL. Iacob, simbolic, un istoric și un psiholog, adicã reprezentanții celor douã dis-cipline socio-umane care au contaminat cel mai fertil abordarea imagologicã.
S. Mitu (1997) ne oferã în „ Geneza identitãții naționale la românii ardeleni“
o interpretare a influenței autopercepției în construirea identitãții naționale și apopulãrii imaginarului social modern. Miza, anunțatã dintru-nceput, a cãrții auto-rului clujean este de a surprinde și explica geneza și dinamica autostereotipuriloretnice și a tiparelor mentale prin care societatea româneascã transilvãneanã învațãsã se cunoascã pe sine, ca premisã a înțelegerii procesului de construire a proprieisale identitãții. Adoptînd calea unui relativism temperat, istoricul realizeazã ana-liza unor documente de epocã foarte diverse, precum scrierile de mare audiențã,de genul textelor cu caracter politic, petițiilor, discursurilor sau programelor ide-ologice, dar și a surselor documentare mai neconvenționale, precum calendarelepopulare, însemnãrile de naturã intimã, jurnale sau corespondențe particulare.Încercînd sã scoatã la ivealã configurațiile mentale de odinioarã, stãrile de spiritcare rãzbat dincolo de vocile actorilor vremii articulate în texte, istoricul „poate sãintre într-o relație de naturã comprehensivã cu personajele anchetei sale, sã depis-teze urme încã vii ale prezenței lor, capabile sã îl punã într-un dialog mai direct cusistemul de valori al acestuia“ (Mitu, 1997, p. 19).
Urmãrind tipurile de definire ale identitãții naționale proprii comunitãții
românești din T ransilvania, autorul se lanseazã într-o analizã descriptivã a ima-
ginii de sine în perioada 1770–1850, de la epoca iluminismului ăcolii Ardelene
pînã la romantismul politic și cultural al revoluției de la 1848, evidențiind marileansambluri tematice, structura reprezentãrilor și clișeelor care se îngemãneazãîntr-o imagine globalã ( ibidem , p. 15). Dialogul intergenerațional astfel îngemã-
nat grupeazã în selecția de texte și idei personalitãți reprezentative ale epocii,precum S. Micu, A. Papiu-Ilarian, P . Maior, G. Barițiu, S. Bãrnuțiu,I. Budai-Deleanu. T otodatã, în demersul sãu, S. Mitu a încercat sã pãtrundã din-colo de elaborarea primarã a auto- și heteroimaginilor, cãutînd sã extragã funcțio-
nalitatea imaginilor , rolul lor social, ideologic și cultural.
167

Prima observație ordonatoare a cîmpului investigat evidențiazã tendința
imaginii de sine a românilor de la începutul epocii moderne de a se articula într-o
manierã concurențialã , ca o replicã energicã la imaginile ostile promovate de
„celãlalt“ ( ibidem , p. 26). Conflictul dintre auto- și heteroimagini va sta la baza
elaborãrii primei scheme de referințã a unei imagini de sine nesemnificante pînã
atunci. Conștiința și cultura naționalã ardeleanã se va naște și va evolua astfel
polemic . Definițiile identitare devin, treptat, mai ales pe mãsurã ce avansãm în
epoca naționalismului romantic, o contrapondere la atitudinea autorilor strãini,caracterizatã de „o adevãratã urã naționalã, înverșunatã și iraționalã, motivatãdoar de resentimente și prejudecãți de naturã etnicã sau confesionalã“ ( ibidem ,
p. 37).
Reunite, clișeele imaginare semnalate de istoricul clujean se vor întîlni în
motivul sintezã al sorții nefericite a românilor , riscînd sã „configureze o conștiin-
țã de sine tragicã (…) ca și asumarea dureroasã a acestei condiții“ ( ibidem ,
p. 172). Cît privește dimensiunea istoricã a imaginilor pozitive a românilor, se
cuvine sã observãm cum auto-imaginile etnonaționale nu sunt nicicînd monoco-lore, mobilizînd o singurã orientare valoricã, ci dau viațã unui spectru nuanțat,policrom, în care exagerãrile depreciative sunt echilibrate de reacții asemãnãtoa-re în celãlat sens. Oricum, punctul de plecare pentru articularea unei imaginipozitive îl reprezintã cîștigarea încrederii în propriile forțe , combãtînd astfel ideea
cã „nu suntem buni de nimic“ ( ibidem, p. 255). În acest proces de reașezare valo-
ricã românii sunt ajutați de funcția compensatoare a istoriei , îndeosebi de afirma-
rea originii latine , element vital al discursului cultural din T ransilvania primei
jumãtãți a secolului al XIX-lea ( ibidem, p. 273), alãturi de tema salvãrii Europei
creștine în Evul de mijloc din fața invaziei pãgînismului otoman.
Auto-imaginea pozitivã se întregește cu o serie de atribute cu caracter difuz,
asociate în special țãranului român, potrivit concepției care susținea localizareaautenticei identitãți naționale în spațiul ruralului. Virtuți precum inteligența,
bunãtatea, modestia, ospitalitatea, buna cuviințã conjugate cu seriozitatea, spiri-
tul de mãsurã și, mai ales, rãbdarea completeazã portretul unui popor pașnic și
bun, construind, într-un univers etnopsihologic de facturã herderianã, imaginea
unui rural idealizat ce absoarbe esența românismului . Alte argumentații ale logi-
cii autoapreciative ce controleazã inferențele imaginarului social evocã numãrul
mare al românilor (expresie a formulei suntem un popor mare, numeros și puter-
nic), limba ca liant identitar esențial și rolul cãlãuzitor al bisericii (trangresînd
divergențele confesionale dintre ortodocși și uniți).
Construind o imagine de sine polemicã, ofensivã, românii ardeleni o încar-
cã cu un naționalism organic (ibidem , p. 399), ca replicã la imaginea deformatã
elaboratã de „ celãlalt“ . Rãspunzînd unei ardente necesitãți de autoidentificare
onorantã în confruntarea cu strãinii ce ne doreau pierzania , portretul imaginar
etnonațional a dobîndit în toatã aceastã perioadã o funcționalitate ce asigura coe-
168

ziunea și emergența segmentelor sociale românești spre o țintã tot mai clarã și
mai stringentã: emanciparea naționalã ce legitimeazã afirmarea unui destin auto-nom și roditor.
Deși fixatã doar asupra unui spațiu regional — cel transilvãnean — și asu-
pra unei perioade limitate de timp — secolul afirmãrii identitãții naționale —,cartea lui S. Mitu ne oferã, prin instrumentalizarea resurselor conceptuale șimetodologice ale imagologiei, deschiderea spre spațiul mai larg național, invitîndla un dialog comparativ și punctual-tematic, atît în perspectivã transversalã (cucelelalte provincii extracarpatice), dar și longitudinalã (realizat în diverse epociistorice). Multe din nucleele imaginare reperate de istoricul clujean se regãsescîn portretele anterioare selectate în acest capitol, sugerînd ideea unei omogeni-tãți la nivelul reprezentãrilor sociale, în stratul duratei lungi istorice, a întregului
țesut social românesc. Mai acutizate și trãite cu intensitatea luptei continue pen-tru cauza naționalã, identificãrile românilor ardeleni par, astfel, a se întîlni cu celeale românilor din Principate și a prefigura o uniune mentalã profundã , organiza-
tã dupã o logicã imaginarã specificã, ce anticipeazã fericita uniune politicã.
Spre deosebire de volumul lui S. Mitu, ce se plaseazã în aria de investigație
a imagologiei istorice, cercetãrile Luminiței Iacob (1995, 1998, 1999) mobilizea-zã achizițiile metodologice ale imagologiei psihologice în sfera etnopsihologiei.Astfel, autoarea urmãrește cum au receptat modernizarea actorii sociali principali
ai diverselor epoci istorice, cum au trãit -o, dar mai ales cum s -au autoperceput și
autodefinit sub presiunea prefacerilor modernizãrii, participînd la procesul alchi-
miei identitare. Continuînd o strãdanie anterioarã de inventariere a lucrãrilorromânești purtãtoare de etnoimagini, în cadrul cãreia realizase o primã eșantio-nare discursivã, etnopsihologul ieșean construiește un cadru al dezbaterii identi-tare în care sunt aduse laolaltã vocile cele mai influente în lansarea interogațiilor
asupra specificului național, de la D. Cantemir pînã la contemporaneitatea ime-diatã. În selecția discursivã realizatã sunt reținute 224 de titluri distribuite pe treiperioade distincte (39 pînã în 1920, 104 în perioada interbelicã și 81 dupã celde-al doilea rãzboi mondial), semnate de 132 de personalitãți de prim-plan aleștiinței și culturii naționale (Iacob, 1995, pp. 87–173). Dintr-un unghi de aborda-re al lucrãrilor selecționate deopotrivã axiologic și argumentativ, L. Iacob a for-mulat o serie de ipoteze de lucru ( ibidem , pp. 35–36), cãrora le-a verificat validi-
tatea. Astfel, în primul rînd, autoarea anticipeazã identificarea unui cadrureferențial precis delimitat al autoetnoimaginilor, cu rol explicativ, dupã cum, înal doilea rînd, presupune cã ruptura istoricã postbelicã se va regãsi într-un clivajcorespondent al cadrului referențial. Într-un al treilea registru ipotetic al cerce-tãrii se anticipeazã întîietatea unor valori corespunzãtoare satisfacției afective (degenul „umanism“, „armonie interioarã“, „generozitate“) și, în sfîrșit, se considerãcã reprezentãrile sociale asociate autoidentificãrii etnice vor fi ghidate de etno-centrism.
169

Prelucrînd 2827 de judecãți axiologice bazate pe 696 de contexte argumen-
tative și mergînd pe firul acestor teme ipotetice, L. Iacob remarcã, în privințacadrului referențial, cã actorii dezbaterii identitare au optat cel mai frecvent pen-tru trei dintre domeniile discursive („omul“, „societatea“, „cultura“), ce devinadevãrate nuclee tematice fundamentale, de la care derivã domenii narativesecundare, cu o prezențã semnificativã, cum ar fi „istoria“, „țãranul“, „folclorul“.Apoi, toate reperele care ordoneazã discursul public par a intra în categoria per-
manențelor istorice , explicînd „de ce opțiuni axiologice cu caracter etnopsiholo-
gic aparținînd trecutului imediat trimit spre aceste criterii, la fel ca și cele expri-mate acum aproape 300 de ani de Cantemir“ ( ibidem, p. 42). Se pune în eviden-
țã, în urma acestor evaluãri, cã mobilitatea cadrului referențial e „lentã și nespec-taculoasã“ ( ibidem , p. 43), nefiind afectatã decît la suprafațã de clivajele istoriei.
Iatã cum, transgresînd epoci și mutații abrupte socio-istorice, aceste repereidentitare configureazã un profil durabil al realitãții mentale românești, structu-ratã conform ierarhiei referențiale de mare stabilitate identificate, ce se pliazã peimperativele unei durate lungi specifice.
În privința dimensiunii axiologice a autoetnoimaginilor, aplicînd grila valo-
ricã a lui M. Rokeach (1973) în analiza discursurilor, autoarea a creat un portretaxiologic global care indicã preponderența valorilor acțiunii („inteligențã“, „ima-ginație“, „orizont larg“, „curaj“, „încredere în forțele proprii“), urmate de valo-rile de relație („dragoste“, „mãsurã“, „bunã dispoziție“), valorile de autorealiza-re („înțelepciune“, „realizãri deosebite“) și, în final, valorile de satisfacție afecti-vã (deși cu valoarea „apropiere de naturã și de artã“ puternic autoperceputã, darcu celelalte valori din aceeași categorie mai modest prezente — „armonie inte-rioarã“, „umanism“, „generozitate“) ( ibidem , pp. 60–61). T otodatã, structura
esențialã a reprezentãrilor sociale, responsabilã de conturarea autoetnoimagini-lor amintite, e orientatã de perspectiva preponderent paseistã de raportare la pro-priul cadru de referințã etnopsihologic, dar și de ceea ce autoarea numește „com-promisul prin ambivalențã“ ( ibidem , p. 69) fațã de repertoriul axiologic propus
(regãsit în formule de genul potențial deosebit, realizare deficitarã ).
F ãrã sã-și propunã explicit o validare a modelului temporal triadic al lui
F . Braudel, concluziile finale ale studiului Luminiței Iacob îi reafirmã veracitatea:„Rezultatul pare sã confirme cã schimbãrile de substanțã la nivelul caracterolo-giei etnice — și cu atît mai mult în planul reprezentãrii ei — stau sub semnul
duratei lungi (subl.ns.) istorice, chiar dacã fenomenologia social-istoricã poate
încorpora schimbãri radicale. Atemporalitatea acestui gen de imagini s-a confir-mat încã o datã. Ea indicã faptul cã în construcțiile mentale de acest gen este pre-dilect angajatã dimensiunea secularã a identitãții etnice, în raport cu cea momen-tanã“ ( ibidem , pp. 179–180).
În anii din urmã, L. Iacob a rafinat proiectul sãu de cunoaștere a imagina-
rului identitar național. Astfel, într-o primã etapã, etnopsihologul ieșean a reunit
170

un demers din perspectivã eticã asupra a „ceea ce suntem“, analizînd un text
antropologic clasic care viza o descriere a caracterului național al românilor,redactat de R. Benedict (Iacob, 1998), urmat mai apoi de o nouã sintezã a studii-lor sale de imagologie psihologicã din ultimul deceniu, reconfiguratã prin ope-raționalizarea unei serii de procedee statistice avansate de prelucrare a datelor(Iacob, Lungu, 1999).
T oate aceste abordãri ilustreazã maturizarea demersului imagologic la noi,
precum și conștientizarea faptului cã imagologia nu se poate exersa dintr-o per-spectivã disciplinarã singularã, ci doar într-o manierã interdisciplinarã. Înscriin-du-se într-o asemenea tendințã, în anii din urmã au apãrut mai multe volumeconsistente explicit imagologice, care au fost realizate fie de scriitori, sau oamenide litere (Vighi, 1998; Mazilu, 1999), istorici (Nicoarã, Nicoarã, 1996; Nicoarã,1997a, 1997b), sau antropologi (Oișteanu, 2001; Corlan-Ioan, 2001). Devenitã ocale privilegiatã de studiere a imaginarului identitar datoritã substanțialelorresurse de cunoaștere mobilizate, lectura imagologicã ne va oferi principalulsuport metodologic și conceptual în demersul explicativ propus în cadrul secțiu-nii aplicative, unde vom descrie cercetãrile de teren în care ne-am angajat.
171

PARTEA A TREIA

174

4. Memorie și identitate
4.1. Memoria socialã ca nucleu al definițiilor
identitare
Așadar, dupã ce am parcurs cele douã registre de configurare a identitãții,
dupã ce am lãmurit metabolismul subiectivitãții sociale, prin studierea rolului șiresurselor angajate de conceptele de mentalitate — în cadrul școlii de istorie a
mentalitãților —, imaginar — în cadrul școlilor imagologice — și stereotip națio-
nal, în cadrul paradigmei reprezentãrilor sociale, dupã ce am urmãrit succesiu-
nea chipurilor românitãții îngemãnate în ultimul secol și înțelegînd, totodatã, cãsubiectul identitar este în primul rînd o construcție socialã, sã privim înspre ceeace îi asigurã combustia neîntreruptã. Ne vom îndrepta, în consecințã, cãtre acelrezervor de amintiri referențiale, imagini sensibile, tãceri mocnite, strigãte deizbîndã sau de deznãdejde care au prefigurat un portret colectiv, mereu reînnoitși reînsuflețit de acest miez mereu viu al subiectivitãții de grup reprezentat dememoria socialã. Cãci vom aprecia, de acum înainte, memoria socialã ca princi-pala resursã care modeleazã identitãțile colective.
De asemenea, ne vom preocupa investigarea unei cãi particulare de articu-
lare a discursului identitar ce recupereazã memoria individualã și grupalã —
povestea vieții — ca tehnicã narativã proprie unei discipline tot mai influente în
cîmpul științelor sociale de astãzi, istoria oralã. Aceastã abordare specificã ne vacãlãuzi conceptual și metodologic în prima parte a cercetãrii de teren ce compu-ne proiectul de fațã.
175

Se cuvine subliniat, de la bun început, cã identitatea și memoria sunt douã
concepte corelate, care se hrãnesc reciproc și care se restructureazã neîntreruptsub presiunea istoriei și societãții. Existã aproape un consens astãzi în a conside-
ra cã memoria reprezintã o reconstrucție continuu actualizatã a trecutului, și nu
doar o copie nemișcatã, o restituire fidelã a acestuia. P . Nora (1984, p. VIII) apre-cia cã „memoria este mai degrabã un cadru decît un conținut, o mizã mereu dis-ponibilã, un ansamblu de strategii, o ființare ce valoreazã mai puțin prin ceea ceeste, cît prin ceea ce face“. Cum s-a subliniat deja, noțiunile de memorie și deidentitate aduc cu ele o importantã dozã de ambiguitate, întrucît amîndouã sesubsumeazã termenului de reprezentãri , o noțiune operatorie în cîmpul științelor
sociale, privitã ca referințã a unei stãri, în cazul primului concept, respectiv ca ofacultate pentru cel de-al doilea. Pornind de la o astfel de dificultate preliminarã,J. Candau (1998, pp. 11–15) reține mai multe nivele de articulare a memoriei indi-viduale. În primul rînd, sociologul francez evocã protomemoria sau memoria sub-
teranã , adînc infiltratã în structura mentalã a individului, cea despre care nu se
poate vorbi , reunind cunoașterea implicitã și ansamblul experiențelor cele mai
rezistente împãrtãșite de membrii unei societãți. Acest prim registru al memorieieste alcãtuit din urmele, amprentele și condiționãrile constitutive ale ethosului care
nu mai gãsesc calea verbalizãrii. El este format din amalgamul mental internalizatsub forma habitusului , conturat de P . Bourdieu (1970/1973, 1979, 1980/1999),
constituind o prezențã a trecutului și „nu memoria trecutului“ (Bourdieu, 1997,p. 251), o memorie anoeticã , inconștientã, proceduralã. Datoritã unei asemenea
memorii putem sã recurgem la automatismele comportamentale adaptative, de laînvãțarea unor simple gesturi mașinale, precum salutul adresat unui cunoscut —pe care-l realizãm fãrã a ne mai gîndi la adecvarea expresivitãții gestuale —, pînãla interiorizarea unei conduite sociale întemeiate pe supunere și conformism, saudimpotrivã, pe impunere și subordonarea celuilalt, în funcție de capitalul socialmoștenit și de patternul atitudinal însușit în cadrul socializãrii primare.
Apoi, în al doilea rînd, J. Candau precizeazã rolul memoriei propriu-zise sau
de nivel înalt , formatã îndeosebi dintr-o memorie rapel sau de recunoaștere .
Modelatã și de uitare, acest tip de memorie mobilizeazã deliberat sau involuntaramintirile autobiografice sau cele datorate achizițiilor culturale, reunind în egalãmãsurã elemente de cunoaștere, credințe, senzații și sentimente.
În al treilea rînd, un registru vital al memoriei este format din metamemo-
rie, ce constituie deopotrivã reprezentarea pe care fiecare individ și-o face despre
propria sa memorie, devenind un mod de a dialoga cu propriul trecut, dar și oexplicitã construcție a identitãții, transformîndu-se într-un fel de memorie
revendicatã .
Dacã primele douã categorii exprimã în mod direct o facultate a memoriei,
metamemoria are rolul unei reprezentãri a acestei facultãți. Dar dacã o asemeneamemorie triadicã poate fi stabilitã la nivelul individului, la nivelul grupurilor sau
176

al societãții tipologia de mai sus se cuvine aplicatã cu precauție. Dificultatea
constã mai ales în identificarea unor termeni suficient de consistenți care sã de-semneze prima facultate, cea a protomemoriei, deși e limpede cã aceasta comu-nicã cu un concept colectiv, dar ambiguu, precum mentalitatea. Orice societatese hrãnește dintr-o memorie rapel, pe care o avanseazã în momentele de cumpã-nã sau izbîndã, prin reactualizarea unor momente de referințã din trecut, prinintermediul invocãrii unor comemorãri, aniversãri sau personalitãți deprim-plan. Interpretarea pe care o conferim acestei memorii naturale este, însã,
construitã social . Memoria socialã este, deci, o metamemorie, adicã o reprezenta-
re socialã complexã , și nu un dat socio-cultural. Iatã cum cele douã teorii asupra
identitãții analizate în debutul prezentei lucrãri — substanțialiste și interacțio-niste — se rãsfrîng și în înțelegerea conceptului de memorie individualã saucolectivã, maniera de lecturã interacționist-culturalistã devenind prioritarã.
La capãtul unei astfel de delimitãri, și conservînd de-acum accepția inter-
acționistã asupra memoriei sociale, vom putea înțelege punctul de vedere teore-tic al inițiatorului studierii sistematice a fenomenelor de memorie colectivã,M. Halbwachs, care și-a construit propria teorie în „Les cadres sociaux de la
mémoire“ („Cadrele sociale ale memoriei“) (Halbwachs, 1925/1994), dar și în „La
mémoire collective“ („Memoria colectivã“) (Halbwachs, 1950/1980). T eza princi-
palã a viziunii psihosociologului francez ar putea fi rezumatã în afirmația: spiri-
tul reconstruiește amintirile sub presiunea societãții , subliniere ce evocã tocmai
rolul mediului social în cunoașterea actualã a trecutului , care se realizeazã nu
printr-o simplã „conservare a imaginilor“, ci prin „reconstrucția imaginilor“(Halbwachs, apud Chelcea, 1996, p. 112). T otodatã, în aceastã carte ce a avut un
ecou semnificativ în epocã, profesorul de la Strasbourg sublinia faptul cã memo-ria colectivã are sens numai prin interacțiunea cu actorii sociali, cãci pentru a ne
aminti avem nevoie de ceilalți (Ricoeur, 2000/2001, p. 148) .
Dacã ar fi sã rezumãm orizontul de semnificații al conceptului așa cum a
fost conturat de M. Halbwachs, s-ar cuveni sã reținem cã memoria socialãreunește într-o sintezã alchimicã, proprie elaborãrilor sociale, memoriile perso-nale ale membrilor unui grup și joacã rolul unei funcții simbolice, în care tiparulordonator al re-amintirii îl constituie limba și categoriile gîndirii, ambele repre-zentînd construcții colective esențiale. Apoi, deși memoria este o entitate poli-morfã, pluralã, înțelesurile atribuite evenimentelor și personalitãților convocatedin rezervorul de amintiri comunitare sunt întotdeauna particulare, se modelea-zã dupã chipul societãții respective, iar sensul unui fapt exemplar derulat în tre-cut are rezonanțe semantice și afective diferite în societãți diferite. Vom înțelege,astfel, mai limpede de ce existã o diferențã considerabilã în reconfigurarea ima-ginarã a cuceririi Americii și a actorului central al acestei aventuri istorice de pro-porții, dupã cum reconstituirea memorialã este realizatã de cãtre autohtonii dinAmerica Latinã sau de cãtre urmașii conchistadorilor spanioli.
177

De asemenea, evocarea retrospectivã se structureazã în funcție de o serie de
repere fixate de societate, așa-numitele cadre sociale ale memoriei , ce implicã
plasarea subiectului social într-un context determinat, prin evocarea unor locuri,evenimente, personaje emblematice. Cadrele sunt amintiri dominante și durabi-
le, încãrcate cu o mare dozã afectivã și capabile sã antreneze o remarcabilã ener-
gie colectivã, motiv pentru care memoria socialã este prescriptivã, devenind unmodel de valorizare și jucînd rolul unei pedagogii comunitare . T otodatã, memoria
socialã este selectivã, cãci se regrupeazã mereu în funcție de ordinea de zi a
actualitãții. Astfel, grila de lecturã a prezentului stabilește ce „pagini“ ale trecu-tului se cuvin „citite“, precum și înțelesurile ce se atribuie acestuia. Pe de altãparte, remodelãrile pe care le angajeazã se efectueazã în corelație cu dinamicasocialã mai largã, iar modificarea neîntreruptã a societãții conduce la modificareacontinuã a structurii cadrelor. Nu în ultimul rînd, uitarea devine una dintre for-mele privilegiate ale organizãrii memoriei sociale, asigurînd o deschidere , un
teritoriu ce poate fi reînnoit, dar care și înãbușã, ascunde în profunzimi incon-fortul unei ratãri (Neculau, 1999, p. 57).
Structurarea memoriei în funcție de culturã și interese — ambele elaborate
social — a fost argumentatã de F .C. Bartlett (contemporan lui M. Halbwachs), darși de adepții construcționismului social (M. Billig, D. Edwards), care accentuau
rolul vital al limbajului în organizarea și în reorganizarea memoriei.
S. Chelcea (1996, pp. 113–114), pornind de la o lucrare mai tîrzie a lui
M. Halbwachs (1941), sistematizeazã legile care regleazã memoria grupuluiamintite de sociologul francez și descrie legea concentrãrii , regãsitã în înclinația
de a localiza în același spațiu mai multe evenimente ce nu au nici o legãturã întreele; apoi legea fragmentãrii , care implicã despãrțirea unei amintiri dintr-un nucleu
inițial în mai multe elemente componente, fiecare fiind localizat diferit; și legea
duplicitãții , ce poate conduce la situarea în douã localitãți a aceluiași eveniment
desfãșurat într-un trecut foarte îndepãrtat. La acest ansamblu triadic gîndit deM. Halbwachs, psihosociologul bucureștean adaugã o nouã lege, legea similitudi-
nii acțiunilor , prin atribuirea aceluiași mod de acțiune original mai multor perso-
naje din perioade istorice îndepãrtate. Într-un studiu de antropologie culturalã șiistorie oralã, S. Vultur (1997) a demonstrat, indirect, validitatea acestei legi atuncicînd a înfãțișat acele recuperatoare povești ale vieții relatate astãzi de cei ce au trãit
odinioarã drama deportãrii în Bãrãgan, în care modelul bunului colonizator , al
celui care pornește de la sãlbãticia pãmîntului și provocãrile unui mediu ostil pen-tru a sfîrși, în pofida tuturor piedicilor, datoritã muncii, cinstei și perseverenței,într-o stare de bunãstare și civilizație — desigur, mereu relativã —, este atribuit,pe o filierã aproape genealogicã, deopotrivã primilor coloniști germani din Banatdin secolul al XVIII-lea, familiilor bãnãțene, indiferent de etnia lor, din secolul alXIX-lea care sunt nevoite sã întemeieze noi așezãri, dar și celor ce aveau sã înfrun-te cu aproape o jumãtate de secol în urmã pustietatea Bãrãganului.
178

Studiind într-un cadru mai restrîns raporturile dintre individ și mediul sãu
familial, A. Muxel (1996) a identificat patru funcții ale memoriei grupale: funcția
ereditarã , de conservare și transfer a istoriei grupului; cea afectivã , de reînsufle-
țire a trecutului conform sensibilitãților prezentului; funcția reflexivã , de evalua-
re criticã a trecutului, prin intermediul acelei metamemorii evocate la începutulsubcapitolului nostru — prin care se negociazã semnificațiile din registrul luiceea ce a fost în raport cu „definiții sociale ale realitãții“ prezente, pentru a pre-
lua formula lui P .L. Berger și T . Luckmann (1966/1999)—; precum și funcția
proiectivã , de construire a unui proiect de viațã adaptat constrîngerilor, dar și
oportunitãților societãții, pe baza unui rezervor de memorie colectivã împãrtãșit.
Nefiind doar o conservare pasivã a trecutului, memoria socialã este totoda-
tã și teritoriul pe care se articuleazã acele revelatoare de identitate reprezentatede discursurile identitare . Povestind despre sine și despre ceilalți, subiectul social
deschide poarta spre o lume care nu este neapãrat cea a trecutului așa cum a fost
cu-adevãrat , ci cãtre un prezent-bilanț , în lumina cãruia întreaga viațã se struc-
tureazã, cu toate împlinirile și eșecurile ei. O povestire memorialã ajunge, astfel,înainte de toate, o proiecție de identitate.
4.2. Cadrul teoretic al abordãrii proprii istoriei orale
Devenitã o cale de democratizare a lecturii socialului prin înlesnirea acce-
sului la vocile sale tãcute , la cei ce n-au avut glas în istorie, istoria oralã se înte-
meiazã pe o importantã tradiție moștenitã de la sociologia empiricã americanã aanilor 1920–1930, ilustratã îndeosebi prin realizãrile ăcolii de la Chicago. Întru-cît acest tip de lecturã asupra socialului constituie astãzi o direcție de studiu înplinã expansiune, vom înfãțișa, în prima parte a prezentului subcapitol, un por-
tret în mișcare al afirmãrii disciplinei, centrîndu-ne apoi pe resursele sale meto-
dologice cele mai importante.
Cei ce au inițiat noua abordare au fost doi reprezentanți marcanți ai noii
sociologii : W .I. Thomas și F . Znaniecki (1918–1920/1998), care au publicat la
începutul secolului XX cele cinci volume din „Țãranul polonez în Europa și
Statele Unite“ ( „The Polish Peasant in Europe and America“), deschizînd calea
unor contribuții ulterioare foarte consistente, nu numai în domeniul migrațiilor,rezumate în sinteza foarte influentã în epocã, semnatã de R.E. Park șiE.W . Burgess (1921) și reluatã prin studii de teren de cãtre L. Wirth (1928, 1938).F ãrã sã refuze resursele metodologice ale abordãrii tradiționale, cantitative,W . Thomas și F . Znaniecki propuneau totodatã o lecturã nuanțatã a socialuluiprin intermediul istoriilor vieții (the stories of life) , mãrturia individualã fiind valo-
rificatã în interesul științei. Documentul personal devenea documentul idealpentru sociolog în strãdania lui de refacere integralã a unei lumi sociale. Materialprivilegiat de informare, povestea vieții configura ansamblul de atitudini indivi-
179

duale definitorii formate în contextul istoric și social al vremii și societãții respec-
tive, transformîndu-se într-o materie primã de neînlocuit a cunoașterii retros-pective. Autorii au investigat conținutul a 764 de scrisori expediate de țãraniipolonezi ce au emigrat în Statele Unite, trimise cãtre familiile lor din Europa.Privite ca o datorie socialã cu caracter tradițional , scrisorile ceremoniale vizeazã
conservarea și întãrirea solidaritãții familiei în condițiile separãrii membrilor eiși parcurg un flux narativ care se pliazã pe anumite tipare discursive implicite, încare se reitereazã, fie și simbolic, nevoia de unitate a familiei. Seria de scrisoriJablokowski sau Kukielka constituie exemple grãitoare ale descompunerii șirecompunerii modurilor de viațã tradiționale, prin descrierea raportãrii la noulmediu integrator, la noile grupuri profesionale și etnice, prin urmãrirea atitudi-nii fațã de familie, cãsãtorie, moarte și „destin“. Deși fragmentare și subiective,acest tip de documente îngãduie o lecturã mai adîncã a socialului, efectuatã încondiții naturale, și restituie autenticitatea strategiilor identitare individuale șicolective.
Dezvoltînd o sociologie a praxisului , istoria oralã își îndreaptã atenția și asu-
pra elementelor nevãzute din cadrul unui studiu tradițional și se intereseazã mai
puțin de regularitãțile statistice, cît de aspectul interacțional al negocierii identi-tare. Recuzatã de cãtre sociologia cantitativã din Statele Unite, istoria oralã vacunoaște o însemnatã ascensiune europeanã prin reîntoarcerea lui F . Znaniecki înPolonia și prin interesul arãtat de o serie de cercetãtori de la centrele universitaredin Varșovia, Cracovia și îndeosebi Poznan. Aici, în cadrul Institutului de Sociologie
pe care l-a patronat, F . Znaniecki a organizat un concurs cu premii pentru colec-tarea unor memorii muncitorești, care au stat la baza redactãrii volumului editatîn 1931 de Jakob Wojciechowski, Autobiografii muncitorești. O asemenea abordare,
care recurgea la culegerea unor biografii sociale , a dobîndit o pondere considera-
bilã în cercetarea polonezã interbelicã, motiv pentru care a fost cunoscutã și subnumele de metoda polonezã. Astfel, în acest interval, Institutul de Economie
Socialã a adunat 774 de biografii ale unor șomeri, dupã cum Institutul Polonez de
Culturã Ruralã a strîns în arhivele sale 1544 de autobiografii țãrãnești. Mai mult,
și în perioada postbelicã s-a continuat aceastã tradiție în Polonia, colectîndu-seaproape 25000 de autobiografii ( apud Chelcea, 2001, p. 259).
În țara în care acest curent s-a nãscut, evoluția noii discipline nu a fost lip-
sitã de oscilații. Istoria oralã se impune, însã, definitiv la trei decenii dupã lansa-rea sa prin proiectul articulat de cãtre A. Nevins la Universitatea Columbia, unspațiu academic privilegiat, ce a gãzduit numeroase proiecte generoase interdis-ciplinare, și în care școala difuzionistã creatã de F . Boas a rodit mai apoi în abor-dãrile culturaliste atît de influente ale lui R. Benedict ori M. Mead. Prin realiza-rea primului centru de cercetare sistematicã a istoriei orale în anii ’50 ( Oral
History Office) , A. Nevins instituționaliza direcția de studiu și înzestra comuni-
tatea științificã americanã cu posibilitatea de a recupera memoria colectivã a unei
180

țãri cu o istorie foarte scurtã, transformînd mãrturia personalã într-un patrimo-
niu identitar esențial. Este perioada în care și alte universitãți aratã deschiderefațã de aceastã abordare, întemeindu-și propriile departamente specializate (celemai cunoscute fiind Universitãțile T exas și Berkeley).
Legãturile firești — datoritã specificului metodologic — cu antropologia
culturalã se consolideazã. Astfel, oamenii obișnuiți abordați de cercetãtori devinmartorii capabili sã reținã, în cadrul unui concentrat discursiv ingenuu, multelumi sociale pe cale de dispariție. Cele mai grãitoare exemple ale acestui tip destudiu pot fi regãsite în cartea lui T . Kroeber (1961), în care se urmãrește desti-nul dramatic al ultimilor supraviețuitori indieni concentrați în rezervații, sau învolumul des invocat de antropologi (Lévi-Strauss, 1948, p. 330) al luiD.C. T alayesva (1941/1959), prin descrierea unei autobiografii realizate de unindian Hopi. Dar metoda biografiilor încrucișate a devenit binecunoscutã o datã cu
publicarea unei cãrți ce a avut un ecou semnificativ, și nu numai în mediul aca-demic: „Copiii lui Sanchez“ („The children of Sanchez“) , de cãtre O. Lewis
(1961/1978), în care este zugrãvitã povestea unei familii proletare din Ciudad deMexico. Propunîndu-se parcurgerea celor cinci biografii ale membrilor unei ast-fel de familii de condiție modestã, autorul descrie o „culturã a sãrãciei“, care secontrapune „culturii culte“, privilegiat studiatã în cercetãrile sociale și istorice.Printr-un asemenea tip de lecturã asupra socialului se recupereazã tradiția oralã aunor comunitãți de plan secund, în care dezmoșteniții orașelor, oamenii obișnuiți,„uitații istoriei“ scot la ivealã concentratul de memorie sensibilã al unei lumi carealtfel ar fi rãmas ignoratã sau cunoscutã deformat de cãtre cultura elitei.
Începînd cu 1959, istoria oralã americanã cunoaște o ascensiune remarcabi-
lã. Se pot identifica deja 89 de centre de cercetare în 1965, 316 în 1973 și peste500 în prezent, dar se înregistreazã și o tendințã de continuã specializare inter-nã: apar practicieni ai istoriei orale în cadrul societãților științifice locale, sindi-catelor, grupãrilor religioase, muzeelor și bibliotecilor. Metodologia sereînnoiește și autonomizeazã continuu, iar în 1967 apare și o asociație profesio-nalã reprezentativã: American Oral History Association . De altfel, dupã anii ’50 și
tehnicile de culegere a biografiilor au evoluat semnificativ, îndeosebi datoritãfolosirii magnetofonului, și mai apoi a reportofonului și chiar, în anii din urmã, atehnicilor video. Pe aceastã cale, chiar și subiecți cu un capital educațional maimodest pot fi recuperați discursiv, ajungînd sã relateze dezinhibat, cu o marenaturalețe, propriile experiențe referențiale.
Noul demers s-a impus curînd și în Canada, îndeosebi în regiunea Quebec,
unde exista deja o importantã disputã simbolicã interculturalã între comunitãți-le francofone și anglofone. Minoritatea francofonã a recurs la acest gen demicroistorie cu un scop legitimant: prin regãsirea vocilor pline de vitalitate aleoamenilor obișnuiți de aici se recompunea, de fapt, o istorie fondatoare, caresubstituia marea istorie politicã, ce a avut un rol stigmatizant. Cel mai important
181

centru de studii din zona canadianã s-a format la Universitatea Laval, unde
inițiativele sociologilor și istoricilor s-au concentrat asupra unui asemeneaproiect recuperator, în care protagoniști principali au fost F . Dumont, J. Hamelinși N. Gagnon. Aceștia și-au îndreptat atenția asupra mutațiilor societãții multi-culturale canadiene și, pornind de la istoriile vieții, s-au preocupat de percepțiasocialã a schimbãrilor survenite în Quebec, de strategiile de formare a conștiințeiistorice și a conștiinței naționale și, nu în ultimul rînd, de felul în care sunt inte-riorizate categoriile sociale de apartenențã sau non-apartenențã, punînd astfel îndiscuție și redimensionînd teoriile identitãții sociale.
În Marea Britanie disciplina se instituționalizeazã la începutul deceniului
opt al secolului XX, prin fondarea unei Oral History Society , ce încerca reabilita-
rea memoriei personale ca sursã vitalã a istoriei, dar și prin strãdaniile cercetãto-rilor de la Universitatea din Essex, care vor pune bazele proiectului editorial alrevistelor History W orkshop , precum și Oral History. The Journal of Oral History
Society. Domeniile abordate sunt extrem de diverse, de la raporturile sociale din
mediul industrial ( labour process) pînã la diviziunea sexualã a muncii și distri-
buția rolurilor de gen în viața cotidianã. De referințã pentru școala anglofonã deistorie oralã rãmîne sinteza lui P . Thompson (1988): „Vocea trecutului. Istoria
oralã“ („The voice of the past. Oral History“), în care sunt reunite sub forma
unui bilanț metodologic cele mai importante exigențe ale unei cercetãri de terenspecifice, alãturi de o colecție de interviuri nondirective.
Spațiul științific francofon european nu a rãmas, de asemenea, impasibil la
dezvoltarea istoriei orale. Universitãțile cele mai permeabile la noile concepte șimetodologii vor fi cele de la Aix-en-Provence, Lille, Lyon, Paris VI, Rennes. Astfel,un rol de prim-plan l-a jucat colectivul de cercetare al Universitãții din Lille, carea investigat fenomenele de coagulare comunitarã și raporturile de dominareinter-grupalã din regiunile nordice ale Franței. Reprezentanții cei mai însemnațiai școlii franceze de istorie oralã sunt: P . Joutard (1977), care a studiat permanen-țele și variațiile memoriei camisarzilor, I. și D. Bertaux (1976), preocupați de uce-nicia brutarilor și migrații, D. Schnapper (1987/1997), interesatã în studierea arhi-velor orale ale securitãții sociale sau a anumitor categorii identitare minoritare,A. Burguière (1975/1978, 1988/1999, 1993), J. Goy (1974) și J. Ozuf (1993), cares-au concentrat asupra reperelor subiectiv-discursive în percepția timpului coti-dian, a timpului istoric și a fenomenelor de tranziție socialã. În ultimele deceniis-au publicat și cîteva sinteze tematice importante, avîndu-i ca autori pe P . Lejeune(1975), J. Pennef (1990), J. Goy (1995) și D. Bertaux (1997), care lãmuresc resur-sele metodologice și conceptuale pe care istoria oralã le poate mobiliza.
Alãturatã firesc și identificatã uneori cu studierea biografiilor sociale , istoria
oralã este privitã ca o alternativã metodologicã fertilã la cercetãrile cantitativiste,
oferind șansa recuperãrii bogãției experienței umane. Militînd împotriva secãtui-
rii imaginației sociologice , N. Elias (1991, p. 60) propune, de altfel, valorificarea
182

acestui gen de studiu calitativ, prin care sociologul își poate regãsi calitatea de
artizan intelectual (Mills, 1959/1975, pp. 281–321), adicã de cercetãtor inovativ,
care poate merge dincolo de inferențele statistice rigide.
S-au organizat în anii din urmã și o serie de colective de cercetare ce urmã-
resc utilizarea abordãrii biografice în sociologie, precum grupul de studii de laMaison des Sciences de l’Homme , patronat de același nucleu intelectual de la
École des Hautes Études en Sciences Sociales, apropiat ăcolii de la Annales. Așa
cum sublinia principalul ei animator, D. Bertaux (1997), studiul biografiilorsociale deschide calea unei etnosociologii care valorificã povestea vieții ca o formã
simbolicã ce se bazeazã pe rememorare, în care evenimentele reper ale vieții suntreaduse în miezul fluxului narativ „așa cum au fost trãite, memorate, totalizate“(Bertaux, 1997, p. 18). Perspectiva etnosociologicã presupune mutarea accentu-lui nu atît asupra povestirii ca realitate discursivã, cît asupra narațiunii ca și con-centrat al unei lumi sociale, centratã pe un context specific, pe o categorie desituații anume, pe actorii ce le animã. Studiind povestea celor care s-au fãcutbrutari, D. Bertaux urmãrește, în cheia istoriei mentalitãților, ce practici recu-rente supraviețuiesc dinamicii sociale și istorice imediate, ce logici de acțiune îideterminã pe oameni sã opteze pentru o anumitã profesie, pentru un anumitmod de viațã, și, implicit, pentru anumite valori. De aceea, etnosociologia pe carene-o propune autorul francez vizeazã trei registre distincte: unul exploratoriu , în
care se deschide un teren , înțelegînd cã într-o astfel de viziune terenul se con-
struiește neîncetat, în timpul cercetãrii , unul explicativ , în care, prin intermediul
tehnicilor de cercetare proprii sociologiei și antropologiei culturale, se recurge lao manierã analiticã de investigare a realitãții sociale, și, în sfîrșit, unul expresiv ,
prin care actorii sociali angrenați într-un scenariu de viațã își lasã urmele sensi-
bile, dar și intelectuale, ale cãlãtoriei lor existențiale. T ermenul, contariant laprima vedere, propus de D. Bertaux reprezintã conjugarea tipului de cercetare deteren proprie antropologiei culturale — sau etnologiei, în tradiția francezã a aces-tui concept — cu un obiect de studiu construit în manierã sociologicã. De altfel,particula etno nu semnificã invocarea unei anumite comunitãți etnice, cît coexis-
tența într-o societate a mai multor lumi sociale , care dezvoltã o culturã specificã.
Prin urmare, brutarii investigați de autorul francez devin o categorie socialã dis-tinctã, care își elaboreazã propriile traiectorii identitare, iar povestirile permit omai bunã circumscriere a obiectului de studiu și o cunoaștere din interior adimensiunii sociale a parcursurilor de viațã. Stimulînd, așadar, imaginația socio-logicã în comparație cu anchetele pozitive pe bazã de chestionar, aceastã aborda-re investește un maximum de reflecție teoreticã și minimum de proceduri și teh-nici (Chelcea, 2001, p. 266).
Recunoașterea rolului important jucat în sociologie de cãtre biografiile
sociale s-a produs și cu ocazia unor importante momente de bilanț, precum celde-al IX-lea Congres Mondial de Sociologie de la Uppsala, din 1978, în care
183

metoda biograficã a ocupat un loc de prim-plan, sau al XIII-lea Congres Mondial
de Sociologie de la Madrid, din 1990, în care a existat o secțiune de istorie oralãcoordonatã de D. Bertaux, printre participanți numãrîndu-se și P . Thompson, darși C. Javeau (Belgia), J. Goy (Franța) sau M. Marciati (Italia).
O cale de cercetare foarte frecventatã în anii din urmã este cea a genealogiilor
sociale comparate , de tipul celor realizate și în România în anii 1991–1993 de cãtre
D. Bertaux. O asemenea metodã „are avantajul abordãrii calitative, dar puterea degeneralizare oferitã de ancheta cu chestionar pe eșantioane reprezentative“(Bertaux, 1991, apud Chelcea, 2001, p. 261). De exemplu, descriind procesul mobi-
litãții sociale din regiunea Quebec, autorul dezvãluie strategiile pe termen lung dincadrul familiei, construirea unui anumit status social de cãtre narator, raportul din-tre istoria mare, naționalã și politicã și istoria micã, personalã și familialã.
Recuperînd crîmpeie de viațã reunite într-un ansamblu coerent, cãruia
subiectul îi atribuie valori și semnificații referențiale, prin metodele proprii isto-riei orale avem acces direct la un tip privilegiat de discurs identitar , prin care
putem urmãri formarea sinelui ca proces în confruntarea sa cu condiționãrile, nu
de puține ori tragice, ale mediului social și ale istoriei. Povestea vieții devine osursã remarcabilã de relevare a cadrelor sociale ale memoriei, în jurul cãrora searticuleazã alchimiile identitãții. Așa cum sublinia T . T odorov (1998, pp. 52–53),„reprezentarea trecutului e partea constitutivã nu doar a identitãții individuale —persoana prezentã fiind într-un fel construitã din propriile imagini de sine —, ci
și a identitãții colective“, întrucît „majoritatea ființelor umane au nevoie sã simtãcã aparțin unui grup, acesta fiind mijlocul cel mai accesibil de a obținerecunoașterea existenței lor, indispensabilã oricãrei persoane“. Atunci cîndsubiectul se prezintã în fața sociologului sau antropologului, nu face altceva decîtsã reînnoade un șir al afirmãrii de sine în cãlãtoria sa prin viațã, în care subiectulpovestitor, ca și subiectul-martor, participã la formarea comunã a sensului
(Lepetit, 1989, pp. 1317–1321). Așa cum argumentase și interacționismul ameri-can, structura narativã ascunde o structurã argumentativã, în care discursul iden-titar se pliazã pe o logicã dialogalã. Istoria vieții atribuie un rol individului înarena vieții, dar și grupurilor mai ample care au participat la modelarea destinu-
luipersonal. Fiind un discurs esențialmente întemeietor (Vultur, 1998, p. 205),
povestea vieții constituie o definitorie punere în scenã a identitãții individuale șide grup, care proiecteazã într-o luminã nouã, clarificatoare, ideologia, mentalita-tea, normele și valorile comunitare.
Dar care sunt mecanismele interne implicate în ordonarea procesului
re-amintirii? Numeroase cercetãri de psihologie socialã experimentalã confirmãteoria cadrelor sociale ale memoriei. Atunci cînd se lanseazã în travaliul intro-specției, subiectul își evalueazã propriul trecut în funcție de concepția despresine prezentã: eul trecut se adapteazã neîncetat la eul actual , pentru a prelua sin-
tagmele lui M. Ross (1989). Individul realizeazã o neîntreruptã reevaluare a eului
184

pentru a-i asigura echilibrul și coerența, concretizate într-o imagine de sine favo-
rabilã. Mai mult, construind o poveste a vieții , subiectul își mobilizeazã acea
înclinație geneticã pentru înțelegerea și istorisirea povestirilor pe care o evocaJ. Bruner (1986), cea prin care se poate dobîndi acel sens hotãrîtor al vieții, amin-tit de B. Bettelheim ( apud Boncu, 1996, pp. 148–149). Relatînd amintirile reuni-
te în discurs retrospectiv împãrtãșite de cei ce au trãit experiența lagãrelor deconcentrare, ni se oferã o cheie pentru înțelegerea întîmplãrilor plasate într-unorizont (axiologic, în primul rînd) mai larg, ce lumineazã specific bilanțul. Dealtfel, urmãrind modul de clarificare al sinelui în acest joc social, K. și M. Gergenintroduc termenul de povestire despre sine (self-narative) , prin care subiectul își
reconfigureazã trecutul, asamblînd într-un întreg cît mai echilibrat experiențele
din urma lui. Devenind un povestitor al propriei vieți, subiectul dobîndește unsentiment al unitãții sale, stabilește o rețea a evenimentelor referențiale prin careidentitatea prezentã apare ca un deznodãmînt al poveștii vieții (Gergen, Gergen,1988). Subiecții își privesc propriul trecut adunat în jurul unui flux existențial ,
asemenea unei curgeri într-o albie trasatã de destinul asumat, configurînd ceea
ce P . Bourdieu numea iluzia biograficã (1980/1999). Un astfel de exercițiu nara-
tiv presupune o povestire cu sens , cu început și secvențe închegate, care ascunde
o „logicã în același timp retrospectivã, o consistențã și o constanțã (…) între stã-rile succesive constituite astfel în etape ale unei dezvoltãri necesare“ (Bourdieu,1980/1999, p. 59). Deși viața realã se scurge dupã o logicã imprevizibilã, mult maipuțin coerentã, subiectul are înclinația de a ordona evenimentele din trecut înjurul unei traiectorii de viațã , care îi conferã individualitate și rost, asigurînd
temeiul unei identitãți sociale pozitive chiar și pentru cei ce au trecut prin împre-jurãri traumatice.
Apoi aceastã coerențã discursivã nu este formulatã monologal. Discursul
identitar este întotdeauna, așa cum am subliniat de la bun început, un discursadresat celuilalt care ne ascultã . În grila de lecturã propusã de interacționismul
simbolic, H. Blumer (1969, 1972) a descris cum oamenii acționeazã conform sem-
nificațiilor asumate pentru diferitele obiecte sociale, apoi semnificațiile acestora
sunt construite social în cadrul interacțiunii reciproce, iar semnificațiile se trans-
mit, remodelîndu-se și reînnoindu-se, prin procesul de interpretare la care sunt
supuse obiectele sociale, prin intermediul unor imagini-rãdãcinã (root-images) ,
un fel de elemente constitutive primare ale oricãrei elaborãri semantice, ce aduclaolaltã interacțiunea, actorul ca subiect social și rolurile activate.
D. Bertaux (1997) ne dezvãluie, pe aceastã cale, valențele pe care le dobîn-
dește povestea vieții (le récit de vie) în cunoașterea lumilor sociale sau a situații-
lor construite în cîmpul interacțiunilor generate de narațiunea memorialã. În pri-mul rînd, antropologul francez remarcã prezența concomitentã a trei ordine alerealitãții: realitatea social-istoricã propriu-zisã , cu tot ansamblul de fapte „obiec-
tive“, realitatea semanticã , reunind ceea ce subiectul a achiziționat cognitiv pe
185

parcursul vieții, suma raționalizãrilor și evaluãrilor retrospective, și realitatea dis-
cursivã , care constituie un produs al unei relații dialogale (cu sine, cu „celãlalt“),
ceea ce subiectul formuleazã despre parcursul sãu existențial. Cel din urmã nivelal realitãții ia chipul povestirii realizate în funcție de o serie de cadre ale dis-
cursului (de exemplu, schema salvatorului , sau a conspirației , alimentate, cum
am subliniat în prima parte a acestei lucrãri, de structuri mitologice mult maielaborate ce aparțin imaginarului social).
Între faptele sensibile, trãite și povestirea lor se interpune, așadar, un nivel
intermediar, numit de D. Bertaux nivelul totalizãrii subiective , un registru dina-
mic, mereu reactualizat, alcãtuit din ansamblul conglomeratelor mentale pe caresubiectul le mobilizeazã pentru a produce o povestire, format din amintiri, reflec-ții și evaluãri, perspective, elemente ideologice. Parcurgînd toate aceste niveleinterconectate, povestea vieții ne dezvãluie, astfel, o multitudine de fațete aleidentitãții, precum structura inițialã a personalitãții subiectului și evoluția sa,practicile de învãțare culturalã și profesionalã, riturile de trecere asimilate, isto-ria relației dintre subiect și ceilalți semnificativi — pentru a prelua sintagma lui
G.H. Mead (1934/1963) —, raporturile sociale obiective sau obiectivate , în care
se definesc, printr-o continuã negociere colectivã a sensului, statusurile și rolu-rile sociale, normele, universul de așteptãri, rivalitãțile și afinitãțile dintre actoriinarațiunii, conflictul, logicile sociale, fenomenele simbolice, dar și punctele derãscruce sau de rupturã din traseul existențial, ideologiile personale și mentali-tãțile colective.
Dar, mai ales, la capãtul unui demers de istorie oralã ni se deschide accesul
înspre înțelegerea mecanismelor de funcționare a memoriei unui grup — cãci elreprezintã instanța ordonatoare a definițiilor realitãții —, putem urmãri cum se
realizeazã transferul de la memoria individualã la memoria colectivã și cum, peaceastã cale interacționistã, se contureazã identitatea socialã.
4.3. Istoria oralã în România
Tipul de lecturã recuperator asupra socialului, ce se focalizeazã asupra
lumilor de plan secund, pornind de la o cunoaștere nemijlocitã a realitãțilorromânești, are o lungã tradiție în exercițiul sociologic de la noi. Ne referim neîn-doielnic la remarcabila contribuție a ăcolii sociologice de la București, care s-anãscut în forma sa embrionarã în anul 1925–1926, atunci cînd un grup de studențiai Universitãții din București, coordonați de profesorul D. Gusti, au inițiatproiectul unei cercetãri monografice, prin deschiderea primului teren la GoiceaMare, județul Dolj. Au urmat alte cercetãri de teren, precum cele de la Nerej,Rușeț, Fundul Moldovei și Drãguș, în care metodologia se rafineazã și limpezește(Gusti, 1934, 1935, 1941; Stahl, 1934, 1939; Golopenția, Georgescu, 1938/2000;Gusti, Herseni, 1940/2002; Herseni, 1944; Costa-Foru, 1945). Dialogul cu oame-
186

nii obișnuiți din cadrul acestor comunitãți, prin intermediul unor interviuri
semi-structurate, care sã dezvãluie deopotrivã universul lor de valori, dar și deaspirații, moștenirea tradiției, dar și orizontul noutãții, aveau sã constituie obiec-tive de prim-plan ale studiului monografic. A-l incita pe „celãlalt“ sã-și con-struiascã narativ propria identitate devine, așa cum sublinia H.H. Stahl, un impe-rativ metodologic al unei cercetãri autentice: „Regula de aur a oricãrui ancheta-tor social este tãcerea. E bun anchetatorul care vorbește puțin, dar știe sã facã pealții sã vorbeascã “ (Stahl, 1974, p. 272).
T otodatã, printre tehnicile întrebuințate se numãrã și analiza spițelor de
neam , care anticipeazã mai elaborata și mai tîrzia tehnicã a genealogiilor sociale
comparate , gînditã de D. Bertaux, prin care se urmãresc acele specii ale unor
documente personale neoficiale în care se descriu sistemele de rudenie interge-neraționale (Chelcea, 2001, p. 256).
Un rol însemnat în recunoașterea valorii documentare jucate de analizele
biografice l-au avut cercetãrile lui X. Costa-Foru (1945), care le-a semnalat detimpuriu importanța: „A doua sursã de informații pe care o avem la îndemînã suntînsemnãrile ce eventual le-a fãcut un membru al familiei mai bãtrîn, cum de pildãeste cazul pe care l-am mai citat, al familiei Codru din Drãguș, care își avea uncatastif, <o carte de casã>, în care <Eu, Gheorghe Codru, nãscut în anul 1829>își face o biografie și dã nenumãrate informații asupra membrilor și averii familieilui“ (Costa-Foru, 1945, apud Chelcea, 2001, p. 261). În cercetãrile de teren efec-
tuate în anii din urmã s-a descoperit, de exemplu, un asemenea document de oimportanțã simbolicã vitalã pentru întreaga comunitate sãteascã din T omnatic, unfost important centru bãnãțean al minoritãții germane din regiune, în care mem-brul cel mai prestigios al comunitãții moștenea caietul de genealogii al locului.
Mereu actualizat, acesta înregistra cu acribie evoluția proprietãții și a rețelelorfamiliale de la sosirea primelor familii de șvabi, acum mai bine de 230 de ani, pînãîn prezent (caietul Anei Cocron, apud Vultur, 2000b, p. 289). Loc de reunire a vii-
lor și morților deopotrivã, într-un organism simbolic al unei comunitãți caretransgreseazã istoria, un asemenea document vorbește despre nevoia unei comu-nitãți de a lãsa mãrturie urmele trecerii ei prin lume și exprimã grãitor cum
anume se produce instituționalizarea unei asemenea practici prin ritualuri foarteexpresive. Astfel, se poate urmãri cum se stabilește, bunãoarã, printr-un adevãratforum al comunei, cine va fi cel care succede antecesorului în moștenirea caietu-
lui, precum și în obligația, calificatã ca o mare onoare și o mare responsabilitate,
de a reține pentru cei de mîine dinamica socialã a comunitãții. Asemenea docu-
mente, care constituie o sursã extrem de bogatã de informații, aveau sã fie apre-ciate ca documente privilegiate ale cercetãrii monografice, fapt ilustrat și în inves-tigațiile derulate în perioada interbelicã sub conducerea Institutului Social
Banat-Crișana, aflat sub patronajul ăcolii sociologice de la București , precum
„Ancheta monograficã în comuna Belinț“ (1938, pp. 188–269). Contribuind la o
187

mai bunã cunoaștere a sensului desfãșurãrii în timp a proceselor sociale prin valo-
rificarea unor informații pline de naturalețe, biografiile sociale vor fi frecvent evo-cate ca surse alternative de dezvãluire a interrelațiilor existente în cadrul unei uni-tãți sociale. De altfel, publicația de specialitate cea mai influentã la noi în mediulacademic, „Sociologie româneascã“ , va gãzdui în paginile sale numeroase astfel de
documente, precum Povestea lui Moș Pelea din Fibiș , în numãrul din
noiembrie-decembrie 1937, sau autobiografia unui învãțãtor din Țara Oltului, înnumãrul din aprilie-iunie 1939 ( apud Chelcea, 2001, p. 261).
ăi în perioada postbelicã s-au derulat astfel de cercetãri ce porneau de la
construirea biografiilor sociale, de genul studiilor asupra noilor lucrãtori dinindustrie, coordonate de T . Herseni în perioada 1965–1966 ( apud Chelcea, 2001
pp. 261–262), în care, prin intermediul unui ghid biografic , se opera cu un ches-
tionar alcãtuit din 200 de întrebãri specifice și se semnala prezența unor etapeevolutive ale omului contemporan în jurul unui ax al vieții , care reunește enti-
tãțile școalã-întreprindere-familie.
Înscriindu-se în aceastã tradiție metodologicã, S. Chelcea a realizat o serie
de cercetãri de teren utilizînd un asemenea instrument de lucru. Astfel, în stu-diul din 1966 S. Chelcea a recurs la colectarea unor biografii sociale provocate , ce
au pus în evidențã transformãrile din cadrul procesului de adaptare la muncaindustrialã a foștilor agricultori; în 1968–1969 a urmãrit relația dintre procesul deurbanizare și delicvențã pe baza unui ghid de biografii sociale; iar în 1970–1973a solicitat autobiografii post-factum, cu rol ilustrativ, de completare a chestiona-rului realizat cu întrebãri pre-codificate, prin care s-au identificat factorii adap-tãrii industriale în cadrul procesului de urbanizare ( apud Chelcea, 2001, p. 262).
ăi H.H. Stahl (1975, p. 75) a pledat pentru regãsirea valențelor de
cunoaștere proprii istoriei orale, vãzutã ca o cale prin care vechea lecturã canoni-cã a istoriei — exclusiv prin medierea documentelor scrise — este completatã deo lecturã mai diversificatã, ce apeleazã la surse neconvenționale, printre care isto-riile vieții joacã un rol aparte. O asemenea opțiune este cu atît mai legitimã cu cîtsursele scrise nu sunt decît un izvor de eroare sistematicã, cãci rețin în memoriacolectivã doar ceea ce reprezentanții elitei au considerat necesar a fi pãstrat, înnumele unui adevãr care pledeazã, inevitabil, propria cauzã a celor care îl afirmã.
Dar pãtura țãrãneascã, care a constituit pînã de curînd majoritatea sociologicã alumilor sociale românești, nu a lãsat decît puține documente scrise. Or, ocunoaștere autenticã a realitãților sociale naționale nu se poate realiza prin igno-rarea unuia din straturile sociale cele mai semnificative, ci numai prin recurgereala o metodologie nouã, mai deschisã, în care vocea acestei lumi tãcute, ce rãzbateîn narațiunile memoriale, poate fi ascultatã.
Constituind o direcție de cercetare interdisciplinarã, ascensiunea acestui
tip de demers epistemologic poate fi ilustratã și prin prezentarea, în cadrul celuide-al XV-lea Congres internațional de istorie de la București din 1980, a unor
188

lucrãri focalizate pe o asemenea abordare, privitã ca o modalitate înnoitoare de a
articula exercițiul istoriografic, îndeosebi în registrul istoriei sociale.
Un rol important în clarificarea metodologicã și conceptualã în zona cerce-
tãrii documentelor sociale, în general, și a istoriei orale, în special, l-a jucat volu-mul coordonat de S. Chelcea (1985). În acest volum sintetic, Z. Rostás (1985)propune o sistematizare a cunoștințelor acumulate în noul cîmp disciplinar,încercînd sã rãspundã la o întreitã interogație: cine, cu cine și, mai ales , cum se
realizeazã interviurile de istorie oralã? Rãspunsurile rezumate ar putea fi reuni-te în jurul urmãtoarelor imperative: pentru a obține rezultate edificatoare, cerce-tãtorul însuși — și nu un operator fãrã experiențã — este cel chemat sã se apro-pie, printr-un joc empatic, de intervievat, abandonînd mentalitatea intelectualis-tã, apoi subiecții care constituie sursele cele mai fertile trebuie selectați dintrecei inteligenți, cu o memorie bunã, eventual cei „care au citit mai puțin în viațãși astfel nu confundã amintirile proprii cu cele pe care le-au trãit“ (Barker, 1980,p. 565), și, în sfîrșit, cea mai adecvatã tehnicã este cea neutrã și intensivã , în care
firul cãlãuzitor al narațiunii nu este întrerupt de cercetãtorul interesat, ci lãsat sãurmeze logica discursivã naturalã. În consecințã, nu de puține ori divagațiile șiincoerențele devin mai grãitoare decît linia clarã a vieții, transformîndu-se în ade-vãrate „comori de informație“ și în potențiale noi ipoteze de lucru (Rostás, 1985,p. 71). Sursa trebuie valorificatã pînã cînd cercetãtorul o considerã epuizatã , ceea
ce presupune renunțarea la orice îngrãdire temporalã. Astfel, un interviu estealcãtuit, de fapt, din succesiunea mai multor ședințe de interviu. Singurul mareneajuns al unui asemenea demers este datorat rolului inevitabil jucat de subiec-
tivitatea cercetãtorului , care devine un adevãrat principiu metodologic , psihoso-
ciologul fiind singurul care poate decide, pe baza experienței și a intuiției, cînd osursã este deja epuizatã (Chelcea, 2001, p. 266).
T otodatã, se cuvine înțeleasã natura dinamicã a sursei, care este în continuã
devenire , articulîndu-se în condițiile în care „povestitorul știe deja urmãrile
fenomenelor trecute, devenite azi obiecte de cercetare, eventual chiar și dezno-dãmîntul procesului istoric“ (Glatz, 1980, pp. 576–577), de unde necesitatea uneilecturi critice asupra surselor, corelarea continuã a documentelor provenite dinistoria oficialã cu, cele, dobîndite prin intermediul acestei istorii alternative .
De altfel, în anii ‘80 Z. Rostás a inițiat un proiect doctoral centrat pe reali-
zarea unei istorii orale a școlii sociologice de la București, în care cei mai impor-tanți actori ai școlii interbelice au fost intervievați prin intermediul metodologieiistoriilor vieții. Intenționînd introducerea experimentului în istoria culturalã a
țãrii (Rostás, 2000, p. 5), o asemenea abordare și-a propus deschiderea unor noiperspective asupra înțelegerii rolului jucat în istoria sociologiei românești decãtre școala gustianã, îndeosebi prin urmãrirea relațiilor formale, dar mai alesinformale dintre acest grup și mediul intelectual mai larg, dintre curentele deidei care l-au animat și ecoul lor social. Publicatã tîrziu (Rostás, 2001), cartea
189

despre istoria oralã a școlii sociologice de la București aducea în prim-plan o
lume intelectualã febrilã, care recompune un univers social românesc interbelicplin de viațã, oferind din nou voce publicã unor importanți reprezentanți ai aces-tei grupãri, care, deși intervievați în anii ’80, își reconfirmã spiritul liber. Carteade interviuri realizate în anii 1985–1987 cu profesorul H.H. Stahl (Rostás, 2000)nu a acceptat nici un compromis fațã de momentul politic de atunci, fiind scrisãîn așteptarea unor „vremi mai bune“. În fața cititorului se perindã personaje deprim-plan ale scenei intelectuale românești interbelice, precum D. Gusti,P . Andrei, N. Iorga, C. Rãdulescu-Motru, dar și mai tinerii colegi de generație ailui H.H. Stahl, ca M. Vulcãnescu, M. Eliade, E. Ionescu, P . Comarnescu,X. Costa-Foru, T . Herseni, E. Bernea, A. Golopenția, M. Georgescu, C. Brãiloiu,reînsuflețiți prin rememorarea asumat subiectivã a naratorului, care dã viațã uneilumi trecute și care îngãduie accesul la o mai bunã cunoaștere a acesteia. În egalãmãsurã, cartea lui Z. Rostás reprezintã și un exercițiu de onestitate metodologicã:„pentru pãstrarea autenticitãții convorbirilor, menționeazã autorul, am renunțatnu doar la reorganizarea tematicã și cronologicã a materialului rezultat, lãsîndînregistrãrile sã curgã una dupã alta, ci și la <menajarea propriei imagini>, la<aducerea la zi> a întrebãrilor, a intervențiilor mele de acum aproape un dece-niu și jumãtate. Mi-am pãstrat deci naivitãțile, nivelul — precar — al cunoștințe-lor, fiind de pãrere cã istoria oralã este opera a douã persoane (subl.ns.), și, ca
atare, modificarea esențialã a întrebãrilor ar compromite și rãspunsurile“ (Rostás,2000, p. 6). Prin urmare, iatã rezumate exigențele unui bun interviu de istorieoralã: interacțiune sincerã și interesatã cu „celãlalt“, înregistrare și transcrierefidelã a convorbirilor, comunicare non-directivã și modestie expresivã.
De curînd, Z. Rostás (2002) a publicat și o carte despre „chipurile orașului“
București, printr-un fel de biografie subiectivã a metropolei realizatã de o multi-tudine de voci sociale distincte, de la cele provenite din sursã popularã, de lameșteșugari, muncitori, comercianți pînã la cele ale minoritãților, alãturi dereprezentanți ai „lumii bune“ a capitalei, recompunînd imaginea unui Bucureștipierdut, multicultural și cosmopolit. Abordarea specificã istorie orale devine totmai influentã în mediul intelectual românesc, fapt ilustrat și de înființarea în2000 a Institutului Român pentru Studiul Istoriei Recente (IRIR) , care-și propune
cu precumpãnire coordonarea unor studii de istorie oralã asupra societãții româ-nești contemporane. De altfel, lucrarea anterioarã despre „chipurile orașului“ afost redactatã printr-un proiect al IRIR , în cadrul cãruia mai sunt derulate în pre-
zent și alte cercetãri, precum cele focalizate asupra dinamicii rurale românești deastãzi prin intermediul unor studii comparative, sau cel ce urmãrește destinulidentitar al comunitãții evreiești din Banat. T otodatã, sub patronajul științific alaceleiași instituții se intenționeazã și realizarea unor studii asupra condițieifemeii în perioada comunistã, ori asupra intervenției statului în viața universita-rã începând din anii ’30 și culminând cu suprimarea autonomiei universitãților.
190

În anii din urmã s-au publicat mai multe cãrți în care se recurge la metodo-
logia istoriei orale. Un volum grãitor este cel editat de P .H. Stahl (1999), care arecuperat și adus în atenția cercetãtorilor de astãzi o sursã foarte valoroasã: ste-nogramele de teren ale lui H.H. Stahl din anii douãzeci și treizeci, din perioadade maximã efervescențã a ăcolii sociologice de la București. Firul narativ careînfãțișeazã cititorului chipul lumii rurale românești interbelice prin vocea omu-lui obișnuit, a țãranului din Runcu sau Nerej, ori din Fundul Moldovei, sauDrãguș, și care își spune povestea cu naturalețe în fața unui sociolog sincer inte-
resat, ne dezvãluie cît de bogate pot fi asemenea izvoare documentare autentice,ce recupereazã, fãrã proiecții anacronice, memoria unor comunitãți rurale plinede organicitate. Descriind modul în care materialele au fost culese, autorul subli-niazã încã o datã nevoia de onestitate metodologicã deplinã a celui implicat într-ocercetare de istorie oralã: „Multe din notele de teren ale specialiștilor trecutuluisunt relatãri deformate ale gîndirii și sentimentelor țãrãnești, nu numai pentrucã sunt incomplete, dar și pentru cã la publicarea lor autorii le-au <curãțat>,le-au <corectat>, le-au dat o înșiruire logicã, înșiruire ce riscã însã sã corespun-dã mai mult cu gîndirea redactorului decît cu gîndirea celui intervievat. T exteledin paginile acestui volum nu adaugã și nu eliminã nimic din spusele țãranilor“(Stahl, 1999, p. 6). Înțelegînd cã „pierderea civilizației țãrãnești nu este mai puțingravã decît pierderea limbii naționale“ (Stahl, 1999, p. 8), acest tip de demerspledeazã pentru regãsirea, cu mijloacele științei — dar niciodatã cu neutralitaterece, ci cu o cãldurã a cunoașterii sincerã — a unei civilizații țãrãnești încã vii înRomânia, spre deosebire de cea mai mare parte a Europei, în care aceastã formãde viațã tradiționalã a dispãrut.
O încercare de recuperare a memoriei urbane prin intermediul istoriei orale
o constituie cartea semnatã de I. Nicolau și I. Popescu (1999), în care seurmãrește destinul unei „strãzi oarecare din București“, strada Orațiu, ce faceparte din categoria ulițelor cu „case fãrã curte“, cu o arhitecturã plinã de ames-tecuri stilistice și în care numãrul cel mai însemnat al locuințelor este format deimobilele din casele naționalizate. Viața chiriașului , prin povestirile sale, este
expresivã în a dezvãlui un întreg ansamblu valoric și atitudinal, caracterizat înde-osebi prin dependențã și valori asistențiale, în care locatarii așteaptã mereu ca la
poarta lor sã vinã cineva sã le dea și lor ceva (de la instalația de gaz, pînã la sis-
temul de canalizare, de la butelii, pînã la refacerea acoperișului). Dincolo de flu-xul narativ ni se descrie, printr-o metodologie calitativã, un tip de lume și un modde viațã caracterizat prin numeroase tensiuni simbolice, care pot, în acest fel, sãfie cunoscute mai bine, și care îngãduie anticiparea unor ipoteze fertile de cerce-tare pentru studii ulterioare cantitativiste.
T ot la un fel de istorie oralã sui-generis recurge și A. Liiceanu (1998) atunci
cînd reunește vocile unor oameni obișnuiți care au apelat, prin intermediul uneiemisiuni radiofonice, la consilierea psihologului. T ranscriind și comentînd inter-
191

vențiile lor, autoarea urmãrește impactul problemelor de viațã dominante din anii
din urmã, unele cu totul inedite dupã 1989, ca noile raporturi cauzate de șomaj,dezorientarea tinerilor confruntați cu o piațã a muncii neprimitoare, exodul femi-nin în Orient, migrația forței de muncã în Occident, dar și noile definiții ale iubi-rii și ale împlinirii sociale generate de supremația banului și a descurcatului în
viațã. Pledînd pentru o reumanizare a studiilor sociale, autoarea subliniazã cã „înpsihologia actualã valoarea de adevãr a celor cercetate este datã de apropierea deviațã“ (Liiceanu, 1998, p. 9). T ot o astfel de strãdanie transpare dintr-o carte mairecentã a psihologului bucureștean (Liiceanu, 2000), prin realizarea unui decu-paj al istoriei unui sat oarecare din apropierea Ploieștului, ce urmãrește confrun-tarea dintre timpul sãtenilor, al unei istorii colective scurte, febrile, și aluviunileunei durate lungi istorice, într-un spațiu al negocierii simbolice, în care „desti-
nul“ se înfãțișeazã moderat de tonuri situate între alb și negru .
În același registru metodologic, combinînd analiza documentarã și metoda
etnograficã cu tehnica interviurilor de istorie oralã sau a interviurilor structura-te, L. Chelcea și P . Lãțea (2000) au investigat raportul identitate-alteritate, par-curgînd destinul social a patru comunitãți care coexistã în comuna arãdeanãSântana. Astfel, autorii descriu metabolismul identitar al „românilor locului“care pãstreazã o identitate pozitivã — „comlãușenii“, apoi al „nemților“ privițiîntr-o luminã apreciativã, dar și articulãrile tensionate ale alteritãților interioare ,
de genul „moldovenilor“ stabiliți aici dupã rãzboi, sau „țiganilor“. Exersînd untip de microistorie în grila interacționismului simbolic, cercetãtorii sunt preocu-
pați îndeosebi de dimensiunea narativã a identitãții , precum și de strategiile de
negociere simbolicã între diferitele identitãți locale pentru învingerea stigmatu-lui și dobîndirea unei identitãți sociale onorante.
Un rol important în afirmarea acestui tip de demers calitativ la noi l-au avut
studiile clujeanului D. Radosav (1994, 1998, 2001), preocupat cu precumpãnirede o istorie oralã a etnicilor germani deportați în Donbas dupã cel de-al doilearãzboi mondial. De altfel, la Universitatea „Babeș Bolyai“ din Cluj funcționeazã,în cadrul Facultãții de istorie și filosofie, un Institut de istorie oralã, ce organizea-
zã un program masteral, focalizat pe studierea anumitor episoade de istorierecentã a României, precum cele legate de fenomenul colectivizãrii.
La Timișoara s-a organizat, de-asemenea, un centru pentru studierea isto-
riei orale, coordonat de Smaranda Vultur. Reunind tineri cercetãtori din domeniifoarte diverse — sociologi, psihologi, antropologi, filologi, filosofi, istorici și ling-viști — , grupul bãnãțean a editat mai multe cãrți în anii din urmã (Vultur, 2000a,2000b, 2002), care au urmat volumului redactat de coordonatorul centrului des-pre deportarea în Bãrãgan (Vultur, 1997). În acest prim volum, autoarea abordea-zã un episod de istorie socialã și politicã plin de traume individuale și colective:deportarea în sud-estul României, în zorii zilei de 18 iunie 1951, a zeci de mii debãnãțeni. Punînd bazele unei arhive de istorie oralã despre memoria Banatului
192

încã din 1991, S. Vultur urmãrește, recurgînd la metodologia specificã tehnicii
autobiografice, cum se articuleazã relația dintre memorie, istorie și povestire încadrul unor narațiuni autoreferențiale produse de interlocutori care sunt oamenisimpli, dar care se împotrivesc ștergerii urmelor prin ruperea unui contract al
tãcerii implicit, stabilit între victime și societate. În cadrul celor 38 de interviuri
devenim martorii unei transmutãri în masã operatã de regimul comunist, ce aimpus — dincolo de bariere sociale, etnice sau confesionale — frîngerea unuicurs firesc al vieții pentru zeci de mii de bãnãțeni, siliți sã trãiascã pînã în 1956într-un spațiu ostil și într-un mediu discriminatoriu. Semnificative sunt recuren-țele discursive privitoare la modul în care deportații sunt aruncați într-o lumevidatã de viațã socialã, dar pe care, cãlãuziți de modelul mental adus din locurilede origine, reușesc sã o umanizeze și sã o transforme într-un loc al respectuluifațã de muncã și „celãlalt“, bine gospodãrit. Numeroase sunt descrierile momen-
telor originare , înfãțișînd cum noua comunitate, chiar dacã discriminatã, se for-
meazã și întemeiazã un „sat nou“ pe locul pustiu în care bãnãțenii au fost arun-cați și în care, pînã la eliberarea din 1956, vor reuși sã trãiascã cu demnitate. Oadevãratã geografie imaginarã mobilã este asociatã noilor așezãri întemeiate dedeportați, care vor fi, dupã reîntoarcerea lor acasã, cedate deținuților politici cudomiciliu obligatoriu, aduși în zonã în 1956, ce vor rãmîne în Bãrãgan pînã lamarea eliberare din 1964. Atunci autoritãțile comuniste, printr-o încercare de aimpune uitarea , au decis demolarea satelor ridicate de deținuți. Astfel, un spațiu
golit de realitate prin intervenția politicului cãlãtorește fantasmatic prin memo-ria victimelor și se umple de o realitate reconstruitã prin povestire.
T otodatã, traseele discursive memoriale din cadrul interviurilor realizate de
S. Vultur devin și un mod privilegiat de dezvãluire a identitãții subiecților angre-nați într-o istorie împovãrãtoare. Povestindu-și viața, bãnãțenii deportați subli-niazã rolul evenimentului limitã, al momentului-rãscruce în ordonarea scenariu-lui retrospectiv. Povestea vieții devine, pe aceastã cale, recuperatoare la nivelulidentitãții. Povestirea îi transformã pe cei ce au trãit odinioarã nedreptatea mar-ginalizãrii în eroi și îi înzestreazã cu o serie de calitãți proprii celor încercați desoartã, dar care au învãțat sã nu fie covîrșiți de ea: și totuși, „noi am fost frunteasatului“ afirmã actorii acelor vremi, precum în interviul Vioricãi Henț ( apud
Vultur, 1997, p. 93). Mai mult, prin intermediul rezervorului de memorie sensi-bilã mobilizat, subiecții au puterea de a lua totul de la capãt, cãci țãranii cu domi-ciliu obligatoriu au sfidat privarea de libertate printr-o soluție originalã: transfor-marea spațiului arid, neprimitor al cîmpiei Bãrãganului într-unul roditor, aseme-nea celui de acasã. Narațiunea descrie cum modelul lor de viațã comunitarãmoștenit a recreat o existențã, chiar dacã plinã de tensiuni, într-un fel de nou
Banat , așa cum transpare în relatarea Ginei Sterian ( apud Vultur, 1997,
pp. 196–197): „dar sã stiți (…) cã lumea așa de bine a început sã se gospodã-reascã și acolo! Fiecare a lucrat pe unde a putut. ăi din Bãrãganul acela, care a fost
193

ciulinii Bãrãganului , din pustia aia care a fost, cã ai mers kilometri întregi și nu
ai vãzut nimic decît numai pãmînt drept ca în palmã, unde localnicii spuneau cãnu se poate cultiva grãdinã, de lîngã Grabaț — nemții — și din T eremia, care eraufoarte buni agricultori și foarte buni grãdinari, pãi ce-au fãcut acolo, o recoltã,nici nu vã pot spune! ăi de legume, și fructe, și nu mai vorbesc de cultura mare…(…). Oamenii cît au fost de gospodari!“
Injustiția pe care o trãiesc în prezent, prin uitarea și nepãsarea autoritãților
și a societãții mai largi fațã de trauma lor, se rãsfrînge în reactivarea secvențialã șiremodelarea amintirilor. Preponderent vor ieși la ivealã, în structura discursuluimemorial, acele acțiuni ce țin de caracterul testimonial al povestirii (Vultur, 1997,p. 25). Deși precumpãnitor simbolicã, o adîncã cerere de dreptate marcheazã dis-cursurile. Se imagineazã chiar un proces sub forma unui dialog cu un judecãtor
absent, în care sociologul sau antropologul devine un martor implicat, responsa-
bil. Sensul justiției, cãutarea ei, centrale în acest tip de relatãri, se obțin în urmaunei negocieri simbolice între subiect și intervievator, în care înțelesurile sunt
cele validate social astãzi: se cuvine ca acum lumea sã nu uite! Memoria dezvãlui-
tã dobîndește, în sfîrșit, o funcție vindecãtoare, care poate alina și elibera de subpovara spaimei și neliniștilor ce însoțesc rememorarea. Nevoia reparatorie expri-matã prin povestea vieții poate tãmãdui, astfel, rana identitarã , adaptînd eul tre-
cuttraumatizat la un eu actual , eliberat prin confesiune.
În primul volum editat de Grupul de antropologie culturalã și istorie oralã
coordonat de S. Vultur (2000a), se propune un exercițiu de istorie alternativã,prin intermediul povestirilor vieții unor bãnãțeni nãscuți între 1900 și 1930, și seîncearcã surprinderea memoriei și culturii familiale a Banatului din perspectiva
identitãților plurale ale locului. Cartea reunește 15 interviuri comprehensive
selectate dintr-o arhivã deja însemnatã la acea datã — 1999 —, formatã din peste200 de înregistrãri, și a fost precedatã de editarea unui caiet de lucru al membrilorgrupului, alcãtuit din alte 21 de interviuri în aceeași zonã tematicã (Vultur, 1998a).
Ulterior, grupul de cercetare timișorean a inițiat o colecție intitulatã „Întîl-
nirea cu diferența“, editînd o serie de volume centrate pe locul și rolul comuni-tãților etnice ce au avut o contribuție importantã în istoria Banatului, precum ceaa germanilor (Vultur, 2000b) sau evreilor (Vultur, 2002), care vor fi urmate de oistorie oralã a bulgarilor catolici, a maghiarilor și sîrbilor bãnãțeni și se vor alãtu-ra textelor din arhivã (peste 300, în 2002) despre românii bãnãțeni.
Astfel, dobîndind o pondere tot mai importantã în studierea realitãților
românești și beneficiind de o audiențã academicã, dar și editorialã tot mai largã,demersurile de istorie oralã ne înfãțișeazã dialogul viu și mereu reînnoit dintrememorie-istorie-identitate, devenind o cale fertilã de cunoaștere a subiectivitãțiisociale. Vom opta în paginile urmãtoare pentru valorificarea unei asemenearesurse, deopotrivã informativã și sensibilã, în scopul dezvãluirii unor repereidentitare ale Banatului contemporan.
194

4.4. O cercetare asupra memoriei sociale bãnãțene
4.4.1. Descrierea cercetãrii
Scopul principal al cercetãrii în care ne-am angajat*, derulatã cu mijloacele
psihologiei sociale, antropologiei culturale și etnopsihologiei, îl constituie urmã-
rirea modului în care se articuleazã imaginea de sine și imaginea „celuilalt“ înimaginarul social bãnãțean , pe baza unor anchete de teren și analize documenta-
re. Aceastã parte din România realã este deopotrivã una regionalã — incluzînd fie
realitãțile sociale ale Banatului, fie ale unor județe (Timiș, Arad, Caraș-Severin șiHunedoara) ce alcãtuiesc convențional „zona vesticã a țãrii“, constituind teritoriulromânesc al Euroregiunii Dunãre-Criș-Mureș-Tisa —, dar și simbolicã , hrãnitã
fiind de reprezentãrile polare care populeazã imaginarul social-politic europeanpe axa „Est-Vest“, aclimatizat la geografia imaginarã autohtonã, ce opune vestulromânesc „mai occidentalizat“, estului sau sudului „orientalizat sau balcanizat“(Antohi, 1997, p. 304; Chelcea, Lãțea, 2000, pp. 39, 88).
Cele cîteva trãsãturi ale lecturii fenomenelor identitare pe care o propunem
aici s-ar putea rezuma dupã cum urmeazã: în primul rînd, actorul social — fie el
individual sau colectiv — angajat în confruntarea cu o istorie nestatornicã, nu depuține ori tragicã, se dovedește a fi un actor activ, înzestrat cu competențã induc-tivã, capabil sã își reconfigureze pozitiv identitatea personalã sau grupalã . Astfel,
vom argumenta cum atît un individ, cît și o comunitate își descoperã, chiar încontexte social-istorice dramatice, resurse pentru a se regãsi, întãri și afirma.
Apoi, identitatea socialã a subiecților apare mai puțin ca o substanțã imuabilã,
vãzutã într-o manierã naturalistã, cît o entitate fluidã, construitã social prin inter-acțiunea nemijlocitã, realã sau imaginarã, cu „celãlalt“. Astfel, temerile potențiale
legate de amenințãrile pierderii identitãții , generate de fenomenele de modernizare
și de atît de des invocata integrare europeanã, se cuvin invalidate de însuși specifi-cul metabolismului identitar .Cãci identitatea nu „se pierde“ niciodatã, ci se aflã
într-un continuu proces de reconstrucție în care, printr-o alchimie tainicã, elemen-tele ce îi asigurã și conservã individualitatea se combinã cu cele ale diferenței,într-un context ce impune de fiecare datã sensul și miza prefacerilor care se petrec.Se produce ceea ce am putea numi un fenomen de sublimare identitarã , în care, spre
exemplu, noua „identitate europeanã“ nu se va articula în opoziție cu „identitatearomâneascã“, ci ca o entitate care, fãrã sã evacueze moștenirile tradiției, le va valori-fica într-un nou orizont valoric al lumii integratoare (Chelcea, 1998, p. 20).
În sfîrșit, ceea ce caracterizeazã teritoriul identitar studiat este mai degrabã
eterogenitatea decît omogenitatea sa, lectura noastrã sugerînd nevoia de abando-
195* Cercetarea de fațã a fost inițiatã în cadrul proiectului „Memoria și cultura familialã din Banat“,
coordonator: Smaranda Vultur, Fundația „A T reia Europã“, Timișoara; iar selecția și analiza pri-marã a interviurilor din arhivã s-a realizat împreunã cu Simona Adam.

nare a perspectivei substanțialiste unificatoare. În consecințã, cultivarea diferen-
ței poate deveni mai degrabã un atu decît un handicap, cãci întotdeauna realita-tea localã și interacțiunea nemijlocitã cu „celãlalt“ (indiferent de etnie, confesiu-ne, origine regionalã) cu care actorul a construit natural o istorie comunã vorgenera reprezentãri, așteptãri și proiecte reciproce mai generoase decît cele pro-prii unei istorii siluite, în care o entitate strãinã realitãților locale impune identi-tãțile care se cuvin prețuite și care depreciate.
În cele ce urmeazã vom ilustra aceste trei trãsãturi descrise anterior prin
parcurgerea unui eșantion de interviuri comprehensive aflate în arhiva Grupului
de antropologie culturalã și istorie oralã din cadrul Fundației „A T reia Europã“,
Timișoara. Cele 35 de „istorii ale vieții“ au fost astfel selecționate încît, prinapartenența autorilor, s-au strãduit sã reuneascã echilibrat „vocile“ tuturor etnii-lor importante — prin prezența lor demograficã, dar mai ales prin contribuția loristoricã la dezvoltarea Banatului — și sã ofere o imagine cuprinzãtoare a preface-rilor sociale, culturale și politice a ultimelor decenii (Gavreliuc, Adam, 2000).
T oți subiecții selectați pot fi considerați „bãnãțeni“, fie pentru cã s-au nãs-
cut în aceste locuri și au trãit aici (majoritatea lor covîrșitoare, 30 din 35), fie pen-tru cã traseele lor existențiale i-au adus în zona Banatului, în care au optat sã sestabileascã de cel puțin 50 de ani. Datele de identificare ale intervievaților șiintervievatorilor au fost cuprinse în Anexa nr. 1 . Pentru ilustrarea specificului
acestui gen de cercetare, am inclus în Anexa nr. 2 transcrierea interviului numã-
rul 33, sesiunea întîi.
T otodatã, stratul generațional este cvasi-exclusiv unul al supraviețuitorilor
vechii lumi, anterioare lui 1947: doar șapte dintre cei intervievați sunt nãscuțidupã 1930, iar media de vîrstã a eșantionului este foarte ridicatã: 79 de ani.Desigur, avem de-a face cu un grup de subiecți care au avut parte precumpãni-tor de destine traumatice, precum deportãrile, de la cele mai „blînde“ — înBãrãgan — pînã la cele aproape fãrã de speranțã — în Siberia — , sau de reașezãriexistențiale dramatice, de la deposedãri materiale, pînã la stigmatizãri sociale șipolitice brutale. Mãrturia pe care actorii acestor rememorãri o aduc pe scenasocialã se înscrie într-un demers mai larg — cel mai adesea, din pãcate, implicit— de integrare a trecutului nostru mai mult sau mai puțin recent.
Strict cantitativ, au fost selectate în eșantion cele mai relevante și mai com-
plexe interviuri, deopotrivã prin întindere — deci cantitate de informație —, darși prin intensitatea relatãrii, din cele aproape 550 de interviuri ce compun arhivaîn prezent. Astfel, materialul documentar reunit în aceste 35 de materiale de cer-cetare a fost considerabil, acoperind aproximativ 770 de pagini de arhivã transcri-se, în manuscris, respectiv 480 de pagini tipãrite. În toate interacțiunile cu subiec-tul povestitor se resimte nevoia de a intra într-un joc în trei poli (Kaufmann, 1998,
pp. 240–241), care angajeazã participarea empaticã a cercetãtorului, bucuria șidespovãrarea aproape terapeuticã a subiectului și relația vie și mereu reconstruitã
196

cu viața sa, care devine un bun identitar deopotrivã pentru cel ce produce dis-
cursul, dar și pentru cel care îl ascultã, și în care nu mai este loc de detașare epis-temologicã, suficiențã sau privire superioarã. Elaboratã ca un exercițiu de tãcere al
psihosociologului, care trebuie sã-l urmeze nondirectiv pe intervievat pe urmeletraseului memorial articulat în povestire, cercetarea proprie istoriei orale se dove-dește o cale privilegiatã de a avea acces la cei care nu au avut glas în istorie, dar
care fac cu adevãrat istoria. Ni se dezvãluie o memorie a „marilor victime“ doar
în mãsura în care subiecții, oameni obișnuiți, se înscriu în cadrele unei societãțiea însãși victimizatã prin agresiunea unei istorii care a produs, o datã cu comuni-zarea țãrii, o rupturã drasticã fațã de cursul sãu firesc de evoluție în care se lansa-se în urmã cu mai bine de un secol. Prin urmare, lectura acestor interviuri nu pro-pune surprinderea unor destine exemplare, a unor personaje de prim-plan, ci oscoatere la luminã a destinelor individuale de plan secund ca și concentrate alesuferinței unei societãți întregi. În urma unui demers de istorie oralã se reconsti-tuie mai fidel, prin asocierea cu succesiunea evenimențialã semnalatã de docu-mente, realitatea social-istoricã de odinioarã, dar în primul rînd se poate deslușimai limpede chipul societãții prezente, la fel cum imagologia — de exemplu, ima-ginea pe care românii și-o elaboreazã despre minoritãțile etnice cu care au con-viețuit — devine mai grãitoare pentru ceea ce este autorul imaginii („românul“),decît pentru ceea ce se aratã a fi „celãlalt“ (precum „evreul“) (Oișteanu, 2001).
Desigur, se poate recunoaște imperativul evocat deja al sociologului
M. Halbwachs (1925/1994, 1950/1958), care sublinia cã trecutul este o prezențãvie prin intermediul cadrelor sociale ale memoriei ce ordoneazã, în funcție desensibilitãțile clipei, rememorarea. Constituind principala combustie identitarã,memoria socialã comunicã cu actorul implicat în istoria personalã și colectivã,înzestrîndu-l cu puterea de a-și reconfigura unitatea de sine în urma bilanțuluiretrospectiv. Neîndoielnic, adevãrul psihologic care se naște în cadrul re-aminti-rii nu se suprapune peste adevãrul social și istoric. De altfel, grila de lecturã cese cuvine aplicatã unei narațiuni memoriale nu trebuie sã rãspundã criteriului
adevãrului (determinare tare), ci criteriului veridicitãții (determinare slabã), tot
astfel cum identitatea socialã (precum cea etnicã) este în tot mai micã mãsurãprivitã prin intermediul unor determinisme naturale, substanțialiste , și tot mai
mult într-o manierã interacționistã, ca și construcție socialã (Barth, 1995) .
În studiul nostru am destructurat povestirile vieții subiecților selectați în
eșantion prin intermediul unei analize de conținut și a unei grile valorice aplicatã
în studiile interculturale din Statele Unite de cãtre M. Rokeach (1973), valorifica-tã la noi în cercetãri de facturã etnopsihologicã de cãtre L. Iacob și colaboratoriisãi (Iacob, 1991, 1995, 1996, 1998; Iacob, Lungu, 1999). Ne-am îndreptat atențiaasupra perspectivei asumate de omul obișnuit , intuind cã un asemenea demers ar
putea întregi imaginile identitare îngemãnate îndeosebi de cãtre personalitãțile deprim-plan, investigate cu aceastã metodologie de cãtre psihosociologii ieșeni.
197

Instrumentînd, așadar, grila de valori sociale evocatã și completînd-o cu o
analizã de conținut, am putut construi o serie de portrete valorice paralele ale
populației studiate, înlesnindu-se accesul cãtre o abordare comparativãmulti-tematicã. Prelucrarea cantitativã la nivel discursiv a constituit doar etapaprimarã de interpretare a datelor documentare, în care s-au operaționalizat uni-tãțile de înregistrare, de context și de numãrare. Astfel, unitãțile de context, careindicã orientarea pozitivã sau negativã a discursului, au fost considerate paragra-fele din text în care erau evocate temele discursive cele mai frecvente, numiteconvențional criterii referențiale . T otodatã, unitãțile efective de înregistrare, care
au fost numãrate, s-au asociat celor 40 de valori polare din grila lui M. Rokeach.Cel mai adesea, într-o unitate de context erau identificate mai multe valorisimultan. Parcurgerea prealabilã a tuturor textelor transcrise a permis, astfel, izo-larea criteriilor referențiale în jurul cãrora se articula discursul memorial, locali-zate în 20 de categorii înglobante, care la rîndul lor s-au regrupat în trei marizone tematice: „Individ“, „Comunitate / Societate“, „Culturã“ (vezi tabelul nr. 1 ).
198Tabelul nr. 1 Criterii referențiale:

INDIVID COMUNITATE / SOCIETATE CULTURÃ
S =„sinele”;
EmV = evenimente majore ale vieții
— naștere;
— botez;
— cãsãtorie;
— mutarea în casã nouã;
— angajare;
— pensionare;
— moarte;
— înmormîntare.
P = personalitãți
— un membru al familiei
(individualizat);
— prieten;
— preot;
— învãțãtor;
— primar.
— C = „celãlalt”
— etnic (neamț, ungur, bulgar, țigan,
…);
— regional (moldovean, oltean,
basarabean …).
Ac = „acasã”
Cãl = cãlãtorie
D = destin EvTr = evenimente traumatice
— deportare;
— emigrare;
— închisoare;
— exil.
LR = locuri reper
— sat / oraș;
— cartier;
— stradã;
— cîrciumã.
M = munca Fam = „familia” (ca grup, sau ca
relație cu un membru al grupului familial)

CatS = categorii sociale
— țãran;
— funcționar;
— meseriaș;
— comerciant;
— intelectual;
— student;
— ofițer.

SfEc = sfera economicã
— meserie;
— comerț.
Aut = autoritate
— armatã;
— poliție;
— securitate;
— primãrie;
— prefecturã.

CatP = categorii politice
— comunist;
— legionar;
— liberal;
— țãrãnist;
— social-democrat;
— SS-ist.

DsP = discriminãri politice și sociale
— exploatare;
— colectivizare;
— lupta de clasã.
Sb = sãrbãtoare
— rugã;
— chirvai;
— nedee;
— fãrșang.

Rel = religie
— bisericã;
— practicã religioasã;
— credințã.

VCt = viațã cotidianã
— distracții;
— dans;
— bal;
— modã;
— sport;
— club;
— seratã;
— spectacol;
— film;
— teatru;
— muzicã;
— cor;
— fanfarã.

Ed = educație
— „școala” și codurile educaționale;
— grãdinița;
— școala cu profesori particulari;
— școala primarã / secundarã / liceu;
— școala de ucenici;
— universitate.

Mai apoi, aceste criterii referențiale au fost corelate categoriilor valorice
tri-nivelare din grila de valori sociale Rokeach (vezi tabelul nr. 2 ), urmãrindu-se:
popularitatea lor — numãrul de opțiuni pentru fiecare valoare în parte — și
varietatea — numãrul de referințe axiologice pentru diferitele criterii referenția-
le —, prin intermediul unei metodologii deja exersate în studiile etnopsihologi-ce (Rokeach, 1973; Popescu-Neveanu, 1997; Iacob, 1995, 1998; Iacob, Lungu,1999, 2001).
199
Tabelul nr. 2 Grila de valori sociale a lui M. Rokeach (1973)

Notã : grila de valori sociale M. Rokeach
este formatã din:
– valori de maximã generalitate (nivel I):
VI= valori instrumentale; VF= valori finalitãți;
– valori de generalitate medie (nivel II):
F (faber)= valori de acțiune;
R = valori de relaționare socialã;
A= valori de autorealizare; S= valori ale satisfacției afective.
– valori de generalitate scãzutã, în funcție de
potențialul latent sau manifest al valorii
respective (nivel III):
Fo= valori de acțiune orientative; Fe= valori de acțiune efective; Rd= valori de relație dispoziționale; Ra= valori de relație active; Av= valori de autorealizare vizate;
Ae= valori de autorealizare efective;
Se= valori de satisfacție afectivã așteptate; Sd= valori de satisfacție afectivã dobîndite.

Categorii
valorice
Nivel Valori: Vi
I II III
F Fo 1-5
VI Fe 6-10
R Rd 11-15
Ra 16-20
A Av 21-25
VF Ae 26-30
S Se 31-35
Sd 36-40 Valoarea

+ Vi –
Curaj, cutezanțã 1 Fricã, teamã, supunere
Imaginație 2 Sterilitate imaginativã
Încredere 3 Neîncredere
Inteligențã 4 Prostie
Orizont larg 5 Limitat
Angajare în activitate, hãrnicie 6 Dezangajare, lene
Autocontrol 7 Dezorientare
Capacitate profesionalã 8 Incapacitate profesionalã
Responsabilitate 9 Anarhism
Putere de comunicare 10 Autism
Ascultãtor 11 Monologal
Bucurie, bunã dispoziție 12 Tristețe
Afectivitate (dragoste) 13 Rãcealã afectivã (urã)
Indulgențã 14 Neîngãduitor
Raportare religioasã 15 Raportare „lumeascã”
Ajutorare 16 Sabotarea „celuilalt”
Cinste 17 Necinste, hoție
Curãțenie, frumusețe 18 Murdãrie, urîțenie
Politețe 19 Impolitețe
Tact 20 Grosolãnie
Confort, bogãție 21 Condiții modeste,
sãrãcie
Înțelepciune 22 Mãrginire
Recunoaștere socialã 23 Izolare socialã
Demnitate 24 Umilințã
Siguranțã de sine 25 Nesiguranțã
Independențã 26 Dependențã
Originalitate 27 Imitație
Tumult 28 Apatie
Utilitate 29 Inutilitate
Valoare profesionalã (în muncã) 30 Mediocritate
profesionalã
Apropiere de naturã și artã 31 Izolare în sine
Armonie interioarã 32 Dizarmonie interioarã
Liniște 33 Frãmîntare
Plãceri 34 Chinuri
Salvarea sufletului 35 Cultul vieții „lumești”
Familie armonioasã 36 Familie dezorganizatã
Fericire 37 Suferințã
Prietenii 38 Însingurare
Realizare în dragoste 39 Eșec în dragoste
Umanism, generozitate 40 Egoism

Miza principalã a proiectului nostru a reprezentat-o încercarea de interpre-
tare a resurselor documentare existente în cadrul unei arhive memoriale dejaimpresionante, care sã surprindã universul valoric al participanților la anchetã ,
și, pe aceastã cale, sã punã în evidențã solidaritãțile valorice și conturarea fami-
liilor de valori reunite în jurul unor subiecte discursive centrale. În același timp,
am urmãrit sã dezvãluim constantele mentale care ordoneazã rememorarea, prinizolarea așa-numitelor ancore discursive. T otodatã, am fost preocupați de studie-
rea mecanismelor de articulare a discursurilor identitare în funcție de anumite
nuclee imaginare de referințã, care sã punã în evidențã construirea socialã a iden-titãții, toate aceste achiziții îngãduind conturarea unui portret grupal al „bãnãțea-nului“, dar și al „celuilalt“ cu care acesta se aflã în relație.
Nu în ultimul rînd, o altã mizã însemnatã a abordãrii pe care o propunem,
de data aceasta metodologicã , este reprezentatã de strãdania de a verifica resur-
sele de cunoaștere conferite de un instrument de lucru (grila valoricã a lui
M. Rokeach) ce nu a mai fost aplicat în studiile psihosociologice de la noi asupraunor conținuturi care provin din interviuri comprehensive.
Într-un asemenea cadru, s-au stabilit urmãtoarele ipoteze ale acestei faze a
cercetãrii:
I
1: T onalitatea autoimaginii va fi negativã, întrucît istorisirile vieții se cen-
treazã precumpãnitor asupra unor evenimente traumatice.
I2: Fiind un produs reprezentațional, imaginea identitarã conturatã în
povestirile vieții cunoaște o dinamicã semnificativã, generatã de fenomenul con-textualizãrii discursive.
I
3: Schimbarea nivelului de analizã a categoriilor valorice este însoțitã de
surprinderea unor diferențe semnificative în cadrul registrului axiologic al ima-ginii identitare.
I
4: Existã diferențe consistente, din punctul de vedere al compoziției și
tonalitãții axiologice, deopotrivã între imaginea de sine a „bãnãțeanului“ și ima-ginea „celuilalt“, dar și între categoriile (etnice și regionale) care alcãtuiesc alte-ritatea.
I
5: Reprezentarea socialã identitarã ne va înfãțișa imaginea unui actor social
activ și angajat în confruntarea cu determinãrile istoriei.
Desigur, pentru ponderarea subiectivitãții inerente a lectorului, tehnica ana-
lizei de conținut a impus recurgerea la o tehnicã complementarã — folosirea gru-
pului expert —, iar evaluãrile rezultate, prezentate în tabelul nr. 1 din Anexa nr. 4 ,
constituie media evaluãrilor grupului expert, exprimatã convențional prin r otun-
jire la prima cifrã întreagã. Concret, scorurile din tabelul prezentat în aceastã anexã
reprezintã media grupului expert a frecvenței de apariție a valorilor, respectiv acriteriilor referențiale pentru întregul lot, însumat, de 35 de interviuri. Astfel,fracția prezentã în fiecare rubricã de pe prima linie a tabelului exprimã raportuldintre media grupului expert de apariție a criteriilor referențiale evocate pozitiv
200

și negativ pe ansamblul interviurilor. De exemplu, 49/16 din prima rubricã se va
citi: „pe întreg eșantionul de interviuri, grupul expert a decis cã subiecții, cîndvorbesc despre criteriul <sine>, o fac în 49 de situații în sens pozitiv și în 16situații în sens negativ“. Dacã existã o incertitudine de evaluare a orientãrii cri-teriului referențial (de exemplu cînd rezonanța sa semanticã pare neutrã), sedecide în felul urmãtor: se numãrã cîte valori pozitive și cîte valori negative dingrila lui M. Rokeach apar în aceastã unitate de context, iar orientarea criteriuluiva fi datã de orientarea axiologicã prevalentã.
În toate celelalte rubrici ale tabelului sunt prezentate sub forma unei fracții
mediile grupului expert de apariție a perechilor de valori pozitive și negative peîntregul eșantion de interviuri, corespunzãtoare unui anume criteriu referențial.De exemplu, scorul 5/9 din prima rubricã corespondentã criteriului <sine> secitește astfel: „pe întreg eșantionul de interviuri, atunci cînd se referã la criteriul<sine>, grupul expert a decis cã subiecții menționeazã de 5 ori valoarea <curaj,cutezanțã> și de 9 ori valoarea <fricã, teamã, supunere>“.
Se cuvine subliniat faptul cã grupul expert a fost alcãtuit din minimum cinci
specialiști (în sociologie, psihologie, filosofie sau istorie) care, avînd experiențanemijlocitã a interviurilor de istorie oralã și pe baza unui instructaj prealabil, aurealizat analiza de conținut și au aplicat grila valoricã. T otodatã, în Anexa nr. 3
este prezentat un scurt exemplu al modului concret în care a fost efectuatã eva-luarea primarã. Accentuãm faptul cã valorile propriu-zise numãrate (v
i) sunt
valori în oglindã , adicã o succesiune de valori opuse (pozitive/negative), de tipul
„generozitate/egoism“. S-au reținut și mențiunile implicite ale valorilor în cadruldiscursului, realizîndu-se o ierarhizare, precum și o combinare cu principalelecriterii referențiale, urmãrindu-se afinitãțile de asociere între cele douã registre
(axiologic/referențial). De asemenea, cînd s-au contabilizat datele, s-au calculatdoi indicatori. Primul, tonalitatea , pune în evidențã orientarea (pozitivã sau nega-
tivã) și intensitatea acestei orientãri (cît de mare este aceastã diferențã) pentruvalorile și criteriile referențiale și rezultã din efectuarea diferenței între mediilegrupului expert pentru frecvențele de apariție a valorilor sau a criteriilor referen-țiale corespondente. De exemplu, în prima rubricã a tabelului nr. 1 din Anexa
nr. 4, tonalitatea criteriului <sine> este +33, rezultatã din efectuarea diferenței
între mediile grupului expert pentru frecvențele de apariție pozitivã (49) și nega-tivã (16) a acestui criteriu. Al doilea indicator, pregnanța , exprimã cît de impor-
tantã este prezența valorii respective sau a criteriului referențial, indiferent deorientarea lor, și se calculeazã însumînd mediile grupului expert de apariție(pozitivã și negativã) pentru variabila respectivã. În exemplul de mai sus, preg-nanța criteriului <sine> este 65 și rezultã din însumarea mediilor de aparițiepozitivã (49) și negativã (16) a criteriului evocat. Pe baza tuturor acestor acumu-lãri de date se vor verifica ipotezele de lucru și se vor construi portretele grupalevizate. Ca tehnici statistice vom recurge la operaționalizarea analizei descriptive
201

(prezentarea frecvențelor statistice de apariție a valorilor, respectiv a criteriilor
referențiale), la testarea semnificației diferențelor dintre medii ( testul t) , iar pen-
tru interpretarea ierarhiilor categoriilor valorice vom opta pentru analiza devarianțã ( ANOVA ,testul F ).
Interpretarea rezultatelorRezultatele tuturor prelucrãrilor statistice primare au fost expuse grafic în
Anexa nr. 8 . Sã le parcurgem explicativ pas cu pas, precedate fiind de simbolul
corespondent (de exemplu, [A8, f1] gãzduiește o discuție asupra rezultatelorînfãțișate în figura nr. 1 din Anexa nr. 5 ).
Interpretarea [A5, f1]
„Lectura“ primarã a datelor ne atrage atenția asupra tonalitãții preponde-
rent pozitive a excursurilor retrospective (879 mențiuni pentru valorile pozitive șidoar 628 pentru valorile negative), în pofida caracterului traumatic al destinelorevocate în cele mai multe relatãri. Mai mult, se poate proba și o prevalențã a valo-rilor pozitive care este statistic semnificativã în cadrul dimensiunii axiologicet(1507)=4,56; p<0,001.
T estînd diferențele dintre medii pentru registrul axiologic, se observã cã la
15 valori din 40 se pot pune în evidențã diferențe statistic semnificative. Rezulta-tele acestor prelucrãri sunt prezentate în tabelul nr. 3.
Astfel, în reprezentarea socialã identitarã valorile pozitive obțin o victorie
simbolicã remarcabilã. Urmãrind tonalitatea celor 15 de valori care probeazã odiferențã statistic semnificativã, la 10 dintre ele sensul este dat de prevalența
202Tabelul nr. 3 Diferențe statistic semnificative – tonalitate axiologicã

Nr.
crt. Valoare
Vi Valoarea pozitivã Valoarea negativã Factorul t Valoarea pragului
de semnificație
1 V5 Orizont larg Limitat t(36)=2,21 p= 0,04
2 V6 Angajare în
activitate, hãrnicie Dezangajare, lene t(106)= 10,75 p< 0,001
3 V8 Capacitate
profesionalã Incapacitate
profesionalã t(41)=3,67 p= 0,01
4 V9 Responsabilitate Anarhism t(36)= 4,54 p= 0,03
5 V10 Putere de
comunicare Autism t(30)= 3,97 p= 0,01
6 V16 Ajutorare Sabotarea „celuilalt” t(97)= 4,59 p= 0,007
7 V18 Curãțenie,
frumusețe Murdãrie, urîțenie t(36)= 2,27 p= 0,04
8 V21 Confort, bogãție Condiții modeste,
sãrãcie t(97)= 4,11 p= 0,02
9 V25 Siguranțã de sine Nesiguranțã t(47)= 2,87 p= 0,04
10 V30 Valoare profesionalã
(în muncã) Mediocritate
profesionalã t(32)= 5,11 p< 0, 001
11 V32 Armonie interioarã Dizarmonie
interioarã t(42)= 3,03 p= 0,05
12 V34 Plãceri Chinuri t(53)= 3,38 p= 0,04
13 V37 Fericire Suferințã t(77)= 6,17 p< 0,001
14 V38 Prietenii Însingurare t(53)= 2,24 p=0,05
15 V40 Umanism,
generozitate Egoism t(24)= 5,84 p<0,001

valorii pozitive în dauna celei negative, și numai la 5 dintre ele se petrece feno-
menul contrar.
Corelînd aceste observații cu trãsãturile axiologice înfãțișate în figura nr. 1
din Anexa nr. 5 , am putea configura portretul identitar al subiecților investigați.
T rãsãturile dominante ar reuni, așadar, în registrul pozitiv, „orizontul larg“ (v5),„angajarea în activitate, hãrnicia“ (v6), „capacitatea profesionalã“ (v8), „respon-sabilitatea“ (v9), „puterea de comunicare“ (v10), „curãțenia, frumusețea“ (v18),„valoarea profesionalã“ (v30), „armonia interioarã“ (v32), „prieteniile“ (v38) și„umanismul, generozitatea“ (v40), dupã cum, în registrul negativ s-ar situa„sabotarea celuilalt“ (v16), „condițiile modeste, sãrãcia“ (v21), „nesiguranța“(v25), „chinurile“ (v34) și „suferința“ (v37).
T otodatã, imaginea grupalã rezultatã ne dezvãluie o disputã polarã între
valorile „angajãrii în activitate, ale muncii“ (v6), puternic apreciate (prag deinfluențã pi > 100) și cele care ipostaziazã „suferința“ (v37, pi > 60), receptateca extrem de prezente. Existã și o serie de valori negative frecvent evocate, pre-cum „sabotarea celuilalt“ (v16) și „condițiile modeste, sãrãcia“ (v21), dar ansam-blul influenței celorlalte valori determinã preponderența tonului pozitiv al dis-cursurilor. Pe aceastã cale se infirmã ipoteza nr. 1 (I
1). Prin urmare, se sublinia-
zã din nou nevoia subiectului de reorganizare identitarã pozitivã, întocmai ca încadrul dialogului antropologic comprehensiv, în care „celãlalt“ traumatizat des-coperã, din perspectiva bilanțului vieții, resursele unei reașezãri a neîmplinirilorpe un alt temei (Geertz, 1986).
Interpretarea [A5, f2; A5, f3]
Deopotrivã tonalitatea și pregnanța criteriilor referențiale ne înfãțișeazã, la
nivelul superior de generalitate, o prezențã mai marcantã a criteriilor reunite înjurul categoriei înglobante „Individ“, în dauna celor focalizate pe „Comunitate/Societate“, respectiv „Culturã“ (vezi figura nr. 2 și 3 din Anexa nr. 5) . Așadar, pe
baza acestor indicatori, domeniul „Individ“ este cel mai influent domeniu pre-zent în discursurile retrospective.
La nivelul subordonat de generalitate, conform viziunii terminologice pro-
movate de J.C. Abric (1994), se observã cum sistemul central al reprezentãriisociale se construiește în jurul ancorei discursive a „familiei“, cu cele mai nume-roase referințe pozitive (pi > 120). Constatarea vine sã întãreascã concluziileunor studii anterioare realizate în comuna bãnãțeanã Belinț, în cadrul cãrora„familia“ se dovedise nucleul reprezentãrii sociale identitare, fiind consideratãde subiecți o ancorã simbolicã de referințã și un factor de stabilitate în confrun-tarea cu un context social neașezat, aflat în schimbare acceleratã (Gavreliuc,1997, pp. 27–29). T otodatã, „lectura“ figurii nr. 2 din Anexa nr. 8 ne indicã faptul
cã singurele criterii care pot concura simbolic „familia“ sunt criteriul „sine“ (pi> 100), respectiv „celãlalt“ (pi >100), ambele orientate pozitiv, și criteriul orien-tat negativ — previzibil prin încãrcãtura sa memorialã — „evenimente traumati-
203

ce“, la care pi >100. Cît privește testarea diferențelor dintre medii pentru tona-
litatea criteriilor referențiale, se poate remarca faptul cã la 14 criterii referenția-le din 20 se înregistreazã diferențe statistic semnificative, așa cum reiese dintabelul nr. 4.
Dacã tratãm distinct fiecare criteriu în parte, parcurgînd îndeosebi figura
nr. 3 din Anexa nr. 5, putem remarca tonalitatea clar pozitivã a „sinelui“, confir-
mîndu-se, astfel, teoriile identitãții sociale, care argumenteazã asupra nevoii decãutare a unei identitãți sociale pozitive în cadrul grupului de apartenențã (T ajfel,1974, 1982), chiar dacã actorul colectiv interogat își plaseazã scenariul retrospec-tiv în registrul dramaticului. Observația de mai sus confirmã cercetãrile din cîm-pul psihologiei sociale experimentale, care evidențiazã rolul proiecțiilorauto-apreciative în vederea dobîndirii și conservãrii stimei de sine (Baumeister,Tice, 1986; Higgins, 1989). O asemenea tendințã este frecvent evocatã în cadruldiscursurilor memoriale studiate, regãsindu-se în formulãri de genul „cel maiimportant este sã fii om“ sau „orice ar fi, sã te respecți pe tine“ (precum în inter-viurile lui Vichentie Manjov, T , p. 156 sau Aurel Munteanu, I, p. 89)
∗.
204Tabelul nr. 4 Tonalitatea criteriilor referențiale – diferențe statistic semnificative

Nr. crt. Criterii referențiale Factorul t Valoarea pragului de
semnificație
1 S t(64)= 5,23 p<0,001
2 EmV t(42)= 3,76 p=0,03
3 P t(63)= 6,17 p<0,001
4 Ac t(33)= 2,55 p=0,02
5 EvTr t(71)= 9,78 p<0,001
6 LR t(36)= 6,19 p=0,008
7 M t(45)= 3,27 p=0,04
8 Fam t(93)= 4,85 p<0,001
9 Aut t(16)= 2,75 p=0,05
10 CatP t(37)= 3,66 p=0,01
11 DsP t(54)= 10,45 p<0,001
12 Sb t(18)= 4,76 p=0,008
13 Vct t(27)= 3,86 p=0,01
14 Ed t(49)= 6,72 p=0,001
∗Din rațiuni de înlesnire a lecturii textului vom introduce cu prescurtarea I referințele ce provin din
volumul S. Vultur — Istorie trãitã — Istorie povestitã, Editura Amarcord, Timișoara, 1997; cu T
cele ce provin din volumul S. Vultur (ed.) — T eren. Memoria și cultura familialã. Identitãți multi-
ple în Banat . Decupaj din arhivã , Grupul de antropologie culturalã și istorie oralã, Timișoara,
1998; cu C referințele din volumul S. Vultur (ed.) — Lumi în destine , Editura Nemira, București,
2000; iar cu A cele ce provin exclusiv din arhiva Grupului de antropologie culturalã și istorie oralã,precizînd numele intervievatului și localizarea interviului. Astfel, la sursele tipãrite este indicatnumãrul paginii din care e extras citatul, iar la cele în manuscris este menționatã o fracție — lacare numãrãtorul reprezintã raftul din arhivã, iar numitorul constituie numãrul dosarului de peraftul respectiv — urmatã de numãrul paginii de dosar din care a fost selecționat citatul.

Se cuvine menționat faptul cã „celãlalt“ rãmîne un criteriu puternic polari-
zat, în care evaluãrile pozitive și negative depãșesc pragul pi >80. Astfel, s-aobservat cã apare o diferențiere semnificativã între „celãlalt etnic“ (precum „ger-manul“, „maghiarul“, „evreul“, „bulgarul“) și „celãlalt regional“ (de genul„olteanului“, „moldoveanului“ sau „basarabeanului“), aprecierile transgresîndgranițele etnice și fiind mai pozitive în primul caz; dupã cum se distinge o dife-rențiere între „celãlalt generic“ (definit în termeni globali, mediat) și „celãlaltparticular“ (definit în termeni specifici, nemediat). În acest din urmã registru,opoziția reprezentaționalã particular-generic, pusã în evidențã în studiile de cog-niție socialã care opereazã cu conceptul de stereotip a fost reconfirmatã (Fiske,T aylor, 1991). Prin urmare, evaluãrile sunt mai generoase în situația „celãlalt par-ticular“ — cu care subiectul a avut o întîlnire nemijlocitã (fie el „regional“ sau„etnic“) —, și în care prezența stereotipurilor e mai puțin marcantã, spre deose-bire de „celãlalt generic“ (îndeosebi „regional“), mult mai critic evaluat prinmedierea stereotipurilor privitoare la alteritate.
Percepția retrospectivã cea mai nefericitã se realizeazã, previzibil, în jurul
„evenimentelor traumatice“ și este parțial compensatã de influența pozitivã înportretul global de valorizarea „muncii“. Meritã semnalatã tendința conformcãreia toate referențialele politice („autoritate“, „categorii politice“, „discriminãripolitice“) sunt negativ percepute, sugerîndu-se cã întregul traseu existențialtraumatic este asociat unui factor politic perceput ca perturbator și discrimina-tiv. Aceastã respingere puternicã înregistratã va sta la baza unei verificãri ulte-rioare, realizatã cu ajutorul unei prelucrãri cu mijloace de investigație mai fine,prin recurgerea la construirea graficã a reprezentãrii sociale identitare printr-ocombinare matricealã a tonalitãții și pregnanței tuturor criteriilor referențiale.
Privind în ansamblu dinamica criteriilor referențiale supraordonate, se
poate pune în evidențã o diferențã statistic semnificativã de tonalitate a acestora,dupã cum urmeazã — INDIVID: t(534)=4,87; p=0,005; SOCIETATE / COMU-NITATE: t(230)=3,21; p=0,02; CUL TURÃ t(120)=8,26; p<0,001.
O ultimã remarcã ce se impune la acest nivel accentueazã faptul cã, deși mai
puțin influent, domeniul general „culturã“ produce o tonalitate global pozitivã, latoate criteriile referențiale evaluãrile pozitive fiind mai numeroase decît celenegative. O astfel de remarcã sugereazã cã spațiul privat, spațiul sãrbãtorii și celal școlii, care dau substanțã acestui domeniu, sunt privite ca un fel de teritoriu„refugiu“ în fața agresiunilor istoriei, cu registrul ei public, impersonal și insti-tuționalizat, observație convergentã cu concluziile studiului de sociologie ruralãevocat deja (Gavreliuc, 1997, p. 30).
Interpretarea [A5, f4]
Registrul portretelor valorice asociate criteriilor referențiale ne oferã acce-
sul cãtre una dintre resursele de cunoaștere cu o încãrcãturã euristicã remarca-bilã oferitã de metodologia adoptatã. Astfel, ni se prezintã în Anexa nr. 5 , de la
205

figura 4 pînã la figura 23, o serie de profiluri identitare ce ne indicã, pe fiecare
dimensiune tematicã în parte, care este spectrul de valori mobilizat de subiecți.
În figura nr. 4 din Anexa nr. 5 este conturat portretul axiologic al „sinelui“,
articulat convergent cu liniile portretistice creionate în paragraful anterior. Acestportret este puternic pozitiv, egocentric, aducînd în prim-plan valoarea „muncã,angajare în activitate“ (v6, pi > 10), alãturi de alte valori influente, precum „capa-citate profesionalã“ și „cinste“ (v8, respectiv v17, la ambele pi > 5), adicã acelevalori ce sunt dominante în configurarea stereotipului regional (Chelcea, Lãțea,2000, pp. 66–67). Numeroase referințe din text trimit cãtre un asemenea portret,reunit în jurul formulelor recurente: „trebuie sã muncim“, „munca e datorianoastrã“, „munca ne-a salvat“ (precum în interviurile cu Gina Sterian, I, p. 195;Viorica Henț, I, p. 99 sau Persida Julan, C, p. 62). Douã valori sunt puternic nega-tive în acest portret, în preajma a pi = 10: „suferința“ (v37) și „frica, teama,supunerea“ (v1), dovedind încã o datã puterea contextului istoric asupra dimen-siunii argumentative a discursurilor. În pofida liniilor contrastante care modelea-zã schema despre sine ( self-schema) proprie subiecților, se reconfigureazã ideea
unui sine unitar, capabil sã reuneascã într-o calitate nouã, supraordonatã con-
juncturilor istorice și sociale, un concept coerent despre sine , transformîndu-l
într-o entitate durabilã și onorantã (Markus, 1977; Swann, Hill, 1982,Baumeister, 1998).
Interpretarea [A5, f5]În cadrul „evenimentelor majore ale vieții“, reprezentate în figura nr. 5 din
Anexa nr. 5 , din nou valoarea „muncã, angajare în activitate“ (v6) este cea mai
prezentã, alãturi de „afectivitate, dragoste“ (v13) și „armonie interioarã“ (v32),conturînd o tonalitate valoricã pozitivã asemenea unui refugiu memorial . Acestuia
i se asociazã o polarizare acutã în jurul unei valori precum „sãrãcie/bogãție“(v21), ce poate fi explicatã în cele mai multe dintre povestirile retrospective prinalternanța dramaticã a unei vieți senine și îndestulate (la debutul ei), urmatã deo serie de deprivãri grave (la maturitate) și reașezãri (la bãtrînețe). Se evidenția-zã, astfel, construirea dimensiunii identitare diacronice , care, deși pãstreazã un
nucleu dur și stabil (legat îndeosebi de valorile „muncii“), este sensibilã lainfluența contextelor cu care subiectul se confruntã (Bruner, 1986). Este semni-ficativ faptul cã valorile negative cel mai intens percepute sunt chiar cele ce înso-țesc aceste deposedãri, ce țin deopotrivã de registrul simbolic, dar și de registrulcare desemneazã prestigiul social și starea materialã, și anume „chinurile“ (v34)și „suferința“ (v37).
Interpretarea [A5, f6]
Portretul valoric al „personalitãților“, descris în figura nr. 6 din Anexa nr. 5 ,
este dominant pozitiv, dar tensionat între „angajarea în activitate“ (v6), „recu-noașterea socialã“ (v23) și „prietenii“ (v38) — capital important adus în relațiede cãtre personalitãțile reper —, dar pus în discuție de „sabotarea celuilalt“
206

(v16), ce aduce cu sine provocarea „suferinței“ (v37). Desigur, avem de-a face cu
o altã opoziție simbolicã între identitãțile parteneriale (de genul celor asociate
reprezentanților familiei) și cele asociate „ celuilalt instituțional “, care înfãțișeazã
confruntarea dintre registrul informal și cel formal, prin favorizarea celui dintîiîn întîlnirea cu o istorie ai cãrei actori în plan instituțional sunt tratați cu neîn-credere și percepuți, în tot spațiul post-comunist, mai degrabã ca adversari saudușmani, decît ca parteneri (Bãdescu, 2001).
Interpretarea [A5, f7]
Variabila „celãlalt“, înfãțișatã în figura nr. 7 din Anexa nr. 5 , este puternic
polarizatã. Întîlnirea cu celãlalt e un prilej cãtre activism (v6), oferã „ajutorare“(v16), „recunoaștere socialã“ (v23) și rodește în „prietenii“ durabile (v38), daraduce cu sine și „neîncredere“ (v3), atitudini „neîngãduitoare“ (v14), „murdãrieși urîțenie“, nu neapãrat fizicã (v18), și provoacã, nu de puține ori, „suferințã“(v38). Se poate, așadar, semnala prezența unui celãlalt diurn, senin și a unuia
celãlalt nocturn, generator de „suferințã“, cele douã categorii nesuprapunîn-
du-se. Granița care le desparte nu este, însã, una etnicã, ci mai degrabã unaregionalã și politicã, iar stadiile ulterioare ale lucrãrii vor încerca sã aprofundezemodul în care se articuleazã aceste identitãți plurale ale alteritãții. De altfel, cer-cetarea din ultima parte a acestui proiect va încerca sã ia în discuție, printr-unstudiu derulat pe un eșantion regional reprezentativ, dinamica contrariantã aacestor identitãți sociale.
Interpretarea [A5, f8]
Una dintre cele mai senine imagini retrospective se focalizeazã pe „acasã“,
ilustrat în figura nr. 8 din Anexa nr. 5 , care se impune ca un alt nucleu influent al
reprezentãrii sociale identitare, unde valoarea „frumusețe, curãțenie“ (v18) domi-nã profilul valoric cu autoritate, și se înfruntã cu o valoare negativã modelatã de fac-torul istoric: modestia condițiilor de viațã (v21). Devenind un reper de stabilitate,siguranțã și liniște, profilul lui „acasã“ este lin, aplatizat, cvasipozitiv.
Interpretarea [A5, f9]
Pentru „bãnãțean“, „cãlãtoria“, reprezentatã în figura nr. 9 din Anexa nr. 5,
nu a fost doar un prilej de „nesiguranțã“ (v25), ci în primul rînd o deschiderecãtre „un orizont mai larg“ (v5), o „apropiere de naturã și artã“ (v31), un prilejde „bunã dispoziție“ (v12) și de realizare a unor „prietenii“ (v38). Imaginearezultatã este, prin urmare, a unui actor social dispus și pregãtit sã traverseze ori-
zontul , pentru a prelua sintagma istoricului V . Leu (1998a). De altfel, tema cãlã-
toriei este una care populeazã în chip privilegiat imaginarul social bãnãțean, așa
cum reiese din studiile de istorie socialã și de istorie a mentalitãților realizate deV . Leu (1998b, 2000a).
Interpretarea [A5, f10]
„Destinul“ nu poate sã aparã în acest portret valoric, descris în figura nr. 10
din Anexa nr. 5 , decît contorsionat, sub forma unor „dinți de fierãstrãu“,
207

sugerînd încordarea trãsãturilor valorice pozitive și negative. Atrage atenția domi-
nanța ideii de „responsabilitate“ (v9) atunci cînd subiecții realizeazã evaluarea„sorții“, care nu este înțeleasã doar ca fatalitate nefericitã și atotputernicã, ci carealitate asumatã conștient, în care actorul poate dobîndi inițiativa, integrîndtrauma. T ot de „destin“ este legatã și inserarea într-o „familie armonioasã“(v36), dar la același prag de frecvențã întîlnim și valorile negative ale privãrii delibertate și, consecințele acestora, „nesiguranța“ (v25), dar și „suferința“ (v 37).Se contureazã încã o datã în tactica identitarã de recompunere biograficã anima-tã de un actor social angajat, activ, responsabil, care nu cedeazã în fața agresiuni-lor unei istorii potrivnice și care va izbuti sã învingã în plan simbolic „soarta“(Crossley, 2000a).
Interpretarea [A8, f11]
„Evenimentele traumatice“ provocate de o istorie personalã și colectivã
derulatã sub semnul nedreptãților sociale construiesc cel mai puternic negativportret valoric, centrat pe trei valori care depãșesc pi = 10: „însingurarea“ (v38),„sãrãcia“ (v21) și „chinurile“ (v34), adevãrate atribute identitare stigmatizantecare marcheazã traseul existențial al subiecților investigați. Singurele valori pozi-tive — doar 3 din 40 — ce apar în acest registru, cu o prezențã modestã, sunt„responsabilitatea“ (v9), „ajutorarea“ (v16) și „înțelepciunea“ (v22), așa cumreiese din figura nr. 11 a Anexei nr. 5.
Interpretarea [A8, f12]
„Locurile reper“, descrise grafic în figura nr. 12 din Anexa nr. 5 , sunt aso-
ciate în primul rînd „imaginii satului“, care se proiecteazã pozitiv, iar valori pre-cum „curãțenie, frumusețe“ (v18) și „cinste“ (v17) covîrșesc „condițiile modes-te“ (v21) și „suferința“ (v37). Astfel, acest criteriu referențial reprezintã, alãturide „acasã“, un alt domeniu senin al privirii-bilanț obținute.
Interpretarea [A8, f13]
Criteriul „muncã“, înfãțișat în figura nr. 13 din Anexa nr. 5 , este foarte mar-
cat de valoarea „angajare în activitate“ (v6, cel mai înalt pi = 25), dar și de „res-ponsabilitate“ (v9), „capacitate profesionalã“ (v8) și „autocontrol“ (v7), fãrã sãevite însã prețul unei munci realizate sub amenințarea privãrii de libertate, gene-ratoare de chinuri (v34). T otuși, „munca“ este cel mai des evocatã în eșantionulde interviuri ca sursã a eliberãrii de sub povara greutãților sau nedreptãților, for-mula cea mai des întîlnitã în relatãrile retrospective fiind „noi am fost gospodari“,„nu ne-am lãsat“ (Gina Sterian, I, p. 199) sau „trebuie lucrat (…) pînã cînd aibazã“ (Nikolaus Wiewe, A, 13/3, p. 8).
Interpretarea [A5, f14]
Unul dintre cele mai consistente criterii referențiale — prin numãrul evo-
cãrilor și al valorizãrilor — rãmîne „familia“, zugrãvit în figura nr. 14 din Anexa
nr. 5 , cu o tonalitate preponderent pozitivã. Este semnificativ faptul cã zona
dominatã de valori pozitive este cea a valorilor instrumentale (Vi = 1 — 20), iar
208

cea în care valorile negative sunt mai prezente este a valorilor finalitãți (Vi =
21–40). În prima zonã valorile dominante se grupeazã în jurul „ajutorãrii“ (v16)și „dragostei“ (v13), care sunt privite ca principalele resurse ce oferã subiectuluisprijin și afectivitate, iar în cea de-a doua zonã dominante sunt „suferința“ (v37)și „sãrãcia“ (v21), provocate de frustrãrile colective la care grupul familial a fostsupus. Mesajul transmis de liniile acestui portret par sã sugereze cã prin familie,cu ajutorul celui apropiat și drag, nefericirea poate fi înfruntatã, chiar cu prețulsuferinței. O astfel de concluzie vine sã întãreascã o constatare dintr-un studiude teren anterior, care descoperea familia ca pe o „sursã de stabilitate și perma-nențã“ (Gavreliuc, 1997, p. 27) într-un mediu perceput ca ostil, prin care comu-nitatea poate sã supraviețuiascã unor prefaceri sociale și politice brutale.
Interpretarea [A8, f15]
În ceea ce privește criteriul „categorii sociale“, zugrãvit în figura nr. 15 din
Anexa nr. 5 , cu o singurã excepție (v6), toate aprecierile valorice se plaseazã în
zona medianã, a valorilor de nivel III Ra (de relație active) și Av (de autorealiza-re vizate) — Vi = 16 — 25 —, devenind resurse privilegiate ale stabilirii relațieicu „celãlalt“. Sã menționãm cã o valoare apare în mod singular în acest domeniu— ne referim la „demnitate“ (v24).
Interpretarea [A5, f16]
„Sfera economicã“, prezentatã grafic în figura nr. 16 din Anexa nr. 5 , ne
aduce în fațã imaginea „angajãrii în muncã“ (v6) a actorului social, întemeiatã pe„capacitatea profesionalã“ potențialã (v8), „cinstea“ (v17) și „valoarea profesio-nalã“ efectivã (v30), doar „sãrãcia“ (v21) fiind invocatã negativ și fiind determi-natã de conjunctura socio-politicã.
Interpretarea [A5, f17-f19]
Urmeazã o serie de trei portrete puternic negative, care pot fi urmãrite în
figurile nr. 17, 18 și 19 din Anexa nr. 5 și care sunt asociate direct sau indirect uni-
versului politic. Cel dintîi — „autoritatea“ — reunește atributele „prostiei“ (v4)cu cele ale „îngustimii intelectuale, limitãrii“ (v5), dar și „rãceala afectivã sauura“ (v13), cu cea mai pregnantã valoare negativã — „sabotarea celuilalt“ (v16),toate aceste valori fiind din registrul celor instrumentale. Astfel, sugereazã unasemenea portret, „autoritatea“ este perceputã ca o instanțã impersonalã, cu uncomportament instrumental, cel mai adesea discriminatoriu la adresa subiectu-lui, în care nu meritã investitã încredere (Bãdescu, 2001). Valori precum „gene-rozitatea“ (v40) și „politețea“ (v19) apar ca ipostaze izolate ale unei tendințe glo-bale opuse. „Categoriile politice“ sunt devalorizate, mai ales datoritã înclinațieilor percepute de a acționa împotriva intereselor subiectului (v16), prin interme-diul „urii“ (v13), generînd „izolare socialã“ (v23). Pe aceastã cale se indicã uneleafinitãți de asociere valoricã cu un registru al lumii sociale — cel politic — re-
simțit în discursurile memoriale ca fiind principalul responsabil pentru traumaindividualã și colectivã, așa cum apare în numeroase relatãri retrospective, în care
209

formula recurentã este: „ne-au luat tot ce aveam, fãrã sã avem o vinã“, ca în rela-
tarea lui Petru Maghiaru (A, 9/2, p. 21). „Discriminãrile politice“ sunt însoțite,practic, de același set de valori negative — în primul rînd „sabotarea celuilalt“(v16) — și constituie singurul criteriu referențial în care aprecierile valorice suntexclusiv negative.
Interpretarea [A5, f20-f23]
Spre deosebire de domeniile anterioare, un alt grup tematic care produce
asocieri afine, urmãrit grafic în figurile nr. 20, 21, 22, 23 din Anexa nr. 5 , este
reprezentat de registrul supraordonat „Culturã“, puternic conotat pozitiv, încadrul cãruia „sãrbãtoarea“ genereazã „bunã dispoziție“ (v12), afirmatã într-unclimat de „frumusețe și curãțenie“ (v18). „Religia“ produce, însã, și cîteva reo-rientãri valorice mai critice, prin identificarea unei anumite doze de „neîncrede-re“ (v3), dar valorizeazã intens „raportarea creștinã“ (v15) și „salvarea sufletului“(v35). Un portret puternic pozitiv ca tonalitate este „viața cotidianã“, în care valo-rile cele mai prezente sunt din intervalul Vi= 5 — 20 și Vi = 30 — 40. În cadrulprimului interval se impune „buna dispoziție“ (v12), iar în cadrul ultimului, alcã-tuit din valorile de satisfacție afectivã, cea mai însemnatã prezențã este asociatãrecunoașterii „plãcerii“ (v34), ca însoțitoare a sãrbãtorii. În cadrul „educației“,ponderea cea mai consistentã o au valorile faber , în primul rînd „angajarea în
activitate“ (v6) și „capacitatea profesionalã“ (v8), înțelese ca garanții ale reușiteiîn destinul individual, dupã cum „cinstea“ (v17) este o altã valoare puternic apre-ciatã în perspectiva unei confruntãri cu destinul, capabilã sã controleze „nesigu-ranța“ (v25). Vom încerca sã urmãrim, în cadrul reprezentãrii sociale identitare,ponderea acestui criteriu global pozitiv, „cultura“, care va deveni un reper sim-bolic important al subiectului, capabil sã reconstituie pozitiv identitatea sa socia-lã.
Prin toate aceste evaluãri anterioare am descris, de fapt, mecanismul articulat
de fenomenul contextualizãrii asupra reprezentãrii sociale identitare. Reprezen-tarea unei realitãți — în cazul nostru, modul în care se articuleazã narativ liniasinuoasã a vieții și identitatea subiecților — se modeleazã specific în raport cucontextul istoric, social, cultural și politic în care se naște. Acestei contextualizãriexterne inevitabile i se adaugã, însã, și o contextualizare discursivã (Iacob, 1999,
pp. 214–216). Întrucît orice reprezentare este structuratã pe mai multe nivele șieste alcãtuitã din mai multe categorii, fenomenul contextualizãrii discursivepoate descrie cum se modificã imaginea inițialã într-un spectru foarte divers șinuanțat, citit doar prin grila unor nivele de generalitate diferite ale reprezentãrii,ori a unor categorii specifice, adicã exact ceea ce am realizat prin interpretãrileanterioare. Schimbarea nivelului de generalitate a reprezentãrii este evidențiatãîn profilul axiologic general din figura nr. 1 a Anexei nr. 5 , comparat cu profilul
axiologic de bazã din figurile 4–23 din Anexa nr. 5 , dupã cum schimbarea „fețe-
lor imaginii“ prin intermediul schimbãrii categoriilor poate fi urmãritã compara-
210

tiv în multitudinea portretelor valorice asociate criteriilor referențiale, ce se regã-
sesc în figurile 4–23 din Anexa nr. 5 . Însãși faptul cã fiecare dintre aceste grafice
oferã portrete valorice de o mare policromie semanticã și genereazã „chipuri“ atîtde diferite ale aceleiași reprezentãri globale („imaginarul identitar bãnãțean“),ne îndreptãțește sã afirmãm cã ipoteza nr. 2 (I
2) este consistent confirmatã .
Interpretarea [A8, f24]
Analiza figurii nr. 24 din Anexa nr. 5 ne dezvãluie distribuția pregnanței
valorilor de nivel III din grila lui M. Rokeach, constatîndu-se un contrast drama-tic — prin proporțiile sale — între valorile de autorealizare efective (cele dobîn-dite, care nu pot decît sã creeze un bilanț frustrant) și cele vizate, care reprezin-tã ținta idealã, alimentate de un univers aspirațional foarte bogat al subiecților.Prezența pe „podium“ a valorilor faber efective atrage atenția asupra perseveren-
ței și tãriei celor implicați în lupta cu propriul lor destin, sugerînd cã „a trebuitsã muncim“ (Viorica Henț, I, p. 99), „numai prin muncã au putut merge înain-te“, lucrînd, la nevoie, „de noaptea pînã noaptea“, așa cum afirma AuricaBoceanu (T , p. 44). T rebuie subliniat cã se pot remarca diferențe considerabileîntre aceastã ierarhie valoricã produsã de subiecții bãnãțeni și cea rezultatã înurma studiilor Luminiței Iacob (1995, p. 47; 1999, p. 98), în care ordinea, în pri-vința popularitãții sau pregnanței categoriilor valorice de nivel III (prezentate
descrescãtor), era: Fo-Se-Av-Rd-Ra-Sd-Fe-Ae, spre deosebire de studiul nostruunde ierarhia este: Av-Ra-Fe-Rd-Sd-Se-Fo-Ae. Desigur, specificul diferit alconținutului analizei este responsabil pentru aceastã grupare axiologicã, cãciîntr-un caz s-au urmãrit auto-imaginile „românitãții“ construite de actorii deprim-plan ai dezbaterii intelectuale românești pe tema specificului național, iarîn celãlalt caz imaginea identitarã a unei pãrți din „românitate“ (Banatul) elabo-ratã de oameni de plan secund, care au trãit și o serie de experiențe traumatice.Ambele tipuri de imagini identitare sunt, credem, fațete reunite ale unei imaginiglobale, care, privitã din astfel de perspective plurale, se limpezește, putînd ficunoscutã mai bine.
Interpretarea [A5, f25–26]
Pregnanța valorilor de nivel II, descrisã în figura nr. 25 din Anexa nr. 5 , subli-
niazã echilibrul structural axiologic în povestirile vieții, toate categoriile de acestnivel fiind menționate cu o frecvențã comparabilã (diferența dintre cea mai pre-zentã categorie — valorile de relație — și cea mai puțin evocatã — valorile de auto-realizare — fiind mai micã de 100), exprimînd astfel nevoia de coerențã retrospec-tivã în toate dimensiunile povestirii, doveditã și de cercetãrile lui W .B. Swann(1987, pp. 1042–1049). De asemenea, existã diferențe importante între ierarhiilevalorice de nivel II obținute în studiile L. Iacob (1995, pp. 47–48;1999, p. 100), încare ordinea era S-R-A-F , și cea de fațã, în care ordinea este R-F-S-A.
Cît privește analiza pregnanței valorilor de nivel I, redatã în figura nr. 26 din
Anexa nr. 5 , se poate observa dominanța consistentã a valorilor instrumentale în
211

dauna celor finalitãți, tendințã semnalatã și în studiile anterioare (Iacob, 1995,
p. 47; 1999, p. 98).
Interpretarea [A5, f27–29]
Analiza structuralã a tonalitãții categoriilor valorice, care poate fi urmãritã
în figurile 27, 28 și 29 dinAnexa nr. 5 , pune în evidențã diferențieri semnificati-
ve în cadrul dimensiunii axiologice a imaginii identitare.
Altfel spus, atunci cînd realizãm transferul de la nivel individual înspre cel
grupal — în fond conținutul tabelului nr. 1 din Anexa nr. 7 constituie un portret
de grup — se genereazã o importantã mutație a modelului valoric și atitudinal.
Semnalatã în abordãrile din domeniul psihologiei interculturale (Munroe,Munroe, 1986; Shweder, Sullivan, 1993; Berry et al. , 1997; Segall et al ., 1999),
reconfigurarea identitarã realizatã prin acest transfer se produce în mai multeregistre. În primul rînd, sunt angajate diverse tipare atitudinale și comportamen-
tale, în care atitudinile sociale și comportamentele comunitare declarate dezira-
bile sunt cele ce se integreazã imperativelor „rînduielii“, ale lui „ceea ce se cuvi-ne“, recuzînd ceea ce este resimțit ca degradant pentru comunitate. În pofidapresiunilor istoriei, care încuraja obediența și deresponsabilizarea, relatãrilememoriale reîntãresc legea moralã nescrisã a locului: „ oamenii care cred cã mai
existã un bine, mai existã un viitor, vor binele, se grupeazã, se adunã.“ (Edith
Cobilanschi, C, p. 330).
De asemenea, devin relevante printr-o lecturã psihosocialã de acest gen
anumite patternuri existențiale , producîndu-se o reelaborare a verbelor ontologi-
ce fundamentale: registrul lui „a avea“ , grav afectat de o istorie nedreaptã, este
progresiv substituit de registrul lui „a fi“. Pentru cei mai mulți, înfrîngerea gene-
ratã de discriminare era privitã într-un orizont proiectiv prin care putea fi pre-schimbatã într-o izbîndã în alt plan, așa cum reiese din relatarea Ginei Sterian (I,p. 200): chiar dacã „trebuia (…) sã muncesc fãrã limite, (..) aș vrea sã pot sãtrãiesc prin copiii mei, sã-mi realizez copiii cum aș fi vrut eu sã fiu“.
Astfel, meritã realizatã comparația între valorile finalitãți, care odatã dobîn-
dite introduc actorul social în tiparul lui „a avea“, și valorile instrumentale, dintiparul lui „a fi“. Se observã cum prezentul continuu al muncii și al asumãrii des-tinului — reprezentat de teritoriul lui „a fi“ — este mai cuprinzãtor decît terito-riul care îl insereazã pe subiect în registrul lui „a avea“, subliniind o importantãreconstrucție de paradigmã existențialã pentru cei confruntați cu o istorie neașe-zatã, amenințãtoare. Deseori în discursul retrospectiv memoria devine un suportpentru reabilitarea de tip identitar, iar recuperarea se petrece mai mult simbolicși, în orice caz, într-o altã dimensiune. Dacã „noi am pierdut totul“ — bunuri,case, pãmînturi, agoniseala de o viațã — afirmau, ca într-o refren despovãrãtormai mulți subiecți, „copiii noștri s-au realizat“, devenind peste ani medici, ingi-neri, profesori, așa cum este înfãțișat exemplarul destin al aceleiași EdithCobilanschi (C, pp. 309–330), la care metabolismul fluxului narativ se hrãnește
212

din îndemnul: „Doamne, ține-ne pe toți împreunã!“, cu care înfruntã toate pri-
vațiunile vieții, dar prin care izbîndește mereu, alãturi de familia sa, sã fie ferici-
tãîn pofida tuturor discriminãrilor. Revelatoare este și relatarea Ginei Sterian
care, în descrierea nedreptãților îndurate referindu-se la cei ce „au luat cujapca“, aratã cum cei care s-au mutat în casele sãtenilor deportați, „degeaba auluat nemuncit de la altul, cã vîntul tot le-a dus înapoi“, iar cei întorși în sat dupãatîția ani de privațiuni s-au împlinit în alt plan prin copiii lor, obținînd o victoriesimbolicã în dauna celor care i-au nedreptãțit și în fața „destinului“. Prin urma-re, „toți copiii bãrãgãniștilor, cum ne-au spus ei, fiecare dintre copiii bãrã-gãniștilor s-au realizat. Cã a fost voie, cã n-a fost voie, ne-am dus în altã parte, cucopiii, cu nepoții, sã ni se piardã urma și fiecare a fãcut un liceu, o facultate și ei,sãracii satului, care au rãmas, tot așa au rãmas“ (Gina Sterian, I, pp. 198–199).Așadar, deposedarea în registrul lui „a avea“ este contrabalansatã de o împlinireîn registrul lui „a fi“, sugerînd o schimbare a cadrului de orientare a nucleuluiidentitar, care acum este prețuit printr-o altã deschidere valoricã și atitudinalã.Mai mult, registrul lui „a supraviețui“ , impus individului de determinãrile
social-politice discriminatoare este convertit în registrul lui „a deveni“ , asociat
de cãtre comunitate activãrii valorilor instrumentale. Analiza tonalitãții valorilorde nivel I, prezentatã în figura nr. 29 din Anexa nr. 8 , ne înfãțișeazã o copleșitoare
predominanțã a valorilor instrumentale, accentuînd constatarea anterioarã con-form cãreia presiunile istoriei nu determinã doar o replicã debilã, inerțialã asubiecților sãi, ci una angajantã, responsabilã, care ipostaziazã mai degrabã lupta
cu istoria și destinul decît acceptarea lor pasivã și inertã. Se reconfirmã, și pe
aceastã cale, vocația comunitãților de a mobiliza adevãrate strategii identitare în
confruntarea cu un context social neprielnic (Camilleri et al ., 1990; Camilleri,
Vinsonneau, 1996), tocmai pentru a conferi coerențã propriului traseu existențialși a stãpîni determinãrile contextuale.
Un alt registru important al reconfigurãrii identitare îl constituie compo-
ziția universului axiologic dominant, care mutã semnificativ accentul dinspre
valorile asistențiale , proprii unui subiect trãit de istorie , înspre valorile participa-
tive, ale subiectului care își trãiește istoria. T ensiunea dintre cele douã registre
este ilustratã de disputa polarã dintre valorile de nivel II ale satisfacției afective șivalorile de acțiune, prezentatã în figura nr. 28 din Anexa nr. 5 , în care cele din
urmã obțin o îzbîndã simbolicã remarcabilã.
Perspectiva teoreticã capabilã sã explice acest metabolism identitar este
conturatã în cadrul unui nou curent constituit în anii din urmã în cîmpul psiho-logiei sociale: psihologia narativã (narrative psychology ), ce depãșește viziunea
constructivismului social și oferã cãile necesare examinãrii structurãrii culturalea experienței individuale și grupale (Bettelheim, 1976; T aylor, 1989; Bruner,1990, 1991; Gergen, 1991, Edwards, Potter, 1992; Widdershoven, 1993; Crossley,2000a, 2000b). Aceastã perspectivã disciplinarã s-a îngemãnat ca o alternativã la
213

abordãrile cantitative dominante, care, prin strãdaniile lor obsesive de a categori-
za experiențe umane atît de complexe prin cuantificare și proceduri statistice, aupierdut dramatic în încercarea lor de a încorpora dimensiunea hermeneuticã aexperienței personale sau grupale, ratînd astfel întîlnirea cu natura vie, autenticãa interacțiunii cu „celãlalt“. Psihologia narativã oferã cercetãtorului instrumente-le de cunoaștere necesare prin care poate urmãri cum sinele este modelat înforme culturale, precum cele ale limbii și ale atribuirii de înțeles, asigurîndmenținerea unui sens intern, coerent și personal experienței proprii subiectului(Crossley, 2000b, p. 533).
Întemeiate pe concluziile unor investigații recente cu uneltele psihologiei
sociale și antropologiei culturale asupra experiențelor traumatice, aceste studiievidențiazã cum ruptura și fragmentarea identitarã imediatã inevitabilã, maidegrabã decît sã dezorganizeze deplin identitatea personalã și colectivã a actori-lor sociali, contribuie la dobîndirea unui sens nou, superior și detașat al unitãțiiși coerenței de sine, prin activarea unei configurații narative. Mai mult, cînd isto-ria covîrșește memoria, așadar atunci cînd trauma copleșește re-amintirea,narațiunea identitarã devine o armã împotriva sorții, folositã pentru reconstrui-rea „bunã“ și echilibratã a sensului vieții și a rolului rezervat actorului individualsau colectiv în rețeaua evenimentelor, prin intermediul unui sine narativ
(Gergen, Gergen, 1988). De altfel, noi dezvoltãm înțelesul lui ceea ce suntem prin
înțelesul atribuit raportãrii noastre la noțiunea de „bine“. Legãtura dintre noțiu-nea de „bine“, înțelegerea de sine, tipurile de povestiri prin care acordãm senspropriei vieți și concepțiile societãții despre „împlinirea personalã“ se dezvoltãlaolaltã în „pachete desfãcute“ („ loose packeges“ ), pe care fiecare comunitate le
accesibilizeazã printr-o logicã implicitã (T aylor, 1989, p. 105). Astfel, subiecțiicare animã narațiunile retrospective aduc în prim-plan propria ordine normativãsãnãtoasã, „binele“ nepervertit dobîndit în familie, regãsit îndeosebi în valorile„muncii“ și „ajutorãrii celuilalt“, prin angajarea unei identitãți narative
eliberatoare (Ricoeur, 2001, pp. 291–302). Iatã cum, chiar confruntat cu amenin-țãrile unui climat istoric degenerat, ce a provocat rupturi sociale abrupte și radi-cale, subiectul individual sau colectiv descoperã necontenit resurse pentru a-șiconstrui o identitate socialã împlinitã. ăi în cercetarea noastrã, criteriul referen-țial al „sinelui“ apare cu o proiecție puternic pozitivã, confirmînd teoriile identi-tãții sociale, care argumenteazã rolul hotãrîtor al respectului de sine în echilibrulinterpersonal și cãutarea unei identitãți sociale onorante în cadrul grupului deapartenențã (T ajfel, 1974; T ajfel, T urner, 1979, 1986). O astfel de strategie se rea-lizeazã prin strategii narative diverse, îndeosebi prin diferențiere de out-group,
„celãlalt“ oscilînd între alteritatea radicalã („e altã lume“) și similaritatea totalã(„sunt ca și noi“), dar în toate subiectul consolidîndu-și un ansamblu de valorimoștenite care se supun mai degrabã duratei lungi istorice (Braudel, 1969/1996)și care dau viațã unui ethos al învãțãrii, deschiderii, dar și al muncii și dîrzeniei
214

(Leu, 1993, 1996a, 2000b, Leu, Albert, 1995) ce supraviețuiește tuturor cutremu-
relor clipei.
Aceste tendințã de reorganizare a imaginarului identitar în funcție de nive-
lul de analizã valoricã poate fi pus în evidențã și de prelucrãrile statistice. Deexemplu, dacã recurgem la o analizã de varianțã a ierarhiei categoriilor valoricede nivel III și II, se observã existența unei diferențe semnificative pe ansambluîntre categoriile valorice. Astfel, la nivelul II: F(7, 33)=5,81; p<0,001; iar la nive-lul III: F(3, 37)=6,11, p<0,001. T otodatã, și la nivelul I se înregistreazã o diferen-țã semnificativã între valorile instrumentale și valorile finalitãți: t(39)=8,93;p<0,001.
Așadar, pornind de la discutarea ipotezei I
3, se observã cã pe mãsura schim-
bãrii nivelului de analizã a categoriilor valorice, avansînd cãtre nivele din ce în cemai înglobante, se petrece și o reconfigurare semnificativã a registrului axiologic,prin schimbarea cu fiecare nivel a tipului de valori dominante, mutație care con-tribuie la o reașezare identitarã pozitivã . În consecințã, întrucît o datã cu aceastã
avansare în profunzime se produce și o reconstruire a imaginii identitare într-unalt orizont simbolic, însoțitã de izbînda lui „a deveni“ în dauna lui „a supraviețui“și a lui „a fi“ în dauna lui „a avea“, putem decide cã ipoteza I
3este confirmatã .
4.4.2. Dialogul cu „celãlalt“
În paginile urmãtoare vom face o analizã focalizatã asupra articulãrii
discursive în povestirile vieții a diferitelor chipuri ale „celuilalt“, cãci, așa cum amsubliniat în mai multe rînduri, o altã țintã a studiului nostru o constituie nu doardezvãluirea imaginilor despre sine elaborate de „bãnãțeni“, ci și a imaginilor alte-
ritãții . Fețele alteritãții sunt, desigur, plurale, dar noi ne vom concentra în studiul
nostru asupra acelor tipuri de alteritãți care sunt problematice, și nu asupra celorcare au o încãrcãturã limpede negativã, precum cele asociate universului politic,așa cum reiese din figura nr. 18 din Anexa nr. 8 . Mai exact, ne vom centra atenția
asupra criteriului referențial „celãlalt“, a cãrui tonalitate este puternic polariza-tã, așa cum apare în figura nr. 2 din Anexa nr. 5. Din acest motiv am realizat o
destructurare a criteriului în douã categorii distincte: „celãlalt etnic“ și „celãlaltregional“, care la rîndul lor se vor subdiviza în subcategorii de genul „neamț“,„maghiar“, evreu“ sau „moldovean“, „oltean“, „muntean“. La capãtul unui ase-menea demers vom încerca sã observãm, prin intermediul unei statistici descrip-tive, dacã existã diferențieri între cele douã categorii (regionale, etnice) ale alte-ritãții, vom inventaria portretele acestora așa cum sunt ele schițate în cadruleșantionului de interviuri de istorie oralã și vom verifica, într-un stadiu ulterioral proiectului nostru, prin prelucrãri statistice mai elaborate, validitatea portre-tisticã a acestor caracterizãri, printr-o anchetã de teren derulatã pe un eșantionregional reprezentativ. Premisa unei astfel de abordãri pleacã de la ideea cã defi-
nirea de sine presupune negocierea propriei identitãți cu alteritatea (Lipiansky,
215

1991) , iar o autenticã înțelegere de sine nu este posibilã fãrã dezvãluirea oglindi-
rilor identitare reciproce.
Discriminînd între „celãlalt etnic“ și „celãlalt regional“, am urmãrit modul
de articulare a autoimaginilor, respectiv a heteroimaginilor în cadrul eșantionu-lui selectat. Am reținut doar menționãrile explicite ale unor raporturi identitare
ne-mediate cu subiecții aparținînd altor etnii sau altor regiuni. S-au urmãrit, de
asemenea, elaborãrile auto-referențiale , la capãtul cãrora s-au realizat imaginile
bilanț. Rezultatele obținute au fost sintetizate în tabelele nr. 5, 6 și 7. Subliniem
cã extensia redusã a eșantionãrii, precum și tipul de analizã deconstructivã utili-zat îngãduie surprinderea doar a unor dominante portretistice , cu rol mai degra-
bã euristic, sugerînd anumite trãsãturi identitare care s-au impus în imagineaalteritãții.
Neîndoielnic, Banatul, unitatea de analizã de referințã a cercetãrii noastre,
se dovedește a fi un spațiu al interferențelor și interculturalitãții. Anticipate delucrãrile unei adevãrate școli de istorie bãnãțeanã din secolul al XIX-lea, care îiare ca exponenți principali pe P . Iorgovici, C. Diaconovici Loga, D. Bojincã sauE. Murgu, multe din studiile prezentului îi atestã deschiderea atitudinalã interet-nicã și interconfesionalã, plurilingvismul și pluralismul cultural (Leu, 1993,1996a; Leu, Albert, 1995; Neumann, 1997). În regiune, conform recensãmîntuluidin 2002 și Anuarului statistic din 1998, la 1,35 milioane de locuitori, peste250000 sunt reprezentați de alte etnii care conviețuiesc alãturi de cea românã,formatã din 1,1 milioane (fațã de 593000 în întreg Banatul la 1910). Cîteva dintreacestea au avut un rol semnificativ în istoria regiunii, îndeosebi cea germanã(șvabii), de aproximativ 38000 (aflatã în scãdere dramaticã fațã de 1910, cîndnumãrul lor se apropia de 380000), cea maghiarã de 125000 (222000 în 1910) șisîrbã de 23000 (fațã de 285000 în întreg Banatul istoric la 1910, marea majorita-te, aproximativ 200000 fiind însã situați în jumãtatea sudicã a comitatuluiT orontal, astãzi în Iugoslavia)
1.
În pofida unei primiri rezervate în anii de început, treptat, o datã cu sfîrșitul
secolului al XVIII-lea, „neamțul“ devine „al nostru“ (Leu, 1996b, p. 242), consti-tuind un reper identitar apreciativ pentru toți ceilalți locuitori ai regiunii(Dumistrãcel, 1996; Leu, 1996b, 2000b; Chelcea, Lãțea, 2000, pp. 75–86), jucîndrolul unui pedagog social, promotor al unui model economic viabil, întemeiat pemuncã și consecvențã pãstrat pînã astãzi. T oate celelalte etnii ale locului au con-viețuit pînã la sfîrșitul celui de-al doilea rãzboi mondial într-un spațiu al înțele-gerii și comunicãrii reciproce, în care asocierile identitare erau mult mai preg-nante decît divizãrile. Dupã 1947 îndeosebi, în urma mutațiilor demograficeimpuse provinciei de noua putere politicã — prin deportãri și transmutãri în
2161Informațiile statistice corespunzãtoare recensãmîntului din 1910 au fost preluate din colec-
ția de documente 1918. Desãvãrșirea unitãții național statale a poporului român. Recunoașterea ei
internaționalã, volumul 5, Editura ătiințificã și Enciclopedicã, București, 1986, pp. 532–540.

masã —, echilibrul identitar al Banatului a fost considerabil afectat (Vighi,
Marineasa, 1994; Vultur, 1997, 2000a, 2000b; Chelcea, Lãțea, 2000). Cei calificațide localnici drept „coloniști“ — veniți din zone învecinate precum centrul saunordul Ardealului — sau „vinituri“ — mai ales „moldovenii“ și „oltenii“ — vorlua locul multor germani deportați sau emigrați, generînd un fenomen cu conse-cințe importante într-o economie a schimbului simbolic între diferitele identitãțiregionale sau etnice ale provinciei. Mai ales în ultimii ani ai regimului Ceaușescu,cînd emigrarea șvabilor devenise o politicã încurajatã fãțiș de cãtre stat, sau înanii tranziției, cînd liberalizarea politicã a generat un adevãrat exod al germani-lor, harta identitarã a Banatului s-a modificat abrupt, dincolo de pragul criticacceptabil al unei mobilitãți sociale naturale. Procesul a fost însoțit de unelefenomene perverse, care, dincolo de prezervarea unui ethos regional pe bazavechiului model axiologic, a produs noi hibrizi valorici și a provocat fenomene dedescalificare identitarã a „intrușilor“, substituind, ca în metabolismul oricãruistereotip, informația individualizantã dobînditã prin contact nemijlocit cu „celã-lalt“ pe baza unei istorii a relației împãrtãșitã cu informația categorialã confecțio-natã mediat prin intermediul stereotipului regional (Fiske, T aylor, 1991; Judd,Ryan, Parke, 1991; Drozda-Senkowska, 1999/2000, p. 135). S-a ajuns la situațianeobișnuitã ca subiecți de etnie românã ce se considerau „ai locului“ sã fie foar-te critici la adresa „viniturilor“ — subiecți de etnie românã cu care se aflau înraporturi potențiale —, dar și la adresa identitãților regionale de origine ale „noi-lor veniți“, activînd mecanismul percepției stimulilor complecși (Doise, 1973;T ajfel, 1982; Sedikides, Scholper, Insko, 1998). Acesta explicã de ce în configura-rea in-grupului, subiectul se definește cãutînd atributele care îl apropie de cei
„asemenea lui“ din grupul de apartenențã și pe cele care îl separã de cei dinout-grup. Întrucît pentru bãnãțean in-grupul era format inevitabil din reprezen-
tanții unui spectru etnic divers, datoritã eterogenitãții etnice și pluralismului cul-tural conturate istoric de timpuriu, tiparul psihosocial al diferențierii interregio-nale își poate afla o parte din explicații. Prin urmare, putem aprecia într-un regis-tru ipotetic cã dacã imaginea „neamțului“ sau „sîrbului“ pentru bãnãțean estemai pozitivã decît cea a „olteanului“ sau „moldoveanului“, faptul se datoreazã înbunã mãsurã acestei forțãri a dinamicii demografice și a mobilitãții sociale natu-rale de cãtre factorul politic.
4.3.3. „Celãlalt etnic“
Constatarea privitoare la diferența reprezentaționalã evocatã mai sus poate
fi sugeratã de analiza comparativã a imaginii „celuilalt etnic“ și a „celuilalt regio-nal“ rezultatã în urma analizei deconstructive efectuate prin parcurgerea eșantio-nului de „povestiri ale vieții“. Sã începem, așadar, analiza noastrã cu categoria„celuilalt etnic“, așa cum apare el din perspectiva celor intervievați. Acesta poatefi identificat într-un registru generic , colectiv, cu „maghiarii“, „nemții“, „țiganii“
217

sau într-unul particular , atunci când povestitorul se referã la un anumit subiect
cu care a intrat în contact nemijlocit, ce aparține categoriei etnice generale.
T abelele nr. 5 și nr. 6 sintetizeazã tonalitatea valoricã a tuturor evocãrilor
participanților la anchetã în legãturã cu celelalte etnii cu care au construit o isto-rie a relației, dar reține și proiecția auto-referențialã. Pe coloanele coresponden-te semnului „+“ din tabelul nr. 5 au fost reținute valorile (v
i) cu orientare pozi-
tivã, iar pe coloanele cu „–“ cele cu orientare negativã din grila axiologicã a luiM. Rokeach. De exemplu, numãrul „40“ ce apare pe prima coloanã sintetizeazãaprecierea unei persoane aparținând etniei române despre propria sa etnie, iarvaloarea notatã cu „40“, în sens pozitiv, ilustreazã prezența „umanismului și agenerozitãții“ (v40).
218Tabelul nr. 5 Auto- și heteroimaginea etnicã – trãsãturi valorice
Români

Germani
Maghiari
Sârbi

Bulgari

Ruși
Turci
Francezi
Țigani
Evrei Etnia
menționatã

Etnia
intervievatului
+ – + – + – + – + – + – + – + – + – + –
Român 40 40
23 10
6 6 6 8 8 16 21 9
40 10 38
16 146 10 16
38 4 16
40 4
17 10
21 31
37 12 17
18 17 23 18 20 4 7
16 17
German 273
1 1910 181
5
4010 1018 21
23 16 7
30 6 8 6
17
1018 15 17
16 23 14 131
10 10
40 38 16 10
14
40 13
16 21 38 17
1 21 23 16
16 6
6 12 6
23 23 17 16 16
6 17
Maghiar 10 10
10 16 6 10
Bulgar 104
0 19
34 102
3 39
10 10 19 10
10 10
40 2310 1 34 13 10

Evreu 10 16 10 16 10 22 37
37 23 34
Sîrb 38
16 21 25 37 6 3
25 16 6 16
16 17

O primã constatare care se poate face în legãturã cu raportarea valoricã la
„celãlalt etnic“ este tonalitatea lor predominant pozitivã (89 de mențiuni poziti-ve și 57 negative). Cea mai frecvent menționatã este valoarea v10 — „putere decomunicare“, tradusã în text prin expresia „bunã înțelegere“. De cele mai multeori povestitorul recurge la aceastã apreciere referindu-se la mai multe etnii con-locuitoare. Cîteva ilustrãri sunt convingãtoare: „Bine mã înțeleg cu românii, cuungurii și cu toate neamurile“ (T erezia Buda, germanã, T , p.19); „deci așa, etnic,n-avem neînțelegeri. Avem și unguri, avem și germani, avem și români, cei maimulți sunt români, și aici nu e nici o problemã, cã aici de mulți ani trãim așa, cualte naționalitãți. ăi Banatul știți cum este, s-au obișnuit nu numai bulgarii, ci șiceilalți.“ (Ioan Vasilcin, bulgar, T , p.153).
De altfel, se subliniazã, „problema aceasta a diferenței de origine și de con-
fesiune n-a fost niciodatã, ca sã spunem așa, un impediment“ (Nicolae Nacov,bulgar, T , p.145), pentru cã „aici, în Banat, nu era diferențã: român, ungur, ger-man, sârb, cu toții ne-am înțeles foarte bine.“ (Berta Kurunczy, maghiarã, A,23/17, p. 45); de aceea „acolo așa era atuncea, toți eram la fel, indiferent ce copil
219Tabelul nr. 6 Auto- și heteroimaginea etnicã prin intermediul referințelor valorice pozitive sau
negative
Români
Germani
Maghiari
Sârbi
Bulgari
Ruși
Turci
Francezi
Țigani
Evrei Etnia evo-
catã în
interviu

Etnia
intervie-
vatului + – + – + – + – + – + – + – + – + – + –
Român
(17) 1 2 7 3 5 0 2 0 1 0 1 2 0 0 2 0 3 7 2 1
German
(8) 10 3 9 7 7 2 1 0 0 0 1 6 0 0 0 0 3 4 2 1
Maghiar
(2) 1 0 2 1 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Bulgar
(5) 2 2 2 0 3 1 2 0 5 1 0 0 0 1 0 0 1 0
0 0
Evreu
(2) 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 4
Sîrb
(1) 2 1 1 1 1 0 4 0 0 0 0 3 0 0 0 0 0 0 0 0
Total
etnie
17 9 22 13 18 3 10 1 6 1 2 11 0 1 2 0 7 12 5 6
Total
general
(35) 89
/
57

era, de intelectual, sau de muncitor, sau ungur sau român, orice, oricine era,
eram toți împreunã și toți ne întelegeam bine.“ (Maria Gherman, româncã,T , p.70)
O privire mai rezervatã asupra „celuilalt“ se înregistreazã atunci cînd
intrãm în sfera unor relații interpersonale în care granițele identitare sunt trasa-te ferm de cãtre o tradiție mai puțin permisivã, precum în relațiile matrimoniale:„Eu dupã român nu mã duc“ (T erezia Buda, germanã, T , p. 7), sau în cadrulunor manifestãri sociale cum ar fi jocul sau dansul: „Nu se aveau așa, știți… cã teluau la batjocurã atunci bãieții și te alungau…“ (Maria Palatin, bulgarã, T , p. 170).
Un punct de interes aparte îl dețin și valorizãrile pe care povestitorii le atri-
buie propriei etnii ( autoetnoimaginile ), portretul cel mai complex fiind în aceas-
tã privințã cel al etniei germane. Așadar, cum se vãd germanii pe ei înșiși?Raportul dintre valorile pozitive și cele negative este 9/7. Printre trãsãturile pozi-tive pe care și le autoatribuie se numãrã „angajarea în activitate, hãrnicia“:„Nemți-s un popor tare harnic. Nu furã, lucreazã. ăi ei au o economie întotdeau-na. Atâta pot sã vã spun, cã nemții-s cu totul altfel. Judecã altfel.“ (T erezia Buda,germanã, T , p. 16), dar și „autocontrolul“, „curãțenia“, „cinstea“, conturînd unprofil angajant al stereotipului etnic pozitiv. Apar, însã, și trãsãturi negative, darcu o pondere mult mai modestã, precum „izolarea socialã“, „sabotarea celuilalt“ori „neîngãduința“: „Neamțu-i sacadat: sã faci, sã lucri, sã faci, fii tu bolnav, fii tuorișicum, tu sã lucri…“ (T erezia Buda, germanã, T , p. 8).
Rolul de pedagog social este cel mai adesea în Banat atribuit „neamțului“:
„de la nemți învãțau multe“ (Ioan Vasilcin, bulgar, T , p. 151). De altfel, asociereacu stilul de viațã al „neamțului“ devine o garanție a stãpînirii contextului, fie el șidiscriminatoriu, așa cum reiese din relatãrile românilor bãnãțeni deportați înBãrãgan. Evocîndu-i pe „șvabii din Timiș, oameni foarte gospodari“, care i-auînsoțit în anii deportãrii, și urmîndu-i, românii înșiși reușesc nu doar sã supra-viețuiascã cu demnitate, dar și sã transforme „fața locului“, organizînd „nișteplantații model“, în așa fel încît localnicii „s-au convins cã prezența noastrã acoloa schimbat și(subl.ns.) colțul acela de țarã“ (Aurel Munteanu, român, I, p. 84).
Mesajul implicit indus este cã o asemenea contaminare culturalã a condus laînnoiri benefice pretutindeni unde ea s-a produs și a contribuit la o îmbogãțireidentitarã reciprocã, ce oferã o nouã calitate ontologicã: „Zona asta (a vestuluițãrii, n.ns.) a avut mare influențã, a avut extrem de mulți nemți și sigur cã bãnãțe-nii de aia au fost frunte, cã au copiat tot ce a fost frumos și bun și de asta au pro-sperat. S-au dezvoltat ca oameni (subl.ns.) și de asta a fost Banatul fruntea“
(Gina Sterian, româncã, I, p. 200).
Aprecierile axiologice pe care celelalte etnii le rezervã etniei germane ( hete-
roetnoimaginile ) sunt, așadar, predominant pozitive (13), valorile cele mai frec-
vente atribuite „germanilor“ fiind valorile muncii: „angajarea în activitate, hãrni-cia“, dar și „puterea de comunicare“. Cele negative, în numãr de 6, sunt „anar-
220

hismul“, „egoismul“ — venite din partea etnicilor români — și „sabotarea celui-
lalt“. T oate aceste trãsãturi reunite construiesc o imagine etnicã coloratã pozitiv,cu cea mai consistentã pregnanțã (22 de valori pozitive și 13 negative), „neamțul“reprezentînd referința etnicã cea mai apreciativã a bãnãțeanului.
De altfel, rolul privilegiat al raporturilor simbolice româno-germane apare
convingãtor în relatãrile intervievaților, românii bãnãțeni fiind deschiși acesteipedagogii interetnice angajante : „noi am avut ce învãța. De la ei (germanii, n.ns.)
am auzit atunci cît îs de înaintați și noi cãutam sã mergem pe urmele lor. T amanca și în Scripturã, dacã ați auzit, acela cu cinci talanți, acela cu trei și acela cuunul. Noi ne-am socotit ca sã facem din cei 5 încã 5, nu sã fim ca acela cu unul,sã-l îngropãm, ca sã-l ai tot acela. Noi am vrut sã fim cu inițiativã în direcția asta.“(Aurel Munteanu, român, I, p. 91).
Românii au produs puține referiri globale la propria lor etnie, doar 3, din
care 2 sunt orientate negativ — „izolarea socialã“ și „egoismul“, într-un portretcu puternice accente critice: „… numa’ mie sã-mi fie bine, nu conteazã la restu’,eu sã trec peste orice cadavru. Așa or fost românii și așa sunt și astãzi“ (MartinBolovedea, român, T , p. 216).
Cele mai multe mențiuni despre etnia românã vin din partea etniei germa-
ne. Portretul valoric este zugrãvit în nuanțe preponderent pozitive — 10 mențiunipozitive și 3 negative. Printre valorile pozitive atribuite de cãtre germani „româ-nilor“ se numãrã „puterea de comunicare“, „politețea“, „originalitatea“, iar prin-tre cele negative apar „condițiile modeste, sãrãcia“ și „izolarea socialã“. Acesteconstatãri întãresc rolul hotãrîtor al raportãrilor interetnice bãnãțene în con-strucția identitarã, „celãlalt“ privilegiat, în cazul românului bãnãțean, fiind
„neamțul“ și reciproc.
Alte valorizãri, dar mai puțin numeroase, vin din partea subiecților de etnie
maghiarã, precum „buna înțelegere“, și a subiecților bulgari, care au fãcut 4mențiuni, 2 orientate pozitiv și 2 negativ.
Portretul „maghiarilor“ construit de cãtre celelalte etnii are o tonalitate clar
apreciativã: fiind evocate 18 valori pozitive și doar 3 valori negative. Astfel, portre-tul etniei maghiare cuprinde urmãtoarele calitãți conjugate: „putere de comuni-care“, „prietenie“, „ajutorare“, „indulgențã“, precum și urmãtoarele trãsãturinegative: „rãcealã afectivã“, „sabotarea celuilalt“, „impolitețe“.
Portretul etniei sârbe este zugrãvit precumpãnitor din perspectiva altor
etnii, deoarece doar unul dintre intervievați a fost de etnie sîrbã. Mențiunile suntdestul de numeroase și preponderent generoase (10 la 1), 3 dintre ele invocînd„puterea de comunicare“ și de deschidere a reprezentanților acestei etnii.
În contrast, etnia bulgarã este rar menționatã în interviurile realizate cu
subiecții de alte etnii, imaginea rezultatã fiind cvasi-exclusiv auto-referențialã.Imaginea de sine pe care bulgarii și-o elaboreazã este, printr-o proiecție etnocen-tricã similarã cu a altor etnii, coloratã puternic pozitiv (5 valori orientate pozitiv
221

și una negativ). Autoetnoimaginea reunește atributele „curajului“, „spiritului
comunicativ“, al „recunoașterii sociale“, dar și evocãrile traumatice ale „chinuri-lor“ asumate în destinul lor colectiv.
Etnia rusã e privitã cu un ochi critic, înregistrîndu-se pe eșantion 11
mențiuni orientate negativ și doar 2 pozitive. Un asemenea scor al respingeriisimbolice este, neîndoielnic, un rezultat al experiențelor pe care cei intervievațile-au avut cu reprezentanții acestei etnii și care sunt legate de evenimentele dra-matice ale rãzboiului și deportãrii. Printr-o astfel de grilã retrospectivã „rușii“devin „necinstiți“, „hoți“ — „… o furat și tacâmurile de la noi de pe masã“ (MariaGherman, germanã, T , p. 76) —, cu o slabã înzestrare intelectualã, inspirînd„teamã“, dar și „sãraci“, la limita supraviețuirii (precum localnicii din Siberia).T rãsãturile pozitive se referã la persoanele particularizate, cu care intervievațiis-au împrietenit sau care i-au ajutat, și care pondereazã stereotipul etnic gene-ric.
Sunt și etnii evocate conjunctural, precum etnia turcã, ce apare menționatã
doar în discursul bulgarilor, evocați într-un registru negativ — „… turcii n-orputut sã ne suporte“ (Maria Palatin, bulgarã, T , p. 172) —, sau etnia francezã, lacare se fac referiri doar în discursul unei intervievate ce a avut ocazia sã studie-ze la Paris, iar mențiunile sunt pozitive, referindu-se la „confort“ și „putere decomunicare“.
Evreii apar cu o auto-imagine contorsionatã de amintirile discriminãrilor,
cele mai influente valori fiind cele ale „suferinței“, dar sunt evocate și „izolareasocialã“ sau „chinurile“ suportate. Se cuvine remarcat faptul cã „evreii“ suntdoar o prezențã de plan secund în discursurile celorlalte etnii (4 mențiuni pozi-tive și 2 mențiuni negative), ceea ce ne sugereazã absența unui antisemitismpopular în spațiul bãnãțean.
„Țiganii“ au parte de un alt portret complex, policrom, preponderent nega-
tiv (7 mențiuni pozitive și 15 negative), dintr-o perspectivã eticã (Pike, 1967,Berry et al. , 1997). T rebuie semnalat totuși cã de 2 ori apare menționatã „hãrni-
cia acestora“, apoi „fericirea“, „buna înțelegere“ ori „buna dispoziție“.T rãsãturile negative se impun, totuși, în portretul etnic al „țiganilor“, centralefiind evocãrile frecvente ale „hoției și necinstei“ de care dau dovadã, a „murdã-riei“, „grosolãniei“ și „prostiei“, a „izolãrii sociale“ și „dezangajãrii în activitate,lenei“. Ne aflãm în fața unui stereotip etnic polarizat, dar moderat negativ, ase-mãnãtor cu cel zugrãvit în alte studii de teren recente derulate în zona de vest ațãrii (Chelcea, Lãțea, 2000, pp. 98–108).
De altfel, toate aceste auto- și heteroimagini sunt grãitoare în a dezvãlui
imaginea de ansamblu a unui Banat al comunicãrii fertile, netensionate între etnii ,
întemeiatã pe o istorie comunã în care confluențele sunt mult mai profunde decîtdivizãrile, și în care „celãlalt“ etnic este privit mai degrabã ca un partener socialpentru reușita proiectului comunitar, decît ca un concurent sau un adversar
222

cãruia i se cuvin adresate replici identitare depreciative la nivelul imaginarului
social.
4.4.4. „Celãlalt regional“
Urmãrind delimitarea propusã a criteriului „celãlalt“, am evaluat referințele
axiologice identificate în interviuri, deopotrivã despre sine ca „bãnãțean“, dar șidespre „celãlalt regional“, iar rezultatele analizei sunt prezentate în tabelul nr. 7.
Stereotipul regional, puternic apreciativ, regãsit în formula „T ot Banatu-i
fruncea!“ (Gina Sterian, I, p. 200), delimiteazã contururile autoimaginii, așa cumreiese aceasta din discursurile povestitorilor. Mențiunile despre Banat și despre„bãnãțenii“ înșiși sunt cvasi-pozitive („scorul“ este 17 la 1). Cel mai des (de 5ori) este invocat „confortul“, „bogãția, situația materialã prosperã“ a zonei: „Neducem în Banat cã acolo îs oamenii bogați și avem de lucru, ziceau oltenii“(Aurica Boceanu, T , p. 25) sau „Bãnãțenii au fost majoritatea oameni înstãriți“(Martin Bolovedea, T , p. 98). Alte trãsãturi amintite sunt „hãrnicia“ „bãnãțeni-lor“, „apropierea de naturã“: „… erau foarte legați de pãmânt și îl îngrijeau“(Nadia Wilduc, T , p. 24).
Dacã Ardealul vecin apare rar evocat, precumpãnitor pozitiv, datoritã unei
contaminãri identitare conferite deopotrivã de proximitate, dar mai ales de o isto-rie asemãnãtoare, Oltenia, însã, este valorizatã puternic negativ, devenind polulopus al referințelor identitare interregionale. Sunt amintite îndeosebi „condițiilemodeste“ și „orizontul limitat“, „mãrginirea“, „nepriceperea“ locuitorilor aces-tei regiuni, ca note definitorii ale stereotipului regional, încît se îngroașã contu-rurile unui clișeu frecvent: „tangențã culturalã între olteni și bãnãțeni n-a preafost“ (Martin Bolovedea, C, p. 196). Astfel, se constituie alteritatea extremã, așacum reiese din memorabila descriere a Auricãi Boceanu (C, p. 26), care relatea-
223Tabelul nr. 7 Autoimaginea și heteroimaginea regionalã
Bãnãțean Ardelean Oltean Muntean Basarabean Moldovean
+ – + – + – + – + – + –
17 1 2 1 1 9 1 6 4 4 1 7
21, 27,
21, 21,
21, 21,
31, 6,
3, 40,
25, 6, 18, 6,
6, 17,
17 37 31, 17 37 18 5,
5,
21,
22,
21,
18, 21,
8,
8 28 30,
5,
21,
17,
25,
19 16, 15,
16, 6 21, 37,
21, 37 10 7, 21,
37,
21, 8,
8, 21
Total 26/28

zã întîlnirea soacrei sale din Oltenia cu Banatul prin cuvintele: „Auzi, (…) noi
suntem în altã țarã“?
Despre Muntenia și București apar mai multe mențiuni, însã dintre acestea
doar una este pozitivã, referitoare la „tumultul vieții“ proprii capitalei:„Bucureștiul… era orașul aventurilor“ (Edith Cobilanschi, T , p. 95), celelaltefiind orientate negativ, reunind „condițiile modeste“, „nesiguranța“, „mediocri-tatea profesionalã“, „limitarea“, „necinstea, hoția“ și „impolitețea“.
Stereotipul regional moldovean este negativ, dar mai moderat depreciativ
decît cel oltean. T rãsãturile sale principale reunesc „condițiile modeste, sãrãcia“,„nepriceperea“ asociatã „incapacitãții profesionale“, dar și „suferința“ ori „dezo-rientarea“, sugerînd prezența unei identitãți traumatice recunoscute ca atare debãnãțean. T endința evaluativã devine cu atît mai pregnantã în cazul imaginii„basarabeanului“, cel mai adesea marginalizat, însoțitor al bãnãțeanului înperioada refugiului sau a deportãrii. Este surprinzãtor cum „basarabeanul“ devi-ne românul cel mai prețuit de bãnãțean, prin intermediul recunoașterii valorilorsolidaritãții, cãci „ajutorarea“ apare centralã în elaborarea imaginii, alãturi de„raportarea religioasã“ și „angajarea în activitate“. Chiar și valorile orientatenegativ exprimã interiorizarea aceluiași destin dramatic de cãtre povestitor, cãcivalorile care se impun evidențiazã „condițiile modeste, sãrãcia“, proprii deportã-rilor, cu „suferința“ ce le-a însoțit, conturînd un portret încãrcat de compasiune.
În ansamblu, însã, referințele la „celãlalt“ regional sunt mai critice (9 pozi-
tive, 27 negative) decît cele privitoare la „celãlalt“ etnic, accentuînd rolul privile-giat al „bãnãțeanului“ cu concetãțeanul sãu, indiferent de etnie, cu care a con-struit o istorie comunã și alãturi de care a exersat un dialog comunitar autentic.
T oate aceste evaluãri ne îndreptãțesc sã afirmãm cã se poate proba, prin stu-
diul nostru, o diferențã consistentã a tonalitãții axiologice și a compoziției valori-ce între imaginea de sine a „bãnãțeanului“ și imaginea „celuilalt“, dupã cum, încele douã registre, existã o diferențã semnificativã între „celãlalt etnic“ și „celã-lalt regional“. Așadar, ipoteza a patra (I
4) este confirmatã.
Dar ce îl individualizeazã în mod fundamental pe „bãnãțean“ de „celãlalt
român“? Edificator este comentariul realizat de un intervievat, ce definește natu-ra acestei specificitãți pornind de la bogãția diferenței de care dispune „bãnãțea-
nul“, privitã ca o resursã simbolicã vitalã în articularea propriei identitãți. Deaceea, istoria unei relații fertile cu „celãlalt etnic“ devine un atu simbolic pe care„omul locului“ îl avanseazã deseori atunci cînd se raporteazã la „românul dincealaltã parte a țãrii“. Astfel, se naște diferențierea, formulatã în termeni antolo-gici de cãtre Aurel Munteanu (I, p. 90), între bãnãțeni îmbogãțiți prin relațianemijlocitã și roditoare cu „celãlalt etnic“ și „ceilalți români“, calificați dreptsimpli români. Întregul pasaj este edificator: „Banatul nostru a fost sub influențã
austro-ungarã, noi am trãit aicea… în mijlocul nostru or fost unguri, nemți, sîrbi,toate naționalitãțile. Ei (cei din Bãrãgan, n.ns.) au fost simpli români (subl.ns.).
224

(…) Ei (românii din Regat, n.ns.) sunt niște oameni vorbitori, palavragii, știi, așa.
Al nostru-i un om care merge pe stradã așa liniștit, parcã vezi la el ca la un omcare-și duce tot greul dupã el, așa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbește toateastea … și așa! (…) Am fost și prin comune din jur de la Iași. Oameni foarte pri-mitori și foarte cumsecade, însã mult, mult scãzuți fațã de noi, din Banatu aces-ta. Am furat și cuvinte, (…) și obiceiurile le-am furat. Dar (ei, „regãțenii“, n.ns.),neavînd contact cu minoritãțile … cã ai vãzut cã omu furã din contact de acesta,cã și meseria ai vãzut cã se furã, nu se învațã. Acolo-s (în Banat, n.ns.) gospodi-ne, prãjituri, îmbrãcãminte, case, curãțenie, pe cînd acolo (în Regat, n.ns.) or fostcu totul invers.“ Desigur cã ne aflãm în fața unui stereotip regional, deformat caorice clișeu de o proiecție apreciativã asupra in-grupului, dar interesantã este
logica discursivã, prin care granița dintre simplul român și românul bogat identi-
tarse traseazã exact în funcție de prezența sau absența acestui atribut al diferen-
ței asumate și integrate, care lipsește „celuilalt român“.
4.4.5. Banatul de ieri, Banatul de azi, Banatul de mîine
Semnificativã ni s-a pãrut și suprapunerea peste articulãrile discursive regã-
site în povestirile vieții a douã registre tematice supraordonate: pe de o parte,orientarea temporalã , care introduce dimensiunea identitarã diacronicã , pe de
cealaltã parte, orientarea normativã , care aduce cu sine substanța ethosului
bãnãțean reunitã în discursurile retrospective.
Din majoritatea anamnezelor identitare selectate rãzbate o atitudine regre-
sivã, ce opune unui prezent dezamãgitor imaginea unui trecut împlinit.
Contrastul dintre Banatul de ieri și cel de azi pleacã de la constatarea și procla-marea diferenței: „… nu era așa, ca acuma. O mare diferențã!“ (EcaterinaScholtz, T , p. 179) sau „erau alte vremuri“ (Stella Petricu, T , p.114). Îndeosebi îndomeniul vieții cotidiene, oamenii locului de odinioarã erau integrați într-o ordi-ne existențialã seninã, întemeiatã pe valorizarea tradițiilor, spre deosebire dedezagregarea lor de astãzi, resimțitã ca o pierdere gravã: „Atunci erau așa la noiobiceiuri frumoase, în timpul de iarnã“ (Ioan Vasilcin, T , p. 152); sau „A, încã cepetreceri!… Doamne, în fiecare sâmbãtã au fost baluri“ (Gabriela Lauritz,T ,p. 132), ori „Atunci am avut nunta noastrã, și asta iarã era specific… acuma-imodernul acesta cu tam, tam, tam și nu știu ce“ (Ioan Vasilcin, T , p. 152).
Valorizarea muncii și a lucrului bine fãcut, în pofida condițiilor sociale și
politice nu întotdeauna favorabile, dezvãluie imaginea unui Banat în care „se trãiabine“ pentru cã „se muncea“: „Nu erau cu pretenție la mâncare, erau plãtiți înnaturã, au știut ce au câștigat și erau mulțumiți, pe timpul acela“ (VichentieManjov, T , p. 155) sau „Eu îmi amintesc și înainte de rãzboi cum era. Era altfel,totul era altfel… au trãit din pãmânt, au trãit bine“ (Ioan Vasilcin, T , p.151). Prinurmare, munca și pãmîntul configureazã statusul omului împlinit: „Am pãmînt,am avere, îs domn“ (Petru Maghiaru, C, p. 57).
225

ăi astfel intrãm în al doilea registru, cel al orientãrii normative , unde relațiile
familiale sunt centrale și ipostaziazã o ierarhie a autoritãții severã, care asiguratotuși combustia unei vieți realizate: „… atunci erau relațiile cu mult mai stricte“(Ecaterina Scholtz, T , p.180), sau „ăi daca n-am fãcut tãt așa cum or poruncitpãrinții, atuncea ne-o bãtut. Îți spun așa! Nu ca voi… Voi trãiți în aer.“ (T ereziaBuda, T , p.18), dar și „A fost absurdã educația… și totuși a fost mai bine“ (StellaPetricu, T , p.115). Ethosul bãnãțean este și unul al generozitãții, angajãrii și des-chiderii, așa cum reiese și din afirmația unui intervievat: „ăi la noi asta-i cevaspecific, cã pãrinții mult dau ca copiii lor sã ajungã undeva și s-au strãduit și i-ausprijinit și copiii s-au împrãștiat prin toatã lumea, au rãmas aici bãtrânii“ (IoanVasilcin, T , p. 152).
Deasupra tuturor, se impun referințele normative reunite în imperativele
rînduielii , ce construiau identitatea întemeind-o pe respect, responsabilitate,
curaj și credințã: „dar asta (…) a fost și lozinca și a pãrinților mei, toatã viața,dacã nu poți sã faci un bine, rãu nu-i fã.“ (Aurica Boceanu, T , p. 34). Pentru cã„fiecare om are o soartã, fiecare…“ (T erezia Buda, T , p. 18), se impune ca „… tot-deauna (…), vorba aceea, sã ne achitãm datoriile și ascultãm, (…), ca dreptu’omului: «ce ție nu-ți place, altuia nu face», ãla-i dreptul omului… ăi pân’ la urmã,vorba aceea, ne-am nãscut și trebuie sã murim, n-avem altceva ce sã facem“(Vichentie Manjov, T , p. 156). Chiar confruntați cu cele mai severe discriminãri,actorii acestui scenariu tragic relateazã cum au gãsit puterea sã se replieze șisã-și rînduiascã viața în jurul unui rost mai înalt, dincolo de febrilitatea unei
istorii nedrepte, așa cum apare în memorabila descriere a fericirii clipelor primu-
lui Crãciun din Bãrãgan, sãrbãtorit în biserica de chirpici ridicatã de deportați(Gina Sterian, I, p. 197).
Aceste povestiri memoriale construiesc, asemeni unui avertisment grav, din-
colo de portretele identitare zugrãvite sau de expresivitatea relației cu „istoria“ și„destinul“, și un imperativ al re-amintirii , singurul care poate pregãti un mîine
mai bun, deopotrivã pentru „sine“, cît și pentru „celãlalt“: „T rebuie sã se știelucrurile astea! Ar trebui, sã știți c-ar trebui. Pentru cã generația care vine nicio-datã sã nu aibã vreo impresie bunã despre comunismu ãsta. Cã comunismu ãstao fost un jug, un jug care-o fãcut din oameni… i-o fãcut neoameni. Am ajuns însituația asta și-n prezent. Uitați cã nu ne suportãm unii cu alții. Pentru ce? Amcrescut împreunã, cu unguri, cu nemți cu… și-acum ei bagã vrajba-ntre oameni.Îi fac pe oameni sã se urascã. De ce? Pentru cã și unguru și neamțu o suferit alã-turi de noi. ăi el o mîncat aceeași mîncare, în aceeași mizerie ca și noi. ăi eicautã-n continuare sã facã ce-or fãcut. Da sã știți cã e de plîns țara asta a noastrã,ce-or fãcut ei cu oamenii. O ajuns omu în gospodãria lui sã nu aibã. De Crãciun,cum o fost, cît o fost omu de sãrac, o avut un porc, o avut ceva-n curtea lui… Orajuns cã-s curțile goale, n-au oamenii nici pãsãsri, nici nimic, pentru ce? Pentrucã ei or vrut așa. N-or dat nimic la oameni. (…) Grajdurile de la colectiv, tot ei
226

le-or luat. T ot așa, asta-i situația și-n prezent. Numai oamenii o trãit 40 de ani în
fricã, și tot așa li-i fricã și-acum. Nu au curaju. Încã oamenii nu s-or deșteptat,încã nu și-or dat seama cã au dreptu sã spunã ceva…“ (Viorica Henț, I, p. 100).
În consecințã, acțiunile sunt îndreptate cãtre un alt orizont normativ, cãtre
cei de mîine ce vor trebui sã preia aceastã moștenire a cinstei, muncii și credinței,
construitã în jurul unui sens al dreptãții , în care se impune ca „ lumea sã știe și sã
nu uite ce s-a întîmplat și mai ales sã nu se mai repete , indiferent din partea cui
vine, ori de stînga, ori de dreapta. Cã tare nu ne plac ororile și nici rãzbunãrile de
nici un fel (sublinierile ns.)“ (Gina Sterian, I, p. 198).
4.4.6. Reprezentarea socialã identitarã
În încheierea acestui prim stadiu al cercetãrii ce s-a focalizat asupra unor
materiale documentare nãscute din interacțiunea nemijlocitã cu „celãlalt“, încare ne-am strãduit sã scoatem la ivealã cîteva dominante portretistice ale iden-titãții „bãnãțene“, sã încercãm sã oferim și o imagine-bilanț a celor analizate pînã
acum prin intermediul unei metodologii specifice, ce se bizuie pe resursele con-ceptuale ale paradigmei reprezentãrilor sociale. Astfel, pornind de la teorianucleului central și a elementelor periferice (Abric, 1989, 1994; Flament, 1989;Mammomtoff, 1996), descrisã pe larg în capitolul teoretic din prima parte alucrãrii, și reunind conceptele valorificate în capitolul anterior, am elaborat o teh-
nicã sui-generis , ce combinã matriceal cei doi indicatori operaționalizați pe par-
cursul studiului nostru: tonalitatea și pregnanța criteriilor referențiale.Exigențele considerate necesare a fi îndeplinite au fost legate de respectareariguroasã a etapelor și criteriilor propuse de cei care au realizat cercetãrile asu-pra structurii reprezentãrii sociale ce opereazã cu coduri de comunicare dinregistrul lingvistic-discursiv-conversațional, precum cele provenite din interviu-rile narative (De Rosa, 1995, p. 99), și anume: stabilirea conținutului reprezentã-rii (în cazul nostru, a „imaginii identitare bãnãțene“), evidențierea sistemului decategorii (la noi, identificarea criteriile referențiale) și realizarea ierarhiei catego-riilor (urmãrirea ponderii și dinamicii fiecãrei categorii în parte). Principiul debazã al articulãrii nucleului central, care subliniazã cã frecvența ridicatã a evocã-rii categoriei este o condiție a centralitãții sale, ne-a determinat sã construim uncoeficient expresiv, numit convențional coeficient de pregnanțã. T otodatã, am
încercat sã ținem cont și de specificul cercetãrii noastre, relevantã nefiind doarintensitatea unui criteriu din eșantion, ci și orientarea acestuia, evaluatã prin
intermediul unui alt coeficient, numit coeficient de tonalitate.
Așadar, am recurs la o prezentare graficã bidimensionalã, ce combinã matri-
ceal cei doi coeficienți, iar pentru a sugera ideea centralitãții, aceștia au fost astfelconstruiți încît, pe abscisã, cu cît pregnanța este mai însemnatã, cu atît criteriulcorespondent va fi localizat mai aproape de origine, întocmai ca și pe ordonatã,unde cu cît tonalitatea este mai importantã, criteriul se va situa mai aproape de
227

acest focar simbolic. T otodatã, dacã tonalitatea este pozitivã, criteriul referențial
respectiv va fi înfãțișat în primul cadran, iar dacã tonalitatea este negativã, crite-riul referențial va fi reprezentat grafic în cadranul al treilea. Prin urmare, combi-nînd cei doi coeficienți, cu cît criteriul referențial va avea o tonalitate și o preg-nanțã mai marcantã, cu atît se va localiza mai aproape de „centrul“ reprezentãrii.
Formulele de calcul al coeficienților amintiți, care respectã indicațiile de
mai sus, pentru fiecare criteriu referențial în parte, sunt:
— indicele de pregnanțã: p* = 1 / k (a+b) ;— indicele de tonalitate: t* = 1 / k (a-b);în care a = frecvența de apariție a criteriului referențial respectiv evaluat
pozitiv,
iar b = frecvența de apariție a criteriului evaluat negativ, în timp ce k = 1 Ùa>= b V k = -1 Ùa<b.
Rezultatele care ne indicã valoarea acestor coeficienți, pe baza cãrora se va
construi grafic reprezentarea socialã identitarã, sunt prezentate în tabelul nr. 1 din
Anexa nr. 6. La capãtul acestui demers se poate configura ansamblul prezenței
criteriilor referențiale în cadrul eșantionului de discursuri retrospective, ce poatefi urmãrit în figura nr. 1 din Anexa nr. 6 , care rezumã aprecierile și explicațiile de
pînã acum. Astfel, dacã ar fi sã sintetizãm semnificația unei asemenea configurațiigrafice, vom distinge faptul cã nucleul reprezentãrii sociale este format, de fapt, din
doi poli ai reprezentãrii, construiți în jurul a douã ancore discursive puternice.
Primul pol are în centru „familia“ și ceea ce am încadrat în categoria mai largã anormativitãții sau „rînduielii“ (precum „munca“ sau „educația“) și înfruntã asu-mînd, integrînd și, în cele din urmã, învingînd în plan simbolic — așa cum amargumentat în capitolul anterior — „destinul“ și „trauma“, provocatã îndeosebi de„categoriile politice“, care formeazã al doilea pol al reprezentãrii.
Graficul sugereazã și afinitãțile de asociere dintre criteriile învecinate care
genereazã douã clase distincte de criterii afine : unul angajant și vitalizant, pre-
ponderent informal, celãlalt dezangajant, amenințãtor, preponderent formal.Dacã ar fi sã resistematizãm o asemenea înfruntare polarã, alcãtuind noi catego-rii înglobante, precum „R“ = „rînduiala“ sau „T“= „trauma“, am putea rescriedisputa simbolicã din interiorul nucleului central al reprezentãrii întocmai ca înfigura nr. 1 .
228 EvT D
Fam ( S –––– Ac––––R ) T ( CatP)
P LR Ed EmV M Vct DsP CatP
Figura nr. 1 Polii nucleului reprezent Árii sociale identitare

Celelalte elemente care nu intrã în zonele circumscrise acestor poli au, în
general, apariții conjuncturale și, din acest motiv, pot fi localizate în cadrul siste-mului periferic al reprezentãrii, cu excepția criteriului „celãlalt“, care prezintã otonalitate foarte scãzutã, dar o pregnanțã considerabilã. ăi pe aceastã cale sereconfirmã rolul hotãrîtor jucat de „familie“, precum și de moștenirea „rînduie-lii“, prin care subiectul individual și colectiv poate stãpîni discriminãrile istorieiși protagoniștilor sãi principali, asociați lumii politicului. Astfel, calitatea de actoractiv, angajat, capabil sã își trãiascã istoria și nu sã fie trãit de istorie , se reafirmã
cu putere. În consecințã, ipoteza a cincea (I
5) este confirmatã .
4.4.7. Concluzii
Proiectul de cercetare prezentat încearcã sã furnizeze o grilã explicativã
pentru o sursã documentarã preponderent calitativã, apelînd la resurse concep-tuale diverse, ce reunesc interogațiile proprii psihologiei sociale, etnopsihologieiși antropologiei culturale și își propune dezvãluirea imaginii de sine a „bãnãțea-
nului“ și a imaginii „celuilalt“. Am pornit în demersul nostru de la o intuiție
inițialã, pe care ne-au oferit-o studiile efectuate în 1996–1997 pe urmele echipe-lor Institutului Social Banat-Crișana din anii ’30, în comuna bãnãțeanã Belinț. Oanalizã comparativã a celor douã cercetãri ne-a indicat o neașteptatã constanțã aatitudinilor sociale fațã de principalele instanțe comunitare și instituționale (dela același model al distribuției autoritãții în cadrul familiei, pînã la același tip deraportare fațã de „celãlalt instituțional“: preot, primar, funcționar), chiar dacã s-aschimbat radical compoziția comunitãții în toate aceste decenii. Or, conduitelesociale asemãnãtoare sugereazã persistența unei matrici mentale ce nu și-a modi-
ficat, în trãsãturile sale definitorii, dominantele. Așadar, cãtre acest teritoriu amîncercat sã ne îndreptãm analiza: înspre un Banat privit ca personaj colectiv, careîn confruntarea cu valurile istoriei și-a conservat mentalitatea profundã, cãtre oduratã lungã a acestui spațiu cultural. Complexitatea unui astfel de teritoriu destudiu impunea și o metodologie adecvatã. Am optat pentru studierea, prin inter-mediul analizei de conținut, a unui eșantion din arhiva Grupului de antropologieculturalã și istorie oralã din cadrul Fundației „A T reia Europã“, conștienți fiindcã nu vom putea surprinde decît un portret grupal tendențial. În cadrul analizei
au putut fi localizate trei mari registre tematice, centrate pe „individ“, „comuni-tate-societate“, „culturã“, iar acestea, la rîndul lor, subdivizate în 20 de categoriispecifice. T otodatã, unei astfel de destructurãri discursive tematice i-am aplicatgrila valoricã multinivelarã întrebuințatã în studiile interculturale de M. Rokeach(1973), ce diferențiazã între valorile instrumentale și valorile finalitãți. Pe ansam-blul discursurilor retrospective, în zona tematicã a „individului“, s-a impusobservația conform cãreia „sinele“ își construiește o identitate pozitivã, confir-mînd teoriile identitãții sociale, ce argumentau asupra rolului hotãrîtor al cãutã-rii unei identitãți sociale pozitive în cadrul grupului de apartenențã. S-au urmã-
229

rit, de asemenea, articulãrile „imaginii celuilalt“, reconfirmîndu-se imaginea
unui Banat al comunicãrii interetnice fertile și generoase. T otodatã, în acestregistru s-a observat cã identificãrile în termeni de etnie sunt mai generoasedecît cele în termeni de regiune. Așadar, granița diferențierii nu se construieștedupã criteriul etniei, nuanțîndu-se, astfel, înțelesul abordãrilor etnocentriste,care subliniau substanțialist prevalența etnicitãții în definirea identitãții sociale asubiecților (Phinney, 1990; Offe, 1992; Barth, 1995).
S-a putut pune în evidențã în studiul nostru profilul unei identitãți trauma-
ticenãscute pe parcursul narațiunilor memoriale, care își aflã refugiul în nucleul
„familiei“. De altfel, în cadrul reprezentãrii sociale identitare, „familia“ joacã unrol catalizator, devenind un adevãrat cîmp magnetic referențial, ce reunește celemai numeroase evaluãri pozitive dintre toate criteriile argumentative evocate.Prin intermediul „celui apropiat și drag“ (Nikolaus Wiewe, 13/3, p. 15) actorulindividual și colectiv dobîndește puterea de a înfrunta o istorie contorsionatã, darasupra cãreia știe sã proiecteze o luminã calmã, provenitã dintr-o înțelegereretrospectivã superioarã, ce dobîndește un sens nou. Se naște acel self narativ,
evocat de K. și M. Gergen (1988), ce conferã coerențã trecutului, prin caresubiecții învațã sã priveascã în liniște drama existențialã și care vindecã princuvînt.
Cît privește aplicarea grilei valorice, din cele peste 1500 de referințe axiolo-
gice, se distinge predominanța valorilor ce s-ar încadra în registrul lui „a fi“, îndauna valorilor lui „a avea“. Deși narațiunile autobiografice dezvãluie o lume grav,și uneori iremediabil, destrãmatã, autorii lor își construiesc un discurs care, cititprin cheie axiologicã, este predominant senin, tocmai pentru cã aceste categoriivalorice ale lui „a fi“ sunt invocate precumpãnitor. Destinul, istoria i-a deposedatde avere, stabilitate, situație socialã, dar toate rupturile existențiale și toate dis-criminãrile pe care le-au trãit actorii acestui scenariu tragic nu sunt decît mobi-lul unei superioare înțelegeri a vieții, al unor prietenii durabile și autentice, alunor realizãri deosebite ale copiilor lor, așadar al unor achiziții din registrul lui„a fi“, ce se dovedesc mai puternice decît nedreptãțile „destinului“. Prin urma-re, la capãtul acestui demers de cunoaștere, actorul individual și colectiv investi-gat se înfãțișa ca un actor activ, capabil sã își reconstruiascã, dincolo de toateamenințãrile și privațiunile contextuale, o identitate socialã vitalizantã.
230

5. Dinamici identitare bãnãțene
Dupã ce am urmãrit modul de articulare a identitãții sociale bãnãțene prin
intermediul studierii unui eșantion de interviuri de istorie oralã ce a avut casubiecți persoane vîrstnice, în acest al doilea stadiu al cercetãrii vom încerca sãlãrgim baza de eșantionare, dar schimbînd deopotrivã metodologia și stratulgenerațional investigat. Astfel, vom recurge la explorarea prin intermediul unuiinstrument de lucru aflat la intersecția metodelor calitative cu cele cantitative(Iluț, 2001, p. 111) — un chestionar specific cu numeroase întrebãri deschise,care include și testul WAY — a unui eșantion format din populația tînãrã, dinmediul universitar timișorean. Miza principalã a abordãrii pe care o propunem
vizeazã întregirea imaginii identitare conturatã în capitolul anterior cu perspecti-
va grupului de vîrstã tînãr și dezvãluirea specificitãții strategiilor identitare proprii
acestui strat generațional. T otodatã, vom relua și nuanța o serie de teme domi-nante ale cercetãrii precedente, precum natura construitã social a identitãților
plurale proprii actorului individual sau colectiv, dar și natura angajantã a defini-
rii de sine , care contribuie la îngemãnarea unei identitãți sociale pozitive.
Întrucît, datoritã specificului metodologic, conceptul central operaționalizat
va fi cel de sine (self) , în prima parte a acestui capitol îi vom lãmuri resorturile
semantice, pentru ca mai apoi sã descriem metodologia pentru care am optat și,în final, sã prezentãm și sã analizãm rezultatele obținute.
5.1. Conceptul de sine (self)
Rãspunsul la întrebarea „cine suntem cu adevãrat?“, deopotrivã din punctul
de vedere al identitãților noastre personale, precum și ale celor colective, este
231

hotãrîtor pentru modul în care ne gestionãm și ne orientãm gîndurile, sentimen-
tele ori comportamentele și ne construim drumul nostru prin lumile sociale.
Întrucît situațiile cu care ne confruntãm și rolurile pe care ni le asumãm sunt
de o extremã diversitate, teoriile psihosociologice argumenteazã asupra faptuluicã sinele nostru unitar se divide într-o multitudine de entitãți sau self-uri particu-
lare, adaptate relațiilor, rolurilor și contextelor mereu schimbãtoare (Stryker,1980; Carver, Scheier, 1981; Rogers, 1981; Hoelter, 1985). De aici s-a nãscut teo-
ria sinelui multiplu (the theory of multiple selves) , care prezintã organizarea
într-un întreg coerent și stabil a multiplicitãții identitãților noastre individualespecifice. S-a dovedit cã oamenii diferã din punctul de vedere al complexitãțiisinelui, adicã al numãrului și calitãții trãsãturilor identitare activate în contexteparticulare. Sunt persoane doar cu cîteva aspecte relevante ale sinelui, relativ simi-lare, dar altele sunt de o mare complexitate și diversitate a trãsãturilor identitareindependente (Linville, 1985).
Construirea unui concept coerent despre sine se produce prin recurgerea la
o serie de strategii cognitive (Baumeister, 1998; Smith, Mackie, 2000, p. 112). Oprimã strategie mobilizatã de subiecți poate fi reprezentatã de accesibilizarea
doar a unor aspecte limitate ale sinelui într-o împrejurare datã, tendințã ilustra-
tã de studiul lui R. Fazio, E. Effrein și V . Falender (1981), în care subiecților li seoferea o listã de întrebãri, în urma cãrora ei ajungeau sã reflecteze la comporta-mente proprii din trecut, ce dovedeau fie introversiunea, fie extroversiunea lor. Înacest mod, subiecții își construiau un concept despre sine filtrat de registrul eva-luãrii lor anterioare autoreferențiale, calificîndu-se convergent cu orientãrileîntrebãrilor inițiale (introverit sau extravertit) și comportîndu-se în virtutea lor.
În egalã mãsurã, se poate recurge și la o reamintire selectivã a faptelor tre-
cute, întocmai cum întreg capitolul anterior a încercat sã argumenteze, prin care
subiecții își reconstruiesc o autobiografie ce integreazã diversele aspecte alesinelui (Bruner, 1986; Gergen, Gergen, 1988). Pe o asemenea cale un subiectcare devine din retras și retractil un actor activ și energic va avea înclinația de arememora doar acele seturi de amintiri care confirmã self-ul sãu prezent, adicã
cele angajante (Ross, Conway, 1986). Asemenea regimurilor totalitare care pro-pun o reconstrucție a istoriei conform dogmei prezente, eliminînd sau reașezîndsemnificația episoadelor indezirabile, self-ul subiectului favorizeazã rescrierea
înțelesurilor trecute pe mãsura orientãrilor actuale, conferind persoanei un sens
al sinelui și un simț al coerenței peste timp (Greenwald, 1980, Ross, 1989).
T otodatã, o altã opțiune implicitã posibilã o constituie evitarea inconsistențe-
lor, prin invocata deja tendințã de a explica comportamentele incoerente în timp
cu ideea de sine unitar, prin desemnarea rolului hotãrîtor jucat de circumstanțe înexplicarea instabilitãților noastre, și nu a trãsãturilor proprii de personalitate saua unui sine dezechilibrat și instabil (Jones, Nisbett, 1972). Astfel, subiectul încli-nã sã se focalizeze pe trãsãturile centrale , pe anumite atribute care dobîndesc
232

prim-planul în portretul autoidentitar, acelea care îl fac sã se reprezinte distinct
fațã de ceilalți însoțitori ai lui în cursul diverselor experiențe trãite. Aceste trãsã-turi centrale formeazã schema sinelui (the self-schema) , prin care se resping natu-
ral informațiile inconsistente cu caracteristicile distinctive și se „atrag“ implicit
informațiile care le întãresc (Markus, 1977; Swann, Hill, 1982). În consecințã,dacã ne formãm o schemã despre sine ce are centralã ideea conform cãreia „sun-tem o ființã care în pofida tuturor piedicilor, am reușit“, vom descoperi „confir-mãri“ ale acestei definiții identitare chiar și în interacțiuni cotidiene în careschimbãm scurte replici cu persoane necunoscute, și rãmînem impermeabili lamesaje ce ne dovedesc contrariul (precum privirea plinã de îngãduințã a „celui-lalt“, care ar putea sã ne dea de înțeles cã am fost mai degrabã dezamãgitori). Seproduce așa numitul efect autoreferențial (self-reference effect) , ce ne dezvãluie cã
procesãm cu mai multã ușurințã informațiile relevante despre sine decît orice altecategorii de informații (Higgins, Bargh, 1987).
Pe aceastã cale putem aprecia cã identitatea socialã este definiția despre
sine a persoanei care include un ansamblu de atribute individuale ce formeazãconceptul despre sine (self-concept) determinat de apartenența subiectului la
diferite grupuri.
T otodatã, conceptul despre sine sau identitatea sinelui reprezintã schema
internalizatã ce descrie credințele și sentimentele privitoare la sine, incluzîndtoate informațiile și afectele semnificative despre sinele trecut, prezent și viitorale actorului social. În categoria informațiilor auto-referențiale se adaugã și pose-siile, fie și simbolice, care se percep ca parte importantã a sinelui (nu întîmplã-tor ajungem sã rostim „țara mea“ sau „viața mea“). Constituind entitatea centra-
lã a universului personal al subiectului, identitatea sinelui ( self identity ) se for-
meazã în cursul socializãrii și orienteazã întreaga reflecție despre lumea socialãîntr-un mod egocentric. Intuiția inițialã a lui W . James, care a recunoscut încã dela sfîrșitul secolului al XIX-lea importanța evaluãrii autoreferențiale, avea sã sematerializeze într-o serie de strãdanii metodologice realizatoare de instrumentece vor mãsura conceptul despre sine, precum testul „Cine ești tu?“ („ Who are
you?“ ) (Kuhn, Partland, 1954), pe care l-am întrebuințat în studiul nostru.
Sunt autori care sugereazã, însã, cã un anumit concept despre sine contex-
tualizat nu este decît un concept despre sine operațional (working self-concept) ,
permisiv la schimbare prin confruntarea cu noi experiențe și informații relevan-te despre sine (Markus, Nurius, 1986), de la care se poate pleca în articulareaunor serii de self-uri posibile , adicã a unor ansambluri de reprezentãri mentale
despre ceea ce sinele s-ar cuveni sã devinã în viitor. Aceste noi entitãți ne mobi-lizeazã multe din acțiunile noastre și ne fac sã înțelegem cã sinele personal nurãmîne neschimbãtor peste timp. T otodatã, prezența unui set variat de self-uri
posibile constituie o garanție a confortului emoțional în confruntarea cu un vii-
233

tor impredictibil, în care un set limitat de self-uri potențiale poate genera inadec-
vare și dezechilibru psihologic.
O sursã importantã a confortului psihologic o reprezintã și stima de sine ,
privitã ca auto-evaluarea pe care fiecare subiect o realizeazã prin articularea ati-tudinilor despre sine pe o scalã de la pozitiv la negativ. Persoanele cu o stimã desine ridicatã se percep mai înzestrate, mai capabile și cu mai multe realizãri decîtcele cu stimã de sine scãzutã (Horowitz, 1987). Evaluarea stimei de sine se poateproduce prin compararea conceptului despre sine cu imaginea idealã despresine, și cu cît mai însemnatã este discrepanța între cele douã registre, cu atît maiafectatã este stima de sine, generînd atitudini auto-referențiale progresiv mainegative. Rãspunsul „celuilalt“, care ne comunicã faptul cã am reușit în atinge-rea standardelor sinelui ideal, genereazã o experiențã pozitivã, iar un feedback în
care resimțim prezența unor atribute indezirabile determinã interiorizarea uneiexperiențe negative. Mai mult, o stimã de sine scãzutã se înregistreazã printrepersoanele ce își autopercep calitãțile ca fiind obișnuite, comune, iar caracteris-ticile lor nedorite ca fiind rare și neobișnuite, adicã particularizante (Goethals,Mesnick, Allison, 1991).
Despre discrepanța dintre sinele real și cel ideal s-a preocupat și C. Rogers
(1951/1970; 1965/1992), psihologul umanist care a accentuat rolul hotãrîtor alself-ului în cadrul universului personal al subiectului. Ideea de bazã a demersu-
lui sãu, deopotrivã teoretic și aplicativ, sublinia nevoia de recunoaștere, de rãspuns
pozitiv în interacțiune pe care îl așteptãm de la „celãlalt“. Calea prin care se poate
articula sãnãtos un concept despre sine desfigurat este cea a interacțiunii psiho-
terapeutice centrate pe client , terapeutul intervenind ca un mijlocitor al
cunoașterii de sine a subiectului. Astfel, persoana supusã psihoterapiei se con-fruntã cu un psiholog interesat, capabil de empatie, ce refuzã statutul de judecã-tor paternalist sau de dezvãluitor de soluții, în care subiectul însuși reușește sã-șidescopere drama și ieșirea din ea prin intermediul dialogului între egali, într-oatmosferã permisivã și facilitatoare. Pe o asemenea cale se poate ajunge la schim-barea percepțiilor sau sentimentelor privitoare la sine ale clientului prin dimi-nuarea, aparent prin forțe proprii, a discrepanței dintre sinele real și cel ideal.Prin studii longitudinale laborioase, C. Rogers a dovedit utilitatea și eficiențaacestor tehnici psihoterapeutice care aveau ca rezultat reechilibrarea psihologicãa subiecților ce au urmat-o.
Dacã perspectiva canonicã în psihologia socialã asupra self-ului era articu-
latã în jurul unei abordãri centrate pe individul situat în contextul social local, înanii din urmã s-au impus noi perspective de înțelegere a sinelui, în care roluldeterminãrilor istorice și culturale devine tot mai însemnat în metabolismulidentitar. Se cuvine sã subliniem, așadar, în încheierea acestui subcapitol, cã dife-
rențele culturale influențeazã conceptul despre sine al subiectului. Astfel, culturi-
le occidentale , individualiste , încurajeazã construirea unei scheme despre sine în
234

jurul unor trãsãturi proprii unui actor activ, punînd accentul pe abilitãțile perso-
nale probate în contexte diverse, în timp ce culturile colectiviste, evidențiazã rolul
sinelui într-o rețea de relații cu „celãlalt“, favorizînd valorile integrãrii șiatașamentului în grupurile de apartenențã (Markus, Kitayama, 1991; T rafimow,T riandis, Goto, 1991; Markus, Kitayama, VandenBos, 1996; Kitayama et al., 1997;
Segall et al., 1999).
Vom încerca sã ținem cont de toate aceste determinãri cînd vom construi
instrumentul de lucru, plecînd de la deja evocatul test auto-referențial „ Cine ești
tu?“ („Who are you?“) , pe care îl vom descrie în paginile urmãtoare.
5.2. T estul WAY
Gîndit ca o manierã simplã de a culege date foarte consistente despre iden-
titatea subiecților, instrumentul psihosociologic WAY, în varianta sa TST —„T estul celor douãzeci de propoziții“ („T wenty Statements T est“) —, solicitã scurte
rãspunsuri la întrebarea „Cine ești tu?“ (Kuhn, Partland, 1954). Proba se aplicãindividual sau sub forma extemporalului , în grup, și dureazã, de regulã, 10 minu-
te, avînd deopotrivã un rol psihodiagnostic, dar și unul care evidențiazã anumitedominante identitare grupale, atunci cînd rezultatele obținute în acel grup suntprelucrate statistic. Rezolvarea sarcinii într-un timp limitat pleacã de la premisa
preeminenței cognițiilor ce sunt asociate implicit cu însemnãtatea pentru subiect adiverselor definiții de sine. Altfel spus, studiile de cogniție socialã argumenteazã
cã ceea ce este facil și automat actualizat are un grad de relevanțã mai ridicat,întrucît existã o corelație puternicã între accesibilitatea cognițiilor și relevanța lor(Iluț, 2001, p. 111).
Dificultatea valorificãrii rezultatelor probei rezidã în absența unor criterii
universal valabile de sistematizare în categorii supraordonate a atributelor iden-titare formulate de subiecți. Se recomandã, de aceea, ca ordonarea pe categorii sãse producã în funcție de scopul cercetãrii, în care accentul cade fie asuprasubiectului individual, fie asupra portretului de grup. Cele mai cunoscute siste-matizãri categoriale aparțin lui L. Zucher (1977), C. și W . Stephan (1985) șiB. Shepard și A. Marshall (1999).
L. Zurcher (1977) a aplicat testul TST la grupuri de studenți din colegiile
nord-americane, iar rãspunsurile au fost grupate în patru categorii, dupã cumurmeazã: atribute fizice exterioare (sunt „înalt“, „brunet“, „din New Haven“),statusuri și roluri sociale (sunt „student“, „protestant“, „divorțat“), stãri și com-portamente relativ independente de structuri și statusuri sociale (sunt „deschis“,„optimist“, „fericit“, „îmi place muzica rock“) și afirmații foarte generale, carenu aduc informații noi despre identitatea subiectului (sunt „o ființã umanã“, „opãrticicã din Univers“). Rezumînd, auto-caracterizãrile subiecților pot fi repar-tizate în urmãtoarele seturi de trãsãturi: atribute exterioare , cele care definesc
235

sinele instituțional , cele care configureazã sinele intim și, în sfîrșit, cele neinfor-
mative .
O grupare tematicã asemãnãtoare a fost prezentatã de C. și W . Stephan
(1985), prin luarea în considerare a cinci categorii independente: rãspunsuriconsensuale (formate din statusuri și categorii sociale), credințe ideologice(alcãtuite din orientãri religioase și filosofice), aspirații (reunind dorințe și sco-puri personale), preferințe (formate din interese și dezinterese) și, în cele dinurmã, aprecierea de sine (efectuatã prin evaluarea abilitãților fizice, mentale șicomportamentale proprii subiectului).
Într-o cercetare mai recentã ce a oferit o regîndire și o nuanțare a categorii-
lor supraordonate, realizatã de psihosociologii canadieni B. Shepard șiA. Marshall (1999), s-a pornit de la rezultatele unor studii similare organizate lamijlocul anilor ’90 de cãtre R. Rentsch și J.R. Hefner și s-a solicitat unui numãrde peste douã sute de studenți sã ofere douãzeci de rãspunsuri posibile la între-barea „Cine ești tu?“, dupã care s-a efectuat o prelucrare statisticã a trãsãturilorenunțate. S-a observat cum multitudinea de rãspunsuri pot fi grupate în opt cate-gorii înglobante, ce se regãsesc reprezentate la fiecare subiect în parte cu ponderi diferite într-o structurã unitarã și sinteticã, care confirmã teoria sinelui
multiplu . Plecînd de la datele furnizate de cei doi psihologi, în figura nr. 1 am
înfãțișat cîteva serii de rãspunsuri posibile ce circumscriu aria semanticã a celoropt categorii, pe care un student român le-ar putea formula într-o astfel de auto-biografie sui-generis .
Indiferent de opțiunea pentru o lecturã în cheie psihodiagnosticã individua-
lã sau psihosocialã, testul WAY oferã posibilitatea colectãrii unui volum conside-rabil de date calitative, care pe baza resistematizãrilor ulterioare pot fi prelucra-te cantitativ.
Studii prin intermediul acestui test au fost realizate în România din ambe-
le perspective. Astfel, în vederea obținerii unei cantitãți (prin întindere) și uneicalitãți (prin profunzime, intimitate) sporite de informații și urmînd exigențeleunei cercetãri preponderent psihodiagnostice individuale, M. Zlate (1989) aregîndit maniera de aplicare a probei, sugerînd ca rãspunsurile la întrebareaauto-referențialã sã fie furnizate într-un timp mai îndelungat (de la cîteva ore lacîteva zile).
Din perspectivã psihosocialã, însã, așa cum s-a subliniat deja, de interes nu
este atît conținutul identitãții individuale, cît portretul de grup ce se naște lacapãtul unui asemenea demers de cunoaștere, ce ar pune în evidențã dominan-tele identitare colective și, eventual, prefacerile în definirea de sine produse înintervalul unui studiu longitudinal. P . Iluț (2001, pp. 112–114) ne prezintã într-ocarte recentã rezultatele unui astfel de studiu derulat la un interval de 15 ani(1982–1997), care, pornind de la sistematizarea categorialã a lui L. Zurcher(1977), a constatat mutații semnificative ce susțin ideea sinelui mutabil (T urner,
236

1976) .Astfel, deși urmeazã tendința globalã, manifestatã în modernitatea tîrzie
prin multiplicarea numãrului de trãsãturi angrenate în economia identitarã ce ținde sinele intim în dauna celui instituțional, subiecții români au ponderi mai redu-
se ale prezenței acestui sine spontan, internalizat, fațã de cei americani. T otuși,spre deosebire de 1982, procentul prezenței atributelor asociate registrului sine-lui intim sporește (de la 32% la 35%), dar crește în mult mai mare mãsurã numã-rul atributelor ce țin de sinele instituțional (de la 18% la 25%) și cele exterioare(de la 4% la 25%), diminuîndu-se considerabil procentul rãspunsurilor genera-le, evazive (de la 46% la 16%). Explicația pe care autorul o furnizeazã ține tocmaide determinanții istorici și politici ai dinamicii identitare a tinerilor (subiecțiiparticipanți la cercetare sunt studenți). Prin urmare, uniformizarea individualã șiștergerea diferențelor impusã de comunism — care devenise chiar un principiuideologic al perioadei — a generat multe rãspunsuri conformiste, inautentice,deci neinformative, de genul celor foarte generale. O datã cu instalarea demo-
237Figura nr. 1 Categorii care alc Átuiesc conceptul despre sine al subiectului (prelucrare
dupÁ Shepard, Marshall, 1999, p. 47) Atribute interpersonale :
— sunt student;
— sunt frate; — sunt un foarte bun
jucÁtor de tenis;
— sunt un participant asiduu la meciurile
echipei locale de fotbal.
Caracteristici prescrise:
— sunt b Árbat;
— am dou Ázeci æi doi
de ani;
— mÁ numesc
George; — sunt român;
— sunt b ÁnÁêean.
Intereseæi activitÁêi:
— sunt student la
psihologie; — imi place muzica
rock a anilor ’70;
— ador filmele lui
Quentin Tarantino;
— sunt pasionat de
astronomie. Aspecte existen êiale:
— sunt un individ unic;
— sunt o persoan Á
atractivÁ.Convingeri internalizate:
— sunt împotriva
pedepsei cu moartea;
— detest mitoc Ánia
din mass-media;
— sunt liberal;
— sunt în favoarea aderÁrii României la
NATO.
Conætiinêa de sine:
— convingerile mele
sunt bine integrate; — sunt o persoan Á
generoasÁ.
Diferenêiere social Á:
— provin dintr-o
familie modest Á;
— sunt dintr-un
cartier îngrijit al
oraæului;
— sunt heterosexual. Auto-determinare:
— sunt mereu mobilizat;
— pot sÁ-mi ating
scopurile educa êionale
propuse. COMPONENTE ALE
CONCETULUI
DESPRE SINE

crației, subiecții tineri și-au însușit și tactica definirii de sine individualizate,
într-o lume în care modelele individualiste sunt tot mai influente.Psihosociologul clujean ne atrage atenția cã, spre deosebire de schimbãrile radi-cale petrecute în natura rãspunsurilor din testul WAY, structura valoricã a tineri-lor nu s-a schimbat semnificativ, pentru cã probele axiologice presupun întrebãriînchise, iar cele din testul auto-referențial formulãri deschise. Întrucît toți itemiisunt dezirabili în cadrul instrumentului axiologic structurat, constanța datelor îndecursul unui deceniu și jumãtate este mult mai marcantã decît în cea a instru-mentului semistructurat, în care febrilitatea istoricã, socialã și politicã se regã-sește mai pregnant. Este și motivul pentru care noi am optat, dupã un studiu cea operat cu structurile axiologice structurate multinivelar din grila luiM. Rokeach, pentru o probã psihosociologicã semistructuratã, care sã fie multmai permisivã, în definirea de sine, la influențele contextual-istorice.
5.3. O explorare a imaginarului identitar al
studenților bãnãțeni
Cînd am inițiat aceastã cercetare am avut în vedere — dincolo de schimbã-
rile de naturã metodologicã și de noile accente conceptuale — imperativul conti-
nuitãții tematice și al prezervãrii interogațiilor esențiale din cea dintîi parte a
proiectului, în care am lucrat cu materialul documentar furnizat de arhiva deistorie oralã. Așadar, am încercat sã identificãm cea mai adecvatã cale prin care sãobținem, de la un alt strat generațional, pe de o parte, un ansamblu de „povestiri
despre sine“ într-o formã concentratã și, pe de altã parte, o serie de evaluãri des-
pre identitãțile multiple ce ordoneazã conceptul despre sine al subiecților, privi-
toare la identitatea naționalã, cea regionalã, raportul dintre ele și raportul cu altetipuri identitare. Dincolo de aceste repere tematice constante ale proiectului nos-tru, am avut mereu în vedere întrebãrile cãlãuzã care ne-au animat: „ Cum ne pri-
vim pe noi înșine? Definirea de sine este similarã cu definirea grupului naționalintegrator? Care este imaginea noastrã în ochii celuilalt ? Ne putem privi cu ochii
celuilalt? Ce mecanisme specifice de articulare a acestor imagini putem descope-
ri? Ce rol a jucat istoria și dinamica socialã în prefacerea identitarã?“
Subsumîndu-se unui deziderat de cunoaștere care vizeazã integrarea aces-
tor interogații, chestionarul pe care l-am construit reunește, practic, trei zone deinteres distincte, ce exprimã tot atîtea linii de continuitate cu cercetarea prece-dentã. Astfel, într-o primã zonã tematicã am propus subiecților o incursiuneautobiograficã , de aceastã datã nu prin interviul comprehensiv, ci prin testul WAY.
Desigur, avantajul principal al utilizãrii acestei probe îl constituie simplitatea sa,fapt ce îngãduie lãrgirea considerabilã a eșantionului studiat din populație (for-mat acum din 366 de subiecți), cu sporirea corespunzãtoare a validitãții conclu-
238

ziilor. Dezavantajul principal este legat de natura acestui test, care presupune
formulãri libere ale subiecților, fapt ce genereazã o cantitate considerabilã deinformații de naturã calitativã care trebuie regrupate în categorii numãrabile șiprelucrabile statistic.
O a doua zonã tematicã este reprezentatã de realizarea și aplicarea unei
probe sui-generis , ce pleacã de la sugestiile metodologice ale unei direcții de cer-
cetare influente în etnopsihologia contemporanã, ego-psihologia (Zavalloni,1973, 1974, 1996), transferînd exigențele testului WAY („Eu sunt…“) la o versiunefocalizatã asupra identitãții naționale („Noi, românii, suntem…“). În consecințã,am solicitat subiecților 20 de afirmații privitoare, de aceastã datã, la identitateanaționalã și am încercat printr-o asemenea probã sã urmãrim autoetnoimaginea
„românitãții“, dar și mecanismele de elaborare a acestei imagini în asociere cu
imaginea de sine.
În sfîrșit, în a treia zonã tematicã am urmãrit un alt subiect recurent în cer-
cetarea în care ne-am angajat, și anume raportul dintre identitatea naționalã, cea
regionalã și cea localã, precum și interferențele lor cu alte tipuri de identitãți
supra sau subordonate. În vederea surprinderii acestui raport multipolar amadãugat chestionatului o listã de identitãți multiple, dintre care unele trebuieasumate explicit de cãtre subiecți, ierarhizîndu-le din punctul de vedere al rele-vanței pentru sine.
Nu în ultimul rînd, ar merita semnalat faptul cã, întocmai ca și în stadiul
anterior al cercetãrii, o altã mizã aparte a demersului nostru o constituie strãda-nia de a oferi un nou instrument de cercetare etnopsihologicã , neaplicat pînã acum
în studiile psihosociologice de la noi în forma de fațã, și cãruia îi putem testacapacitatea de a oferi informații consistente despre teritoriul investigat — imagi-narul identitar al unui grup social.
Conținutul întregului chestionar poate fi urmãrit în Anexa nr. 7. Privitor la
alcãtuirea acestui instrument de lucru, meritã semnalat cã în pofida recomandã-rilor ce sugerau introducerea datelor factuale în partea finalã a chestionarului(Chelcea, 2001, p. 123), am localizat deliberat elementele de identificare în primaparte a probei. Motivația unei asemenea plasãri este legatã de nevoia de a-l deter-mina pe subiect sã decidã pentru ce identitate regionalã și etnicã opteazã, dintr-olistã impusã de etnii și de rezidențe regionale, și de a urmãri, mai apoi, în cemãsurã declarã, prin intermediul unor formulãri neimpuse, aceleași identitãțiregionale și etnice în cadrul celor trei zone tematice descrise deja. Dacã am fipãstrat ordinea obișnuitã a prezentãrii itemilor, încheind cu datele de identifica-re, este foarte probabil cã am fi produs o contaminare a rãspunsurilor din acestregistru convergentã cu identificãrile libere construite în itemii anteriori.T otodatã, ne-a interesat în mod special rolul acestor ancore identitare de debutal discursului despre sine din cadrul chestionarului, reprezentate de categoriadatelor primare. Cu alte cuvinte, am vrut sã urmãrim cum își articuleazã dis-
239

cursul un subiect care decide cum apare în chestionarul cu codul U.P .61, cã este
„german“, dar, în pofida acestei decizii conștiente, adaugã mai apoi în testulWAY: „eu sunt un german amestecat“, se hotãrãște sã completeze testul „Noi,românii, suntem…“ pînã la capãt și sfîrșește, în cadrul evaluãrii multiidentitare,sã declare identitatea etnicã astfel: „eu sunt un neamț româno-evreu“. T ot acesttraseu discursiv pornește, așadar, de la un teritoriu clar delimitat, conferit dedatele de identificare, și intrã pe un teritoriu mișcãtor, în care identitãțile suntconstruite progresiv în interrelații complexe între nivelele diferite ale imaginaru-lui identitar.
Eșantionul a fost format din 366 de studenți de la cele trei tipuri de învãțã-
mînt superior timișorean (socio-uman, științe ale naturii și științe pozitive,selectați din cadrul Universitãții de Vest, tehnic-ingineresc, din cadrulUniversitãții „Politehnica“, și medical, din cadrul Universitãții de Medicinã șiFarmacie, toate din Timișoara), respectînd ponderea fiecãrei specializãri înansamblul stratului populațional, iar cercetarea s-a derulat în luna aprilie 2002.Repartizarea dupã gen, specializãri și tip de rezidențã a subiecților din eșantionpoate fi urmãritã în tabelele nr. 1, 2 și 3 din Anexa nr. 8.
Procedeul de aplicare a chestionarului pentru care am optat a fost prin
intermediul tehnicii extemporalului , sub supravegherea operatorului. Acesta i-a
asigurat în prealabil pe subiecți cã ancheta sociologicã în care sunt angajați areun scop științific, iar rãspunsurile lor vor fi anonime și confidențiale. De aseme-nea, în cazul în care subiecții participanți au solicitat clarificãri procedurale, ope-ratorul a furnizat toate informațiile suplimentare necesare completãrii probei.Nu s-a înregistrat nici un refuz al completãrii chestionarului. Timpul afectatpentru rezolvarea sarcinii a fost limitat la 25 de minute, perioada necesarã fiinddecisã în funcție de recomandãrile inițiatorilor testului WAY (Kuhn, Pratland,1954). Astfel, celor douã probe similare TST le-au fost rezervate cîte 2×10 minu-te, iar testului multiidentitar cîte 5 minute. Desigur, subiecții au avut libertateasã completeze chestionarul în ordinea doritã, cu condiția încadrãrii în limita tem-poralã impusã.
Celelalte date de identificare prelucrate au furnizat urmãtoarele caracteris-
tici ale eșantionului, descrise în tabelele nr. 1, 2 .
240Tabelul nr. 1 Caracterizarea eșantionului în funcție de regiunea de rezidențã
Rezidența regionalã Numãrul subiecților Procentul subiecților
(%)
Banat 173 46,45
Transilvania 83 22,68
Oltenia 79 21,58
Muntenia 13 3,55
Moldova 11 3,01
Alta 7 1,91
Total 366 100,00

Sã mai subliniem cã media de vîrstã a eșantionului este de 22,89 ani, iar ca
procedee de analizã am recurs la statistici descriptive (calculul frecvențelor șianumitor indici expresivi), dar și la testarea diferențelor între medii (pentru aurmãri eventualele diferențe între modul de construire a imaginarului identitarpersonal și național).
Dupã colectarea datelor, principala dificultate a constat în a decide ce cate-
gorii înglobante selectãm, pornind de la studiile amintite în prealabil ce au in-strumentat asemenea probe. Am optat pentru un procedeu nou, care a regrupatatributele exprimate de subiecți printr-un proces derulat în douã etape, numitextensie primarã și sintezã finalã prin comprimare , urmînd sugestiile lui
N. Schwartz, R.M. Groves și H. Schuman (1998, pp. 166–169). Astfel, în primaetapã am reținut toate atributele formulate pe un subeșantion de 61 de subiecți
(extensia ). În cadrul acestui stadiu, am grupat, acolo unde s-a putut, atributele
în categorii polare și am efectuat o analizã de frecvențe, iar atributul care era celmai prezent a fost considerat atributul nucleu . În jurul sãu, în aceeași arie seman-
ticã, se grupau celelalte atribute mai puțin prezente. De exemplu, atributulnucleu legat de sociabilitate cel mai frecvent evocat în aceastã primã etapã era„prietenos“, iar celelalte subordonate au fost „cald“, „afectuos“, sociabil“, „des-chis“, „receptiv“. Prin comprimare, în etapa a doua, în care se lucreazã pe între-
gul eșantion, se contabilizeazã doar atributele nucleu, chiar dacã sunt evocateatributele învecinate semantic. Avantajul unei asemenea metode rezidã în obți-nerea unui set de categorii rezonabil numeric (nici impresionant, dar nici sãrac),care mai ales acoperã întreg spectrul argumentativ al discursurilor identitare din
eșantion. Desigur, a doua fazã impune eventuale corecții, în cazul cã apar și altecategorii foarte influente, care nu au fost sesizate în subeșantion, și care, la limi-tã, pot deveni noi atribute nucleu. Întrucît, însã, subeșantionul a fost selectat ale-atoriu din eșantionul global, probabilitatea ca sã se impunã noi categorii nere-marcate în stadiul primar este redusã.
Așadar, urmãrind aceste exigențe și regîndind sistematizãrile anterioare,
am identificat urmãtoarele opt mari categorii supraordonate de definire identita-
rã, care grupeazã alte numeroase categorii identitare subordonate, ce reunesc
atributele-nucleu și atributele învecinate semantic: atribute interpersonale, repe-
re comportamentale fațã de celãlalt; trãsãturi identitare prescrise (statusuri socia-
241Tabelul nr. 2 Caracterizarea eșantionului în funcție de etnie
Etnie Numãrul subiecților Procentul subiecților
(%)
Români 312 85,25
Maghiari 33 9,02
Germani 12 3,28
Sîrbi 8 2,19
Evrei 1 0,27
Total 366 100,00

le prescrise — de gen, vîrstã, apartenențã etnicã, regionalã etc.); interese, prefe-
rințe, aspirații; aspecte existențiale, afirmații foarte generale, metafore identitareambigue; autodeterminare, voluntarism; convingeri și credințe internalizate;
trãsãturi de personalitate relativ independente de „celãlalt“; calificãri identitare
provenite din diferențieri sociale (statusuri și roluri sociale dobîndite).
În acest cadru teoretic și valorificînd metodologia descrisã mai sus, am for-
mulat urmãtoarele ipoteze ale cercetãrii :
I
1: Descrierea de sine realizatã prin intermediul probei WAY va fi egocentri-
cã, cu o tonalitate pozitivã.
I2: Autostereotipul etnic românesc rezultat în urma aplicãrii TST pentru
„Noi, românii, suntem…“ va fi convergent cu cel obținut în cercetãrile etnopsi-hologice anterioare.
I
3: Vor exista diferențe semnificative între modul de articulare al imaginaru-
lui identitar personal și al imaginarului identitar național.
I4: Identificarea în termeni de etnie este cea mai puternicã în cadrul grupu-
lui studențesc investigat, în dauna celorlalte identitãți sociale.
I5: Se poate pune în evidențã prezența unor identitãți sociale relevante, dar
și a unor identitãți sociale irelevante pentru stratul generațional investigat.
Dupã înregistrarea frecvențelor de apariție a categoriilor pentru cele douã
forme ale testelor TST , notate în dreptul coloanelor ES și NRS, am construit șiun indice de pregnanțã , care se calculeazã dupã cum urmeazã:
I
p ES / NRS = (a-b)x(a+b) / Tc ;
în care a = frecvența de apariție a atributului pozitiv;b = frecvența de apariție a atributului corespondent negativ din aceeași arie
semanticã;
(a-b) = tonalitatea atributului;(a+b) = pregnanța atributului;T
c= numãrul total de evocãri ale tuturor atributelor din categoria înglo-
bantã corespondentã (una din cele 8 categorii supraordonate).
Un asemenea indice este grãitor în a înfãțișa, mai fidel decît simpla frecvențã,
influența ( ponderea ) atributului respectiv în cadrul categoriei înglobante, cît și în
cadrul fiecãrui tip de identitate construit prin cele douã probe TST (individualã,respectiv naționalã). Desigur, acest indice se poate calcula doar în situația în careîntîlnim atribute polare. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelul nr. 1 din
Anexa nr. 9. Rezumînd, în acest tabel am înfãțișat frecvențele de apariție a atribu-
telor respective (ES, NRS), procentele de apariție, calculate fațã de cele 366 dechestionare completate (%
ES, %NRS) și care exprimã în cît la sutã dintre chestio-
nare se menționeazã acel atribut, precum și indicele descris mai sus (ipES, ipNRS).
Atributele polare au fost înregistrate tabelar în forma lor de singular (de
exemplu, „capabil/incapabil“), deși în TST privitor la „Noi, românii, suntem…“exprimarea folositã de subiecți întrebuința pluralul. Am considerat cã numai prin
242

prezentarea aceluiași set de atribute putem avea o imagine comparativã asupra
articulãrii celor douã tipuri de identitãți (personalã și colectivã).
T rebuie subliniatã, în încheierea acestei prezentãri a modului de elaborare
și aplicare a probelor, opțiunea pentru o metodologie care a evitat tehnica limita-tivã a alegerii dintr-o listã de trãsãturi impuse ( check-list ), antrenînd subiectul
într-un proces cognitiv mai complex, ce depãșește recunoașterea atributelor, pro-
punîndu-i o reactualizare a acestora în absența reperelor atribuționale implicite.
Intenționînd sã surprindem o serie de portrete asociate stereotipurilor etnice, amurmãrit cum se articuleazã, într-o manierã cvasi-automatã, clișeul verbal stereo-tipal, ce mobilizeazã vocabularul activ al subiectului, și nu cel pasiv obținut prinrecunoaștere (Chelcea, 1994, p. 246). T otodatã, am ocolit tehnica check-list
întrucît aceasta este însoțitã de numeroase neajunsuri. În primul rînd, induce oanumitã sugestivitate, sporul de cunoaștere fiind astfel mult limitat, înregistrînddoar frecvența atributelor prealabile selecționate de cercetãtor, și nu pe cele pecare le-ar fi evocat nemijlocit subiecții. În al doilea rînd, tehnica listei de atribu-te este supusã inevitabil efectului de listã, care poate deforma considerabil ierar-hizarea rãspunsurilor. Se cuvine subliniat faptul cã în cercetarea noastrã nu ne-apreocupat ordinea de prezentare a trãsãturilor referențiale, ci mai degrabã meca-nismul de formare a ansamblului portretului identitar. Din aceste considerente,
evitînd tehnica listei de atribute și solicitînd o definire de sine complexã, princonstruirea unor scurte discursuri identitare, am reunit o importantã cantitate deinformații calitative, prelucrate mai apoi conform exigențelor unei cercetãri foca-lizate asupra documentelor sociale (Chelcea, 1985).
Discutarea rezultatelorMeritã semnalat, pe baza lecturii rezultatelor obținute, cã au fost menționa-
te 5212 de atribute în cazul testului „Eu sunt…“ (notat de acum convențional cuES), și 4053 de atribute pentru testul „Noi, românii, suntem…“ (notat de acumcu NRS), adicã în medie 14,24 atribute pentru ES și 11,07 atribute pentru NRS,deși solicitarea inițialã adresatã subiecților era sã identifice 20 de atribute pentrufiecare categorie identitarã. Considerãm cã un asemenea fapt se datoreazã timpu-lui limitat — impus la 25 de minute —, dar și ordinii de completare a probelor.Majoritatea subiecților, dupã ce au redactat în circa 2 minute datele de identifica-re, au început cu testul ES, care pentru cei mai mulți dintre ei a necesitat aproxi-mativ 12–13 minute, continuînd cu NRS, pe care l-au completat în 7–8 minute,finalizînd cu testul multiidentitar (notat de acum cu TMI) în circa 3 minute.Apreciem, așadar, cã într-o eventualã viitoare aplicare a acestui chestionar ar finecesar sã se rezerve 5 minute suplimentare peste cele 25 decise inițial, cãci dinconstatãrile operatorilor s-a putut observa faptul cã subiecții ar mai fi putut aducenoi informații, dar timpul alocat nu le-a fost suficient. Cu toate acestea, un numãrde 113 subiecți (30,87 %) au completat chestionarul în întregime, formulînd 20de scurte caracterizãri atribuționale deopotrivã pentru ES, cît și pentru NRS.
243

Sã ne focalizãm atenția asupra primului registru ipotetic al cercetãrii noas-
tre: modul de construire a imaginii de sine a subiecților. Principial, pornind de lasugestiile teoretice ale lui I. Radu (1994a, p. 32), am disociat între imaginea de
sine protectivã , constituitã din trãsãturile pozitive auto-atribuite, și imaginea de
sine criticã , alcãtuitã din trãsãturile negative. Desigur, ne preocupã la acest nivel
care este imaginea de sine modalã , adicã imaginea care reunește trãsãturile ce
sunt cel mai frecvent evocate de cãtre stratul generațional studiat. Dacã ar fi sãurmãrim ce trãsãturi apar cel mai des în registrul pozitiv al acestui portret sinte-zã al tînãrului universitar timișorean, putem remarca prezența marcantã a urmã-toarelor atribute: „prietenos“, „sensibil“, „vesel“, „inteligent“, „sincer“, toate cufrecvențe de peste 30%. Imaginea identitarã personalã pozitivã, așa cum reiesedin cercetarea noastrã, este înfãțișatã în figura nr. 2 , în care sunt reprezentate
atributele cu o frecvențã a evocãrii mai mare de 15%.
În figura nr. 3 am prezentat atributele cu conotații negative care caracteri-
zeazã studentul bãnãțean, remarcînd cã doar unul singur, „nepractic“, depãșeștegranița celor 30%. Se poate distinge cum în constituirea imaginii de sine atribu-
244Imaginea de sine protectivă
0 1 02 03 04 05 06 0ExtravertitCooperantGeneros SincerPrietenosDe încredere VeselTolerantÎnțelegătorComunicativFrumosDornic de cunoaștere AmbițiosConștiinciosHarnic Încrezător (în forțele proprii)RealistCreativ StatornicCuriosOptimistSensibilInteligentAtribute
Frecvențe (%)
"Eu sunt…+"
Figura nr. 2 Imaginarul identitar personal pozitiv

tele negative au o pregnanțã mult mai modestã decît atributele pozitive, tendințã
ce reconfirmã teoria identitãții sociale (T ajfel, 1982), precum și nevoia de echili-bru identitar în definirea autoreferențialã, printr-o implicitã promovare de sine(Swann, 1987; Leary, 1995; Baumeister, 1999). Se poate observa, totodatã, cã din-tre cele 6 atribute negative mai influente, 3 au o conotație ambiguã, doar parțialnegativã, ce nu pot fi calificate propriu-zis drept deficiențe, cît mai degrabã inabi-litãți contextuale, precum „copilãros“, „nepractic“, „introvertit“, ceea ce întã-rește și mai mult conturul unui portret cu o tonalitate cvasi-pozitivã.
Pe categorii înglobante, avem urmãtoarea distribuție a rezultatelor pentru
imaginea de sine, așa cum reiese din tabelul nr. 3 și din figura nr. 4.
245Imaginea de sine criticã
0 5 10 15 20 25 30 35IntrovertitNepracticCopilãrosSchimbãtorImpulsivInsensibilAtribute
Frecvenț ã (%)
"Eu sunt…-"
Figura nr. 3 Imaginarul identitar personal negativ
Tabelul nr. 3 Diferențe statistic semnificative – tonalitate axiologicã

Nr.
crt. Valoare
Vi Valoarea pozitivã Valoarea negativã Factorul t Valoarea pragului
de semnificație
1 V5 Orizont larg Limitat t(36)=2,21 p= 0,04
2 V6 Angajare în
activitate, hãrnicie Dezangajare, lene t(106)= 10,75 p< 0,001
3 V8 Capacitate
profesionalã Incapacitate
profesionalã t(41)=3,67 p= 0,01
4 V9 Responsabilitate Anarhism t(36)= 4,54 p= 0,03
5 V10 Putere de
comunicare Autism t(30)= 3,97 p= 0,01
6 V16 Ajutorare Sabotarea „celuilalt” t(97)= 4,59 p= 0,007
7 V18 Curãțenie,
frumusețe Murdãrie, urîțenie t(36)= 2,27 p= 0,04
8 V21 Confort, bogãție Condiții modeste,
sãrãcie t(97)= 4,11 p= 0,02
9 V25 Siguranțã de sine Nesiguranțã t(47)= 2,87 p= 0,04
10 V30 Valoare profesionalã
(în muncã) Mediocritate
profesionalã t(32)= 5,11 p< 0, 001
11 V32 Armonie interioarã Dizarmonie
interioarã t(42)= 3,03 p= 0,05
12 V34 Plãceri Chinuri t(53)= 3,38 p= 0,04
13 V37 Fericire Suferințã t(77)= 6,17 p< 0,001
14 V38 Prietenii Însingurare t(53)= 2,24 p=0,05
15 V40 Umanism,
generozitate Egoism t(24)= 5,84 p<0,001

Astfel, imaginea modalã de ansamblu este construitã în jurul unui registru
al deschiderii fațã de „celãlalt“ (cele mai numeroase evocãri sunt din prima cate-gorie supraordonatã) și al unei imagini despre înzestrãrile proprii foarte favora-bilã (categoria a șaptea), ambele cu o tonalitate puternic pozitivã (1290 mențiunipozitive fațã de 474 negative, respectiv 889 pozitive, fațã de 515 negative). Seremarcã prezența redusã în definirea de sine a afirmațiilor generale sau a meta-forelor identitare ambigue, care sunt specifice unei autodefiniri implicite , subiec-
ții optînd pentru o manierã angajantã, explicitã , de exprimare identitarã. Fațã de
studiile lui P . Iluț (2001, p. 112) realizate pe un eșantion de studenți români, încare 16% dintre subiecți alegeau o manierã ocolitã de auto-identificare, scorul defațã, care reprezintã 5,10% din numãrul total de mențiuni atribuționale în cadrultestului WAY, ne înfãțișeazã un spor considerabil de limpezire, de deschidereexpresivã, în care formulãrile deschise, clarificatoare sunt preferate,sugerîndu-se în definirea de sine prevalența unui stil asertiv de auto-prezentare(Arkin, 1981; Paulhus et al ., 1988). În pofida rezervelor inevitabile pe care se
impune sã ni le asumãm datoritã limitelor eșantionãrii din cele douã cercetãri, sepoate surprinde o dinamicã identitarã a anilor din urmã ce indicã o progresivãdeschidere expresivã pentru tinerii românii în privința definirii de sine datoratãliberalizãrii contextului social-politic și cultural, ce se depãrteazã tot mai mult demodelul de auto-prezentare defensiv al anilor ’80, în care ponderea trãsãturilorneclare, ambigue, evitante era considerabilã (46%) (Iluț, 2001, p. 213).
Așadar, în ceea ce privește evaluarea ipotezei noastre (I
1), tabelul nr. 3 este
grãitor în a ne indica tendința puternicã a subiecților de a opta pentru o definirede sine în termeni favorabili, tonalitatea atribuirilor fiind covîrșitor pozitivã.Astfel, din 5212 atribuiri, 3974 se realizeazã prin intermediul unor trãsãturi pola-re, din care 2775 sunt pozitive, și numai 1199 negative. Pe aceastã cale, ipoteza
(I
1) se confirmã .
246"Eu sunt…"
0200400600800100012001400160018002000
Atribute
interpersonale
Trăsături
identitare
prescrise
Interese,
preferințe,
aspirații
Afirmații
generale,
metafore
identitare
ambigue
Autodeterminare,
voluntarism
Convingeri și
credințe
internalizate
Trăsături de
personalitate
relativ
independente de
„celălalt”
Calificări
identitare
provenite din
diferențieri
sociale
Categorii supraordonateFrecvența de apariție
Figura nr. 4 Imaginea de sine în func êie de categoriile atribu êionale supraordonate

De și mai mare interes pentru ansamblul lucrãrii noastre este urmãrirea
modului de îngemãnare a imaginarului identitar național. În figura nr. 5 sunt
înfãțișate trãsãturile cele mai influente în conturarea portretului „românitãții“, șianume „ospitalitatea“ (care apare evocatã aproape în 1 din 2 chestionare), „inte-ligența“ și caracterul „prietenos“ al oamenilor acestor locuri (toate cu frecvențede peste 30%), dar și „hãrnicia“, „creativitatea“, „veselia“ și „toleranța“ acestora(cu frecvențe de peste 20%).
În figura nr. 6 sunt prezentate trãsãturile negative ale imaginii identitare națio-
nale, care dau naștere unui portret mult mai dispersat decît cel pozitiv, în care niciun atribut nu depãșește 30% din aprecieri, iar singurele trãsãturi mai des amintite,ce trec de pragul de 20%, sunt „sãrãcia“ și „lenea“ (ambele cu peste 25%).
Dacã recurgem la o analizã comparativã între portretul care traseazã conturu-
rile autostereotipului etnic românesc rezultat în studiul nostru și cercetãrile ante-
rioare, derulate pe eșantioane naționale reprezentative sau pe eșantioane specifice
247Autostereotipul etnic pozitiv
0 1 02 03 04 05 06 0GeneroșiSinceriPrietenoșiOspitalierVeseliToleranțiFrumoșiHarniciCreativiInteligențiAtribute
Frecvențe (%)
"Noi, românii, suntem…+"
Figura nr. 5 Imaginea pozitiv Á de sine a românilor realizat Á de eæantionul studen êesc
Autosterotipul etnic negativ
0 5 10 15 20 25 30 35Ego iș t iBîr fitor iLeneșiNe pr acticiVictimeSăraciHoți Atribute
Frecvența (%)
"Noi, românii, suntem…-"
Figura nr. 6 Imaginea negativ Á de sine a românilor realizat Á de eæantionul studen êesc

(Chelcea, 1991, 1994; Chelcea, Moțescu, 1994; Chelcea et al. , 1998) și evocate pe
larg în capitolul privitor la studiile psihosociologice focalizate asupra imaginaruluiidentitar, putem remarca convergențe puternice în registrele cele mai importanteale imaginii de sine a românilor. Astfel, întocmai ca și în cercetãrile amintite, „ospi-talitatea“ se impune detașat ca trãsãtura cea mai influentã a stereotipului etnicpozitiv, alãturi de care se aflã, deopotrivã în cercetãrile citate, precum și în cea pre-zentã, „hãrnicia“, caracterul „prietenos“, „inteligența“ românilor, dupã cum în ste-reotipul etnic negativ regãsim centrale „lenea“ și „hoția“. Putem decide, așadar, cãipoteza a doua a cercetãrii (I
2) se confirmã.
Meritã semnalatã aceeași protecție a reprezentãrii identitare ce se impune
în definirea de sine, descrisã de psihologii sociali (Sedikides, Schloper, Insko,1998), prin care atributele pozitive sunt evocate precumpãnitor, iar cele negativesunt ponderate de recalificãri ambigue, precum desemnarea ca „neajunsuri“ a 3din cele 7 trãsãturi modale. Astfel, „sãrãcia“ și starea de „victimã“ sugereazã pre-zența unei cauze externe a deficiențelor („celãlalt“), iar însușirea de a fi „neprac-tic“ lasã loc unei reorganizãri pozitive în alte dimensiuni („nu suntem practici,dar suntem foarte sufletiști și creativi“, ca în chestionarul cu codul U.P .31).
Cît privește compoziția argumentativã a definirii de sine pe cele opt categorii
înglobante, se remarcã o pondere importantã a calificãrilor identitare provenitedin diferențieri sociale (ce particularizeazã și localizeazã precis rolul „românu-lui“ în dialogul cu „celãlalt“), dar întîietatea este deținutã — la fel ca și în defi-nirea de sine — de atributele interpersonale, dovedind o contaminare și la nivelcolectiv a modului deschis de relaționare cu alteritatea construit la nivel indivi-dual. Aceste tendințe pot fi urmãrite în tabelul nr. 4 și în figura nr. 7.
Oricum, imaginea „românitãții“ este mai criticã decît cea personalã în
registrul autodeterminãrii și voluntarismului (unde atributele pozitive și negati-
248Tabelul nr. 4 Imaginea autoreferențialã naționalã – frecvențe de apariție
Nr.
crt. Categoria supraord onatã din testul
WAY Atribute polare Atribute
independente Frecvența
de apariție
totalã
Atribute
pozitive Atribute
negative
1 Atribute interpersonale 876 481 – 1357
2 Trãsãturi identitare prescrise – – 105 105
3 Interese, preferințe, aspirații – – 134 134
4 Afirmații generale, metafore identi –
tare ambigue – – 183 183
5 Autodeterminare, voluntarism 265 266 – 531
6 Convingeri și credințe internaliza te – – 255 255
7 Trãsãturi de personalitate relativ
independente de „celãlalt” 457 266 – 723
8 Calificãri identitare provenite din
diferențieri sociale 112 480 173 765
Total 1710 1493 850 4053

ve sunt evocate practic la paritate: 265 pozitive și 266 negative), sugerînd
conștientizarea și asumarea unei doze de dezangajare colectivã. Fenomenul apareși mai pregnant în zona calificãrilor provenite din diferențieri sociale, în carerolurile și statusurile sociale dobîndite descriu o imagine despre identitateanaționalã ce îmbinã resentimentul, marginalizarea resimțitã și sãrãcia (18,85%decid cã „românii sunt victime“ și 29,51% cã sunt „sãraci“/„plini de nevoi“).
Inițiind, dealtfel, discuția comparativã privitoare la mecanismele de articu-
lare a imaginarului identitar personal și național, am remarcat prezența unordiferențieri importante între construirea imaginii de sine individuale și colective.În cadrul fiecãreia dintre cele opt categorii înglobante am realizat o comparațieîntre media frecvențelor de apariție a atributelor subordonate pe fiecare catego-rie. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr. 5.
249"Noi, românii, suntem…"
02004006008001000120014001600
Atribute
interpersonale
Trăsături
identitare
prescrise
Interese,
preferințe,
aspirații
Afirmații
generale,
metafore
identitare
ambigue
Autodeterminare,
voluntarism
Convingeri și
credințe
internalizate
Trăsături de
personalitate
relativ
independente de
„celălalt”
Calificări
identitare
provenite din
diferențieri
sociale
Categorii supraordonateFrecvența de apariție
Figura nr. 7 Imaginea identitar Á naêionalÁ în funcêie de categoriile atribu êionale supraordonate
Tabelul nr. 5 Comparații între medii pe eșantioane perechi și analiza corelaționalã între ES și NRS
Nr.
crt. Categoria supraordonatã din
testul WAY Factorul t
ES-NRS Valoarea
pragului de
semnificație Corelația
ES-NRS Valoarea
pragului de
semnificație

1 Atribute interpersonale t(362)= 3,695 p<0,001 r=0,348 p<0,001
2 Trãsãturi identitare prescrise t(362)= 5,329 p<0,001 r=0,341 p=0,007
3 Interese, preferințe, aspirații t(362)= 2,938 p=0,005 r=0,285 p=0,026
4 Afirmații generale, metafore
identitare ambigue NS – r=0,508 p<0,001
5 Autodeterminare, voluntarism NS – r=0,281 p=0,029
6 Convingeri și credințe internali –
zate NS – NS –
7 Trãsãturi de personalitate relativ
independente de „celãlalt” t(362)= 6,406 p<0,001 r=0,382 p=0,002
8 Calificãri identitare provenite din
diferențieri sociale t(362)= 2,592 p=0,012 r=0,423 p=0,001

În primul rînd, se remarcã, pe ansamblu, o coerențã argumentativã structu-
ralã în definirea identitarã, fapt ilustrat de prezența a 7 corelații semnificative din
8 între nivelele de articulare a imaginii de sine individuale și colective (Lungu,2000, p. 124). Cu toate acestea, dacã analizãm în interiorul structurii argumenta-tive pe eșantioane perechi și realizãm comparațiile statistice între medii, seobservã cã în 5 din 8 nivele (atribute interpersonale; trãsãturi identitare prescri-se; interese, preferințe, aspirații; trãsãturi de personalitate relativ independentede „celãlalt“ și calificãri identitare provenite din diferențieri sociale) existã dife-rențe semnificative între definirea identitarã personalã și colectivã. Astfel, atuncicînd își construiește identitatea individualã, subiectul recurge la mai multe atri-bute interpersonale decît în versiunea colectivã, fapt ce sugereazã importanțadatelor identificatorii relaționale în conturarea unei imagini de sine favorabile,constatare ce reconfirmã rolul hotãrîtor și ponderea ridicatã a autodezvãluirilorrelaționale în îngemãnarea unei identitãți personale pozitive (Morton, 1978;Derlega, Berg, 1987).
Se observã, totodatã, cã tendința ce favorizeazã o prezențã mai marcantã a
atributelor proprii identitãții individuale spre deosebire de cea colectivã se înre-gistreazã în alte patru registre atribuționale. T rãsãturile identitare prescrise suntmai frecvent evocate în autodefinirea de sine individualã, spre deosebire de auto-definirea colectivã, indicînd faptul cã identitatea etnicã este în mai micã mãsurãsupusã determinãrilor naturaliste, ce țin de o „biologie“ a socialului, impusã deintegrarea într-o serie de roluri moștenite. În privința intereselor, preferințelor șiaspirațiilor, acțiunea de particularizare identitarã era firesc sã privilegieze polulpersonal în dauna celui colectiv (cãci acestea reprezintã în primul rînd marcatoride identitate individualli), dupã cum meritã semnalatã tonalitatea echilibratã aautodeterminãrii și voluntarismului în cazul definirii de sine colective, fațã de ceaputernic pozitivã în cea individualã. Mesajul transmis de liniile portretului ante-rior sugereazã cã deficiența dezangajãrii proprie registrului tocmai evocat, recu-noscutã ca atare la nivel colectiv, nu este atribuitã și personalitãții individuale asubiectului, fapt pus în evidențã și în studii anterioare, în care identificarea cudefectele psihomorale ale românilor era asumatã cu multe rezerve de participan-ții individuali la cercetare (Chelcea, 1994, p. 299). Apoi, lectura datelor înfã-țișeazã tendința probatã deja în studiile de psihologie socialã experimentalã con-form cãreia, printr-o autodezvãluire progresivã (Altman, T aylor, 1973), în defini-rea de sine personalã subiecții recurg la mai multe atribute asociate trãsãturilorde personalitate native și abilitãților înnãscute, spre deosebire de definirea desine colectivã. Concluzia de mai sus este ilustratã la noi prin prezența mult maimarcantã a trãsãturilor de personalitate relativ independente de „celãlalt“ încazul ES decît pentru NRS.
Ne atrage, însã, atenția numãrul aproape dublu de evocãri atribuționale în
registrul calificãrilor identitare în favoarea variantei NRS (765), spre deosebire
250

de ES (477), dar cu o tonalitate puternic negativã în cazul atributelor polare (112
pozitive și 480 negative). Ni se contureazã încã o datã, pe aceastã cale, o imaginedespre „românitate“ tensionatã, care este reprezentatã sub forma unor respingerisimbolice din partea „celuilalt“ și care ilustreazã interiorizarea de cãtre subiecția unui anumit sentiment al excluderii și nedreptãții, subliniat de prezența mar-cantã a unor roluri dobîndite specifice, precum „traumatizat“ sau „victimã/mar-ginalizat“.
Dincolo de toate aceste diferențe globale, dacã avansãm lectura comparati-
vã în cadrul fiecãrei categorii atribuționale, putem urmãri în detaliu, pe de oparte, care sunt atributele specifice prezente în numãr mare în definirea de sine,iar pe de altã parte, în jurul cãror trãsãturi identitare particulare se înregistreazãdiscrepanțe majore între imaginarul identitar personal și imaginarul identitarnațional. Sã urmãrim, așadar, în figurile nr. 1, 2, 3 ,4 , 5 din Anexa nr. 10, corela-
te cu tabelul nr. 1 din Anexa nr. 9 , registrele categoriale supraordonate caracteri-
zate prin atribute polare și prezența — prin intermediul indicelui de pregnanțã— a atributelor specifice în cadrul lor pentru ES și NRS. În vederea înlesniriilecturii acestor reprezentãri grafice, am notat denumirea atributului doar pentrutrãsãturile ce au un indice de pregnanțã mai ridicat i
p>5, dupã cum, convențio-
nal, am formulat atributele în forma lor de singular, atunci cînd evocãrile suntmai numeroase în cadrul testului ES, și în forma lor de plural, atunci cînd suntmai frecvent amintite în cadrul testului NRS.
Se reconfirmã și pe aceastã cale, pe de o parte, nevoia unei identitãți perso-
nale pozitive , caracterizatã prin calitãți precum „prietenos“, „vesel“, „ambițios“,
„conștiincios“, „sensibil“, „inteligent“ (toate cu i
p>10), și, pe de altã parte, încli-
nația cãtre o definiție identitarã colectivã apreciativã , pliatã pe tiparele stereoti-
pului etnic, care reunește trãsãturi precum „ospitalitatea“ (cu cel mai ridicatindice de pregnanțã, i
p= 24,41), dar și caracterul „prietenos“, „creativitatea“ și
„inteligența“ (toate cu ip>10) grupului de referințã („românii“), subliniind încã
o datã persistența reprezentãrilor sociale privitoare la identitatea naționalã(Chelcea et al. , 1998, p. 278).
T oate aceste prelucrãri statistice, comparații și evaluãri ne îndreptãțesc sã
afirmãm cã existã diferențe semnificative între modul de articulare al imaginaru-lui identitar personal și al imaginarului identitar național, confirmîndu-se, astfel,
ipoteza nr. 3 (I
3).
Înainte de a analiza urmãtorul teritoriu ipotetic, sã ne îndreptãm atenția
asupra unei surse de informații utile furnizate de o asemenea tehnicã de cerce-tare. Astfel, putem ilustra o altã dominantã a abordãrii teoretice din prima partea lucrãrii noastre — natura construitã social a identitãții etnice — prin urmãri-rea modului de completare a testului NRS pentru subiecții de altã etnie declara-tã decît cea românã. Cum numãrul celor care în debutul chestionarului au optatpentru o altã etnie decît cea majoritarã este important (54, adicã 14,75% din
251

subiecții chestionați), un indicator însemnat al asumãrii „românitãții“ ca o iden-
titate inclusivã (iincluderii), judecatã în termeni de „noi“, îl constituie raportul din-
tre numãrul celor care au decis sã completeze testul „Noi, românii, suntem…“deși nu sunt români (n
c) și numãrul total al celor de altã etnie decît etnia majo-
ritar româneascã (nt).
iincluderii= nc/ nt.
Se observã cã acest indicator (iincluderii = 0,927) este foarte aproape de uni-
tate, cãci din întregul eșantion doar 3 subiecți (doi maghiari și un german) aulãsat necompletat testul NRS, deși s-a precizat de cãtre operatorul de salã cãrãmîne la libera alegere a subiecților modul de rãspuns și, mai ales, completareaîn sine. Se subliniazã pe aceastã cale cã identitatea etnicã este în mult mai micãmãsurã un dat natural, ce ține de o biologie a socialului, cît o entitate reconstrui-tã necontenit prin negocierea cu „celãlalt“ semnificativ în cadrul destinuluicomunitar al subiectului (Barth, 1995).
Chiar dacã putem califica prezența „celuilalt etnic“ drept o alteritate inclu-
sivã, ar fi interesant de urmãrit cum se articuleazã „imaginea românilor“ în pri-
virea „celuilalt diferit etnic“: este imaginea astfel creatã considerabil diferitã decea pe care românii înșiși și-o elaboreazã? Rezultatele evaluãrii imaginare a„românilor“ de cãtre cei care sunt de altã etnie și care au completat testul NRSsunt prezentate în tabelul nr. 6 .
Dacã se parcurg în paralel aceste rezultate cu cele din tabelul nr. 4 , se obser-
vã cã numãrul total de evocãri atribuționale este foarte asemãnãtor cu modul deconstruire a identitãții românești, în termeni de „calitãți și defecte“, realizat de„români“. Astfel, cele 609 de mențiuni ale unor trãsãturi specifice propuse decãtre „neromâni“ corespund celor 4053 de mențiuni din eșantionul global, rapor-tul 609/4053 constituind exact 15,03% din totalul evocãrilor atribuționale, pro-
252Tabelul nr. 6 Imaginea „românilor” realizatã prin testul NRS de subeșantionul neromânesc
Nr.
crt. Categoria supraord onatã din testul
WAY Atribute polare Atribute
independente Frecvența
de apariție
totalã
Atribute
pozitive Atribute
negative
1 Atribute interpersonale 102 61 – 163
2 Trãsãturi identitare prescrise – – 12 12
3 Interese, preferințe, aspirații – – 17 17
4 Afirmații generale, metafore identitare
ambigue – – 25 25
5 Autodeterminare, voluntarism 49 40 – 89
6 Convingeri și credințe intern alizate – – 37 37
7 Trãsãturi de personalitate relativ inde –
pendente de „celãlalt” 63 38 – 101
8 Calificãri identitare provenite din dife –
rențieri sociale 70 69 26 165
Total 284 208 117 609

cent ce se suprapune aproape deplin peste ponderea subeșantionului în cadrul
eșantionului global (14,75%). T otodatã, dacã separãm eșantionul total în douãsubeșantioane (cel al „românilor“ și cel al „neromânilor“), apoi inventariemnumãrul mediu de atribute folosit de subiecți la testul NRS pe fiecare din celeopt registre în parte și realizãm o comparație între medii, vom observa cã nu seînregistreazã nici o diferențã statistic semnificativã între cele douã subeșantioa-ne, ceea ce consolideazã concluzia potrivit cãreia imaginarul identitar național secaracterizeazã prin aceleași note specifice, fie cã este realizat de românii înșișisau de cãtre partenerii lor de alte etnii, care alcãtuiesc o alteritate inclusivã.
În încheierea discutãrii rezultatelor din zona tematicã a testelor ES și NRS
am dori sã acordãm o atenție suplimentarã unui registru aparte, calificat conven-țional drept precumpãnitor neinformativ, și anume registrul al patrulea, asociataspectelor existențiale sau afirmațiilor generale, dar și metaforelor identitareambigue. Deși trãsãturile identitare cu caracter supraordonat sau tautologic (degenul „om“, „persoanã“, „personalitate“, „ființã umanã“) sunt destul de nume-roase, cu un indice i
p= 6,83% (ES), respectiv ip= 7,38% (NRS), mult mai intere-
sante și mai grãitoare se aratã a fi metaforele discursive, care deși sunt vagi, iar pealocuri oculteazã sensul limpede al formulãrilor, aduc în jocul conversațional cucercetãtorul o informație concentratã foarte prețioasã, plinã de ingenuitate.Calificãri de genul „Eu sunt…“ un… „ambasador al cerului“ sau „centrulpãmîntului“ devin un fel de sinteze identitare personale, dupã cum unele expri-mãri din testul identitãții colective, precum „Noi, românii, suntem…“ „ca ominge de fotbal“ sau „cãlcați în picioare“ se transformã în metafore nucleu ceevocã marginalizarea simbolicã nedreaptã pe care o resimțim. Nu de puține oriapar expresii de o mare densitate semanticã și afectivã, precum memorabila for-mulare „Noi, românii, suntem… nenãscuți “, subliniind potențialitãțile remarcabi-
le pe care într-o istorie mai generoasã le-am putea activa, devenind uneori maigrãitoare decît o întreagã colecție de afirmații identitare cumulate. Iatã de ce osimplã statisticã descriptivã care înregistreazã frecvențele de apariție a atributelorselectate trebuie mereu combinatã cu o lecturã interpretativã proaspãtã, ce poatecomunica o dozã consistentã de adevãr despre „ceea ce suntem“, fãrã de care ima-ginea identitarã dezvãluitã nu poate fi decît sãrãcitã de sensul viu al autenticitãții.
Ultima zonã tematicã a chestionarului este focalizatã asupra testului multi-
identitar (TMI). Ne-a interesat sã urmãrim cum anume se ierarhizeazã diferiteletipuri de identitãți sociale posibile și care dintre acestea au un grad de relevanțãsporit pentru subiecții investigați. Am pornit în studiul nostru de la sugestiileoferite de o cercetare precedentã realizatã pe un eșantion studențesc (Chelcea,1994, pp. 300–301), care sublinia cã studenții români se identificã, din punct devedere cultural, în primul rînd cu România, în al doilea rînd cu calitatea lor deeuropeni, apoi cu cea de „locuitori ai lumii“ și în mult mai micã mãsurã cu cali-tatea de „cetãțeni balcanici“.
253

Plecînd de la aceste tendințe constatate am construit ipoteza nr. 4 (I4),
adaugînd o serie de identitãți suplimentare cu care subiecții se pot identifica,adoptînd o viziune identitarã cumulativã, simbolic concentricã. Astfel, cum toțiintegrãm într-un sine unitar mai multe identitãți (Baumeister, 1998), am pornitîn definirea de sine de la identitatea proxim rezidențialã (cartierul, zona, distric-tul din localitatea în care locuim), apoi cea localã (conferitã de localitatea de rezi-dențã), identitatea regionalã (asociatã regiunii istorice din interiorul României cucare se identificã subiecții), identitatea naționalã (conferitã de etnia asumatã),identitatea regional-europeanã (central-europeanã sau sud-est europeanã, evi-tînd formularea implicit peiorativã „balcanicã“), cea europeanã și am sfîrșit cucea globalã, de „locuitor al lumii“. La fel ca și în celelalte douã registre tematiceale chestionarului, am optat precumpãnitor pentru formulãri libere ale subiecți-lor în locul variantei check-list , considerînd cã în acest mod putem surprinde mai
adecvat articularea identitãților multiple, fãrã sã impunem alegeri identitare.
Rugați sã ierarhizeze din punctul de vedere al relevanței pentru sine aceste
identitãți plurale, participanții la cercetarea noastrã au clasificat însemnãtateapentru sine a identitãților evocate mai sus, începînd de la 1, calificatã ca fiind ceamai importantã, înspre ranguri din ce în ce mai modeste din punctul de vedereal relevanței. Deliberat nu am impus realizarea unui „clasament“ dinspre „1, ceamai importantã“ înspre „8, cea mai puțin importantã“, pentru cã am dorit sã lelãsãm subiecților libertatea de a alege doar identitãțile semnificative pentru ei și,pornind de la acestea, sã efectueze, mai apoi, ierarhizarea proprie, anticipînd cãdin setul identitar propus vor fi identitãți considerate ca nerelevante pentru sine,așa cum am precizat în ipoteza nr. 5 (I
5).
Dupã cum reiese și din Anexa nr. 7, identitãțile apreciate nerelevante au fost
cotate convențional cu 1, iar cele mai relevante astfel: locul 1 în ierarhie cu 9, locul2 cu 8 ș.a.m.d. În final, s-au realizat mediile scorurilor obținute de fiecare identi-ficare identitarã, iar rezultatele acestor prelucrãri sunt prezentate în figura nr. 8.
Ceea ce se poate pune în evidențã dintru-început este victoria simbolicã a
„identitãții etnice“ (de genul „român“), care este cea mai pregnant evocatã cafiind importantã în definirea de sine, urmatã de identitatea regionalã (precum„bãnãțean“), la foarte micã distanțã de cea localã (precum „timișorean“), dar șide identitãțile înglobante, de tipul „locuitor al lumii“ și „european“. Pe aceastãcale, ipoteza a patra (I
4), care afirmã cã identificarea în termeni de etnie este cea
mai influentã în cadrul grupului studențesc investigat, în dauna celorlalte iden-titãți sociale, este confirmatã .
Registrul valoric al mediilor de evaluare ne indicã, totodatã, cã cel puțin cele
cinci identitãți sociale evocate mai sus sunt relevante în definirea de sine, aflîn-du-se între nivelul 5,74 (corespunzînd unei medii a locului 4 în ierarhie) și 7,76(echivalent unei clasãri în medie pe locul 2). O identitate, cea proxim rezidenția-lã, se dovedește a fi parțial relevantã (echivalentã cu o medie a clasãrii pe locul 6),
254

iar douã identitãți se aratã a fi complet irelevante: cea sud-est europeanã și cea
central-europeanã (ambele situate în jurul ultimului rang simbolic al acestui cla-sament sui-generis ). Un asemenea rezultat este previzibil în prima sa parte și
poate fi explicat, într-un registru ipotetic, prin integrarea, în urma conflictelordin zonã, a unui stigmat imaginar balcanic asociat ideii de Europã de sud-est, darpare surprinzãtor în ceea ce privește calificarea ca nerelevantã a identitãții de„central-european“ chiar în zona Banatului, în pofida lansãrii în regiune a uneidezbateri animate în sfera publicã care a valorificat conceptul de central-europe-nitate (Babeți, Ungureanu, 1997). Nu putem decît sã constatãm cã, în pofidaeforturilor inițiatorilor acestei dezbateri, chiar publicul tînãr educat — eșantio-nul fiind format din studenți de la toate universitãțile timișorene — a rãmasimpenetrabil la asumarea unei asemenea noi ancore identitare. Așadar, cerceta-rea noastrã dovedește cã în stratul generațional investigat existã deopotrivã oserie de identitãți sociale relevante, dar și unele identitãți sociale nerelevante îndefinirea identitarã a subiecților, confirmîndu-se, astfel, ipoteza nr. 5 (I
5).
Meritã semnalat cã tendința descrisã mai sus se regãsește și în cercetãrile
derulate la sfîrșitul anilor ’90 în mai multe țãri europene, care puneau în evidențãopțiunea „majoritãții central și est-europenilor pentru identitãți multiple și diver-sificate“ (Rose, Mishler, Haerpfer, 1998, p. 22), în care identitatea naționalã era ceadintîi aleasã din punctul de vedere al importanței pentru sine, dar în care pondereaidentitãților numite parohiale (localã și regionalã) se aratã a fi mai însemnatã înEuropa rãsãriteanã decît în țãrile occidentale. Rezultatele sondajului organizat subegida New Democracies Barometer (NED) sunt înfãțișate în tabelul nr. 7 .
Se remarcã prezența mai influentã în eșantionul românesc a identitãților
parohiale în dauna celei naționale, fapt atestat și de o cercetare coordonatã recentde Centrul de Sociologie Urbanã și Regionalã (CURS)
1, ale cãrei rezultate pen-
tru regiunea Banatului sunt prezentate în tabelul nr. 8.
2555,815,742,12,487,766,236,133,95
0123456789locuitor al lumiieuropeansud-est europeancentral-europeanromân (sau altă identitate etnică)bănățean (sau altă identitate regională)timișorean (sau altă identitate locală)locuitor al cartierului / zonei / districtului propriuCategorii identitare
Importanța identificării identitare (1…9)
Figura nr. 8 Identificarea identitar Á a subiecêilor
1Datele au fost extrase din conținutul site-ului www .curs.r o/news.htm

Formularea specificã a întrebãrii: „De care dintre urmãtoarele teritorii vã
simțiți mai apropiat sufletește (subl.ns)?“, ce viza și o opțiune afectivã, nu doar
cognitivã, precum și impunerea unei singure alegeri a determinat o astfel de dis-tribuție a rãspunsurilor. Considerãm, așadar, cã aparentul parohialism al români-lor, apreciat de inițiatorii cercetãrii pan-europene ca un indicator de premoderni-tate (Rose, Mishler, Haerpfer, 1998, p. 23), trebuie reconsiderat, cãci imediat cese solicitã subiecților sã aleagã între identitãți multiple ne-exclusive — așa cum sederuleazã clarificãrile interogative din cercetarea noastrã —, aceștia decid înspreo sintezã identitarã inclusivã, în care deschiderile fațã de identitãțile sociale deapartenențã puternic supraordonate (precum „locuitor al lumii“ sau „european“,și cu atît mai mult „român“) devin prevalente în dauna celor proxim-rezidențiale.
De altfel, cînd se abandoneazã conținutul itemului cu conotații afective,
chiar dacã se menține solicitarea unei singure opțiuni, se poate obține o inversa-re semnificativã a identificãrilor, subiecții alegînd prioritar identitatea naționalã,așa cum reiese din studiul recent realizat pe un eșantion național reprezentativde cãtre I. Culic, I. Horvath și C. Raț (2000). În aceastã investigație psihosocio-logicã 71,1% dintre subiecții de etnie românã, cînd erau solicitați sã completezeformularea: „În primul rînd mã consider…“, decideau în favoarea identitãțiinaționale, așa cum reiese din tabelul nr. 9.
256Tabelul nr. 7 Identificarea identitarã multiplã a românilor și a est -europenilor, în funcție de
prima alegere ( apud Rose, Mishler, Haerpfer, 1998)
Nr.
crt. Tip de identitate socialã România
Media NED 1998
pentru țãrile din
Europa de sud-est
1 Identitate naționalã 27% 39%
2 Identitate localã 42% 32%
3 Identitate regionalã 14% 8%
4 Identitate europeanã 8% 8%
Tabelul nr. 8 Identificarea identitarã multiplã a bãnãțenilor în funcție de
prima alegere (CURS 2000)
Nr.
crt. Tip de identitate Banat
1 Vecinãtate 48,9%
2 Regiune 14,9%
3 Țarã 29,8%
4 Europa 4,3%
5 Nu știu, non-rãspunsuri 2,1%
Tabelul nr. 9 Auto-identificarea identitarã la români ( apud Culic, Horvath, Raț, 2000, p. 337)
„În primul rînd mã consider…”
Nr.
crt. Categoria identitarã Ponderea din eșantion
(%)
1 Român 71,1
2 Tip regional (ardelean, muntean, moldovean, bãnãțean et c) 24
3 Est-european 0,6
4 Balcanic 0,2
5 European 1,4
6 Altceva 2,3

Desigur, limitele eșantionãrii din studiul nostru, precum și natura parțial
diferitã a conținutului itemului privitor la identitãțile multiple fațã de studiulCURS ne îndeamnã la exprimarea unor concluzii însoțite de precauțiile de rigoa-re, dar, pornind și de la rezultatele cercetãrii discutate anterior și construind opotențialã ipotezã de lucru, anticipãm cã un sondaj viitor, pe un eșantion repre-zentativ la nivel național, care ar relua întocmai conținutul itemului din TMI, ardezvãlui aceeași deschidere a „românului“ fațã de identitãțile sociale supraordo-nate, și nicidecum un parohialism autarhic.
O ultimã resursã de cunoaștere importantã oferitã de acest teritoriu al cer-
cetãrii se datoreazã analizei traseului discursiv identitar privitor la identitateanaționalã și identitatea regionalã. Așa cum am subliniat de la începutul discuțieiasupra TMI, am urmãrit cum anume se calificã pe ei înșiși subiecții ce își decla-rã în debutul chestionarului o anumitã identitate pornind de la o listã posibilã deidentitãți sociale precizate, și sfîrșesc prin a-și redefini identitatea etnicã prinintermediul unor formulãri libere. Cu alte cuvinte, existã o suprapunere întredefiniția identitarã prin tehnica check-list și cea a exprimãrilor libere? Rãspunsul
este în bunã mãsurã negativ. Astfel, deși se autoîncadreazã formal într-o catego-rie etnicã și regionalã anume, subiecții înclinã, în multe rînduri, mai ales dupã ceau parcurs tot traseul autobiografic personal și colectiv prin testele ES și NRS, sãse autodefineascã prin intermediul unor identitãți mixte. De exemplu, cînd își
precizeazã identitatea regionalã, unii dintre ei se declarã: „moldoveano-ardelean“ori „bãnãțeano-oltean“, sau, ca în chestionarul U.P .22, în care se produce cea maistufoasã clasificare identitarã: „bãnãțean, în mine, ardelean prin mine și regãțea-no-turcit peste mine“. O tendințã asemãnãtoare poate fi înregistratã și în cazulautocalificãrilor etnice, în care apar formule de genul „româno-maghiar“ sau„sîrbo-român“, în total înregistrîndu-se 17 (4,64%) identitãți mixte etnice și 41(11,20%) identitãți mixte regionale. În tabelele nr. 10 și 11 am prezentat frecven-
țele de apariție ale tuturor identitãților asumate de subiecți în cadrul TMI.
Parcurgînd aceste rezultate, se poate observa cã 41 de subiecți, care se decla-
raserã inițial cu o rezidențã regionalã „bãnãțeanã“, 3 „olteni“, un „muntean“, 3„moldoveni“, precum și un „dobrogean“, renunțã la încadrarea identitarã regiona-
257Tabelul nr. 10 Calificãri identitare proprii din punct de vedere regional

Identitatea regionalã de claratã în cadrul TMI Numãrul subiecților Procentul subiecților
(%)
Bãnãțean 132 36,07
Ardelean 91 24,83
Oltean 76 20,77
Muntean 12 3,28
Moldovean 8 2,19
Alta (specificã, singularã) 6 1,64
Mixtã 41 11,20
Total 366 100,00

lã prealabilã și opteazã pentru o categorie identitarã mixtã. T otodatã, apar 8 „noi“
„ardeleni“ în evaluarea finalã din TMI, ceea ce sugereazã cã unii subiecți au apre-ciat cã simpla rezidențã regionalã nu se transferã în calitatea de actor regional spe-cific. Altfel spus, deși 173 de subiecți considerã în debutul chestionarului cã,locuind sau doar studiind în regiunea Banatului, pot fi calificați drept „bãnãțeni“,atunci cînd își clarificã identitatea regionalã, 41 dintre ei opteazã fie pentru identi-tãți mixte, fie pentru alte identitãți regionale. Deci nu simpla r ezidențã conferã cali-
tatea de „bãnãțean“ sau „ardelean“, ci mai degrabã o moștenire simbolicã, reunitãîntr-un ansamblu de valori, comportamente și atitudini — vizibil în testul ES —,așadar, ceva construit și negociat social în interacțiunea nemijlocitã cu „celãlalt“.Aceeași tendințã se regãsește și în cadrul etniilor, în care toate identitãțile etnice,dar îndeosebi cea „germanã“ (care aproape se înjumãtãțește numeric) își pierd oparte dintre aderenții inițiali în favoarea unor identitãți mixte. Rezultatele pot fiexplicate prin ceea ce am putea numi un fenomen de contaminare simbolicã din-
spre ceea ce sunt subiecții în plan regional (de exemplu, un „bãnãțeano-oltean“)
sau etnic („sîrbo-român“) — teritoriu investigat la finalul chestionarului — înspreceea ce și-ar dori sã devinã — teritoriu urmãrit în debutul probei psihosociologice.
Astfel, participanții la cercetare se îndreaptã cãtre o identitate receptatã ca pozitivãa grupului de referințã (Lemaine, 1979; Lorenzi-Cioldi, Doise, 1997), privit cagrup cu un status de prestigiu superior (de genul, „bãnãțean“ sau „ardelean“, înversiunea regionalã, sau „german“ ori „român“, în versiunea etnicã).
Prin urmare, aceastã cercetare, care reunește date de facturã calitativã și canti-
tativã în toate cele trei registre metodologice propuse (ES, NRS, TMI), consolideazãaplicativ perspectiva teoreticã care sublinia natura preponderent construitã social și
cultural pe o cale interacționistã a identitãților sociale asumate de cãtre subiecți.
5.4. Concluzii
Propunîndu-și sã urmãreascã conținutul și dinamica imaginarului identitar
bãnãțean pe un alt strat generațional decît în primul stadiu al proiectului, ches-tionarul pe care l-am aplicat pe un eșantion reprezentativ de studenți din unitãți-
258Tabelul nr. 11 Calificãri identitare proprii din punct de vedere etnic
Etnia declaratã în cadrul TMI Numãrul subiecților Procentul subiecților
(%)
Român 302 82,51
Maghiar 32 8,74
German 7 1,91
Sîrb 7 1,91
Evreu 1 0,27
Mixtã 17 4,64
Total 366 100,00

le de învãțãmînt superior din Timișoara a reconfirmat teoria identitãții sociale,
evidențiind strategiile argumentative de definire de sine într-o luminã favorabi-lã, în cadrul grupului de apartenențã, imaginile autoreferențiale fiind puternicpozitive. Cercetarea noastrã a descris, totodatã, mecanismele de articulare aleimaginarului identitar personal și național, și a identificat prezența unor diferen-țieri semnificative, în funcție de opt categorii atribuționale supraordonate, întremodul de structurare al imaginii de sine individuale și colective. Investigîndconținutul imaginarului identitar național am surprins numeroase zone de con-vergențã cu autostereotipul etnic românesc, așa cum s-a conturat acesta în cer-cetãri precedente, ceea ce întãrește argumentul conform cãruia liniile forțã aleportretului identitar național se situeazã în registrul duratei lungi istorice,cunoscînd o inerție considerabilã. În consecințã, imaginea de sine a românilor îșirevendicã un loc central în cadrul imaginarului social românesc în modernitate.O asemenea centralitate simbolicã este susținutã și de plasarea identitãții națio-nale pe primul rang al categoriilor identitare cu care subiecții se identificã, înain-tea celorlalte identitãți sociale, precum cele regionale, locale, proxim-rezidențiale,dar și a celor supraordonate celei naționale, precum cele europene sau globale,de „locuitor al lumii“. Rezultatele studiului în care ne-am angajat probeazã, înegalã mãsurã, și existența unor identitãți sociale nerelevante în definirea de sine,asumate cu rezerve de cãtre participanții la cercetare, precum cea „sud-est euro-peanã“ sau „central-europeanã“. Așadar, în pofida evocãrii frecvente în anii dinurmã, deopotrivã în plan editorial, dar și în cadrul unor dezbateri publice, înde-osebi în partea de vest a țãrii, a ideii de „central-europenitate“ ca posibil nucleupentru o redefinire identitarã naționalã, o astfel de categorie identitarã estenesemnificativã chiar și pentru segmentul social tînãr și educat, cum este celreprezentat de studenții timișoreni. Pe mai departe, ni se sugereazã cã identita-tea naționalã se aratã a fi ancora simbolicã cea mai consistentã în cãutarea repe-relor pentru o definire de sine a actorilor sociali ce compun societatea româ-neascã contemporanã.
259

6. Studierea atitudinilor etnice și regionale pentru
locuitorii din vestul României
În ultimul stadiu al proiectului de fațã ne-am strãduit sã furnizãm o viziune
de ansamblu, evaluatoare, asupra dominantelor identitare pe care le-am pus înevidențã în stadiile anterioare, dar și o privire în adîncime, care sã surprindã prin-cipalii determinanți sociologici (vîrstã, gen, rezidențã, școlarizare, etnie) și înrîu-rirea lor specificã asupra imaginarului identitar bãnãțean. Prin urmare, miza
acestui al treilea stadiu este sã verifice concluziile precedente , prin intermediul
unui instrument de lucru validat deja în investigațiile etnopsihologice (scala dis-tanței sociale a lui E.S. Bogardus), și sã ofere o succesiune de portrete sociologice
ale autorilor colectivi ai acestor imagini . Validitatea sporitã a evaluãrilor realizate
este conferitã de efectuarea cercetãrii pe un eșantion regional reprezentativ , în
care s-a urmãrit nu atît conținutul imaginii de sine și a imaginii „celuilalt“, cîtraportarea auto-referențialã, precum și raportarea fațã de alteritate. În paginileurmãtoare vom descrie conceptele exersate, instrumentul de lucru și valențelesale și vom rezuma conținutul studiilor românești din domeniu, pentru a prezen-ta și interpreta mai apoi propriile rezultate înregistrate.
6.1. Atitudinile sociale și speciile lor
Definite drept orientãri primare care constituie o raportare selectivã fațã de
un obiect social (eveniment, grup, personalitate, instituție) și care determinã unmodel de comportament propriu (Feldman, 2001, p. 330), atitudinile sociale joacã
un rol primordial în metabolismul relațiilor interpersonale și intergrupale.
261

Cea mai frecvent evocatã definiție în istoria disciplinei aparține, însã, lui
G. Allport, conform viziuni sale atitudinea fiind „stare de pregãtire mintalã șineuralã, organizatã prin experiențã, care exercitã o influențã diriguitoare saudinamizatoare asupra rãspunsului subiectului la toate obiectele și situațiile cucare este în relație“ (Allport, 1935, apud Chelcea, 1994, p. 227). Atitudinile sunt
definite, așadar, ca asociații între obiectele sociale — virtual orice aspect al lumiisociale — și evaluãrile subiective ale acelor obiecte (Fazio, Roskos-Ewoldsen,1994), constituind, cel mai adesea, orientãri ale sinelui fațã de diferite cadresituaționale cu care subiectul individual sau colectiv se confruntã nemijlocit saucare sunt stocate în memorie (Judd et al., 1991).
Importanța atitudinilor poate fi pusã în evidențã de mai multe mecanisme
acționale. În primul rînd, atitudinile influențeazã considerabil comportamentele
subiectului individual sau colectiv , dobîndind astfel un rol vital în organizarea
raporturilor interpersonale și intergrupale (de la raportãrile interetnice și inter-confesionale, la cele privitoare la grupul de co-vîrstnici). Constituind un subiectcentral al psihologiei sociale, tema studierii atitudinilor a fost frecvent asociatã cuipoteza convergenței dintre atitudini și comportamente. În al doilea rînd, atitudi-nile funcționeazã asemenea unor cadre mentale, a unor tipare cognitive foarte
influente ce organizeazã informația pe baza unor scheme inferențiale de profun-
zime, corelate cu o serie de contexte specifice, așa cum dovedesc studiile luiR. Wyer și T . Srull (1994).
Astfel, atitudinile sociale influențeazã semnificativ gîndirea socialã și con-
cluziile raționamentelor pe care le construim. Dupã expansiunea lor , atitudinile
pot fi individuale , presupunînd o raportare selectivã și o orientare particularã fațã
de un obiect social a unei personalitãți individuale, sau sociale , implicînd o rapor-
tare selectivã și o orientare specificã împãrtãșitã de un grup social.
Rezumînd, atitudinile sociale se caracterizeazã prin mai multe atribute spe-
cifice (Krech, Crutchfield, 1948/1952), precum rezistența la schimbare, expri-
mînd o dispoziție latentã a structurii de personalitate, cu caracter relativ stabil,generalitatea, declanșînd reacții foarte diverse, ce tind sã se difuzeze în arii mai
largi decît cele particulare în care s-au activat, dar și activismul, mobilizînd impor-
tante energii sociale , exteriorizînd modelul cultural al personalitãții. T otodatã, ati-
tudinile sociale presupun asumarea responsabilitãții individuale, întrucît exprima-
rea lor manifestã este supusã controlului social, au un relief propriu , în funcție de
orientarea lor fațã de universul de semnificații la care se referã (fiind, pe aceastãcale, mai pregnante sau mai difuze) și sunt contextuale , structurîndu-se fațã de
un context cultural și istoric integrator. T otodatã, activîndu-se îndeosebi în raportcu mediul instituțional, atitudinile sociale îndeplinesc anumite roluri (Vlãsceanu,
1993): un rol mediator , prin mijlocirea raporturilor interpersonale ale membrilor
unui grup dat, dar și a interrelațiilor acestora cu universul material și simbolic alinstituțiilor sociale, unul clasificator, prin definirea statusului social al actorilor
262

implicați, un altul angajant , reprezentînd motive majore ale acțiunii individuale
sau colective, și, în sfîrșit, un rol de elaborare simbolicã , construind semnificații-
le pe care oamenii le acordã instituțiilor. Constituind o specie a atitudinilor socia-le, atitudinile etnice sau regionale reprezintã un set de orientãri primare fațã de
grupuri etnice și regionale cu care actorii sociali întrețin raporturi nemijlocite sauimaginare și influențeazã semnificativ comportamentale fațã de reprezentanțiiacestor out-grupuri.
6.2. Mãsurarea atitudinilor fațã de alteritate —scala
lui E.S. Bogardus. Cercetãri românești
Devenitã o cale privilegiatã de studiere a raporturilor interpersonale și inter-
grupale încã din perioada fondatorilor psihosociologiei (anii ’20-’30 ai secolului al
XX-lea) (Chelcea, 2002a, pp. 25–57), studiul atitudinilor sociale cunoaște o dezvol-tare fãrã precedent în intervalul interbelic, dovedind cum stãri interne atît de subti-le și greu accesibile pot fi evaluate, întocmai cum susținuse într-un articol celebruîn epocã L. Thurstone (1928), dar și demonstrase metodologic R. Likert (1932).
T ot în perioada deceniului trei al secolului al XX-lea se inițiazã și primele
cercetãri sistematice asupra atitudinilor etnice, o contribuție deosebitã avînd înacest cîmp de studiu E.S. Bogardus (1925), ce a propus un instrument de mãsu-rã foarte frecvent operaționalizat în cercetãri de teren în deceniile urmãtoare(Bogardus, 1969; Owen, Eisner, McFaul, 1988). Ilustrînd disponibilitatea latentã
de acceptare sau respingere a altor grupuri etnice, și nu înclinația manifestã de
suprimare a lor, scala distanței sociale mãsoarã mai degrabã rasismul aversiv
(atitudinal , evitant), și nu rasismul dominativ (comportamental , brutal, violent)
(Kovel, 1970; Kleinpenning, Hagendoorn, 1991; apud Chelcea, 1994,
pp. 230–231). Constituitã dintr-o succesiune de enunțuri ce exprimã diferitegrade de acceptare-respingere a relației cu „celãlalt“, de la întemeierea uneifamilii pînã la expulzarea „celuilalt“ din țarã, scala pune în evidențã distanțe
sociale progresiv mai mari în plan atitudinal privitoare la inițierea unei relații
potențiale cu reprezentantul unei categorii identitare ce aparține alteritãții.
Datoritã bogatelor resurse metodologice și conceptuale pe care le poate
mobiliza, scala lui E.S. Bogardus a fost tradusã, adaptatã, pretestatã în 1992 deS. Chelcea și întrebuințatã în mai multe studii psihosociologice românești(Chelcea, 1994, pp. 227–240, pp. 279–303; Abraham, Bãdescu, Chelcea, 1995).Varianta utilizatã în aceste cercetãri este prezentatã în tabelul nr. 1 și este focali-
zatã asupra identitãților etnice. Subiecții au fost solicitați sã completeze tabelulce cuprindea cele șapte enunțuri, indicînd cu (X) formulãrile cu care sunt deacord conform primei lor reacții privitoare la grupul etnic vizat, privit ca întreg,și nu la un reprezentant anume al acestuia.
263

T otodatã, s-au calculat o serie de indici expresivi, din care cel mai grãitor
este indicele calitãții contactelor sociale (ICCS), ce dobîndește valori între 1 (ati-
tudine intens negativã fațã de „celãlalt“) și 25 (atitudine intens pozitivã) și se cal-culeazã din însumarea ponderilor asociate fiecãrui enunț astfel: pentru enunțul1 este asociatã valoarea 7, pentru enunțul 2 valoarea 6 ș.a.m.d.
Prima cercetare (Chelcea, 1994, pp. 227–240) s-a derulat pe un eșantion
național reprezentativ de 1024 de persoane de etnie românã și a vizat stabilireaatitudinilor etnice ale românilor fațã de etniile cu care conviețuiesc, ce dețin oprezențã demograficã mai mare de 0,1% din populația țãrii, la care s-au adãugatevreii și armenii (în total, 11 etnii). Aproximativ 90% dintre participanții la inves-tigația psihosociologicã au exprimat o atitudine auto-referențialã fațã de „români“,ca grup etnic, și procente din eșantion ce oscilau între 88% fațã de „germani“ și78% fațã de „tãtari“. Rezultatele studiului, în care apar scorurile ICCS pentrudiferitele etnii, sunt înfãțișate în tabelul nr. 2.
Se observã cum atitudinea fațã de propriul grup etnic este intens pozitivã,
iar în raport cu etniile conlocuitoare din țarã se înregistreazã o deschidererelaționalã, cãci „fațã de nici o minoritate etnicã românii nu manifestã atitudinixenofobe, de excludere din țarã sau de acceptare a lor numai ca vizitatori“(Chelcea, 1994, p. 237). Fațã de toate etniile românii exprimã o atitudine maimult sau mai slab pozitivã (oscilînd între puternica prețuire arãtatã „germanilor“și atitudinea moderat favorabilã la adresa „romilor (țiganilor)“), dar fațã de nicio etnie nu se poate evidenția o atitudine negativã. În general, subiecții de genfeminin și cei ce provin din mediul rural manifestã atitudini mai critice la adresadiferitelor etnii, spre deosebire de celelalte categorii demografice ale eșantionu-lui.
Pe ansamblu, așadar, în urma acestui studiu raporturile interetnice din
România apar ca fiind caracterizate de un univers de așteptare generos și de odeschidere relaționalã importantã la adresa alteritãții, fãrã sã se evidențieze pre-zența unor respingeri simbolice drastice ale „celuilalt etnic“.
264
Tabelul nr. 1. Scala distanêei sociale a lui E.S. Bogardus ( apud Chelcea, 1994, p. 231)
Acceptaêi:Categoria identitar Á (se precizeazÁ
identitatea social Á de referinêÁ; de
exemplu, identitatea etnic Á, precum
„germani” sau „maghiari”)
1. SÁ vÁ cÁsÁtoriêi cu …
2. SÁ aveêi prieteni apropia êi …
3. SÁ aveêi vecini de locuin êÁ …
4. SÁ fie angajaêi în instituêia dumneavoastr Á …
5. SÁ aibÁ cetÁêenia dumneavoastr Á …
6. SÁ fie numai vizitatori în êara dumneavoastr Á …
7. SÁ fie expulzaêi (daêi afarÁ) din êara
dumneavoastrÁ…

Un studiu ulterior (Chelcea, 1994, pp. 279–303) care a instrumentalizat
scala distanței sociale a fost efectuat asupra unui eșantion alcãtuit din 1620 stu-denți de etnie românã și a reconfirmat în bunã mãsurã tendințele anterioare. Încadrul acestei cercetãri s-a calculat indicele calitãții contactelor sociale și centra-litatea atitudinii fațã de grupurile etnice analizate, cea din urmã fiind determinatãprin înregistrarea ponderii subiecților din eșantion care își articuleazã nemijlo-cit, în cadrul chestionarului, o atitudine fațã de un grup etnic particular. Stabilindtrei praguri de centralitate la 70%, 80%, respectiv 90%, autorul evidențiazã fap-tul cã atitudinea auto-referențialã ocupã locul central în ansamblul atitudiniloretnice ale studenților români, dupã cum în zona centralã se mai situeazã atitudi-nea fațã de „germani“, în zona medie, cea fațã de „romi (țigani)“, „ma ghiari“,
„evrei“, „ruși“, „sîrbi“, iar în zona perifericã cea fațã de „armeni“, „bulgari“,„turci“ și tãtari“. În privința calitãții contactelor sociale, studenții români nu aumanifestat nici o atitudine negativã îndreptatã împotriva unui grup etnic, s-auraportat foarte puternic pozitiv fațã de grupul etnic al „germanilor“, puternicpozitiv fațã de patru etnii și slab pozitiv fațã de cinci grupuri etnice, așa cum reie-se din tabelul nr. 3 , care rezumã rezultatele în funcție de valorile ICCS asociate
diferitele etnii conlocuitoare.
265
Tabelul nr. 2 Atitudinea românilor fa êÁ de grupurile etnice din România ( apud Chelcea, 1994, p. 238)
Nr.
crt. Etnia ICCS
1 Români 24,48
2 Germani 18,46
3 Armeni 15,61
4 Bulgari 15,47
5 Sîrbi 15,34
6 Evrei 15,12
7 Maghiari 14,99
8 Ucraineni 14,02
9 Ruæi 13,61
10 Turci 13,11
11 TÁtari 12,99
12 Romi ( êigani) 7,32
Tabelul nr. 3 Atitudinea studen êilor români faêÁ de grupurile etnice din România ( apud Chelcea,
1994, p. 287)
Nr.
crt. Etnia ICCS
1 Români 23,68
2 Germani 18,18
3 Armeni 14,10
4 Sîrbi 13,53
5 Evrei 13,45
6 Bulgari 13,20
7 Maghiari 11,78
8 Ucraineni 10,65
9 TÁtari 10,20
10 Ruæi 9,86
11 Turci 9,56
12 Romi (êigani) 4,28

Dacã facem o lecturã comparativã a tabelelor nr. 2 și nr. 3 se observã conser-
varea aproape neschimbatã între cele douã cercetãri a ierarhiei deschiderii fațã de„celãlalt etnic“, practic aceleași etnii fiind prețuite sau acceptate cu rezerve, deo-potrivã de cãtre eșantionul național reprezentativ sau de cãtre eșantionul studen-țesc reprezentativ. Ceea ce meritã, totuși, semnalat, dincolo de aceste similaritãțiîn orientarea fațã de alteritate, este scorul general mai critic pe eșantionulstudențesc decît pe cel național fațã de toate etniile, inclusiv fațã de propria etnie(„româneascã“), tendințã ce sugereazã cã socializarea secundarã din România(sistemul de învãțãmînt, mass-media) nu a încurajat la începutul anilor ’90comunicarea interculturalã, ci deseori a construit o imagine a raportãrii la „celã-lalt etnic“ în termeni conflictuali, și nu în termenii unui parteneriat social(Chelcea, 1994, pp. 286–287).
Un studiu asupra distanței sociale exprimatã în cadrul relațiilor interetnice
a fost realizat de curînd pe un eșantion național reprezentativ (Culic, Horvath,Raț, 2000, pp. 265–266), chiar dacã nu a reprodus exact conținutul scalei luiE.S. Bogardus, ci a apelat la o succesiune de patru enunțuri care au reluat, înesențã, formulãrile scalei: „Nu i-aș accepta pe (se precizeazã etnia, n.ns.) în țarã“, „I-aș accepta în țarã, dar nu în județul în care trãiesc eu“, „I-aș acceptaîn județ, dar nu în localitatea mea“, „Aș accepta sã trãiascã unde vor în aceastãțarã“. Rezultatele au indicat importante asemãnãri cu studiile anterioare: româ-nii au cea mai mare deschidere interetnicã, în ordine, fațã de „germani“, evrei“,„maghiari“ și „romi (țigani)“. Se reconfirmã pe aceastã cale puterea stereotipu-rilor fațã de alteritate, care, în absența contactelor nemijlocite ce modereazãputerea prejudecãții fațã de „celãlalt“, influențeazã raportarea interetnicã. O ase-menea dinamicã este probatã, de exemplu, de scorurile mai critice — compara-tiv cu T ransilvania și Banat — la adresa „celuilalt etnic“, îndeosebi fațã de „ma-ghiari“, obținute în Oltenia și Muntenia, regiuni în care prezența demograficã aacestei etnii este foarte modestã, și deci șansa unei relații interpersonale nemij-locite cu un reprezentant al „maghiarilor“ este redusã. În absența informațieiindividualizante, ceea ce ordoneazã raportarea la „celãlalt“ este stereotipul gene-ric (Summers, 1991; Sedikides, Schopler, Insko, 1998). T endința semnalatã maisus ne atrage din nou atenția asupra nevoii de comunicare socialã consistentã șide proiecte globale la nivelul întregii societãți românești care sã fie focalizate asu-pra unor scopuri inclusive, supraordonate diferitelor straturi sociale, ce pot pon-dera raportãrile identitare discriminatoare (Sherif et al., 1961/1988). Astfel, în
pofida rezistenței la schimbare a prejudecãților etnice, o cunoaștere directã a„celuilalt“, construitã în cadrul unor proiecte în care interesul comun este cãlãu-zitor și reciproc recompensator, poate conduce la descoperirea a numeroase trã-sãturi care se abat de la imaginea-clișeu inițialã — evidențiind excepțiile de lareprezentarea prefabricatã — și altereazã semnificativ contururile și puterea ste-reotipului critic (Kunda, Oleson, 1995).
266

6.3. Un studiu asupra raporturilor identitare din
vestul României
6.3.1. Descrierea cercetãrii
Dupã ce am parcurs teritoriul conceptual și metodologic pe care ne-am
structurat ultima parte a proiectului nostru, sã prezentãm principale repere aleanchetei psihosociologice de teren organizate în iulie 2001. Derulatã dupã oanchetã, de dimensiuni mai reduse, desfãșuratã în iunie 2001, în care am pretes-tat instrumentele de lucru și gradul de coerențã semanticã al itemilor incluși închestionare, ancheta propriu-zisã s-a realizat în cadrul unei unitãți teritorialeimpuse de specificul cercetãrii — un proiect care a reunit cercetãtori dinIugoslavia, Ungaria și România, focalizat asupra cooperãrii economice și cultura-le între regiunile incluse în Euroregiunea Dunãre-Criș-Mureș-Tisa (DKMT)
1.
Euroregiunea DKMT reunește în planul formal al asocierii „vestul României“,alcãtuit din patru județe (Timiș, Arad, Caraș-Severin și Hunedoara), „sud-estulUngariei“, format din patru județe (Bacs-Kiskun, Bekes, Csongrad,Jasz-Nagykun-Szolnok) și „nord-estul Iugoslaviei“, identificat cu o provinciesîrbã (Voivodina). Populația totalã a Euroregiunii depãșește 5 milioane de locui-tori, iar teritoriile asociate se caracterizeazã printr-o mare diversitate etnicã șiconfesionalã, grupînd laolaltã peste 30 de minoritãți etnice.
În studiul pe care l-am coordonat, în afara unui chestionar specific („chestio-
narul A“) centrat pe problematica aferentã proiectului, am aplicat și scala distanțeisociale a lui E.S. Bogardus (numitã convențional „chestionarul B“), deopotrivã înpartea româneascã, dar și în cea iugoslavã a Euroregiunii. În prezenta lucrare vomînfãțișa doar datele corespondente obținute în partea româneascã în cadrul ches-tionarului B, ce a fost gîndit ca un instrument de lucru capabil sã ofere informații-le necesare unei sinteze-bilanț pentru proiectul de fațã. Realitatea socialã explora-tã se suprapune în bunã mãsurã realitãților sociale bãnãțene, cea mai mare parte ateritoriului supus investigației (72%) fiind situatã în zona istoricã a Banatului. Maimult, județele românești reunite în acest proiect au probat în studii anterioare afi-nitãți de asociere remarcabile, așa cum argumenta D. Sandu (1996, pp. 228–254;1999, pp. 143–148) atunci cînd surprindea frontierele geo-culturale intra-naționa-le. Cu toate acestea, vom prefera sã folosim formula convenționalã acreditatã admi-nistrativ în cadrul Euroregiunii: „partea de vest a țãrii“.
2671Proiectul Observatorul de politici regionale și euroregionale , cu suportul financiar al
„America’s Development Foundation“, director de proiect Dorian Branea, a reunit contribuțiileștiințifice ale Universitãții din Novi-Sad (Iugoslavia), Universitãții din Szeged (Ungaria) și aUniversitãții de Vest din Timișoara, precum și aportul organizatoric al unor organizații neguverna-mentale din regiune și s-a desfașurat în perioada aprilie-septembrie 2001. Coordonarea cercetãriipsihosociologice pentru întregul proiect a fost asigurata de Alin Gavreliuc si Robert Reisz.

Cercetarea noastrã s-a desfãșurat pe un eșantion regional reprezentativ,
printr-o eșantionare multistadialã cvasi-aleatorie, controlîndu-se județul, tipulrezidenței și genul subiecților. Volumul eșantionului a fost de 1057 de subiecți,iar chestionarele au fost aplicate prin intermediul unei grupe de operatori deteren, formatã din studenți ai Facultãții de Sociologie și Psihologie din cadrulUniversitãții de Vest din Timișoara. Forma propriu-zisã a probei administrate(scala distanței sociale a lui E.S. Bogardus) poate fi urmãritã în cadrul Anexei nr.
12, dupã cum în Anexa nr. 13 se poate parcurge conținutul instructajului fãcut
operatorilor de teren, iar în Anexa nr. 14 este descrisã modalitatea concretã a
configurãrii eșantionului. T rãsãturile de bazã ale eșantionului sunt prezentate întabelele nr. 1, 2, 3, 4 și 5 din Anexa nr. 11.
Meritã semnalat faptul cã în cadrul pretestãrii am încercat sã urmãrim gra-
dul de relevanțã al identitãților regionale (precum „moldovean“ sau „oltean“) șimodul de evaluare a acestora de cãtre subiecții participanți la cercetare, pornindde la o obiecție terminologicã de principiu legatã, pe de o parte, de calitatea iden-titãții sociale investigate (care nu este etnicã, ci regionalã), și pe de altã parte deeventuala neconcordanțã a puținelor rãspunsuri în care se opta pentru variantepractic ilogice, de genul „expulzãrii din țarã“ a „moldovenilor“ de cãtre un subiect„român“ (Chelcea, 1994, p. 234). S-a observat, astfel, cã identitãțile regionale auun grad de relevanțã similar celor etnice, constituind fețe diferite ale alteritãții, lacare subiecții se raporteazã asemãnãtor prin intermediul celor șapte itemi, dove-dindu-se încã o datã natura construitã preponderent social a identitãților asociate„celuilalt“. De altfel, întrucît în toate studiile anterioare s-a mãsurat și scorulautoreferențial (românii fațã de „români“
1) al indicelui calitãții contactelor socia-
le (ICCS), iar subiecții au completat chestionarul ce cuprindea toți cei șapteitemi, considerãm ca fiind îndreptãțitã evaluarea similarã și a speciilor de„român“, precum „moldovean“, „oltean“ sau „muntean“. T otodatã, am decis sãnu anulãm chestionarele în care se exprima o respingere a „celuilalt regional“, degenul acordului cu afirmația 6 sau 7 din scala distanței sociale a lui E.S. Bogardus,întrucît instrumentul pe care l-am folosit nu mãsoarã raportarea efectivã, nemij-locitã, ci cea latentã, inclusã într-un scenariu proiectiv, fațã de alteritate. Fie șiimposibil, scenariul în sine, însã, poate reproduce fidel gradul de respingere cu
orice preț a „celuilalt“, și devine, astfel, grãitor în a ipostazia în plan cognitiv deci-
zia conturatã în plan afectiv: respingerea extremã. Nu în ultimul rînd, doar pãs-trînd nealteratã compoziția itemilor vom putea recurge ulterior la comparații întrerezultatele obținute asupra „celuilalt etnic“ și asupra „celuilalt regional“.
În cadrul acestui stadiu al cercetãrii am formulat urmãtoarele ipoteze de lucru :
2681Convențional, de fiecare datã cînd am ilustrat raporturi interetnice sau interregionale, am
diferențiat între subiectul care elaboreazã imaginea, și cel care devine obiectul imaginii. Înconsecințã, a fost mentionat în scris, întocmai ca în exemplul de mai sus, drept român autorul ima-ginii si „român“ obiectul imaginii, disociindu-se între realitate etnicã/regionalã și reprezentarea ei.

I1: Pentru imaginarul identitar al locuitorilor din „vestul României“, cu
excepția categoriei identitare a „țiganilor (romilor“), imaginea „celuilalt etnic“este mai favorabilã decît a „celuilalt regional“, oferind scoruri mai generoase aledeschiderii atitudinale.
I
2: Banatul și zona de vest a țãrii se caracterizeazã ca fiind un spațiu al
comunicãrii interetnice fertile.
I3: Pot fi puse în evidențã unele variabile socio-demografice care pot fi cali-
ficate drept predictori pentru o atitudine specificã (pozitivã sau negativã) fațã decategoriile identitare ale alteritãții.
Procedurile statistice angrenate în investigarea validitãții ipotezelor prece-
dente vor reuni analizele descriptive, prin calcularea unor indici relevanți, cu tes-tarea semnificației dintre medii ( testul t ), cu o serie de analize de varianțã
(ANOVA, testul F ), alese în funcție de specificul inferențelor vizate, precum și cu
efectuarea unui model de regresie multiliniarã cu rol predictiv.
Interpretarea rezultatelorSã inițiem discutarea primei ipoteze a cercetãrii, ce pornește de la consta-
tãrile primului stadiu al investigației noastre, în care am prelucrat rezultateleobținute pe un eșantion de interviuri de istorie oralã și în care am remarcat cumimaginea „celuilalt etnic“ pentru bãnãțean este mai favorabilã decît imaginea„celuilalt regional“. Astfel, în tabelul nr. 4 am ordonat ICCS pentru subiecții
269Tabelul nr. 4 Rezultatele obținute în urma aplicãrii scalei distanței sociale a lui E.S. Bogardus
pe eșantionul global de 1057 de subiecți, precum și pe subeșantionul românesc (868 de subiecți)

Nr. crt.
Grup etnic / grup
regional
Subeșantion
români
ICCS
Deviația standard
subeșantion
români
Rang subeșantion
români
Eșantion global
ICCS
Deviația standard
eșantion global
Rang eșantion
global
Diferența rang
eșantion global –
subeșantion
români
Rang subeșantion
români*
Rang eșantion
global*
Diferența rang*
1 Români 24,66 2.0461 1 24,48 2.4897 1 0 – – –
2 Bãnãțeni 24,04 3.2489 2 23,96 3.4070 2 0 – – –
3 Ardeleni 23,20 4.7816 3 22,96 5.0301 3 0 – – –
4 Munteni 19,96 7.4409 6 19,65 7.4695 6 0 3 3 0
5 Olteni 19,07 7.9161 7 18,73 7.9985 8 -1 4 5 -1
6 Moldoveni 18,07 8.5699 10 17,68 8.6951 11 -1 6 6 0
7 Germani 21,02 6.2790 4 21,15 6.1691 4 0 1 1 0
8 Sîrbi 20,84 6.3856 5 20,94 6.3475 5 0 2 2 0
9 Maghiari 18,38 8.1936 8 18,84 8.1263 7 +1 5 4 +1
10 Evrei 18,10 7.8755 9 18,08 8.0086 9 0 – – –
11 Bulgari 18,05 7.6377 11 18,04 7.7452 10 +1 – – –
12 Țigani (romi) 10,01 10.0959 12 10,04 10.1069 12 0 – – –
Notã: * reprezintã filtrarea realizatã prin selectarea celor mai importante trei etnii din regiune (germani, sîrbi, maghiari) și a
identitãților regionale („moldovean”, „muntean”, „oltean”), altele d ecît cele auto-referențiale („român”, „bãnãțean”, „ardelean ”).

români care formeazã subeșantionul românesc, dar și pentru eșantionul global,
lista cuprinzînd atît atitudinile sociale fațã de grupurile etnice, cît și fațã de gru-purile regionale.
Previzibil, scorurile cele mai favorabile au fost atribuite categoriei identita-
re generice a in-grupului („români“), respectiv categoriilor regionale care aparțin
unei arii culturale de apartenențã („bãnãțeni“, „ardeleni“) pentru cei mai mulțidintre membrii populației chestionate. T otodatã, se observã cã în ierarhia ICCS,calitatea de identitate regionalã româneascã nu garanteazã o plasare pe un rangsuperior în dauna identitãților etnice neromânești. Astfel, „germanii“ sau „sîr-bii“, de exemplu, obțin un scor superior fațã de toate celelalte identitãți regiona-le. T otodatã, „moldovenii“ reprezintã identitatea regionalã cea mai stigmatizatãrezultatã prin operaționalizarea acestui instrument de cercetare. Constatarea seimpune și mai pregnant în cazul eșantionului global, unde „oltenii“ și „moldove-nii“ pierd un rang fațã de subeșantionul românesc, în dauna „maghiarilor“ și„bulgarilor“. T otuși, grupul identitãților regionale și etnice, altele decît cele alein-grupului cercetat, obțin, cu o singurã excepție, scoruri apropiate, alcãtuind un
grup median relativ omogen. Aceastã constatare ne îndreptãțește sã afirmãm cã,în afara cazului menționat, ne aflãm într-un spațiu social al raporturilor identita-
re nediscriminative.
Excepția evocatã este cea a „țiganilor (romilor)“, puternic respinși — în ter-
meni relativi fațã de celelalte identitãți sociale potențiale — de cãtre subiecții ches-tionați, dar cu un scor mai generos (10,04) decît cel obținut în studiul pe eșantio-nul național reprezentativ, unde ICCS (țigani) = 7,32 (Chelcea, 1994, p. 238).
Încercînd sã urmãrim diferența dintre imaginea identitarã mai apreciativã
construitã de locuitorul din vestul țãrii la adresa „celuilalt etnic“ spre deosebirede „celãlalt regional“, am realizat o operație suplimentarã. Astfel, am eliminatidentitãțile etnice/regionale polare: pe de o parte, cea singularizantã a „țiganu-lui“, care se abate de la omogenitatea identitarã invocatã anterior, pe de altã partecea care reunește identitatea genericã înglobantã („român“), precum și pe celeproprii in-grupului („bãnãțean“, „ardelean“). În urma unei asemenea filtrãri —
ilustratã cu simbolul * pe eșantionul global și pe subeșantionul românesc în tabe-
lul nr. 4 — , am construit douã variabile. Prima (v
etnicã gsm) reunește media apre-
cierilor efectuate la adresa celor mai relevante trei identitãți etnice ale zonei, deo-potrivã ca pondere demograficã și ca însemnãtate a rolului istoric pe care l-aujucat în acest spațiu cultural („germanii“, „sîrbii“ și „maghiarii“), iar a doua (v
re-
gionalã) exprimã evaluãrile focalizate asupra celor trei identitãți regionale româ-
nești relevante („moldovean“, „muntean“, „oltean“), altele decît cele auto-refe-rențiale.
Rezultatele obținute pe eșantionul global atestã o diferențã semnificativã
între imaginea „celuilalt etnic“ (v
etnicã gsm) și a „celuilalt regional“ (vregionalã):
t(995)=7,822; p<0,001. Mai mult, și pentru subeșantionul format din subiecții
270

de etnie românã se poate pune în evidențã o diferențã semnificativã între evalua-
rea celor douã tipuri identitare: t(818)=4,836; p<0,001.
Prin urmare, pentru românul din vestul țãrii identificãrile în termeni de
etnie — cu excepția „țiganului“ — sunt mai generoase decît cele în termeni deregiune. Asocierea cu categoriile de „german“, „maghiar“ sau „sîrb“ genereazãpentru subiectul evaluator o grilã de așteptare mai pozitivã decît asocierea cucategoriile de „muntean“, „oltean“ sau „moldovean“. Întrucît cu „celãlalt etnic“românul acestor locuri a avut o istorie comunã ne-mediatã, granița diferențieriiocolește criteriul etniei, punîndu-se în discuție încã o datã teoriileetnocentrist-substanțialiste ce postuleazã cã etnicitatea asigurã nucleul tare alidentitãții sociale a subiectului, prin care, într-o cîntãrire simbolicã, propriulgrup etnic este apreciat ca fiind superior altor grupuri sociale (Piaget, 1951, apud
Doise, Deschamps, Mugny, 1996, p. 22; T ajfel, 1970; Levine, Campbell, 1972). Sereconfirmã, astfel, concluziile studiilor recente de cogniție socialã ce atestã rolulvital al grupului de apartenențã, care traverseazã deseori granița etnicã, în înge-mãnarea unei identitãți sociale pozitive (Share-Pour, 1999). De altfel, faptul cãetnicitatea este o realitate precumpãnitor construitã social, și nu una substanția-lã este dovedit și prin strãdania, uneori memorabilã, a reprezentanților anumitoretnii — bunãoarã „țiganii (romii)“, în pofida numeroaselor evidențe contrariante,precum integrarea în comunitãți tipic țigãnești, de la rezidențã pînã la practici șiritualuri sociale specifice — de a argumenta în fața psihosociologului cercetãtor„germanitatea“ sau „românitatea“ lor, adicã apartenența la o identitate socialãcare le îngãduie depãșirea stigmatizãrii și construirea unei noi identitãți pozitive.Anticipînd o astfel de tendințã, am solicitat deliberat în chestionarul pe care l-amalcãtuit, redat din Anexa nr. 12 , declararea etniei celui investigat (itemul II, 5) și
nu recunoașterea acesteia dintr-o listã a etniilor corespunzãtoare regiunii. Dinacest motiv, într-un eșantion de 1057 de subiecți doar 9 (0,9%) s-au declarat„țigani (romi)“, sensibil sub ponderea realã a etniei respective în zonã (aproxi-mativ 3%, adicã în jur de 32.000). Fenomenul nu s-a produs și la restul etniilor,ale cãror ponderi în eșantion se regãsesc cu acuratețe în populația totalã a regiu-nii, fapt ce sugereazã cã în cazul lor nu se manifestã o discrepanțã resimțitã caîmpovãrãtoare între propria imagine de sine și imaginea „celuilalt“ despre sine cesã impunã o reconstruire identitarã radicalã.
O altã resursã de cunoaștere importantã ne este furnizatã de mãsurarea
intensitãții atitudinilor fațã de „celãlalt“, fie el etnic sau regional. Urmînd reco-mandãrile metodologice ale studiilor anterioare (Chelcea, 1994, pp. 283–284), amevaluat ponderea în eșantionul total (1057 de subiecți) și în subeșantionul formatdin cei cu studii superioare (140 de subiecți) a stratului care decide sã articule-ze o atitudine extremã, fie radical negativã, echivalentã unei respingeri totale, fiedeplin pozitivã, echivalentã unei acceptãri fãrã rezerve a „celuilalt“. T otodatã, ammãsurat dinamica unui indice expresiv precum cel de acceptare/respingere tota-
271

lã a grupurilor asociate alteritãții (iar) pentru eșantionul global (EG) și eșantio-
nul celor cu studii superioare (ESS), care se calculeazã astfel:
nr. persoane care acceptã total – nr. persoane care resping total
iar= ———————————————––––———————————
nr. persoane care își exprimã atitudinea
Am realizat și comparațiile corespondente pe eșantioane între ponderi, pre-
cum și între valorile indicelui evocat anterior, intenționînd sã verificãm premisaamintitã în studiile lui E.S. Bogardus (1967), care afirmã cã un nivel de școlari-zare mai ridicat oferã o deschidere atitudinalã mai pronunțatã fațã de „celãlalt“.Rezultatele ce reunesc toate aceste date sunt prezentate în tabelul nr. 5.
În primul rînd, tendința evocatã anterior, conform cãreia scorurile „celuilalt
etnic“ sunt în general mai favorabile, cu excepția „țiganilor (romilor)“, decît ale„celuilalt regional“ deopotrivã pe eșantionul global, dar și pe cel cu studii supe-rioare, se regãsește întocmai. Astfel, indicele de acceptare-respingere este pen-tru grupul de „germani“ sau „sîrbi“ mai ridicat decît pentru orice categorie iden-
272Tabelul nr. 5 Rezultatele aplicãrii scalei lui E.S. Bogardus obținute pe eșantionul global,
precum și pe subeșantionul format din subiecții cu studii superioare – privire comparativã Nr. crt.
Grup etnic / grup regional

Respingere extremã (eșantion
global )
Procentul respingerii extreme
(eșantion global)
Respingere extremã
(subeșantion cu studii
superioare)
Procentul respingerii extreme
(subeșantion cu studii
superioare)
Acceptarea deplinã (eșantion
global)
Procentul acceptãrii depline
(eșantion global)
Acceptarea deplinã
(subeșantion cu studii
superioare)
Procentul acceptãrii depline
(subeșantion cu studii
superioare)
da ESS – EG
iar EG
iar ESS
d i ar ESS – EG
1 Români 0 0 0 0 999 94,5 137 97,9 +3,4 +0,978 +0,951 -0,027
2 Sîrbi 8 0,8 0 0 613 58,0 85 60,7 +2,7 +0,629 +0,614 -0,015
3 Maghiari 40 3,8 6 4,3 503 47,6 63 45,0 -2,6 +0,425 +0,480 +0,055
4 Germani 9 0,9 0 0 648 61,3 87 62,1 +0,8 +0,625 +0,629 +0,004
5 Evrei 33 3,1 2 1,4 409 38,7 60 42,9 +4,2 +0,456 +0,411 -0,045
6 Țigani (romi) 230 21,8 24 17,1 172 16,3 14 10,0 -6,3 -0,008 -0,062 +0,054
7 Bulgari 17 1,6 1 0,7 396 37,5 51 36,4 -1,1 +0,384 +0,411 +0,027
8 Bãnãțeni 1 0,1 0 0 937 88,6 124 88,6 0 +0,885 +0,897 +0,012
9 Ardeleni 2 0,3 0 0 841 79,6 137 97,9 +18,3 +0,992 +0,817 +0,175
10 Olteni 37 3,5 1 0,7 482 45,6 69 49,3 +3,7 +0,503 +0,464 -0,039
11 Munteni 22 2,1 0 0 538 50,9 82 58,6 +7,7 +0,607 +0,542 -0,065
12 Moldoveni 60 5,7 3 2,1 444 42,0 59 42,1 +0,1 +0,421 +0,399 +0,022
Notã: da ESS – EG = diferența dintre procentul acceptã rii depline obținut pe subeșantionul cu studii superioare și eșantionul global.
iar EG= indicele de acceptare -respingere pe eșantionul global.
iar ESS= indicele de acceptare -respingere pe subeșantionul cu studii superioare.
d i ar ESS – EG= diferența în tre indicii de acceptare -respingere dintre subeșantionul cu studii superioare și eșantionul global.

titarã regionalã, alta decît cea a in-grupului. T otodatã, „maghiarii“ au scoruri mai
favorabile decît „moldovenii“ atît pe eșantionul global, cît și pe cel cu studii supe-rioare, dupã cum pe acest din urmã subeșantion îi întrec, în aceastã disputã sim-bolicã, și pe „olteni“. Doar „țiganii (romii)“ au parte de o calificare relaționalãnefavorabilã, ipostaziatã printr-o valoare negativã generalã a indicelui i
ar.De ase-
menea, se observã cã evaluãrile subeșantionului cu un grad de instrucție mairidicat la adresa alteritãții nu se probeazã a fi sensibil mai generoase decît celeale eșantionului global. Mai mult, în 5 situații din 12 acest subeșantion producecalificãri identitare mai critice ale „celuilalt“, ilustrate prin valoarea ( d i ar
ESS —
EG), constatare care relativizeazã aprecierile lui E.S. Bogardus (1967) privitoare
la influența sporului educațional în deschiderea identitarã, dar care este conver-gentã cu concluziile studiilor românești anterioare, ce evidențiau o distribuțieasemãnãtoare a rãspunsurilor (Chelcea, 1994, p. 284).
Dincolo de aceste diferențieri nuanțate, pe ansamblu existã o remarcabilã
coerențã a structurãrii atitudinilor între eșantionul global și cel format dinsubiecții mai instruiți, fapt dovedit prin valorile totuși foarte reduse ale diferențeidintre ESS și EG, vizibile pe ultima coloanã a tabelului nr. 5.
Rezumînd, pe baza tuturor constatãrilor anterioare se poate pune în eviden-
țã o atitudine inseratã într-un scenariu proiectiv mai generos relativ la grupurileetnice fațã de cele regionale, ceea ce confirmã ipoteza nr. 1 (I
1).
În privința calificãrii raporturilor interetnice proprii Banatului în special și
„regiunii de vest“ a țãrii în general, ce configureazã al doilea registru ipotetic alcelui de-al treilea stadiu al proiectului, am decis sã oferim o viziune comparativãcu celelalte cercetãri derulate pînã în prezent.
Pentru început, cu toate precauțiile de rigoare ce se cuvin sã însoțeascã con-
cluziile, credem cã e legitim sã realizãm o analizã a rezultatelor noastre, în para-lel cu cele din studiul anterior efectuat pe un eșantion studențesc național(Chelcea, 1994, pp. 227–240), singurul care ne oferã valorile indicilor de accep-tare/respingere totalã. În pofida omogenitãții rãspunsurilor pe eșantionul nostru,pentru a ne apropia și mai mult de specificul eșantionului din 1994, am selectat,pentru a stabili propriul termen comparativ, doar evaluãrile produse desubeșantionul celor cu studii superioare. Desigur, am reținut numai atitudinilefațã de grupurile etnice care apar în ambele anchete de teren. Puse alãturi, rezul-tatele din 1994 și 2001 sunt înfãțișate în tabelul nr. 6.
Parcurgînd indicele ( d i ar
2001 — 1994), se remarcã o semnificativã diferențã,
în favoarea „vestului țãrii“, fațã de eșantionul național, în privința acceptãrii„celuilalt etnic“, în cazul tuturor celor șase etnii înregistrîndu-se scoruri maifavorabile deschiderii interpersonale și intergrupale. Cu excepția categoriei iden-titare de „țigani (romi)“, unde rezultatele sunt foarte asemãnãtoare, exprimînd oanumitã retractilitate, la celelalte cinci etnii diferențele sunt de-a dreptul specta-culoase (culminînd cu d i ar
2001 — 1994= +0,616 la „sîrbi“, etnie cu un rol isto-
273

ric important în regiune), fiind mult mai pozitive în zona Banatului și a regiuni-
lor învecinate. Se sugereazã cã zona pe care am investigat-o se caracterizeazãprintr-o comunicare reciprocã între etnii fecundã. În egalã mãsurã, prin raporta-rea la alteritatea etnicã, cu excepția „țiganului“, așa cum se sublinia în primeledouã stadii ale cercetãrii noastre, „celãlalt etnic“ devine un „celãlalt inclusiv“, unpartener în cadrul unui destin comunitar în care convergențele sunt mult mainumeroase decît divizãrile.
Mai mult, comparînd rezultatele pe baza ICCS între cercetãrile precedente
(Chelcea, 1994, pp. 227–240, pp. 279–303) și cea de fațã, tendința se mențineneschimbatã, „vestul țãrii“ evidențiindu-se, pe baza acestui indice, drept spațiufacilitant al comunicãrii interculturale, așa cum reiese din tabelul nr. 7 .
Lectura comparativã a acestor rezultate ilustreazã prezența unor scoruri mai
favorabile zonei vestice, ce corespund unor registre atitudinale mult mai deschi-se, de tipul acceptãrii unei relații matrimoniale cu reprezentanții „germanilor“sau „sîrbilor“ sau a unei relații de prietenie apropiatã, intimã, cu reprezentanțiituturor celorlalte etnii, cu excepția „țiganilor (romilor)“, care totuși sunt acceptați
274Tabelul nr. 7 Analiza comparativã între studiile din 1994 și cel din 2001 (pentru anchetele de
teren din 1994 datele provin din Chelcea, 1994, pp. 238, 282)
Nr.
crt. Grup etnic
2001 / ICCS
eșantion regional
reprezentativ (pentru
„vestul României”) 1994 / ICCS
eșantion național
reprezentativ
studențesc 1994/ ICCS
eșantion național
reprezentativ

1 Germani 21,02 18,18 18,46
2 Sîrbi 20,84 15,53 15,34
3 Maghiari 18,38 11,78 14,99
4 Evrei 18,10 13,45 15,12
5 Bulgari 18,05 13,20 15,47
6 Țigani (romi) 10,01 4,28 7,32 Tabelul nr. 6 Analiza comparativã între sondajele din 1994 și 2001 (pentru ancheta de teren
din 1994 datele provin din Chelcea, 1994, p. 284)
Nr.
crt. Grup etnic
2001 / iar
subeșantion în „vestul
României” format din cei cu
studii superioare 1994 / iar
eșantion național
studențesc d i ar 2001 – 1994
1 Sîrbi +0,629 +0,013 +0,616
2 Maghiari +0,425 +0,006 +0,419
3 Germani +0,625 +0,418 +0,207
4 Evrei +0,456 +0,011 +0,445
5 Țigani (romi) -0,008 -0,032 +0,024
6 Bulgari +0,384 +0,012 +0,372

ca și colegi în aceeași profesie. Spre deosebire de aceste rezultate, pe eșantioane-
le naționale gradul de acceptare al „celuilalt etnic“ este mult mai redus, diferențaajungînd în cazul raportãrii la „maghiari“ la 6,6 puncte ale ICCS, și la 5,73 puncteale ICCS în privința raportãrii la „țigani (romi)“ pe eșantionul național studen-țesc, ceea ce echivaleazã cu o diferențã de cel puțin douã nivele ale deschiderii ati-tudinale pe scala instrumentalizatã (care coboarã, în primul exemplu, de la accep-tarea „celuilalt“ ca „prieten apropiat“ înspre „coleg de serviciu“).
Se cuvine subliniat, totodatã, faptul cã se înregistreazã în cercetarea noastrã
o importantã omogenitate a rãspunsurilor pe întregul eșantion, identificatã,bunãoarã, în dialogul dintre operatori și subiecții chestionați prin înclinația celordin urmã de a se califica drept „bãnãțeni“ (îndeosebi în zona de la nord deMureș, din județul Arad), deși locuiesc în afara granițelor Banatului istoric.Așadar, considerãm cã în mare mãsurã inferențele noastre pot fi extrapolate șiasupra Banatului, privit ca unitate simbolicã de referințã pentru majoritateacovîrșitoare a locuitorilor zonei. T oate aceste tendințe evaluative articulate înjurul unor aprecieri identitare reciproc generoase reclãdesc imaginea unui Banatplural etnic și cultural, în care dialogul cu „celãlalt“ se pliazã pe un tipar atitudi-nal primitor, permisiv, plin de bunãvoințã, reîntãrindu-se contururile portretuluiregional zugrãvit de numeroșii analiști sociali sau istorici ai provinciei. Astfel,investigat din perspective disciplinare diferite, Banatul se înfãțișeazã în studiilede naturã istoricã timpurii (Simu, 1924; Ciuhandu, 1940; Hockl, 1940; Dragomir,1944) sau mai recente (Leu, 1993, 1996a, 1996b, 1998a, 2000b; Leu, Albert, 1995;Leu, Bocșan, 1996; Greffner, 1993; Neumann, 1997, 1999, Gräf, 2000), în cele dinregistrul demografiei istorice sau sociografiei (Ion, 1940; Feneșan, 1986; Crețan,1999), sau în cele monografice (Schöffler, 1923; Molin, 1940), etnologice(Verdery, 1985, Gaga, 1997) ori cele propriu-zis sociologice sau de istorie socialã(Grofșoreanu, 1944a, 1944b, 1946; Negru, 1999) ca un spațiu al interferențelorculturale și al comunicãrii vii, reciproc îmbogãțitoare pentru etniile locului.Constatãrile semnalate dovedesc încã o datã tensiunile inevitabile au putut fidepãșite în secolele de conviețuire printr-un ethos al învãțãrii de la „celãlalt“ și
printr-o logicã implicitã asociaționistã, ce descoperã în exponentul alteritãțiietnice un partener în atingerea unor scopuri inclusive, precum prosperitatea eco-nomicã.
T endința evocatã mai sus poate fi urmãritã și prin replicile identitare care
rezultã din oglindirile reciproce sugerate de scala lui E.S. Bogardus, în care am reți-
nut doar acele etnii ce depãșesc 30 de subiecți pe ansamblul eșantionului („români“,„maghiari“, „germani“, „sîrbi“) și pentru care inferențele statistice sunt legitime.În tabelul nr. 8 pot fi parcurse aceste dialoguri identitare, în care pe orizontalã este
menționatã etnia de referințã , iar pe verticalã etnia supusã evaluãrii .
Cum se observã, toate etniile evocate produc o evaluare de sine (componen-
tã nucleu a autoetnoimaginii ) și o evaluare a „celuilalt“ (proprie heteroetnoimagi-
275

nii), iar valorile scorului ICCS consolideazã validitatea observațiilor anterioare,
înregistrînd scoruri peste 18 (cu o singurã excepție, și ea în imediata vecinãtatea acestei granițe simbolice, 17,78: aprecierea „maghiarilor“ de cãtre „sîrbi“).
Constatarea de mai sus echivaleazã cu încadrarea atitudinii fațã de alterita-
tea etnicã pe treapta atitudinalã cea mai permisivã, corespunzînd acceptãrii celeimai profunde și mai apropiate relații potențiale cu „celãlalt etnic“, adicã o relațiede cãsãtorie. Previzibil, confirmînd teoria identitãții sociale (T ajfel, 1974, 1982),rezultatele ne dovedesc cã deschiderea atitudinalã fațã de sine este mai pronun-țatã decît deschiderea fațã de out-grup, cu o singurã excepție, cea a „germanilor“,
în cazul cãrora se produce un discret fenomen de autodescalificare identitarã,semnalat deja în stadiul al doilea al proiectului nostru, atunci cînd remarcam odiminuare a numãrului de etnici germani în dauna unor identitãți mixte. Însãșiconștientizarea astãzi de cãtre germani a rolului marginal din punct de vederenumeric al propriei etnii, spre deosebire de rolul de prim-plan de odinioarã, pro-voacã o asemenea imagine de sine mai criticã. T endința a fost remarcatã și în altestudii recente din regiune, în care identitatea autoreferențialã a „neamțului“devine „discreditabilã“ (Chelcea, Lãțea, 2000, p. 85), de vreme ce majoritateareprezentanților etniei au emigrat în Germania, iar comunitatea a rãmas maimult un grup de referințã prețuit imaginar, decît o realitate demograficã nemij-locitã. Astfel, se petrece o contaminare simbolicã ce conduce la creșterea numã-rului de „germani“, prin care atunci cînd subiecții sunt solicitați sã-și declareetnia proprie pãrãsesc definirile aglutinate, așa cum se întîmplã în cazul subiec-tului ce se recunoaște doar „pe sfert german“ (în chestionarul cu codul U.P .58din testul WAY), dar pãrãsește argumentativ o identitate mixtã în favoarea uneiidentitãți onorante, proprie unui grup de referințã apreciat, precum cel al„nemților“ (Chelcea, Lãțea, 2000, p. 61).
Pe ansamblu, însã, se impun scorurile foarte favorabile ale „maghiarilor“ la
adresa celorlaltor etnii (ICCS peste 20), dar și scorurile foarte ridicate asociate„românilor“ de cãtre „celãlalt etnic“ (ICCS peste 23), apropiate de evaluãrileautoreferențiale, dovedind cum în situații de interacțiune netensionate, precumcele „bãnãțene“, dar inegale prin pondere demograficã, etnia net majoritarã atra-ge cu sine un scor apreciativ superior celorlaltor etnii minoritare.
Dacã urmãrim valorile unui alt indicator expresiv, precum centralitatea ati-
tudinii fațã de un grup etnic , calculat ca și pondere din eșantion a subiecților ce
se referã la grupul respectiv (Chelcea, 1994, p. 280), și vom pãstra cele trei pra-
276Tabelul nr. 8 Valorile ICCS pentru oglindirile identitare reciproce
Grupuri etnice de referințã/
Grupuri etnice evaluate Români Maghiari Germani Sîrbi
Români 24,46 24,14 24,72 23,25
Maghiari 18,38 24,61 19,59 17,78
Germani 21,02 22,33 23,80 20,50
Sîrbi 20,84 20,27 21,70 23,35

guri de centralitate fixate în studiul derulat în 1994, se poate remarca, printr-o
lecturã comparativã, locul mai central în sistemul de atitudini fațã de alteritateocupat de grupurile etnice din Banat, spre deosebire de cel înregistrat pe eșantio-nul național, așa cum reiese din tabelul nr. 9.
Cum se poate distinge, am selectat pentru aceastã comparare orientativã
toate subeșantioanele etnice din eșantionul global mai mari de 30 de subiecți,pentru care se pot evidenția unele tendințe atitudinale. De exemplu, pesubeșantionul românesc regional din 2001 întregul set de atitudini (autoreferen-țial sau fațã de alteritate) se situeazã într-o zonã mai centralã decît pe eșantionulnațional din 1994, dar și pe cele trei subeșantioane neromânești, în 18 cazuri din21 se înregistreazã o centralitate atitudinalã mai pronunțatã fațã de rezultateleobținute în versiunea cercetãrii derulate la nivelul întregii țãri.
Deși putem semnala în toate aceste cercetãri doar anumite înclinații
tendențiale, datoritã compoziției diferite a eșantioanelor, ce ne îndreptãțesc sãafirmãm cã „regiunea de vest a țãrii“ se caracterizeazã printr-un tipar relaționalmai deschis fațã de „celãlalt etnic“, putem aprecia, într-un registru ipotetic, cãasemenea diferențe spectaculoase nu se pot datora numai unui specific culturaldiferit al regiunii, ci și unei anumite detensionãri a relațiilor interetnice din țarãfațã de începutul anilor 1990. La începutul perioadei postdecembriste, cîndmulte atitudini negative latente ținute sub control de cãtre regimul totalitar auputut sã se activeze (Chelcea, 1994, pp. 286–287), alimentate și de un cîmp almesajelor din medii care în numeroase rînduri a favorizat maniera conflictualã deraportare la alteritate, astãzi actorii sociali diferiți etnic au învãțat în mai maremãsurã lecția comunicãrii cu „celãlalt“. Anticipãm, astfel, cã într-un eventualsondaj realizat acum la nivel național cu acest instrument de lucru s-ar obținerezultate mai favorabile decît cele culese în perioada 1992–1994.
În concluzie, dincolo de aceste remarci ipotetice, întrucît în termeni relativi
se înregistreazã scoruri atît de favorabile în toate registrele (indicele calitãții con-tactelor sociale, indicele de acceptare/respingere totalã și indicele de centralitate a
277Tabelul nr. 9 Centralitatea atitudinii fațã de grupurile etnice pe un eșantion regional
reprezentativ în 2001, comparativ cu eșantionul național studențesc reprezentativ din 1994
(pentru studiul anterior datele provin din Chelcea, 1994, p. 281)
Evaluator
/ evaluat Români
(868) 2001 Români
(1620) 1994 Maghiari
(92) 2001 Germani
(30) 2001 Sîrbi
(31) 2001
Nr. (%) Nr. (%) Nr. (%) Nr. (%) Nr. (%)
Români 861 99,19 1500 92,6 92 100,0 30 100,0 31 100,0
Sîrbi 809 93,20 1302 80,4 87 94,56 25 83,33 31 100,0
Maghiari 786 90,55 1357 83,8 89 96,73 27 90,00 29 93,54
Germani 830 95,62 1465 90,4 90 97,82 30 100,0 30 100,0
Evrei 747 86,05 1340 82,7 84 91,30 24 80,00 28 90,32
Țigani 759 87,44 1376 84,9 85 92,39 24 80,00 23 74,19
Bulgari 753 86,75 1284 79,3 85 92,39 25 83,33 31 100,0

atitudinii), putem decide cã unitatea de referințã a studiilor noastre, Banatul , se
ipostaziazã prin intermediul instrumentelor de analizã pe care le-am valorificat, înconsonanțã cu tendințele semnalate de cercetãrile anterioare desfãșurate în regiune,drept un teritoriu al comunicãrii interetnice fertile, confirmîndu-se ipoteza nr. 2 (I
2).
Pentru a analiza al treilea registru ipotetic al proiectului nostru vom recurge
la o analizã de varianțã, precum și la testarea semnificației între medii (acolounde este cazul) pentru a pãtrunde în profunzimea straturilor sociologice carearticuleazã evaluarea „celuilalt“, fie el etnic sau regional, intenționînd sã rãspun-dem la cîteva întrebãri ce depãșesc nivelul cunoașterii descriptive a fenomenelorinvestigate: ce variabile de status sunt influente în construirea unei anumite grile
de întîmpinare a „celuilalt“? Putem discerne unele trãsãturi specifice care definescun subiect colectiv ce elaboreazã o imagine de sine și o imagine a alteritãțiianume? Prin ce se diferențiazã portretele de grup astfel conturate? Încercînd sã
oferim un rãspuns la toate aceste interogații, prezentãm succint în cele ceurmeazã o succesiune de portrete sociologice colective pe întregul eșantion, înce-
pînd cu identitãțile etnice și sfîrșind cu cele regionale, focalizîndu-ne atențiaasupra acelor subcategorii ale variabilelor independente proprii eșantionului glo-bal care evidențiazã prezența unor diferențe semnificative în atitudinea îngemã-natã fațã de grupul vizat. Vom încerca, așadar, sã aflãm, atunci cînd zugrãvim unportret identitar etnic sau regional, ce categorii ale eșantionului adoptã un set deatitudini mai generoase (operaționalizate prin intermediul ICCS): cei cu o in-strucție mai consistentã sau cei cu o instrucție mai modestã, cei tineri sau ceivîrstnici, orãșenii sau locuitorii satelor, bãrbații ori femeile, românii sau celelalteetnii?
6.3.2. Portrete sociologice ale autorilor imaginii de sine și ai
imaginii „celuilalt“
6.3.2.1. „Românii“
Cum s-a subliniat deja, pentru cã avem o apreciere autoreferențialã (a in-gru-
pului) pentru majoritatea covîrșitoare a subiecților chestionați (82,1%), grupul etnical „românilor“ înregistreazã scorul cel mai ridicat al ICCS pe întregul eșantion. Întabelul nr. 10 sunt prezentate acele variabile de status care au fost incluse în cadrul
chestionarului B din Anexa nr. 15 , precum și comparațiile între medii, subcatego-
riile variabile independente între care se pot semnala diferențe semnificative în des-chiderea atitudinalã (cuantificatã prin valorile ICCS), diferențele între medii, toateînsoțite de pragurile de semnificație pentru aceste comparații. Convențional, cu NSam notat inexistența unei diferențe semnificative între mediile ICCS pentru diferi-tele subcategorii ale variabilelor independente corespondente.
Se remarcã, așadar, o omogenitate consistentã în evaluarea „românilor“, in-
diferent de gen, nivel de instrucție și vîrstã, dar o diferențã pe ansamblu semnifi-cativã între diferitele grupuri etnice. Meritã semnalat cã nu am introdus, în cadrul
278

hãrților sociologice care vor urma, calcularea diferențelor semnificative între medii
(I-J) decît pentru cele patru subcategorii etnice („români“, „maghiari“, „germani“și „sîrbi“) cu un numãr mai ridicat de 30 de subiecți pe eșantion, deși, desigur,atunci cînd am efectuat analiza de varianțã au fost luați în considerare toți partici-panții la anchetã, inclusiv cei ce aparțineau celorlalte cinci etnii mai slab reprezen-tate („croați“, „bulgari“, țigani (romi)“, „slovaci“ și „ucraineni“). Din acest motivam putut obține diferențe statistic semnificative pe ansamblul eșantionului atuncicînd realizam comparații între medii în funcție de diferitele categorii etnice, dardiferențele perechi nu au fost incluse în tabel decît în situația în care cei doi ter-meni ai comparației erau asociați celor patru etnii consistent reprezentate, consi-derînd cã numai în acest mod putem obține o validitate statisticã rezonabilã a argu-mentației. Pentru o lecturã mai sugestivã a acestor date, vom reprezenta grafic, încele ce urmeazã, la fiecare hartã sociologicã, acele categorii (variabile independen-te de status) ale eșantionului pentru care se înregistreazã asemenea diferențe sem-nificative dintre medii, precizînd subcategoriile ce alcãtuiesc categoria înglobantã(de exemplu, în cadrul variabilei „etnie“, între scorurile ICCS atribuite unui anu-mit grup etnic sau regional de cãtre diversele comunitãți etnice).
Astfel, în asociere cu tabelul nr. 10 , în figura nr. 1 este înfãțișatã reprezen-
tarea graficã a evaluãrii „românilor“ de cãtre grupurile etnice importante dinregiune, așa cum a rezultat din prelucrarea statisticã, evidențiindu-se încã o datãgenerozitatea deschiderii fațã de grupul etnic de referințã al majoritãții.
În privința celorlalte variabile independente angrenate în prelucrarea statis-
ticã, doar mediul de rezidențã genereazã diferențe semnificative în aprecierea„românilor“, constatare ce nuanțeazã rezultatele obținute pe eșantionul naționalreprezentativ în care, în privința atitudinii românilor fațã de ei înșiși, femeilecomparativ cu bãrbații, persoanele din mediul rural în dauna celor din mediul
279Tabelul nr. 10 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „românilor”
Români ICCSm=24.48
Variabila
independentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care
apar diferențe
semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 1046)=
8,070 p<0,001 Urban mare – urban
mediu 0,5929 p<0,001
Urban mare – rural 0,8868 p<0,001
Urban mic – rural 0,7350 p=0,009
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 1041)=
9,108 p<0,001 – – –

urban și straturile generaționale tinere fațã de cele vîrstnice probau o atitudine
mai intens pozitivã fațã de grupul etnic românesc (Chelcea, 1994, p. 236). La noi,pe ansamblul eșantionului, nu existã diferențe semnificative în funcție de gen șivîrstã în prețuirea acordatã „românilor“ — fapt încurajator —, iar, în opoziție cutendința semnalatã în cercetarea precedentã, subiecții din mediul urban sunt maideschiși atitudinal fațã de grupul etnic majoritar decît cei din mediul rural, așacum reiese din tabelul nr. 10, precum și din figura nr. 2.
280
Etniesirb roman maghiar germanICCS ROMANI25,0
24,5
24,0
23,5
23,0
Figura nr. 1 Evaluarea „românilor” în cadrul eșantionului global în funcție de etnia subiecților
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS ROMANI25,0
24,8
24,6
24,4
24,2
24,0
23,8

Figura nr. 2 Evaluarea „românilor” în cadrul eșantionului global în funcție de mediul de rezidență

Cea mai substanțialã diferențã (0,735) în scorurile ICCS asupra „români-
lor“ se înregistreazã între subcategoriile rezidențiale „urban mare“ și „rural“,evidențiind un pattern atitudinal modelat specific de apartenența rezidențialã pe
care îl vom regãsi fațã de toate celelalte identitãți etnice și regionale.
6.3.2.2. „Sîrbii“
Rezultatele asupra etniei „sîrbilor“ sunt înfãțișate în tabelul nr. 11 și în figu-
rile nr. 3 și 4 și se pliazã pe același contur apreciativ, cu un nivel al deschiderii fațã
de „celãlalt“ remarcabil (cu o valoare medie a ICCS= 20,94) .
281Tabelul nr. 1 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „sîrbilor”
Sîrbi ICCSm=20.94
Variabila
independentã Comparații
între medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale
variabilei
independente între
care apar diferen țe
semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 981)=
3,499 p=0,015 Urban mare – rural 1,5728 p=0,012
Vîrstã F(3, 978)=
8,439 p=0,001 Pînã la 35 de ani –
peste 66 de ani 2,9157 p<0,001
36-50 de ani – peste
66 de ani 2,8416 p<0,001
51-65 de ani – peste
66 de ani 3,1840 p<0,001
Etnie NS – – – –
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS SIRBI22,0
21,5
21,0
20,5
20,0
19,5Figura nr. 3 Evaluarea „sîrbilor” în cadrul e æantionului global în func êie de mediul de reziden êÁ

Se poate observa din nou scorul mai favorabil obținut în mediul urban
(îndeosebi în „urbanul mare“, unde existã chiar și o diferențã statistic semnifi-cativã) fațã de mediul rural, ceea ce sugereazã achiziționarea unui model deraportare cosmopolit, permisiv. T otodatã, în toate cele patru tipuri de rezidențese depãșește granița simbolicã ICCS=18, corespondentã nivelului cel mai înaltal inițierii unei relații potențiale cu „celãlalt“ (acceptarea unei cãsãtorii), inclusivîntr-un mediu natural mai tradiționalist, precum cel rural, fapt ce accentueazã odatã în plus deschiderea interetnicã a regiunii.
Faptul cã existã o diferențã statistic semnificativã între toate cele patru cate-
gorii de vîrstã premergãtoare limitei de 65 de ani, și categoria de peste 66 de anisugereazã persistența, în termeni relativi, a unui gen de retractilitate la grupageneraționalã mai avansatã, care precede prin experiența de viațã timpurieperioada comunistã. O asemenea tendințã ar putea sã ilustreze — o cercetare vii-toare ar putea confirma sau invalida aceastã ipotezã — persistența unei anumitetensiuni româno-sîrbe în perioada interbelicã, fapt atestat de studiile istorice
1,
îndeosebi dupã preluarea Banatului de cãtre administrația românã de la cea sîrbãimediat dupã primul rãzboi mondial. T ensiunea simbolicã, accentuatã din nou,pe baza unor comandamente ideologice, curînd dupã perioada celui de-al doilearãzboi mondial, prin condamnarea în bloc a întregii etnii sub acuzația de„titoism“ (Vighi, Marineasa, 1994; Vultur, 1997), s-a diminuat însã considerabil
282
Virstapeste 66 de la 51 la 65 de la 36 la 50 pana la 35ICCS SIRBI22
21
20
19
18
17

Figura nr. 4 Evaluarea „sîrbilor” în cadrul eșantionului global în funcție de vîrstă 1Așa cum reiese, bunãoarã, din colecția de documente 1918 la români. Desãvîrșirea unitãții
național statale a poporului român. Documente externe (1916–1918). Editura ătiințificã și
Enciclopedicã, București, 1986, vol. II, pp. 1251-1253, 1287-1289, 1312-1314, și Desãvîrșirea unitãții
național statale a poporului român. Recunoașterea ei internaționalã. Documente interne și externe(august 1918–iunie1919), vol. III, pp. 77–78, 120–122, 131–132, 164–165, 265–267.

în ultimii ani ai comunismului, cînd datoritã relativei liberalizãri politice și eco-
nomice din țara vecinã, în imaginarul social al bãnãțenilor „sîrbii“ au reînceputsã fie priviți apreciativ, ca un fel de fereastrã spre Occident a românilor, așa cumreiese și din interviul din arhiva noastrã de istorie oralã, realizat cu Ion Munteanu(A, 5/21, p. 13): „pentru noi (românii, n.ns.), ei (sîrbii, n.ns.) au fost atunci, învremea întunericului și foametei de la sfîrșitul anilor ’80, poarta spre lumea nor-malã, civilizatã“. Așadar, pe ansamblu, portretul „sîrbilor“ se aratã a fi construitîntr-o tonalitate luminoasã, fiind întrecut în intensitatea unei raportãri pozitivefațã de alteritate numai de portretul „neamțului“.
6.3.2.3. „Maghiarii“
Harta sociologicã a „maghiarilor“, chiar dacã mai criticã decît cea a sîrbilor,
oferã și ea scoruri generoase ale raportãrii la acest grup etnic (media ICCS=18,84), așa cum se poate observa în tabelul nr. 12 și în figurile nr. 5, 6 și 7.
283Tabelul nr. 12 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „maghiarilor”
Maghiari ICCSm=18,84
Variabila
indepen –
dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care apa r
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3,960)=4,131 p=0,006 Urban mare – rural 2,2848 p=0,003
Vîrstã F(3,957)=4,913 p=0,002 Pînã la 35 de ani – 36-50 de ani -1,7629 p=0,05
Pînã la 35 de ani – 51-65 de ani -1,8486 p=0,043
36-50 de ani – peste 66 de ani 2,3494 p=0,041
51-65 de ani – peste 65 de ani 2,4351 p=0,036
Etnie F(8, 956)=10,147 p<0,001 Maghiari – români 6,2388 p<0,001
Maghiari – sîrbi 6,8402 p=0,003

RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS MAGHIARI20,5
20,0
19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
Figura nr. 5 Evaluarea „maghiarilor” în cadrul e æantionului global în func êie de mediul de reziden êÁ

Se înregistreazã aceeași tendințã semnalatã și în raportarea la celelalte etnii.
Astfel, se obțin scoruri mai favorabile la ICCS în mediul urban fațã de mediulrural (cu o diferențã maximã, statistic semnificativã, între „urbanul mare“, acolounde prezența demograficã a maghiarilor este cea mai pronunțatã, și „rural“), șila atitudinea autoreferențialã (a maghiarilor fațã de propria etnie), comparativ cucelelalte etnii, cu diferențe statistic semnificative între mediile de evaluare alemaghiarilor și românilor (6,2388), precum și ale maghiarilor și sîrbilor (6,8402).
Dar se pot evidenția, totodatã, și scorurile mai ridicate în grupele de vîrstã
mediane, fațã de cele extreme (tinere sau foarte vîrstnice), ceea ce sugereazã, înacelași registru ipotetic, achiziționarea unei atitudini remanente dezangajante lavîrstnici, care se va regãsi la adresa tuturor etniilor, dar și o socializare secundarãa tinerilor în anii post-decembriști ce a accentuat o raportare la etnia maghiarilorîntr-o manierã criticã.
284
Virstapeste 66 de la 51 la 65 de la 36 la 50 pana la 35ICCS MAGHIARI20,0
19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
Figura nr. 6 Evaluarea „maghiarilor” în cadrul eșantionului global în funcție de vîrstă
Etniesirb roman maghiar germanICCS MAGHIARI25
24
23
22
21
20
19
18
17
16

Figura nr. 7 Evaluarea „maghiarilor” în cadrul eșantionului global în funcție de etnie

6.3.2.4. „Germanii“
Confirmîndu-se întocmai concluziile celorlalte stadii ale proiectului nostru,
ce conturaserã relația privilegiatã „româno-germanã“ la nivelul imaginaruluiidentitar bãnãțean, cercetarea de fațã reîntãrește calitatea de grup de referințã înplan simbolic a „nemților“, etnia care a jucat un rol foarte important în regiune— nu numai demografic, dar și istoric — de cel puțin douã secole și jumãtate(Schöffler, 1923; Simu, 1924; Hockl, 1940; Grofșoreanu, 1944a; Verdery, 1985;Greffner, 1993; Leu, 1996b, 2000b). În tabelul nr. 13, precum și în figurile nr. 8,
9, 10 și 11sunt sintetizate principalele trãsãturi ale atitudinii fațã de „german“,
așa cum au rezultat din cercetãrile noastre.
Deși scorurile ICCS sunt, în valori absolute, foarte favorabile, aceastã primã
diferențiere semnificativã datoratã genului, în care atitudinea femeilor este maireținutã decît cea a bãrbaților în raport cu etnia germanã, contrasteazã nuanțat
285 Tabelul nr. 13 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „germanilor”
Germani ICCSm=21,15
Variabila
indepen –
dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care apar
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen t(1014)= -1,965 p=0,05 F=20,7580
M=21,5174 -0,7494 p=0,05
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 1012)=6,921 p<0,001 Urban mare – rural 2,2111 p<0,001
Vîrstã F(3, 1009)=4,922 p=0,002 Pînã la 35 de ani – peste 66 de
ani 1,6758 p=0,048
36-50 de ani – peste 66 de ani 2,2874 p=0,002
51-65 de ani – peste 66 de ani 2,2437 p=0,004
Etnie F(8, 1007)=3.185 p<0,001 – – –
GenMasculin FemininICCS GERMANI21,6
21,4
21,2
21,0
20,8
20,6

Figura nr. 8 Evaluarea „germanilor” în cadrul eșantionului global în funcție de gen

cu o constatare a cercetãrii de acum aproape un deceniu, derulatã la nivel națio-
nal. Astfel, deși în general atitudinea subiecților de gen feminin era mai puținpozitivã decît a subiecților de gen masculin fațã de minoritãțile etnice, fațã deetnia germanã nu se putea evidenția o asemenea rezervã simbolicã între femei șibãrbați, cele douã categorii fiind deopotrivã de generoase atunci cînd se raportaula aceastã etnie (Chelcea, 1994, p. 238) .
286
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS GERMANI23,0
22,5
22,0
21,5
21,0
20,5
20,0
19,5

Figura nr. 9 Evaluarea „germanilor” în cadrul eșantionului global în funcție de mediul de rezidență
Virstapeste 66 de la 51 la 65 de la 36 la 50 pana la 35ICCS GERMANI22,0
21,5
21,0
20,5
20,0
19,5
19,0

Figura nr. 10 Evaluarea „germanilor” în cadrul eșantionului global în funcție de vîrstă

Studiile anterioare au evidențiat, totodatã, o însemnatã proiecție simbolicã
pozitivã asupra „neamțului“ și în lumea ruralã bãnãțeanã (Chelcea, Lãțea, 2000,pp. 75–86). Abordãrile dintr-o perspectivã demograficã semnalaserã, de altfel, oprezențã importantã a etniei germane atît în lumea satelor, cît și în lumea citadi-nã, dar în spațiul urban „nemții“ au jucat un rol economic și politic de prim-plande-a lungul a peste douã secole (Neumann, 1997, pp. 55–61; Gräf, 2000,pp. 26–29). Aceastã prezențã mai marcantã în mediul citadin, în egalã mãsurãnumericã și simbolicã, credem cã este responsabilã pentru aprecierea sporitã aetniei germane în localitãțile urbane, fațã de cele rurale, fenomenul fiind cu atîtmai accentuat în „urbanul mare“ (diferența semnificativã statistic între „urbanulmare“ și „rural“ ajungînd la peste 2 puncte ICCS).
În ceea ce privește influența straturilor generaționale, se poate remarca per-
sistența aceluiași tipar atitudinal prin care subiecții de „peste 66 de ani“ mani-festã o atitudine semnificativ statistic mai reticentã decît toate celelalte grupe devîrstã. ăi în cazul „germanilor“ autoevaluarea este moderat mai favorabilã decîtheteroevaluarea, însã doar pe ansamblul etniilor, fãrã sã se înregistreze diferențestatistic semnificative între cele patru etnii puternic reprezentate în eșantionulglobal.
6.3.2.5. „Evreii“
Ajunși astãzi o prezențã demograficã foarte discretã — 0.17% pe întregul
Banat (Neumann, 1997, p. 61) —, evreii au avut și ei un rol însemnat în plan sim-bolic în regiune, contribuind considerabil la ascensiunea economicã a provinciei,ajungînd astãzi o identitate problematicã (Neumann, 1999; Vultur, 2000b). O ase-
menea calificare identitarã este întãritã de portretul sociologic colectiv al evalua-torilor lor de astãzi din regiune, așa cum apare el în tabelul nr. 14 , precum și în
287Tabelul nr. 14 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „evreilor”
Evrei ICCSm=18,08
Variabila
indepen –
dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care apar
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare F(4, 902)=2,461 p=0,044 – – –
Rezidențã F(3, 910)=6,945 p<0,001 Urban mare – urban mediu 2.8379 p=0,002
Urban mare – urban mic 2,3632 p=0,0 25
Urban mare – rural 2,6725 p<0,001
Vîrstã F(3, 907)=4,363 p=0,005 36-50 de ani – peste 66 de ani 2,7552 p=0,011
51-65 de ani – peste 66 de ani 2,9507 p=0,006
Etnie F(8, 905)=2,927 p=0,003 – – –

figurile nr. 12, 13, 14 și15, în care, cu excepția genului, se înregistreazã diferențe
statistic semnificative în funcție de celelalte patru variabile independente de sta-tus. Astfel, școlarizarea ne înfãțișeazã un tablou grãitor, ce exclude oricum anti-semitismul (de vreme ce varianta cea mai defavorabilã pe baza scorului ICCSeste în jur de 16.8, echivalentã aprobãrii unei relații de prietenie intensã) și su-gereazã cã, în pofida omogenitãții evaluãrilor, pe mãsura sporirii nivelului de in-
288
ScolarizareStudii superioare Postliceal/Sc. de m. Liceu/Scoala prof. Scoala generala Mai putin de 8 claseICCS EVREI20,0
19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5
16,0

Figura nr. 12 Evaluarea „evreilor” în cadrul eșantionului global în funcție de nivelul de școlarizare
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS EVREI20,5
20,0
19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5

Figura nr. 13 Evaluarea „evreilor” în cadrul eșantionului global în funcție de mediul de rezidență

strucție crește și aprecierea „evreului“. Dacã în registrul anterior, prin interme-
diul analizei de varianțã, diferența statistic semnificativã era semnalatã doar peansamblul eșantionului în funcție de nivelul de școlarizare, mediul de rezidențãfurnizeazã numeroase diferențe statistic semnificative între subcategoriile sale înraportarea la „evrei“, îndeosebi între „urbanul mare“ și celelalte tipuri de urbansau rural, sugerîndu-se o integrare mai pronunțatã a „evreilor“, la nivelul repre-zentãrilor identitare reciproce, în orașele mari ale regiunii.
289
Virstapeste 66 de la 51 la 65 de la 36 la 50 pana la 35ICCS EVREI19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5
16,0
15,5
Figura nr. 14 Evaluarea „evreilor” în cadrul eșantionului global în funcție de vîrstă
Etniesirb roman maghiar germanICCS EVREI21
20
19
18
17
16
15
14
Figura nr. 15 Evaluarea „evreului” în cadrul eșantionului global în funcție de etnie

De asemenea, atitudinile mai negative fațã de „celãlalt evreu“ se
înregistreazã în grupul de vîrstã „peste 66 de ani“, cu diferențe între medii aleICCS semnificative statistic care oscileazã între 2,7552 (fațã de grupul de vîrstã36–50 de ani) și 2,9507 (fațã de cei din intervalul 51–65 de ani).
Meritã subliniatã omogenitatea aprecierii „evreului“ de cãtre etniile impor-
tante ale zonei, germanii fiind caracterizați printr-un scor foarte generos la adresaacestui grup etnic, în pofida moștenirii unei memorii traumatice bilaterale dupã celde-al doilea rãzboi mondial. T oate aceste remarci ne îndreptãțesc sã afirmãm cã,deși reprezintã astãzi o realitate etnicã aproape dispãrutã, la nivelul imaginaruluiidentitar „evreul bãnãțean“ rãmâne un reper relațional important, care ipostaziazãmai degrabã o grilã de așteptare plinã de cãldurã, decît un antisemitism potențial.
6.3.2.6. „Țiganii (romii)“
Identitate etnicã ce constituie referința negativã a raportãrilor identitare din
regiune (Chelcea, Lãțea, 2000, pp. 98–104), etnia „țiganilor (romilor)“ esteînfãțișatã policrom, încãrcatã de tensiuni, dar și de unele deschideri relaționale.Foarte grãitor este portretul acestora, care exprimã cea mai pronunțatã rezervãatitudinalã interetnicã, dar care înregistreazã scoruri ale ICCS mult mai favora-bile în zonã (media fiind 10.04) decît cele obținute pe eșantioanele naționale, așacum am argumentat în subcapitolul anterior al lucrãrii. Se cuvine sã subliniemomogenitatea remarcabilã a atitudinilor, cãci gradul de retractilitate fațã de repre-zentanții acestei etnii nu evidențiazã diferențe statistic semnificative în funcțiede școlarizare (surprinzãtor, cei cu studii superioare nefiind cu nimic mai gene-roși în raportarea la „celãlalt țigan“ decît cei neinstruiți) sau straturi generațio-nale (vîrstnicii, maturii și tinerii fiind la fel de rezervați), printr-un fel deneașteptat ecumenism sociologic al evaluãrii. Rezultatele acestor aprecieri pro-duse la adresa „țiganilor (romilor)“ sunt rezumate în tabelul nr. 15 și în figurile
16 și 17.
290Tabelul nr. 15 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „țiganilor (romilor)”
Țigani ICCSm=10,04
Variabila
indepen –
dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între car e
apar diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen t(925)= – 2,938 p=0,003 F=9,0551
M=10,385 -1,9428 p=0,003
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 923)=5,519 p=0,001 Urban mare – urban mic -3,0655 p=0,023
Urban mediu – urban mic -3.6984 p=0,005
Urban mediu – rural 2,5495 p=0,027
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 918)=4,664 p<0,001 – – –

Se cuvine, de asemenea, semnalatã tendința femeilor de a privi mai critic
înspre aceastã etnie, exprimînd o atitudine similarã cu cea articulatã pe eșantio-nul național la adresa tuturor alteritãților etnice (Chelcea, 1994, p. 239), dar șireluarea des invocatei ipoteze a prezenței demografice mai consistente ca predic-tor al unei integrãri mai pronunțate. Astfel, fiind mai numeroși îndeosebi în zona„urbanã micã“ și în cea „ruralã“
1, „țiganii (romii)“ sunt mai prețuiți chiar în
291
GenMasculin FemininICCS TIGANI11,5
11,0
10,5
10,0
9,5
9,0
8,5
Figura nr. 16 Evaluarea „țiganilor (romilor)” în cadrul eșantionului global în funcție de gen
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS TIGANI13
12
11
10
9
8
7Figura nr. 17 Evaluarea „țiganilor (romilor)” în cadrul eșantionului global în funcție de mediul d e
rezidență1Datele demografice au fost colectate din „Population. Demographical Structure“, în
Romanian Statistical Yearbook , 2000, vol. 1, pp. 123-136.

aceste medii rezidențiale, înregistrîndu-se diferențe statistic semnificative ale
valorilor ICCS fațã de „urbanul mare“ și cel „mediu“. Faptul cã un capital edu-cațional superior nu este întotdeauna un bun predictor al unei raportãri interet-nice deschise, mai ales în cazul unor etnii fațã de care se înregistreazã indicinegativi de acceptare/respingere totalã — așa cum se întîmplã deopotrivã în stu-diul nostru, dar și în cel derulat pe un eșantion național studențesc (Chelcea,1994, p. 284) privitor la „țigani (romi)“ —, este un fenomen îngrijorãtor, ce indi-cã faptul cã socializarea secundarã (precum cea dobînditã prin intermediul școliisau al mass-mediei) nu încurajeazã întotdeauna dezagregarea prejudecãțilorinteretnice.
6.3.2.7. „Bulgarii“
Multe din trãsãturile evocate deja privitor la celelalte etnii se regãsesc în ati-
tudinile îngemãnate la adresa „bulgarilor“, ce sunt rezumate în tabelul nr. 16 și
în figurile nr. 18, 19, 20, 21. Astfel, subiecții cu un nivel de instrucție scãzut expri-
mã o atitudine mai rezervatã fațã de cei cu un nivel al studiilor mai înalt (cu odiferențã statistic semnificativã între cei cu „mai puțin de 8 clase“ și cei cu„școalã postlicealã“), dupã cum grupa de vîrstã „peste 66 de ani“ este singuracare manifestã o atitudine mai reținutã la adresa acestei etnii.
Întrucît marea majoritate a reprezentanților acestei etnii trãiește la sate,
scorurile ICCS la adresa „bulgarilor“ nu mai sunt, ca în celelalte cazuri, atît decritice în mediul rural, singura diferențã statistic semnificativã intercategorialãmanifestîndu-se între „urbanul mare“ și „urbanul mediu“.
Se impune atenției, totodatã, evaluarea mult mai rezervatã a „sîrbilor“ fațã
de „bulgari“, comparativ cu raportãrile „germanilor“, „românilor“ și „maghiari-lor“ (ajungînd la diferențe între medii statistic semnificative de 6,1992 puncteICCS în cel din urmã caz), fapt ce sugereazã prezența unei relative tensiuni
292Tabelul nr. 16 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului etnic al „bulgarilor”
Bulgari ICCSm=18,04
Variabila
indepen –
dentã Comparații
între medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care apar
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare F(4, 910)=
2,391 p=0,004 Mai puțin de 8 clase – școala
postlicealã -3,1749 p=0.046
Rezidențã F(3, 918)=
4,063 p=0,007 Urban mare – urban m ediu 2,4201 p=0,007
Vîrstã F(3, 915)=
3,156 p=0,024 51-65 de ani – peste 66 de ani 2,5301 p=0,020
Etnie F(8, 913)=
3,696 p<0,001 Maghiar – sîrb 6,1992 p=0,008
Român – sîrb 4,9751 p=0,028
Germani -sîrbi 5,4286 p=0,05

interetnice între cele douã grupuri de origine slavã care conviețuiesc în regiune.
Pe ansamblu, însã, cu o medie ICCS de 18,04, aceastã etnie încheie „clasamentul“sui-generis format din cinci etnii („germani“, „sîrbi“, „maghiari“, „evrei“ și „bul-
gari“) ce alcãtuiesc un grup identitar omogen, fațã de care se înregistreazã o des-chidere atitudinalã remarcabilã, echivalentã pragului atitudinal cel mai generos(ICCS = 18), al acceptãrii inițierii unei relații de cãsãtorie cu exponenții alteritãții.
293
ScolarizareStudii superioare Postliceal/Sc. de m. Liceu/Scoala prof. Scoala generala Mai putin de 8 claseICCS BULGARI20
19
18
17
16
15

Figura nr. 18 Evaluarea „bulgarilor” în cadrul eșantionul ui global în funcție de nivelul de școlarizare
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS BULGARI19,5
19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5
16,0Figura nr. 19 Evaluarea „bulgarilor” în cadrul e æantionului global în func êie de mediul de reziden êÁ

6.3.2.8. „Bãnãțenii“
Inițiem discutarea rezultatelor pentru categoriile identitare regionale ce au
fost urmãrite în studiul nostru încercînd sã scoatem la ivealã metabolismul acti-vãrii diverselor atitudini fațã de aceste grupuri. În tabelul nr. 17 se prezintã un
tablou sociologic care este convingãtor în a indica unanimitatea prețuirii in-
grupului, neexistînd nici o diferențã statistic semnificativã de evaluare în funcțiede gen, școlarizare, rezidențã, vîrstã sau etnie, reconfirmînd concluziile teorieiidentitãții sociale (T ajfel, 1974, 1982).
294
Virstapeste 66 de la 51 la 65 de la 36 la 50 pana la 35ICCS BULGARI19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5
16,0
15,5
Figura nr. 20 Evaluarea „bulgarilor” în cadrul eșan tionului global în funcție de vîrstăTabelul nr. 17 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului regional al „bãnãțenilor”
Bãnãțeni ICCSm=
23,96
Variabila
indepen –
dentã Comparații
între medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale variabilei
independente între care
apar diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã NS – – – –
Vîrstã NS – – – –
Etnie NS – – – –

6.3.2.9. „Ardelenii“
De un tratament asemãnãtor au parte „ardelenii“, care se încadreazã în
bunã mãsurã în aceeași tipologie referențialã. În tabelul nr. 18 , precum și în figu-
rile nr. 22 și 23, pot fi parcurse structurãrile atitudinale fațã de acest grup regio-
nal perceput de mulți dintre participanții la anchetã, fie prin contaminare simbo-licã, fie prin apartenența propriu-zisã, ca un in-grup.
295Tabelul nr. 18 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului regional al „ardelenilor”
Ardeleni ICCSm=22,96
Variabila
indepen-dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale
variabilei
independente între care apar diferențe
semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 1022)=22,345 p<0,001 Urban mare – rural 2,7328 p<0,001
Urban mediu – rural 2,2142 p<0,001
Urban mic – rural 2,6407 p<0,001
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 1014)=4,431 p<0,001 – – –
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS ARDELENI24,5
24,0
23,5
23,0
22,5
22,0
21,5
21,0
Figura nr. 22 Evaluarea „ardelenilor” în cadrul eșantionul ui global în funcție de mediul de rezidență

Se poate remarca prezența aceluiași pattern atitudinal în funcție de mediul
rezidențial, chiar și atunci cînd e vorba de un grup de referințã prețuit (cu sco-ruri ICCS peste 21), în care reprezentanții ruralului manifestã o retractilitate maiaccentuatã, statistic semnificativã, în comparație cu diversele tipuri de medii derezidențã urbane. În privința structurãrii atitudinii fațã de „ardeleni“ în funcțiede etnie, pe lîngã proiecția pozitivã fireascã a categoriei etnice covîrșitor majori-tare din zonã (românii), se constatã prezența unor valori intens pozitive aleraportãrii la grupul regional vizat, cu valori ale ICCS peste 22,5 pentru germaniși maghiari, în vecinãtatea atitudinilor fațã de propriul grup etnic.
6.3.2.10. „Oltenii“
Sintetizate în tabelul nr. 19 și în figura nr. 24 , datele despre „olteni“ ne pre-
zintã un tablou mai critic, foarte omogen în privința intensitãții atitudinii, care nuînregistreazã diferențe statistic semnificative între diferitele variabile indepen-dente de status, cu excepția etniei, care probeazã, prin intermediul analizei devarianțã, existența unei asemenea diferențe doar pe ansamblul eșantionului.
Cu un scor mediu al ICCS de 18,73, „oltenii“ sunt primiți în acest joc sim-
bolic printr-o grilã de așteptare permisivã, chiar dacã moderat mai rezervatã decîtfațã de „germani“, „maghiari“ sau „sîrbi“.
296
Etniesirb roman maghiar germanICCS ARDELENI23,5
23,0
22,5
22,0
21,5
21,0
20,5
20,0
Figura nr. 23 Evaluarea „ardelenilor” în cadrul eșan tionului global în funcție de etnie

6.3.2.11. „Muntenii“
În tabelul nr. 20 și în figurile nr. 25 și 26 se poate parcurge structurarea ati-
tudinilor fațã de „munteni“, caracterizatã de asemenea printr-o omogenitateconsistentã.
297Tabelul nr. 19 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului regional al „oltenilor”
Olteni ICCSm=18,73
Variabila
indepen-dentã Comparații
între medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale
variabilei independente
între care apar
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã NS – – – –
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 950)=2,389 p=0,015 – – –

Etniesirb roman maghiar germanICCS OLTENI20
19
18
17
16
15
14

Figura nr. 24 Evaluarea „oltenilor” în cadrul eșan tionului global în funcție de etnie
Tabelul nr. 20 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului regional al „muntenilor”
Munteni ICCSm=19,65
Variabila
indepen –
dentã Comparații între
medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale
variabilei independente
între care apa r
diferențe semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 949)=2,869 p=0,036 – – –
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 944)=3,211 p=0,001 – – –

Fațã de vecinii „olteni“, cu care s-a întreținut o lungã istorie a unui schimb
simbolic concurențial, pus în evidențã pe larg în primul stadiu al cercetãrii noas-tre, identitatea regionalã a „muntenilor“ este cea mai prețuitã identitate regiona-lã româneascã pe eșantionul „din vestul țãrii“ (media ICCS= 19,65), cu excepțiacelor autoreferențiale, iar intensitatea aprecierii variazã, convergent cu tendințe-
298
RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS MUNTENI20,5
20,0
19,5
19,0
18,5
Figura nr. 25 Evaluarea „muntenilor” în cadrul eșantionul ui global în funcție de mediul de rezidență
Etniesirb roman maghiar germanICCS MUNTENI21
20
19
18
17
16
15Figura nr. 26 Evaluarea „muntenilor” în cadrul e æantionului global în func êie de etnie

le semnalate și la evaluãrile celorlaltor identitãți regionale sau etnice, dinspre o
atitudine mai rezervatã în rural înspre una mai favorabilã în mediul urban, saudinspre una favorizantã în raportarea la in-grup, cãtre una mai nuanțatã în cazul
unor grupuri etnice conlocuitoare.
6.3.2.12. „Moldovenii“
Priviți ca o „alteritate interioarã“ (Chelcea, Lãțea, 2000, p. 87), „moldove-
nii“ au parte de un portret cu o tonalitate pozitivã mai moderatã comparativ cucelelalte categorii identitare — fie etnice sau regionale, cu excepția „țiganilor(romilor“) — deși în termeni absoluți valorile ICCS exprimã o atitudine puter-nic pozitivã (Chelcea, 1994, p. 237). În tabelul nr. 21 și în figurile nr. 27 și 28sunt
înfãțișate rezultatele obținute în raportarea subiecților din eșantion la aceastãidentitate regionalã.
299Tabelul nr. 21 Harta sociologicã a eșantionului în evaluarea grupului regional al „moldovenilor”
Moldoveni ICCSm=17,68
Variabila
independentã Comparații
între medii Valoarea
pragului de
semnificație Subcategorii ale
variabilei
independente între
care apar diferențe
semnificative Diferențele
între medii
(I-J) Valoarea
pragului de
semnificație
Gen NS – – – –
ăcolarizare NS – – – –
Rezidențã F(3, 958)=3,470 p=0,016 Urban mediu – rural 2,2205 p=0,024
Vîrstã NS – – – –
Etnie F(8, 953)=3,655 p<0,001 – – –

RezidentaRural Urban mic Urban mediu Urban mareICCS MOLDOVENI19,0
18,5
18,0
17,5
17,0
16,5
16,0Figura nr. 27 Evaluarea „moldovenilor” în cadrul e æantionului global în func êie de mediul de reziden êÁ

Faptul cã în orașele de mãrime medie „moldovenii“ înregistreazã cea mai
primitoare replicã atitudinalã — pe baza deja evocatei ipoteze a ponderii demo-grafice sporite ca predictor al unei integrãri superioare — sugereazã înclinațiasubiecților din acest mediu rezidențial de a atenua puterea unor stereotipuridiferențiatoare și chiar discriminatoare, datoritã contactului nemijlocit și a expe-rienței directe, specifice conviețuirii între actorii sociali purtãtori ai unor identi-tãți diferite (Sedikides, Schopler, Insko, 1998). Mediul rural produce, pe bazaaceluiași tipar atitudinal observat pe ansamblul evaluãrilor, o orientare mai rezer-vatã, statistic semnificativ de diferitã (cu peste 2,2 puncte ICCS) fațã de „urba-nul mediu“.
T otodatã, din punctul de vedere al variabilei „etnie“, analiza de varianțã
efectuatã probeazã existența pe ansamblul eșantionului a unei diferențe statisticsemnificative în comparațiile dintre medii în privința valorilor ICCS, fãrã sã seînregistreze, însã, astfel de diferențe majore între cele patru etnii consistentreprezentate în ancheta noastrã. În consecințã, și românii din zona în care s-adesfãșurat ancheta de teren se raporteazã asemãnãtor cu celelalte etnii din regiu-ne la categoria identitarã de „moldoveni“, iar simpla împãrtãșire cu obiectul ati-tudinii a aceluiași atribut etnic generic (de „români“) nu produce o apreciereradical mai favorabilã a „moldovenilor“.
Prin urmare, în jurul celor cinci variabile independente de status pe care
le-am angajat în prelucrarea statisticã se poate observa o importantã similaritatea articulãrii atitudinilor, ce construiește un prag al distanței sociale asemãnãtorpentru toate subcategoriile variabilelor independente, cu excepția polarizãrii
300
Etniesirb roman maghiar germanICCS MOLDOVENI19
18
17
16
15
14
13Figura nr. 28 Evaluarea „moldovenilor” în cadrul e æantionului global în func êie de etnie

relative „urban mediu“-„rural“. Deși întîmpinați printr-o structurã de așteptare
mai rezervatã decît celelalte categorii regionale sau etnice (cu excepția evocatãdeja a „țiganilor (romilor)“), „moldovenii“ se încadreazã, cu scorul mediuICCS=17,68 în aceeași familie omogenã de identitãți sociale acceptate, fațã decare subiecții mobilizeazã atitudini puternic pozitive, consolidînd imaginea unuiteritoriu intranațional caracterizat de raporturi identitare generoase.
Rezumînd, în acest al treilea registru ipotetic al cercetãrii noastre, hãrțile
sociologice analizate ilustreazã prezența unor variabile socio-demografice califi-
cate drept predictori pentru un set de atitudini specifice fațã de un grup etnic și
regional , dupã cum urmeazã: în general, subiecții din urbanul mare, cei din gru-
pele de vîrstã maturã, între 51 și 65 de ani, și cei ce își construiesc o atitudineautoreferențialã (fațã de propriul grup de apartenențã) activeazã un ansamblu deatitudini mai pozitive relativ la grupul țintã decît cei din mediul rural, care facparte din grupa de vîrstã de peste 66 de ani sau care mobilizeazã atitudini fațã deun out-grup. În același timp, variabilele „gen“ și „nivel de școlarizare“ pot fi con-
siderate doar parțial predictori ai unei atitudini particulare fațã de „celãlalt“.Atunci cînd aceste variabile, prin subcategoriile lor, discrimineazã eșantionul înatitudini diferite, tendința este urmãtoarea: femeile sunt mai critice decît bãr-bații în evaluarea alteritãții (în 2 cazuri: „germani“ și „țigani“, din 12), dupã cumsubiecții cu un capital educațional mai bogat sunt mai favorabili unei deschiderifațã de „celãlalt“ (în 2 cazuri: „evrei“ și bulgari“, din 12).
Pentru a verifica aceste aserțiuni am elaborat un model de regresie multili-
niarã. Pornind de la miza concluziilor de mai sus și respectînd exigențele statis-tice proprii unui asemenea procedeu de calcul, am verificat în ce mãsurã vîrsta șimediul de rezidențã pot fi considerați predictori valizi ai unei atitudini specificefațã de toate grupurile etnice și regionale în general. Astfel, am construit o nouã
variabilã evICCS („evaluarea globalã a ICCS“), ce reprezintã media evaluãrilor
identitãților etnice și regionale (media aritmeticã pentru fiecare subiect a tutu-ror scorurilor ICCS). Mai apoi, am recodificat crescãtor variabilele-predictor,dupã cum urmeazã: grupele de vîrstã de pînã la 50 de ani, care nu erau semnala-te ca fiind extrem de influente în orientarea evaluãrilor, cu „0“, grupa de vîrstã„51–65 de ani“ cu „1“, iar cea mai des remarcatã ca fiind asociatã unei anumitedescalificãri identitare, grupa de vîrstã „peste 65 de ani“, cu „2“. De asemenea,mediul de rezidențã s-a recodificat în sensul creșterii numãrului de locuitori,astfel: mediul rural a devenit „1“ (spre deosebire de 4 în baza de date inițialã),urbanul mic „2“, „urbanul mediu“ „3“, iar „urbanul mare „4“. Așadar, am încer-cat sã urmãrim dacã putem prezice evaluarea ICCS (evICCS) prin intermediulcelor douã variabile cuprinse în model: vîrsta și mediul de rezidențã al subiecți-lor. Urmãrind conținutul acestei prelucrãri statistice ce încearcã sã descrie relațiadintre o variabilã dependentã (o evaluare specificã, pozitivã sau negativã a grupu-rilor etnice și regionale în ansamblu) și douã variabile independente (vîrsta și
301

mediul de rezidențã), se observã cã, în pofida capacitãții modelului de a explica
doar o micã parte din varianțã, pentru fiecare din coeficienții redați în tabelul nr.
22putem respinge ipoteza de nul.
Faptul cã acest model de regresie descrie cu acuratețe relația evocatã dintre
variabila independentã și predictori poate fi ilustrat și grafic, așa cum apare înfigura nr. 29.
În consecințã, se poate trage concluzia cã cele douã variabile independente
pot anticipa configurarea unei anumite atitudini fațã de grupurile etnice și regio-nale, în sensul precizat deja: vîrstele mai înaintate și mediul rural sunt însoțitede o atitudine mai reticentã (cuantificatã prin medii ale ICCS mai modeste) fațãde grupurile vizate.
Pe baza tuturor acestor considerații și prelucrãri statistice, întrucît am putut
pune în evidențã existența unor variabile socio-demografice care pot fi calificatedrept predictori pentru o atitudine socialã specificã (pozitivã sau negativã) fațã degrupurile etnice și regionale, ipoteza nr. 3 (I
3) se confirmã.
302Tabelul nr. 22 Model de regresie
Variabila dependentã: evaluarea specificã a grupurilor etnice și regionale
Predictor Coeficient
nestandardizat de regresie Eroare
standard Coeficient
standardizat de regresie Valorile t Pragul de
semnificație
Vîrstã – 0,493 0,198 – 0,076 – 2,485 p= 0,013
Rezidențã 0,515 0,117 0,134 4,391 p< 0,001
Normal P-P Plot of Regression Standardized Residual
Dependent Variable: Evaluarea globala ICCS
Observed Cum Prob1,00 ,75 ,50 ,25 0,00Expected Cum Prob1,00
,75
,50
,25
0,00Figura nr. 29 Reprezentarea grafică a modelului de regresie operaționalizat

6.3.3. Concluzii
Intenționînd sã realizeze o privire de ansamblu și o evaluare-bilanț asupra
întregii cercetãri în care ne-am angrenat, aceastã ultimã parte a proiectului nos-tru a urmãrit sã nuanțeze și sã confere validitate sporitã concluziilor preliminarearticulate în primele douã etape ale studiului de fațã, prin intermediul analizãriirezultatelor obținute într-o anchetã psihosociologicã de teren desfãșuratã pe uneșantion regional reprezentativ, în care a fost instrumentalizatã scala distanțeisociale a lui E.S. Bogardus.
Astfel, s-a putut reconfirma încã o datã unul dintre postulatele ce au reve-
nit deseori pe parcursul acestei lucrãri: identitatea socialã a subiecților este oentitate precumpãnitor construitã social, în care granița dintre „noi“ și „ei“transgreseazã uneori criteriul etniei, „celãlalt prețuit“ fiind în primul rînd acto-rul social cu care subiectul a întreținut o istorie a relației activã, nemijlocitã, reci-proc stimulatoare, indiferent de apartenența etnicã, confesionalã sau de originearegionalã a partenerului de rol.
Pe de altã parte, imaginarul identitar din aceastã parte a țãrii se
caracterizeazã printr-o considerabilã deschidere fațã de alteritate, în majoritatearegistrelor indicatorii calculați de noi evidențiind o stare de fapt mai favorabilãdecît cea înregistratã în cercetãri similare derulate la nivel național. Imaginearezultatã este a unui Banat plural cultural și valoric, caracterizat de o comunica-re interetnicã fertilã, ce se pliazã pe un tipar permisiv al relației cu „celãlalt“, for-mat într-o istorie multisecularã în care convergențele interetnice și interconfe-sionale au fost mult mai numeroase și au avut un ecou mult mai adînc decît divi-zãrile. Lucrarea de fațã pledeazã, de altfel, pentru o reconsiderare a rolului jucatde dinamica istoricã în înțelegerea fenomenelor prezente, astfel încît, distingîndliniile forțã ale mentalitãții angajante și deschise a locului, sã putem stabili con-tinuitãțile valorice, atitudinale și comportamentale ale actorilor colectivi angre-nați în cãlãtoria prin destinul lor social. Rãspunzînd acestei nevoi de cunoaștere,am încercat sã identificãm o serie de factori responsabili în articularea unei anu-mite atitudini fațã de sine, dar și fațã de grupurile etnice și regionale, punînd înevidențã existența unor variabile independente de status (îndeosebi cele legatede straturile generaționale și de mediile de rezidențã) ce configureazã orientãrispecifice autoreferențiale sau fațã de alteritate. În consecințã, în acest stadiu alproiectului am reunit o multitudine de portrete evaluative colective la adresaunor identitãți sociale țintã și am redimensionat, apelînd la prelucrãri statisticemai elaborate, portretele zugrãvite în stadiile precedente, surprinzînd naturafecundã a comunicãrii cu „celãlalt“ proprie bãnãțeanului.
303

Concluzii finale
La capãtul unei lungi cãlãtorii, exploratorul își oferã întotdeauna un rãgaz al
bilanțului în care, privind cu luciditate în urmã, simte și mai apoi înțelege dacãdrumul a fost împlinit. Apoi se ivesc întrebãrile. Ce greutãți a întîmpinatneașteptat? Care i-au fost însoțitorii și cît sprijin i-au oferit în clipele de cumpã-nã? În sfîrșit, a meritat, oare, provocarea cãlãtoriei?
Cum, însã, fiecare drum duce undeva numai dacã e strãbãtut alãturi de
„celãlalt“, și aceastã încercare de cunoaștere își va afla rostul numai în mãsura încare cei care o vor reconstitui vor identifica, dincolo de jocul asocierilor statisti-ce și al concluziilor pragmatice, viața febrilã și autenticã a celor ce au ieșit în caleacercetãtorului, imensa nevoie de a comunica adevãrul lor , al celor care, cel mai
adesea, nu au fost ascultați. Prin urmare, prima noastrã strãdanie a fost sã rãzbatãglasul vieții reale, al unei lumi ce își trãiește, ca întotdeauna și ca pretutindeni, cubune și rele, cu speranțe și deznãdejdi, cu victorii și înfrîngeri, propriul destinsocial și istoric.
Rãspunzînd unei asemenea motivații majore, actorii principali ai cercetãrii
în care ne-am angajat, în prima parte a studiului, au fost oameni obișnuiți, ceși-au produs în direct identitatea într-o manierã puțin formalizatã, prin mijloci-
rea unor interviuri de istorie oralã. Glasul lor a adus pe scena socialã traseul pro-priei lor vieți, ce a devenit concentratul unei întregi societãți. În sistematizarea șiînțelegerea acestor narațiuni selectate dintr-o arhivã de istorie oralã carereunește în prezent peste 500 de interviuri, am optat pentru o abordare interdis-ciplinarã, ce și-a propus sã valorifice sintezele teoretice din prima parte a lucrã-rii, care ne-au furnizat principalele resurse conceptuale. În consecințã, însoțito-rii noștri au fost conceptele de mentalitate, valori sociale, duratã lungã, imaginarsocial, reprezentãri sociale. Construind un demers metodologic prin îmbinareatehnicilor calitative cu cele cantitative, realizat prin combinarea unei analize deconținut cu aplicarea unei grile valorice multinivelare, am obținut un portret de
grup al generației vîrstnice din Banat, ce a avut de înfruntat o istorie neașezatã,
cu multe cotituri tragice, dar care a izbutit deopotrivã la nivel grupal, cît și indi-vidual, sã obținã o izbîndã simbolicã remarcabilã. Astfel, portretul reunit al inter-vievaților atestã substituirea teritoriului propriu lui „a avea“, grav afectat de oistorie construitã sub semnul privațiunilor și discriminãrilor, cu teritoriul valori-lor lui „a fi“, situînd identitatea subiecților într-un orizont nou, eliberator, cedepãșește cadrul limitat al istoriei politice. Dobîndind o înțelegere retrospectivãsuperioarã, reconfigurarea paradigmei lor existențiale în jurul valorilor instru-mentale asigurã coerențã trecutului, conferã sens suferinței și stabilește echili-brul de sine. T otodatã, reprezentarea socialã identitarã, chiar dacã înfruntã uncontext traumatic, se articuleazã în jurul nucleului „familiei“, care devine supor-tul cel mai consistent în confruntarea cu amenințãrile scenariului istoric. De alt-
304

fel, continua contaminare a identitãții cu aluviunile memoriei și, în consecințã,
ale istoriei constituie una dintre temele cele mai frecventate în cadrul demersu-lui pe care l-am propus, înfãțișînd rolul vital al trecutului deopotrivã în modela-rea prezentului, cît și a viitorului.
Am regãsit, mai apoi, în a doua cercetare efectuatã pe un strat generațional
tînãr, multe linii de continuitate cu portretul identitar al celor în vîrstã. Derulatcu instrumente diferite — o serie de teste auto-referențiale aplicate pe uneșantion reprezentativ studențesc timișorean —, acest stadiu al proiectului ne-apermis sã deslușim ancorele simbolice importante în definirea propriei identitãțispecifice grupului vizat. Am remarcat cum identificarea în termeni de națiunejoacã un rol central, dupã cum am constatat prevalența atributelor relaționale,angajãrii sociale și ale deschiderii fațã de „celãlalt“. În egalã mãsurã, o asemenealecturã ne-a îngãduit surprinderea similaritãții autostereotipului etnic românesccomparativ cu alte studii derulate la noi în anii din urmã, ceea ce sugereazãputernica stabilitate a trãsãturilor imaginarului identitar național.
În ultima parte a proiectului, prin explorarea psihosociologicã realizatã asu-
pra unui eșantion regional reprezentativ s-au reconfirmat tendințele semnalateîn stadiile anterioare, reunite în jurul cîtorva dominante: Banatul ca realitateinterculturalã fertilã — cu scoruri ale calificãrii „celuilalt“ mai generoase decît întoate cercetãrile asemãnãtoare desfãșurate pe eșantioane naționale reprezentati-ve, obținute cu ajutorul scalei distanței sociale a lui E.S. Bogardus; imaginea desine conturatã apreciativ, modelatã convergent cu rezultatele oferite de teoriileidentitãții sociale; transformarea „celuilalt etnic“ într-un „celãlalt inclusiv“; rela-tivizarea tezelor specifice teoriilor substanțialiste asupra identitãții prin eviden-țierea naturii precumpãnitor sociale și culturale a construcțiilor identitare.
Am dori, totodatã, la capãtul acestui inventar comprehensiv, sã evocãm rolul
facilitant în cîmpul cunoașterii și calitatea euristicã a unor instrumente metodo-logice pe care le-am articulat conform scopurilor cercetãrii noastre. În primulrînd, trebuie evocatã grila valoricã multinivelarã a lui M. Rokeach, ce ne-a îngã-duit sã trasãm liniile-forțã ale unor operatori mentali specifici duratei lungi isto-
rice,articulate în jurul unor ansambluri valorice și al unor verbe ontologice, pre-
cum „a fi“/„a avea“, „a supraviețui“/„a deveni“. În al doilea rînd, proba WAY, precumși testul „Noi, românii, suntem…“ au dovedit cã reunesc un potențial decunoaștere considerabil, valorificabil în eventuale noi cercetãri etnopsihologice,iar recomandãrile metodologice pe care le-am inclus în capitolele aplicativevizeazã tocmai sporirea pe viitor a calitãții lor diagnostice.
Dovedindu-se o realitate socialã de o extremã complexitate, imaginarul
identitar nu poate fi studiat cu mijloacele unei singure științe. Ne-am strãduit,de aceea, în paginile acestui proiect, sã aducem laolaltã perspective disciplinaremultiple, sã le ajutãm sã stabileascã punți de comunicare, convinși fiind cã în
305

conjunctura epistemologicã contemporanã cercetarea subiectivitãții sociale și a
speciilor sale se poate realiza numai respectînd imperativul interdisciplinaritãții.
Peste toate, probabil cea mai importantã opțiune a lucrãrii de fațã pledeazã
pentru un exercițiu de ne-uitare. Dacã în urma tuturor clasificãrilor și ordonãri-
lor conceptuale, a raționamentelor și asocierilor explicative ne va rãmîne voceaadevãraților creatori de istorie — care nu sunt doar actorii publici de prim-plansau reprezentanții elitei, ci toți cei ce compun, fie și din plan secund, țesutulsocial —, atunci cãlãtoria noastrã nu s-a scurs în zadar. Vom înțelege, în sfîrșit, cã
povestea lor devine astfel povestea noastrã.
306

ANEXE
307

309Anexa nr. 1. Datele de identificare ale intervievaților și intervievatorilor

INTERVIEVAT INTERVIEVATOR
Nr.
crt. Nume, prenume Etnia
subiectului Data și locul
nașterii Data și locul
realizării interviului Nume, prenume,
profesia
1. BĂLAN MARTIN Română 1907, Răchitova
(Caraș-Severin) Noiembrie 1997,
Reșița (Caraș-Severin) MAGHEȚ RAMONA,
sociolog
2. BECENEAGĂ
TEODOR Română 1931,
Goruia (Caraș-
Severin Iunie 1997, Reșița
(Caraș-Severin) VULTUR
SMARANDA, etnolog
3. BOCEANU AURICA Română 1927, Urseni
(Timiș) August 1998,
Timișoara JINGA FLORINA,
teolog
4. BOLOVEDEA MARTIN Română 1922,
Comorâște (Caraș-Severin) Noiembrie 1997,
Reșița (Caraș-
Severin) MAGHEȚ RAMONA,
sociolog
5. BUBLIC OLEG Română 1918,
Dimitrie
(Cetatea Albă) Februarie 1998,
Bocșa Montană
(Caraș-Severin) DORCA
ALEXANDRA, filolog
6. BUDA TEREZIA Germană 1920, Țipari
(Timiș) Februarie 1998,
Pîncota (Arad) STEPAN DELIANA,
etnolog
7. CACIC MILIVOI Sîrbă 1920, Satu Mare
(Arad) Iunie 2000,
Timișoara ONICA ADRIAN,
sociolog
8. COBILANSCHI EDITH Germană 1937, Oțelu-
Roșu (Caraș-
Severin) Martie 1998,
Timișoara GAGA RALUCA,
filolog
9. COMLOȘAN EVA Maghiară 1919, Sînicolau-
Mare (Timiș) Februarie 1998,
Sînicolau-Mare (Timiș) JINGA FLORINA,
teolog
10. DOBRIN MAIA Română 1933, Lugoj
(Timiș) Septembrie 1998,
Lugoj (Timiș) SITARIU MIHAELA,
istoric
11. GHERMAN MARIA Română 1927, Curtici
(Arad) Martie 1998, Curtici
(Arad) VÂLCAN GILDA,
filosof
12. GOMBOȘIU
VALENTINA Română 1914, Lugoj
(Timiș) Iulie 1998, București VULTUR
SMARANDA, etnolog
13. HENȚ VIORICA Română 1937,
Clopodia (Timiș) Octombrie 1991,
Timișoara VULTUR
SMARANDA, etnolog
14. JULAN PERSIDA Română 1917, Comloșu-
Mare (Timiș) Septembrie 1998,
Comloșu-Mare
(Timiș) TOMUȚA MIRELA,
filolog
15. KÖNIG FREDERIC Germană 1910, Timișoara Februarie 1998,
Timișoara DUMITRESCU
AURORA, sociolog
16. KURUNCZI BERTA Maghiară 1921,
Sibiu Februarie 1998,
Reșița (Caraș-Severin) DORCA
ALEXANDRA, filolog
17. LAURITZ GABRIELA Germană 1929, Bocșa
(Caraș-Severin) Februarie 1998,
Bocșa (Caraș-Severin) DORCA
ALEXANDRA, filolog
18. ORNSTEIN KATALIN Evreică 1907, Sighetu-
Marmației (Baia-Mare) Septembrie 2000,
Timișoara GAVRELIUC ALIN,
sociolog
19. M. S. Română 1913, Bocșa
Română (Caraș-
Severin) Februarie 1998,
Bocșa Română
(Caraș-Severin) DORCA
ALEXANDRA, filolog
20. MAGHIARU PETRU Română 1920, Detroit
(SUA) Iulie 1991,
Comloșu-Mare (Timiș) VULTUR
SMARANDA, etnolog
21. MANJOV VICHENTIE Bulgar 1923, Dudeștii-
Vechi (Timiș) August 1998,
Dudeștii-Vechi
(Timiș) JINGA FLORINA,
teolog Anexa nr. 1
Datele de identificare ale intervievaților și intervievatorilor

31022. MUNTEANU AUREL Română 1920, Vrani
(Caraș-Severin) Iunie 1991, Vrani
(Caraș-Severin) VULTUR
SMARANDA, etnolog
23. NACOV NICOLAE Bulgar 1940, Besanova
Veche (Timiș) Martie 1998,
Dudeștii-Vechi (Timiș) VÂLCAN GILDA,
filosof
24. NEGREA TEREZIA (n.
PROSHOVSKI) Germană 1923, Sadova-
Veche (Caraș-
Severin) Septembrie 1998,
Sadova-Veche
(Caraș-Severin) VÂLCAN GILDA,
filosof
25. OGLINDĂ
MARGARETA (n. WAMBACH) Germană 1926, Iecea Mare
(Timiș) Februarie 1998,
Becicherecul Mic
(Timiș) CRÂZNIC MIHAI,
filosof
26. PALATIN MARIA Bulgară 1919, Vinga
(Arad) Mai 1998, Vinga
(Arad) VÂLCAN GILDA,
filosof
27. PETRICU STELLA Română 1911, Bocșa
(Caraș-Severin) Februarie 1998,
Bocșa Montană
(Caraș-Severin) DORCA
ALEXANDRA, filolog
28. PISTRILĂ VIOREL Română 1929, Gârbovăț
(Caraș-Severin) Mai 1998, Timișoara ARDELEAN
RAMONA, sociolog
29. SCHOLTZ
ECATERINA Bulgară 1922, Vinga
(Arad) Mai 1998, Vinga
(Arad) VÂLCAN GILDA,
filosof
30. SCHWARTZ OSCAR Evreu 1910, Viena
(Austria) Decembrie 1998,
Timișoara VULTUR
SMARANDA, etnolog
31. STERIAN GINA Română 1935, Vrani
(Caraș-Severin) August 1996,
Oravița (Caraș-Severin) VULTUR
SMARANDA, etnolog
32. VASILICIN IOAN Bulgară 1941, Dudeștii-
Vechi (Timiș) Octombrie 1997,
Dudeștii-Vechi
(Timiș) JINGA FLORINA,
teolog
33. VOICHIȚĂ EVA (n.
ROSS) Germană 1927, Sînicolau-
Mare (Timiș) Februarie1998,
Sînicolau-Mare (Timiș) JINGA FLORINA,
teolog
34. WIEWE NIKOLAUS Germană 1919, Tomnatic
(Timiș) Octombrie 2000,
Tomnatic (Timiș) GAVRELIUC ALIN,
sociolog
35. WILDUC NADIA Română 1928, Bazoșu-
Vechi (Timiș) Martie 1998, Recaș
(Timiș) NADOLU BOGDAN,
sociolog

Anexa nr. 2
Exemplu de interviu de istorie oralã
Nikolaus Wiewe (n. 1919,T omnatic, județul Timiș).
Interviu realizat în 13.10.2000, în localitatea T omnatic.Intervievator: Alin Gavreliuc, sociolog; prima sesiune a interviului.La interviu a participat și soția lui Nikolaus Wiewe, Ecaterina Wiewe (n. 1920).
[
Arareori mi-a fost dat sã am înainte-mi interlocutori care sã exprime mai intens bucuria poves-
tirii. În pofida accidentului cerebral suferit de curînd, care o obliga sã recurgã la sforțãri teribile
pentru a putea articula fiecare cuvînt, doamna Ecaterina Wiewe și-a însoțit soțul în aceastã epo-
pee memorialã cu o energie a privirii ce m-a fãcut sã înțeleg, dincolo de cuvinte, cum acești
oameni au putut sã înfrunte iadul și sã rãmînã întregi și senini. Cãci ceea ce rãzbate dincolo de
firul povestirii este un copleșitor instinct al vieții care doboarã toate cruciadele întunericului isto-
riei.]
N.W1. Dacã era un ungur, scria ungurește, dacã erai înainte francez, scria francezã, și acum nemții
cînd au fost, au scris nemțește. Adicã, original e Wiewe. (pronunțã fonetic) Wiewe.
[A. G. Așa? (notez pe o hîrtie, și interlocutorul meu îmi confirmã scrierea corectã a numelui)].N.W. — Atuncea, pe urmã a fost cu Wiewet. A fost un t la ãsta. ăi pe urmã, cînd a venit nemții, a
scris Wiewe. (îmi rostește fiecare literã în parte, și îmi așterne pe hîrtie). Acuma mã cheamãașa. Înainte, strãmoșii, așa au scris (indicã varianta cu „t”).
[A. G. ăi cînd sunteți nãscuți?]N.W. În 1919.[A. G. 1919. Am înțeles cã e vorba doar de cîteva luni distanțã: august și octombrie] E.W. (vãdit emoționatã) — Ia (echivalentul lui „da” în limba germanã), iaa.N.W. (glumind) — Baba mea-i mai bãtrînã. („baba” rîde mocnit). Eu sunt cel mai tînãr în casã (și
toarnã un pahar de vin cu sifon, invitîndu-mã sã-l urmez în poveste).T u ești deja 81. ăi eu nusunt încã.
[A. G. Dumnealui e adolescentul]. (toatã lumea rîde cu poftã).E.W. Adolescentule. Moșneagule![A. G. Am sã vã rog frumos sã începeți prin a ne povesti viața dumneavoastrã și sã porniți chiar
cu începutul. Cum a fost odinioarã? Cum a fost copilãria? Ce vã amintiți din acei primi ani?T ot ce vã amintiți și cum vã vine-n minte…]
N.W. Pînã cînd ne pornim, vã spun eu ceva interesant.[A. G. Da, vã rog]N.W. Cã tata ei a fost șapte copii, și tatãl lor a fost pantofar. ăi a crescut șapte copii, din care au
fost trei femei, trei fete, și patru bãieți. ăi toți au fost în America!
E.W. Nu dintr-o datã.N.W. Nu, nu dintr-o datã. Cel mai bãtrîn era o femeie. S-a dus cu 16 sau 17 din Hațeg. S-a dus
în… (unde a fost?)
3111Cu N.W. am prescurtat intervențiile domnului Nikolaus Wiewe, cu E.W. pe cele ale soției sale, doamna
Ecaterina Wiewe, și cu [A. G.] pe cele ale intervievatorului.

E.W. Philadelphia.
N.W. Așa. Philadephia. ăi a luat pe toți. Franz și Iacob, nu. Doi bãieți nu. Dar restul toți au fost în
America. A luat ea, ca bãtrînã. Nu a avut copii. ăi unul dupã altul a luat dincolo. Înainte de pri-mul rãzboi mondial.
[A. G. Deci asta era înainte. Pe vremea Imperiului]E.W. Înainte, da, înainte.E.W. Ia, ia,N.W.Tatãl ei a fost cu 17 ani deja acolo,… cînd era 12 ani era slugã, aici undeva, la cineva care
tãia lemne,… scînduri fãcea. ăi ãștia tãia cu joagãrul atunci scîndura. Era unul în sus și unul înjos. ăi el era jos, a tras mai ușor. ăi celãlalt trãgea. Dar tãia scîndura așa, nu cu roata. ăi atunci,pe cînd era slugã, l-a luat cînd era mai harnic, cu 15 ani, sau cît. ăi s-a dus. S-a dus acolo. ăi n-avrut sã piardã cetãțenia! Așa a fost cu toți care s-a dus în America. Bãnãțeni, cu gîndul sã vinãînapoi!
[A. G. Sã facã bani și sã se întoarcã și sã cumpere pãmînt… ?]N.W. Da, și care merge în Germania, vine acasã, vecinii mei, și atunci face casã, tot, în ordine, cum-
pãrã casã, așa și înainte era… știți…
E.W. Am mers, am mers… N.W. Dar acolo el a lucrat greu… eee, foarte greu… [A. G. N-a fost ușor…]N.W. Nuu. ăi atunci a venit acasã sã facã armatã… și a izbucnit primul rãzboi mondial. ăi atunci a
fost la Krakaw.
[A. G. Cracovia…]N.W. Da, Cracovia. ăi acolo a fost prins de ruși, dus în Caucaz… acolo… și a lucrat la nemții ca
slugã… știi…
E.W. La nemți, daa… N.W. Nemți erau acolo, lîngã Marea Caspicã.[A. G. Da, da, erau etnici germani…]N.W. Da, și ãștia a vrut sã-l ținã acolo, cã avea copii mari și a vrut sã cãsãtoreascã o fatã, cã era
harnic și știa tot, știi… ăi el
nu, nu . (rîde) A venit pe jos,…
[A. G. Din Caucaz !?…]
N.W. … odatã de albi a fost prins, odatã de comuniști (roșii, n.ns.). ătii, și cînd au auzit cã el nu-i
de aici, i-a dat drumul, știți… ăi așa a venit… pînã acasã.
[A. G. ăi cînd a ajuns în Banat? Din nou?]N.W. Oare cînd?[A. G. În 1919? În 1920?]N.W. 1919, da… cã trebuia sã fie acasã… (rîde)E.W. Ia, 19… N.W. … Cã altfel n-ar fi nãscut pe… doamna… (rîde și mai aprins)… ăi cînd a venit acolo s-a
cãsãtorit cu… maicã-sa (mama doamnei E. W. , n.ns.), și ea era… productul (toatã lumearîde… ). ăi dupã ce a lucrat mai doi-trei ani aici, iarãși a plecat în America.
E.W. În America, daaa… (și privește cu melancolie). La sorã-sa, în America.N.W. Cã la 17 ani a cumpãrat o casã, așa pentru viitor, la marginea comunei și pe urmã sã aibã
casã cînd se cãsãtorește.
E.W. Sãracu’, o fost sãrac… la pãrinții lui.N.W. ăi atuncea s-a dus iarãși acolo. ăi acolo și soacra (mama doamnei E.W., n.ns.) a fost harnicã,
și el a fost harnic. El a luat trei cãși, de exemplu. Sau patru cãși.
[A. G. Din ce-a reușit sã adune?]
312

N.W. Da. Dar iarna, de exemplu. A mers și atunci n-a fost injector la încãlziri centrale. Cu cãrbuni,
cãrbuni înuntru. A aruncat din casã, ãsta, în blocul cu cãrbuni, pe urmã sã fie mai scurt, pe scarãde foc… a ieșit din geamuri și s-a dus în curtea cealaltã, și a aruncat dinuntru. Atunci s-a cul-cat așa și atunci dupã trei ore iarãși, hîșșt… (schițeazã gestul aruncãrii cu lopata… ), înuntru,la patru cãși.
[A. G. Aha, deci asta lucra el acolo, la început?]N.W. ăi scarã, de spãlat la patru cãși.E.W. Na, ia… curat o fost… [A. G. ăi asta era în Chicago, nu? Deci acolo v-ați stabilit?]E.W. Chicago, ia, ia… N.W. Pãi nu toți la Philadelphia s-a dus. Fiecare unde a gãsit.E.W. La Philadelphia a fost sora.[A. G. Sora lui… ăi tatãl dumneavoastrã, cu întreaga familie, și deci cu dumneavoastrã, erați
acolo… ?]
E.W. Ia… [A. G. … la Chicago…]E.W: Chicago, ia… ăi acolo a fost… N.W. Na, acuma vorbești tu… (sugerînd, simbolic, predarea ștafetei, cu un zimbet pe buze).E.W. Iaaa,… [A. G. Puteți oricare dintre dumneavoastrã…].E.W. Indiferent… N.W. Eu numai am vrut, cã spun mai repede, dar ea își amintește mai bine… cînd era copil, cum
era, cum mergea la școalã… cu o
negrã .
[A. G. Era o negresã?]E.W. Ia. Cel mai bun prieten a fost o
negru.
[A. G. O negresã? Cum o chema, vã amintiți?]E.W. Asta nu-mi mai aduc aminte.[A. G. ăi cîți ani aveați pe atunci? Erați în clasele primare?]N.W. 27, 19 nãscut, deci 8 ani.E.W. Ea a fost cu mine din clasa întîia pînã la a opta. Da. Pînã la a opta. ăi seara, cînd am plecat de
la Chicago, rudele care-or fost acolo, ea a împachetat tot ce a avut, noi am suit pe tren și cine,cine… mers cu mine? Pînã la New-Y ork?
Negruța. (are o cãldurã aparte în voce). Familia sa.
Negruța. Da.
[A. G. ăi vã amintiți în ce cartier locuiați dumneavoastrã, acolo, în Chicago? Mai erau români sau
din Banat?]
E.W. Iaa, iaaa. Da, de diferite… .N.W. Diferite. Cã America este un sat cu fiecare altul… și mexicani, și indonezi, și japonezi, și chi-
nezi, și germani, și români…
E.W. Da… adresa unde noi am stat… mai știu (are o privire mîndrã).[A. G.Vã amintiți? Spuneți în englezește.]E.W. (pronunțã într-o englezã impecabilã)
Twenty three — forty six, Carrew May .
[A. G. Oo, deci vã amintiți foarte bine. (zîmbim cu toții la aceastã izbîndã a memoriei doamnei
E. W.)]
E.W: Daaa.N.W. (șugubãț) Pãi cînd a venit acasã nu știa nemțește. Deci șvãbește, în familie. Dar dupã scris, a
fãcut englezã…
[A. G. La școalã ați vorbit în englezã, bineînțeles…]E.W. Numai.[A. G. Sigur.]
313

E.W. Numai, numai. Cu pãrinții am vorbit acasã în nemțește.
N.W. ăi ãștia or învãțat englezește cum știu eu francezã, ca sã rãspundã și sã înțeleagã ce zice stã-
pînu (rîde).
E.W. Ia.[A. G. ăi cum a fost viața acolo, în America? Ce vã amintiți din acei ani?]E.W. Nu-i rãu. Ei a luat cu poftã… ce sã vã spun… N.W. Fiecare lunã a cîștigat doi jughãri de pãmînt.[A. G. Așa și-au calculat ei? Cã aici în țarã valoreazã atît…]N.W. Da. ăi au cumpãrat, știți.E.W. Bunica era acasã. ăi au trimis bani… Era trei sute cinzeci un dolar, atuncea. La Timișoara s-a
schimbat, acolo, unde este teatrul, strada aceea îngustã, care era pe colț…
[A. G. Alba-Iulia? Acolo?]N.W. Da. La capãtul, unde vine piața. Acolo era
schimbatul, change.
[A. G. Ce vremuri…]N.W. Da, și te-ai dus și ai schimbat ce ai vrut, ca și acuma.E.W. Acuma mai este?N.W. Nuu… [A. G. Asta era atunci, odinioarã…]N.W. ătiu, cã am fost pe la liceu, și ne-am plimbat. La internat mergeam doi și doi, frumos. ăi era
șeful, care a fost clasa a opta, înainte de bacalaureat, era la salã, era doi de ãștia. ăi noi, cum sãspun, din primele clase, a doua, a treia, eram la locul nostru. Altfel, fiecare vorbea. ăi cînd eistrigau „Afarã”… Vinea directoru’, nici pîs nu se auzea. „Ce cauți?”, io „M-a dat afarã…“ Numișcam… [Directorul] a fost închis și dus în Germania și acolo a murit. El a fost director laBanater.
[A. G. Ce liceu era acesta?] N. W. Liceul romano-catolic din Timișoara. Așa am avut RT ãsta, Liceul german, catolic a fost,
Timișoara. ăi din real, unde e Lenau, a fost la noi în, cum se spune, a dormit și a mîncat la noi…cã Lenau n-a avut cantinã și…
[A. G. … internat].N.W. … internat. Da, a fost pentru cinci-șase sute de bãieți internatul Banatium. ăi licee care au
fost cînd s-au clãdit, în 27 a început, un inginer din T omnatic a fost care a clãdit, a fost ingine-rul Wolf, care a fost cel mai mare depozitar de vie din T omnatic, a avut 30 de iughãre. A avutacolo, afarã, unde a fost conacul lui, stiți. Cã a cãsãtorit cu o șvãboiacã. El nu a avut nimic, da’ea a avut 80, și 40 de hectare. ăi atuncea a construit el cînd a fãcut Banatia, probabil cã acîștigat sau nu știu de unde, a vîndut pãmînt și a plantat tot cu vie. ăi s-a retras acolo.Vara afost aici, cu copii cu tot, este circa 200, 300 de metri afarã din comunã, în via lui. Da’ nu maieste casã, nu mai este vie, nimic…
E.W. Nimic (pronunțã apãsat, revoltatã).[A. G. Deci totul este pãrãsit…]N.W. A avut — eu știu cã am fost în beci — a avut patru butoaie cu 13000-14000 de litri un butoi.
Un vagon jumate’ un butoi.T ot au pus [comuniștii, n.ns.] la taracotã. Au tãiat la circular și…la taracotã, cã n-am avut vie. Au distrus via, și atunci nu mai trebuia butoaie. ăi atuncea joscercu’, și au avut lemne… și a fost de stejar, cum se spune [pronunțã în germanã, n.ns.],
stein
eiche, stejar de piatrã, trebuia sã fie. Excelent. ăi pentru butoaie trebuia sã gãsești ãsta care
n-are noduri. Astea au fost scumpe.Tãiai trei-patru pomi și nici nu gãsea o goagã de el.T ot adistrus! (exclamã mîhnit). ăi a fost ușor de fãcut ferma atunci. A fost ãsta, cum îi spunea el,Mîzgãreanu, așa îl chema, specialist, cum se zice la ministru… , care are un adjunct lîngã el,care…
[A. G. … secretar de stat… ?]
314

N.W. Nu secretar de stat (zîmbește de ignoranța mea), nu titlu… care fãcea…
[A. G. … consilier…]N. W. Consilier. Daa, consilier. ăi Mîzgãreanu era consilier din București, știți. Era aici. Numai o
întîmplare sã vã spun. Cã toți coloniștii care au fost și bãștinași au avut 1200 de hectare devie și circa 300 de cãși pentru sezonieri, muncitori, cã n-a avut muncitori atît T omnaticul. Cãîn T omnatic nu a fost oameni sãrac! Sãrac a fost ãsta care n-a posedat pãmînt. Dar casã a avut,și atelier a avut și era meseriaș. A fost vreo 150 de meseriași. Mecanici, dogari, ãsta…, cum sespune, tinichigii…
[A. G. Asta era în anii 30–40, ce-mi vorbiți dumneavoastrã?]N.W. Da, exact. ăi în 45 mai exista.[A. G. Deci pînã prin 45? Pînã la venirea comuniștilor.]N.W. Da, și atuncea a venit Mîzgãreanu și a înființat ferma, cu un inginer și cu un scriptolog. El
s-a…
înjurat șef-contabil. Nu știu ce era… mai mult șef, decît contabil. ăi era atunci ãștia care
a primit pãmînt. Ãștia era garda lui și 20 de jandarmi, care apãra, știi, dacã e revoltã sau ceva.
E.W. Da’ n-a fost… N.W. Na.Vine acolo, știi, și „La zece cãși ne trebe“, discuta ei, și ãsta… „uite, casã mare are acolo,
are grajd pentru cai, ãsta și ãsta”, zice „cutare, cutare”. Ãsta nota numai atuncea. ăi primarul.Adicã nu, cã primarul nu știa sã scrie (fac haz de necaz). Atunci notarul nota și… a doua zi amprimit o hîrtie…
E.W. Da.N.W. … hîrtie cu… ãsta (vãdit încurcat, are un lapsus)… [A. G. … o înștiințare…]N.W. … Da… ãsta, consilierul cu primãria a „hotãrît sã pãrãsim casa în timp de 24 de ore,… E.W. … Aaaa… (jelește mocnit).N.W. Nu avem voie sã luãm cu noi nimic ce aparține de agriculturã, decît recoltã și mobilierul.
Nici n-a spus unde ne duce. Atuncea socrul a lãsat casa sã punã douã, ãsta, cum se spune (iarmemoria refuzã sã-i actualizeze cuvîntul), ãsta… coloniști, ca sã nu capãtã dincolo, noi… da, șiea s-a mutat la noi… El a venit coloniști la noi, și las casa toatã. ăi atuncea totuși a primit șiacolo coloniști! În fiecare casã a primit! „Pãi i-am lãsat, nu-i nimic, aveți camere destule”.
[A. G. Cînd a fost asta? La sfîrșitul anilor 40?]N.W. În 45… [A. G. Imediat dupã rãzboi, așadar…]N.W. Daa.E.W. Ia, iaa.N.W. Atunci eram expropiat de tot, și pãmînt, și casã, și masã… și asta… era blocat pentru dato-
rie nemții ce-au stricat în România.
[A.W. Deci ãsta era „motivul” pentru care…]N.W. Motivul… Da’ pe urmã totuși a lãsat sã stãm înuntru. Da’ ne-a scos afarã pe urmã.[A. G. ăi cum v-ați descurcat în condițiile astea?]N.W. Pãi cum am putut.[A. G. Aveați o gospodãrie atît de mare și dintr-o datã…]E.W. Ia, iaa (cu jale).N.W. Fiindcã era pãmîntul de la coloniștii care au primit al nostru. Exact a primit unul aicea unde
era canalul, și am început cu zarzavat, care e puțin, culturã complicatã și zarzavat pe tot. ăi avenit. Habar n-avut cum sã face zarzavatul. A știut numai „ce-mi trebuie, iau cel mai aproape”.
[A. G. ăi ați închiriat pãmîntul care odinioarã a fost al dumneavoastrã?]E.W. Iaaaa.
315

N.W. Da, și el a stat în cîrciumã și a bãut… chiria pe care a primit-o. Unii au venit atunci și au
închiriat la trei-patru. Io am avut noroc cã totuși a închiriat numai mie, dar la alții… s-au întîl-nit trei patru nemți, acolo, la arat: cã „ăi eu!”, „ăi eu am plãtit!”… .Plata pe loc.
Jean cote, banii
jos, nu în toamnã.
[A. G. Cine erau acești coloniști? De unde veniserã?]N.W. Erau odatã toți care erau în vile. Ãștia au fost normali, cunoștea stãpînul lor, și așa mai depar-
te. Ãștia era mai civilizați. Da’ atuncea a adus, știți, odatã, primul val, a fost și basarabeni, careîn timpul rãzboiului erau deja veniți, știți… Dar au stat și ei aicea, știți. Din Moldova a fost, lamama a stat o familie, un profesor din Iași… care…
E.W: A fost așa,…
pritenos , cum sã spun… .
N.W. Da, da. Ãștia care au venit în timpul rãzboiului… [A. G. Erau oameni nãcãjiți…]N.W. … care-au fugit voluntar de acolo. Cine-a fugit voluntar de acolo? Un haimana nu. ăi așa cã
oameni inteligenți, care socotea sau gîndea cã stau aici departe, pînã cînd
se trece , și a rãmas
aici… Da’ pe ãștia i-a luat atunci cînd ne-a dus la Bãrãgan (rîde amar). ăi românii ãștia, cã erau„dușmanu’ comunismului”, d-aia a fugit… Ai, iaa… ăi atuncea și ei [cei care au înființat ferma,n.ns.]… ne-a dat afarã, știți. Erau 25 de tractoare la particulari. Le-a expropiat toate tractoare-le. Au avut 25 de tractoare deja. Ãsta, cum se spune, SMT a fost gata, știi. Pe urmã a exploa-tat… era un meseriaș… la 25 de tractoare, trebuie sã fie și un atelier cu strungar și a confis-cat și ãsta. „T u ești al satului, da’ ești imediat și șeful atelierului”. ăi toți ceilalți mecanici a datlui în primire. ăi tractorița a parcat acolo, în curtea lui. ăi el lucra pentru stat.
E.W. Asta… trebuie, așa e…, sã înțelegeți… N.W. Ei, nervii… trebuie sã…
Trebuie sã fi trãit, asta-i povestire, povestit.
E.W. Ai, ai… N.W. ăi
de ascultat, îi ascultat. Dar sã fii în cauzã. ăi atunci în Bãrãgan, cînd ne-a dus… „Unde ne
duce? În Rusia?”… nu ne-a spus cã ne duce în Bãrãgan. Ãștia nici nu știau unde ne duce.
[A. G. Cînd s-a petrecut asta, în 52?]N.W. În 51. Prin 15 iunie, sau cînd era asta… E.W. Ia, iaa, iunie… N.W. 21 iunie.[A. G.V-au anunțat de pe-o zi pe alta?]N.W. Pãi a venit, a bãtut la geam. ăi în ușã. Buum, cu ãsta, cu arma. Bum, bum (și relateazã mișcat,
la timpul prezent, cu un glas apãsat, brutal, atunci cînd reproduce vocea militarului, și palid cîndredã propria voce). „Ieși afarã! Cine ești?”… O lanternã. „Pãi… îs Wiewe”. „Buletinul!“, și aținut imediat buletinul. „La cine loc domnii?” „Ãsta-i socrul meu”. „Unde e?” „ Pãi în cameracealaltã.” „Sã vinã aici!”. Am stat atunci toți așa dezbrãcați aicea. Ei, cu arma automatã, doi stã-tea așa, știi, și unul controla cu lanternã, și ãsta… și pe urmã a luat hîrtia: „Ordinul numãrulcutare… cutare, pregãtiți în timp de… 12 ore, puteți lua o cãruțã de… ce se poate încãrcape o cãruțã. ăi vã prezentați la garã”. ăi a lãsat imediat o santinelã acolo. ăi mai departe. Cã afost atunci trupe, trupe complete aici. Satul era încercuit. Ofițeri, subofițeri, colonei, și tot era.Regimenți întregi mobilizați și toate comunele erau îngrãdit. Sã nu iasã, sã nu fugã. ăi a avutordin sã tragã, în plin. Nu avertisment.
[A. G. Cîți au fost obligați sã plece din comunã?]N.W. Din T omnatic au fost circa 500 de familii.E.W. (cu jale) Ia, iaa.
316

N.W. Pãi erau fiecare familie cîte trei, patru, cinci persoane. Copiii. ăi atuncea ãștia nu or mai avut
lucrãtori la fermã. ăi atunci s-a distrus via (e o mîhnire aparte în vocea lui). Cã imediat a datla micul proprietar în jumate. Ei n-au dat nimic, nici piatrã vînãtã, nici lucrare… tu trebuie cucaii sã prãșești tot, și în toamnã vin ei și apreciazã: „Aici iese un vagon din iughãrul ãsta, cincimii de kile le duci la Wolf”, unde am spus, vila cu treizeci de vagoane. A fãcut stație de presãacolo. ăi în comunã vreo 50 de beciuri care erau cu 3–4, cu vreo 6 vagoane de butoaie, tot, aconfiscat. ăi ne-a dat afarã. ăi atunci acolo au umplut. Astea erau beciurile lor. ăi cãșile lor.Grajduri. Era cai.Trebuiau numai 20 de cai pentru mai tîrziu, cînd vine șefii, s-a aglomerat. Afost 20 de cai, 10 angajați pentru conductori… erau regele, regina în Anglia, au lãsat ei înun-tru. Proaspãți stagiari de la facultate, fiecare au primit diplomã, cã n-au avut destui ingineri.T oțiau venit și știa sã scrie numai’… și restul „neamțule, învațã-mã!”. ăi vechii nemți au prefãcutbrigadieri! La 300, 400 de hectare un vechi paur a pus brigadier. Ãla a primit un salar și a fost…încol… controlat de ãsta, dar trebuiai sã-i spui „domnu’ inginer, cã trebe sã facem așa”. „Da,faceți atunci așa”. Era venit proaspãt de la… ãsta. Directoru’ care acuma, a venit la mine, eramșef de grãdinã. Prodan, care astãzi e director.Vine unu’ tînãr, fac apel… am avut 200 de oameni,100 de hectare pentru export. Era 60 de hectare de roșii care era numai pentru export. Era2 hectare de rãsadnițã numa’. ăi atuncea vine ãsta: „Care este domnul Wiewe?”. Unul cu bici-cletã, unul slãbuț, blond. „Pãi eu, de ce?”. „Eu sunt inginerul Prodan și m-a trimis domnul direc-tor Berlian la dumneavoastrã”. „Da’ pentru ce?” „Pãi sã mã împãrțiți, aici, la lucru”. Pãi ce sãfac cu ãsta? Avea vreo 60 de kilograme, așa… Acuma are 80 (rîde). „Pãi, zic, domnule, du-teși… faci… vezi grãdina… ”, cã era de la T omnatic pînã la Vizejdia. „Ai destul de vãzut. Doar aiînvãțat carte”. Seara, cînd vin la raport, cã în fiecare searã trebuia sã vin la raport… directo-ru’… Ãla cînd juca biliard, zice „Sã mai aștepte”. De multe ori am venit — dimineața am ple-cat la ora 5, m-am sculat, muncitori, am sdrobit toatã ziua cu mîncare rece, veneam acasã, nuputeam sã vin acasã cã la ora opt trebe’ sã dau raport — el juca la Reisse, la restaurant biliard,cu alți comuniști, știți, și atunci „sã mai aștepte, vin imediat”. Atuncea la poartã era un neamț,paznic, zice: „Inginerul a spus, Berjan, sã nu pleacã nimeni”. Noi eram vreo 20 de brigadieri.Era 3000 de hectare pãmînt, nu? Fiindcã a fost 1000 de hectare vie, și fructifere, și ãsta. „Sã nupleacã nimeni, el vine”. Noi am stat cu geantã la subțioarã, cu raportu’.Venit atuncea pe la 8:„Hai înuntru!” T oți înuntru, stat. „Ei. La cultura mare?” Roth începe: papîla, papîla, ce-a fãcut înziua respectivã. „Dar mîine te duci la magazie”, sã te serveascã alt neamț, știți. Era Schleinerșef la magazie. ăi atuncea zice: „Cutare la grãdinã”. Habar n-a avut el. Zice „Vie nu-mi trebe’,culturã mare”, acolo e grîul și porumbul și am timp sã joc biliard… nu-mi bat capul de vie…
[A. G. În ce an era asta?]N.W. Pînã prin 60. ăi atunci l-o mutat la T eremia, și la T eremia s-o gãsit nereguli și au fost sã-l închidã.
Atuncea am avut o echipã cu care s-o fãcut degustare vinuri. ăi m-a invitat și pe mine, fiindcãam avut totdeauna vin bun. Ei n-au avut vie, dar fiecare a cumpãrat vinul de unde a ajuns maibun. ăi eu am adus din producția mea. ăi am avut numa’ odatã premiul întîi, cã ei au adus și dinFranța, și din toate pãrțile, și a expus.T urnat în altã sticlã și expus. ăi erau atunci directoru’ dela fabrica de sticlã, unde Bega se izvorãște… na…
[A. G.T omești?]N.W. … T omești. ăi ãla a venit cu… fãcut ãsta, tot, pe contul statului, știi. ăi am și acuma: „Premiul
întîi, scria, de la expoziția cu degustare vinuri bune, nu, de la Comisia de degustare de vinuribune”, și a fost iscãlitura la toți.
E.W. ăi astea sunt prieteni bune…
317

N.W. Pãi știți cine era? Era șeful de la Petroleum, directoru’, din tot Banatu’. Atunci era șeful con-
tabil de acolo. Atuncea era directoru’ de la Kandia. Directoru’ de la UMT, știți.T oți directori.ăi atuncea alți directori, ingineri care lucra la petroale, știi. Primarul din Ghiled, șeful de milițiedin Ghiled și toți îi mari, știți. ăi eu eram totdeauna
moș Wiewe la ei, cã eu eram mai bãtrîn,
da’ eu eram 60 de ani, nu eram moș atunci (rîde, împreunã cu soția). Zici „tatãl tãu e moș, nueu sunt moș”, „nici nu pot sã-ți fiu tatã”. Era, 60 de ani, și el era cam 35-40, „nici tatã nu potsã-ți fiu”. ăi cînd era șeful de finanțe din Banat, era acolo. ăi astãzi mai trãiește, mai vine pe aici.[…]
Serviți, vã rog? (și îmi oferã un nou pahar de vin limpede)[A. G. (avînd perspectiva reîntoarcerii cu mașina spre Timișoara, încerc sã-mi ponderez entuzias-
mul de degustãtor) Puțin sifon, vã rog. Mulțumesc.]
N.W.Trebe’ și un cub de gheațã. (am în fața mea un pahar de vin dulce-amãrui, roșiatic, rece și
îmbietor)
[A. G. Dacã ne întoarcem puțin în timp, la acei ani frumoși…]E.W. Ia, iaaa (tresare la cuvîntul „frumoși”).[A. G.… din perioada interbelicã. Cînd v-ați întors din America, aici, cum a fost? Ați putut sã cum-
pãrați pãmînt?]
E.W. Aa, asta a fost deja… N.W. A cumpãrat 54 lanțuri de pãmînt.[A. G. (probabil un act ratat: vãrs paharul cu licoarea rubinie pe masã… ) Iertați-mã (adaug des-
cumpãnit)].
E.W. Nu-i nimic, nu-i nimic (domnul Wiewe îmi reface degrabã conținutul paharului).[A. G. Mulțumesc]E.W. Fãrã înghețatã nu e bun (și îmi adaugã cuburile de gheațã).N.W. Cã e plin și se așazã gazul.[A. G. (stînjenit) Îmi pare rãu.]E.W. Ei, asta-i nimic. (depãșim „impasul” cu zîmbetul pe buze)[A. G. ăi au putut, așadar, sã cumpere pãmînt mult?]N.W. Pãi am spus, fiecare lunã, din leafã… [A. G. Doi iughãri…]N.W.… doi iughãri, da, n-a trimis odatã, a cumpãrat cinci-șase odatã, și… s-a putut trimite bani
din America acasã.
E.W. A fost, cum sã vã spun… pãmîntul cel mai bun nu se putea… Nu fiecare a vîndut ceva bun.N.W. Aceștia care a avut aproape de comunã a fost oameni bogați, bogați, și ãștia n-a vîndut. A
vîndut cel care era semi, care a lucrat prost, care a avut slugi și care trebuia sã plãteascã șiimpozit și recoltã ioc, și atunci a vîndut un iughãr de pãmînt. Ãștia au fost majoritate copii debani gata, de la țãrani bogați. ăi ãștia cînd a cãzut… la fel ca cineva care învațã acum sã înoateși-l arunci în bazin.
[A. G. ăi în acei ani cum era viața în T omnatic? În anii 30?]E:W. Cum sã vã spun.
A fost normal. Cum îi la țarã. Unii au lucrat mai mult, unii mai puțin, dar a
fost normal, ai putut sã cumperi, ai putut sã exiști , a fost normal.
N.W. Nu exista sãrãcie sau sã nu cumperi ceva.E.W. Nu, nu.N.W. Sau sã aibã greutãți cu mîncarea, sau haine, sau ceva.E.W. Nu! Nu! Nu!N.W. Poate cã nu s-a permis sã facã un chef, știi, și astãzi „plãtesc eu”. Mai erau și din ãștia, știi.
Care a studiat la Paris și venea acasã…
E.W. Rar, rar… ia… N.W. … da’ toți de bani gata. Ca Michael…
318

E.W. Eeh (surprinsã), sãracul… a fost copil bun…
N.W. A fost… prietenul tãu… (rîde pe înfundate). Erai în gașcã . (ciocnește, și mã privește cu înțe-
les).
E.W. Io… ia… [A. G. (șoptesc) ăi cum v-ați cunoscut?]N.W. (rîde deschis) Ia uite-l!E.W. (rîde și își privește cu tandrețe soțul)… Aaa..N.W Ea o fost de douã ori logodit, și eu de douã ori. ăi am avut un prieten care o fost de trei ori
logodit. Cã rãzboiul o fãcut în așa fel cã nu o mai ajuns…
E.W. Eu… N.W. Na… povestește… E.W. Eu am fost mãritatã. Noi am fost… cum sã spune… [A. G. … într-o gașcã… (toatã lumea rîde)]E.W. … prieteni, na.N.W. (moralist) Eu am fost logodit, și ea s-a cãsãtorit deja, știți.E.W. Ia, ia… N.W. Am fost la nunta ei (rîde cu poftã), știi. ăi ne-am dus în rãzboi șapte ani, și pînã cînd am venit
acas, bãrbatul ei a fost mort și… logodna mea s-a rãcit, în cei șapte ani de zile. ăi noi ne-amsimpatizat înainte.
E.W. Noi am fost întotdeauna așa (și deseneazã cu mîna semnul unei legãturi)… N.W. Numai era la șvabi ãsta: „Ãsta are mult pãmînt, trebuie sã fie unul cu mult pãmînt”, și eu
eram mai… cu pãmînt mai puțin, nu? N-a fost tatãl în America (și privește cu înțeles spre soțiasa). Ei au avut noroc, cã amîndoi au fost slugi, da’ a mea a fost aicea, și al ei s-a dus în America,asta a fost diferența. ăi atuncea noi ne-am cãsãtorit.
[A. G. Cînd era asta? Imediat dupã rãzboi?]N.W. În 47. Eu am venit în 45 acasã, pe 15 iunie, am trecut granița româneascã și am venit. „Fugi
de aici (pronunțã în germanã), cã vã duce pe toți în Rusia!”. „Stai, domnule, eu trebuie sã mãprezint. Am aicea de la granițã, mîine trebuie sã mã duc la comisie, la Arad, înapoi. ăi zic, tre-buie sã mã prezint”. ăi m-am dus la jandarmerie și m-am prezentat. „Am luat notã, zice”. Da,cã altfel, mã ținea el imediat, cã „trebuie sã merg la comisia de triere la Arad”. „Dimineațã, la9, sã fii acolo”. ăi acolo a fost un comunist vechi, un polițist, un șef din Arad, și de la granițãun șef, stãtea la geam, și curtea era plinã de ãștia care s-a întors din Germania. Imediat bãgala curte. ătii. ăi atuncea ai intrat cu acte, ce ai avut. ătii. ăi între timp, pãrinții mei în acte au avutscos deja de la… de la popã cã sunt…
francez. Cã nu sunt neamț, știți.
[A. G. Da, da, așa au scãpat mulți atunci în T omnatic].N.W. Cã nu le-am spus cã am fost la armata germanã. Zic cã am fost fugit. Nu putea sã dovedeascã.
„Uite, sunt acte aicea, cã am lucrat la organizație, pentru alimentat trupe și diferite lucruri”.De exemplu, în Rusia trebuia sã mutãm linia cu 25 de centimetri mai
akana , cã rușii au cu 25
de centimetri…
[A. G. … mai late liniile…]N.W. … mai late. ăi n-or încãput vagoanele noastre. Atunci trebuia sã mute o linie mai încolo, știți.
Cã trupe au fugit așa repede dupã ruși, cã n-a putut sã ducã muniție și alimente. Cã într-un ana ajuns pînã la Donețk, nu?
[A. G. Pe unde ați fost în rãzboi? Am înțeles cã ați fost pe amîndouã fronturile?]N.W. Da.[A. G. Pînã unde ați ajuns?]
319

N.W. Am început la Prut. ăi de la Prut pînã la Stalingrad… Am mers Prut-Odessa, Odessa-Krivoi
Rog, Krivoi Rog-Donbas, trecut Donul, Donbas, prin stepa Calmuciei, în Stalingrad. ÎnStalingrad am stat vreo trei luni, acolo nemții a luptat, și noi am ținut cercul dinuntru, italieni,români… .
[A. G. … maghiari…]N.W.… da, și maghiari. ăi înuntru a fost nemții, care a fãcut pumn tare acolo. Din casã în casã, și
așa. D-aia a fost și prins ei. Rușii ne-a gonit pe noi, italienii a fugit, și care nu a fugit din drumi-a prins. Noi numai care-am fost mai în urmã, noi am fost ateliere. Am lãsat toate tunurileacolo, un singur tun am salvat (rîde), și am retras în stepa calmucã pînã la Elista. ătiți unde-iasta? Elista? În centrul calmucilor, acolo e o stepã… este sute de kilometri încolo, este decîtiarbã. ăi calmuci din ãștia, știi. Pe cai mici, și fãrã șeauã și ãsta. Da. ăi ãștia au fost certați curușii. ăi ãștia a fost norocul nostru. Ei s-au dus sã vadã cã unde-s rușii, și ne-a comunicat, ca sãne ferim noi, știi? Cînd n-am avut infanterie, nici tunuri, noi, atelierul sã mergem cu baioneta,sau ce? ăi am retras, retras, pînã cînd… (ezitã sã numeascã)… într-un loc acolo, sã-i zici… sat.Vreo trei-patru cãși și asta-nsemna satul! ătii? Acoperit cu…
[A. G. … trestie?]N.W. … trestie nu era pe-acolo. Paie! ăi ãsta am dat la caii noștri. Da’ în primul an toți caii care
am avut din vest a murit. ăi atuncea am rechiziționat…
[A. G.… de la localnici?]N.W. Nu, cai, nu… Am rechiziționat… camile. Cã caii lor localnici a fost ponei, din ãștia. Camile!
Cã ãștia erau la roatã de apã, de la șaptezeci-optzeci de metri mergea camilã și a tras apã.T oatã ziua unu’ stãtea, cã era mai leneș sã fugã pe jos pe oiște, și dãdea în camilã (zîmbește).ăi ãsta a dus gãleți și acolo bea și oameni, și oi, și toți acolo.
E.W. Eii, ooh (a jale). Asta-i rãzboi!N.W. (jovial, totuși, în contrast fațã de soția lui) ăi iarna a fost viscol, a pus un strat de zãpadã, a
topit și a fãcut fîn atîta (aratã pînã la genunchi). ăi cine o mîncat verde, n-a mai vãzut altcum,alt fîn. Numai uscat. ăi atuncea a pãscut uscat. Sau a tãiat, unde a fost colectiv de vite, au tãiatei cu coase și a strîns pentru varã. ăi în iarnã, iarãși în toamnã, cã acolo n-a ploat. Acolo n-aplouat decît crivãț.Vîntul fiecare zi a flîndurit… și atunci ne-am retras pînã la Rostov…
[A. G. Pe Don…]N.W. … da, la vãrsarea Donului, da. ăi acolo am mai avut un tun cu patru camile. ăi era chiar în
30, în Silvester, era o zi …uite, anul nou, cum sã zice… înainte de anul nou, o searã… ?
[A. G. (mã predau, nu știu sã identific exact)]N.W. Ei. I-a uite! Cum îi spune? E.W. Nu, da’ ce este dupã… N.W. (cãutãm sã lãmurim) O searã pînã la 12… bal, și… cum îi zice? La 31 decembrie?[A. G. (timid)… revelionul?]N.W. și E.W. (deodatã, eliberați, exclamã) Revelionul!![A. G. (respir ușurat). Așa, așa…]N.W. A fost chiar revelionul, cînd mergeam spre Rostov. Dar era acolo stepã mare, de cinci, șase
sute de kilometri pãtrați, și am gãsit doi cãși acolo, calmuci și acolo, și mai un grajd mic. ăi ãștianici n-am putut sã vorbim cu ei. Ãștia mînca carne de cal.Tãia calu’ și fert și stãteau și așa cupicioarele, în jurul focului (indicã o posturã orientalã), cã atuncea era iarnã (vorbește încet,încordat, iar cu ochii rememorãrii contemplã evenimentul trãit acum o jumãtate de secol). ăiîntr-un cazan, o bucatã de carne cal, știi… și ei tot cu lingurile de lemn, toți din cazan. ăi calu’era la minus 20 de grade, afarã în zãpadã. ăi cu piciorul cãuta dupã iarbã, dupã fîn.
[A. G. Acesta a fost revelionul 43 spre 44?]N.W. Nu, 42 pe 43. Cã în 41 noi am înaintat pînã în 42, pînã la Stalingrad, și atuncea, în toamnã
ne-or gonit, gonit, gonit… pînã în primãvarã, cînd am ajuns acasã. ăi la Don am trecut acolo
320

podul. Adicã înainte, la Rostov, eu eram bucuros… Cum am mers noi mai departe? Cã acolo
nu erau drum. Erau comandantul plutonului, și ãsta și cea a mai fost… din ce a rãmas din regi-ment. Era acolo cãpitanu’ și ãsta și ãștia luat un bãștinaș. ăi i-a arãtat pe hartã: „Uite, tu tre-buie sã ne duci pînã acolo, alfel uite… cu arma… .T e împușcãm”. ăi ãla ne-a dus. Doi-trei amluat noi de ãștia.
Starosti de-acolo, care erau ca primaru’, știți. ăi ãla ne-a dus pînã acolo și am
dat drumu’, știți. Atunci alții pînã acolo… știți, cã unde umblam noi acolo, cã n-ai vãzut o roatã,a fost zãpadã în iarnã și ãsta, la 50 de kilometri o fost mai un catun. Nu? ăi nu era aici undevezi pe pãmînt unde-a mers cãruțe sau ceva… Nimic nu era.
[A. G. Cine era în compania dumneavoastã acolo? Erau doar români de etnie germanã?]N.W. Erau germani și erau unguri, numa’ nemții și ungurii au fost „calitatea a treia”, n-a avut voie
sã avem graduri. Cã asta a fost în timpul lui Carol. Am dus, încorporat, și eram comandant detun, și cînd ne-a deplasat pe front, aicea, doi ani am luptat pe front cu unguri. Fãrã luptã. Amfãcut tranșee, și cînd vin unguri… facem la Ineu și la… Criș, acolo, știți… Acolo am fãcuttranșee cînd vine unguri și trebuie sã retragem, aicea linia doua…
[A. G. Asta pînã în 1940, cu Viena?]N.W. Asta în 1941, cînd era cu Viena, da. Atunci Carol a fost…
declasat , și a venit… (ezitã)
[A. G. … Antonescu…]N.W. Da, Antonescu. Da’ atuncea noi am fost deja în post, știți. Noi nu mai reluat. Nu am mai
avansat. Am avut de exemplu doctor. A fost fruntaș doctoru’.T ot timpul. În Germania a fãcutdoctorat la Bonn. ăi a venit acasã sã nu piardã cetãțenia. Sã facã armatã, știți, și pãrinții erauaici, și frații erau aici. Cã dupã ce vine acasã… a fost logodit în Germania cu o fatã. Zice, „Vinacas’, fac asta și mã întorc”. ăi s-a dus la armatã și l-a prins rãzboiul! Ca și mine! (rîde aparte)ăi atunci i-a
tãvãlugit acolo… el a fost fruntaș, și doctoru’ regimentului a fost cãpitan. El trimi-
tea, cã știa mai bine decît el. El a stat cu colonelu’, cu comandantu’, totdeauna a stat la taifas,sã-l aibã prieten, știi. ăi eu eram conductor fãcut la el, de la comandant de tun am fost con-ductor cu cai.
E.W. Aie, aiee (jelește).N.W. ăi atunci noi am fost împreunã, știți. Eii. Dar am trãit ca frații, noi doi, știți. Nu cã eu am fost
conductor și el doctor și asta…; și era de aicea, din Sînpãtru German. Pãrinții lui erau direc-tori de școalã, și alt frate era învãțãtor la Lovrin, și el a studiat doctor în Germania, știți. Na.
[A. G. ăi deci revelionul 43 v-a prins pe Don?]N.W. Pe Don, da’ cum! Noi eram înainte de Rostov, și vedem: „Auu, arde, cu foc, cu tras… ” cu
arme și cu rachete și cu ãsta… „Ce-i domnule? Rușii intrat acolo!”. Pînã cînd noi am mersîncet pînã la margine… și „Nuuu. Îi Anu’ nou și nemții trag de Anul nou!”
[A. G. Cu artificii!…]N.W. Artificiile! (rîde exuberant, umple din nou și ciocnește paharul) ăi noi am crezut cã rușii…
Am stat acolo pînã dimineața și atuncea am plecat… T ot am stat, am stat în iarnã, afarã. Învã-luit în pãturã, știi, dormea fiecare pe unde a putut, știi? Na, și atunci am mers mai departe spreMariopol. Asta-i lîngã Marea Neagrã, spre Odessa, dar la margine… mai încoace este…Mariopol. ăi acolo, cînd am trecut Donul mergea podul înspre sus și era gheața alunecatã…Cum se spune în românește?…
[A. G. … Da, era ghețuș…]N.W. Da, a ploat și a înghețat, știi? ăi camilele care am mai avut, cu un tun, știi, a mers și a cazut…
(povestește ascendent… glasul i se înalțã progresiv), și una, alta a cazut, și tot, și tunurile și totși a cãzut în Don! Asta a fost ultimul care am lãsat… (rîde straniu, privindu-mã)… patru cami-le și ultimul tun. A cãzut înuntru. ăi atuncea am mers așa… fãrã arme, fãrã nimic, pînã laMariopol. În Mariopol, nu, atuncea zic „Aicea ce sã fac, ce sã fac aicea?” Nimic… știu nemțeșteși ãsta, și eram atunci… ãsta, conductor la… ãsta, la administrație, care avut ladã, cu toate…scrisorile și ãsta, unde era și bilet de trimitere în delegație…
321

[A. G. … curier…]
N.W. … da, curier și… adicã hîrtiile era numai. ăi era plutonier major care ținea. ăi eu eram con-
ductor. ăi am vãzut cu acte cînd el lucra acolo… are ștampilã. ăi am luat ștampilã și un act dinãsta (rîde destins acum), știi? Da’ n-am avut stilou sã scriu! Atunci m-am dus în Mariopol pînãcînd am gãsit cantina de aviatori. (urmeazã în șoaptã) Zic mã duc înuntru și împrumut un sti-lou și fac o delegație în țarã (hîtru)… și stampilã am avut, pun ștampilã (reface energic gestul,ștampilînd imaginar „delegația”), iscãlesc, „Pleșianu, comandantul regimentului”… Era fãrãscris, cu puncte puncte, eu am scris și… am fãcut delegație dupã piese de tun! ătiți?
M-am tri-
misîn delegație…
[A. G. (glumind) Da’ tun nu mai aveați!…]N.W. (rîde) ăi am intrat înuntru și numai ofițeri. ăi acolo, cînd intrã, am salutat „Herr Haupmann,
bitte schön … (și urmeazã o relatare scurtã în germanã)… ”. ăi atuncea era mesele de scris,
știi. Ei stãtea acolo deja de mai mult. Na. ăi zice: puteți sã scrieți, dar asta nu, asta nu. ătia.Românii seee… (și face cu ochiul… ). (rîdem cu toții). ătia, cã eram în haina româneascã. ăiatuncea am luat ala care mi-a dat și scriu „Soldatul Wiewe Nicolae, trimis în delegație pentrupiese de tun, în țarã, la București” și ãsta… și iscãlesc „Pleșianu, Pleșianu… ” Așa. Pang. (facegestul ștampilãrii). ăi ãla stã dupã mine, se uitã și… trage ãsta… (se amuzã copios).
[A. G. El nu înțelegea ce se întîmplã…]N.W.
Danke schön , spun repede, ca sã nu mã mai punã la vorbã. Ies afarã și trece o mașinã plinã
de nemți care s-a dus la Odessa. ăi asta am vorbit cu ei, zic: „Mergi în Odessa, poți sã mergiîn Odessa. Hai sus!”. M-am dus cu ele pînã la Odessa. În Odessa… (nu se mai poate opri dinrîs), cînd am ajuns acolo,… a trebuit sã mã duc în România. Am scos iarãși o hîrtie: „Bilet detrimitere în concediu”. În Odessa au fost români, dar am avut ștampila regimentului pusã-nun-tru, cu Pleșianu… și am trecut Nistrul, și acolo… da’ n-am lei! N-am lei! Aveam niște mãrciși așa de rãzboi am avut, cã n-a vrut nimeni cu ãștia… ătii, ãștia a fost bani pentru Rusia, și lacantinã, cantinã germanã și ãsta a fost ca sã nu aducã bani din țarã sã-i împrãștie. Am propus— a fost o frizerie — „Plãtesc atîtea mii de lei dacã mã împrumutã!” Zice, „Lasã, lasã, cã vinemai mulți din ãștia… ” (rîde strașnic). „Trombon. Auzi, trimite el din Timișoara… ” Ei, pãim-am urcat și am mers pe negru, pînã la București, schimbat spre Timișoara. În Timișoara, cîndam ajuns la garã, n-am bilet de voie și n-am nici lei sã plãtesc pînã la T omnatic. Era atunci unsfert, atît plãtea ãștia cu bilet de voie. Iar („ștampileazã” din nou pe masã)… pun regimentul…și se întîmplã cu ãsta, care a venit sã vîndã pãmîntul…
E.W. Cine?N.W. Rostește un nume al unui coleg din Timișoara.N.W. Servus! ăi ãsta a fost prieten. „Nu vrei sã-mi împrumuți 40 de lei?” pînã la T omnatic? El s-a
uitat. „Da, și mai mult”. ăi am povestit, și atuncea am plãtit și „Hai la tren!” La T omnatic. Dîr,dîr, dîr, pînã acasã.
[A. G. Deci de la Rostov pînã la T omnatic… pe ștampila regimentului… (rîdem pe cinste)]E.W. Ia, iaa.[A. G. ăi cînd ați ajuns? Era atunci în 1943, da?]N.W. ăi am venit acasã atuncea. Aveam bilet de voie… și prezentat la post, și ãsta. ăi atunci a fost
recrutare. La Germania, în T omnatic. A fost comisie de recrutare, și… eu am venit din rãzboisã mã recruteze și sã mã trimitã înapoi?? A fost vecinul meu din Serbia acasã. Cã ãștia s-a duspeste granițã sã nu le încorporeazã pentru rãzboi. Zic: „Am vãzut destul moartea”. Cã acoloau fost pușcat, cînd au retras
ai noștri , românii, nimeni n-a îngropat, ciorile au ciuguit și acolo
au rãmas. Zic „Pe mine nu mai primiți”. Cînd m-am prezentat la regiment — cã cînd am venitacas’ m-am prezentat la regiment — era un alt prieten: doctor Hausencracz. „Servus, ătefi!”,„Servus!”, „Ce-i, ai venit acas’?” (și imitã gestica prietenului doctor care verificã „documente-le”). Zic: „E fals, eu am fãcut. Ce facem?”. „Dã-le încoace”. A rupt și a luat biletul altuia, care a
322

venit de acolo rãnit, știi? ăi mi-a scris un bilet: „rãnit la front și este trimis acasã, douã luni con-
cediu”. (rîde destins). Ei, ei.
[A. G. ăi așa ați rãmas douã luni în T omnatic…]N.W. Am ajuns în T omnatic. Între timp… E.W. Pînã el a venit, nu s-a știut nimic… punct… [A. G. Da… Așa o cãlãtorie…] […]N.W. Apoi am fost administrator în Serbia.Veneau uleiuri din România, vagoane, și petroleum. Am
fost administrator. ăi sublocotent, fãcut așa. Era atunci benzol, care a sãrit și a bãtut pãmîntul,și ãsta era special… diferite uleiuri, cum era ulei de oase pînã la cele mai…
[A. G. ăi pînã cînd ați stat acolo?]N.W. Pãi pînã cînd am retras, în 23 august. A sabotat, au venit rușii acolo, și noi ne-am retras, ca
sã nu ne închidã (ciocnește paharul, vãdit emoționat de rememorare).
E.W. Spune… cînd ai venit de la Rusia… N.W. Pãi, cînd am venit de la Rusia m-a mobilizat sã mã trimitã la școalã de subofițeri. Cã eram
pe timpuri, atunci cînd eram conductor m-a luat unul de la cantinã, pentru alimente, sã tãlmã-cesc. Era unu’ Gorjan, așa-i zice… și el… „Ce spune,Wiewe, mã?”, tot cu asta. ăi Wiewe aspus, și asta, și ce-a zis ãsta. El a fost sergent. Na, și atuncea s-a vãzut cã nu este neamț con-ductor în fiecare cãruțã. ăi am și admitere fãcut, la școalã, și tot. ăi mã trimite conductor.
E.W. La început de an o fost.N.W. Nu, asta o fost în 43… [A. G. Cînd v-ați întors…]N.W. Da, în primãvarã.E.W. Ia, ia… N.W. ăi atunci, în 43, a fost comisia de recrutare. ăi eu am fost cu vecinul meu în Serbia. El zice
„Hai cu mine, tu ai liceul.T e face șef.” Eu sunt cu școalã normalã și am o stație de benzinã…
[A. G. ăi în Serbia deci ați stat pînã în august 1944?] N.W. 44. Da.[A. G. ăi a trebuit sã vã întoarceți?]N.W. A trebuit sã ne retragem în Germania. Atunci a venit… atunci am fost ca șefu’… am fost
curier central de la comandantu’, la mîna comandantului. ăi ce-a fost meseria mea? Sã salvezfamiliile cele mai mari cînd a venit frontu’ înapoi. De exemplu era, ãsta,… ingineru’ Schmitd,el a stat în Prusia Orientalã la Königsberg și a retras acolo cînd s-a cedat Königsbergul…
[A. G. … rușilor…]N.W. … da, și rușilor, și atunci m-am dus și am evacuat familia lui, la un alt prieten, lîngã Berlin, la
Bernburg. Dus acolo. Delegație spețialã. Curier special era.
[A. G. Sfîrșitul rãzboiului unde v-a prins?]N.W. La Leibnitz, în Austria. Acolo a fost sediul nostru.[A. G. Exista, așadar, o astfel de organizație, care se ocupa de…]N.W.… de fãcut drumuri,pe urmã am fãcut numai,cum se spune,oprire de tancuri.Drumuri bara-
te și unde trebuia sã meargã… baraje… și ãsta. ăi pe urmã am primit și muncitori unguri.Regimente întregi care s-a retras cînd au cãzut Budapesta și ãsta. ăi atunci șefii mei nu știauungurește. Atunci am fost tãlmaci… (pronunțã cîteva cuvinte ungurești… ), știi, și…
[A. G. Deci, știți și ungurește?]E.W. Ee, da’ puțin.N.W. În rãzboi am
vãzut și rusește și sîrbește, în școalã franceza, pe acasã la pãrinți, cã erau zilieri,
atunci unguri numa’, cã erau bulgari, și ãștia nu știau bulgãrește șvabii, da’ ungurește știe, cãbãtrînii au fost în școalã ungarã. ăi atunci vorbit și ei ungurește și eu am prins asta. Sãpîndporumbu’, cum vorbea tatãl meu cu bulgaru’ ungurește, și am avut urechile deschis, și amînvãțat ungurește.
323

[A. G. ăi cum ați putut reveni în țarã? În Banat?]
N.W. Pãi cînd era gata rãzboi, atuncea, știți, cã s-a capitulat. S-a dus șeful meu, care m-a trimis de
cîteva ori acas’ la familia lui, și a vrut sã mã ia la el! Zice: „Eu am o întreprindere de construc-ții și de drumuri și cãși”. Era inginer, ãsta. Zice: „ătiu cã ai admitere, tu faci liceul și eu te cunosccapacitate,și vii la mine și vei fi mîna mea dreaptã!”,la ãsta,lîngã Köln,cum se zice? Dusseldorf!La Dusseldorf. ăi a fost bombardat casa lui acolo. ăi cînd m-a, dus cu alimente, ce a procuratel în Austria, am primit delegație sã duc doi bãieți, așa, unul de șapte-opt ani, și soția, era într-o casã… Da’ nu în Dusseldorf, afarã, avea (umple paharele și ciocnește din nou) tot,Neitharzhousen, așa chema, este o… cum e Herculane…
[A. G. Stațiune balneo-climatericã…]N.W. … stațiune, unde veneau englezii, veneau la pescuit ãștia. Atuncea m-a dus și familia lui într-o
bisericã, era chiar duminicã, cînd merg toți la bisericã… și ducea la Evanghelie, vorbește,cîntã… și atuncea am trecut pe la familia lui,cã el n-a mai vãzut familia de doi ani,ce mai face…soția. Era un bogãtaș acolo! La Bodenze. ăi acolo am mers cu trenu’, venit peste Castel șiFrankfurt, jos, și pînã la Bodenze, și zice cã acolo nu mai pot sã mã duc mai departe pînã mîinedimineațã, cã trenul merge pînã sus, și dupã aia în jos. Era înainte de faliment. „Da’ mai binemergi pe jos, ce sã stai în garã pînã dimineațã, cã-s numai 5 kilometri”. M-am dus pe jos. Cîndmã duc pe jos, pe linie, la o datã vãd cã merge pe aici un drum, și altul pe acolo (aratã cu mînaîn direcții diferite). Merg dupã drumul ãsta. ăi odatã (strigã):
„Halt! Halt!” Ce vor aștia? Vor sã
mã împuște! Pãi am fost trecut granița elvețianã! (rîdem cu toții) „Pãi vreau sã mã duc laIlmenau”. „Pãi este acolo!”… trebuia sã mã duc celãlaltã direcție. Am arãtat toate actele, da’eram în uniformã, știți,… și trimis înapoi… Am luat atuncea cealãlaltã direcție. Cînd am ajunssoția lui a plîns de bãrbat, a întrebat ce mai face… și ãsta… și m-a cantonat la ei și m-a ținuto zi acolo. ăi pe urmã am venit peste Kentundenfugen, Odense, și înapoi, pînã la… cum îizice… Innsbruck… și apoi pînã la Leibnitz. Asta-i pe granițã, aicea, lîngã Graz, este un orãșelca și Sînicolau Mare, așa. […] Da’ sã-ți mai spun una interesantã cu Puntigam. Comandantu
’
nostru stãtea la un baron. A avut o vie cu 50 de hectare, castelu’ înauntru, baronu’ T othenbach,așa îl chema. ăi șefu’ nostru, sigur, se cazeazã unde-i mai frumos, afarã din oraș, unde bombar-deazã mai puțin, cã acolo, la Leibnitz, era o fabricã de armament, unde se fãcea V1 și V2…
[A. G. Armele lui Hitler…]N.W. Da, și ãștia au venit zilnic sã bombardeze. Alarmã mereu. ăi el s-a cantonat în afarã. ăi baro-
nu
’ãsta a avut un frate în Neres-Ostrava, în Cehia, unde au fost mine de cãrbuni, și el a fost
proprietar de mine… și fata lui, Eva, pentru cã se tot bombarda, s-a dus la fratele lui… […]ăi era un sas care administra ãsta. […] ăi cu prizonieri italieni, cã dupã ce a cedat Mussolini auvenit prins toți care-au fost soldați și au împãrțit la lucru. ăi atuncea el, cu italienii ãștia, a admi-nistrat. ăi pe mine a chemat atuncea șeful nostru. Zice: „Uite, am o trimitere specialã. Dacã tesimți în pericol, nu trebuie sã faci, dar dacã o faci, sã nu-ți fie în dezavantajul tãu”. Imediat amprimit cinci-șase sticle de șampanie, și niște bãuturi speciale, pentru fratele lui trimis, baronu’.ăi m-a rugat sã aduc fata înapoi, cã era de 17 ani, acolo, Eva. Eva Von T othenbach.
[A. G. ăi ați fost la Ostrava…]N.W. Da. Ratibor… Dar înainte a fost capitala Sloveniei, cum îi zice?[A. G. Ljubliana?]N.W. Nu, Slovacia… [A. G. Bratislava…]N.W. Da! Bratislava. Adicã toți fugea în retragere, nemții, și eu… [A. G. În sens invers…]N.W. (rîde). Da. Cã toți s-au uitat la mine. Cînd am ajuns la Ratibor, trebuia sã trec Oder. ăi Oder
era ca Bega, așa mici, știi. ăi am trecut acolo, unul dupã altul, nemții rãniți, și… bandajați… șieu..mergeam înainte! „Da’ ce-i cu ãsta aicea?” Am ajuns în Ratibor, a fost chiar frontul retras
324

pînã aici. Da’ unde este baronul? Am avut adresã, da’ cunosc eu în Ratibor? Sigur, am avut
scris… strada cutare. Da’ ca și cum te duc în Berlin, și știi strada. Unde-o sã gãsești? Civili nuerau, erau evacuați. Cei care erau nu s-a arãtat, cã atunci vine dușmanu’. ăi atunci mã duc pestradã, vãd un sublocotent și îl întreb. Care se uitã la mine, rîde… ”La adresa asta sunt canto-nat eu”, îmi zice… Uite, pãi vila asta este… Întîmplãtor. Se uitã dupã mine. Bat acolo. Sonerie.Închis. Aștept… Vine un bãtrîn afarã (exclama!): „Eva, omul tãu e aicea!!” Au trimis telefonulcã vine unul dupã ea. Cînd a venit era ora 6 dupã-masã. Dar vine frontul, cu nemții care seîngroapã și eu… cu Eva… Am adus mîncare, șampanie și ãsta… Repede. Nici ei n-au avut ali-mente. Au fãcut niște ouã, au fãcut douã ouã, a deschis o șampania și a împachetat Eva cevarepede, douã cufere. „Hai, sã mergem”. ăi am plecat, am ajuns pe la 12 noaptea la Neres-Ostrava, pe jos, de la Ratibor. Cînd ajuns acolo a fost poliția de garã. „Care tren merge laBratislava?” „Uite, ãsta-i ultimul!” (și vocea îi tresaltã din nou) Eeiii. „Halt! Halt!” Am luat cofe-rele la ultima vagon, sus… pe trepte… sus și am plecat, și am ajuns pînã la Viena…
ultimul
tren… și mai departe… Cînd venim la baron acasã, el era plecat la Holmsturm, erau peste
60 de ani gradații și ceilalți, de la 15 ani pînã la 60 de ani. A fost toți mobilizați. Da’ voluntaris-a dus. C-a fost înfocați. […] ăi vine sasul meu. Zice baron, a spus cã baronu’ cã cînd reușestiși vii înapoi, orișice împliniri o sã-ți facã el. Orișice… vin, orice. (vãdit emoționat, dar și mîn-dru) ăi am fãcut bal atunci. Eva… și trebuie sã facã mîncare și scos vinuri bune și …am dansatcu ea. Era… o fatã și noi doi… dansatori. ăi dimineațã m-am dus la unitatea mea, la șeful meudin Dusseldorf. ăi cînd am venit cu un rucsac plin de vinuri bune, ãla: „De unde ai furat?” Zic„Nimic furat!”… și am povestit. „Bravo ție!” zice. „ăi pot sã mã duc de cîteori vreau cubutoiul”. „Da’ n-avem butoi”. „Este aici fabricã de bere. Acolo sunt butoaie de bere”. „Iei unulde 50 și rezolvi”. Atunci am plecat, cu șeful regimentului ungarilor și cu șeful meu. Eu eram lamijloc în cãruțã. ăi am fost tãlmaci […] Am îndrãznit atunci, cã n-am mai avut carne. Am fostîntr-o casã frumoasã, cã au fugit austriecii, cã au venit rușii. ăi a lãsat tot cum era. ăi oale peplitã, și tot am avut, da’ n-am avut ce pune înuntru. […] Zic, „Miklos, te invit disearã, dar trebe’sã ai carne”. „Sigur, rãspunde Miklos, fac paprikaș!” A trimis un om cu o șoncã atît de mare,pentru trupã, știi, și a venit cu soția, cã ei au fugit cu soțiile. ăi a adus și preotul regimentuluicu soția — cã ei sunt luterani și se pot cãsãtori — și a studiat în Belgia ãla, știi. Atuncea euam vorbit în francezã cu el. ăi eu am adus butoiul de vin de la baronu’ și am fãcut paprikaș,ceapã am avut, tot acolo, numai cu carne de vitã, cu paprika… și femeile au fost, și am fãcut…tot, tacîmuri de argint… cã ãștia au-plecat…
[A. G.T oatã lumea fugea, era prãpãd în lume, și dumneavoastrã…]N.W. Da… (rîde aprig), pînã noaptea tîrziu… pe la ora unu am distrat. Atunci am avut un pui în
scîndurã și la ãștia, știi. ăi am fãcut atunci un șnițel cu ceapã!… […] ăi am stat pînã la unu cusoțiile lor, și eu eram cu șeful meu de la Dusseldorf, de la început, din Serbia.
[A. G. ăi spuneți-mi, sfîrșitul rãzboiului cum a fost?]N.W. Pãi acolo era sfîrșitul. Cu zece zile înainte a fost.[A. G. Cu paprikaș… (rîdem cu toții) și guliaș.]E.W. Da’ cum a fost cînd a bombardat pe Dusseldorf?N.W. Nu… Dusseldorf… Dresda… [A. G. Marele bombardament al Dresdei?]N.W. Da, da… cel mai mare… [A. G. Cînd au ras Dresda de pe fața pãmîntului…]N.W. … 160 de morți într-o noapte… [A. G. 160 de mii de morți…]N.W. … da… da, și eram în delegație spre Karl-Marx-Stadt… cum se numea atunci… ? Era la 80
de kilometri de Dresda. A fost singurul oraș în care n-a fost bombardat gara, cînd am fost.Vitrine cu stofe… și… pãi aici nici nu-i rãzboi… și m-am surprins atunci cum de n-a bombar-
325

dat nimic. ăi în drum pe acolo ne-a ținut vreo zece kilometri mai afarã. […] ăi într-asta tre-
buia sã stãm. ăi a trecut toate avioanele. Dar ai vãzut cã arde cerul! Au turnat cu fosfor, auturnat jos… canistre plin cu fosfor. Mii de avioane. […] Numai femei și copii erau. Cã toți, dela 15 ani a fost luat… pe front. […]
[A. G. ăi dupã aceea, ați venit spre țarã?]N.W: Cînd vinit napoi, atunci ne-am retras și din Leibnitz. A fost zece zile…
cu Eva … numai odatã
am dus un butoi, cã n-am mai avut ocazia. Ne-am retras atuncea și noi. ăi atunci i-am zis lașeful meu: „Uite, șefule, acuma iau eu comanda. Dacã vrei cu mine… — cã eu am știut cîndam plecat de la Stalingrad, am știut cã rãzboiul e pierdut […] —, ce poți sã duci pui într-unrucsac, și gata”. Am avut deja haine civile cu noi. A luat, am știu cã-i pierdut. El se uitã la mine„Vai… ”… ”Taci, rãzboiul e pierdut. Acuma iau eu comanda”. Da’ nu ca șefu’ sau asta. El erapoate cu zece ani mai bãtrîn. Atunci ne-am retras în munți, în Austria, spre Innsbruck, raionulSteiermark. […] Am zis: „Uite, aicea stau cãruțele… ãștia carã niște pîine și ãsta.Vezi, golimrucsacul și punem pîine înãuntru… […]” Am luat un cal și am pus în doi saci. ăi peste cal unsac aici și un sac acolo și el s-a dus înainte, sã descopere unde-i mai ușor de mers. Pînã acolosus. Acolo sus am gãsit un austriac care cu vacile în sus, acolo… a avut gospodãrie. La circa1600 de metri. ăi ãla iarãși a fugit de la regiment, cã a fost capitulare. ăi a ajuns acasã. ăi alã avorbit mereu de sinucidere, cã ce sã facã, cã „n-am luat arma și am aruncat, și ãsta… ” „Pãi,zic, dacã are nevoie de o armã,
am eu ”. Am avut un revolver, da’ a fost mai cu unsoare, cã l-am
luat doi ani înainte. N-am tras nici de probã una (rîde molcom). „Dar ce ai, zic? Ai slãninã?”Are și șoncã, zice. „Uite, o șoncã, și atunci capeți ãștia. Sunt opt aicea, poți sã tragi. ătii? Da?Uite… Pac, pac, pac… și… ești mort”. Imediat mi-a dat șonca și la revedere. ăi atuncea amajuns cînd s-a predat armata germanã… am ajuns la englejii… .acolo am primit mîncare… […]Zupã, ciorbã… ăi-i zic,Willy, cã așa l-a chemat pe șeful ãsta al meu, zic „Noi nu ne prezentãmacolo… ” „Da unde?”… ăi am înnoptat la „Podul cu fîn”. A doua zi ne depistãm, sã ne pre-zentãm acolo jos, sã vedem ce se petrece, da’ lagãru’ nostru a fost la fîn, acolo, sus. Am mers,cã împarte alimente acolo, jos. A fost și italieni, și… ãsta, care era la muncã obligatorie, știți…și ãștia a primit alimente separat. ăi eu am
reprezentat românii atuncea, acolo. Da’ eram numai
Willy și eu. Nici un român. „Cîți sunteți?“. mã întreabã englezu. „Douãzeci”, zic eu. „Unde-ilagãrul?” „Acolo sus”. ăi atunci venea italienii. Zice: „
Cinquanto-cinque ”… ãsta… „Cum, ce-i
ãsta… cinquanto-cinque ?” Pãi a întrebat cîte porții, și ãstea. Atuncea eu am știu italienește…
și cu prizonierii… pãi zic e „Cinzeci și cinci!”… și „ Fifty five !”, spun… ăi atunci, spun englejii:
„T u stay here !” Atuncea a trebuit sã stau acolo… sã traduc… la ruși am știut, cã și acolo au
fost prizonieri… cifre… dar el a dat la toți mai puțin… cã atunci cînd era toți sãturați între-ba… „
And you?” … ăi eu „ Twenty persons ”, știi.
[A.G.(mirat de isprava domnului Wiewe) ăi primeați pentru douãzeci de persoane,deși erați doi?] N.W. Pãi zice sã iau tot acolo ce o mai rãmas, și era și pentru cinzeci! […] ăi totuși, trebuie sã
mergem undeva, dupã asta. Cã noi am fost ca copii de strãzi. Trebe sã mergem la Salzburg.Acolo este centralã care împarte
pierduții. Rușii în Rusia, ungurii în Ungaria… și ne-am dus
acolo… ăi cînd merg acolo — era o cazarmã veche. Mai gãsesc unul din T omnatic! Faith Willy!„Servus!, zice… ” „Servus!”… . Ei au fost un grup din T omnatic, care pleacã acasã. „Stai, mer-gem și noi!” Dar Willy celãlalt: „Nu mergi cu mine?” „Pãi acum, pãrinții mei… mã duc acumasã vãd ce face pãrinții”. ăi am plîns, am luat rãmas bun și el s-a dus atuncea spre Dusseldorf,acolo, și io, cu prietenii mei, a doua zi, știi, la garã toți… Da’ tot ce am avut, care luat cu noi,trebuia dus garã. ăi Faith Willy a fost la capitulare într-o prãvãlie (doamna E. R. nu se mai poateabține sã rîdã cu poftã, semn cã episodul relatat de domnul N.W. îi e binecunoscut), mare, aavut dulapu’, n-a avut cofãru’, și atunci a pachetat… dulapu’. Zice cã țin cu mîncare, da’ sã mãajutați pînã acasã. Atunci toți trei, care n-am avut nimic, am dus dulapu’… ăi eram zece per-soane într-un vagon de vite. Noi ne bãgam înuntru, și era acolo și personal care ne-a pãzit, ca
326

sã nu ne facã rușii nimic, cã ne-am dus de la Salzburg, la teritoriul unde era rușii… știți. ăi
englejii ne-a dus pînã la Graz, însoțit. La Graz ne-a lãsat jos,Willy iar cu… dulapu’. Am luat ceam putut, în rucsac, și acuma pe cont propriu… în ce direcție merge trenu’? Cã nu eram num’noi. ăi am întîlnit mai
niște care veneau în România. ăi a fost și douã fete și ruși… le-a forțat
și ãsta… Era cu logodnicu’, și a intrat rușii și l-a bãtut pe ãsta și a forțat… ăi noi am fost, cãam fost duși. N-am spus cã am fost la armatã. Bravo, tot ne-a luat jidanii de gît, cã suntem deãsta… și atunci a fost alimentat jidanii de la… stație, cînd a venit din lagãre înapoi. Cã ãștian-o avut decît cu dungii, știi. ăi atuncea și noi… știam nemțește, și jidaniii știu nemțește. Deunde? Unu’ era din Timișoara, ãla era din Oradea, celãlalt din Ungaria undeva, știi… ? ăi atunciam primit și noi de UNRA — așa se numea ãsta —, care ne-a dat mîncare, ceai în fiecare garãși un pachet cu alimente. Na. Da’ Willy n-a putut, cã avem noi salam acolo, conserve, tot și n-aîndrãznit sã le vadã ãștia… (rîde) Cînd am ajuns în România, toți ne-a adus la Arad… trecutgranița așa, și ne-a prins grãncerii, și dulapu’ a rãmas acolo, ce a fost în rucsac… și ãștia ime-diat ne-a dus la închisoare în Arad. Zic eu, „Eu nu mã duc la închisoare, zic eu.Willy, tu mergi?”„Pãi eu am ãstea toate, nu pot sã mã duc… eu mã duc direct acasã”. ăi Sony, Marshall, „T u viicu mine! T u știi englezã și eu francezã. Mergem direct acuma acasã”. Mergem la garã, luãm unbilet, am vîndut o pãturã și avem bani românești, am luat cartea și am dus cu trenul spreLovrin, da’ n-am avut legãturã, cã am venit din Periam, Arad, și n-a avut legãturã cu Cenad,T omnatic. Am mers pe jos atuncea, pe linie, pînã în T omnatic! Cînd am ajuns la linia feratã, mãduc sã pipãi.
Sã vãd dacã este cules porumbu’ sau nu . Nu, nu este cules. Zic, oare nu sunt pãrin-
ții acasã? ăi atuncea am venit pe linia feratã, aia trece pe la sat… pe la marginea satului… Dasã nu uit. În tren, ca sã nu ne prindã, am luat la clasa întîia. ăi cînd trece unu’, zic, „T u vorbeșteenglezește, povestește ceva”. „
How are you ?” ăi eu în francezã. „ Parlez-vous… ? ” Ãștia s-au
uitat la noi parcã la ambasadã (rîde). ăi a trecut și am venit, și noi spre sarã am ajuns. Zic, „Nuvorbim nimic”. Ãștia stau oamenii pe stradã, ãștia nu ne cunoaște și dacã zice „bunã searã”zice cã suntem de-aici, ne mai întreabã ceva… Trecem. Cînd ajungem aici, stau trei-patru vecinipe bancã, aici și… „Oare cine sunt ãștia? Strãini… ” Cînd cu douã strãzi, fiecare s-a dus la casalui. ăi zic, „Mîine dimineațã, la ora patru, la garã”. Fiecare, ãsta, cu francezã, scos afarã, cã nusuntem nemți, de la popã. Pãrinții a avut scos deja pentru ei și pentru mine. Cînd vin acasã:„Hai, cã vã ascund!”. „Stai, cã nu ne ascunzi. Ce sã ne ascundem aicea?” Cã ne-a povestit, n-amștiut cã duce în Rusia și ãsta…
[A. G. Cînd au început deportãrile în Rusia?]N.W. Pãi imediat, în 45-46.[A. G. Iar dumneavoastrã ați sosit în iunie-iulie 45?]N.W. Iulie! ăi ãștia în februarie 45 au
exportat deja, erau pe drumuri. „T e ascundem, spun ei”. Zic,
„Nimic ascuns, zic”. „Uite, da’ mulți au scãpat ca francezi ”. „Pãi cum a scãpat?” „Pãi a luat de
la popã cã sunt francezi, nu suntem nemți, și ãștia nu a luat rușii”. „Pãi, zic, eu trebuie sã amacte la Arad, ca sã mã prezint la post”. „Atuncea și pentru tine am”. ăi-i spun prietenului sãfugã la popã, și a avut și el scos. ăi el era Marchel și eu Wiewet. Da’ cînd ajungem acolo, nu neprezentãm cu actele ãsta.Trebuie sã depistãm cine este șefu’ la comisie. Era un tînãr care afost chelner din Arad, un comunist. La marginea Aradului a stat. Am depistat adresã, pînã cîndam ajuns acolo… cu cãruțã, am luat din garã, cã nu era mașini, mers pînã acolo, am descãrcat,am plãtit… mergem înuntru. Era la margine, hotaru’ deja, ãsta. Vine o babã, așa, de vîrstã de50 de ani și zice (disprețuitor) „Ce cãutați?” Pãi, zic, „Pe domnu… am avut numele ãsta”. „Da’,ãsta-i soțul meu, este la comisie, înuntru, la Arad”. Pãi zic „Da’ vrem sã vorbim cu el”. „Pãitrebe sã stați pînã la ora unu, douã… cînd vine acasã. Stați pe bancã acolo”. Am stat pe bancã.Vine unu’ și atuncea am propus. ăi atuncea am explicat: uite, noi suntem francezi, nu am fostla SS, așa și așa. Dacã ne scapã: șapte zeci de mii de lei de cap. „Ați scãpat deja! Gata. Mergețiacolo”, și el vine peste o orã înapoi, și sã ne prezentãm la comisie. La comisie a fost el șefu’,
327

a fost comandantu’ poliției din Arad și comandantu’ la grãniceri. ăi atuncea, cînd am venit în
curte, zice: „Wieweluț, numa’ aicea!” Iarãși la stînga… „Ne trimite la mine de cãrbuni, ziceHans”. Zic, „Pe noi nu ne trimite”… ăi Faith Willy, cu dulapu’, la fel ca noi, a venit înainte, șiera deja închis. Dus la minã. Oi, oi. ăi atuncea, dacã ar fi mers cu noi acasã ar fi scãpat și el, da’a fost deja închis. A stat acolo trei luni, și dupã aia a venit acas’ și a fost dus în America. Cã ela fost cetãțean american, nãscut în America. Cã mulți au fost așa. Un sfert din T omnatic… Da’au venit toți înapoi…
[A. G. Dupã primul rãzboi s-au întors aici…]E.W: Ia, ia.N.W: Da. […] ăi mers la comisie. Acolo strigã ei „Wiewet, Marchel”. Noi, „Prezent! Prezent!”
Alt’ șef din comisie „Mãi neamțule, zice… ”. Da’ eu „Aveți grijã, cã eu sunt francez… Uiteactele, sunt aicea. Amîndoi suntem francezi”. Ia actele, „Eii, francezi… asta-i! Ce-i cu francezi?”Zice, ãla-i șefu’ de comisie, „Iscãlește numa’… ”. „Ce sã iscãlesc?” „Mãi, monseniour, zic,
vous
voulez parlez avec moi en langue française? Je suis français … ” Na, zice șefu. „Rãspunde-i.”
Ãla tace. „Na, iscãlește numa… ” Ãla a iscãlit. ăi noi am plecat. „Pãi unde pleacã ãștia?… (redãbîlbîit cuvintele celuilalt șef din comisie). „Hai, nu mai vorbi nimic.” Ajungem pe stradã, chiarun… fiap, fiap, era gol… „Stop! Am zis. Uite, este ora șase fãrã un sfert. Dacã pînã la ora șasene ai la garã, ai cinci mii de lei de fiecare!”… Ãla în galop prin Arad, pînã la garã! (DomnulN. W. iese în curte, cãci latrã cîiinii. Îi viziteazã cineva. Rãmîn cu doamna E.W.)
E.W. ătiți, asta este cînd ies șapte ani!… Unde intrã altfel?[A. G. Așa un trecut frãmîntat…]E.W. Ia, ia… (contemplativã) […]N.W. (energic, exclamã) A ajuns pensia! (oaspetele era tocmai poștașul. Îmi înmîneazã recipisa cu
valoarea pensiei).
[A. G. (silabisesc stupefiat)… Optzeci și cinci de mii de lei…]N.W. Da. Ca veteran de rãzboi, de-aia am fost la Stalingrad… .așa cum am povestit… [A. G. (nu-mi revin)… optzeci și cinci de mii…] […]E.W. De-aia e bine sã ai în grãdinã ceva… Altfel… […][A. G. ăi ați ajuns în T omnatic…]N.W. Da’, și
am început sã trãim . Chiar dacã ne-au luat mai tîrziu în Bãrãgan. […]
[A. G. (îmi aratã o serie de poze, pe care mi le explicã detaliat… din copilãrie, de la vîrsta de nouã
ani, din T omnaticul tinereții sale, din periplul rãzboiului, din Serbia, din Germania, din Bãrãgan,de mai apoi… Sunt poze cu „baba lui, pe cînd era tînãrã”, „Cînd eram eleganți, cã așa eram
normali îmbrãcați” sau „din timpu’ meciului de fotbal” (cînd, ca portar, a avut o intervenție
„decisivã”), „cu acordeon și damigeana de vin”). Se perindã chipuri trecute și rãzbat voci carese luptã sã-mi vorbeascã…]
N.W. ăi… (cu o emoție gravã, pe care-am înțeles-o curînd)… asta e fata, înainte de a muri.E.W. (cu o durere adîncã, dar și cu o voce neașteptat de limpede… ea, care reușise cu atîta difi-
cultate, datoritã accidentului cerebral, sã articuleze cuvintele… ) Douãzeci și doi de ani…
N.W. (cu o voce joasã, aproape în șoaptã, își completeazã soția)… a fost cînd a murit.(continuã grav). A fost profesoarã de gimnasticã. Am vrut sã o dãm sã fie doctorițã, cã a fost elevã
bunã… ăi zice, „Nu pot sã vãd sînge, tatã, lasã asta”. ăi a fost bucuria mea, cã a fost cea maibunã la … ãsta, cum se spune…
[A. G. … la exerciții…]N.W. … la exerciții, care ãsta tînãr, cum se spune… Fetele ãstea de șapte-opt ani care merge la
olimpiadã, cum îi zice în românește?
[A. G. … gimnasticã…]N.W. Gimnasticã, da. A dat ore în primul an, cînd a avut vreo șapte fete care a luat ore la ea. Ca
o salcie se întorcea… A fost o avalanșã de pietre în drum spre Crucea Albã…
328

E.W. În summer.
N.W. Da, în iunie. Cã ea pe drum a stat la vîrfu’ Omu și la Babele, cã ea a fãcut liceul la Mediaș.
[A. G. Dar acolo sunt trasee accesibile?!…]N. W. Da, dar fost într-un loc în care sunt douã drumuri: unu-i care-i mai aproape și unul mai
comod. „Zice, știți ce, cã ea a dus grupa, mergem aici pe drumul mai greu în sus, și venim pedrumul mai ușor în jos”. ăi la o cotiturã era o balustradã, unde se ținea… Era numai ãsta. ăide acolo mereu pietriș curgea, din cînd în cînd… ăi ãștia povestea — cã ea n-a mai putut sãpovesteascã, a cãzut în Valea Jepilor la 300 de metri — zice…
E.W. … lasã… N.W. Zice, „Voi, țineți dupã mine, eu mã duc înainte, fiindcã balustrada a fost demontat și furat”,
știi? Atunci s-a dus înainte și… cum mers Kathy, a fost acoperit de pietriș, a cãzut, a începutsã curgã pietriș, și a lovit aicea (aratã capul) și a pierdut balanța și n-a fost balustradã și a cãzutjos… (se lasã o tãcere grea)… Aicea este cãruțul unde a fost recrutat, adus de fetele, și deãsta… la tren la Sînicolau, la plecare… (tãcerea este spartã, neașteptat, de orologiul care înce-pe sã batã dupã mai bine de un minut de cînd s-a așternut liniștea. Domnul N.W. continuã cupozele care urmeazã din teanc.). Aicea cînd am fost eu la liceu, la Banatia, unde este Facultateade Medicinã acuma… […] Aici, la internat. Aicea am stat eu, la etajul doi. Am avut tot acolo.…[…] Ingineru’ Wolf a construit-o. În 27. Țãranii aicea au luat acțiuni pentru copiii lor și au con-struit ãsta. […] (și continuã cu o descriere amãnunțitã a liceului, cu capelã, sala festivã, dormi-toarele, sala de clasã, cu profesorii lor, „fiecare cu doctorat, nu în România, în Germania, înGraz, Bonn, Berlin”, cu maicile catolice care au servit în cantinã, cu portretul regelui Carol alII-lea, cu elevii șvabi ai liceului; urmeazã poze mai recente, din Germania, cu soția, și cu prie-teni veniți în vizitã, cu rude și vecini, la presa de vin, în grãdinã, ca „stãpîn al lumii”, sfîrșește cuo scurtã descriere a vieții de dupã rãzboi)… Coloniștii, acum. O parte sunt oameni buni, și omicã parte sunt foarte rãi. Mai ales moldovenii, ãștia sunt ultimii veniți.
[A. G. Cînd au venit exact?]N.W. A venit dupã revoluție… [A. G. (mirat) Chiar dupã 89?]N.W. Da, dupã revoluție, cînd a început sã fuge, cã înainte au plecat în Germania nemții care au
avut bani. Cã treizeci de mii de mãrci era pentru o persoanã, trebuia sã plãtești la Ceaușescu.Delagatu’ lui a fost Grãdinaru din Timișoara, așa-l chema, de la Securitate. Mergeai la el și cincipersoane, o sutã cinci zeci de mii de mãrci și ai primit pașaport, la el plãtit și pașaport. ăi atuncinumai care era bogat a putut. Care a putut sã garanteze cã are o avere care îi dã lui. Cã a pri-mit despãgubiri… pentru fiecare hectar o mie de mãrci, pentru casã zece mii de mãrci, cã baniiãștia… a trimis, a luat ãsta, a mers înapoi, a primit despãgubiri și atuncea a plãtit înapoi. Cãnimeni n-a gîndit cã va fi revoluție atunci. ăi a vrut sã scape și sã se ducã. Eu am zis cã fata meae aicea îngropatã, eu mã duc nicãeiri! Unde, sã n-am pe nimeni, sã stau pe balcon și sã mã gîn-desc la zilele trecute? Mai bine lucrez aicea și îmi fac un mic
rai, zic, rai pentru mine… niște
flori aicea, ãsta, și gata!
[A. G. Deci dupã 90 au plecat majoritatea germanilor?]N.W. Atunci uite, deștepții a plecat cu bani… acuma mergem gratis… […] ăi în locul lor au venit
moldovenii. Da’ nici unu maiștri.
Au plecat maiștrii și au venit proștii. Nici un maistru. Nu este
nici un fierar, mecanic, electrician, nimic nu este în comunã.Tîmplar, sau ãsta… Am aicea douãscaune rupte, nu gãsesc nimeni sã-mi facã. Nu este! Sunt niște cîrpaci care te ia, te dezbracãpînã la piele și îți fac un lucru prost.
[A. G. Pe la Timișoara ați mai fost des în ultima vreme? Cum vi se pare?]N.W. În Timișoara? Pãi și acolo se
micșoreazã … La Lenau se vorbește românește… ăi atuncea la
casa Adam Müler Guttenbrun, acolo și portaru’ și toți vorbește românește.
[A. G. Puțini germani au mai rãmas în Timișoara…]
329

N.W. (cu tristețe) Vreo cinci mii dacã este, da’ nu sub șaizeci de ani…
[A. G. ăi dacã ar fi sã aveți o privire bilanț, spuneți-mi cum vi s-au pãrut mai ales anii din urmã?
Anii 70-80.]
N.W. Pãi… dezastru. Cã eu am trãit și o altã viațã. Ãștia — a treia generație deja, tineretul, a fost
a treia generație dupã, ãștia habar-n-a avut… bunicul lui știa cum era. Zic eu… predat… n-am
pe nimeni și m-am predat la unul, na, dacã mor, ca sã mã îngroape, barem. Da’ nu m-am pre-
dat, am preluat mai mult decît predat. Cã-l întrețin — eu pe el, nu el pe mine! — și îl învãț, și
ãsta, și mai mã cert cu el…
[A. G. E român?]N.W. … Da, sigur. A fost nepotu’ vierului, care o fost la noi în grãdinã, în vie… [A. G. Nepotul vierului?!…]N.W. (cu reținere) Da. (tãcere prelungã, care coboarã în exasperare) Nu știe sã lucreze! ăi zice
cã „Chiaburu’ a lucrat și a avut!”. „Nu, zic, cã chiaburu’ a avut mai multã bãtaie de cap decîtzilieru”. Auzi, cã el trebuia sã sape înainte, și Schlaphen dupã el. ăi el trebuia sã aibã grijã sãhrãneascã animale, sã aibã grija sã fie plãtit impozitu’, sã aibe grijã sã fie plãtit fiecare zilier, sãaibã grijã sã fie mulțumitã sluga… de toate, sã aibã grijã. Cã nu a fost nimeni sã stat acasã șifãcut pe baronu’! Fiecare, oricît de mult pãmînt a avut, o fost primu’ pe cãruțã! A fost primu’care se scoalã! ăi acuma eu. Eu înainte la cinci m-am sculat, acuma la șase în fiecare dimineațã.[…]
[A. G. Cum vã petreceți astãzi o zi obișnuitã?]N.W. Pãi eu mã scol, ea nu poate dormi noapte… are lampa aprinsã, citește toatã noaptea, cînd
mã scol, ea doarme. Cã n-a dormit toatã noapte, știi. ăi atuncea vin, fac
fruck-stuk -ul, vine
femeia, dau la lucru, vine cutare, sã stropeascã, am grijã, unde este unelte, unde sunt, sã dau, sãam grijã sã ducã la loc, cã altfel mîine nu gãsesc… și așa. […] Eu am o bibliotecã dincolo, și amzis, cînd sunt în pensie mã apuc! Cã am multe… și sunt niște picturi… ăi stau, și am o biblio-tecã… n-am avut timp sã citesc. ătiu pe dinafarã, cã multe sunt citite deja, cã prima bibliotecãam pierdut-o cînd ne-a dus în Bãrãgan. Schiller, Goethe, și ãștia. Acuma am pregãtit de la ãștiacare adus din Germania. Am cumpãrat cele mai interesante cãrți și iarãși am fãcut o bibliote-cã. Dar n-am avut timp sã citesc. Am fost pe piaț, cu zarzavat, și am zis cînd sunt în pensieatunci mã retrag și îmi fac un colțișor mic, dar vãd cã…
[A. G. Încã așteptați clipa asta de liniște…]N.W. Da… [A. G. ăi cum vedeți așa, România de azi? Dacã ar fi sã-i faceți o descriere?]N.W. Ar putea fi… da cum se poate ca dupã anu’ 89 sã se ducã toatã țara? Da’ ãștia care sunt
acuma nu fac! (revoltat) Noi plãtim impozit, și ãștia trimite la București, și Bucureștiul trimitece rãmîne înapoi! Înainte T omnatic s-a administrat singur. N-a avut primar cu doișpe milioanesãlar, cum e la Lovrin (localitatea care a devenit comunã, cãreia îi este subordonat administra-tiv T omnaticul, n.ns.)… A avut primar fãrã sãlar, cã a fost post de onoare.Vice-primar a primitsalar normal, ca sã fie acoperit, da’ ãla a administrat trei sute de hectare izlaz, zece tauri și cinciarmãsari, și ãsta a fost lucrul lui, ca sã meargã sã fie fîn pentru iarnã și sã fie ãsta. A fost o sutãde hectare lucernã, semãnat de primãrie, care au licitat… oameni sãraci care n-au avut pãmînt,numai pentru zarzavat, și au avut un cal și… acuma are doi cai și nu are nimic, merge sã fure…Atunci nu a furat nimeni! Era rușine! Dacã ar fi prins unu’… , ãla n-ar mai fi gãsit soție încomunã! Trebuia sã meargã departe, sã nu-i cunoascã.
[A. G. Dar cînd au început sã fure oamenii?]N.W. Pãi nici mãcar cînd era colectivu’ n-au furat. Au fost condamnat. Pentru trei știulete a fãcut
trei luni gratis la fratele lui Ceaușescu, aicea, la Vizejdia. Ãla a fost atuncea inginer grãdinar, șila revoluție a fost general. Ãla a fãcut galoane cum a putut.
[A. G. Generalul Ceaușescu?? Ilie Ceaușescu?]
330

N. W. Da. Fratele. Aicea, la Vizejdia. El a fost inginer mai-nainte, știți, cã n-a avut nici o clasã. A
învãțat sã scrie numele și… atuncea fãcut și general. Pãi sã spun, a fost delegatu’ din București,cum am spus înainte, Mîzgãreanu. Atuncea el s-a dus acolo, și zice: „Domu’ consilier, da’ chiarporcaru’ din lac a fãcut primar?!” Cã el a spus: „T u ești primar”. Fiindcã ãla a țipat mai mult.ăi s-a expus. Cã el a fost porcar la Nãdlac, și a venit tot aici cu steagul și a primit pãmînt. Nu?ăi l-au fãcut primar. Pãi, zice ãla, „Nu ne trebuie unu’ cu creier mult primar, zice, dacã era cucap mare fãceam un cal, cã ãla are cap mai mare, zice. Ãla executã ce spunem noi! Sã vadãunde-i dușmanu’ clasã! Cã asta are sã facã!”. „Da’ nici nu știe sã scrie… ” „Da’ nu-i nevoie sãscrie! Executã. ăi doctrinã, care spunem… Chiaburu’, asta-i dușmanu’ tãu, știi, l-a infiltrat… cããștia cautã sã vã fure iarãși, v-a exploatat, dreptu’ vostru este aicea… ” și așa, i-a prostit… ăiare doi bãieți aicea. Unu’ s-a fãcut colonel, la Securitate, și al doilea a fost prea prost și a lucratla stația de benzinã, da’ de treizeci de ani e acolo, deja… Merge bine, el cu Mercedesu’ mergela lucru, probabil merge bine la ãsta, la stație de benzinã. Eu nu știu, nu spun c-a furat, da’…merge bine! Soția lui nu face nimic, copiii nimic! Cumpãrat casã, vine acasã, doarme numa’, nuse mișcã în grãdinã, are femeie care lucreazã… […]
[A. G. Deci dumneavoastrã ați fost deportat în Bãrãgan între 51 și… ?]N.W. … 51, iunie, pînã în 56, în aprilie. ăi la armatã, cînd am încorporat, în 39, la 1 martie, și venit
acasã, în 5 iulie, în 45. Din care am avut douãzeci de zile concediu. Am plecat
gratis de la Rin
pînã la Stalingrad și din Berlin pînã la Saloniki. N-am plãtit nici un tren. […]
[A. G. ăi cum vedeți situația de acum din țarã?]N. W. […] Pãi la fel ca la Lovrin. Ãștia furã tot. ăi demoleazã tot. E plin de țigani. […] Nimic.
Paraginã. Nici cînd era comuniștii nu e așa. Acuma nici pomi nu sunt. Nu are nici ce sã fure.Înainte fructe a furat, dupã aia crãcile, acuma nu mai sunt nici rãdãcinile.
[A. G. Credeți cã se va schimba ceva?]N.W. (ferm) Nimic. Primele cincizeci de ani nu. Mentalitate nu se schimbã. Nu poți sã faci din om
leneș om harnic peste noapte! A trecut generații pînã cînd le-a stricat, acuma trec generațiipînã cînd iese din ãsta ceva, cãci trebuie sã muncești dacã vrei sã ajungi înainte. […] Acuma,cum sã zice… ? Unde danseazã… ? Cum se zice?
[A. G. … (timorat)… ring de dans?]N.W. Nuu, cum se zice unde danseazã?[A. G. … Discotecã?]N. W. (enervat, exclamã) Discotecã, dã-i dracului! Discotecã, da. Discotecã. Unde dã cu curu’-n
stînga și în dreapta. Pe vremea mea a trebuit sã dansezi. Era acolo un ritm și o oarecare ordi-ne.Vals și ãsta. Da’ cum… hom, hais, încoace și încolo, dã-i și stã unul și trei mai strigã, parcãe sãlbatici, din pãdure, uriași ce joacã în jurul focului și pîrjolește pe unu’. ătii, cînd mai eraumîncãtori de oameni. ăi
dupa, dupa, ãștia a învãțat de la negrii, din Africa (rîdem cu toții). ăi
asta e fãcutã muzica pentru ãștia care nu știe sã cînte. Care n-are voce, știi. Ãla țipã numa’. ăidacã e mai mult zgomot, cu atît mai frumos. La T omnatic începe, ce e astãzi, vineri,… asearã aînceput dup, dup, a început asearã și asta dureazã pînã luni. Fãrã întrerupere (exasperat). Dupa,dupa, dupa, dupa… la colț, acolo, este… Da’ ce fac vecinii?! Atuncea este unu la cinema, unula colectiv și mai este unu la restaurant. În Timișoara nu sunt atîtea ca aicea! În Sînicolau euna… și aici sunt patru.Vin din Vizejdia, din Lovrin, și toți aicea. Dimineața, la ora șase pleacãbeat… Ããããããããiii, cinci, șase fete într-o mașinã, cu cap pe afarã, țipã, toți, „Hura, hura”… Unupleacã la Periam și toți vin aicea (ofteazã)…
[A. G. Deci, ne dați cincizeci de ani ca lucrurile sã se schimbe?]N.W. Dacã… Nu știu… Cã cinzeci de ani a stricat, și ce strici atîta dureazã mai mult ca sã con-
struiești! Atuncea era ușor sã strici. Cum am spus, au fãcut fermã, au expropiat tot și pe urmãgata… Pus un director. ăi dat la vechii proprietari în chirie […] Pãi și oamenii au muncit, cãau crezut cã vin americanii…
331

332[A. G. Au fost oameni care au crezut asta aici?]
N.W. Pãi sigur, cã s-a sperat, cã am zis cã asta-i imposibil… ca americanii și englejii sã tolereazã.[…] Iar acum?…
Ãștia sunt toți niște hoți și niște tulburați. ăi aștia cu politicul, și peste tot. Acum
nu se mai muncește, ci se țipã. Pãcat de țara asta. Ar fi putut fi… (și aratã cu palmele întinse spre
cer, lãrgindu-le expresiv, sugerînd „raiul”, n.ns.).

Anexa nr. 3
Exemplu de evaluare a unui text de arhivã prin intermediul grilei axiologice și
a criteriilor referențiale
(fragmente din interviul realizat cu Cacic Milivoi, 10.07.2000)
În pasajul de mai sus, în evaluarea realizatã de un expert, simbolurile care apar menționate
din grila valoricã a lui M. Rokeach și din ansamblul temelor discursive, reprezintã:- 2 criterii referențiale: „Cãl” („cãlãtoria”), cu o tonalitate negativã (2 evocãri valorice negative și unapozitivã) și „S” („sine”), cu o tonalitate pozitivã (4 evocãri valorice pozitive);- 7 valori, dupã cum urmeazã:
1(-) = v
1negativã, adicã „fricã, teamã, supunere”;
12(+) = v12pozitivã, adicã „bucurie, bunã dispoziție”;
16(-) = v16negativã, adicã „sabotarea celuilalt”;
3(+) = v3pozitivã, adicã „încredere”;
26(+) = v26 pozitivã, adicã „independențã”;
16(+) = v16 pozitivã, adicã „ajutorare”;
6(+) = v6pozitivã, adicã „angajare în activitate, hãrnicie”.
333

334INDIVID COMUNITATE / SOCIETATE CULTURĂ

Valoarea / Criterii
referențiale
S

1 EmV

2 P

3 C

4 Ac

5 Căl

6 D

7 EvTr

8 LR

9 M

10 Fam

11 CatS

12 SfEc

13 Aut

14 CatP

15 DsP

16 Sb

17 Rel

18 VCt

19 Ed

20
+
V
i – 49/16 34/9 53/11 54/56 27/7 18/14 15/17 3/68 31/7 33/13 67/27 11/5 9/2 1/16 8/30 0/55 19/0 15/9 25/3 41/9
Curaj, cutezanță 1 Frică, teamă,
supunere 5/9 3/0 8/1 3/1 0/1 1/1 1/6 0/1 3/3 0/2 2/1 0/1
Imaginație 2 Sterilitate
imaginativă 2/0 0/1 1/0 1/0 0/1
Încredere 3 Neîncredere 1/1 0/1 3/2 2/8 1/0 1/0 6/2 0/1 0/2 0/1 0/3
Inteligență 4 Prostie 3/0 1/1 1/1 1/0 1/0 3/0 0/3 0/3
Orizont larg 5 Limitat 1/2 2/0 3/0 3/3 2/0 5/0 2/0 3/0 1/0 0/3 0/1 1/0 4/1
Angajare în
activitate, hărnicie 6 Dezangajare,
lene 13/0 5/0 9/0 12/1 2/1 1/0 1/1 6/0 26/1 6/0 2/0 4/1 0/1 2/1 3/0 10/0
Autocontrol 7 Dezorientare 1/1 2/0 1/0 0/2 0/2 5/0 0/1 3/1
Capacitate
profesională 8 Incapacitate
profesională 8/0 2/0 2/0 1/0 7/0 5/1 0/1 3/0 0/1 2/0 9/0
Responsabilitate 9 Anarhism 5/0 2/0 1/1 3/0 1/0 1/0 8/0 5/1 1/ 0 0/1 1/1 5/0
Putere de
comunicare 10 Autism 2/0 1/0 4/0 8/1 2/0 1/0 2/1 0/1 0/1 0/1 1/0 0/1 4/0
Ascultător 11 Monologal 2/0 1/0 1/0 1/0 1/0 1/0
Bucurie, bună
dispoziție 12 Tristețe 0/1 1/2 2/0 3/0 0/1 0/3 1/0 0/1 0/2 4/0 1/0 4/0 1/0
Afectivitate
(dragoste) 13 Răceală afectivă
(ură) 3/2 4/0 4/0 5/10 3/2 1/0 1/7 2/0 1/0 11/3 1/1 0/3 0/11 0/3 1/0 0/2
Indulgență 14 Neîngăduitor 2/2 0/1 4/2 1/4 1/4 2/1 0/1 0/2 1/2 1/2
Raportare
religioasă 15 Raportare
„lumească” 6/0 1/1 1/1 2/0 1/1 3/0 0/2 2/0 11/2 2/0
Anexa nr. 4
Rezultatul evaluãrii întregului eșantion de 35 de interviuri, realizatã de grupul expert: grila de valori
sociale M. Rokeach și criteriile referențiale

335INDIVID COMUNITATE / SOCIETATE CULTURĂ

Valoarea / Criterii referențiale S
1 EmV
2 P
3 C
4 Ac

5 Căl
6 D
7 EvTr
8 LR
9 M
10 Fam
11 CatS
12 SfEc
13 Aut
14 CatP
15 DsP

16 Sb
17 Rel
18 VCt
19 Ed
20
Ajutorare 16 Sabotarea
„celuilalt” 1/0 2/0 4/4 10/6 2/1 0/1 1/9 0/1 1/0 11/1 1/0 1/0 1/5 0/13 0/26 0/1 1/1 1/1
Cinste 17 Necinste, hoție 8/0 1/0 3/0 7/9 1/1 1/0 0/3 6/0 3/2 6/0 1/2 2/0 1/4 0/9 1/0 6/0
Curățenie,
frumusețe 18 Murdărie,
urîțenie 1/0 1/0 3/3 6/0 0/1 2/0 7/0 1/0 3/1 3/0 3/0 2/0
Politețe 19 Impolitețe 4/0 1/0 1/1 1/0 0/1 3/0 1/0 1/1 1/0 1/0 3/0
Tact 20 Grosolănie 1/0 0/4 2/0 0/2 0/1 0/2 0/1 1/0
Confort, bogăție 21 Condiții
modeste, sărăcie 1/3 3/2 3/0 2/5 8/7 1/3 0/1 0/14 6/3 1/2 4/10 2/2 1/2 1/0 0/3 2/0 0/1 2/1 0/2
Înțelepciune 22 Mărginire 1/2 0/4 1/0 1/0 0/1 1/0 1/0 0/1 2/1 0/1 0/1
Recunoaștere
socială 23 Izolare socială 8/2 5/0 9/3 4/0 2/2 0/1 0/8 2/0 0/1 6/1 2/0 1/1 1/11 0/7 1/1 2/1
Demnitate 24 Umilință 4/2 2/0 1/4 0/1 0/2 0/5 4/2 1/0 1/0
Siguranță de sine 25 Nesiguranță 2/0 0/1 2/0 0/1 3/1 0/6 0/3 0/7 1/0 7/5 0/1 0/4 1/3
Independență 26 Dependență 2/0 1/0 1/0 1/0 1/1 0/1 1/0 2/0 2/0 0/1 1/0
Originalitate 27 Imitație 1/0 1/0 1/ 0 0/1 0/1 1/0 1/0 1/0
Tumult 28 Apatie 1/0 1/0 1/0 1/0 1/0 2/0 2/0 0/1 1/0
Utilitate 29 Inutilitate 2/0 1/0 4/0 2/0 4/2 1/0 0/1 2/0
Valoare profesio-
nală (în muncă) 30 Mediocritate
profesională 2/0 1/0 1/0 2/1 1/0 1/0 6/0 2/0 2/0 0/1 3/0
Apropiere de
natură și artă 31 Izolare în sine 5/0 0/1 4/0 1/0 3/0 0/2 5/0 6/0 2/0 1/0 2/0 1/0
Armonie
interioară 32 Dizarmonie
interioară 3/1 4/1 0/2 1/0 1/0 0/2 2/0 2/0 4/3 0/1 0/1 2/0 3/0 1/0
Liniște 33 Frămîntare 0/2 1/3 1/0 3/0 0/1 0/7 0/1 0/1 4/0 0/2 0/1 2/1 0/1
Plăceri 34 Chinuri 1/6 2/2 1/0 2/0 3/2 0/2 0/11 0/2 0/5 1/1 0/1 0/1 0/2 0/1 0/1 6/0 1/0
Salvarea sufletului 35 Cultul vieții
„lumești” 0/2 3/0 1/0 1/0 3/0 1/0
Familie
armonioasă 36 Familie
dezorganizată 1/0 2/0 1/1 0/1 1/1 1/0 0/2
Fericire 37 Suferință 1/10 1/3 0/5 1/6 1/0 0/1 1/3 0/15 0/4 0/2 4/14 0/1 0/3 1/0 0/1
Prietenii 38 Însingurare 4/3 1/1 6/1 8/3 2/1 2/0 0/4 1/0 5/1 0/1 0/3 1/0 3/1
Realizare în
dragoste 39 Eșec în
dragoste 0/3 3/1 1/0 6/3
Umanism,
generozitate 40 Egoism 3/1 2/0 2/0 5/1 1/0 1/0 5/1 0/2 1/0

336Anexa nr. 5
Portrete valorice æi dinamici ale criteriilor referen êiale pe ansamblul e æantionului de interviuri de istorie oral Á
020406080100120
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative
Figura nr. 1. Orientarea axiologicÁ [frecvenêa de apari êie a valorilor]
020406080100120140
S EmV P C Ac Cal D EvTr LR M Fam CatS SfEc Aut CatP DsP Sb Rel VCt EdValori pozitive Valori negative
INDIVID COMUNITATE / SOCIETATE CULTUR Ă
Figura nr. 2.Asocierea criterii referenêiale-categorii valorice [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriilor referen êiale]

337Anexa nr. 5
-80-60-40-20020406080100120
S EmV P C Ac Cal D EvTr LR M Fam CatS SfEc Aut CatP DsP Sb Rel VCt Edtonalitatea pregnan Ġa
Figura nr. 3.Tonalitateaæi pregnanêa axiologicÁ pentru criteriile referenêiale
-15-10-5051015
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 4. Portret valoric / Criteriu referenêial S [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

338Anexa nr. 5
-4-3-2-10123456
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 5. Portret valoric / Criteriu referenêial EmV [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-6-4-20246810
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 6. Portret valoric / Criteriu referenêial P [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

339Anexa nr. 5
-15-10-5051015
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 7. Portret valoric / Criteriu referenêial C [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-8-6-4-20246810
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 8. Portret valoric / Criteriu referenêial Ac [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

340Anexa nr. 5
-8-6-4-20246
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 9. Portret valoric / Criteriu referenêial Cal [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-4-3-2-101234
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 10. Portret valoric / Criteriu referenêial D [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

341Anexa nr. 5
-16-14-12-10-8-6-4-202
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40
Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 11. Portret valoric / Criteriu referenêial EvTr [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-6-4-202468
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 12. Portret valoric / Criteriu referenêial LR [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

342Anexa nr. 5
-10-5051015202530
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 13. Portret valoric / Criteriu referenêial M [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-20-15-10-5051015
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 14.Portret valoric / criteriu referenêial (Fam) [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

343Anexa nr. 5
-3-2-101234
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 15. Portret valoric / Criteriu referenêial CatS [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-3-2-1012345
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 16. Portret valoric / Criteriu referenêial SfEc [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

344Anexa nr. 5
-6-5-4-3-2-10123
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 17. Portret valoric / Criteriu referenêial Aut [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-14-12-10-8-6-4-2024
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 18. Portret valoric / Criteriu referenêial CatP [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

345Anexa nr. 5
-30-25-20-15-10-505
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 19. Portret valoric / Criteriu referenêial DsP [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-2-1012345
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 20. Portret valoric / Criteriu referenêial Sb [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

346Anexa nr. 5
-4-2024681012
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 21. Portret valoric / Criteriu referenêial Rel [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
-2-101234567
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 22. Portret valoric / Criteriu referenêial VCt [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]

347Anexa nr. 5
-4-2024681012
v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7 v8 v9 v10 v11 v12 v13 v14 v15 v16 v17 v18 v19 v20 v21 v22 v23 v24 v25 v26 v27 v28 v29 v30 v31 v32 v33 v34 v35 v36 v37 v38 v39 v40Valori pozitive Valori negative DiferenĠa
Figura nr. 23. Portret valoric / Criteriu referenêial Ed [frecvenêa de apari êie a valorilor în cadrul criteriului referen êial corespondent]
050100150200250300
Ae Fo Se Sd Rd Fe Ra AvValori de nivel III – pregnan Ġa
Figura nr. 24.Pregnanêa valorilor de nivel III

348Anexa nr. 5
0100200300400500
ASFRValori de nivel II – pregnan Ġa
Figura nr. 25.Pregnanêa valorilor de nivel II
600650700750800850
VF VIValori de nivel I – pregnan Ġa
Figura nr. 26.Pregnanêa valorilor de nivel I

349Anexa nr. 5
-50050100150200
Av Sd Fo Se Rd Ra Ae FeValori de nivel III – tonalitatea
Figura nr. 27. Tonalitatea valorilor de nivel III
-50050100150200
SARFValori de nivel II – tonalitatea
Figura nr. 28 .Tonalitatea valorilor de nivel II
050100150200250
VF VIValori de nivel I – tonalitatea
Figura nr. 29. Tonalitatea valorilor de nivel I

350Anexa nr. 6
Reprezentarea social Á identitarÁ
Tabelul nr. 1
Coeficien êii de tonalitate æi pregnanêÁ ai reprezent Árii sociale identitare
Nr.
crt. Criteriu referen êial a b p* t*
1 S 49 16 .0153 .0303
2 EmV 34 9 .0232 .0400
3 P 53 11 .0156 .0238
4 C 54 56 -.0090 -.5000
5 Ac 27 7 .0294 .0500
6 Cal 18 14 .0312 .2500
7 D 15 17 -.0312 -.0500
8 EvTr 3 68 -.0140 -.0153
9 LR 31 7 .0263 .0416
10 M 33 13 .0217 .0500
11 Fam 67 27 .0106 .0250
12 CatS 11 5 .0625 .1666
13 SfEc 9 2 .0909 .1428
14 Aut 1 16 -.0588 -.0666
15 CatP 8 30 -.0263 -.0370
16 DsP 0 55 -.0181 -.0181
17 Sb 19 0 .0526 .0526
18 Rel 15 9 .0416 .1666
19 Vct 25 3 .0357 .0454
20 Ed 41 9 .0200 .0313 Anexa nr. 6
Reprezentarea socialã identitarã

351Anexa nr. 6
p*,100 ,090 ,080 ,070 ,060 ,050 ,040 ,030 ,020 ,010 0,000 -,010 -,020 -,030 -,040 -,050 -,060t*,40
,30
,20
,10
0,00
-,10
-,20
-,30
-,40-,50
-,60Ed Vct Rel
Sb
DsPCatPAutSfEcCatS
FamM
LR EvTDCal
Ac
CP
EmV S
Figura nr. 1 Reprezentarea social Á identitarÁ

352Anexa nr. 7
COD
Chestionar psihosociologic
Dinamica identit Áêilor la popula êia tînÁrÁ din Timiæoara
Facultatea de Sociologie æi Psihologie din cadrul Universit Áêii de Vest din Timi æoara
organizeaz Á o cercetare psihosociologic Á ce îæi propune s Á studieze rela êia dintre identitatea
personalÁ, cea regional Áæi cea naêionalÁ la popula êia tînÁrÁ din Timiæoara. VÁ solicitÁm sprijinul pentru
participarea la aceast Á cercetare, apreciind în mod deosebit contribu êia dumneavoastr Á. VÁ
mulêumim.
1. Completa êi, vÁ rugÁm, datele de identificare de mai jos, necesare pentru prelucrarea statistic Á. În
rubricile cu mai multe alegeri posibile, marca êi cu (X) varianta care vi se potrive æte, iar în rubricile cu
o singurÁ alegere, scrie êi datele corespunz Átoare. Pentru orice neclarit Áêi, apelaêi la operatorul de
salÁ, care vÁ va furniza informa êiile necesare.
Gen Masculin
Feminin
VîrstÁ ……. ani
Localitatea de reziden êÁ ………………………………….
Regiunea de reziden êÁ Banat
Transilvania
Oltenia
Muntenia
Moldova
Alta,
care……………………………..
Mediul de reziden êÁ Urban
Rural
Etnia (naêionalitatea) Român
Maghiar
German
Sîrb
Evreu
Rrom
Alta, care ………………………
Instituêia de învÁêÁmînt
superior în care studia êiUniversitatea
…………………………………. Facultatea
………………………………….
Specializarea ………………………………….

3532. VÁ rugÁm sÁ rÁspundeêi cu 20 de cuvinte, expresii sau propozi êii diferite la întrebarea „Cine e æti
tu?”
Eu sunt… Caracterizarea realizat Á de dumneavoastr Á
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
3. VÁ rugÁm sÁ rÁspundeêi cu 20 de cuvinte, expresii sau propozi êii diferite la întrebarea „Cine sunte êi
voi, românii?”
Noi, românii,
suntem… Caracterizarea realizat Á de dumneavoastr Á
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20

3544. Citiêi cu atenêie diferitele tipuri de identit Áêi prezentate mai jos. Completa êi tipurile de identit Áêi
etnice (de exemplu, „român” sau „german”), regionale (de exemplu, „b ÁnÁêean” sau „oltean”), locale
(de exemplu, „timi æorean” sau „ie æean”) æi proxim-reziden êiale (de exemplu, „locuitor al cartierului
Calea åagului”) care v Á caracterizeaz Á. Realizaêi propria dumneavoastr Á ierarhie a acestor identit Áêi, în
ordinea importan êei lor, pornind de la 1 = cea mai important Á. DacÁ apreciaêi cÁ unele identit Áêi sunt
complet nerelevante pentru dumneavoastr Á, notaêi în dreptul lor semnul (-).
Eu
sunt…Tipuri de identit Áêi Ierarhie
1 locuitor al lumii
2 european
3 sud-est european
4 central european
5 ……………………………………………………… (identitatea etnic Á)
6 …………………………………………………… (identitatea regional Á)
7 ………………………………………………………. (identitatea local Á)
8 locuitor al cartierului / zonei / districtului ………………………………..
………………………(identitatea conferit Á de proximitatea reziden êialÁ)

355Anexa nr. 8
Compoziêia eæantionului pentru testul autoreferen êial
Tabelul nr. 1
Distribuêia dupÁ gen a subiec êilor din eæantion
Gen Num Árul
subiecêilor Procentul
subiecêilor (%)
Masculin 178 48,64
Feminin 188 51,36
Total 366 100,00
Tabelul nr. 2
Distribuêia dupÁ specializÁri a subiec êilor din eæantion
SpecializÁri Num Árul
subiecêilor Procentul
subiecêilor (%)
Socio-uman, ætiinêe ale naturii, ætiinêe pozitive 170 46,45
Tehnico-ingineresc 164 44,81
Medical 32 8,74
Total 366 100,00
Tabelul nr. 3
Caracterizarea e æantionului în func êie de tipul de reziden êÁ
Tipul de reziden êÁ Num Árul
subiecêilor Procentul
subiecêilor (%)
Urban 297 81,15
Rural 69 18,85
Total 366 100,00 Anexa nr. 8
Compoziția eșantionului pentru testul autoreferențial

356Anexa nr. 9
Tabelul nr. 1
„Harta identitar Á” conform probelor „Eu sunt…”, respectiv „Noi, românii, suntem…”
1. ATRIBUTE
INTERPERSONALE, REPERE
COMPORTAMENTALE
FAéÀ DE „CEL ÀLALT” Nr.
crt. Atribute pozitive ES %
ES NRS %NRS Atribute negative ES % ES NRS % NRS i pES ipNRS
a. Deschidere
interpersonal Á1 Extravertit / expansiv
61 16,67 2 0,55 Introvertit/timid, retras
88 24,04 1 0,27 -2,28 0
2 Cooperant / interactiv, ofer
sprijin, ofer ajutor 107 29,23 56 15,3 Necooperant
2 0,55 9 2,46 6,49 2,25
3 Generos/altruist, devotat,
darnic, bun 81 22,13 58 15,85 Egoist/posesiv
48 13,11 59 16,12 2,41 -0,09
4 Sincer 115 31,42 55 15,03 Mincinos/nesincer, ipocrit 0 0 43 11,75 7,5 0,87
5 Direct 30 8,2 21 5,74 Evitant 1 0,27 8 2,19 0,51 0,28
6 Prietenos/cald, afectuos,
sociabil, deschis, receptiv
176 48,09 131 35,79 Rece/neprietenos, nesociabil,
închis, mali êios, dificil, încuiat, cu
prejudecÁêi 31 8,47 20 5,46 17,02 12,35
7 Ospitalier/primitor 16 4,37 182 49,73 Neospitalier 0 0 1 0,27 0,15 24,41
8 De încredere/încrez Átor în
„celÁlalt” 67 18,31 15 4,1 Suspicios/neîncrez Átor în
„celÁlalt” 31 8,47 28 7,65 2 -0,41
9 Punctual 21 5,74 4 1,09 Nepunctual 3 0,82 21 5,74 0,24 -0,31
10 Loial / fidel 24 6,56 8 2,19 Neloaial/profitor, lacom, avar 5 1,37 11 3,01 0,31 -0,04
11 Neinvidios
6 1,64 6 1,64 Invidios/orgolios, vanitos,
arogant, îngîmfat, perfid 43 11,75 24 6,56 -1,03 -0,4
12 Autonom (în rela êie)
2 0,55 0 0 Supus/obedient, doc il, umil,
ascultÁtor, smerit 1 0,27 45 12,3 0 -1,49
b. Tonalitate
comunica êionalÁ13 Vesel/petrec Áreê, zîmbitor,
amuzant, bine dispus, voios, comic, cu sim êul umorului,
hazliu, glume ê 140 38,25 88 24,04 Ursuz/acru
1 0,27 2 0,55 11,11 5,7
14 Pasional/senzual, seduc Átor,
cochet, fermec Átor, patetic,
misterios 27 7,38 6 1,64 Plictisitor
21 5,74 3 0,82 0,16 0,02
c. Orientare evaluativ Á
asupra „celuilalt” 15 Tolerant/iert Átor, iertÁtor,
îndurÁtor 99 27,05 76 20,77 Intolerant/neiert Átor, rÁzbunÁtor,
crud 31 8,47 10 2,73 5,01 4,18
16 În êelegÁtor/empatic,
binevoitor, îng Áduitor,
blînd, milos 86 23,5 38 10,38 NeînêelegÁtor
4 1,09 7 1,91 4,18 1,03

357d. AbilitÁêi comunica êionale 17 Bun sfetnic/bun ascult Átor 28 7,65 28 7,65 Bîrfitor 24 6,56 57 15,57 0,12 -1,82
18 Comunicativ / vorb Áreê 103 28,14 53 14,48 T Ácut / necomunicativ 45 12,3 6 1,64 4,87 2,04
19 Politicos/respectuos,
amabil, manierat
46 12,57 31 8,47 Ironic / cert Áreê, rÁutÁcios
22 6,01 9 2,46 0,93 0,65
20 Neinfluen êabil
1 0,27 2 0,55 Credul / manipulabil, influen êabil,
maleabil 45 12,3 77 21,04 -1,15 -4,37
e. Stare interpersonal Á 21 Fericit / bucuros, iubit 54 14,75 16 4,37 Nefericit 28 7,65 40 10,93 1,21 -0,99
3. INTERESE, PREFERIN éE,
ASPIRAéIINr.
crt. Atribute specifice ES % ES NRS % NRS
a. Interese generale de cunoa ætere 1 Dornic de cunoa ætere/cÁutarea noului, experien êe noi, cÁlÁtorii, explorarea unor spa êii
noi 61 16,67 28 7,65
b. Apropiere de natur Á 2 Iubitor al naturii / iubitor de animale, apropiat de natur Á 44 12,02 21 5,74
c. Preferin êe estetice generale 3 Iubitor de frumos 15 4,1 20 5,46
d. Preferin êe estetice particulare 4 Iubitor (pasionat) de… istorie, psihologie social Á, sport, astrologie, egiptologie, SF,
manele, telenovele etc. 69 18,85 48 13,11
e. Opêiuni existen êiale 5 „A p ÁrÁsi êara”, „A pierde timpul”, „Îmi place riscul”, „Prefer singur Átatea” etc. 16 4,37 17 4,64 2. TRÀSÀTURI IDENTITARE
PRESCRISE (statusuri sociale
prescrise – gen, vîrst Á, apartenen êÁ
etnicÁ, regionalÁ, etc) Nr.
crt. Atribute specifice ES % ES NRS % NRS
a. Gen 1 Fat Á, bÁiat, femeie, b Árbat 19 5,19 0 0
b. VîrstÁ 2 Tîn Ár, tînÁrÁ, „de 20 ani”, 38 10,38 5 1,37
c. Rol social particular (familial) 3 Sor Á, frate, fiic Á, fiu, „copil al lui…”, nepot, nepoat Á 49 13,39 0 0
4 Orfan 1 0,27 0 0
5 „De la êarÁ”, orÁæean 3 0,82 0 0
d. IdentitÁêi regionale 6 B ÁnÁêean, ardelean, oltean, moldovean, muntean, maramure æean 31 8,47 0 0
e. Identitate na êionalÁ 7 Român, cet Áêean român, locuitor al României, popor latin 90 24,59 2 0,55
f. IdentitÁêi supranaêionale 8 European, locuitor al planetei 17 4,64 19 5,19
g. TrÁsÁturi legate de înf Áêiæarea fizicÁ 9 Frumos / pl Ácut, drÁguê, simpatic, voinic 72 19,67 64 17,49
10 Feminin Á 3 0,82 0 0
11 În Álêime medie, înalt, scund 4 1,09 1 0,27
12 Brunet, blond, æaten, roæcat 7 1,91 1 0,27
h. Identitate religioas Á 13 Cre ætin/ortodox, catolic 25 6,83 13 3,55
i. Alte identit Áêi specifice 14 Zodii (v ÁrsÁtor, capricorn
…) 5 1,37 0 0

3584. ASPECTE EXISTEN éIALE,
AFIRMAéII FOARTE GENERALE,
METAFORE IDENTITARE AMBIGUE Nr.
crt. Atribute specifice ES % ES NRS % NRS
a. Autocaracteriz Ári ambigue 1 „Eu sunt…” „ambasador al cerului”, „centrul P Ámîntului”, „cu pitici mul êi”, ”irepetabil Á”,
„trestie gînditoare” etc. // „Noi, românii, suntem…” „ca o minge de fotbal”, „groapa de gunoi a Europei”, „vînz Átori de suflete”, „lumino æi”, „dezarma êi”, „cÁlcaêi în picioare”,
„nenÁscuêi”, „cÁutÁtori de comori”etc. 129 35,25 156 42,62
b. Categorii identitare relativ
neinformative cu caracter tautologic sau supraordonat 2 Om / persoan Á, personalitate, fiin êÁ umanÁ.
25 6,83 27 7,38
5. AUTODETERMNARE,
VOLUNTARSIM Nr.
crt. Atribute pozitive ES % ES NR
S%NRS Atribute negative ES % ES NRS % NRS ipES ipNRS
a. Stil de angajare în
activitate 1 Ambi êios / încÁpÁêînat,
hotÁrît 103 28,1
4 33 9,02 NehotÁrît/comod,
neambiêios, sedentar 12 3,28 13 3,55 18,11 1,73
2 Con ætiincios /
sîrguincios, consecvent, insistent,
încÁpÁêînat,
perseverent, perfecêionist, silitor 79 21,5
8 31 8,47 DelÁsÁstor/nepÁsÁtor
2 0,55 30 8,2 10,79 0,11
3 Mul êumit 2 0,55 3 0,82 Nemul êumit 2 0,55 27 7,38 0 -1,36
4 Harnic/muncitor
8422,9
5 104 28,4
2Leneæ/puturos
50 13,66 98 26,78 7,88 2,28
5 Lupt Átor 24 6,56 12 3,28 La æ/fricos 30 8,2 25 6,83 -0,56 -0,91
b. Disponibilitate 6 Puternic/plin de
energie 35 9,56 6 1,64 Slab/vulnerabil, lipsit
de energie 4 1,09 1 0,27 2,09 0,07
7 Activ/dinamic 45 12,3 20 5,46 Pasiv/abulic 11 3,01 5 1,37 3,29 0,71
8 Capabil 4 1,09 5 1,37 Incapabil/plafonat 1 0,27 13 3,55 0,03 -0,27
c. Anticiparea reu æitei 9 Încrez Átor (în for êele
proprii)/Încrez Átor în
reuæitÁ
7219,6
7 51 13,9
3NeîncrezÁtor (în
forêele
proprii)/neîncrez Átor
în reuæitÁ, resemnat 18 4,92 54 14,75 8,41 -0,59

3596. CONVINGERI åI CREDIN éE
INTERNALIZATE Nr.
crt. Atribute specifice ES % ES NRS % NRS
a. Raportare la istorie / religie 1 Credincios/religios 44 12,02 53 14,48
2 Necredincios 0 0 7 1,91
3 Ap ÁrÁtor al tradi êiilor/conservator 21 5,74 71 19,4
b. Aspecte caracterial-morale
(trÁsÁturi explicitate) 4 Cinste / demnitate, corectitudine, dreptate
45 12,3 5 1,37
5 Adev Ár 2 0,55 0 0
6 Moralitate / onestitate 15 4,1 8 2,19
7 Modestie 11 3,01 7 1,91
8 Fidelitate 4 1,09 1 0,27
9 Cump Átare 3 0,82 19 5,19
10 Seriozitate 13 3,55 10 2,73
11 Curaj 7 1,91 11 3,01
12 Sinceritate 5 1,37 1 0,27
c. Convingeri particulare (op êiuni
pentru…) 13 Familie(„familia este important Á”)
36 9,84 23 6,28
14 Anarhie 2 0,55 2 0,55
15 Extremism 7 1,91 1 0,27
16 Ordine 15 4,1 3 0,82
17 Armonie 5 1,37 2 0,55
18 Romantism 9 2,46 1 0,27
19 Materialism („banii sunt totul”) 4 1,09 18 4,92
20 Libertate 3 0,82 8 2,19
21 Altele 7 1,91 3 0,82
22 „Împotriva…” … „globaliz Árii”, „americaniz Árii” etc. 8 2,19 1 0,27
7. TRÀSÀTURI DE
PERSONALITATE
RELATIV
INDEPENDENTE DE „CELÀLALT” Nr.
crt. Atribute pozitive ES %
ES NRS % NRS Atribute negative ES % ES NRS % NRS ipES ipNRS
a. AbilitÁêi de adecvare
la context /
pragmatism 1 Realist/practic,
„dintr-o bucat Á”
74 20,22 13 3,55 Nepractic / idealist,
nerealist, vis Átor,
zÁpÁcit, aiurit, neatent 113 30,87 59 16,12 -5,19 -4,65
2 Matur 24 6,56 5 1,37 Copil Áros / infantil, naiv 70 19,13 7 1,91 -3,08 -0,03
3 Profund 5 1,37 2 0,55 Superficial 4 1,09 3 0,82 0,01 -0,01
4 Ordonat/bun
organizator, spirit de
conducere 17 4,64 1 0,27 Dezordonat / confuz
21 5,74 2 0,55 -0,11 0

360 5 Creativ / plin de idei,
ingenios, iscusit, inventiv 65 17,76 96 26,23 Steril ideatic
2 0,55 0 0 3,01 12,93
6 Descurc Áreê / capabil,
abil 23 6,28 24 6,56 Inabil
5 1,37 4 1,09 0,36 0,79
b. Raportare la context 7 Statornic / echilibrat,
constant, stabil,
stÁpînit, calculat, sigur
de sine
75 20,49 18 4,92 SchimbÁtor / instabil,
spontan, agitat, contra-
dictoriu, neastîmp Árat,
dezechilibrat, depresiv,
nesigur de sine 73 19,95 19 5,19 0,21 -0,05
8 Mîndru 15 4,1 7 1,91 Ru æinat 1 0,27 1 0,27 0,16 0,07
9 Curios 89 24,32 6 1,64 Plictisit 12 3,28 5 1,37 5,54 0,02
10 Optimist 92 25,14 45 12,3 Pesimist 25 6,83 20 5,46 5,58 2,28
11 Orientat spre viitor 13 3,55 3 0,82 Paseist 3 0,82 28 7,65 0,11 -1,09
12 Ra êional / con ætient 8 2,19 1 0,27 Ira êional / incon ætient 5 1,37 2 0,55 0,03 0
13 Cu înzestrare artistic Á 1 0,27 40 10,93 Steril artistic 0 0 2 0,55 0 2,24
c. Afecte 14 Calm / lini ætit
36 9,84 7 1,91 Impulsiv / temperamen-
tal, nervos, irascibil, instinctiv, coleric 67 18,31 30 8,2 -2,27 -1,19
15 Sensibil / emotiv, cu
„suflet mare”, bogat sufleteæte, sentimen-
tal, melancolic 171 46,72 43 11,75 Insensibil / necru êÁtor,
implacabil
63 17,21 5 1,37 18 2,56
16 R ÁbdÁtor / 1 0,27 22 6,01 Ner ÁbdÁtor / îngrijorat 2 0,55 19 5,19 0 0,17
17 Bucuros 5 1,37 1 0,27 Trist / mîhnit 28 7,65 5 1,37 -0,54 -0,03
d. Cogniêii 18 Critic 35 9,56 3 0,82 Necritic 3 0,82 4 1,09 0,87 -0,01
19 Inteligent / de ætept,
isteê 134 36,61 117 31,97 Prost / lent în gîndire,
stupid 3 0,82 15 4,1 12,78 18,88
20 Sintetic / are
„viziunea întregului” 5 1,37 1 0,27 Analitic / pune „accentul
pe detalii” 14 3,83 1 0,27 -0,12 0
21 Cerebral / reflexiv
1 0,27 2 0,55 Intuitiv / imaginativ,
speculativ 1 0,27 35 9,56 0 -1,71

3618. CALIFIC ÀRI
IDENTITARE PROVENITE DIN DIFEREN éIERI
SOCIALE (statusuri æi roluri sociale
dobîndite) Nr.
crt. Atribute specifice ES %
ES NRS % NRS
a. Statusuri
profesionale, domestice, laissez-
faire1 Student
138 37,7 0 0
2 Intelectual 5 1,37 4 1,09
3 Educator / înv ÁêÁtor 3 0,82 1 0,27
4 Patron 2 0,55 0 0
5 Gospodin Á 7 1,91 0 0
6 Sportiv 8 2,19 8 2,19
7 Rocker 5 1,37 0 0
8 Fum Átor 3 0,82 0 0
9 Altele 4 1,09 1 0,27
Nr.
crt. Atribute pozitive ES % ES NRS % NRS Atribute negative ES % ES NRS % NRS ipES ipNRS
b. Statusuri rela êionale 1 Prieten 17 4,64 1 0,27 Singur 5 1,37 4 1,09 2,32 -0,05
2 C ÁsÁtorit 8 2,19 0 0 Nec ÁsÁtorit 1 0,27 0 0 0,55 0
3 Îndr Ágostit 28 7,65 1 0,27 Inert rela êional 3 0,82 2 0,55 6,8 -0,01
4 „În centrul aten êiei”
2 0,55 3 0,82 VictimÁ / subestimat, judecat
greæit, stigmatizat, vînat,
izolat, înæelat, fraierit,
nedreptÁêit, marginalizat,
manipulat, am Ágit 4 1,09 69 18,85 -0,11 -15,95
5 Uni êi* 0 0 5 1,37 Dezbina êi* 0 0 37 10,11 0 -4,51
6 Curajos 2 0,55 13 3,55 La æ 3 0,82 25 6,83 -0,04 -1,53
7 Individualist / egocentric 3 0,82 18 4,92 Colectivist 0 0 10 2,73 0,08 0,75
8 Sigur
2 0,55 4 1,09 Neajutorat / nesigur,
disperat, dezn ÁdÁjduit 3 0,82 29 7,92 -0,04 -2,77
9 Independent 4 1,09 5 1,37 Dependent 1 0,27 4 1,09 0,13 0,03
10 Original / autodidact
3 0,82 5 1,37 Imitator / conven êional,
neoriginal 2 0,55 17 4,64 0,04 -0,89
11 Cu convingeri durabile 1 0,27 2 0,55 Oportunist / lingu æitor 2 0,55 24 6,56 -0,03 -1,92

362Nr.
crt. Atribute ES % ES NRS % NRS
c. Statusuri ideologice
(în sens larg) 1 Patriot
13 3,55 10 2,73
2 Rasist 4 1,09 7 1,91
3 Anarhist / negativist 3 0,82 0 0
4 Utopist 2 0,55 9 2,46
5 Comunist 0 0 10 2,73
6 Liberal 5 1,37 0 0
7 Romantic 19 5,19 1 0,27
8 Altele 7 1,91 8 2,19
d. Statusuri materiale 9 SÁrac / necÁjit, plin de nevoi, „f ÁrÁ bani” 8 2,19 108 29,51
10 Condi êie material Á medie 6 1,64 1 0,27
11 Bogat 7 1,91 5 1,37
Nr.
crt. Atribute pozitive ES % ES NRS % NRS Atribute negative ES % ES NRS % NRS ipES ipNRS
e. Statusuri æi roluri
specifice 1 Norocos
5 1,37 4 1,09 Ghinionist
4 1,09 9 2,46 0,07 -0,25
2 Împlinit 6 1,64 2 0,55 Ratat 1 0,27 8 2,19 0,26 -0,23
3 Competitiv / frunta æ, eficient 11 3,01 2 0,55 Necompetitiv / ineficient 5 1,37 4 1,09 0,72 -0,05
4 Preten êios 18 4,92 2 0,55 Modest / nepreten êios 7 1,91 5 1,37 2,05 -0,08
5 Strîng Átor 4 1,09 2 0,55 Risipitor 7 1,91 6 1,64 -0,25 -0,12
6 Civilizat
4 1,09 7 1,91 Necivilizat/b ÁdÁran, dur,
grandoman, tupeist, snob 1 0,27 53 14,48 0,11 -10,66
7 SÁnÁtos 3 0,82 2 0,55 Bolnav 1 0,27 7 1,91 0,06 -0,17
8 Informat 2 0,55 3 0,82 Neinformat 0 0 46 12,57 0,03 -8,14
9 Corect / „de treab Á” 4 1,09 11 3,01 Ho ê / corupt, cer æetor 0 0 65 17,76 0,12 -15,85
10 St Ápîn pe situa êie
1 0,27 2 0,55 Traumatizat/dezr ÁdÁcinat,
debusolat, depersonalizat, crispat, stresat, dezorientat 6 1,64 43 11,75 -0,26 -7,12
11 Conformist 15 4,1 12 3,28 Nonconformist 16 4,37 1 0,27 -0,23 0,55
12 Remarcabil 2 0,55 3 0,82 Mediocru 7 1,91 10 2,73 -0,34 -0,35
13 Altele (pozitive) 3 0,82 3 0,82 Altele (negative) 1 0,27 2 0,55 0,06 0,02
NotÁ: atributul polar notat cu * a fost men êionat doar la testul „Noi, românii, suntem…”.

363Anexa nr. 10
Analize comparative între testul “Eu sunt…” æi testul “Noi, românii, suntem…”
Atribute interpersonale
-100102030
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
Atribute (1-21)Indice de pregnan Ġă
"Eu sunt…" Noi, românii, suntem…"
Figura nr. 1. Analiza comparativ Á a imaginarului identitar individual æi colectiv – atribute
interpersonale
NotÁ: atributele specifice cu un indice de pregnan êÁ ip>5 sunt: a2= „competent”; a4=
„sincer”; a6= „prietenos”; a7= „ospitalieri”; a13= „vesel”; a15 = „tolerant”.
Figura nr. 2 Analiza comparativ Á a imaginarului identitar individual æi colectiv –
autodeterminare
NotÁ: atributele specifice cu un indice de pregnan êÁ ip>5 sunt: a1= „harnic”; a2=
„conætiincios”; a4= „harnic”; a9= „încrez Átor în for êele proprii”.
Trăsături de personalitate relativ independente de "cel ălalt"
-10-50510152025
1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 01 11 21 31 41 51 61 71 81 92 02 1
Atribute (1-21)Indice de pregnan Ġă
"Eu sunt…" "Noi, românii, suntem…"
Figura nr. 3 Analiza comparativ Á a imaginarului identitar individual æi colectiv – tr ÁsÁturi de
personalitate relativ independente de „cel Álalt”
NotÁ: atributele specifice cu un indice de pregnan êÁ ip>5 sunt: a1= „nepractic”; a5=
„creativi”; a9= „curios”; a10= „optimist”, a15 = „sensibil”; a19= „inteligen êi”.Autodeterminare
-1001020
123456789
Atribute (1-9)Indice de
pregnanĠă
"Eu sunt…" "Noi, românii, suntem…"

364Anexa nr. 10
Calificări identitare – statusuri rela Ġionale
-20-15-10-50510
123456789 1 0 1 1
Atribute (1-11)Indice de
pregnanĠă
"Eu sunt…" "Noi, românii, suntem…"
Figura nr. 4 Analiza comparativ Á a imaginarului identitar individual æi colectiv – calific Ári
identitare: statusuri rela êionale
NotÁ: atributele specifice cu un indice de pregnan êÁ ip>5 sunt: a3= „îndr Ágostit”; a4=
„victime”.
Calificări identitare – statusuri úi roluri specifice
-20-15-10-505
123456789 1 0 1 1 1 2 1 3
Atribute (1-13)Indice de
pregnanĠă
"Eu sunt…" "Noi, românii, suntem…"
Figura nr. 5
Analiza comparativ Á a imaginarului identitar individual æi colectiv – calific Ári identitare:
statusuri æi roluri specifice
NotÁ: atributele specifice cu un indice de pregnan êÁ ip>5 sunt: a6= „neciviliza êi”; a8=
„neinforma êi”; a9= „ho êi”; a10= „traumatiza êi”.

365Anexa nr. 11
TrÁsÁturile de baz Á ale eæantionului pentru cercetarea realizat Á cu scala distan êei sociale a lui
E.S. Bogardus
Tabelul nr. 1
Distribuêia dupÁ gen a subiec êilor din eæantion
Gen Num Árul
subiecêilorProcentul
subiecêilor (%)
Masculin 536 49,3
Feminin 521 50,7
Total 1057 100,0
Tabelul nr. 2
Caracterizarea e æantionului din punctul de vedere al æcolarizÁrii
Studii urmate Num Árul
subiecêilorProcentul
subiecêilor
(%)
Mai puêin de 8 clase 136 12,9
åcoalÁ generalÁ 138 13,1
Liceu, æcoalÁ profesional Á 552 52,3
åcoalÁ postliceal Á,æcoalÁ de maiætri 90 8,5
Studii superioare 141 13,2
Total 1057 100,0
Tabelul nr. 3
Caracterizarea e æantionului în func êie de etnie
Etnie Num Árul
subiecêilorProcentul
subiecêilor (%)
Români 868 82,1
Maghiari 92 8,7
Germani 30 2,8
Sîrbi 31 2,9
Croaêi 19 1,8
éigani (romi) 9 0,9
Slovaci 5 0,5
Bulgari 2 0,2
Ucraineni 1 0,1
Total 1057 100,0

366Tabelul nr. 4
Caracterizarea e æantionului în func êie de reziden êÁ
Tipul reziden êei Num Árul
subiecêilorProcentul
subiecêilor
(%)
Urban mare (peste 150000 de locuitori) 263 24,9
Urban mediu (între 30000 – 150000 de locuitori) 227 21,5
Urban mic (sub 30000 de locuitori) 157 14,9
Rural 410 38,8
Total 1057 100,0
Tabelul nr 5
Caracterizarea e æantionului în func êie de vîrst Á
Tipul reziden êei Num Árul
subiecêilorProcentul
subiecêilor
(%)
PînÁ la 35 de ani 339 32,1
Între 36-50 de ani 299 28,3
Între 51-65 de ani 275 26,0
Peste 66 de ani 144 13,7
Total 1057 100,0

367Anexa nr. 12
COD
Chestionar psihosociologic – B
(varianta pentru România)
Raporturile interetnice æi interregionale din Europa central Áæi de sud-est
Mai multe organiza êii nonguvernamentale din România æi Serbia, împreun Á cu
Facultatea de Sociologie æi Psihologie din cadrul Universit Áêii de Vest din Timi æoara,
organizeaz Á o cercetare privitoare la rela êiile interetnice din Europa central Áæi de sud-est.
V-am fi recunosc Átori dacÁ prin rÁspunsurile dumneavoastr Á aêi participa la o mai bun Á
cunoaætere a opiniilor locuitorilor regiunii de vest a României legate de aceast Á temÁ. VÁ
mulêumim.
I). VÁ rugÁm sÁ completa êi urmÁtorul tabel, care con êine o serie de afirma êii privitoare la
grupurile etnice (na êionalitÁêile), precum æi la grupurile regionale din êara noastr Á.
Marcaêi cu „x” afirmaêiile cu care sunte êi de acord
– a.) privitoare la grupuri etnice:
Sunteêi de acord… români sîrbi maghiari germani evrei romi
(êigani) bulgari sîrbi din
Iugoslavia
1. SÁ vÁ cÁsÁtoriêi cu …
2. SÁ aveêi prieteni
apropiaêi …
3. SÁ aveêi vecini de
locuinêÁ …
4. SÁ fie angaja êi în
instituêia
dumneavoastr Á …
5. SÁ aibÁ cetÁêenia
dumneavoastr Á…
6. SÁ fie numai vizitatori
în êara
dumneavoastr Á…
7. SÁ fie expulza êi (daêi
afarÁ) din êara
dumneavoastr Á …

368Marcaêi cu „x” afirmaêiile cu care sunte êi de acord
– b.) privitoare la grupuri regionale:
Sunteêi de acord… bÁnÁêeni ardeleni olteni munteni moldoveni
1. SÁ vÁ cÁsÁtoriêi cu …
2. SÁ aveêi prieteni apropia êi …
3. SÁ aveêi vecini de locuin êÁ …
4. SÁ fie angaja êi în institu êia
dumneavoastr Á…
5. SÁ aibÁ cetÁêenia
dumneavoastr Á…
6. SÁ fie numai vizitatori în êara
dumneavoastr Á…
7. SÁ fie expulza êi (daêi afarÁ) din
êara dumneavoastr Á…
II. Pentru a putea grupa opiniile exprimate, v Á rugÁm sÁ precizaêi, prin încercuirea
variantei care vi se potrive æte, cîteva date despre dumneavoastr Á. VÁ asigurÁm cÁ
rÁspunsurile sunt confiden êiale.
1. Vîrsta dumneavoastr Á:
a. PînÁ la 35 de ani (1)
b. Între 36-50 de ani (2) c. Între 51-65 de ani (3) d. Peste 66 de ani (4)
2. Genul:
a. Feminin (1) b. Masculin (2)
3. Reziden êa:
a. Oraæ mic, sub 30.000 locuitori (1)
b. Oraæ mediu, între 30.000 æi 150.000 locuitori (2)
c. Oraæ mare, peste 150.000 locuitori (3)
d. Rural (4)
4.åcolarizarea:
a. Mai pu êin de 8 clase (1)
b.åcoalÁ generalÁ (2)
c. Studii liceale sau æcoalÁ profesional Á (3)
d. Studii postliceale sau æcoalÁ de maiætrii (4)
e. Studii superioare (5).
5. Etnie: ______________________ (declarat Á de subiect, codificare ulterioar Á)

369Anexa nr. 13
Instructajul sondajului de opinie DKMT
xIniêiere tematic Á
Pentru a conferi o mai mare coeren êÁ cooperÁrii regionale, în 1997 Serbia, Ungaria æi România au creat
Euroregiunea Dun Áre-Criæ-Mureæ-Tisa (DKMT) ca un cadru de asociere între comunit Áêi, instituêii, autorit Áêi,
organizaêiiæi persoane particulare din aceste êÁri în vederea extinderii colabor Árii transfrontaliere în domeniul
economiei, culturii, educa êiei, sÁnÁtÁêii, transportului de persoane æi bunuri, mediului æi sportului.
Euroregiunea DKMT este alc ÁtuitÁ din patru jude êe române æti (Timiæ, Arad, Cara æ-Severin æi
Hunedoara), patru jude êe din Ungaria (Bacs-Kiskun, Bekes, Csongrad, Jasz-Nagykun-Szolnok) æi o provincie
sârbÁ (Voivodina), avînd o popula êie de peste 5 milioane de locuitori æi o mare diversitate etnic Áæi confesional Á
(peste 30 de minorit Áêi etnice).
Prezenta cercetare sociologic Á, care reune æte demersurile unor institu êii ale societ Áêii civile cu o serie
de institu êii academice din România, Iugoslavia æi Ungaria, î æi propune s Á identifice stadiul actual al cunoa æterii
realitÁêii Euroregiunii în toate dimensiunile ei, s Á identifice principalele bariere ale cooper Árii reciproce æi sÁ
furnizeze principalilor actori sociali æi politici un ansamblu de politici publice care ar contribui la valorificarea
potenêialului de colaborare al regiunii.
xInstrumentul de lucru
Obiective:
1. Estimarea gradului de informare al popula êiei din regiunile învecinate din Iugoslavia æi România asupra
existenêei si funcêionÁrii Euroregiunii prin studierea:
a. cuno ætinêelor despre existen êaæi funcêionarea Euroregiunii;
b. percep êiei sociale a efectelor æi evenimentelor conexe func êionÁrii Euroregiunii.
Gradul de informare va fi testat pe dou Á coordonate legate de elementele a. æi b. de mai sus, astfel:
a. factorul institu êional – administrativ al existen êei Euroregiunii;
b. factorul informal.
Coordonate percep êiei informale se vor studia pe dome niile: economic, cultural si educa êional.
2. Investigarea percep êiei popula êiei legatÁ de oportunit Áêile de comunicare regional Á, dupÁ cum urmeaz Á:
a. transport feroviar æi rutier;
b. puncte de trecere a frontierei;
c. comunicare mass-media, prin elemente de audien êÁ a surselor regionale:
xaudienêÁ radio–tv.;
xtematicÁ mass-media;
xpresÁ.
3. Evaluarea interesului pentru c ÁlÁtoriile interna êionale în interiorul Euroregiunii . Care sunt amploarea,
destinaêiile si scopurile acestora?
4. Studierea opiniilor popula êiei legate de obiectivele posibile ale cooper Árii transfrontaliere . Ce acêiuni ar
interesa popula êia? Chestionarea se va face distinct pe coordonatele: administrativ, economic, cultural,
educaêional.
5. Studierea identitÁêii regionale . ExistÁ oare o identitate regional Á comunÁ a popula êiei Euroregiunii?
Care sunt eventualii lian êi identitari ai popula êiei din zon Á? Caracterizarea rela êiilor dintre etniile

370Euroregiunii va putea fi ob êinutÁ prin aplicarea scalei lui Bogardus, de evaluare a distan êei sociale,
corelatÁ cu percep êia raporturilor interregionale.
6. Se vor mai colecta o serie de variabile independente , necesare pentru o analiz Á statisticÁ a rezultatelor
obêinute, care vor conduce la delimitarea unui profil socio-demografic al regiunii legat de problemele
de interes ale cercet Árii. Se vor selecta variabilele uzuale: vîrst Á, gen, reziden êÁ,æcolarizare, etnie,
confesiune.
Temele de mai sus vor fi studiate cu urm Átorul pachet de instrumente de cercetare:
1.Sondaj de opinie pe bazÁ de chestionar (A) , cu eæantionare probabilist Á multistadial Á;
2.Aplicarea scalei lui E.S. Bogardus (B) de evaluare a distan êei sociale, pe acela æi eæantion.
xStabilirea e æantionului
Eæantionul din România este alc Átuit din 1057 de subiec êi, cu o vîrst Á de peste 18 ani, selectat în 9
localitÁêi urbane æi 8 localit Áêi rurale din cele patru jude êe amintite. În ora æele mari punctele de pornire sunt
precizate æi vor fi furnizate de coordonatorul cercet Árii. În ora æele mici sau în a æezÁrile rurale punctul de
pornire va fi stabilit astfel: se va porni din centrul localit Áêii, desemnat ca atare de localnici, înspre cele 4 direc êii
(dreapta, stânga, spate, fa êÁ, dacÁ sunt 4 operatori; – reperul constituindu-l punctul cardinal sud).
xItinerariu
De la fiecare punct de pornire se efectueaz Á 7 interviuri (sau câte sunt indicate de c Átre coordonatorul
anchetei) începând cu ora 15.00 (sau ora stabilit Á cu coordonatorul anchetei). Dup Á interviul din punctul de
pornire se continu Á în ordinea cresc Átoare a numerelor de cas Áæi, dacÁ sunt case, se alege tot a treia cas Á (de
exemplu, dac Á punctul de pornire este cas Áæi are num Árul 2, vor urma numerele 5, 8, 11, 14, etc., a æadar pasul
de eæantionare este 3). Dac Á într-o cas Á sunt mai multe familii, se ia prima dat Á – când se ive æte situaêia – prima
familie, apoi cea de a doua, æi aæa mai departe, în sensul acelor de ceasornic. Dac Á o adresÁ ce rezult Á din calcul
este un bloc sau punctul de pornire este un apartament de bloc, adic Á o clÁdire cu mai mult de 3 apartamente
(fie construc êie nouÁ sau veche), se selecteaz Á apartamentele din 3 în 3, dar nu mai mult de 3 apartamente
dintr-o cl Ádire. Se continu Á alegerea cl Ádirilor din 3 în 3. Dac Á se termin Á strada æi nu a fost aplicat num Árul
solicitat de chestionare, se alege strada de pe dreapta, iar la urm Átoarea situa êie de acest gen cea de pe stânga,
continuîndu-se alternativ. Dac Á nu este posibil (nu exista strad Á la dreapta), se alege cea de pe stânga,
continuându-se apoi cu dreapta. Dac Á nici aceasta nu este posibil (strada ini êialÁ este înfundat Á), se merge înapoi
pe stradÁ, pânÁ se ajunge la o intrare lateral Áæi se folose æte metoda de mai sus pentru alegerea str Ázii. În caz de
nonrÁspuns (refuz, inexistenta unei locuin êe la adresa calculat Á, etc.) se continu Á cu urmÁtoarea adres Á rezultatÁ
din calcul ( æi nu cu vecinii). Selec êia persoanei ce urmeaz Á sÁ fie intervievat Á va avea loc alegând sexe alternante.
La punctul de pornire se alege o persoan Á de sex feminin. La urm Átorul punct o persoan Á de sex masculin.
DacÁ nu este posibil, neexistînd în locuin êÁ, în momentul interviev Árii, nici o persoan Á corespunz Átoare genului
rezultat din calcul, se efectueaz Á interviul cu persoana disponibil Á,æi apoi se intervieveaz Á la rând dou Á persoane
de celÁlalt sex, pentru a p Ástra propor êiile de gen egale. Persoana intervievat Á trebuie s Á aibÁ cel puêin 18 ani. În
caz de dubiu, se întreab Á vârsta subiectului æi se consider Á corectÁ vîrsta declarat Á de intervievat, în afara
cazurilor evidente de inadecvare.

371xPrezentarea necesar Á(recomandare)
BunÁ ziua (seara), reprezint Facultatea de Sociologie æi Psihologie din cadrul Universit Áêii de Vest din Timi æoara
æi facem un sondaj de opinie privitor la cooperarea între regiunile învecinate din Iugoslavia æi România. Familia
dumneavoastr Á a fost aleas Á prin eæantionare, astfel încât un me mbru al ei este rugat s Á rÁspundÁ la câteva
întrebÁri legate de tema cercet Árii noastre.
––––––
Conform metodei de selec êie va trebui s Á vorbesc cu o femeie (un b Árbat).
––––––
Sugestie : îndeosebi la persoanele care sugereaz Á un nivel de instruc êie mai ridicat se recomand Á punerea la
dispoziêie a unui formular de chestionar, astfel încât cel ce ofer Á rÁspunsurile s Á poatÁ simultan s Á citeascÁæirul
întrebÁrilor, o dat Á cu operatorul.
xConcluzii:
Fiecare operator trebuie s Á completeze;
1.fiæele de rÁspuns codificate pentru chestionarul A, conform instruc êiunilor (fiæe A3, pe fiecare fi æÁ pot fi
trecute rÁspunsurile de la 10 subiec êi);
Exemplu de cod al unui interviu: RE.5.2 înseamnÁ: RE = Re æiêa, 5 = al cincilea punct de plecare în Re æiêa; 2
= al doilea subiect intervievat conform calculului.
2.scala lui Bogardus sau chestionarul B– completat Á pentru fiecare subiect, conform instruc êiunilor.
Foarte important: se va men êiona în rubrica corespunz Átoare codul chestionarului B, care trebuie s Á fie identic
cu cel de la chestionarul A pentru acela æi subiect!
3.foaia de parcurs , în vederea verific Árii ulterioare a efectu Árii corecte a sondajului de c Átre operator.

372Anexa nr. 14
Eæantionarea sondajului de opinie DKMT
Populaêie
(conform datelor
Comisiei Na êionale
de Statistic Á)Populaêia urbanÁ Oraæe mari
(peste 150 mii
loc.)Oraæe medii
(30 – 150 mii
loc.)Oraæe mici
(sub 30 mii
loc.)Populaêia ruralÁ Popula êie
totalÁ
Arad 247727 184408 0 63619 230365 478092
Caraæ-Severin 187735 0 125214 62521 171495 359230
Hunedoara 403900 0 272387 131513 127338 531238
Timiæ 419452 324304 48954 46194 262957 682409
Total 1258814 508862 446435 303877 792155 2050969
Eæantion NumÁrul necesar
de chestionare asociat popula êiei
urbane, din
care…Oraæe mari
(peste 150 mii loc.)Oraæe medii
(30 – 150 mii loc.)Oraæe mici
(sub 30 mii loc.)NumÁrul necesar
de chestionare asociat
populaêiei rurale NumÁrul
necesar de chestionare
asociat
populaêiei
totale
Arad 127 94 0 33 119 246
Caraæ-Severin 97 0 66 32 89 186
Hunedoara 208 0 140 68 66 274
Timiæ 215 166 25 24 136 351
Total 647 260 231 157 410 1057
Sumar al e æantionÁrii.
Judeêul Arad: Arad – 94 chestionare
S e b i æ – 33 chestionare
Rural (åiria – 60, Pecica – 59) – 119 chestionare
Judeêul Caraæ-Severin: Reæiêa – 66 chestionare
B o c æa – 32 chestionare
Rural (Caraæova – 45, Gr Ádinari – 44) – 89 chestionare
Judeêul Hunedoara: Deva – 140 chestionare
Petrila – 68 chestionare
Rural (Ohaba – 66) – 66 chestionare
Judeêul Timiæ: Timi æoara – 166 chestionare
Lugoj – 25 chestionare B u z i a æ – 24 chestionare
Rural – (Belinê – 45, Sinersig – 45, Dumbr Áviêa – 46) – 136 chestionare
Localitate Cod
ARAD AD
Sebiæ SE
åiria SIR
Pecica PEC
REåIéA RE
Bocæa BO
Caraæova CA
GrÁdinari GR
DEVA DE
Petrila PET
Ohaba OH
TIMIåOARA TM
Lugoj LU
Buziaæ BU
Belinê BE
Sinersig SIN
DumbrÁviêa DU

373Bibliografie
Abraham, D., Bãdescu, I., Chelcea, S. (1995). Interethnic relations in Romania.
Sociological diagnosis and evaluation of tendencies. Cluj-Napoca: Editura
Carpatica.
Abrams, P . (1982). Historical sociology. London: Shepton Mallett.
Abric, J.C. (1989). L’étude expérimentale des représentations sociales. In D. Jodelet
(ed.), Les représentations sociales. Paris: PUF , 187–203.
Abric, J.C. (1994). Pratiques et représentations sociales . Paris: PUF .
Ahrweiler, H. (1975). L’ideologie politique de l’Empire byzantin . Paris: PUF .
Ahrweiler, H. (1985). L’Image de l’autre et les mécanismes de l’altérité. In Rapports.
Les XVI-e Congrès International des sciences historiques du Stuttgart. Grandsthèmes, méthodologie, section chronologiques , I, 60–65.
Alexandrescu, S. (1998). Paradoxul român. București: Editura Univers.
Allport, G.W . (1954). The nature of prejudice. New-York: Doubleday Anchor Book.
Altman, I., T aylor, D.A. (1973). Social penetration: The development of interpersonal
relationships. New York: Holt, Rinehart and Winston.
Anderson, B. (1983/2000). Comunitãți imaginate. Reflecții asupra originii și rãspîndirii
naționalismului. București: Editura Integral.
Anderson, M.A. (1979). Historians and eighteen century Europe, 1715–1789 . Oxford:
Clarendon Press.
Andrei, P . (1936/1997). Sociologie și istorie. In P . Andrei, Sociologie generalã. Iași:
Editura Polirom, 127–137.
Antohi, S. (1991). Utopica. Studii asupra imaginarului social . București: Editura
ătiințificã și Enciclopedicã.
Antohi, S. (1997). Românii în anii ’90: geografie simbolicã și identitate colectivã. In
S. Antohi, Exercițiul distanței. Discursuri, societãți, metode. București: Editura
Nemira, 292–316.
Ariès, P . (1977/1996). Omul în fața morții . București: Editura Meridiane.

Ariès, P . (1978/1998). L’histoire des mentalités. In J. Le Goff (ed.), La nouvelle his-
toire. Bruxelles: Complexe, 167–190.
Ariès, P . (1986/1997). Timpul istoriei. București: Editura Meridiane.
Arkin, R. (1981). Self-presentation styles. In J.T . T edeschi (ed.), Impression manage-
ment theory and social psychological research . New York: Academic Press,
311–333.
Audigier, A. (1986). Représentation des élèves et enseignement . Paris: INRP .
Aymard, M. (1985/1995). Amiciție și convivialitate. In P . Ariès, G. Duby (eds.), Istoria
vieții private, vol. 6. București: Meridiane, 180–233.
Aymard, M. (1987/1994). Braudel ne învațã istoria. In F . Braudel, Gramatica civiliza-
țiilor. vol. 1. București: Editura Meridiane, 5–18.
Babeți, A., Ungureanu, C. (eds.) (1997). Europa Centralã. Nevroze, dileme, utopii.
Iași: Editura Polirom.
Bachelard, G. (1942/1998a). Apa și visele. București: Editura Univers.
Bachelard, G. (1943/1997). Aerul și visele. Eseu despre imaginația mișcãrii.
București: Editura Univers.
Bachelard, G. (1948/1998b). P ãmîntul și reveriile voinței. București: Editura Univers.
Bachelard, G. (1957). La poétique de l’espace. Paris: PUF .
Baczko, B. (1984) Les imaginaires sociaux. Mèmoires et espoires collectifs . Paris:
Payot.
Bales, R.F . (1950). Interaction process analysis: a method for the study of small groups.
Chicago: University of Chicago Press.
Barker, T .C. (1980). Oral history in Britain. In Comité international des sciences his-
toriques. XVe congrès international des sciences historiques du Bucarest, Rapports ,
I.
Barraclough, G. (1957). History in changing world. London: McGraw-Hill.
Barraclough, G. (1980). T endences actuelles de l’histoire. Paris: Flammarion.
Baron, R., Byrne, D. (1997). Social psychology . Boston: Allyn and Bacon.
Barth, F . (1995). Les groupes éthniques et leurs frontières. In F . Barth, Théories de
l’éthnicité. Paris : PUF .
Barthes, R. (1957/1997). Mitologii. Iași: Editura Institutul European.
Bastide, R. (1972). La rêve, la transe, la folie . Paris: Flammarion.
Bataillon, M. (1937/1991). Erasme et l’Espagne. 3 vol. Geneve: Daroz.
Baudouin, C. (1950). De l’instinct à l’esprit. Bruges: Descleé de Brouwer.
Baumeister, R.F ., Tice, D.M. (1986). Four selves, two motives and a substitute
process self-regulation model. In R. F . Baumeister (ed.), Public self and private
self. New York: Springer-Verlag.
Baumeister, R.F . (1998). The Self. In G.T . Gilbert, S.T . Fiske, G. Lindzey (eds.),
Handbook of social psychology, (vol.1). Boston: McGraw-Hill, 680–740.
Baumeister, R.F . (1999). The Self in social psychology. New York: Case Western
Reserve University .
Bãdescu, G. (2001). Încredere și democrație în țãrile foste comuniste. Lucrare comu-
nicatã în cadrul Conferinței anuale a Societãții Române de ătiințe Politice(SRSP), „ătiința politicã într-o lume în mișcare”. Timișoara.
Berger, P .L., Luckmann, Th. (1966/1999). Construirea socialã a realitãții . București:
Editura Univers.
Bergson, H. (1945). Matière et mémoire. Paris: PUF .
374

Berry, J.W ., Poortinga, Y. H., Pandley, J. (1997). Handbook of cross-cultural psycholo-
gy. Needham Heights, MA: Allyn & Bacon.
Bertaux, D. (1976). Histoires de vies ou récits de pratiques ? Méthodologie de
l’approche biographique en sociologie . Paris: Rapport Cordes.
Bertaux, D. (1997). Le récit de vie . Paris: Nathan.
Bettelheim, B. (1976). The uses of enchantment: The meaning and importance of fairy
tales. New York: Knopf.
Bloch, M. (1924/1997). Regii taumaturgi . Studiu despre caracterul supranatural
atribuit puterii regale, în special în Franța și Anglia. Iași: Editura Polirom.
Bloch, M. (1939/1998). Societatea feudalã. 2 vol. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Blondel, C. (1926). La mentalité primitive. Paris: Sevpen.
Blumer, H. (1969). Symbolic interactionism . Perspective and method . Englewood:
Prentice Hall.
Blumer, H. (1972). Outline of the collective behaviour. In Readings in collective
behavior . Chicago: Rand McNally, 22–45.
Bodenhausen, G.V ., Kramer, G.P ., Susser, K. (1994). Happiness and stereotypic
thinking in social judgement. Journal of Personality and Social Psychology, 66,
621–632.
Bogardus, E.S. (1925). Social distance scale. Journal of Applied Psychology, 216–226.
Bogardus, E.S. (1969). A forty-year racial distance study. Los Angeles: University of
Southern California Press.
Boia, L. (1987). L’Éxploration imaginaire de l’espace . Paris: La Découverte.
Boia, L. (1994). Istoria imaginarului. Curs adresat studenților. București:
Universitatea din București.
Boia, L. (1995). Entre l’Ange et la Bête. Le Mythe de l’homme différent de l’Antiquité
à nos jours. Paris: Plon.
Boia, L. (1997). Istorie si mit în conștiința româneascã. București: Editura
Humanitas.
Boia, L. (1998a). Jocul cu trecutul. București: Editura Humanitas.
Boia, L. (1998b/2000). Pentru o istorie a imaginarului. București: Editura Humanitas.
Boncu, ă. (1996). Eul în cogniția socialã. In A. Neculau (ed.), Psihologia socialã.
Aspecte contemporane. Iași: Editura Polirom, 137–153.
Boudon, R. (1992/1997). Acțiunea. In R. Boudon (ed.), T ratat de sociologie.
București: Editura Humanitas, 23–63.
Bourdieu, P . (1970/1973). Cultural reproduction and social reproduction. In R. Brown
(ed.), Knowledge, education and cultural change , London: T avistock, 71–112.
Bourdieu, P . (1979). La distinction. Critique sociale du jugement. Paris : Editions de
Minuit.
Bourdieu, P . (1980/1999). Rațiuni practice. București: Editura Meridiane.
Bourdieu, P . (1997). Méditations pascaliennes. Paris: Seuil.
Bouthoul, G. (1952/1988). Les mentalités. Paris: PUF .Braudel, F . (1942/1996). Prezentare. In L. Febvre, Religia lui Rabelais. Problema
necredinței în secolul XVI. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Braudel, F . (1949/1985–1986). Mediterana și lumea mediteraneanã în epoca lui Filip
al II-lea . 6 vol. București: Editura Meridiane.
Braudel, F . (1950/1996). Positions de l’histoire en 1950. In Ecrits sur l’histoire . Paris:
Flammarion, 15–40.
375

Braudel, F . (1958/1996). Histoire et sciences sociales. La longue durée. In F . Braudel,
Ecrits sur l’histoire . Paris: Flammarion, 41–84.
Braudel, F . (1962/1971). Istorie și sociologie. In I. Aluaș, I. Drãgan (eds.), Sociologie
francezã contemporanã . București: Editura Politicã, 52–61.
Braudel, F . (1969/1996). Ecrits sur l’histoire . Paris: Flammarion.
Braudel, F . (1979a/1984a). Structurile cotidianului . 2 vol. București: Editura
Meridiane.
Braudel, F . (1979b/1984b). Jocurile schimbului . 2 vol. București: Editura Meridiane.
Braudel, F . (1979c/1989). Timpul lumii. 2 vol. București: Editura Meridiane.
Braudel, F . (1987/1994). Gramatica civilizațiilor. 2 vol. București: Editura Meridiane.
Braudel, F ., Labrousse, E. (1977). L’histoire économique et sociale de la France. 2 vol.
Paris: PUF .
Braunstein, P . (1985/1995). Afirmarea individului. In P . Ariès, G. Duby (eds.), Istoria
vieții private, vol. 4. București: Meridiane, 240–372.
Brèmond, H. (1936/1968). Histoire littéraire du sentiment religieux en France depuis
la fin de guerres de religion jusqu’a nos jours. Paris: Armand Colin.
Brossand, J.F . (1968). Réflexions méthodologiques sur l’imagologie et l’ethnopsycholo-
gie litéraire. Revue de Psychologie des Peuple s, 4, 366–377.
Bruner, J.S., T agiuri, R. (1954). The perception of people. In G. Lindzey (ed.),
Handbook of social psycholoy. vol. 2, Cambridge: Addison Wesley.
Bruner, J. (1986). Actual minds, possible worlds. New York: Plenum.
Bruner, J. (1990). Acts of meaning. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Bruner, J. (1991). The narrative construction of reality. Critically Inquiry, 18, 1–21.
Buchanan, W ., Cantril, H. (1953). How nations see other. Urbana: University of
Illinois Press.
Bullock, A. (1979). Is history becoming a social science? The case of contemporary
history. History T oaday ,11, 760–767.
Burckhardt, J. (1861/1969). Civilizația Renașterii in Italia. vol. 2, București: Editura
pentru literaturã.
Burguière, A. (1975/1978). Brelons de Plozével. Paris: Flammarion.
Burguière, A. (ed.) (1988/1999). Histoire de la famille. 2 vol. Paris: Armand Colin.
Burguière, A., Revel, J. (eds.). (1993). Histoire de la France. Les formes de la culture.
Paris: Seuil.
Buricescu, I.F . (1944). Sufletul românesc . București: Editura Casa ăcoalelor.
Burke, K. (1973). The rhetoric of Hitler’s battle. The philosophy of literary form.
Berkeley: University of California Press.
Burke, P . (1992/1999). Istorie și teorie socialã. București: Humanitas.
Bush, M. (ed.) (1992). Social order and social classes. Manchester: Manchester
University Press.
Cacioppo, J.T ., Petty, R.E., Losch, M.E., Kim, H.S. (1986). Electromyographic activi-
ty over facial muscle regions can differentiate the valence and intensity of theaffective reactions. Journal of Personality and Social Psychology, 50 , 260–268.
Camilleri, C., Kastersztein, J., Lipiansky, E.M., Malewska-Peyre, H., T aboda-
Léonetti, I., Vasquez, A. (1990). Stratégies identitaires. Paris : PUF .
Camilleri, C; Vinsonneau, G. (1996). Psychologie et culture: concepts et méthodes .
Paris: Armand Colin.
Candau, J. (1998). Mémoire et identité. Paris: PUF .
376

Carver, C., Scheier, M. (1981). Attention and self-regulation: A control theory
approach to human behavior. New York: Springer Verlag.
Castoriadis, C. (1975). L’institutuion imaginaire de la societé . Paris: Seuil.
Cernovodeanu, P . (1980). Image de l’autre: réalités balkaniques et roumaines à tra-
vers les récits de voyageurs étrangers. Revue des études sud-est européennes , 4.
Chartier, R. (1987/1997). Lecturi și cititori în Franța Vechiului Regim. București:
Editura Meridiane.
Chartier, R. (1991/1999). Originile culturale ale Revoluției franceze. Timișoara:
Editura Sedona.
Chaunu, P . (1966/1989). Civilizația Europei clasice. 3 vol. București: Editura
Meridiane.
Chaunu, P . (1978). Histoire quantitative. Histoire sérielle . Paris: Armand Colin.
Chaunu, P . (1988). L’apologie par l’histoire. Paris: QEIL / TEQUI.
Chelcea, I. (2002). Privire cãtre noi înșine, ca popor. Pitești: Editura Universitãții din
Pitești.
Chelcea, L., Lãțea, P . (2000). România profundã în comunism. Dileme identitare, isto-
rie localã și economie secundarã la Sântana. București: Editura Nemira.
Chelcea, S. (ed.) (1985). Semnificația documentelor sociale. București: Editura
ătiințificã și Enciclopedicã.
Chelcea, S. (1991). Imaginea de sine a românilor. Revista de psihologie , T omul 37,
1–2.
Chelcea, S. (1994). Personalitate și societate în tranziție. Studii de psihologie socialã.
București: Editura ătiințã și T ehnicã.
Chelcea, S. (1996). Memoria socialã – organizarea și reorganizarea ei. In A. Neculau
(ed.), Psihologie socialã. Aspecte contemporane. Iași: Editura Polirom, 109–122.
Chelcea, S. (1998). Memorie și identitate, constructe sociale. In S. Chelcea (ed.),
Memorie socialã și identitate naționalã . București: Editura INI, 5–22.
Chelcea, S. (2001). T ehnici de cercetare sociologicã. București: Editura SNSPA,
Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”.
Chelcea, S. (2002a). Un secol de cercetãri psihosociologice. 1897–1997. Iași: Editura
Polirom.
Chelcea, S. (2002b). Opinia publicã. Gîndesc masele despre ce și cum vor elitele?
București: Editura Economicã.
Chelcea, S., Moțescu, M. (1994). Autostereotipul etnic al românilor în perioada de
tranziție. In S. Chelcea, D. Bratu (eds.), România: accelerarea tranziției.
București: Editura INI.
Chelcea, S., Vlãduț, M., Mihalache, V . Radu, L. (1998). Cercetãri psihosociologice
concrete privind reprezentarea socialã a identitãții naționale a românilor. InS. Chelcea (ed.), Memorie socialã și identitate naționalã. București: Editura INI,
263–299.
Chemama, R. (ed.) (1995/1997). Dicționar de psihanalizã Larousse. București:
Editura Univers Enciclopedic.
Chimet, I. (1992). Dreptul la memorie. 4 volume. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Chimet, I. (1996). Momentul adevãrului. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Chircev, A. (1941). Atitudinile sociale, cu privire specialã la români . Sibiu: Editura
Institutului de Psihologie al Universitãții.
Chiru, C. (2000). Atribuirea de calitãți și defecte psihomorale. In S. Chelcea (ed.),
377

Stereotipuri, reprezentãri și identitate socialã. Pitești: Editura Universitãții din
Pitești, 181–232.
Chombart de Lauwe, M.J. (1979). Un monde autre: l’enfance. De ses représentation
à son mythe. Paris : Payot.
Chombart de Lauwe, M.J. (1987). Espaces d’enfants. Cousset : Del Val.
Chombart de Lauwe, M.J. (1986). Les liens entre les représentations véhiculées sur
l’enfant et les représentations intériorisées par les enfants. In W . Doise,A. Palmonari (eds.), L’etude des representation socials. Paris-Neuchatel:
Delachaux et Niestlé.
Ciuhandu, G. (1940). Românii din Cîmpia Aradului. Arad: Editura Diecezana.
Cohn, N. (1957/1983). Les fanatiques de l’Apocalipse. Paris: Payot.
Colțescu, G. (1997). Curs de sociologie politicã. Timișoara: Universitatea de Vest.
Cooley, C.H. (1902). Human nature and the social order . New York: Schribner’s.
Cooley, C.H. (1909). Social organization: a study of a larger mind . New York:
Schribner’s.
Corbea, A. (1983). Imaginea Țãrilor Române în „Theatrum Europaeum”. Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie. Iași: Editura Universitãții „A.I. Cuza”.
Corbin, H. (1976). L’Imagination créatrice dans le soufisme d’Ibn’Arabî . Paris:
Flammarion.
Corlan-Ioan, S. (2001). Inventarea Africii Negre. Cãlãtorii în imaginarul european al
secolului al XIX-lea. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Corneille, O., Leyens, J.P . (1997). Categorii, categorizare socialã și esențialism psiho-
logic. In R. Y. Bourhis, J.P . Leyens (eds.), Stereotipuri, discriminare și relații inter-
grupuri . Iași: Polirom, 32–52.
Costa-Foru, X. (1945). Cercetarea monograficã a familiei. Contribuție metodologicã.
București: Fundația „Regele Mihai”.
Crețan, R. (1999). Etnie, confesiune și comportament electoral în Banat: studiu
geografic (sfîrșitul secolului XIX – secolul XX). Timișoara: Universitatea de Vest.
Crossley, M.L. (2000a). Introducing narrative psychology: Self, trauma and the con-
struction of meaning. Milton Keynes: Open University Press.
Crossley, M.L. (2000b). Narrative psychology, trauma and the study of self/identity.
Theory & Psychology, 10(4), 527–546.
Culic, I., Horvath, I., Raț, C. (2000). Modelul românesc al relațiilor interetnice reflec-
tat în „Etnobarometru”. In L. Nãstasã, L. Salat, Relații interetnice în România
postcomunistã. Cluj-Napoca: Fundația CRDE, 255–343.
Cumont, F . (1906/1989). Les religions orientales dans le paganisme romain. Paris:
Geuthner.
Darnton, R. (1984/2000). Marele masacru al pisicii și alte episoade din istoria cultura-
lã a Franței. Iași: Polirom.
Deconchy, J.P . (1985). Représentation du malade mental et évaluation morales. Coll.
“Handicapés et Université” . Paris: Nanterre Université.
Delumeau, J. (1978/1986). Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediatã.
2 vol. București: Editura Meridiane.
Delumeau, J. (1983/1998). P ãcatul și frica . 2 vol. Iași: Editura Polirom.
de Madariaga, S. (1930/1983). Englez. Francez. Spaniol .In Itinerarii spirituale .
București: Editura Meridiane, 145–394.
De Rosa, A.S. (1995). Les réseaux des l’associations comme méthode d’étude dans
378

la recherche sur les représentations sociales : structure, contenus et polarité du
champ sémantique. Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale, 28,
96–122.
Derlega, V .J., Berg, J.H. (1987). Self-disclosure: Theory, research and therapy . New
York: Plenum.
Desroche, H. (1973). Sociologie de l’ espérance . Paris: Calman-Lévi.
Diab, L. N. (1962). National stereotypes and the “reference group” concept. Journal
of Social Psychology, 57, 339–351.
Diab, L. N. (1963a). Factors affecting studies of national stereotypes. Journal of
Social Psychology, 59, 29–40.
Diab, L. N. (1963b). Factors determining group stereotypes. Journal of Social
Psychology, 61, 3–10.
Doise, W . (1973). Relations et représentation intergroupes. In S. Moscovici (ed.),
Introduction à la psychologie sociale . vol. 2, Paris: Libraire Larousse.
Doise, W . (1976). L’articulation psychosociologique et les relations entre groupes .
Bruxelles: De Boeck.
Doise, W . (1990). Les représentation sociales. In G. Bonnet, R. Ghiglione,
J.F . Richard (eds.), Psychologie cognitive . vol. 3, Paris: Bordas.
Doise, W ., Deschamps, J.C., Mugny, G. (1996). Psihologie socialã experimentalã. Iași:
Polirom.
Doise, W ., Palmonari, A. (1996). Caracteristici ale reprezentãrilor sociale. In
A. Neculau (ed.), Psihologia socialã. Aspecte contemporane Iași: Editura Polirom,
23–33.
Dragomir, S. (1944). Le Banat roumain: esquisse historique. Sibiu: Centrul de studii
și cercetãri privitoare la T ransilvania.
Drãghicescu, D. (1907/1996). Din psihologia poporului român . București: Editura
Albatros.
Drozda-Senkowska, E. (1999/2000). Psihologie socialã experimentalã. Iași: Editura
Polirom.
Duby, G. (1961/1986). Histoire des mentalités. In C. Samaran (ed.), L’histoire et ses
méthodes . Paris: Gallimard, 937–966.
Duby, G. (1966/1986). Pentru un alt Ev Mediu. București: Editura Meridiane.
Duby, G. (1971). Histoire sociale et histoire des mentalités. La Nouvelle Critique , 34,
77–95.
Duby, G. (1977/1992). Micul Ev Mediu. București: Editura Meridiane.
Duby, G. (1978/1998) . Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului. București:
Editura Meridiane.
Duby, G. (1980/1996). Anul 1000 . Iași: Editura Polirom.
Duby, G. (1981/1987). Arta și societatea. 980–1420. 2 vol. București: Editura
Meridiane.
Duby, G., Ariès, P . (1985–1987/1995–1997). Istoria vieții private . 10 vol. București:
Editura Meridiane.
Dufrenne, M. (1953/1966). La personnalité de base; un concept sociologique. Paris: PUF .
Dumezil, G. (1968/1993). Mit și epopee. București: Editura ătiințificã.
Dumistrãcel, S. (1996). Germanul în mentalul rural românesc. In A. Zub (ed.),
Identitate-alteritate în spațiul cultural românesc. Iași: Editura Universitãții
„Al.I. Cuza”, 221–239.
379

Dumont, L. (1955/1996). Eseu asupra individualismului. București: Editura CEU
Press – Ananstasia.
Dupront, A. (1961). Problèmes et méthodes d’une histoire de la psychologie collec-
tive. Annales, 16, 3–11.
Dupront, A. (1970). D’une histoire des mentalités. Revue Roumaine d’Histoire , 3
(IX), 381–403.
Durand, G. (1969/1977). Strucuturile antropologice ale imaginarului. Introducere în
arhetipologia generalã. București: Editura Univers.
Durand, G. (1994/1999). Aventurile imaginii. Imaginația simbolicã. Imaginarul.
București: Editura Nemira.
Durkheim, É. (1893/2001). Diviziunea muncii sociale. București: Editura Albatros.
Durkheim, É. (1895/2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Polirom.
Durkheim, É. (1912/1995). Formele elemetare ale vieții religioase. Iași: Editura
Polirom.
Duțu, A. (1972). Eseu în istoria modelelor umane . București: Editura ătiințificã.
Duțu, A. (1982). Literatura comparatã și istoria mentalitãților . București: Editura
Univers.
Duțu, A. (1985a). Cãlãtorii, imagini, constante. București: Editura Eminescu.
Duțu, A. (1985b). Fernand Braudel și noua concepție despre istorie. In F . Braudel,
Mediterana și lumea mediteraneanã în epoca lui Filip al II-lea . vol. 1, București:
Editura Meridiane, 5–34.
Duțu, A. (ed.) (1986). Dimensiunea umanã a istoriei . București: Editura Meridiane.
Duțu, A. (1997). Byzance, byzantinisme – l’image et le stéréotype. Orthodoxie et
totalitarisme. In Sud-estul și contextul european. Culturã și solidaritãți în Europa
ortodoxã , Institutul de Studii Sud-Est Europene, VII, 12–85.
Dyserinck, H. (1981/1986). Imagologia comparatã. In A. Duțu (ed.), Dimensiunea
umanã a istoriei . București: Editura Meridiane, 197–209.
Edwards, D., Potter, J. (1992). Discursive psychology. London: Sage.
Eliade, M. (1957a). Mythes, rêves et mystéres . Paris: Gallimard.
Eliade, M. (1957b/1995). Sacrul și profanul. Bucuresti: Editura Humanitas.
Elias, N. (1991). La sociéte des individus. Paris: Fayard.
Erikson, E.H. (1968/1972). Adolescence et crise. La quête de l’identité. Paris:
Flammarion.
Faberman, H.A. (1970). Manheim, Cooley and Mead ; toward a social theory of men-
tality. Sociological Quaterly, 2, 3–13.
Farr, R.M. (1986). Les représentation sociales. In Moscovici, S. (ed.) (1984).
Psyhologie sociale . Paris: PUF .
Faugeron, C., Robert, P . (1976). Les représentation sociales de la justice pénale,
Cahiers Internationaux de Sociologie, 61, 341–366.
Fazio, R.H., Effrein, E.A., Falender, V .J. (1981). Self-perceptions following social
interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 41, 232–242.
Fazio, R.H., Jackson, J.R., Dunton, B.C., Williams, C.J. (1995). Variability in automa-
tic activation as an unobstrusive measure of racial attitudes. A bona fide pipeline?Journal of Personality and Social Psychology, 69, 1013–1027.
Fazio, R.H., Roskos-Ewolldsen, D.R. (1994). Acting as we feel: When and how atti-
tudes guide behavior. In S. Shavitt, T .C. Brock (ed.), Persuasion . Boston:
Allyn&Bacon.
380

Febvre, L. (1938). Histoire et psychologie. In Encyclopédie Française , vol. VIII,
8.12–3 / 8.12 –7.
Febvre, L. (1941/1986). Cum reconstituim viața afectivã de altã datã. Sensibilitatea și
istoria. In A. Duțu (ed.), Dimensiunea umanã a istoriei. București: Editura
Meridiane, 120–137.
Febvre, L. (1942/1996–1998). Religia lui Rabelais . 2 vol. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Febvre, L. (1953/1992). Combats pour l’histoire. Paris: Armand Colin.
Febvre, L. (1957). Au cœur religieux du XVIe siècle. Paris: Armand Colin.
Febvre, L. (1962). Pour une histoire à part entière . Paris: SEVPEN.
Feldman, R.S. (2001). Social psychology. New Jersey: Prentice Hall.
Feneșan, C. (1986). Izvoare de demografie istoricã. București: Direcția generalã a
Arhivelor Statului.
Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations , 7,
117–140.
Fiske, S.T ., T aylor, S.E. (1991). Social cognition. New York: McGraw-Hill.
Flament, C. (1989). Structure et dynamique des représentations sociales. In
D. Jodelet (ed.), Les représentations sociales. Paris: PUF , 204–219.
Flament, C. (1995). Structura, dinamica și transformarea reprezentãrilor sociale. In
A. Neculau (ed.), Psihologia cîmpului social. Reprezentãrile sociale. București:
ătiințã și T ehnicã SA, 155–176.
Focillon, H. (1938/1990). Art d’Occident. Paris: CGP .
Foucault, M. (1972/1996). Istoria nebuniei în epoca clasicã . București: Editura
Humanitas.
Foucault, M. (1975/1997). A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii . București:
Editura Humanitas.
Francastel, P . (1965/1972). Realitatea figurativã . București: Editura Meridiane.
Frazer, J. (1915/1983). Le Rameau d’or. 4 vol. Paris: Laffont.
Freud, S. (1939/1981). Psychologie collective et analyse du moi. In S. Freud, Essais de
psychanalyse . Paris: Payot.
Frobenius, L. (1920/1985). Paideuma. Schițã a unei filosofii a culturii. București:
Editura Meridiane.
Frunzetti, I. (1982). Leo Frobenius în filosofia culturii și a istoriei. In L. Frobenius,
Cultura Africii . București: Editura Meridiane, V-XLVIII.
Furet, F . (1978/1992). Reflecții asupra revoluției franceze. Bucuresti: Humanitas.
Furet, F . (1983). Beyond the Annales. The Journal of Modern History, 55(3), 401–419.
Furet, F . (1995/1996). T recutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistã în secolul XX.
București: Editura Humanitas.
Gafencu, G. (1991). Însemnãri politice. București: Editura Humanitas.
Gardner, R.C., Wonnacott, E.J., T aylor, D.M. (1968). Ethnic stereotypes: a factor
analysis investigation. Canadian Journal of Psychology, 22, 35–44.
Gaster, M. (1983). Literatura popularã românã. București: Editura Minerva.
Gavreliuc, A. (1997). Studiu comparativ de sociologie ruralã. Belinț: 1934–1996 .
Timișoara: Tipografia Universitãții de Vest.
Gavreliuc, A., Adam, S. (2000). Solidaritãți identitare – solidaritãți valorice.
Timișoara: A T reia Europã.
Gay, F .J. (1978). Abel et Yvonne Miroglio. Études Normandes . Revue de l’Association
d’Études Normandes , Ancienne série, 1, 5–11.
381

Golopenția, A., Georgescu, D.C. (1938/2000). 60 de sate românești cercetate de
echipele studențești. București: Editura Paideia.
Geertz, C. (1963). The integrative revolution. In C. Geertz (ed.), Old societies and
new states. New York: Free Press.
Geertz, C. (1973). The interpretation of cultures. New York: Basic Books.
Geertz, C. (1986). Du point de vue de l’indigène: sur la nature de la comprehension
anthropologique. In C. Geertz, Savoir local, savoir global. Paris: PUF .
Gellner, E. (1994/1997). Națiuni și naționalism . București: Editura Antet – CEU.
Gergen, K.J. (1973). Social psychology as history. Journal of Personality and Social
Psychology, 26 , 311.
Gergen, K.J. (1991). The saturated self: Dilemmas of identity in contemporary life.
New York: Basic Books.
Gergen, K.J., Gergen, M. M. (1988). Narrative and the self as relationship. In
L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology . vol. 21, San-
Diego: Academic Press, 17–56.
Gilbert, D.T ., Hixon, J.C. (1991). The trouble of thinking: Activation and application
of stereotypic belifs. Journal of Personality and Social Psychology, 6, 509–517.
Gilbert, G.M. (1951). Stereotype persistence and change among college students.
Journal of Personality and Social Psychology, 46, 245–254.
Giles, H. (ed.) (1977). Language, ethnicity and intergoup relations. New York:
Academic Press.
Ginzburg, C. (1976/1997). Brînza și viermii. Universul unui morar din secolul al
XVI-lea. București: Editura Nemira.
Girard, R. (1972). La violence et le sacré. Paris: Gallimard.
Girardet, R. (1986/1997). Mituri și mitologii politice . Iași: Editura Institutul European.
Glatz, F . (1980). Oral history and source of criticism. In Comité international des
sciences historiques. XVe congrès international des sciences historiques duBucarest, Rapports , I.
Goethals, G.R., Messick, D.M., Allison, S.T . (1991). The uniqueness bias: Studies of
constructive social comparison. In J. Suls, T . A. Wills (eds.), Social comparison:
Contemporary theory and research. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 149–176.
Goffman, E. (1956/2001). The nature of social life. In C. Lemert, A. Branaman
(eds.), The Goffman reader. Malden, Massachusets: Blackwell Publishers Inc.,
95–146.
Goga, L.M. (1997). Norme sociale și atitudini individuale în obiceiurile vieții de fami-
lie din Banat. București (tezã de doctorat susținutã în cadrul Universitãții din
București).
Goy, J. (ed.) (1974). Actes du II
emeColloque des historiens économistes français. Paris:
Sevpen.
Goy, J. (1995). L’histoire orale. Encyclopaedia Universalis , XI / 481c.
Gräf, R. (2000). Germanii din Banat sau istoria între douã emigrãri. In S. Vultur (ed.),
Germanii din Banat prin povestirile lor. București: Editura Paideia, 13–32.
Greenvald, A.G. (1980). The totalitarian ego: Fabrication and revision of personal
history. American Psychologist, 35, 603–618.
Greenvald, A.G., McGhee, D.E., Schwartz, J.L.K. (1998). Measuring individual
differences in implicit cognition: The implicit association test. Journal of
Personality and Social Psychology, 74 , 1464–1480.
382

Greffner, O. (1993). ăvabii din Banat. O scurtã istorie. Arad: (editurã neprecizatã).
Grigore, I. (1940). Depopulare și economie în Banat. Timișoara: Tipografia Româ-
neascã.
Grofșoreanu, C. (1944a). Situația politicã și culturalã a minoritãților etnice din
România. Timișoara: Institutul Social Banat-Crișana.
Grofșoreanu, C. (1944b). Situația românilor bãnãțeni în decursul secolului al XVIII-
lea.Timișoara: Institutul Social Banat-Crișana.
Grofșoreanu, C. (1946). Banatul de altãdatã și de totdeauna: sinteza problemelor
istorice și social-politice. Timișoara: Editura Helicon.
Guimelli, C. (ed.) (1994). Structures et transformation des représentation sociale .
Neuchatel : Delachaux&Niestlé .
Gusti, D. (1934). Sociologia militans. Introducere în sociologie politicã. București:
Editura Institutului Social al României.
Gusti, D. (1935). La monographie et l’action monographique en Roumanie. Paris:
Metz.
Gusti, D. (1938). O Enciclopedie Româneascã. In Enciclopedia României , București,
Imprimeria Naționalã, volumul 1, VII-IX.
Gusti, D. (1941). Problema sociologiei. București: Editura Institutului Social al
României.
Gusti, D., Herseni, T . (eds.) (1940/2002). Îndrumãri pentru monografiile sociologice.
București: Editura Universitãții din București.
Hayek, F . Von (1978). New studies in philosophy, politics, economics and the history of
ideas. London: Routledge.
Halbwachs, M. (1925/1994). Les cadres sociaux de la mémoire . Paris: Albin Michel.
Halbwachs, M (1941). La topographie légendaire des Évangiles en T erre Sainte . Paris:
PUF .
Halbwachs, M. (1950/1958). La mémoire collective. Paris: PUF .
Hasdeu, B.P . (1882/1984). Cuvente den bãtrîni. Cãrțile populare ale românilor în seco-
lul XVI. vol. 2, Bucuresti: Editura Didacticã și Pedagogicã.
Hasdeu, B.P . (1878–1886/1985). Scrieri filosofice. București: Editura ătiințificã și
Enciclopedicã.
Hegel, G.W .F . (1807/1968). Fenomenologia spiritului. București: Editura Academiei.
Heidegger, M. (1953/1991). Principiul identitãții. București: Editura Crater.
Heitmann, K. (1985/1995). Imaginea poporului român în universul lingvistic german
(1775–1918) . București: Editura Univers.
Herder, J.G. (1791/1991). Idées sur le philosophie de l’histoire de l’humanité . Paris:
Presses Pocket.
Hermet, G (1968). Les Espagnols en France . Paris: Seuil.
Hermet, G. (1996/1997). Istoria națiunilor și naționalismului în Europa. Iași: Editura
Institutul European.
Herseni, T . (1944). Drãguș – un sat din Țara Oltului (F ãgãraș). Unitãți sociale.
București: Institutul de ătiințe Sociale al României.
Herseni, T . (ed.) (1970). Industrializare și urbanizare. Cercetãri de psihosociologie
concretã la Boldești. București: Editura Academiei.
Herzlich, C. (1969). Santé et maladie. Analyse d’une représentation sociale . Paris:
Mouton.
383

Herzlich, C. (1972). La représentation sociale. In S. Moscovici (ed.), Introduction à
la psychologie sociale, I. Paris: Larousse.
Hewstone, M., Ward, C. (1985). Ethnocentrism and causal attribution in Southeast
Asia. Journal of Personality and Social Psychology, 48, 614–623.
Higgins, E.T . (1989). Self-discrepancy theory: what pattern of self-beliefs cause peo-
ple to suffer? In M. P . Zanna (ed.), Advances in experimental social psychology.
vol. 22, New York: Academic Press.
Higgins, E.T ., Bargh, J.A. (1987). Social cognition and social perception. Annual
Review of Psychology, 38, 369–425.
Hitchins, K. (1996). Marea dezbatere. In K. Hitchins, România, 1866–1947 .
București: Editura Humanitas, 315–358.
Hobsbawm E.J. (1990/1997). Națiuni și naționalism din 1780 pînã în present .
Chișinãu: Editura Arc – CEU.
Hockl, H (1940). Das deutche Banat: seine geschitlich – politische Entwiclung und
Aufgabe. T emeschburg: NAF Leitung.
Hoelter, J.W . (1985). The structure of self-conception: Conceptualization and
measurement. Journal of Personality and Social Psychology, 49, 1392–1407.
Horowitz, M.J. (1987). States of mind. New York: Plenum.
Huizinga, J. (1919/1980). L’automne de Moyen Âge. Paris: Payot.
Iacob, L. (1991). Imagologia, teren al speranțelor. In A. Neculau (ed.), Culturã și per-
sonalitate . București: Editura Militarã, 231–239.
Iacob, L. (1995). Modernizare-europenism. Percepție, trãire și identitate etnicã. Iași:
Editura Universitãții „Al. I. Cuza”.
Iacob, L. (1996). Imagologia și ipostazele alteritãții: strãini, minoritari, excluși. In
A. Neculau, G. Ferréol (eds.), Minoritari, marginali, excluși . Iași: Editura
Polirom, 40–54.
Iacob, L. (1998). „Unchiul Sam” despre români. Analiza unei heteroimagini etnice.
Psihologia socialã. Buletinul Laboratorului „Psihologia cîmpului social”, 1 , 17–32.
Iacob, L. (1999). Problematica identitãții etnopsihice în cultura românã modenã. In
L. Iacob, O. Lungu, Imagini identitare. Iași: Editura Eurocart, 55–170.
Iacob, L., Lungu, O. (1999). Imagini identitare . Iași: Editura Eurocart.
Iacob, L., Lungu, O. (2001). Impactul stereotipurilor etnice în contextualizãri tem-
porale diferite . Revista de Psihologie Aplicatã, 3/2 , 5–18.
Iluț, P . (2001). Sinele și cunoașterea lui. T eme actuale de psihosociologie. Iași: Editura
Polirom.
Iorga, N. (1922/1981). Istoria românilor prin cãlãtori . București: Editura Eminescu.
Iorga, N. (1940). Sfaturi pe întuneric (1935–1940). București: Fundația pentru
Literaturã și Artã Regele Carol al II-lea.
James, W .J. (1890). Principles of psychology. New York: Holt.
Jodelet, D. (1984). Represéntation sociales: phénomènes, concepts et théorie. In
S. Moscovici (ed.), Psychologie sociale. Paris: PUF .
Jones, E.E. (1990). Interpersonal perception. New York: Freeman.
Jones, E.E., Nisbet, R.E. (1972). The actor and the observer : Divergent perceptions
of the causes of behavior. In E.E. Jones, D.E. Kanouse, H.H. Kelley, R.E. Nisbet,
S. Valins (eds.), Attribution: Perceiving the causes of behavior. Moristown, NJ:
General Learning House, 79–94.
384

Joule, R.V ., Beauvois, J.L. (1996/1997). T ratat de manipulare. București: Editura
Antet.
Joutard, P . (1977). Les légendes des camisards, une sensibilité au passé . Paris:
Gallimard.
Judd, C.M., Drake, R.A., Downing, J.W ., Krosnick, J.A. (1991). Some dynamic properties
of attitude structures: Context-induced response facilitation and polarization.Journal of Personality and Social Psychology, 60 , 193–202.
Judd, C.M., Park, B. (1988). Out-group homogenity: judgements of variability at the
individual and the group levels. Journal of Personality and Social Psychology, 54,
778–788.
Judd, C.M., Ryan, C.S., Park, B. (1991). Accuracy in the judgment of in-group and
out-group variability. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 366–379.
Jung, C.G. (1950/1997). Tipuri psihologice. București: Editura Humanitas.
Jussim, L., Nelson, T .E., Manis, M., Soffin, S. (1995). Prejudice, stereotypes and
labeling effects: Sources of bias in person perception. Journal of Personality and
Social Psychology, 68, 228–246.
Kalin, R. (1981). Ethnic attitudes. In R.C. Gardner, R. Kalin (eds.), A Canadian social
psychology of ethnic relations. T oronto: Metheun.
Kalin, R., Berry, J.W . (1994). Multicultural and ethnic attitudes. In J.W . Berry,
L. Laponce (eds.), Ethicity and culture in Canada: the research landscape.
T oronto: University of T oronto Press.
Katz, D., Braly, K.W . (1933). Racial stereotypes of one hundred college students.
Journal of Abnormal Psychology, 28, 280–290.
Kaufmann, J.Cl. (1998). Interviul comprehensiv. In Fr. de Singly, Al. Blanchet,
A. Gotman, J.Cl. Kaufmann (eds.), Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv . Iași: Editura Polirom, 201–310.
Keyserling, H. (1928/1993). Analiza spectralã a Europei . Iași: Institutul European.
Kitayama, S., Markus, H.R., Matsumoto, H., Norasakkunnikit, V . (1997). Individual
and collective processes in the construction of the self: Self-enhancement in theUnited States and self-criticism in Japan. Journal of Personality and Social
Psychology, 72, 1245–1267.
Klineberg, O. (1969). Ressources offertes par la psychologie expérimentale pour l’é-
tude du caractère nationale. Revue de Psychologie des Peuples , 3,224–252.
Klineberg, O. (1980). Historical perspectives: cross-cultural psychology before 1960.
In H. T riandis, W . Lambert (eds.), Handbook of cross-cultural psychology . vol. 1,
Boston: Allyn & Bacon Inc.
Klukhohn, C. (1954). Culture and behavior. In G. Lindzey (ed.), Handbook of social
psychology. Massachusetts: Cambridge University Press.
Köhler, E. (1966/1974). L’aventure chevaleresque. Idéal et réalité dans le roman
courtois. Paris: Gallimard.
Krech, D., Crutchfield, R.S., Ballachey, E.L. (1962). Individual in society. A textbook
of social psychology. New York: McGraw-Hill.
Krech, D. Crutchfield, R. (1948/1952). Théorie et problèmes de psychologie sociale .
Paris : PUF .
Kroeber, T . (1961). Ishi in two words. Berkeley: University of California Press.
Kuhn, M., Mc Partland, T . (1954). An empirical investigation of self-attitudes.
American Sociological Review , 19, 68–76.
385

Kunda, Z., Oleson, K.C. (1995). Maintaining stereotypes in the face of disconfirma-
tion: Constructing grounds for subtyping deviants. Journal of Personality and
Social Psychology, 68 , 565–579.
Labrousse, E. (1943). La crise de l’économie française à la fin des Anciens Régime et
au début de la Révolution. Paris: Albin Michel.
Labrousse, E. (1962). Préface. In G. Dupeux, Aspects de l’histoire sociale et politique
du Loir-et-Cher : 1848–1914. Paris: Sevpen.
Ladmiral, J.R., Lipiansky, E.M. (1989). La communication interculturelle. Paris:
Armand Colin.
LaFrance, M, Henley, N. M. (1994). On oppressing hypotheses. In H. L. Radtke, H.J.
Stam (ed.), Power / Gender: Social relations in theory and practice . London: Sage.
Lagroye, Y. (1993). Sociologie politique . Paris: PUF .
Lazurca, M. (1999). Identitatea —definiții naturaliste, definiții culturaliste . Timi-
șoara: A T reia Europã.
Lãzãrescu, D.A. (1967). O științã nouã, imagologia. Revista Argeș , 2.
Lãzãrescu, D.A. (1985). Imaginea României prin cãlãtori. vol. 1, București: Editura
Sport-T urism.
Lãzãrescu, D.A. (1986). Imaginea României prin cãlãtori. vol. 2, București: Editura
Sport-T urism.
Lãzãrescu, D.A. (1995). Imaginea poporului român în conștiința europeanã . vol. 3,
Oradea: Editura Cogito.
Lebrun, F . (1971). Les hommes et la mort en Anjou aux XVIIe et XVIIIe siecle. La
Haye: Mouton.
Leary, M.R. (1995). Self-presentation: Impression management and interpersonal
behavior. Madison, WI: Brown & Benchmark.
Le Goff, J. (1974/1986). Les mentalités: une histoire ambiguë. In J. Le Goff, P . Nora
(eds.), Faire de l’histoire. 3 vol., Paris: Gallimard, 106–129.
Le Goff, J. (1978a/1998a). Préface à la nouvelle edition. In J. Le Goff (ed.), La nou-
velle histoire. Bruxelles: Complexe, 9–22.
Le Goff, J. (1978b/1998b). L’histoire nouvelle. In J. Le Goff (ed.), La nouvelle his-
toire. Bruxelles: Complexe, 35–75.
Le Goff, J. (1981/1995). Nașterea Purgatoriului . București: Editura Meridiane.
Le Goff, J. (1983/1997). Prefațã. In M. Bloch, Regii taumaturgi. Studiu despre carac-
terul supranatural atribuit puterii regale, în special în Franța și Anglia. Iași:
Editura Polirom, 5–30.
Le Goff, J. (1985/1991). Imaginarul medieval . București: Editura Meridiane.
Le Goff, J. (1988). Histoire et mémoire . Paris: Gallimard.
Lejeune, P . (1975). Le pacte autobiographique . Paris: Seuil.
Lemaine, G. (1979). Différenciation sociale et originalité sociale. In W . Doise (ed.),
Expériences entre groupes . Paris: Mouton.
Lepetit, B. (1989). T entons l’expérience. Annales. E.S.C., 6, 1317–1321.
Lepetit, B (ed.). (1995) Les formes de l’expérience. Une autre histoire sociale , Paris:
Albin Michel.
Leroi-Gourhan, A. (1958). La fonction des signes dans les sanctuaires paléolitiques.
Bulletin de la Societé Prehistorique française, IV , 5–6 , 298–318.
Le Roy Ladurie, E. (1966). Les paysans du Languedoc . Paris: Sevpen.
Le Roy Ladurie, E. (1980). L’histoire immobile . Paris: Gallimard.
386

Lesser, S.O. (1957). Fiction and the unconscious. New York: Norton.
Leu, V . (1993). Banatul între arhaic și modern. Mentalitãți în veacul luminilor. Reșița:
Editura Banatica.
Leu, V . (1996a). Cartea și lumea ruralã în Banat. Reșița: Editura Banatica.
Leu, V . (1996b). Imaginea „neamțului” în însemnãrile de pe cãrțile vechi românești
din Banat. In A. Zub (ed.), Identitate-alteritate în spațiul cultural românesc. Iași:
Editura Universitãții „Al. I. Cuza”, 240–247.
Leu, V . (1998a). Modernizare și imobilism. Reșița: Editura Banatica.
Leu, V . (1998b). Rãzboiul ca cãlãtorie. A T reia Europã, 2 , 291–316.
Leu, V . (2000a). Cãlãtorie spre centrul Europei. A T reia Europã, 3–4, 247–276.
Leu, V . (2000b). Imaginea germanului la românii din Banat. In S. Vultur (ed.),
Germanii din Banat prin povestirile lor. București: Editura Paideia, 33–64.
Leu, V ., Albert, C. (1995). Banatul în memorialistica „mãruntã” sau istoria ignoratã
(1914–1919). Reșița: Editura Banatica.
Leu, V ., Bocșan, N. (eds.). (1996). Identitate și alteritate. Studii de imagologie. Reșița:
Editura Banatica.
Leveque, R. (1938). L’élément historique dans la connaissance humaine d’après
Cournot . Strasbourg: Presses Universitaires de Strasbourg.
Levine, R.A., Campbell, D.T . (1972). Ethnocentrism: Theories of conflict, ethnic atti-
tudes and group behavior. New York: Willey.
Lévi-Strauss, C. (1948). Compte rendu du Sun Chief. The autobiography of a Hopi
Indian. L’Année Sociologique , 10, 320–342.
Lévi-Strauss, C. (1958/1971). Les structures élémentaires de la parenté. Paris:
Mouton.
Lévi-Strauss, C. (1971). Comment meurent les mythes? Paris: Calman-Lévy.
Lévi-Strauss, C. (1973/1978). Antropologia structuralã. București: Editura Politicã.
Lévy-Bruhl, L. (1922/1976). La mentalité primitive. Paris: Letz-CEPL.
Lewis, O. (1961/1978). Copiii lui Sanchez. București: Editura Univers.
Leyens, J.P ., Yzerbyt, V . (1992). The ingroup overexclussion effect: impact of valence
and confirmation on stereotypical information search. European Journal of Social
Psychology, 22, 549–569.
Likert, R. (1932). A technique for the measurement of attitudes. Archives of
Psychology, 140 , 44–53.
Liiceanu, A. (1998). Valurile, smintelile, pãcatele. Psihologiile românilor de astãzi.
București: Editura Nemira.
Liiceanu, A. (2000). Nici alb, nici negru. București: Editura Nemira.
Lipiansky, E.M. (1986). Identité, communication et rencontres inter-culturelles. In
Cahiers de Sociologie Economique et Culturelle (Ethnopsychologie) , 5, 7–23.
Lipiansky, E.M. (1991). L’identité française . La Garenne-Colombes: Espace
Européen.
Linville, P .W . (1982). The complexity extremity effect and age-based stereotyping.
Journal of Personality and Social Psychology, 42 , 193–211.
Linville, P .W . (1985). Self-complexity and affective extremity: Don’t put all of your
eggs in one cognitive basket. Special issue: Depression. Social Cognition, 3 ,
94–120.
387

Linville, P .W ., Fischer, G.W ., Salovey, P . (1989). Out-group homogenity: judgements of
variablity at the individual and group level. Journal of Personality and Social
Psychology, 54 , 778–788.
Linville, P .W ., Salovey, P ., Fischer, G.W . (1986). Stereotyping and perceived distribu-
tion of social characteristics: an application to in-group-out-group perception. InJ.R. Dovidio, S.L. Gaertner (eds.), The IQ coontroversy. New York: Pantheon
Books.
Lippmann, W . (1922). Public opinion. New York: Harcourt, Brace.
Lorenzi-Cioldi, F ., Doise, W . (1997). Identitate socialã și identitate personalã. In R.Y.
Bourhis, J.P . Leyens (eds.), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri . Iași:
Polirom, 53–73.
Lungu, O. (2000). Ghid introductiv pentru SPSS 10.0. Seria psihologie experimen-
talã și aplicatã. Iași: Editura Universitãții „Al.I. Cuza”.
Lyotard, J.F . (1979). La condition postmoderne . Paris: Minuit.
Macrae, C.N., Milne, A.B., Bodenhausen, G.V . (1994). Stereotypes as energy-saving
devices: A peek inside the cognitive toolbox. Journal of Personality and Social
Psychology, 66 , 37–47.
Mâle, E. (1898/1948). L’art religieux du XIIIe siècle en France. Paris: Armand Colin.
Mamomtoff, A.M. (1996). T ransformation de la représentation sociale de l’identité et
schèmes étranges: le cas de gitanes. Les Cahiers Internationaux de Psychologie
Sociale, 29, 64–77.
Mandrou, R. (1961). Introduc|ion à la France moderne. Essai de psychologie his-
torique, 1500–1640 . Paris: Albin Michel.
Mandrou, R. (1968a). La France aux XVIIe at XVIIIe siècle . Paris: PUF .
Mandrou, R. (1968b/1997). L’histoire des mentalites. In Encyclopedie Française , vol.
XI, 479b.
Mandrou, R. (1974). Histoire sociale et histoire de mentalités. La France Moderne. In
Aujourd’hui l’histoire . Paris: Edition Sociales.
Mandrou, R. (1987/1997). Lecturi și cititori în Franța Vechiului regim. București:
Editura Meridiane.
Mandrou, R. (1991/1998). Originile culturale ale Revoluției Franceze. Timișoara:
Editura Sedona.
Marandon, S. (1971a). Caractère et images des peuples. Ethnopsychologie ,2–3,
245–255.
Marandon, S. (1971b). Catalogue des ètudes concernant les images d’Europe .
Ethnopsychologie , 4, 481–490.
Marandon, S. (1978). La Revue de Psychologie des Peuples. Ethopsychologie, 33 ,
221–224.
Markus, H. (1977). Self-schemata and processing information about the self. Journal
of Personality and Social Psychology, 35 , 63–78.
Markus, H., Kitayama, S. (1991). Culture and the self: Implications for cognition,
emotion, and motivation. Psychological Review, 98 , 224–253.
Markus, H., Kitayama, S., Van den Bos, G.R. (1996). The mutual interactions of cul-
ture and emotion. Psychiatric services, 47 , 225–226.
Markus, H., Nurius, P . (1986). Possible selves. American Psychologist, 41 , 954–969.
Marx, K. (1847/1958). Mizeria filosofiei . In K. Marx, F . Engels , Opere. Vol. 4.
București: Editura Politicã.
388

Marx, K. (1867/1955). Capitalul .In K. Marx, F . Engels , Opere , 3, vol. București:
Editura Politicã.
Mauss, M. (1925/1997). Eseu despre dar. Iași: Editura Polirom.
Mazilu, D.H. (1999). Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagologie. Iași: Editura
Polirom.
McCauley, C, Stitt, C.L. (1978). An individual and quantitative measure of sterotypes.
Journal of Personality and Social Psychology, 39.
Mead, G.H. (1934/1963). L’esprit, le soi et la societé , Paris: PUF .
Michaud, G. (1970). Un tournant. Ethnopsychologie ,4, 367–370.
Michaud, G. (1971). Architecture. Ethnopsychologie, 2–3, 311–333.
Michaud, G. (ed.) (1978). Identités collectives et relations inter-culturelles. Bruxelles:
Complexe.
Michaud, G. (1996). Partage de midi. L’heure de l’ethnopsychologie. Cahiers de soci-
ologie économique et culturelle (Ethopsychologie), 26, 45–60.
Michaud, G., (Lipiansky) Marc, E. (1981). Vers une science des civilisations?
Bruxelles: Complexe.
Michelet, J. (1862/1973). Histoire de France. vol. 1, Paris: Viallaneix.
Mihãilescu, I. (1993). Etnocentrism. In C. Zamfir, L. Vlãsceanu (eds.), Dicționar de
sociologie . București: Editura Babel, 224–225.
Milgram, S., Jodelet, D. (1976). Psychological maps of Paris. In H.M. Proshansky,
W .H. Ittelson, L.G. Rivlin (eds.), Environmental psychology: people and their
physical settings . New York: Holt, Rinehart&Winston.
Mills, C.W . (1959/1975). Imaginația sociologicã. București: Editura Politicã.
Milo, D.S., Boureau, A. (1991). Alter histoire. Essais d’histoire experimentale . Paris:
Les Belles Letres.
Minkowski, E. (1966). T raité de psychopathologie. Paris: PUF .
Miranda, M. (1988). Le politique comme métamorphose du religieux . Cahiers de
l’imaginaire, 2 , 80–102.
Miroglio, A. (1971). Psychologie des peuples . Paris: PUF .
Miroglio, A. (ed.) (1978). Dictionnaire des populations européennes. La Haye: Nijhoff.
Mitu, S. (1997). Geneza identitãții naționale la românii ardeleni . București: Editura
Humanitas.
Molin, R. (1940). Românii din Banat. Craiova: Scrisul Românesc.
Morton, T .L. (1978). Intimacy and reciprocity in exchange: A comparison of spouses
and strangers. Journal of Personality and Social Psychology, 36 , 72–81.
Moscovici, S. (1961/1976). La psychanalyse, son image et son public. Paris: PUF .
Moscovici, S. (1970). Psychologie sociale. In D. Jodelelt, J. Viet, Ph. Besnard (eds.),
La Psychologie sociale. Une discipline en mouvement . Paris: La Haye, Mouton.
Moscovici, S. (ed.) (1984). Psyhologie sociale . Paris: PUF .
Moscovici, S. (1995a). Psihologia socialã sau mașina de fabricat zei , Iași: Editura
Univeristãții „Al. I. Cuza”.
Moscovici, S. (1995b). Fenomenul reprezentãrilor sociale. In A. Neculau (ed.)
(1995). Psihologia cîmpului social. Reprezentãrile sociale . București: ătiințã și
T ehnicã SA, 1–84.
Moscovici, S. (1996). Prefațã. In A. Neculau (ed.), Psihologia socialã. Aspecte contem-
porane , Iași: Editura Polirom, 7–16.
389

Mugny, G., Carugati, F . (1985). L’intelligence au pluriel. Les représentation sociales
de l’intelligence et son developpment . Cousset: Del Val.
Munroe, R.L., Munroe, R.H. (1986). Field work in cross-cultural psychology. In
W .J. Lonner, J.W . Berry (eds.), Field work in cross-cultural research. London:
Sage, 111–136.
Murãrașu, D. (1967). Comentarii eminesciene. București: Editura pentru literaturã.
Mușlea, I., Bîrlea, O. (1970). Tipologia folclorului. Din rãspunsurile la chestionarele
lui B.P . Hasdeu. București: Editura Minerva.
Muxel, A. (1996). Individu et mémoire familiale . Paris: Nathan.
Neculau, A. (ed.) (1995). Psihologia cîmpului social. Reprezentãrile sociale .
București: ătiințã și T ehnicã SA.
Neculau, A. (1996a). Personalitatea – o construcție socialã. In A. Neculau (ed.),
Psihologia socialã. Aspecte contemporane . Iași: Editura Polirom, 154–163.
Neculau, A. (1996b). Reprezentãrile sociale – dezvoltãri actuale. In A. Neculau (ed.),
Psihologia socialã. Aspecte contemporane . Iași: Editura Polirom, 34–51.
Neculau, A. (1999). Memorie colectivã și uitare. Psihologia socialã, 3 , 49–62.
Neculau, A., Curelaru, M. (1998). Reprezentarea socialã a sãrãciei – impactul aparte-
nenței sociale și al implicãrii asupra relației de ajutor. Psihologia socialã, 3, 23–37.
Negru, A. (1999). Din istoria cercetãrii sociale românești: Institutul Social Banat-
Crișana. Cluj-Napoca: Argonaut.
Neumann, V . (1997). Identitãți multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea
Banatului. Timișoara: Editura Hestia.
Neumann, V . (1999). Istoria evreilor din Banat: o mãrturie a interculturalitãții
Europei central-orientale. București: Editura Atlas.
Nicoarã, S., Nicoarã, T . (1996). Mentalitãți colective și imaginar social. Cluj-Napoca:
Editura Presa Universitarã Clujeanã.
Nicoarã, T . (1997a). T ransilvania la începuturile timpurilor moderne (1680–1800).
Societate ruralã și mentalitãți colective . Cluj-Napoca: Editura Presa Universitarã
Clujeanã.
Nicoarã, T . (1997b). Introducere în istoria mentalitãților colective. Cluj-Napoca:
Editura Presa Universitarã Clujeanã.
Nicolau, I. (2001). T almeș-balmeș de etnologie și multe altele. București: Editura Ars
Docendi.
Nicolau, I., Popescu, I. (1999). O stradã oarecare din București. București: Editura
Nemira.
Nora, P . (1984). Entre mémoire et histoire . Les lieux de mémoire. La République .
Paris: Gallimard.
Oișteanu, A. (1998). Mythos și Logos. Studii și eseuri de antropologie culturalã .
București: Editura Nemira.
Oișteanu, A. (2001). Imaginea evreului în cultura românã. Studiu de imagologie în
context central-est european. București: Editura Humanitas.
Offe, K. (1992). Ethnic politics in East European transitions. Papers of Democracy.
Sofia: Sofia University Press.
Ornea, Z. (1980). Specificul național. Dispute în jurul conceptului. In Z. Ornea,
T radiționalism și modernitate în deceniul al III-lea . București: Editura Eminescu,
365–468.
390

Outhwaite, W ., Bottomore, T . (eds.) (1993). The Blackwell dictionary of social
thought . Oxford: The Alden Press.
Owen, C.A., Howard, C.E., McFaul, T .R. (1988). A half-century of social distance
research: national replication of the Bogardus studies. Sociology and Social
Research, 66 , 80–99.
Ozuf, J. (1993). Nous, les maîtres d’école. Paris: Gallimard.
Ozuf, M. (1976). La fète révolutionnaire. 1789–1799 . Paris: Gallimard.
Pageux, D.H. (1983). L’imagerie culturelle: de la litérature comparée à l’antropolo-
gie culturelle. Synthesis ,10, 79–83.
Panofsky, E. (1924/1983). Idea. Construction à l’histoire du concept de l’ancienne
théorie de l’art. Paris: Gallimard.
Paulhus, D.L., Graf, P ., VanSelst, M. (1988). Attentional load increases the positivity
of self-presentation. Social Cognition, 7 , 389–400.
Palmonari, A., Doise, W . (1986). Caracteristiques de représentation socials. In W .
Doise, A. Palmonari (eds.), L’étude des représentations sociales . Neuchatel, Paris:
Delachaux et Nielsé.
Palmonari, A., Pombeni, M. L., Zani, B. (1986). Reppresentazioni sociali et profesioni:
el caso degli psicologici in Italia. Bologna: DES.
Patlagean, E. (1978/1998). L’histoire de l’imaginaire. In J. Le Goff (ed.), La nouvelle
histoire. Bruxelles: Complexe, 307–334.
Park, R.E., Burgess, E.W . (1921). Introduction to the science of sociology. Chicago:
Chicago University Press.
Peneff, J. (1990). La méthode biographique: de l’école de Chicago à l’histoire orale .
Paris: Armand Colin.
Pessis-Pasternak, G. (1981). Duby, un repère. Le Monde , 256, 12.
Petcu, D. (1980). Conceptul de etnic. București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Phinney, J.S. (1990). Ethnic identity in adolescent and adults: review of research.
Psychological Bulletin, 108.
Piaget, J. (1945). La formation du symbole chez l’enfant. Neuchatel-Paris: Delachaux
et Nieslé.
Piaget, J., Weil, A.M. (1951). Le développement chez l’enfant de l’idée de patrie et
des relations avec l’étranger. Bulletin International des Sciences Sociales , 3,
605–621.
Piéron, H. (1958). T raité de psychologie appliqué . Paris: PUF .
Pike, K.L. (1967). Language in relation to a unified theory of the structure of human
behavior. The Hague: Mouton.
Popescu, I.A., Oancea, M., Popescu, D. (1999). Stereotipuri interetnice și modele iden-
titare . București: Institutul de Studii și Sondaje „Esop Omega”.
Popescu-Neveanu, P . (1978). Imaginație. In P . Popescu-Neveanu, Dicționar de psi-
hologie . București: Editura Albatros, 324–337.
Popescu-Neveanu, P . (1997). O abordare teoreticã și metodologicã a etnopsihologiei
poporului român. Revista de psihologie, 3–4 , 157–177.
Pradines, M. (1946). T raité de psychologie. 3 vol. Paris: PUF .
Proust, M. (1913/1989). A la recherche du temps perdu. Le côté de Guermantes , vol. 2,
Paris: Gallimard.
Radosav, D. (1994). Donbas – o istorie deportatã. Ravensburg: Braumman Herlag.
391

Radosav, D. (ed.) (1998). Anuarul Institutului de Istorie Oralã. vol. 1, Cluj: Presa
Universitarã Clujeanã.
Radosav, D. (ed.) (2001). Anuarul Institutului de Istorie Oralã. vol. 2, Cluj: Presa
Universitarã Clujeanã.
Radu, I. (1994a). Imaginea de sine și percepția socialã. In I. Radu, P . Iluț, L. Matei,
Psihologie socialã . Cluj: Editura EXE,19–48.
Radu, I. (1994b). Etnopsihologia – de la aproximație la științã. In I. Radu, P . Iluț,
L. Matei, Psihologie socialã . Cluj: Editura EXE, 295–319.
Ralea, M. (1927/1997). Fenomenul românesc. București: Editura Albatros.
Rãdulescu-Motru, C. (1910/1990). Sufletul neamului nostru. Calitãți și defecte .
București: Editura Anima.
Rãdulescu-Motru, C. (1936/1990). Românismul, catehismul unei noi spiritualitãți .
București: Editura ătiințificã.
Rãdulescu-Motru, C. (1938). Psihologia poporului român. In Enciclopedia României ,
București, Imprimeria Naționalã, volumul I, 161–170.
Rãdulescu-Motru, C. (1984). Personalismul energetic și alte scrieri . București:
Editura Eminescu.
Rãdulescu-Motru, C., Nestor, I.M. (1948). Cercetãri experimentale asupra
inteligenței la români . București: Editura Academiei.
Reichardt, R. (1978). Histoire des mentalités. Paris: Sevpen.
Renan, E. (1882/1992). Qu’est-ce qu’une nation? Paris: Presses Pocket.
Részler, A. (1980). Mythe et utopie. Revue européenne des sciences sociales. Cahiers
V . Pareto , 53 (18) , 74–120.
Részler, A. (1981). Mythes politiques modernes . Paris: Calman Levy..
Revel, J. (1985/1995). Uzanțele civilitãții. In P . Ariès, G. Duby (eds.), Istoria vieții pri-
vate, vol. 5, Bucuresti: Editura Meridiane, 206–262.
Ricoeur, P . (1985/1999). T emps et récit. 3 vol. Paris: Seuil.
Ricoeur, P . (1986/1995). Eseuri de hermeneuticã . București: Editura Humanitas.
Ricoeur, P . (2000/2001). Memoria, istoria, uitarea. Timișoara: Editura Amarcord.
Riza, A. (1984). Postfațã. In F . Braudel, Structurile cotidianului. Vol. 2. București:
Editura Meridiane, 393–416.
Rogers, C. (1951/1970). Les groupes de rencontre. Paris: Dunod.
Rogers, C. (1965/1992). Client centred theraphy; its current practice, implications and
theory. London: Constable.
Rogers, T .B. (1981). A model of the self as an aspect of the human information pro-
cessing system. In N. Cantor, J.F . Kilhstrom (eds.), Personality, cognition and
social interaction. Hillsdale, NJ: Lawrence Erblaum Associates, 193–214.
Rokeach, M. (1973). The nature of human values. New York: Free Press.
Rose, R., Mishler, W ., Haerpfer, C. (1998). Democracy and its alternatives: under-
standing post-communist societies. Baltimore: John Hopkins University Press.
Ross, M. (1989). The relation of implicit theories to the construction of personal his-
tories. Psychological Review, 96 , 341–357.
Ross, M., Conway, M. (1986). Remembering one’s past: The construction of perso-
nal histories. In R. Sorentino, E.T . Higgins (eds.), Handbook of motivation and
cognition. New York: Guilford, 122–144.
392

Rostás, Z. (1985). Documentele sociale și istoria oralã. In S. Chelcea (ed.),
Semnificația documentelor sociale . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã,
61–77.
Rostás, Z. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl. București: Editura
Paideia.
Rostás, Z. (2001). O istorie oralã a ăcolii Sociologice de la București. București:
Editura Paideia.
Rostás, Z. (2002). Chipurile orașului. Istorii de viațã în București. Secolul XX. Iași:
Editura Polirom.
Ruyer, R. (1972). Les préjudices idéologiques. Paris: Calman-Lévy.
Sabourin, P . (1996/1999). Naționalismele europene. Iași: Editura Institutul European.
Sandu, D. (1995). Regionalizãri identitare. Sfera Politicii , 34, 16–20.
Sandu, D. (1996). Sociologia tranziției. București: Editura Staff.
Sandu, D. (1999). Spațiul social al tranziției. Iași: Editura Polirom.
Sartre, J.P . (1940). L’imaginaire. Paris: Gallimard.
Sartre, J.P . (1950). L’imagination. Paris: Gallimard.
Sauvy, A. (1965). Les mythologies des notre temps. Paris: Payot.
Scöffler, J. (1923). Banat . T emesvar: Schwäbische Buchdruckerei.
Schwartz, N., Groves, R.M., Schuman, N. (1998). Survey methods. In D. Gilbert,
S. Fiske, G. Lindzey (eds.), The handbook of social psychology . Boston: McGraw-
Hill, 143–179.
Schnapper, D. (1987/1997). Diversitãțile culturale. In P . Ariès, G. Duby (eds.), Istoria
vieții private, vol. 10. București: Editura Meridiane, 82–185.
Schappner, D. (1991). La France de l’integration. Sociologie de la nature en 1990.
Paris: Gallimard.
Schuman, H. (1966). Social change and the validity of regional stereotypes in East
Pakistan. Sociometry, 29.
Sedikides, C., Schopler, J., Insko, C. (1998). Intergroup cognition and intergroup
behavior. Mahwah, NJ, London: Lawrence Erlbaum Associates.
Segall, H.M., Dasen, P ., Berry, J.W ., Poortinga, Y.H. (1999). Human behavior in global
perspective. An introduction in cross-cultural psychology . Boston: Allyn&Bacon.
Share-Pour, M. (1999). Self-categorization and in-group formation among Iranian
children in Australia: a replication and extension. Journal of Social Psychology,
139, 180–190.
Shepard, B., Marshall, A. (1999). Possible selves mapping: Life career exploration
with young adolescents. Canadian Journal of Counselling, 33, 37–54.
Sherif, M., White, B.J., Harvey, O.J. (1955). Status in experimentally produced
groups. American Journal of Sociology, 60, 370–379.
Sherif, M., Harvey, L.J., White, B.J., Hood, W .R., Sherif, C.W . (1961/1988). The
Robbers Cave experiment: Intergroup conflict and cooperation. Middletown, CT :
Wesleyan University Press.
Shweder, R.A., Sullivan, M.A. (1993). Cultural psychology: Who needs it? Annual
Review of Psychology, 44, 497–527.
Siegfried, A. (1913/1980). T ableau politique de la France de l’ouest sous la troisième
République. Paris: Slatkine.
Siegfried, A. (1943). Vue générale de la Méditerranée. Paris: Gallimard.
393

Sillamy, N. (1995/1996). Dicționar de psihologie Larousse. București: Editura Univers
Enciclopedic.
Simiand, F . (1932). Le salaire, l’evolution sociale et la monnaie. 3 vol. Paris: Dalloz.
Simmel, G. (1892/1984). Les problèmes de la philosophie de l`histoire. Paris: PUF .
Simmel, G. (1900/1987). Philosophie de l’argent. Paris: PUF .
Simu, T . (1924). Colonizarea șvabilor în Banat. Timișoara: Editura Banatul.
Sironneau, J.P . (1980). Le retour du mythe. Grenoble: PUF .
Skocpol, T . (ed.) (1984). Vision and method in historical sociology. Cambridge:
Cambridge Universiy Press.
Smith, D. (1991). The rise of historical sociology. Cambridge: Cambridge Universiy
Press.
Smith, E.R., Mackie, D. (2000). Social psychology. Philadelphia, Levittown:
T aylor&Francis.
Sombart, W . (1906/1992). Pourquoi le socialisme n’existe-t-il pas aux Etats-Unis?
Paris: PUF .
Spengler, O. (1917/1995). Declinul Occidentului. Schițã de morfologie a culturii.
Craiova: Editura Beladi.
Stahl, H.H. (1934). T ehnica monografiei sociologice. București: Editura Institutului
Social Român.
Stahl, H.H. (1939). Nerej, un village d’une région archaïque . București: Editura
Institutului Social Român.
Stahl, H.H. (1958/1998). Contribuții la studiul satelor devãlmașe. 3 vol. București:
Editura Cartea Româneascã.
Stahl, H.H. (1972). Studii de sociologie istoricã. București: Editura ătiințificã.
Stahl, H.H. (1974). T eoria și practica investigațiilor sociale. Metode și tehnici.
București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Stahl, H.H. (1975). T eoria și practica investigațiilor sociale. Cercetãrile interdiscipli-
nare zonale. București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Stahl, H.H. (1983). Eseuri critice. București: Editura Minerva.
Stahl, P .H. (1999). Povestiri din satele de altãdatã. București: Editura Nemira.
Steins, M. (1971). Images de l’Allemagne en France. Ethnopsychologie , 4, 373–388.
Stephan, C., Stephan, W . (1985). T wo social psyhology. Homewood: The Dorsey
Press.
Stoianovich, T . (1976). French historical method. The Annales paradigm . London:
Cornell University Press.
Stoianovich, T . (1994). Annales School. In P . N. Stearns (ed.), Encyclopedia of social
history. New York-London: Garland Publishing Inc, 38–40.
Stone, L. (1981). The past and the present. Boston-London: Routledge and Kegan
Paul.
Stryker, S. (1980). Symbolic interactionism. Menlo Park, CA: Benjamin/Cummings.
Summers, R.J. (1991). The influence of affirmative action on perception of a benefi-
ciary’s qualifications. Journal of Applied Social Psychology, 21 , 1265–1276.
Swann, W .B. Jr., Hill, C.A. (1982). When our identities are mistaken: Reaffirming self-
conception through social interaction. Journal of Personality and Social
Psychology, 43 , 59–66.
Swann, W .B. (1987). Identity negociation: where two roads meet. Journal of
Personality and Social Psychology , 53,1038–1051.
394

T alayesva, D.C. (1941/1959). Soleil Hopi. L’autobiographie d’un indien Hopi. Paris:
Plon.
T ajfel, H. (1970). Experiments in intergroup discrimination. Scientific American, 17 ,
96–102.
T ajfel, H. (1974). Intergroup behavior, social comparison and social change. Katz-
Newcomb lectures . Michigan: Ann Arbour University Press.
T ajfel, H. (1982). Social identity and intergroup relations. Cambridge: Cambridge
University Press.
T ajfel, H., T urner, J.C. (1979). An integrative theory of a social group. In W . Austin,
S. Worchel, (eds.), The social psychology of intergroup relations. Monterrey:
Brooks Cole.
T ajfel, H., T urner, J.C. (1986). The social identity theory of intergroup behaviors. In
S. Worchel, W . Austin (eds.), Psychology of intergroup relations . Chicago: Nelson
Hall.
T aylor, C. (1989). Sources of the self: The making of modern identity. Cambridge:
Cambridge University Press.
Theodorescu, R. (1983). Imagine și reflecție istoricã modernã în Europa de Sud-Est.
Revista Comisiei Naționale Române pentru UNESCO, 4.
Thomas, J. (ed.) (1998). Introduction aux méthodologies de l’imaginaire . Paris:
Ellipses.
Thomas, W . I., Znaniecki, F . (1918–1920/1998). Le Paysan polonais en Europe et en
Amérique. Récit de vie d’un migrant . Paris: Nathan.
Thurstone, L. (1928). The attitudes can be measured. American Journal of
Sociology , 33, 529–554.
T odorov, T . (1989/1999). Noi și ceilalți. Despre diversitate . Iași: Editura Institutul
European.
T odorov, T . (1998). Les abus de la mémoire . Paris: Arléa.
T olstoi, L. (1865–1869/1954). Rãzboi și pace. vol. 1, București: Editura „Cartea
Rusã”.
T rafimow, D., T riandis, H.C., Goto, S.G. (1991). Some tests of the distinction
between the private self and the collective self. Journal of Personality and Social
Psychology, 60, 649–655.
T renard, L. (1968). L’histoire des mentalités colectives. Bilan et perspectives. Revue
d’histoire moderne et contemporaine , 691–703.
T urner, J.C. (1987). Rediscovering the social group: a self comparison theory. Oxford:
Basil Blackwell.
T urner, R.H. (1976). The real self: From institution to impulse. American Journal of
Sociology, 81.
Van Gennep, A. (1909/1996). Riturile de trecere. Iași: Polirom.
Vanman, E.J., Paul, B.Y., Ito, T .A., Miller, N. (1997). The modern face of prejudice
and structural features that moderate the effect of cooperation on affect. Journal
of Personality and Social Psychology, 73, 941–959.
Vatamaniuc, D. (1993). Comentarii. In M. Eminescu, Opere, volumul al XVI-lea.
București: Editura Academiei.
Verdery, K. (1985). The unmaking of the ethnic identity: T ransylvania’s Germans .
American Ethnologist, 12, 3–15.
Veyne, P . (1979/1999). Cum se scrie istoria. București: Editura Meridiane.
395

Vighi, D. (1998). T entația Orientului. Studii de imagologie. Pitești: Editura Paralela
45.
Vighi, D., Marineasa, V . (1994). Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bãrãgan.
Timișoara: Editura Marineasa.
Violet-Conil, M., Canivet, N. (1946). L’exploration de la mentalité infantile. Paris:
PUF .
Vlãsceanu, M. (1993). Atitudine. In C. Zamfir, L. Vlãsceanu (ed.), Dicționar de socio-
logie . București: Editura Babel, 53–56.
Voltaire, F .M.A. (1754/1964). Essais sur les mœurs et l’esprit des nations et sur les prin-
cipaux faits de l’histoire depuis Charlemagne jusqu’a Louis XIII. 2 vol., Paris:
Garnier.
Vovelle, M. (1982/1992). Idéologies et mentalités . Paris: Gallimard.
Vulcãnescu, M. (1937). Omul românesc. București: Fundația Universitarã
„C.N. Vasiliu-Bolnavu”.
Vulcãnescu, M. (1943/1991). Dimensiunea româneascã a existenței. București:
Editura Fundației Culturale Române.
Vultur, S. (1997). Istorie trãitã. Istorie povestitã . Timișoara: Editura Amarcord.
Vultur, S. (ed.). (1998a). T eren. Memoria și cultura familialã. Identitãți multiple în
Banat. Decupaj în arhivã. Timișoara: A T reia Europã.
Vultur, S. (1998b). T eren. Proiecte și proiecții identitare, A T reia Europã, 2 , 203–220.
Vultur, S. (ed.) (2000a). Lumi în destine. Memoria generațiilor de început de secol din
Banat. București: Editura Nemira.
Vultur, S. (ed.) (2000b). Germanii din Banat prin povestirile lor. București: Editura
Paideia.
Vultur, S. (ed.) (2002). Memoria salvatã. Evreii din Banat, ieri și azi. Iași: Editura
Polirom.
Wallerstein, I. (1993). Annales School. In W . Outhwaite, T . Bottomore (ed.), The
Blackwell Dictionary of social thought . Oxford: The Alden Press, 16–18.
Wallerstein, I. (1997). Cu toții trãim într-o perioadã foarte neagrã. Magazin istoric , 1,
22–26.
Wallerstein, I. (1998). The heritage of sociology. The promise of social science. In
Presidential Address, XI th W orld Congress of Sociology . Montreal: Montreal
University Press.
Wallerstein, I. (1999). The end of the world as we know it. Social science for the twen-
ty-first century. Minneapolis: University of Minnesota Press.
Wallon, H. (1941/1964). De la act la gîndire. București: Editura ătiințificã.
Wallon, H. (1945/1975). Les origines de la pensée chez l’enfant. Paris: Flammarion.
Wallon, H. (1957). La mentalité primitive et la raison. Revue philosophique, 4,
461–467.
Weber, M. (1920/1993). Etica protestantã și spiritul capitalismului . București: Editura
Humanitas.
Wellek, R. (1953). The concept of comparative literature. Yearbook of Comparative
and General Literature , 2, 1–5.
White, H. (1973). Metahistory. The history of imagination in nineteenth–century
Europe. Baltimore: The John Hopkins University Press.
396

397Widdershoven, G. (1993). The story of life: Hermeneutic perspectives on the rela-
tionship between narrative and history. In R. Josseleson, A. Lieblich (eds.), The
narrative study of lives. vol. 1, London: Sage, 1–20.
Wilder, D.A. (1986). Social categoristion: Implications for creation and reduction of
intergroup conflict. In L. Berkowitz (ed.), Advanced in experimental social psy-
chology. vol. 19, San Diego, CA: Academic Press.
Wittenbrinck, B., Judd, C.M., Park, B. (1997). Evidence for racial prejudice at the
implicit level and its relationship with questionnaire measures. Journal of
Personality and Social Psychology, 72, 262–274.
Wirth, L. (1928). The Ghetto. Chicago: Chicago University Press.
Wirth, L. (1938). Urbanism as a way of life. American Journal of Sociology, XLIV .
Wunenburger, J.-J. (1991). L’imagination. Paris: PUF .
Wyer, R.S., Srull, T .K. (1994). Handbook of social cognition . Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Xenopol, A.D. (1908/1997). T eoria istoriei . Colecția „Cãrți fundamentale ale culturii
române“. București: Editura Fundației Culturale Române.
Yzerbyt, V ., Schadron, G. (1997). Stereotipuri și judecatã socialã. In R.Y. Bourhis,
J.P . Leyens (eds.), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Editura
Polirom, 97–123.
Zamfirescu, E. (1994). Fuga din Balcani. Revista de Cercetãri Sociale, 3 , 84.
Zanne, I. (1901). Proverbele românilor. 6 vol. București: Editura Socec.
Zapan, G. (1940). Sistematizãri în teoria temperamentelor. Revista de Psihologie, X.
Zavalloni, M. (1973). L’identité psychosociale, un concept à la recherche d’une sci-
ence. In S. Moscovici (ed.), Introduction à la psychologie sociale. Paris : Larousse.
Zavalloni, M. (1974). L’identité sociale subjective et l’étude du caractère national.
Ethnopsychologie, 2 , 145–154.
Zavalloni, M. (1996). Concept and methods of ego-ecology. The IVth European
Congress of Psychology. Athena: Athena University Press.
Zlate, M. (1989). Cine sunt eu? – o probã de cercetare și cunoaștere a eului și a per-
sonalitãții. Revista de Psihologie, 4.
Zurcher, L.A. (1977). The mutable self. Beverly Hills: Sage.
*** (1938). Anchetã monograficã în comuna Belinț . Timișoara: Tipografia
Româneascã.

398

Cuprins
Cuvînt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Circumscrierea problematicii teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
PARTEA ÎNTÎI
1.T eorii asupra identitãții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.1. Avatarurile identitãții — un excurs epistemologic în miezul definiției
identitare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.2. Perspective teoretice în înțelegerea identitãții . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191.3. Identitate personalã versus identitate socialã . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2. Studiul interdisciplinar al mentalitãților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.1 Mentalitãțile și școala lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.1.1. Specificul abordãrii. Istoria mentalitãților — o istorie-rãspîntie .2 7
2.1.2. Origini și etimologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292.1.3. Sursele și specificul istoriei mentalitãților . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.2 Criza sfîrșitului de secol și noua istorie. „Împrietenirea ideilor” —
cazul ăcolii Analelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.2.1. Fondatorii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 372.2.2. Generația „Braudel” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 442.2.3. Generația „revoltei” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502.2.4. Viziunea ultimei generații . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 642.2.5. Construirea cunoașterii social-istorice în cadrul generației
postmoderne a ăcolii de la Annales . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.2.6. Exemple implicite de istorie experimentalã . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
399

2.3. Alternativa imagologicã – o cale fertilã de cunoaștere a identitãților
sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
2.3.1. Imagologia psihologicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
2.3.1.1. Institutul din Le Hâvre – o creație continuã. Preliminarii.
T rãsãturi generale ale proiectului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
2.3.1.2. Instituționalizarea imagologiei psihologice . . . . . . . . . . . . . 82
2.3.2. Imagologia literarã și vocația sa întemeietoare . . . . . . . . . . . . . . 862.3.3. Imagologia antropologicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 922.3.4. Imagologia istoricã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
2.3.4.1. Particularizarea demersului antropologic în cîmpul istoriei. 982.3.4.2. Instituționalizarea imagologiei istorice . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
2.3.5. Elaborãri ale imaginarului social. Principalele structuri mitologice 107
2.4. Paradigma reprezentãrilor sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
2.4.1. Reprezentãrile sociale — clarificare terminologicã . . . . . . . . . . . 1122.4.2. Construirea reprezentãrilor sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1142.4.3. Stereotipurile etno-naționale și programele de intercunoaștere
imagologicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
PARTEA A DOUA
3. „Cine suntem noi, românii?” O sintezã a cercetãrilor etnopsiho-
logice românești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
3.1 Nașterea etnopsihologiei în spațiul cultural românesc . . . . . . . . . . . 1343.2. Sintezele referențiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1393.3. Cercetãri aplicative timpurii realizate cu instrumentarul științific al
psihosociologiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
3.4. Imaginarul identitar național studiat cu mijloacele sociologiei . . . . 1523.5. Confluențele cu psihologia socialã ce opereazã cu paradigma
reprezentãrilor sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
3.6. Explorãri declarat imagologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
PARTEA A TREIA
4. Memorie și identitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
4.1. Memoria socialã ca nucleu al definițiilor identitare . . . . . . . . . . . . . . 1754.2. Cadrul teoretic al abordãrii proprii istoriei orale . . . . . . . . . . . . . . . . 1794.3. Istoria oralã în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1864.4. O cercetare asupra memoriei sociale bãnãțene . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
4.4.1. Descrierea cercetãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1954.4.2. Dialogul cu „celãlalt” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2154.4.3. „Celãlalt etnic” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2174.4.4. „Celãlalt regional” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2234.4.5. Banatul de ieri, Banatul de azi, Banatul de mîine . . . . . . . . . . . . 2254.4.6. Reprezentarea socialã identitarã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2274.4.7. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
400

5. Dinamici identitare bãnãțene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
5.1. Conceptul de sine ( self) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
5.2. T estul WAY . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2355.3. O explorare a imaginarului identitar al studenților bãnãțeni . . . . . . 2385.4. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258
6. Studierea atitudinilor etnice și regionale pentru locuitorii din vestul
României . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261
6.1. Atitudinile sociale și speciile lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2616.2. Mãsurarea atitudinilor fațã de alteritate – scala lui E.S. Bogardus.Cercetãri românești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2636.3. Un studiu asupra raporturilor identitare din vestul României . . . . . 267
6.3.1. Descrierea cercetãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2676.3.2. Portrete sociologice ale autorilor imaginii de sine și ai imaginii„celuilalt” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 278
6.3.2.1. „Românii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 278
6.3.2.2. „Sîrbii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
6.3.2.3 . „Maghiarii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
6.3.2.4. „Germanii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285
6.3.2.5. „Evreii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
6.3.2.6. „Țiganii (romii)” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290
6.3.2.7. „Bulgarii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
6.3.2.8. „Bãnãțenii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294
6.3.2.9. „Ardelenii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295
6.3.2.10. „Oltenii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 296
6.3.2.11. „Muntenii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297
6.3.2.12. „Moldovenii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299
6.3.3. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303
Concluzii finale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 304
ANEXE
Anexa 1 Datele de identificare ale intervievaților și intervievatorilor . . . . . 309
Anexa 2 Exemplu de interviu de istorie oralã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 311
Anexa 3 Exemplu de evaluare a unui text de arhivã prin intermediul grilei
axiologice și a criteriilor referențiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 333
Anexa 4 Rezultatul evaluãrii întregului eșantion de 35 de interviuri, realizatã
de grupul expert: grila de valori sociale M. Rokeach și criteriile referențiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
Anexa 5 Portrete valorice și dinamici ale criteriilor referențiale pe ansamblul
eșantionului de interviuri de istorie oralã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
Anexa 6 Reprezentarea socialã identitarã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350
Anexa 7 Chestionar psihosociologic: Dinamica identitãților la populația
tînãrã din Timișoara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 352
Anexa 8 Compoziția eșantionului pentru testul autoreferențial . . . . . . . . . . 355
401

Anexa 9 „Harta identitarã“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356
Anexa 10 Analize comparative între testul „Eu sunt” și testul „Noi, românii,
suntem” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 363
Anexa 11 T rasãturile de bazã ale eșantionului pentru cercetarea realizatã cu
scala distanței sociale a lui E.S. Bogardus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 365
Anexa 12 Chestionar psihosociologic: Raporturile interetnice și interregionale
din Europa centralã și de sud-est . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 367
Anexa 13 Instructajul sondajului de opinie DKMT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369
Anexa 14 Eșantionarea sondajului de opinie DKMT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 372
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 373
402