Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această [618730]

pag. 1
Motto
„Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această
transformare, creează natură.” (Democrit)

Argument

Am ales acestă lucrare „Rostopasca în terapeutică” deoarece Rostopasca deși pare a fi o
plantă banală, care crește pe lângă case, printre ruine și prin păduri umbroase, datorită proprietăților
sale miraculoase care sintetizează numeroși alcaloizi cu efecte vindecătoare, au făcut pe mulți
oameni de știință și nu numai, să-i acorde importanța pe care o merită.
Faptul că este răspândită în aproape toate zonele țării fac că aceasta să fie cunoscută sub
diferite denumiri populare: buruiană de pecingine, negelariță sau iarbă de negi, iarba rândunicii,
oiasca, crucea voinicului, etc.
Crește peste tot în zonele de câmpie și de deal. Este incredibil de rezistentă, având nevoie
doar de puțină umbră.
De la rostopască se culege partea aeriană a plantei, adică tulpina, frunzele și florile, cu grijă
pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini.
Extractele din rostopască au efect de antibiotic pe un mare număr de germeni patogeni.
Sucul proaspăt este un bun împotriva negilor și verucilor. Pentru aceasta, se rupe o tulpină din
planta verde și se aplică latexul care se scurge din plantă pe neg.
Rostopasca este folosită și în tratarea rănilor, fistulelor, psoriazisului și fortifică părul.
Alte beneficii alte plantei includ stimularea digestiei, creșterea asimilării unor substanțe precum
vitaminele și mineralele, restabilirea tranzitului intestinal.
Efectul plantei proaspete este analgezic, colagogic, antimicrobian, oncostatic și sedativ al
sistemului nervos central. În unele teste pe animale rostopasca s-a dovedit un bun citostatic. S-a
observat și un efect de stimulare a sistemului imunitar.
Pentru un efect maxim al terapiei cu rostopască, în timpul administrării sale trebuie să se
evite consumul alimentelor greu digerabile și solicitante pentru ficat, precum carne de porc,
grăsimi, prăjeli, margarină, unt, brânzeturi grase, alimente conservate și, desigur, tutunul și alcoolul.
Cu toate că folosită în doza mari-Rostopasca e toxică (provoacă colici abdominale, scaune
cu sânge și amețeli) țăranii noștrii o folosesc de sute de ani, știind să-i valorifice virtuțile sale

pag. 2
vindecătoare.
Astăzi pe plan mondial se acordă o importanță deosebită terapiei naturiste revenindu-se
spectaculos la medicină homeopată, care vine să completeze arsenalul medicamentelor utilizate
alături de chimioterapie, fizioterapie, igiena alimentației.
Se resimte intens ritmul alert al tehnicizării și pulsul unei vieți stresante, acționând asupra
organismului uman, cumulativ cu factorii poluanți și cei de risc, determinând îmbolnăviri.
Este total eronată excluderea din acțiunea terapeutică a plantelor medicinale obținute,
folosindu-se numai preparate de sinteză sau invers, excluderea chimioterapicelor ori a altor
medicamente de sinteză adoptându-se numai fitoterapia.
Formele sub care se utilizează plantele medicinale sunt foarte diversificate: tincturi, siropuri,
ceaiuri, pulbere, extracte hidroalcoolice.
Activitatea terapeutică a plantelor se datorează unor produși chimici elaborați de către celula
vegetală, cu acțiuni precise asupra organismului uman, cunoscute sub denumirea de principii active.
Paralel cu izolarea principiilor active din plante, oamenii de știință au reușit să stabilească și
structura lor chimică și să demonstreze cât este de diferită și cum variază în funcție de activitatea
terapeutică.
Dacă în trecut utilizarea plantei în scopuri curative era bazată pe tradiția populară, în prezent
cercetătorii au reușit să izoleze substanțele active din rostopască, responsabile de efectele sale
terapeutice.
“Sănătatea este bunul cel mai de preț al omului spunea Hipocrate iar omul poate alege calea
cea mai puțin vătămătoare pentru a se vindeca”.

pag. 3
I. INTRODUCERE- ROSTOPASCA

Este o plantă larg răspândită în Asia, America de Nord și în toată Europa, crește pe lângă
case, printre ruine și prin păduri umbroase și se găsește în cantități însemnate, ca sursă de materie
primă vegetală.
Specia Chelidonium majus L, denumită popular rostopasca, “buruiana de cele sfinte”,
negelariță sau iarbă de negi, este cunoscută din antichitate. Imaginea plantei este legată de numele
ilustrului gravor Albrecht Dürer (1471–1528), care în jurul anului 1520 s-a vindecat cu ea de
malarie cronică și de hepatomegalie, iar drept recunoștință pentru proprietățile binefăcătoare ale
plantei, a imortalizat-o printr-o schiță ce se poate vedea și astăzi în muzeul din Albertina.
Banală ca înfățișare, cu floricica ei galbenă pusă-n cruce, rostopasca este una dintre cele mai
puternice plante de pe pământ. Se spunea că are o forță egală cu a soarelui și de asta romanii au
botezat-o 'Chelidonium', 'darul cerului', iar vracii o culegeau numai în crucea zilei, când soarele era
în zodia Leului.
Faptul că rostopasca se întâlnește în vechile cărți sub numele de, buruiana de cele sfinte', se
poate imagina de ce prestigiu se bucură odinioară în popor această plantă medicinală considerată
astăzi, adesea, drept toxică.
Astăzi, rostopasca este recomandată ca remediu în peste 150 de afecțiuni, de la dermatoze
banale, la temutul cancer sau la infecțiile virale, încă imposibil de tratat cu medicamentele actuale.
Dar să-i cunoaștem mai îndeaproape "minunile".
– Prietena ficatului sănătos, leac digestiv și pentru dereglări hormonale, stopează dezvoltarea
tumorilor, rostopasca leac pentru negi.
Aversiunea epocii noastre față de rostopască se poate explica doar prin faptul că la
începutul industriei farmaceutice au fost condamnate și renegate cu hotărâre multe plante
medicinale valoroase, pentru a-i îndrepta pe oameni spre medicamentele obținute prin sinteză.
Astăzi, rostopasca este recomandată ca remediu în foarte multe afecțiuni, de la dermatoze la
temutul cancer sau la infecțiile virale.

pag. 4

II. DESCRIEREA PLANTEI

2.1. Încadrare sistematică
Chelidonium majus L. (rostopasca) face parte din familia Papaveraceae, ordinul
Papaverales, subclasa Magnoliidae, clasa Dicotyledoneae, subîncrengătura Angiospermae,
încrengătura Spermatophyta.
2.2. Descriere morfologică

Este o specie perenă, cu rizom scurt,
gros, de cca 1 cm de culoare brun-rosiatic, cu
numeroase rădăcini, tulpina aeriană este
ramificată cu peri lungi și roșii. În primul an
dezvoltă o rozetă de frunze dese iar în al
doilea an apar numeroase tulpini de 30-70 de
cm înălțime. Inflorescența este un antodiu cu
diametrul de 25-50 mm. Înflorește în lunile
mai-iunie. Rostopasca crește în multe locuri
umbroase din păduri, grădini, de pe lângă
așezările omenești, de la șes până în zona montană. De pe tulpina poroasă de până la 1 m se
desfășoară frunzele mari, de culoare verde-albăstruie, imparipenate, cu 2-5 lobi rotunjiți și marginea
crestată. Florile au patru petale galbene și sunt grupate câte 3-8, fiecare floare având 2 sepale, 4
petale și numeroase stamine. Fructul este o capsulă.
Când se rupe tulpina picură un suc vâscos, de culoare portocalie. Acest suc, cât și rădăcina
sunt toxice. De aceea rostopasca este folosită, în special, pentru tratamente externe. Se recoltează
plantele tinere, la începutul perioadei de înflorire. Utile sunt toate părțile plantei. Este răspândită
frecvent în zonele de câmpie până în zonele montane prin tufișuri la marginea gardurilor sau
invadează locurile cu ruine.
Denumirea genului, provine de la cuvântul grec” helidonous” (rândunică) și se lămurește
prin aceea că planta începe perioada de vegetație odată cu sosirea rândunelelor și se vestejește cu
plecarea lor în țările calde.

pag. 5
2.3. Compoziție chimică
Părțile aeriene ale plantei conțin 1-2% alcaloizi, care după structură chimică se clasifică la
diferite subgrupuri ale izochinolinei: chelidonina, cheletrina, sanguinonina (derivați ai
benzfenontredinei), berbeina, captizina (derivați ai protoberbeinei) și protoprina, alocriptopina
(derivați ai protopinei). Au mai fost identificați saponozite, acid ascorbic, carotenoide și acizi grași.
Rostopasca este o plantă cu multiple proprietăți curative, recunoscută și folosită pentru
efectele sale vindecătoare încă din antichitate, motiv pentru care se bucură de o apreciere crescândă
în rândul medicinei și tratamentelor naturiste.
Dacă în trecut utilizarea plantei în scopuri curative era consecința tradiției populare din jurul
său, întrucât de-a lungul timpului oamenii au observat efectele sale benefice în ameliorarea sau
tratarea anumitor boli, recent, mai mulți cercetători au reușit să izoleze substanțele active din
rostopască, responsabile de efectele sale terapeutice. Întrucât conține o gamă largă de alcaloizi
izochinolinici, la doze mari întreaga plantă este toxică, dar la dozele corecte ea are numeroase
utilizări terapeutice. Planta mai conține alcaloizii chelidonina, homochelidonina, oxichelidonina,
mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina, coptizina, protopina, alocriptopina, cantități mici de
berberina, sparteina, vitamina C, rezine, ulei volatil, săruri minerale. De asemenea, derivați de acid
cafeic sunt prezenți în această plantă.

Proprietăți
1-Actiune antispastică de tip papaverinic:
Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine și a altor organe, având
acțiune antispastică de tipul papaverinei, avant o toxicitate mult mai redusă.
2- Vasodilatator coronarian:
Vasodilatația este extinderea vaselor de sânge, care reduce tensiunea arterială sau forța pe
care inima trebuie să o aplice pentru a circula sângele în tot corpul.
3- Antispastic biliar:
Rostopasca (Chelidonium majus), conține alcaloizi, taninuri, saponine, saponozide,
mucilagii, elemente ce au drept acțiuni mărirea secreției biliare, dizolvarea pietrelor biliare și
curățirea canalelor biliare în dischinezia biliară.
4- Antimicotic:
Micozele sunt infecții cauzate de fungi (ciuperci) care afectează pielea, părul, unghiile sau
unele mucoase: bucală, faringiană, digestivă, sau genitală.

pag. 6
(Chelidonium majus), are o puternică acțiune antimicotică administrându-se sub formă de
gargară, tamponări, badijonări în diverse preparate: tincturi, infuzie.
5- Acțiune sedativă și chiar narcotică asupra centrilor nervoși superiori:
Plantă este bogată în alcaloizi ca chelidonina și homochelidonina care au acțiune sedativă și
narcotică asupra centrilor nervoși superiori, relaxează musculatura netedă a vaselor mari și au
acțiune ușor stimulatoare asupra respirației.
6- Decongestiv hepato-biliar
Extractele apoase sau slab hidroalcoolice din plantă au și acțiune coleretic-colagogă (înlesnește
secreția bilei), fapt cunoscut în medicină populară încă din timpuri străvechi, fiind utilizate în
afecțiunile hepato-biliare, colecistopatii și în ciroza hepatică.
7- Efect anti tumoral de tip colchinic, citostatică
Principiile active citostatice ale rostopascăi acționează în profunzime, inhibând și distrugând
celulele maligne. Efectul antitumoral de tip colchicinic și acțiunea citostatică a plantei indică
rostopasca în tratarea diferitelor formațiuni tumorale (cancer de piele, fibrom uterin, negi,
8- Analgezic
Acțiunea analgezică a extractului de rostopască implică mecanismele GABA-ergice din
sistemul nervos și a receptorilor pentru glicină.
9- Hipotensiv
Este vasodilatator și scade tensiunea, luptând totodată împotriva aterosclerozei.
10- Antispastic la nivel abdominal (intestine, uter)
Diminuează tonusul musculaturi netede din intestine, uterin, etc. Din această cauză se indică
și în cazul durerilor la acest nivel.
11- Efect antibiotic
Rostopasca are efect antibiotic foarte puternic pentru o serie de germeni patogeni, are efect
antibacterian cu spectru larg și efect antiviral puternic (acționează asupra virusului gripal, herpetic,
hepatic și asupra papilovirusurilor). Planta se indică pentru tratament în infecțiile cronicizate ale
pielii și în infecții genitale (cu papiloma-candida-trichomonas).

12- Cicatrizant
Extern, rostopasca are efect antiinflamator și cicatrizant, util în acnee, bătături, blefarită,
boli de piele persistente, cheratită, eczeme, pilozitate excesivă, răni, ulcer varicos (plăgi atone,
vechi) sau ulcerații cronice ale ochilor. Cremă și săpunul lichid cu extract de rostopasca au efect
caustic ajutând la repararea structurii cutanate a pielii în cazul inflamațiilor, având o acțiune

pag. 7
antiinflamatoare, antibacterială, antimicotică. Restabilind și reechilibrând stratul epidermic al pielii
(produse Biohem). Alături de alte extracte (de urzică, nuc, mesteacăn și șoc), extractul de
rostopască intră în compoziția șamponului și balsamului organic pentru îngrijirea părului, redându-i
frumusețea și strălucirea și întărind firul de păr.

Indicații:

Acnee- -Se pun câte 10 ml de tinctură de rostopasca în 100 ml apă fiartă și răcită. Se
înmoaie compresele în acest amestec și se aplică pe zonele afectate.
Negi : dimineața și seara, se pune pe zona afectată suc de rostopască, de mai multe ori
succesiv, la intervale de câteva minute. Locul nu se spală, ci se lasă sucul să acționeze în
profunzime.
Afecțiuni hepato-biliare : infuzie de rostopască, 1 g (1/2 linguriță la o cană cu apă). Se bea
o cană pe zi, în mai multe reprize, timp de 7 zile. Doză nu trebuia depășită. După 7 zile, se face
pauză o săptămână.
Angina pectorală : (adjuvant), arterioscleroză cerebrală, ateroscleroză, valori crescute ale
colesterolului – pulbere, doză unică de 2 vârfuri de cuțit, seara înainte de culcare
Afecțiunile splinei : pulbere de rostopască administrată în doze de câte 0,2 grame, de 4 ori
pe zi. În afecțiunile splinei se asociază foarte bine cu salvia.
Bătături : Cataplasme sau aplicații de suc proaspăt.
Cancer de piele : comprese pe locul afectat. Tratamentul este valabil și pentru tumorile
exteriorizate.
Migrenă biliară, migrenă în general – se ia o linguriță rasă de pulbere de rostopască pe
stomacul gol, în doză unică, pentru 24 de ore.

2.3.1. Identificarea alcaloizilor
Alcaloizii (fr. alcali; gr. eidos- aspect) sunt substanțe organice heterociclice cu azot, de
origine vegetală, cu caracter bazic, rezultate în urma metabolismului secundar al plantelor, care dau
reacții caracteristice și au acțiune asupra organismelor animale, de cele mai multe ori de natură
toxică. În funcție de proveniența atomului de azot și de calea biosintetica se pot clasifica în:
Alcaloizi propriu-ziși.

pag. 8
Pseudoalcaloizi
Protoalcaloizi
N-oxizi ai alcaloizilor
Noțiunea de alcaloid s-a stabilit la începutul secolului al XIX-lea, (Meissner, 1818). Prin
alcaloizi se înțelegea în trecut toate substanțele azotate cu caracter bazic, care aveau acțiune
fiziologică asupra organismelor animale. În grupa alcaloizilor se găseau astfel unele amine, amide,
aminoalcooli, aminoacizi, purine etc.

Răspândire
În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolați din Angiospermae, 10-15% din aceste
plante putând sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o tendință pronunțată de biosinteza:
Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae (subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae,
Convolvulaceae, Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae,
(Dicotiledonate), Amarylidaceae și Liliaceae (Monocotiledonate ).
Cantitățile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de obicei în plante se
găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală
în organele plantelor:
Atropina – 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;
Chinina – prezenta numai în scoarță, lipsește în frunze.
Deși majoritatea alcaloizilor sunt izolați din regnul vegetal, s-a confirmat existența lor și în
regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaște) genurile Buffo, Phyllobates
(potențial neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

Localizare
Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub formă de săruri cu diferiți acizi (acid
benzoic, citric, meconic, tartric. Etc), sau în combinații tanice, însă se mai pot găsi și sub formă de
baze cuaternare sau terțiare.
Acizii organici care formează cel mai frecvent săruri cu alcaloizii sunt:

pag. 9
Acid aconitic Acid cafeic Acid chelidonic
Acid chinic

Acid citric

Acid fumaric

Acid malic

Acid meconic

Acid tartric

Acid veratric

Structura:
Alcaloizii au cel puțin un atom de azot heterociclic, acesta fiind de cele mai multe ori terțiar,
mai rar cuaternar. Heterociclurile se pot condensa între ele sau cu alte cicluri astfel încât moleculele
alcaloizilor pot deveni de tip policiclic sau macrociclic. Datorită grefării pe nucleu a numeroase
grupări funcționale, unii alcaloizi pot prezenta caracter fenolic (morfină), alții de tipul atropinei,
reserpinei pot forma esteri, eteri (codeină) sau alcaloizi glicozidati (solanina din cartof). De obicei
au activitate optică, fiind levogiri (cei mai des întâlniți și cu cea mai mare activitate farmacologică)
sau dextrogiri, activitate imprimată de atomii de carbon ai acizilor cu care se esterifică: (acidul
tropic, în cazul hiosciaminei și scopolaminei). Și orientarea substituenților în pozițiile S sau R
conferă modificarea acțiunii farmacologice (chinina – 8S, 9R este antimalaric, în timp ce chinidina –
8R 9S este antiaritmic clasa 1A, conform clasificării lui Vaughan Williams).
Extracție, Identificare, Dozare
Trebuie ținut cont de natură și structura lor; astfel:
Antrenarea cu vapori de apă (alcaloizi volatili) se aplică pentru coniină, nicotină, sparteină.
Extracția cu solvenți apolari (benzen, cloroform, eter) se aplică alcaloizilor terțiari. Această
operație cuprinde două etape:
1. Deplasarea alcaloizilor sub formă de baze
2. Extracția propriu-zisă și purificarea (se efectuează la rece, prin agitare și extracție
repetată, în aparat Soxhlet, iar la alegerea solventului trebuie ținut cont de toxicitatea acestuia,

pag. 10
inflamabilitate, ușurința recuperării acestuia pentru o refolosire ulterioară.
Extracția cu solvenți polari (alcool concentrat sau 40-70%) se efectuează la rece
(macerare, percolare) sau la cald (refluxare)

Acțiune farmacotoxicologica

Unii cercetători consideră că alcaloizii, datorită toxicității lor sunt substanțe de apărare ale
plantelor împotriva dăunătorilor, ei fiind toxici pentru majoritatea animalelor (excepție iepurii care
pot consuma frunze de Atropa belladonna, fără a suferi intoxicații datorită prezenței unei enzime
numită tropanon esteraza). Alții consideră alcaloizii ca depozitare a azotului organic, există și
ipoteza că ar avea un anumit rol în transformările biosintetice ale unor substanțe

Proprietăți fizice
Proprietățile diferă în funcție de prezența sau absența oxigenului în structura lor, dar și de forma
în care se găsesc. Alcaloizii oxigenați sunt cristalizați, incolori, cu excepția berberinei (colorată în
galben) sanguinarinei (culoare roșie). Au gust puternic amar și sunt optic active. Sunt solubili în
solvenți apolari (eter, benzen, cloroform), sunt insolubili sau parțial solubili în apă. Alcaloizii
cuaternari și pseudoalcaloizii sunt solubili în apă și în alcool, insolubili în solvenți organici apolari.
Alcaloizii sub formă de săruri sunt substanțe solide, cristalizate, fără miros, cu gust foarte amar
și puncte de topire nete, solubile în apă și în alcool.
Proprietăți chimice
Însuși denumirea lor de alcaloizi, care derivă din arabul al-kaly (sodă), arată principala lor
proprietate, bazicitatea. Aceasta variază în limite foarte largi și este imprimată de perechea
de electroni ai atomului de azot, de sistemul heterociclic, de prezența unor duble legături și de
grupele electrofile adiacente azotului. Dacă în jurul atomului sunt grupe alchil (grupe respingătoare
de electroni) bazicitatea crește.
Grupările atrăgătoare de electroni (carboxil) reduc disponibiltatea electronilor de
la atomul de azot, implicit reducând bazicitatea sau chiar anulând-o. Datorită
bazicității, soluțiile apoase de alcaloizi sunt instabile, fapt de care trebuie ținut cont la extracția lor.
Pentru extracția, purificarea și conservarea lor, se utilizează acizi minerali
(azotic, clorhidric, sulfuric), iar din aceste soluții sunt deplasați prin intermediul unor baze

pag. 11
(amoniac, sau hidroxizi alcalini).
Toxicitatea alcaloizilor
Sunt substanțe foarte toxice, în doze relativ mici. Ei pot acționa asupra diferitelor sisteme:
Vincristina are efecte neurotoxice centrale. Vinblastina (alcaloid antimitotic) este un puternic
leucopeniant și determină tulburări gastrointestinale și neurologice
Aconitina este toxic al centrilor bulbari, chinina și morfina determină depresie respiratorie.
Cocaină și morfina determină farmacodependență.

2.3.2 Chelidonina

Alcaloizii în special chelidonina și homochelidonina au acțiune similară morfinei, fiind
deprimante ale miocardului, au acțiune sedativă și narcotică asupra centrilor nervoși superiori.
Relaxează musculatura netedă a vaselor mari și în special a coroanelor; asupra respirației au acțiune
ușor stimulatoare.
Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronchiale și a altor
organe, având în această direcție acțiune antispastică de tipul papaverinei, prezentând totodată
avantajul unei toxicități mai reduse.

pag. 12

2.3.3 Berberina

Berberina este un alcaloid extras din diferite plante pentru tratarea infecțiilor, diabet,
eliminarea paraziților, diaree și afecțiuni oculare.
Cercetările cu privire la efectele benefice ale berberinei sunt încă la început, însă este posibil
ca această substanță să devină una dintre cele mai puternice substanțe naturale în prevenirea și
tratarea unei game variate de afecțiuni.
Motivul pentru care în primele studii berberina (berberine) a arătat un potențial ridicat în
prevenirea sau tratarea unui număr mare de afecțiuni este faptul că aceasta influențează activitatea
unei enzimă care participă la multe procese metabolice.
Extractele care conțin această substanță au un efect antimicrobian foarte puternic împotriva
unei game largi de microorganisme (bacterii, virusuri, fungi, paraziți).
Deși berberina este cel mai des folosită în tratarea diareei bacteriene, bolilor parazitare și ca
agent antimicrobian, există dovezi noi că aceasta este foarte eficientă în tratarea diabetului.
Prin mai multe studii s-a demonstrat că berberina crește activitatea insulinei și scade
cantitatea de grăsimi de la nivelul organismului, inclusiv de colesterol și trigliceride.
Prin aceste studii s-a arătat că o cantitate de 1500 mg de berberină administrată în trei doze
de 500 mg timp de trei luni are aceleași efecte asupra glicemiei (în cazul diabeticilor tip 2) ca 1500
mg de metformin sau 4 mg de glibenclamidă , două medicamente utilizate în tratarea diabetului de
tip 2. Diferența dintre substanța naturală și cele două medicamente este că prima are mai puține
efecte secundare și că reduce și nivelul de colesterol și trigliceride (în cazul diabeticilor tip 2).

pag. 13
Astfel, această substanță naturală este printre puținele care au efecte similare
medicamentelor sintetice, cel puțin în ceea ce privește reducerea glicemiei.
Aceasta reduce glicemia doar în cazul persoanelor care o au peste normal și nu în cazul
celor cu o glicemie normală.
Berberina este și un bun vasorelaxant și a fost utilizată cu succes pe oameni.
Deși această substanță este considerată relativ sigură pentru adulți poate avea și diverse
efecte adverse:
– Flatulență și diaree (aceste două efecte sunt observate în general când este administrată
împreună cu metformin);
– Constipație;
– Împiedicarea creșterii masei musculare (exercițiile fizice pot atenua acest efect);
– Amplificarea toxicității unor substanțe asupra neuronilor dacă este ingerată după acestea
(scade toxicitatea dacă este ingerată înainte).
Contraindicații
Berberina nu trebuie administrată femeilor însărcinate, care alăptează sau copiilor pentru că poate
produce afecțiuni grave precum malformații, retard mental sau icter nuclear (kernicterus) – afecțiune
rară la nivelul creierului ce poate să apară în cazul nou-născuților care suferă de icter.
Această substanță scade glicemia în cazul persoanelor diabetice și astfel nu trebuie utilizată
împreună cu alte medicamente ce au efecte similare decât sub supravegherea unui medic specialist.
În ceea ce privește dozele corespunzătoare pentru tratarea fiecărei afecțiuni nu există date
științifice suficiente pentru a fi stabilite, acestea depinzând de mai mulți factori precum greutate,
vârstă, sex, stare de sănătate etc.
Având în vedere că nu toate substanțele naturale sunt sigure, dozele pot fi foarte importante.
Înainte de a consuma berberină consultați un medic specialist.

2.3.4 Sanguinarina
Sanguinarina este un toxic alcaloid extras din anumite plante.
Studiile preliminare preclinice in vitro și in vivo au demonstrat că sanguinarina
provoacă apoptoză în celulele canceroase umane și recomandă studiul sanguinarinei ca tratament

pag. 14
potențial pentru cancer. Din acest motiv, sanguinarina se numește escharotic.
2.3.5. Sparteina
Sparteina în doze mici, stimulează mușchiul neted (de ex. Vezica sau stomac), în cantități
mai mari provoacă paralizie. Sparteina a fost adesea folosit ca o componentă a preparatelor
combinate pentru tratamentul aritmiilor cardiace și pentru a induce travaliul.

2.3.6. Acidul ascorbic
Acidul asorbic sau vitamina C se găsește în natură sub două aspecte: redus – ca acid L-
ascorbic sau ca acid dehidroascorbic (acid L-treo-2,3-hexodiulosonic-lactona), mult mai abundent.
Formulele chimice de structură ale celor doi compuși sunt:
– Acid L-ascorbic (Acidum Ascorbicum)

– Acid dehidroascorbic

Acidul dehidroascorbic
C6H6O6 M = 174,11; C 41,39%; H 3,47%; O 55,14%. Este forma reversibilă oxidată a
acidului ascorbic și este biologic activ. Se prepară prin acțiunea benzochinonei asupra acidului
ascorbic.
Proprietăți fizice
Cristale fine, aciculare; solubil în apă la 600 C. În soluții, cele două grupări carbonil (din
pozițiile 2 și 3) trec în forma hidratată -C (OH) 2 -C (OH) 2 . Practic, reacția sa este neutră.

Soluțiile sale apoase sunt mult mai puțin stabile decât cele ale acidului ascorbic. Acidul
dehidroascorbic, în soluție, este convertit ușor în acid ascorbic, prin reducerea cu acid sulfuros
(H2ȘO3).

pag. 15

Acidul ascorbic
C6H8O6 M = 176,13; C 40,91%; H 4,58%; O 54,51%.
Vitamina C constituie o excepție printre vitamine, fiind practic singura care există în natură
într-o formă unică; ea nu formează complecși cu nucleotidele sau coenzimele, necunoscându-se
înlocuitori naturali sau sintetici.
Proprietăți fizice
Cristale (de obicei plate, uneori aciculare, în sistem monoclinic) incolore sau pulbere
cristalină albă, fără miros. Stabil în aer, în stare uscată. În preparatele impure și în mulți produși
naturali, vitamina se oxidează când este expusă la aer și lumină.
Ușor solubil în apă (80% la 1000 C, 40% la 450 C), solubil în alcool și metanol, practic
insolubil în benzen, cloroform, eter, eter de petrol, uleiuri grăsimi, solvenți grași.
Agent reducător puternic, decolorează mulți coloranți. Soluțiile apoase sunt rapid oxidate de
aer, reacția fiind accelerată de alcalii, fier, cupru. Forma stabilă de sare este ascorbatul de sodiu.

pag. 16
III. RECOLTARE ȘI CONSERVARE

Plantele medicinale sunt resursele pentru obținerea medicamentelor de origine vegetală și
ceaiurilor terapeutice. Din acest punct de vedere, recoltarea plantelor medicinale este înainte de
toate, o muncă plină de simț umanitar. Cu produsele acestei munci se salvează vieți și se alină
suferințe și este interesant de aflat că o veche învățătură arabă spune: „cine va reda viața unui om,
va fi privit ca și cum ar fi salvat toată omenirea”

Cele mai rezonabile prognoze
medicale apreciază ca medicamentul
natural va câștigă tot mai mult teren,
fără a se pune problema renunțării la
medicamentul de sinteză, ale cărei
servicii sunt incontestabile.
Categoric este nevoie de
intensificarea continuă a valorificării resurselor medicinale din flora țării noastre, iar la realizarea
acestui deziderat pot contribui atât răspândirea mai largă a mijloacelor de cunoaștere și a tehnicilor
raționale de recoltare, cât și simplificarea procedeelor de prezentare a cunoștințelor necesare.
Privite din alt punct de vedere, cunoașterea plantelor medicinale și recoltarea lor mai trebuie
apreciate și ca activități în mijlocul naturii, ca ocazii de a face instructive și utile ieșirile în căutarea
aerului curat, liniștii și frumuseții.
Interesul pentru terapia cu produse farmaceutice obținute din plante este în continuă
creștere, din a doua parte a secolului trecut, datorită faptului că acestea sunt mai compatibile cu
organismul uman, fiind mai apropiate din punct de vedere metabolic și mai ușor de tolerat decât
medicamentele de sinteză.
Plantele au o importanță deosebită în viața oamenilor deoarece ele asigură aportul de
vitamine și substanțe nutritive de care aceștia au nevoie, iar prin procesul de fotosinteză își
îndeplinesc rolul de plămân verde al planetei. Plantele ne oferă vitamine, grăsimi, micro și
macroelemente, ceară, amidon, proteine, celuloză etc.

pag. 17
Plantele au fost și sunt folosite în diverse domenii: medicină (coada șoricelului, mentă,
rozmarin, usturoi, anghinare, rostopasca etc.), alimentație (legume, fructe, cereale, plante furajere),
în industria chimică, cosmetică, farmaceutică etc. În industria alimentară, unele plante medicinale și
aromatice sunt folosite pentru colorarea, aromatizarea și obținerea unor gusturi plăcute la alimente.
În calitate de parteneri al habitatului nostru, plantele mai posedă pe lângă valențele lor de ordin
biologic și pe cele de ordin estetic, întrucât înfrumusețează nu numai mediul de locuit, ci însuși
modul de conviețuire, respectiv de exprimare. Plantele sunt entități vegetale fascinante, au un miros
atrăgător, încântă ochiul, armonizează gustul și aduc satisfacții de ordin estetic.
O privire generală asupra rezultatelor înregistrate în ultimii ani în domeniul plantelor
medicinale și aromatice și analiza datelor statistice arată o sporire clară a interesului consumatorilor
către “farmacia verde”, în timp ce unitățile economice orientate spre producția de preparate
fitofarmaceutice și cosmetice raportează cifre de afaceri în creștere de la un an la altul.
Studiile de piață confirmă și faptul că populația optează pentru produsele naturale datorită
beneficiilor unanim recunoscute ale fitoterapiei: larga accesibilitate, rare efecte adverse, nu creează
dependența, produsele sunt perfect asimilabile, permite asocierea cu alte terapii și diete, preparatele
au prețuri atractive. În prezent tot mai mulți oameni apelează la tratamente naturiste, la cure cu
ceaiuri sau la diverse produse din plante.
Dar recoltarea plantelor medicinale, ca orice muncă pentru a avea urmările dorite, se cere să
fie bine făcută. De aceea sunt necesare cunoașterea plantelor, a locurilor în care cresc, a timpului și
felului în care să se facă recoltarea, a conditilor de uscare, ambalare și mânuire.
Primul element pentru obținerea unei materii prime de bună calitate îl constituie cunoașterea
organului de plantă cu conținutul cel mai ridicat în substanțe active (rădăcini, rizomi, părți aeriene,
scoarțe, frunze, flori, fructe, semințe). Acesta se va deduce din însăși formularea dată pentru fiecare
plantă sau ceai medicinal din această lucrare. Al doilea element important, legat tot de conținutul în
substanțe active, este momentul optim de recoltare. Alegerea momentului optim de recoltare este
condiționat de stadiul de vegetație a plantelor (înainte de înflorire, în boboc, înflorit etc.) și de
anotimp.

Tot în legătură cu acest factor sunt și perioada din zi și condițiile meteorologice când se face
recoltarea. În general, plantele medicinale se recoltează pe timp uscat, dimineața, după ce roua s-a
evaporat sau după amiază, până la apusul soarelui. Plantele conținând uleiuri volatile se vor recolta,
în special, pe timp noros sau dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Al treilea element, de ordin
tehnic, este metoda cea mai corectă de recoltare în special, pentru protecția plantelor medicinale
perene, pentru asigurarea perpetuării speciei, la recoltare trebuie să se țină seama de anumite reguli

pag. 18
nelegiferate, dar de mare importanță pentru viitorii ani.
A valorifica rațional o zonă bogată în plante medicinale spontane nu înseamnă a extermina
plantele din zona respectivă. În cazul recoltării organelor subterane sau a plantelor întregi, se vor
lăsa în zona respectivă suficienți indivizi care să asigure materialul de înmulțire pentru anii viitori.
În cazul în care se vor recolta florile sau părțile florale cu frunze, se va utiliza foarfecă, în nici un
caz nu se recomandă, de pildă, ca pentru recoltarea florilor de tei să se taie ramurile sau chiar
copacul însuș, iar din fructe se vor lăsa unele cantități care să asigure refacerea plantelor.
În general, recoltarea se face pe timp frumos, mai pretențioase din acest punct de vedere
fiind speciile de la care se recoltează florile, frunzele și herba. În cazul organelor subterane,
recoltarea nu este atât de mult influențată de mersul vremii.
Momentele prielnice pentru recoltarea materiei prime vegetale la plantele medicinale și
aromatice:

Partea care se
recoltează Perioada recoltării
Organele subterane perioada de repaus din primăvară și toamnă
Frunzele de la apariție și până la înflorirea plantelor
Herba la începutul înfloritului
Florile și
inflorescențele de la început până în toiul înfloritului
Fructele și semințele aproape de maturitatea deplină (la cele care se scutură) sau la maturitate (la
cele care nu se scutură)

Plantele medicinale și aromatice pot fi obținute din flora spontană sau prin cultivare, la
recoltarea acestora fiind necesară îndeplinirea acelorași condiții cu mențiunea ca la speciile
recoltate din flora spontană trebuie evitată recoltarea excesivă, în vederea prevenirii dispariției
acestora.
Recoltarea plantelor medicinale și aromatice, reprezintă prima etapă în prelucrarea primară
a produsului vegetal, prin care acesta este pregătit pentru utilizarea în diferite ramuri ale industriei.
Recoltarea plantelor medicinale și aromatice, făcută în condiții optime este determinantă
pentru obținerea unei materii prime de calitate și în aceeași măsură pentru un randament de

pag. 19
prelucrare crescut. Recoltarea organelor necorespunzătoare, premature sau tardive, uscarea
neglijența sau conservarea neadecvată pot duce la compromiterea produsului vegetal (herba).
Condițiile de recoltare se referă pe de o parte, la caracteristicile meteorologice ale perioadei
în care se colectează plantele: vreme caldă, fără precipitații; la unele specii sunt menționate
momente optime cum ar fi: pe rouă (petale de trandafir) și pe de altă parte la momentul de vegetație
în care planta are cel mai bun potențial productiv și calitativ.
Tehnicile etice de recoltare și preparare a plantelor necesită cunoaștere și respect. Desigur,
recoltarea plantelor medicinale trebuie făcută în zone nepoluate, cât mai îndepărtate de unități
industriale, așezări umane și căi de acces, de genul drumurilor și căilor ferate.
Fiecare specie are momentul său optim de recoltare, atunci când principiile active se află în
cantitate maximă. Conceptul de „principiu activ” a apărut cândva după anul 1570, când cărturarul și
practicianul Paracelsus a arătat că în plantele medicinale, doar o anumită compoziție a acestora
(circa 0.5 grame la 1 kilogram) prezintă efecte curative asupra organismului. Mai târziu aceste
principii active au fost clasificate după structura lor chimică (alcaloizi, glicozizi, fenoli, uleiuri
volatile, etc.).
De la plantele medicinale se colectează întreaga plantă (destul de rar, totuși), sau doar
anumite părți precum:
A) Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) și tuberculii (Tubera), cu alte
cuvinte, părțile subterane ale plantelor, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de formarea
mugurilor sau a părților aeriene ale plantei sau toamna târziu, după ofilirea părților aeriene. La
recoltarea acestor organe ale plantei, datorită lipsei părților vegetal superioare (tulpini, frunze, flori)
se ivesc cele mai multe confuzii. Deci se va acorda o atenție deosebită identității botanice a
speciilor respective.
B) Părțile aeriene (Herba) ale plantei, impropriu numite „iarbă” prin vulgarizarea termenului
latin „herba” (în limba română având altă semnificație) se recoltează, de obicei, cu puțin înainte de
înflorirea completă sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare ale plantelor în acest caz
este foarte diferit, în funcție de specie, altitudine și zonă geografică unde crește planta. Recoltarea
se face manual, cu foarfecă sau cu seceră, în nici un caz prin smulgere.
C) Mugurii florii (Gemmae sau Turianes) se recoltează primăvara devreme, când seva
începe să circule, uneori chiar pe la sfârșitul lunii februarie. Se recoltează când sunt complet
dezvoltați, înainte de deschiderea lor.
D) Scoarța sau coajă (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează în special

pag. 20
primăvara, la începutul vegetației, când se desprind mult mai ușor. Și în acest caz se vor lăsa
suficiente ramuri necojite pentru refacerea arbustului sau arborelui. De obicei scoarța se recoltează
de pe ramurile și tulpinile plantelor care au cel puțin 3 ani, prin incizii circulare practicate la
distanțe de 20-30 de centimetri și apoi longitudinal.
E) Frunzele (Folium) se recoltează numai pe timp frumos și uscat, după ce au ajuns la
maximum de dezvoltare, manual, dar nu prin strujire pentru a nu se zdobi, mărind astfel suprafața
de contact cu aerul și pentru a nu se distruge celulele ce conțin uleiuri volatile.
F) Recoltarea florilor (Flores) pentru unele specii se recomandă să se facă în stadiul de
boboc (de exemplu, salcâmul galben japonez), iar pentru altele la începutul înfloririi sau în timpul
înfloririi, înainte de ofilire.
G) Fructele (Fructus) se recoltează unele în pârgă (de exemplu, măceșele) când conțin
maximum de vitamine, iar altele când au ajuns la coacere (de exemplu, afinele, ienuperele,
porumbele).
H) Semințele (Semen) se recoltează cu puțin înainte de completa maturizare, apoi se întind
imediat pentru uscare în straturi subțiri.
Uscarea plantelor medicinale este unul dintre cei mai importanți factori care poate influența
calitatea acestora, imediat după recoltare. Prin uscare, produsele vegetale se stabilizează, datorită
inactivării enzimelor conținute.
Toate aceste materii prime vegetale se usucă imediat după recoltarea. Pentru utilizarea lor în
„farmacia casnică”, plantele sau părțile de plantă se usucă în snopuri mici, atârnate în aer, la umbră
sau la soare, de la caz la caz, sau în poduri bine aerisite, puse pe coli de hârtie, site, rogojini sau
prelate curate. Înainte de uscare se va proceda la o condiționare a părților de plantă, înțelegând prin
aceasta îndepărtarea corpurilor străine, a părților din plantă care nu sunt indicate, părțile alterate sau
atacate de insecte.
În timpul uscării produsul se
întoarce, pentru a evita decolorarea,
încingerea și deprecierea calității.
Plantele trebuie uscate imediat
după recoltare și sortare, pentru ca apa
conținută favorizează (sub influența
luminii și a oxigenului din aer) o serie
de reacții chimice și fizice care degradează produsul și micșorează cantitatea inițială de principii

pag. 21
active. Principiile active sau substanțele active sunt responsabile pentru efectele tarapeutice ale
plantelor medicinale. Plantele nu trebuie să înceapă să transpire, pentru a împiedica mucegăirea, ori
fermentarea acestora.
Uscarea se face în strat de grosime medie, în loc foarte bine aerisit, întorcând o dată pe zi
plantele de pe o parte pe alta. Atunci când uscarea s-a făcut corect, planta capătă o culoare verde
închis, fără să se înnegrească sau să se decoloreze. Uscarea la soare distruge principiile active ale
plantei. Din 6-8 kg de plantă proaspătă se obține 1 kg de plantă uscată.
După uscare, materiile prime vegetale vor fi ambalate în pungi de hârtie, săculeți de pânză
sau cutii de carton, în nici un caz în ambalaje din material plastic.
Numai plantele foarte bine uscate pot fi păstrate pentru iarnă. Cele mai indicate în acest scop
sunt borcanele sau cutiile de carton ce pot fi închise. A se evita recipientele din plastic și cutiile de
tablă. Plantele ar trebui ferite de lumină.
Condiționarea se face prin îndepărtarea plantelor din alte specii, a tulpinilor lemnificate și
frunzelor îngălbenite. Uscarea pe cale naturală se face la umbră în locuri bine ventilate (de preferat
poduri acoperite cu tablă) în strat subțire. Se vor întoarce cu grijă la 2—3 zile pentru ca să nu se
rupă frunzele. Uscarea se verifică după tulpini, care fiind mai groase au nevoie de mai mult timp. Pe
cale artificială se usucă la 35—40°C. Atunci când uscarea s-a făcut corect, planta capătă o culoare
verde închis, fără să se înnegrească sau să se decoloreze.
Conservarea se face în spații curate, uscate, bine aerisite cu o umiditate constantă și
iluminare indirectă. În timpul depozitării, produsele vegetale nu rămân într-o stare inertă, ele
suferind o serie de procese biochimice și transformări. Temperatura și umiditatea sunt factorii care
favorizează degradarea principiilor active. Aerul și iluminarea reprezintă doi factori importanți cu
privire la conservare, sub influența lor principiile active suferă reacții de hidroliză, oxidare și
enzimatice. Poluarea microbiană și fungică reprezintă pericolul cel mai grav al produselor vegetale
care compromit total principiile active.
Rostopasca poate fi culeasă de la începutul lui mai (sfârșitul lui aprilie), când începe
înflorirea, până la sfârșitul lui noiembrie. Se taie părțile aeriene (frunze, tulpini, flori) cu un cuțit și
se transportă la locul de uscare cât mai repede. Mai rar, pot fi recoltate și rădăcinile primăvara, cu
cazmaua. În timpul recoltării mâna trebuie protejată cu mănuși dacă nu vrem ca pielea să capete
pentru câteva zile o nuanță galben-negricioasa de la sucul plantei. O măsură de protecție foarte
importantă în timpul recoltării este ca mâna să nu fie dusă la ochi, la gura ori în alt loc sensibil,
deoarece Rostopasca este foarte iritanata.

pag. 22
De la rostopasca se culege partea aeriană a plantei, adică tulpină, frunzele și florile, cu grijă
pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini. Culesul se face pe timp frumos, însorit,
în zile fără ploaie (ploaia favorizează brunificarea plantei, ceea ce duce la degradarea principiilor
active). Imediat după culegere, tupinile de rostopască se pun la uscat în strat subțire, într-un loc
umbros și lipsit de umiditate.
Dintr-o jumătate de kilogram de plantă proaspătă rezultă aproximativ o sută de grame de
plantă uscată. În stare proaspătă, tulpinile de rostopască lasă un suc (latex) portocaliu, care are
proprietăți medicinale foarte importante, pe care planta uscată nu le mai păstrează.

Condiționarea se face prin îndepărtarea plantelor din alte specii, a tulpinilor lemnificate și
frunzelor îngălbenite. Uscarea pe cale naturală se face la umbră în locuri bine ventilate (de preferat
poduri acoperite cu tablă) în strat subțire. Se vor întoarce cu grijă la 2—3 zile pentru ca să nu se
rupă frunzele. Uscarea se verifică după tulpini, care fiind mai groase au nevoie de mai mult timp.
Pe cale artificială se usucă la 35—40°C. Atunci când uscarea s-a făcut corect, planta capătă
o culoare verde închis, fără să se înnegrească sau să se decoloreze.
Numai plantele foarte bine uscate pot fi păstrate pentru iarnă. Cele mai indicate în acest scop
sunt borcanele sau cutiile de carton ce pot fi închise. A se evita recipientele din plastic și cutiile de
tablă. Plantele ar trebui ferite de lumină.

pag. 23
IV. APLICAȚII FITOTERAPEUTICE
4.1. Boli interne

Tratamentul hepatitei
Hepatita virală B este o boală severă, cauzată de infecția cu virusul hepatitic B. Această
infecție poate determina formarea de țesut cicatriceal în ficat, disfuncție hepatică, cancer hepatic
(hepatocarcinom) și chiar decesul.
Virusul hepatitei B se găsește în sângele infectat sau alte lichide infectate ale organismului uman, ca
de exemplu spermă sau secrețiile vaginale; astfel transmiterea se poate face prin transfuzii sangvine
cu sânge infectat, prin utilizarea seringilor și acelor contaminate, manevre sângerânde la
stomatologie, manichiură, pedichiură, piercing etc., pe cale sexuală (contact sexual neprotejat cu o
persoană purtătoare a AgHBs) și perinatală (de la mama infectată la nou-născut).
Folosită intern, rostopasca are efect tonic hepatic, regenerativ hepatic, drenor biliar și
hepatic, antiviral, colagog (stimulează formarea bilei), coleretic (favorizează eliminarea bilei). Este
un adevărat panaceu în bolile de ficat de orice natură, la spectrul larg de afecțiuni tratate
adăugându-se o putere curativă extraordinară. Rostopasca acționează extrem de eficient atât în
tratamentul hepatitei A, cât și al hepatitei B. Rezultatele cele mai spectaculoase în tratamentul
hepatitei se obțin prin asocierea sa cu alte două plante cu efecte deosebite asupra ficatului: turița
mare și sunătoarea. Cea mai eficientă modalitate de administrare este sub formă de infuzie
(jumătate de litru pe zi – atenție, infuzia pentru uz intern), cu precizarea ca pe lângă rostopască se
mai adaugă o linguriță de turița mare și o linguriță de sunătoare, cantitatea de apă rămânând
neschimbată. Jumătatea de litru de infuzie se bea în reprize – câte 100 ml (jumătate de pahar) din
două în două ore. La copiii între 14-18 ani, doza se reduce la două treimi; la cei între 12-14 ani se
reduce la jumătate; la cei între 8-12 ani – la o treime; la cei între 6-8 ani – la un sfert. Tratamentul
durează 49 de zile.

Tratamentul cirozei hepatice inițiale
Cirozele hepatice sunt suferințe cronice cu evoluție progresivă, caracterizate morfologic
prin dezorganizarea arhitectonicii hepatice datorită metaplaziei țesutului conjuntiv – care formează
benzi de scleroză ce înconjoară sau fragmentează lobulii – determinată de distructia hepatocitară și
de regenerarea nodulară; biologic prin alterarea severă a sindroamelor de activare mezenchimală, de
hipertensiunea portală și de insuficiența hepatocitară și prin posibilitatea exacerbării sindromului
excretobiliar și a aceluia de hepatocitoliză; clinic, prin stadii avansate de insuficiență hepatică,
însoțite de semnele de hipertensiune portală.

pag. 24
Cauzele infecțioase ocupă un loc important în etiologia cirozelor în țara noastră, cele mai
multe dintre ele fiind de natură virotică, prin virusul hepatitic. Celelalte cazuri aparțin virusurilor
nehepatice, sifilisului, tuberculozei și altor infecții bacteriene.
Cirozele nutriționale apar prin carențe de proteine, de factori lipotropi sau de vitamine. Dintre
cauzele toxice care provoacă ciroze, alcool – prin afecțiunea sa steatogenă, la care se adaugă și
carențele nutriționale – ocupă primul loc. Mai sunt încriminate destul de rar toxicele industriale
(compuși organofosforici, hidrogenul arseniat, tetraclorură de carbon, deratizantele, insecticidele)
și, în ultimul timp, medicamentele cu agresivitate hepatică.
Abuzul de alcool și hepatita virală tip B, reprezintă principalele cauze ale cirozei hepatice.
În unele țări ca de exemplu Franța, predomină etiologia alcoolică, în țara noastră predomină
etiologia virotică. Din punct de vedere etiopatogenic, deosebim următoarele tipuri de ciroză
hepatică
Rostopasca este un puternic drenor și tonic pentru ficat, stimulând refacerea celulei hepatice.
În tratamentul cirozei se folosește un amestec de tincturi de rostopasca, armurariu (Silybum
marianum) și pedicuță (Lycopodium clavatum) în proporții egale. Se ia o linguriță din acest
amestec de tincturi, diluată în jumătate de pahar de apă, de 4 ori pe zi, pe stomacul gol.
Tratamentul durează minimum 6 luni, perioada în care nu se consumă alcool, tutun, carne și
preparate din carne, margarină, prăjeli, alimente conservate, alimente ce conțin substanțe chimice
(pentru colorare, aromatizare, conservare etc.).

pag. 25
Ficatul ocupă majoritatea spațiului drept superior al cavității abdominale și se întinde
transversal din partea dreaptă, până la 5-6 cm la stânga liniei mediane, iar sagital, de la peretele
abdominal posterior spre xifoid pe 15-20 de cm. Greutatea ficatului la adult este de aproximativ
1200 – 1800g, în funcție de greutatea corporală, constituind între 1,8 până la 3,1% din greutatea
corporală totală.

Culoare
Ficatul la omul viu e roșu-brun. Intensitatea culorii, variază în raport cu cantitatea de sânge pe
care o conține, un ficat congestionat, plin cu o cantitate mai mare de sânge, are o culoare mai
inchisă.
Consistență, Elasticitate, Plasticitate
Ficatul are o consistențã mai mare decat celelalte organe glandulare. El este dur, percuția lui
dă matitate. Este friabil și puțin elastic, motiv pentru care se rupe și se zdrobește ușor.În practica
medicală, se întâlnesc frecvente rupturi ale organului de origine dramatică. Ficatul are o mare
plasticitate ,ceea ce ii permite sã se muleze dupǎ organele învecinate.
Aspect
Ficatul are un aspect lucios și e foarte neted. Numai versantul posterior al feței
diafragmatice,care e lipsit de peritoneu,are un aspect aspru,rugos.

pag. 26

Loja hepaticã.
Ficatul este situat in etajul supramezocolic.
Mijloace de fixare
El este menținut la locul lui, cu toate organele abdominale în primul rând prin presa
abdominală. Deasemenea el este susținut de suportul elastic al celorlalte organe abdominale.Cu
toate mijloacele de fixare, ficatul nu e imobil. El se mișcă în timpul respirației: coboară în respirație
și urcă în inspirație. De aceea când se palpeazã ficatul se recomandă pacientului să respire
superficial.
Conformație exterioarã si raporturi
Ficatului i se descriu doua fețe: una inferioarã , viscerală și alta superioară, diafragmatică.
Fețele sunt separate in partea anterioară printr-o margine inferioară,totdeauna bine exprimată. .În
partea posterioară, cele două fețe se continuă una cu cealaltă, așa că limita separativă dintre ele
apare foarte ștearsă. La exterior ficatul apare format din doi lobi, unul drept și unul stâng. Separația
lor e indicată pe fața diafragmatică a organului prin inserția ligamentului falciform. Acest ligament
e situat in planul medio-sagital al corpului, așa că lobul drept e mult mai voluminos decât lobul
stâng. Pe fața viscerului linia de separare între cei doi lobi e dată de șanțul sagital stâng. Lobul
drept este de aproximativ 6 ori mai mare și prezintă atașați 2 lobi mai mici numiți: lobul cuadrat
(pătrat) și caudat.
Lobul drept reprezintă între jumătate și două treimi din volumul hepatic total; totuși, din
punct de vedere funcțional, lobul drept și lobul stâng sunt de mărime aproximativ egală și sunt
despărțiți de o linie, care se întinde de la vena cavă inferioară, superior, până la mijlocul fosei
veziculei biliare, inferior.
Sunt prezente un număr de opt segmente funcționale, fiecare demarcat prin drenaj vascular
și biliar: diviziunile laterale (segmentele VI și VII) și mediale (segmentele V și VIII) ale lobului
drept, diviziunile mediale (segmentul IV) și lateral (segmentele II și III) ale lobului stâng și lobul
caudat (segmentul I), ultimul lob fiind o zonă de deversare vasculară pentru lobii drept și stâng.
Lobii sunt vizibili cu ochiul liber și se prezintă ca niște granulații de mărimea unui bob de mei, are
forma unei piramide așezate cu baza spre suprafața ficatului și vârful spre interior. În secțiune
transversală are aspectul unui poligon cu 5-6 laturi. La întâlnirea celor trei lobi există spațiul portal
care conține o arteră perilobulară (ramură a arterei hepatice), o venă perilobulare (ramură din venă
porta), cu canalicul biliar perilobular, vase limfatice, toate învelite într-o stromă conjunctivă
dependenta de capsula fibroasă a ficatului.

pag. 27
Fața viscerală . Pe aceastã față se găsește o regiune deosebit de importantă-hilul ficatului. Fața
este plană și privește în jos, înapoi și spre stânga. Se continuă cu porțiunea posterioară a feței
diafragmatice. Fața diafragmatică privește în sus și înainte , de aceea o numesc fața superioară. Ea
este acoperită pe cea mai mare întindere de peritoneu, cu excepția porțiunii sale posterioare care
aderă strâns la diafragmă. Această față diafragmatică este convexă, pătrunde in torace și se ascunde
in cea mai mare parte sub cupola diafragmei; numai o mică parte se pune in contact cu peretele
abdominal anterior. Fața diafragmatică este intinsă și datorită convexității sale i se descriu patru
porțiuni orientate în direcții diferite, cu patru fețe diferite care se continuã intre ele fără limite
evidente . Avem astfel trei porțiuni: superioară , anterioară si posterioară. Primele trei porțiuni sunt
acoperite de peritoneu și se intind de la marginea inferioară a ficatului până la foița superioară a
ligamentului coronar;ele formeazã împreună partea liberă a feței diafragmatice.

Structura ficatului
Ficatul este învelit de două membrane, peritoneul si tunica fibroasă. Parechimul ficatului este
format din lame anastomozate între ele de celule hepatice, cuprinse intr-o vastă rețea de capilare
sanguine; între lamele de celule hepatice se formeazǎ un sistem de canalicule biliare.

Învelișurile ficatului .
Ficatul este invelit in cea mai mare parte de peritoneul visceral care îi formeazǎ tunica seroasă.
Peritoneul acoperă fața viscerală și majoritatea feței diafragmatice. Cele doua fețe (cea superioarã și
cea inferioară) tind sã se apropie pe portiunea posterioarã a feței diafragmatice formând ligamentul
coronar. Peritoneul ficatului,dă naștere unor formațiuni peritoneale: smentul mic, ligamentul
falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare. Între diafragmă și organele din etajul
supramezocolic-și dintre ele în primul rând ficatul- se formeazã două depresiuni adânci ale
peritoneului: recesurile subfrenetice,drept și stâng, separate intre ele de ligamentul falciform . În
aceste recesuri se pot forma abcesele subfrenice.

pag. 28
Vase si nervi
Ficatul are o dublă circulație sanguină: nutritivă și funcțională. Circulația nutritivă
asigură aportul de sânge hrănitor, bogat in oxigen . Sângele este adus de artera hepaticã,
ramură a trunchiului celiac. După ce a servit nutriția oxigenului, sângele este condus prin
venele hepatice în vena cavă inferioară.
Circulația funcțională este asigurată de vena portă. Această venă aduce sângele încărcat
cu substanțele nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale și de la splină ,
substanțe pe care celulele hepatice le depoziteazã sau le prelucreazã. De la ficat, sângele
portal este condus mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului este
format din doi pediculi. Pediculul aferent al circulației de aport , este format de artera
hepatică și de vena portă; acestora li se adaugã ductul hepatic, vasele limfatice și nervii
ficatului, alcătuind toate împreună pediculul hepatic.Pediculul eferent (superior) al
circulației de întoarcere este format de venele hepatice.
Artera hepatică pleacă din trunchiul celiac și după un traiect orizontal de-a lungul
marginii superioare a corpului pancreasului se bifurcă în artera hepatică proprie și în artera
gastroduodenală . Artera hepatică proprie urcă în pediculul hepatic , între foițele omentului
mic, si la 1-2cm dedesubtul șanțului transvers, se divide in cele doua ramuri terminale ale
sale-dreaptă și stângă.
Vena porta colecteazã și transportã la ficat sângele venos de la organele digestive
abdominale (stomac, intestin subțire și gros, pancreas) și de la splină. Ea are particularitatea
de a poseda la ambele extremități câte o rețea capilară: una la extremitatea perifică de
origine, cealaltă la extremitatea periferică centrală, terminată in ficat.
Venele suprahepatice formează pediculul eferent. Ele culeg sângele adus la ficat de
vena portă și artera hepatică; nu insoțesc ramurile pediculului portal, ci trec între acestea,
având o direcție perpendiculară pe ele. Sângele drenat din lobuli prin venele centrale, trece
in venele sublobulare, apoi în vene, din ce în ce mai mari, care în cele din urmă dau naștere
la trei vene hepatice. Cele trei vene se varsã in partea superioară a porțiuni hepatice a venei
cave inferioare. Nervii provin din nervii vagi, din plexul celiac și din nervul vag
parasimpatic.

pag. 29
Fiziologia ficatului
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolică reprezintă
unul dintre cele mai complexe organe interne.

Microstructura funcțională a ficatului .
Lobul hepatic reprezintă unitatea anatomică și funcțională a ficatului. El este construit din
cordoane hepatocitare radiare separate de o rețea de capilare sinusoidale care converg dinspre
spațiile porte periferice spre vena centrolobara.

Ciroza hepatică reprezintă o afecțiune cronică a ficatului caracterizată prin fibroză
extensivă și modificarea severă a arhitecturii hepatice, prin formarea nodulilor de regenerare.
Termenul de “ciroză” provine din limba greacă, de la cuvântul “kirrhos” și se referă la
culoarea maro-roșcat a ficatului afectat pe secțiune. Principalii factori etiologici sunt alcoolul și
virusurile hepatitice B și C, aceștia acționând sinergic, atunci când sunt întâlniți la același pacient.

pag. 30
Atunci când nu se elucidează etiologia după investigații specifice, ciroza este denumită
“criptogenetica”, fiind determinată probabil de virusuri hepatitice încă neidentificate, de hepatite
autoimune silențioase sau de diverse substanțe toxice
Simptome de ciroză hepatică
Adesea, pacienții pot avea boala hepatică avansată, fără nici o simptomatologie sau doar
descriu o stare de oboseală accentuată. Alteori, se prezintă la medic pentru edeme (acumularea de
lichid la nivelul țesutului subcutanat de la membrele inferioare), creșterea de volum a abdomenului
prin lichid de ascită sau icter (colorație galbenă a tegumentelor și mucoaselor).
În cazurile avansate, prezentarea este direct cu encefalopatie hepatică – stare de
irascibilitate, tremor, somnolență diurnă, bradilalie( vorbire lentă) și bradipsihie ( gandire lentă) sau
direct comă sau prin hemoragie digestivă.
Investigații radioimagistice și de laborator
Pentru susținerea diagnosticului de ciroză este nevoie de criterii atât biochimice, cât și
ecografice și endoscopice. Medicul generalist, internistul sau gastroenterologul vor recomanda o
hemoleucogramă completă, probe funcționale hepatice (transaminaze, teste de colestază), teste de
insuficiență hepatică – albumina serică, coagulogramă, electroforeza proteinelor serice, dar și
explorări imagistice.
Dacă pacientul se prezintă cu ascită în tensiune (lichid în abdomen care determină distensia
marcată a acestuia), se va efectua o paracenteză diagnostica și terapeutică – se prelevează probe din
lichidul de ascită pentru numărătoare de leucocite, glucoza și culturi bacteriene (pentru excluderea
peritonitei bacteriene spontane, care este o complicație redutabilă a cirozei avansate).
Ecografia abdominală evidențiază ecostructura hepatică micro și macronodulara, prezentă
sau absența unor formațiuni tumorale hepatice, prezența ascitei, a splenomegaliei și a altor elemente
ale sindromului de hipertensiune portala
Endoscopia digestivă superioară este indispensabilă diagnosticului de certitudine al cirozei,
pentru evidențierea varicelor esofagiene, a gastropatiei portal – hipertensive și pentru profilaxia
primară sau secundară a hemoragiei variceale.

pag. 31
Diagnosticul cirozei hepatice
Ciroza hepatică trebuie caracterizată din punct de vedere etiologic – trebuie precizată cauza
etanolică, virală B, C sau D, de etiologie mixtă sau alte cauze mai rare.
Tratamentul dischineziei biliare
Dischinezia biliară sau disfuncția biliară este un diagnostic din ce în ce mai acceptat în
comunitatea medicală. Uneori și posibil mult mai frecvent decât este recunoscut prezent, vezica
biliară, deși neinflamată în mod evident, nu funcționează adecvat.
Vezica biliară este un organ mic localizat în apropierea ficatului cu rolul de a depozita și
concentra bila sintetizată la nivelul ficatului. În mod normal în organism pot fi absorbite numai
substanțele solubile în apă. Când alimentele grase – insolubile în apă – ajung la nivelul duodenului
(prima parte a intestinului subțire), un hormon numit colecistokinina este eliberat în circulație.
Acest hormon ajunge la nivelul vezicii biliare și determină contracția acesteia cu eliberarea
bilei în tractul gastrointestinal. La o masă bogată în grăsimi, vezica biliară se golește complet în
decurs de o oră. Uneori răspunsul vezicii biliare la acest hormon este inadecvat (hiper sau
hipokinetic) și în acest caz vorbim despre dischinezie biliară.
Se face un amestec din 1/2 lingură tinctură de rostopasca, 1/2 lingură tinctură de anghinare,
o lingură tinctură de și la 1/2 litru de apă. Se ia jumătate de pahar din acest remediu pe stomacul
gol, cu un sfert de oră înainte de masă. Termenul de valabilitate al remediului este de 48 de ore, cu
condiția să nu stea în soare sau la temperaturi de peste 21°C.

Constipația este suferința celor cu o dietă preponderent carnată. Cauza principală este lipsa
fibrelor de celuloză din alimentație, lipsa mișcării și a apei
De obicei, contra constipației se folosesc remediile laxative, însă adesea problema nu este
rezolvată decât pe jumătate cu ajutorul lor, deoarece la mulți bolnavi peristaltismul este foarte redus
(intestinul este 'lenes'), diferitele glande implicate în procesul digestiv nu au secreții suficiente sau
evacuarea lor este prea lentă. Din acest motiv este foarte utilă asocierea rostopascăi cu plantele
laxative. Rostopasca se administrează sub formă de pulbere – un vârf de cuțit de rostopască se ia
înainte de masă și se ține sub limbă timp de 10-15 minute, apoi se înghite cu un pahar de apă în care
au fost lăsate anterior la macerat, de seara până dimineață, 1-2 lingurițe de semințe.

Tratamentul constipației
Constipația este un sindrom caracterizat prin eliminarea întârziată a scaunelor la 3-4 zile
chiar și mai mult după ingerarea mesei respective. Constipația poate reprezenta de fapt rezultatul

pag. 32
final al unei digestii bazată pe alimente denaturate. Scaunele pot fi de consistența obișnuită, de
obicei dure și în cantitate mică, fără resturi alimentare digerabile. Pacientul poate prezenta cefalee,
indispoziție, astenie și inapetența.
Constipația apare cel mai des din cauza prostului obicei de a întârzia prezentarea la toaletă
când este nevoie pentru eliminarea scaunului. Această senzație apare de la prezența materiei fecale
în regiunea de final a intestinului. Întârzierea produce o dilatare sau extindere a intestinului și
senzația de eliminare devine din ce în ce mai rară și rezultă constipația.
Un alt motiv care duce la apariția constipației este un regim sedentar, sărac în legume și
fructe, bogat în mâncăruri grele (greu de digerat) care provoacă constipația. Un astfel de regim
sedentar poate provoca mai multe afecțiuni gastro-duodenale.

Tratamentul digestiei lente și a tulburărilor de asimilație
Pentru stimularea procesului digestiv, precum și pentru îmbunătățirea asimilației anumitor
substanțe (vitamine și minerale în special) se ia sub limbă, înainte de masă, 1 vârf de cuțit de
rostopască, combinat cu jumătate de linguriță de pulbere de cimbrișor. Plantele se țin sub limbă un
sfert de oră, apoi se înghit cu puțină apă. Acest remediu este indicat și ca adjuvant în tratamentul
obezității, dispepsiei, anemiei, anorexiei.

Tratamentul colesterolului crescut
Colesterolul este un alcool policiclic de care se leagă acizii grași, devenind astfel
ograsimecare se întâlnește în aproape toate alimentele de origine animală. Nivelul ridicat de
colesterol este responsabil pentru atacurile cardiovasculare, ateroscleroză, litiază biliară și o
mulțime de alte boli, dar foarte puaini sunt cei care cunosc faptul că acest colesterol are un rol
esențial în menținerea sănătății corpului. Tratatele de medicină ne spun despre colesterol că există
în fiecare celulă a corpului, intră în alcătuirea membranelor care protejează nervii. Același
colesterol contribuie la sinteza unor hormoni, cum ar fi testosteronul și estrogenul.
Pe de altă parte, un nivel ridicat de colesterol crește riscul de boala cardiovasculară, însă nici
un nivel foarte scăzut de colesterol în sânge nu este bun. Potrivit unui studiu efectuat la
Universitatea Boston (SUA), persoanele cu un nivel de colesterol mult sub limita normală au
probleme de concentrare, probleme cu memorarea informațiilor .
Una din cele mai puternice combinații de plante hipocolesterolemiante este formată din
rostopască, mesteacăn și anghinare. Se fac cure de minimum 30 de zile cu aceste plante, luate sub
forma de tinctură, amestecate în părți egale. Se ia o linguriță din amestecul de tincturi în 100 ml de
apă, cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă, timp de minimum 30 de zile.

pag. 33

Tratamentul dereglărilor hormonale la femei
Se folosește o combinație 'magica' din sucuri proaspete, obținute din plante: țelină (Apium
graveolens) – 20 ml (sucul se obține din frunze proaspete); mărar (Anethum graveolens) – 20 ml
(sucul se obține din tulpini și eventual inflorescențe proaspete); rostopască (Chelidonium majus) – 2
ml (sucul se obține din tije proaspete); Crețișoară (Alchemilla vulgaris) – 10 ml (sucul se obține din
tulpini proaspete, culese dimineața pe rouă).
Tratamentul se face în două reprize: jumătate din cantitate se bea dimineața, pe stomacul gol
și jumătate se bea seara, tot pe stomacul gol (în acest scop, ultima masă se va lua cel târziu la ora
19). O cură durează 21 de zile. Sucul se ține la frigider, maximum 24 de ore. Pe parcursul curei și
după aceea nu se consumă: tutun, alcool, carne și preparate din carne, alimente conservate, colorate
artificial.
Cura va fi începută cu 48 de ore înainte de apariția pe cer a Lunii Pline. Sucul de rostopască
se obține prin zdrobirea și stoarcerea tijelor. Sucurile de crețișoara, țelină și mărar se obțin cu
ajutorul mixerului – plantele proaspete sunt zdrobite cu elicea mixerului și apoi sunt stoarse și
filtrate prin tifon (pentru o extracție mai facilă se poate adăuga puțină apă, dar atunci cantitățile de
plante se dublează).
Este o rețetă cu virtuți miraculoase în tratamentul hirsutismului, al amenoreei și
dismenoreei, al tulburărilor în dezvoltarea caracterelor feminine, al bolilor de piele. Este indicată în
dezordini legate de activitatea gonadelor și a corticosuprarenalelor.

4.2.. Boli externe
Tratamentul negilor
Negii sunt excrescențe ale pielii inofensive, noncanceroase produse de papiloma virusul
uman. Există mai mult de 100 de tipuri de papiloma virusuri umane. Acest virus infectează stratul
superficial al pielii, de obicei penetrând în organism prin zonele cu leziuni ale pielii. Virusul
produce o creștere rapidă a stratului superficial al pielii, rezultând un neg (verucă este termenul
medical).
De obicei negii dispar de la sine în
câteva luni sau chiar ani. Negii pot să apară la
nivelul corpului în diferite zone. Apar mai
frecvent la copii și adulții tineri .Se aplică suc
de rostopască de trei ori pe zi, în straturi
succesive, timp de minimum 2 săptămâni.

pag. 34
Treptat, negii își schimbă culoarea, se reduc ca dimensiune și apoi cad. Este necesar că tratamentul
să continue minimum 5-7 zile și după căderea negilor.

Tratamentul condiloamelor acuminate (vegetațiile veneriene)
Se aplică o combinație de extract fluid de rostopască – 2 linguri și tinctură de propolis 30%
(se găsește în magazinele apicola și în farmacii) – 1-2 lingurițe. Se fac
Aplicații cu acest remediu, care aderă foarte bine pe zona tratată, de 2-3 ori pe zi, direct pe zonele
afectate. Tratamentul durează minimum 2 săptămâni. Înaintea aplicării preparatului, se va șterge
foarte atent zona, cu un tampon îmbibat în tinctură de rostopască diluată cu apă sau chiar cu suc de
rostopască.
Este un tratament deosebit de util și în completarea celui cu Condylin (un produs obținut din
planta Podophylus communis – remediul clasic în această afecțiune, dar destul de dureros) deoarece
accelerează procesele de eliminare a virusului, previne suprainfecția și grăbește vindecarea
leziunilor, diminuând suferința. De asemenea, tratamentul adjuvant cu rostopască stabilizează
efectele Condylinului și adesea nu mai face necesară reluarea tratamentului.

Tratamentul fibromului uterin și al cervicitei
Fibromul uterin este una din cele mai frecvente tumori. Statistici numeroase, din regiuni
diferite, arată că fibromiomul se inatlneste într-o proporție de 20% din populația feminină. Vârsta
de elecție la care apare este intree 35-50 de ani (55,7% după Ducuing), înainte de 30 și după
menopauză fiind rar. Din numeroasele teorii propuse, cele mai multe au fost abandonate: teoria
congenitală, eraditara a lui Conheim, teoria vasculară a lui Kelbs-Pillot, teoria infecțioasă a lui
Virchow.
Teoria hormonală pare a fi cea mai valabilă, fibromul dezvoltându-se, practic, intotdeaun în
perioada de activitate genitală, Hegar, Seitz, Faure, incriminând rolul estrogenilor în geneză acestei
tumori.
Foarte importantă în tratarea acestor afecaiuni este modalitatea de aplicare a remediului.
Metoda pe care v-o prezentăm în continuare cere ceva timp, dar s-a dovedit a fi extrem de eficientă:
cu irigatorul, cu para de cauciuc sau cu o seringă de capacitate mai mare (fără ac) se introduce
infuzia de rostopască pentru uz extern (minimum 15 ml) în vagin.
După administrarea cu seringă, bazinul va rămâne ridicat față de orizontală, timp de
minimum 15 minute, astfel încât preparatul să nu se scurgă din vagin. Este bine ca în această
perioadă să fie făcute contracții și relaxări succesive ale mușchilor vaginali pentru ca circulația
sanguină să se intensifice, iar principiile active să fie preluate mai ușor.
Cea mai eficientă modalitate de administrare s-a dovedit a fi aceea în care, după

pag. 35
introducerea preparatului în vagin, s-a executat și poziția 'lumanare' timp de 10-15 minute, făcând
simultan contracții și relaxări ale musculaturii vaginului (care intensifică circulația locală și permite
pătrunderea în straturile profunde a principiilor active). Se fac 1-2 administrări pe zi. În cazul
cervicitei, durata minimă a tratamentului este de 2 săptămâni, în timp ce la fibromul uterin durata
minimă este de 49 de zile.
Acest tratament mai este indicat în tratarea trichomonas-ului, candidei, cancerului uterin.
Acest tratament este valabil și în infecțiile cu candida, chlamydia, trichomonas, precum și în
infecțiile bacteriene. Chiar dacă dispar simptomele bolii, este necesar un examen clinic și de
laborator înainte de a vă hotărî să încheiați tratamentul.

Tratamentul tumorile benigne și maligne
Proliferare excesivă de celule anormale care seamănă mai mult sau mai puțin cu țesutul în
care se dezvoltă și sfârșesc prin a dobândi o autonomie biologică.
Sinonim: neoplasm.
Cauze și factori favorizanți – Tumorile au cauze variate: ereditare, chimice (tabagism),
fizice (radiații ale soarelui), biologice (acțiunea unui virus); acestea se pot asocia între ele. Se
întâmplă ca o tumoră să nu aibă o cauză cunoscută. Celulele unei tumori și-au pierdut sensibilitatea
la mesajele organismului care împiedică în mod normal orice proliferare excesivă. La un individ
sănătos, toate celulele tumorale izolate care apăr sunt în mod normal inhibate sau distruse de către
globulele albe ale sistemului imunitar. Deci, o tumoră adevărată nu se poate dezvolta decât dacă
celulele sale au devenit rezistente la sistemul imunitar.
Diferite tipuri de tumori
Se disting tumori benigne și tumori maligne (canceroase).
Tumorile benigne au, de obicei, un volum limitat. Ele refulează spre țesuturile vecine
Fără a le invada, nu dau metastaze și, în majoritatea lor, nu au consecințe grave asupra bolnavului.
Tumorile maligne și cancerele au caracteristici care de cele mai multe ori pot fi opuse, punct
cu punct, precedentelor. Ele devin adesea voluminoase, sunt prost delimitate, infiltrează țesuturile
învecinate, recidivează adesea după ablație și mai ales au tendința de a se răspândi la distanță,
formând metastaze
Se aplică cataplasme cu rostopască timp de minimum 49 de zile. Rostopasca oprește
dezvoltarea tumorilor și, în timp, determină chiar retragerea lor. Eficiența sa crește dacă în
cataplasme este combinată în proporții egale cu rădăcină de tătăneasa. Dacă pielea tinde să se usuce
și să se degradeze sub acțiunea cataplasmei, la o oră după ce am luat-o, vom aplica un unguent cu
tătăneasa sau cu gălbenele.

pag. 36
Tratamentul ciupercile fixate la nivelul unghiilor de la mâini și picioare
Se aplică un tampon de vată bine îmbibat cu o combinație de tincturi de rostopască, propolis
și tătăneasă, în proporții egale. Acest tampon se ține pe locul afectat vreme de 1 ora, aplicându-se
de 2-3 ori pe zi. După o săptămână de tratament apăr primele efecte. Dacă este îndepărtat stratul de
țesut mort, poate fi folosit extractul fluid de rostopască, care are o acțiune mai puternică.
Tratamentul panarițiului
Infecție acută a unui deget de la mână sau, mai rar, de la picior.
Panarițiul este o afecțiune frecventă, ce decurge din inocularea într-un deget a unui germene, de
cele mai multe ori un stafilococ, de către o așchie, o înțepătură sau printr-o plagă.
Diferite tipuri de panarițiu:
– Panarițiu superficial, cel mai obișnuit, este amplasat pe pulpa degetului sau pe conturul
unghiei (turniola), uneori și la înălțimea primei sau celei de a doua falange. El se traduce printr-o
inflamație care evoluează în câteva ore sau în câteva zile, antrenând o creștere în volum a degetului,
o înroșire, o durere în general zvâcnitoare și responsabilă de insomnie și de febră.
– Panarițiu profund survine dintr-odată, după inocularea directă a germenului în teaca
tendoanelor flectoare ale degetelor, ori constituie complicația unui panarițiu superficial.
Infecția poate atinge osul unei falange (osteita), unul sau mai multe tendoane ale degetului
cu teaca lor (tenosinovita), o articulație dintre două falange (artrită) sau chiar întreaga mâna
(flegmon). Se observă atunci o inflamație intensă, eventual o imposibilitate de a mișca degetele în
cauză, care survine atunci când este afectată teaca tendonului flector și antrenează o deformare
dureroasă a degetului, în cârlig.
Tratamentul se face timp de 2 săptămâni (minimum), cu suc de rostopască. Se aplică sucul
pe zonele afectate de 3 ori pe zi, în straturi succesive. Suplimentar, pot fi făcute comprese cu o
combinație de tincturi de rostopască propolis, în proporții egale.

4.3. Toxicitatea rostopascăi
Rostopasca, atât de utilă în doze terapeutice, în doze mari poate fi extrem de toxică. Cea mai
toxică este în stare proaspătă: 20-30 de grame ingerate duc la o intoxicație severă, iar 50-60 grame
produc intoxicație mortală. În stare uscată, este mai puțin toxică, dar este necesară o atenție mărită
în manipularea și administrarea sa deoarece pot apărea accidente. Pentru tratamentele interne este
bine să cereți avizul și supravegherea unui medic.
La primele semne de intoxicație, pacientul va fi dus la medic. Se acționează prin provocarea
de vărsături cu mari cantități de apă caldă, apoi prin administrarea de ceaiuri de nalbă sau semințe
de în, de stimulente (cafea, vin, alcool), de substanțe alcaline, ioduri, tanin. Se fac fricționări cu

pag. 37
alcool și se injectează atropină de către medic.
Preparatele de rostopască nu se lasă la îndemâna copiilor, nu se aplică pe rănile deschise,
sângerânde, nu se administrează gravidelor după luna a patra de sarcină. Persoanele alergice la
praful de rostopască vor evită locurile în care aceasta este depozitată, uscată sau râșnita.

pag. 38
V. MODALITĂȚI DE UTILIZARE

Pulberea de rostopasca
Părțile aeriene înflorite și uscate se macină fin cu râșniță de cafea; dacă mai rămân bucăți
nemacinate, se face o cernere. În principiu, doza la adulți este de un vârf de cuțit (0,5 g) de 3 ori pe
zi. Pulberea se ține sub limbă timp de 10-15 minute, apoi se înghite cu puțină apă. La copiii între 6
și 12 ani, doza se înjumătățește, iar la copiii de 2-6 ani, se aduce la o treime sau chiar la un sfert.

Tinctura de rostopască Face parte din 'arsenalul greu” al fitoterapiei. Se folosește, mai ales
intern, mai mult decât planta ca atare, deoarece în tinctură dozajele sunt foarte precise, asimilația
este foarte rapidă, având efecte foarte puternice în doze mult mai reduse (mult sub limita de
toxicitate).
Se combină foarte bine cu alte tincturi de plante, fiind eficientă în tratatrea bolilor de ficat
(mai ales hepatita A, B, C și ciroză), dischinziei biliare, constipației atone (unde se asociază
excelent cu plantele laxative). Extern este extrem de utilă contra infecțiilor pe piele și a negilor, dar
și a tumorilor și a cancerului de piele. Evaporată de 3 ori, așa încât să fie eliminat alcoolul, este
indicată contra bolilor venerice.
Acțiuni:
intern: antibacterian cu spectru larg, antispasmodic puternic, antiviral puternic (acțiune

pag. 39
asupra virusurilor gripale, a celui herpetic și hepatic), calmant, coleretic puternic, excitant,
hipotensor, purgativ, tonic hepatic foarte bun, tonic amar, tonic cardiac, vermifug
Extern : antiinfecțios cu spectru larg (bacterii, fungi, protozoare, virusuri), antitumoral
puternic, cicatrizant.
Indicații:
Intern (se folosește numai la recomandarea și sub controlul medicului): icter, hepatita virală A,
B și C, ciroză hepatică: se ia 1 linguriță în 100 ml (jumătate de pahar) de apă, de 2 ori pe zi.
Boli de splină și intestinale : se ia 1 linguriță în 100 ml (jumătate de pahar) de apă de 2 ori pe
zi
Angina pectorală (adjuvant), arterioscleroză cerebrală: se asociază cu tinctură de păducel (2
părți păducel și 1 parte rostopască). Se ia 1 linguriță dimineața și 2 lingurițe seara, înainte de culcare
Isterie, insomnie, neliniște : se combină în proporții egale cu tinctură de sunătoare și cu cea de
valeriană. Se iau 4 lingurițe pe zi, în apă.
Extern:
Negi, bătături, întărituri ale pielii, cheratită: compresa cu tinctură pe zona afectată
Fibrom uterin: compresa cu tinctură pusă pe zona abdominală inferioară. Tratamentul se face o
dată la 2 zile
Cancer de piele: comprese pe locul afectat. Tratamentul este valabil și pentru tumorile
exteriorizate. Efectul este extraordinar când se combină în proporții egale cu tinctură de tătăneasă și
tinctură de propolis
Infecții cronicizate la nivelul pielii, ulcere vechi, atone pe piele: comprese cu tinctură de
rostopască și de tătăneasă combinate în proporții egale
Infecții genitale cu papiloma, candida, trichomonas: aplicații cu un tampon de vată îmbibată în
tictura evaporată într-o farfurioară curată, până când scade de 3 ori (din 3 lingurițe de tinctură se
obține 1 linguriță de preparat concentrat)

Administrare internă: se ia de regulă ½ linguriță de tinctură diluată în 100 ml (jumătate de
pahar) de apă, de 3-4 ori pe zi
Precauții:
Intern: Plantă este toxică pentru om producând în doze mari (peste 7 grame) bășicarea gurii,
arsuri și mâncărimi în gât, grețuri, vărsături, diaree, urinare cu sânge, dureri de cap, în doze foarte
mari chiar amețeli, delir, halucinații, congestie pulmonară
Extern: Plantă sau extractul de plantă nu va a junge în contact cu ochii. Deși are rol cictrizant,
nu se va aplica pe răni proaspete și sângerânde, din cauza toxicitartii ei. În caz de intoxicații cu

pag. 40
rostopască se cere ajutorul medical specializat, iar până la venirea medicului se provoacă vărsături
cu apă caldă ingerată în cantități mari, se ia ceai de naba sau semințe de în în lapte dulce. Se fac
fricțiuni cu alcool.
Rostopasca uscată se macină cu râșniță de cafea până se obține o pulbere. Se pun 20 linguri
de pulbere proaspăt măcinată într-un litru de alcool de 75° (trei sferturi de litru de alcool alimentar
de 96° cu un sfert de litru de apă). Se lasă să macereze 10 zile, agitându-se zilnic vasul de macerare.
În final se stoarce, se filtrează și se toarnă în sticluțe mici, închise la culoare.

Infuzia de rostopască
Pentru obținerea a 1/2 litru, se pune 1 linguriță de plantă mărunțită (pulbere obținută cu
râșnița electrică de cafea) cu 250 ml de apă călduță (la 40°C) într-o cană și se lasă la macerat 8-12
ore. După macerare se filtrează produsul, iar pulberea de plantă rămasă după filtrare se pune la
infuzat în 250 ml de apă fierbinte timp de 15-30 de minute. Infuzia se filtrează, se răcorește (așa
încât să ajungă la 40-60°C) și apoi se combină cu maceratul anterior obținut. Se consumă în termen
de 24 de ore (cu condiția să fie păstrată la maximum 10°C).

Extractul fluid de rostopască
Se pun 20 de linguri de pulbere de Rostopască (obținută prin măcinare cu râșnița electrică
de cafea) într-un vas; se adăugă apoi alcool de 75° (3 părți alcool alimentar de 96° și o parte apă)
atât cât să să cuprindă pulberea și să rămână o peliculă de alcool de 1 cm deasupra. Se lasă la
macerat vreme de 10 zile, apoi se stoarce și se filtrează. Tinctura astfel obținută se pune într-o
farfurie întinsă, curată și se lasă vreme de 12-24 de ore la evaporat, până când scade de 3 ori.
Se obține o pastă închisă la culoare, care aderă pe piele. Această pastă se folosește doar
extern, deoarece are un potențial toxic ridicat.

Sucul de rostopască
Se obține din tijele de rostopască proaspăt culese sau păstrate maximum 24 de ore la frigider
(la 4°C). Se rupe tija și se unge locul afectat cu suc; dacă nu ajunge sucul, se rupe tija 1 cm mai
încolo și se stoarce din nou s.a.m.d . Atenție: pentru că tratamentul extern cu suc să aibă eficiență,
trebuie aplicat de mai multe ori pe același loc la intervale de câteva minute (după ce se usucă sucul
aplicat anterior, se mai aplică un strat).

pag. 41
Cataplasma cu plante proaspete
Se spală frunzele și tijele de Rostopască și se dau prin mixer (blender) sau prin mașina de
tocat până devin pastă. Pentru o cataplasmă de mărime medie, sunt necesari 1-2 pumni de plantă.
Pasta de plante astfel obtinuaa se învelește în tifon (strat simplu). Se aplică pe locul afectat timp de
1 oră.

Cataplasma cu plante uscate
Se mărunțește fin un pumn de rostopască uscată cu ajutorul unei râșnite electrice de cafea.
În pulberea astfel obținută se adăugă progresiv apă, amestecându-se ușor într-un vas, până când se
formează o pastă. Această pastă, învelită într-un tifon (pus în două dacă este mai rar), se aplică pe
locul afectat timp de minimum 2 ore.

Infuzia pentru uz extern
Pentru obținerea a 1/4 litru, se pune o lingură de plantă mărunțită (pulbere obținută cu
râșnița electrică de cafea) în jumătate de cană de apă și se lasă la macerat de seara până dimineața.
Dimineața se face un decoct de rostopască, lăsând o lingură de plantă mărunțită să clocotească în
jumătate de cană de apă, vreme de 2 minute. Decoctul se filtrează, se răcorește (astfel încât să
ajungă la 40-60°C) și apoi se combină cu maceratul anterior obținut. Preparatul astfel obținut se
folosește în termen de 12 ore (cu condiția să fie păstrat la maximum 18°C)

pag. 42
Unguent cu rostopască

Indicații: Adjuvant în herpes, negi, veruci, psoriazis, răni, impetigo.
Compoziție: vaselină, extract de rostopască (Chelidonium majus), lanolină, conservant.
Utilizare cosmetică

Administrare :
Nu se aplică pe plăgi recente
Se realizează aplicații locale de 2-3 ori pe zi, la nivelul zonelor afectate, se aplică pe piele în
strat subțire și se masează până la absorbție completă
Ceai Rostopască

Acțiune farmacologică: stimulent al funcției hepatice; calmant al colicilor hepato – biliare;
coleretic-colagog; dezinfectant; cicatrizant.

pag. 43
Este utilizată că plantă medicinală încă din Antichitate. În Evul Mediu era folosită pentru
tratamentul problemelor de natură hepatică, având și un bun efect calmant. De asemenea, medicina
populară consideră planta un bun remediu pentru îndepărtarea negilor.

Compoziție: partea superioară a plantei Chelidonium majus L. fam. Papaveraceae, care
conține alcaloizi (chelidonina, sangvinarina, protopina, sparteina), ulei volatil, flavonoide,
saponozide, vitamin C.
Întrebuințări principale : diskinezie biliară, colici hepato – biliare, colecistite, hepatite
cronice, ciroză.
Contraindicații: respectând dozele recomandate, nu prezintă efecte secundare; prin
supradozare, planta devine toxică.
Atenție. Tratamentul durează cel mult 7 zile consecutive cu pauze de 2 săptămâni
Mod de administrare: se bea 1 cană cu ceai pe zi, în mai multe reprise.

pag. 44
Rostopasca Comprimate

Datorită proprietăților sale curative, rostopasca este considerată a fi una dintre cele mai
puternice plante de leac utilizate în terapie de-a lungul timpului.

Are calități:
Stimulează și reglează secreția de bilă, stimulează tonusul și peristaltismul vezicii biliare
ameliorând fluxul biliar, hepatoprotector, hipolipemiant, hipercolesterolemiant, normalizează
valorile bilirubinei și ale colesterolului, antilitiazic, analgezic, antispastic, antiinflamator,
antibacterian, antiviral și antitumoral.
Recomandat ca adjuvant în:
– Dischinezii biliare, colecistite acute și cronice, colici hepatobiliare, hepatite cronice virale
și metabolice, ciroză spastică, tumori de esofag, pancreas, ficat și plămâni
Caracteristici produs:
Prezentare: 70 de comprimate
Conținut pe comprimat: Rostopască extract 4:1 100mg, Rostopască plantă 400mg
Excipienți: celuloză microcristalină
Mod de administrare: Pentru adulți și copii peste 14 ani: câte 1 cpr. de 2-3 ori pe zi, înainte
de mese. Pentru copii sub 14 ani: cu avizul medicului.
Atenționări speciale: copii sub 14 ani, sarcină, alăptare, alergie la rostopască. Peste dozele

pag. 45
recomandate, pot apărea grețuri, vărsături, diaree, colici abdominale, somnolența, fenomene toxice
hepatice.

Oțet cu rostopască
Oțet cu Chelidonium Majus (rostopasca)- se folosește în alopecie și micoze extern, la clătire
după masajul părului cu gălbenuș de ou (o lingură cu oțet la 1 L apă); sub formă de tamponări sau
fricțiuni zilnice ale scalpului, rărindu-se apoi în funcție de evoluție sau comprese seara (o jumătate
de oră) până la vindecare

pag. 46
CONCLUZII

Rostopasca este o plantă cu multiple proprietăți curative, recunoscută și folosită pentru
efectele sale vindecătoare încă din Antichitate. Dacă în trecut utilizarea plantei în scopuri curative
era bazată pe tradiția populară, în prezent cercetătorii au reușit să izoleze substanțele active din
rostopască, resposabile de efectele sale terapeutice. Deoarece conține o gamă largă de alcaloizi, în
doze mari întreaga plantă este toxică, dar în dozele corecte ea are numeroase utilizări terapeutice.
Efectul plantei proaspete este analgezic, colagogic, antimicrobian, oncostatic și sedativ al
sistemului nervos central. În unele teste pe animale rostopasca s-a dovedit un bun citostatic, dar și
un bun stimulator al sistemului imunitar.
Cea mai importantă utilizare a acestei plante este în bolile hepatice. Rostopasca este un
adevărat panaceu pentru bolile de ficat de orice natură. Și-a dovedit eficientă în tratarea hepatitei A,
hepatitei B, a cirozei hepatice. Prin efectele sale drenoare și tonice, stimulează regenerarea celulei
hepatice. Totodată, funcționează și ca un bun antiviral, motiv pentru care hepatitele se pot ameliora
sau chiar vindeca în urma administrării preparatelor de rostopască. Este indicată și în afecțiunile
biliare precum diskinezii sau inflamații ale vezicii biliare cauzate de drenarea defectuoasă a bilei.
Pentru un efect maxim al terapiei cu rostopască, în timpul administrării sale trebuie să se evite
consumul alimentelor greu digerabile și solicitante pentru ficat, precum carne de porc, grăsimi,
prăjeli, margarină, unt, brânzeturi grase, alimente conservate și, desigur, tutunul și alcoolul.
Extractele din rostopască au efect de antibiotic pe un mare număr de germeni patogeni.
Sucul proaspăt este un bun împotriva negilor și verucilor. Pentru aceasta, se rupe o tulpină din
planta verde și se aplică latexul care se scurge din plantă pe neg. Rostopasca este folosită și în
tratarea tuberculozei pielii, a rănilor, fistulelor, psoriazisului și fortifică părul.
Alte beneficii alte plantei includ stimularea digestiei, creșterea asimilării unor substanțe precum
vitaminele și mineralele, restabilirea tranzitului intestinal.
Unii dintre alcaloizii pe care îi conține planta au acțiune sedativă și narcotică asupra
centrilor nervoși superiori, de tipul papaverinei. Extractele apoase sau hidroalcoolice au acțiune
coleretic-colagoga, fiind recomandate în afecțiuni hepatice cronice și ciroză.

pag. 47
BIBLIOGRAFIE

1. Anghel Gh, Păun M., Nyarady A., Grigore St . – Botanica, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1975
2. Anton Speranta – Medicina naturistă, Ed. Polirom, 2007
3. Bujor D., Popescu O . – Fitoterapie tradițională modernă, Ed. Fiat Lux, București, 2001
4. Chirilă P. – Medicina naturistă, Ed. Medicală, 1987
5. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, ediția a-II-a, Ed. Ceres, București, 2000
6. Domițian Ioan PAȘCA, Alcaloid din Chelidonium majus, utilizat în tratamentul
cancerului, științe exacte și științe ale naturii, vol. 5, Editura Universității din Oradea, 2013
7. Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan – Ghidul plantelor medicinale uzuale,
Editura științifică, București 1992
8. Laza A., Racz G. – Plante medicinale și aromatice, Ed. Ceres, 1975
9. Popovici L, Moruzi C, Toma I. – Atlas botanic, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
10. Roman Gh, Maria Toader, Lenuța Cultivarea plantelor medicinale și aromatice în
condițiile agriculturii ecologice, Editura Ceres, 2009
11. Stațiunea de Cercetări Fundulea Tehnologii de cultură la plantele medicinale și
aromatice, Editura Orizonturi, 2001

pag. 48
ANEXE

Fig.I

Fig. II

pag. 49

Fig. III

Fig. IV