Natura Juridica A Principiului Dreptului Popoarelor DE A Dispune DE Ele Insele In Contextul Intensificarii Miscarilor Secesioniste
NATURA JURIDICĂ A PRINCIPIULUI DREPTULUI POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE ÎN CONTEXTUL INTENSIFICĂRII MIȘCĂRILOR SECESIONISTE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. DREPTUL POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE (AUTODETERMINARE) ÎN CONCEPTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN
1.1. Principiile dreptului internațional – norme imperative ce stau la baza întregului sistem normativ internațional
1.2. Co-raportul dintre dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și alte principii de drept internațional
2. DREPTUL POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE ÎN CONTEXTUL INTENSIFICĂRII CRIZELOR REGIONALE ȘI A INFLUENȚĂRII FACTORULUI EXTERN
2.1. Factorii ce au influențat apariția sindromului „separatismului transnistrean” și a celui „găgăuz
2.2. Autodeterminarea unui popor în viziunea dreptului internațional contemporan și a bunelor practici europene
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea lucrării este dictată de acele tendințe negative cu care se confruntă comunitatea internațională, inclusiv Republica Moldova, la începutul secolului XXI. Mișcările secesioniste, deseori fiind influențate din exterior, sunt în stare să împiedice procesul de democratizare a societăților. În cazul Republicii Moldova, este vorba despre o problemă ce a apărut odată cu consolidarea statului nostru. „Separatismul transnistrean”, dar și ultimele tendințe din sudul țării, sunt o amenințare directă nu doar pentru vectorul extern declarat de autoritățile de la Chișinău, dar și în egală măsură chiar pentru statalitatea Republicii Moldova ca subiect de drept internațional. În acest context, vom încerca să facem un studiu bazat pe determinarea conceptului contemporan al unuia din principiile fundamentale ale dreptului internațional – dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, evident în contextul celorlate principii fundamentale ale dreptului internațional.
Scopul urmărit este de a determina natura juridică a unuia din principiile ce constituie piatra de temelie a dreptului internațional – dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, în contextul modificărilor geopolitice declanșate odată cu terminarea „răboiului” rece și declanșarea unei masive încercări de revizuiri teritoriale, ce au urmat în urma unor interpretări ironate a unor norme imperative de drept internațional. Evident că lucrarea are o tangență directă cu situația din Republica Moldova. În acest sens este efectuat un studiu al situațiilor conflictuale create dea lungul anilor de existență a Republicii Moldova ca stat suveran și independent, este vorba despre situațiile create în stânga Nistrului și în sudul țării.
Metodologia cercetării este caracterizată prin prezența de surse teoretice și practice, fiind utilizate așa metode cum sunt metoda istorică, logică, comparativă. Aceasta a permis abordarea problemei în cauză sub diverse aspecte. În plus, aceasta a permis acordarea lucrării a unui aspect aplicativ, fapt care la rândul său permite să constatăm nivelul înalt de cercetare și valoarea acestora pentru cei ce vor fi cointeresați de problema în cauză.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei poate fi apreciată din provocarea pe care o lansăm pentru a caracteriza unele norme de drept internațional în strictă concordanță cu tendințele teoretice, dar și cu practica internațională, inclusiv cea jurisdicțională internațională și națională a statelor. Concretizarea naturii juridice a principiului nominalizat, dar și expunerea unei poziții destul de clare asupra situațiilor create în contextul normelor de drept internațional existente, vine să atribuie lucrării o veritabilă încercare de a pune în capul mesei un real dialog în cadrul sociatății privind căile de soluționare a situațiilor create, dar și a perspectivelor co-existenței pașnice a reprezentanților diverselor etnii în cadrul unui stat, în frontierele recunoscute la nivel internațional, în condițiile creării unor posibilități reale de a se realiza pentru fiecare cetățean în parte, în așa fel în capul mesei fiind pus interesul statului pentru asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent de orifinea etnică, aparteneța religioasă etc., în strictă conformitate cu normele unanim recunoscute de drept internațional într-o epocă în care drepturile omului au devenit o veritabilă „biblie” a comunității internaționale in integrum.
Sumarul compartimentelor tezei.
Proiectul este compus din introducere, două capitole, încheiere și bibliografie.
În introducere sunt menționate actualitatea temei, obiectivele urmărite, nivelul de cercetare și structura tezei.
Capitolul I este dedicat determinării naturii juridice a principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele în conceptul dreptului internațional contemporan. În acest sens, este făcută o analiză a caracterului principiilor dreptului internațional în calitate de norme imperative ce stau la baza întregului sistem normativ internațional. După, se trece la caracterizarea co-raportului dintre dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și alte principii de drept internațional. În așa fel, se atinge unul din obiectivele generale ale lucrării – studiul teoretico-practic al normelor ce constituie piatra de temelie a relațiilor internaționale – a principiilor fundamentale a dreptului internațional în contextul tendințelor cu care se confruntă comunitatea internațională în general și statele, inclusiv Republica Moldova, în special.
Capitolul II descrie natura juridică a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele în contextul intensificării crizelor regionale și a influențării factorului extern. Realitatea este de așa fel, că nici Republica Moldova, cu regret, nu a scăpat de acest flăgel al secolului. În acest sens este efectuată analiza factorilor ce au influențat apariția sindromului „separatismului transnistrean” și a celui „găgăuz”. Pentru a da răspuns chestiunilor abordate și a evidenția unele soluții reale la moment, este propus și un studiu privind autodeterminarea unui popor în viziunea dreptului internațional contemporan și a bunelor practici europene. În așa fel, în opinia noastră, se crează un tablou real ce permite să caracterizăm factorii reali, dar și unele soluții durabile în contextul combaterii flăgelului secesionist, care deseori rămâne a fi necunoscut sau lăsat uitării din parte teoreticienilor și practicienilor.
În încheiere sunt făcute unele generalizări în urma studiului efectuat și expuse viziunile proprii vis-a-vis de problemele abordate în proiect.
1. DREPTUL POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE (AUTODETERMINARE) ÎN CONCEPTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN
1.1. Principiile dreptului internațional – norme imperative ce stau la baza întregului sistem normativ internațional
Principiile dreptului internațional au evoluat pe parcursul secolelor, preluând în final caracterul imperativ recunoscut la început în formă cutumiară, iar odată cu adoptarea Cartei ONU, și forma codificată. Ori, astăzi acest caracter cutumiar chiar prevalează în raport cu caracterul codificat al acestora, dat fiind că nu doar la nivel internațional, dar și la nivel regional acestea sunt incorporate în acordurile interstatale, ulterior statele implementându-le în ordinile sale juridice interne, în special la nivel constituțional. În mod evident, că în opinia experților este nevoie de o interpretare corespunzătoare a naturii juridice a principiilor de drept internațional în contextul întregului sistem normativ internațional, în scopul neadmiterii contrapunerii acestora între ele. În acest sens, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele trebuiește examinat în special în contextul co-raportului cu alte principii, în special al egalității suverane ale statelor, integrității teritoriale, inviolabilității frontierelor etc.
Oamenii nu acceptă suveranitatea și nu se supun suveranității. Ei acceptă autoritatea și puterea și se supun autorității sau puterii. Autoritatea și puterea sunt realități la fel de vechi și de omniprezente ca și societatea însăși, dar nu pretutindeni și nu întotdeauna autoritatea și puterea s-au bucurat de sprijinul societății sau au suferit de pe urma constrângerilor pe care suveranitatea, teorie sau supoziție despre puterea politică, încearcă să le impună. Deși ne referim cu ușurință la suveranitate ca la un fapt concret ce poate fi dobândit sau pierdut, uzat sau înfloritor, ea nu este un fapt. Este un concept pe care oamenii l-au aplicat în unele circumstanțe – o calitate pe care au atribuit-o puterii politice sau o pretenție pe care au ridicat-o față de puterea politică pe care ei înșiși sau alți oameni o exercitau [12, p.11]. Indiferent de atitudinea oamenilor din societățile avansate – chiar dacă în aceste societăți suveranitatea a fost utilizată pentru a exprima înțelesuri diferite – termenul de suveranitate a exprimat la origine și pentru o lungă perioadă de timp ideea existenței unei autorități ultime și absolute în comunitatea politică.
De la bun început, trebuie să menționăm că despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi în societățile în care statul încă nu s-a constituit. Conceptul de suveranitate va apare doar după încheierea procesului de integrare sau reconciliere între stat și comunitate. Pe de altă parte, conceptul în cauză se va manifesta oriunde și oricând acest proces va fi ajuns într-un anumit stadiu de evoluție. Odată ce conceptul apare în orice societate, dezvoltarea sa de mai departe va fi definitiv legată de schimbările din cadrul relațiilor dintre societate și guvernare.
Alte idei, strâns legate de noțiunea de suveranitate și mai puțin atribuite gândirii politice, au fost exprimate de oameni de-a lungul istoriei în cuvintele putere și conducere, imperiu și țară, rege și guvern, ele însă sunt mai puțin exacte și specifice, mai puțin tehnice și sofisticate decât ideea de suveranitate. Suveranitatea este un concept fundamental, în baza căruia oamenii au încercat să argumenteze formele mai vechi de legitimare și responsabilitate sau pe care au sperat să își întemeieze noile versiuni ale acestor mijloace, prin care puterea devine autoritate. Funcția sa în istoria politicii a fost fie să susțină revendicările puterii, fie să fortifice modul în care puterea politică poate fi trasă la răspundere. Pentru prima dată suveranitatea a fost invocată la etapa de evoluție a societății, când schimbările din relația dintre comunitate și sistemul de conducere au făcut ca revendicările și criteriile de verificare existente să fie inadecvate sau perimate. Oricât de târziu ar fi apărut o astfel de etapă în istoria oricărei societăți, suveranitatea a fost de la apariția sa, doar o nouă soluție pentru o problemă existentă, un nou mod de a privi puterea și conducerea, și oricât de nouă ar fi fost această soluție, atunci când ea a fost formulată pentru prima dată, ea nu a fost decât o dezvoltare a unor soluții mai vechi ale acestei probleme.
Evoluția principiilor fundamentale ale dreptului internațional public este strâns legată de evoluția științei dreptului internațional. A efectua un studiu asupra acestor principii este imposibil fără a cunoaște momentele de apariție și evoluție a conceptului de egalitate în relațiile dintre state.
Doctrina dreptului internațional confirmă faptul că dezvoltarea științei dreptului internațional contemporan începe cu prima jumătate a secolului XVII și este strâns legată de numele marelui gânditor olandez, numit părintele științei dreptului internațional – Hugo Grotius [9, p.24]. Evident, că nu putem afirma faptul că anterior știința dreptului internațional a lipsit cu desăvârșire. Dreptul exista în relațiile dintre state, însă, știința nu atinsese acel nivel de dezvoltare, care ar fi corespuns cerințelor dreptului internațional clasic și contemporan.
Etapa anterioară apariției științei dreptului internațional poate fi numită „etapa de pregătire”. Această etapă înglobează istoria lumii antice, inclusiv istoria ce reflectă lupta și cooperarea dintre așa mari state ale antichității ca Babilonul și Asiria, Egiptul șternațional contemporan începe cu prima jumătate a secolului XVII și este strâns legată de numele marelui gânditor olandez, numit părintele științei dreptului internațional – Hugo Grotius [9, p.24]. Evident, că nu putem afirma faptul că anterior știința dreptului internațional a lipsit cu desăvârșire. Dreptul exista în relațiile dintre state, însă, știința nu atinsese acel nivel de dezvoltare, care ar fi corespuns cerințelor dreptului internațional clasic și contemporan.
Etapa anterioară apariției științei dreptului internațional poate fi numită „etapa de pregătire”. Această etapă înglobează istoria lumii antice, inclusiv istoria ce reflectă lupta și cooperarea dintre așa mari state ale antichității ca Babilonul și Asiria, Egiptul și Cartagina, Roma și Grecia, China, India, Armenia etc.
Analizând normele jus gentium, unii autori au ajuns la concluzia că dreptul popoarelor conținea norme lipsite de influența locală, norme mai flexibile, mai universale, care erau aplicate atât pentru reglementarea diferendelor politice dintre state, cât și a relațiilor private, născute din jus civile [13, p.39].
În Roma antică jus gentium acționa paralel cu jus civile, la început ca un drept interstatal, iar mai târziu – ca drept privat comun. Există o opinie conform căreea „aceste norme de bază reiese din premisa existenței statelor, întrucât nici tratatul internațional, nici cutuma internațională nu există în afara lor…, deoarece normele dreptului internațional pozitiv s-au constituit în baza unității conștiinței juridice a popoarelor. Drept exemplu poate servi apariția dreptului internațional antic în cultura din Bazinul Mediteranean, născut din jus gentium antic” [12, p.13].
Până la constituirea jus gentium ca o totalitate de norme de drept, relațiile dintre state erau reglementate de tratate și cutume, ce se refereau la o ramură sau alta a dreptului internațional. Sunt cunoscute în acest sens normele ce reglementau relațiile în timp de război și timp de pace, relațiile comerciale etc. Apariția principiilor dreptului internațional este strâns legată de apariția însăși a cooperării internaționale și a dreptului internațional, iar formularea teoretică a principiilor a fost posibilă doar odată cu apariția și dezvoltarea științei dreptului internațional [12, p.13].
În aspect contemporan, principiul egalității a fost formulat abia în secolul XVII, deși ca normă cutumiară în relațiile dintre state el există timp de milenii. Bineînțeles, la începuturi egalitatea statelor nu apărea în calitate de principiu al dreptului internațional, dar un lucru este cert: egalitatea există în relațiile dintre state la început ca idee, iar mai târziu – în calitate de normă cutumiară. Important este că erau considerate egale doar statele independente, indiferent de teritoriu sau influență. De aici putem trage concluzia că independența constituia premisa și condiția necesară a suveranității statelor.
În lumea antică realizarea de către state a ideii egalității presupunea prezența relațiilor de bună vecinătate și cooperare. Totuși, nu putem susține că ideea egalității apare în această perioadă ca o axiomă în relațiile dintre statele independente. Istoria ne dovedește că diverse state, în perioadele de înflorire ignorau categoric această ipoteză [8, p.16]. Drept exemplu pot servi Statul Roman și Statul Elen, care se considerau națiuni superioare – iar pe toți ceilalți îi tratau ca pe niște barbari, cu care era imposibil de a stabili relații prietenești [10, p.26]. Din cele expuse se poate trage concluzia că ideea egalității statelor în lumea antică era într-o stare embrionară, iar în practică se aplica destul de rar.
După destrămarea Imperiului Roman și răspândirea creștinismului ideea egalității în relațiile dintre state reînvie. Odată cu recunoașterea principiului egalității, dreptul internațional intră într-o nouă etapă de dezvoltare, lucru confirmat prin edictele bisericești da (1414-1418) și Basel (1432-1448). Referindu-se la stabilirea unor relații normale și sistematice între statele independente, menționăm că „după ce cultura și morala creștină au pus la baza acestor relații respectul și egalitatea reciprocă, aceste relații au căpătat un caracter juridic” [12, p.14].
Ideea suveranității statului a apărut la început nu ca una juridică, ci ca una politică, care mai târziu a îmbrăcat forma unui concept juridic. Ca fondator al teoriei contemporane a suveranității este considerat francezul Jean Bodin, care a formulat-o în secolul XVI. Conceptul suveranității de stat era cunoscut în antichitate și în Evul Mediu într-o oarecare măsură, dar anume dlui a fost acel care a introdus în teoria politică legătura dintre noțiunile stat și suveranitate [12, p.14]. Unii autori relevă direct că „suveranitatea constituie elementul politico-juridic necesar al statului, care este caracteristic statelor din toate timpurile” [12, p.14].
Dreptul internațional ca știință de sine stătătoare apare în lucrările postglossatorilor. Dorind să coreleze teoria dreptului cu noile cerințe ale vieții, ei aplicau normele jus gentium și ale dreptului natural.
Principiul suveranității statelor este recunoscut definitiv în timpul monarhiilor feudale absolute. În Evul Mediu, ideea suveranității în Europa, în special în Franța, începe să se dezvolte nu numai din punct de vedere politico-moral (ca în Grecia antică) sau ca un concept al dominației mondiale (ca în Roma Antică), dar și strict din punct de vedere juridic, când pe prim-plan sunt puse independența și supremația statului ca noțiuni clasice. Conceptul apărut în Franța, potrivit căruia suverane sunt doar persoanele cu funcții înalte în stat, în secolul XVI a fost înlocuit prin conceptul despre suveranitatea monarhului, căruia îi aparține puterea nelimitată în stat și el apare pe arena internațională ca unicul reprezentant. Din acea perioadă se atestă în dreptul internațional principiul par in parem non habet imperium.
O contribuție deosebită la dezvoltarea conceptului suveranității a adus, după cum am menționat, marele gânditor și diplomat olandez Hugo Grotius (1583-1645). El nu numai că a fundamentat ideea suveranității, dar a și făcut o delimitare între suveranitatea statului și suveranitatea monarhului. În cunoscuta sa lucrare De jure belli ac pacis (1625), Grotius, analizând un șir de norme generale și internaționale de drept, a ajuns la concluzia privind necesitatea diferențierii purtătorului puterii de stat și a statului ca subiect al puterii și suveranității [12, p.15].
Un rol deosebit în crearea dreptului internațional, în general, și a principiilor sale, în special, l-a avut Tratatul de pace de din 1648, care a pus capăt Războiului de treizeci de ani din Europa. Importanța acestui tratat pentru dreptul internațional constă în faptul că pentru prima dată un act internațional a recunoscut egalitatea statelor ca un principiu al dreptului internațional și pentru prima dată în istorie statele independente ale Europei s-au unit într-o comunitate internațională [12, p.15].
Începând cu a doua jumătate a secolului XVII, practic, toate monografiile consacrate problemelor ce țin de dreptul internațional se refereau, în mod direct sau indirect, la principiul egalității statelor. Deși egalitatea statelor a fost recunoscută prin Tratatul da din 1648, acest principiu era aplicat doar în relațiile dintre Marile Puteri, lucru observat, mai ales, în relațiile diplomatice dintre state. Privilegiile Marilor Puteri se observă, mai ales, în relațiile externe: numai marii monarhi se bucurau de dreptul de a numi reprezentanți diplomatici de rang superior (ambasadori), de dreptul la ceremonial regal etc. Statele mici și mijlocii nu se bucurau de asemenea drepturi, iar nerespectarea acestor reguli ceremoniale deseori duceau la apariția tensiunilor între state [6, p.45].
Caracteristic pentru dreptul internațional din acea perioadă este prezența elementului religios, care excludea din sfera de reglementare a dreptului internațional relațiile cu popoarele și statele necreștine. Subiecte ale dreptului internațional erau considerate doar statele creștine.
Doctrina juridică a statelor musulmane privea relațiile cu statele creștine ca niște relații cu state cu care se află într-o permanentă stare de război (gihad). Cu toate acestea, deși acest fapt nu excludea posibilitatea stabilirii relațiilor diplomatice cu statele creștine și încheierii cu ele a tratatelor de pace pe un termen scurt, care, de obicei, nu depășea termenul de zece ani [12, p.15], privilegiile de care se bucurau statele Europei de Apus în relațiile cu țările din Orient, duceau la excluderea de facto a principiului egalității. Acest principiu a fost, practic, exclus din relațiile dintre statele din Occident și Orient, deoarece excludea însăși participarea statelor din Orient la relațiile internaționale în bază de egalitate.
O nouă etapă a dezvoltării principiului egalității suverane a statelor începe după Marea Revoluție Franceză din 1789, fiind proclamat într-un șir de acte. Dar și în această perioadă observăm deseori încălcarea lui. Drept exemplu pot servi un șir întreg de congrese și conferințe internaționale, în cadrul cărora se discutau probleme importante ale secolului XIX, la care nu erau admise statele mici și mijlocii, chiar și cele interesate nemijlocit în soluționarea acestor probleme [12, p.15]. În cadrul Congresului de (octombrie 1814 – iunie 1815), de exemplu regimul juridic al fluviilor internaționale a fost stabilit prin ignorarea poziției statelor riverane. de și Aahen (1818) statele Sfintei Alianțe au stabilit rangurile reprezentanțelor diplomatice, iar practica internațională a recunoscut dreptul de a acredita reprezentanți în rang de ambasador numai Marilor Puteri.
Perioada interbelică este caracterizată printr-o serie de evenimente și factori, care au avut un rol decisiv în dezvoltarea principiului egalității suverane a statelor. Primul război mondial a dus la crearea unui sistem juridic, cunoscut sub denumirea de sistemul Versaille-Washington, în baza căruia în Europa Centrală și de Sud-Est s-au constituit state noi, astfel fiind recunoscute în calitate de subiecți de drept internațional nu doar Marile Puteri, ci și statele mici.
Un pas important în acest sens a fost făcut odată cu semnarea Tratatului de în 1928, cunoscut sub denumirea de Pactul Brian-Kellog. Pe lângă faptul că participanții la tratat au declarat că vor renunța în relațiile lor la război în calitate de politică națională, acordul prevedea că toate divergențele și conflictele, indiferent de natura lor, vor fi soluționate doar prin mijloace pașnice. Totuși, trebuie să menționăm că nici Tratatul de din 1928, nici Statutul Societății Națiunilor, adoptat după primul război mondial, nu au dat o interpretare termenului „agresiune”, inclusiv nu acordau garanții reale securității participanților la viața internațională.
În anul 1932, în cadrul conferinței de în problema dezarmării, a fost propus un proiect nou pentru acea perioadă. Conferința a demonstrat că Marile Puteri nu erau gata să demareze procesul de dezarmare. Este de menționat că delegația URSS a propus proiectul privind definirea agresiunii. După respingerea în cadrul conferinței a acestui proiect, URSS a semnat convenții privind definirea agresiunii cu 10 state vecine. În cadrul procesului de în 1946 noțiunea de „agresiune”, propusă în cadrul conferinței de , a fost considerată drept unanim recunoscută [18, p.61].
O nouă etapă în codificarea principiului egalității suverane o reprezintă adoptarea în Cartei ONU. Activitatea acestei organizații, în pofida confruntărilor din timpul adoptării Cartei, denotă aportul substanțial al ONU la codificarea acestui principiu. O prevedere principial nouă interzicea agresiunea și stabilea un mecanism de sancțiuni față de statele ce comit asemenea acte. Conform art.2 p.4 al Cartei, membrii ONU și-au asumat obligația de a se abține în relațiile internaționale de la utilizarea forței și aplicarea ei atât împotriva integrității teritoriale, cât și împotriva independenței politice a oricărui stat. Totodată, Carta ONU prevede și mecanismele ce permit aplicarea anumitor sancțiuni împotriva statului agresor.
O influență mare asupra conținutului principiului egalității suverane a statelor a avut adoptarea normei ce prevede dreptul popoarelor la autodeterminare. Carta ONU conține prevederea privind egalitatea națiunilor mari și mici, privind dezvoltarea relațiilor amicale între state în baza respectării principiilor egalității în drepturi și a autodeterminării popoarelor. Aceste prevederi au servit drept bază juridică în lupta popoarelor ce se aflau sub regim colonial pentru independență și crearea statelor naționale.
După cel de-al doilea război mondial, principiul egalității suverane a statelor a intrat într-o nouă fază. Statele au proclamat acest principiu într-un șir de acte internaționale. Drept exemplu poate servi Statutul Organizației Statelor Americane, adoptat la 14 aprilie 1948. Articolul 6 din Statut prevede că statele sunt egale din punct de vedere juridic, se bucură de drepturi și posibilități egale pentru realizarea lor, asumându-și, totodată, obligații egale. Dreptul unui stat nu depinde de forța pe care o posedă, ci de existența statelor ca subiecte de drept internațional [12, p.16]. Această frază repetă conținutul articolului 4 din Convenția panamericană din 6 decembrie 1933 „Cu privire la drepturile și obligațiile statelor”, care prevede: „Statele se bucură de drepturi egale și posedă capacitate de exercițiu egală. Drepturile fiecărui stat sunt determinate nu de puterea pe care o posedă pentru a le garanta, ci de însăși prezența lor în calitate de subiecte de drept internațional” [18, p.293].
Istoria apariției principiului egalității statelor ne permite să facem următoarele concluzii:
Ideea egalității statelor a apărut și s-a cristalizat încă în antichitate, în epoca formării și dezvoltării statelor, găsindu-și reflectare în lucrările gânditorilor din antichitate, aspectul juridic fiind consfințit în primele tratate bilaterale. În relațiile dintre statele antice principiul egalității era fixat în tratatele de pace și de prietenie.
Caracteristic pentru prima etapă de dezvoltare a principiului egalității între state este apariția lui în calitate de normă cutumiară de reglementare a relațiilor interstatale.
Apariția și evoluția principiului egalității statelor este strâns legată de evoluția principiului suveranității statelor, care și-a găsit confirmarea în Declarația Adunării Generale a ONU, adoptată la 24 octombrie 1970 în cadrul Rezoluției nr. sesiunii XXV referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie și colaborare dintre state, când aceste două principii au fost unite în unul singur – principiul egalității suverane a statelor.
Coraportul dintre primatul dreptului internațional și suveranitatea unui stat luat aparte se discută din momentul creării ONU. Astfel, articolul 14 din proiectul Declarației privind drepturile și obligațiile statelor din 1949, pregătit de Comisia de drept internațional, recunoștea primatul dreptului internațional în raport cu suveranitatea oricărui stat. Proiectul Declarației a fost respins însă pe motiv că prevederile articolului 14 ar duce la crearea unui „suprastat”, iar proiectul ar veni în contradicție cu principiile de bază ale ONU, cum ar fi egalitatea suverană a statelor, autodeterminarea popoarelor, neamestecul în afacerile interne ale unui stat. Drept rezultat, s-a ajuns la concluzia că proiectul submină suveranitatea de stat [12, p.16]. Pentru acea perioadă ideea supremației dreptului în raport cu suveranitatea de stat era prea progresistă.
Principiul egalității suverane a statelor este unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional. Respectarea strictă a acestui principiu constituie baza procesului de menținere a păcii și securității internaționale, a dezvoltării relațiilor amicale între state [10, p.102]. El este strâns legat de respectarea drepturilor ce decurg din suveranitate, numite drepturi suverane. Altfel vorbind, statele se bucură, în conformitate cu dreptul internațional, de drepturi și posibilități egale pentru realizarea lor. Statele, în egală măsură își asumă și obligații. După cum am menționat, dreptul unui stat nu depinde de puterea pe care o posedă, ci de însăși existența statului în calitate de subiect de drept internațional. Așa dar, suveranitatea statului constituie baza egalității suverane a statelor. La rândul său, respectarea egalității suverane a statelor contribuie la recunoașterea și constituirea suveranității de stat în dreptul internațional.
O altă opinie este că dacă cineva într-adevăr dorește să recunoască dreptul internațional, atunci trebuie să pornim de la determinarea conceptului de suveranitate, care a fost și rămâne cea mai mare frână în dezvoltarea atât a dreptului internațional, cât și a științei sale [12, p.17].
Normativiștii consideră, bunăoară, că drepturile și obligațiile statelor nu decurg direct din existența statelor ca subiecte de drept internațional și, prin urmare, sunt posesoare de drepturi suverane egale, ci din normele comune de drept, fixate în tratate, cutume și alte acte juridice. Astfel, într-o lucrare se menționa că principiul egalității este doar o interpretare greșită a principiului legalității, adică a principiului în baza căruia normele de drept comun trebuie aplicate în toate cazurile când aceasta reiese din conținut. Juristul american concluzionează că principiul egalității, din punct de vedere juridic, este o legalitate formală și compatibil cu inegalitatea de facto [12, p.17]. Avansând această teorie, autorul susține că normele juridice au forță doar dacă sunt create prin tratate sau cutume, iar normele ce creează așa-numita egalitate a statelor sunt valabile nu pentru faptul că statele sunt suverane, ci pentru că acestea sunt norme ale dreptului internațional pozitiv. Nu se recunoaște principiul egalității suverane a statelor ca normă fundamentală a dreptului internațional. Se consideră că acest principiu reiese exclusiv din acordurile internaționale, în cadrul cărora acesta poate fi supus unor constrângeri sau modificări [12, p.17].
O altă opine era că se aduce principiul egalității statelor la formula abstractă „egalitatea în fața dreptului”, ce nu exclude superioritatea în relațiile internaționale dintre state. Din punctul de vedere al vieții internaționale se poate vorbi doar despre o singură egalitate – egalitatea în fața normei de drept și a organelor judiciare, indiferent de importanța interesului național. Este vorba despre egalitatea din punct de vedere al dreptului [12, p.17]. Bazându-se pe o atitudine reală față de viața internațională, unii autori au înaintat teoria „egalității relative”. Unul din reprezentanții acestei teorii este de părerea că principiul egalității relative este unicul principiu care poate corespunde dreptului internațional și normelor echității [12, p.17].
Această poziție nu poate fi acceptată astăzi, dar, totodată, se observă unele tendințe de a depăși limitele interpretării tradiționale a principiului egalității suverane a statelor. Cu excepția unor teorii regionale, dreptul internațional contemporan recunoaște acest principiu în calitate de normă jus cogens.
Participând la relațiile internaționale în calitate de subiecte suverane de drept internațional, statele stabilesc relațiile între ele în bază de egalitate. Întrucât la baza dreptului internațional stă acordul statelor în calitatea lor de subiecte suverane de drept internațional, statele sunt egale indiferent de deosebirile ce apar între ele – dimensiunile teritoriale, influența politică, puterea economică sau militară etc.
Pentru a concepe principiul egalității suverane a statelor, care stă la baza întregului sistem al ONU, este necesar să ne referim nu numai la articolul 2 din Carta ONU, dar și la acest document integral. În acest sens este deosebit de relevant conceptul unanimității Marilor Puteri în Consiliul de Securitate, recunoscut ca un mijloc principal de recunoaștere și garantare a egalității suverane a statelor. În același scop Carta prevede un șir de mijloace de soluționare a diferendelor internaționale – art. 1; 34; 36; 37 [12, p.18]. Un element nou în conținutul acestui principiu a fost introdus prin Rezoluția Adunării Generale a ONU № 1514 (XV) din 14.12.1960 „Cu privire la acordarea independenței statelor și popoarelor colonizate” [1]. Rezoluția conținea următoarele cerințe: de a pune capăt colonialismului; de a acorda dreptul la o independență deplină; de a respecta integritatea teritoriilor naționale și de a nu permite dezmembrarea unității naționale și a integrității teritoriale; de a respecta dreptul popoarelor la suveranitate asupra resurselor sale naturale etc.
Alte două documente adoptate în cadrul ONU prin Rezoluția Adunării Generale №3281(XXIX) din 12.09.1974 [2] – Declarația cu privire la noua ordine economică mondială din 1974 și Carta drepturilor și libertăților economice, au fost adoptate fără a se lua în considerație interesele marilor puteri economice și, drept rezultat, așa și au rămas numai pe hârtie. Totuși, ele au contribuit esențial la codificarea principiului egalității suverane a statelor.
O interpretare fundamentală, luându-se în considerație nivelul relațiilor internaționale, a principiului egalității suverane a statelor a fost făcută în Declarația cu privire la principiile dreptului internațional, ce țin de relațiile amicale și cooperare între state în conformitate cu Carta ONU (Rezoluția Adunării Generale № 2625 (XXV) din 24.10.1970) [3] și în Actul Final al CSCE de din 01.08.1975.
Potrivit acestor acte, toate statele, indiferent de sistemul economic, social, politic sau de alt gen, se bucură de drepturi egale și își asumă aceleași obligații, fiind considerate membri egali ale comunității internaționale. Orice stat se bucură de drepturile ce reiese din suveranitatea deplină, ceea ce înseamnă că statele se vor respecta reciproc, își vor stabili și vor dezvolta în mod liber sistemele economice, politice, culturale și sociale, au dreptul la adoptarea propriilor legislații și regulamente. Statele vor stabili și vor dezvolta relații reciproce, pornind de la propriile interese, respectând normele dreptului internațional. Orice stat este obligat să respecte calitatea de subiect de drept internațional a altui stat; să respecte integritatea teritorială și independența politică a celorlalte state. Frontierele pot fi modificate doar în baza dreptului internațional, pe cale pașnică și în baza unui tratat internațional. Statele au dreptul să participe sau să nu participe la lucrările unor organizații internaționale; să devină sau să nu devină parte la un tratat internațional, inclusiv la tratatele de uniune; statele au dreptul la neutralitate. Statele participă, în egală măsură, la relațiile din cadrul comunității internaționale, au aceleași drepturi și poartă răspundere egală pe plan internațional. Statele sunt obligate să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile asumate în conformitate cu dreptul internațional și să promoveze politica de pace pe plan internațional.
Necesitatea recunoașterii egalității suverane a statelor ca un principiu fundamental a fost expusă încă în timpul celui de-al doilea război mondial. SUA și Marea Britanie l-au inclus în Carta Atlantică din 14.08.1941, la care, la 24.09.1941, a aderat și URSS [12, p.18]. La 01.01.1942 a fost adoptată Declarația Națiunilor Unite, semnată de reprezentanții a 26 de state, la care au aderat încă 21 de state. Prin această Declarație au fost recunoscute principiile Cartei Atlantice. Egalitatea suverană a statelor – ca principiu fundamental al Organizației Națiunilor Unite, a fost proclamată pentru prima dată în Declarația de din 30.10.1943 [12, p.18]. Formula adoptată în cadrul Conferinței de suna în felul următor: Organizația viitoare va recunoaște toate statele iubitoare de pace drept suverane și egale.
Ulterior principiul egalității suverane a statelor a fost inclus în recomandările de în august-septembrie 1944, care prevedeau că „Organizația este constituită în baza principiului egalității suverane a tuturor statelor iubitoare de pace” [12, p.18].
Principiul egalității suverane a statelor a fost fixat în Carta ONU în redacția în care a fost formulat în cadrul Conferinței de din 25 aprilie-26 mai 1945, convocată în scopul elaborării Cartei ONU [12, p.18].
În varianta definitivă principiul egalității suverane a statelor a fost fixat în p.1 art.2 din Carta ONU, unde este stipulat că „Organizația Națiunilor Unite este fondată pe egalitatea suverană a tuturor membrilor săi”.
Conform principiului egalității suverane a statelor, în accepțiunea Conferinței de , egalitatea de jure a statelor nu depinde de puterea de facto, dimensiunile teritoriale, numărul populației sau de alți factori socio-economici sau politici. Statele sunt egale, fiind state suverane, membri independenți ai comunității internaționale. Statele apar în calitate de subiecte de drept internațional egale, sunt posesoare de drepturi și obligații egale în conformitate cu dreptul internațional și au obligația să respecte în egală măsură prevederile dreptului internațional [12, p.18].
În principiu, dreptul internațional nu ia în calcul deosebirile de alt gen și tratează conceptul de egalitate suverană doar din punct de vedere juridic. Recunoașterea egalității suverane a statelor este incompatibilă cu orice încercare de a folosi deosebirile de facto dintre state, ceea ce ar pune unele state într-o situație defavorabilă în raport cu altele. Recunoașterea egalității suverane a statelor servește drept fundament juridic pentru relațiile egale între state, indiferent de faptul sunt ele sau nu membre ale unor organizații internaționale.
1.2. Co-raportul dintre dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și alte principii de drept internațional
Din start trebuie să ne axăm pe ideea că conform dreptului internațional nu există dreptul la autonomie fiscală sau administrativă în cadrul unui stat. În locul dreptului la autonomie – ba chiar a unui set concret de caracteristici care ar defini acest termen – dreptul internațional pe parcursul ultimului secol s-a axat pe elucidarea normei de autodeterminare [11, p.11].
Dreptul popoarelor la autodeterminare este unul din cele mai „politizate” principii ale dreptului internațional contemporan. Acest principiu apare sub mai multe aspecte: politic, etic, juridic. În practica diplomatică, bineînțeles, se atrage atenția la aspectele politic și juridic. La rândul său, fiecărui din ele îi aparține latura internă și externă. În unele cazuri este vorba despre autodeterminarea în cadrul unui stat. În altele – despre crearea unui stat nou, despre separarea unui popor din cadrul unui stat și crearea de către acest popor a propriului stat [7, p.195].
La etapa contemporană, acumulându-se o practică și teorie bogată în acest domeniu, conceptul autodeterminării popoarelor are un sens mai strict, sunt stabilite unele criterii internaționale bine determinate ce reflectă chestiunea în cauză. Rolul decisiv în determinarea naturii juridice a principiului autodeterminării popoarelor îi revine ONU. Pe parcursul anilor, autodeterminarea popoarelor este interpretată, bazându-se pe ritmul sporit al dezvoltării relațiilor internaționale. În legătură cu aceasta, este important ca în contextul determinării naturii juridice a acestui principiu, să fie luate în considerație procesele contemporane, cum ar fi globalizarea și intensificarea relațiilor internaționale. Aceste procese produc și anumite efecte, cum este de exemplu delegarea din partea statelor a unei părți din suveranitatea sa, fapt ce nu contravine dreptului internațional contemporan, atragând totodată popoarele-minorități în acest proces, și încercându-se în așa fel, soluționarea problemelor existente, neîncălcând principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan – egalitatea suverană a statelor și neamestecul în afacerile interne ale unui stat.
În perioada de până la crearea ONU, autodeterminarea popoarelor era privită ca dreptul popoarelor la crearea propriului stat, adică dreptul la separarea de la statul din componența căruia fac parte. Trebuie să atragem atenția că în acea perioadă problema autodeterminării popoarelor era foarte politizată. Doctrina sovietică făcea trimitere la acest capitol la lucrarea „Cu privire la dreptul națiunilor la autodeterminare” în care, printre altele se spunea „… conceptul dreptului națiunii la autodeterminare presupune separarea ei de la o colectivitate națională străină și prevede crearea unui stat național propriu”. Aici trebuie să facem o remarcă: doctrina est-europeană o perioadă îndelungată nu făcea deosebire între termenii „popor” și „națiune”. Deseori acești termeni erau priviți drept sinonime. În lucrarea Suveranitatea națională, în unele cazuri, se vorbește despre dreptul popoarelor și a națiunilor la autodeterminare, în altele – despre dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare, iar în altele și despre suveranitatea națiunii și dreptul ei la autodeterminare [11, p. 12].
În condițiile luptei ideologice Est-Vest nu putem neglija prezența aspectului politic la interpretarea acestui principiu. În anii 60-80 ai secolului XX (mai corect în prima jumătate) majoritatea membrilor comunității internaționale o constituiau participanții la Mișcarea de nealeniere, în rezultatul căreia, încurajați de procesul de decolonizare, popoarele acceptă ideea de dobândire a independenței prin realizarea dreptului la autodeterminare [19, p.165].
Cercetând lucrările doctrinale și studiind documentele adoptate în acea perioadă, putem stabili natura juridică a principiului autodeterminării popoarelor în contextul respectiv:
Toate popoarele și națiunile se bucură de dreptul la autodeterminare;
Toți membrii comunității internaționale se obligă să respecte acest drept;
Prezentul drept este realizat prin libera exprimare a voinței poporului sau a națiunii;
Exprimarea acestui drept exclude orice fel de presiuni sau amestec străin;
Prezentul drept presupune libera alegere a formei de guvernământ și a regimului politic;
Prezentul drept prevede posibilitatea liberei alegeri a căilor de dezvoltare social-economice.
Practica a demonstrat că cele mai mari probleme apar în momentul stabilirii acordului de voință a unui popor sau a unei națiuni. Acordul poate fi exprimat atât pe cale pașnică, cât și-n procesul luptei armate. Din păcate, și-n primul, și-n al doilea caz lipsesc unele reguli juridice comune. Chiar și-n cazul clasic de exprimare a acordului de voință din partea unui popor sau națiune – desfășurarea plebiscitului – nu în fiece caz putem susține ideea că acest acord a fost exprimat în mod liber.
Referindu-ne la occident, constatăm că norma autodeterminării a obținut o proeminență internațională în cele Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson. De atunci a avut o existență turbulentă, de la decolonizarea ce a urmat războaiele mondiale și până la războaiele etnice după Războiul Rece. Includerea conceptului de autodeterminare în Carta ONU a avut ca rezultat evoluția acestei idei de la principiu la drept, fără a defini vreodată completamente conceptul ce stă la bază.
Doctrina occidentală susținea conceptul că în pofida Declarației Adunării Generale a ONU din 1960 privind acordarea independenței statelor și popoarelor colonizate, care prevede că toate popoarele au dreptul la autodeterminare, organele ONU au acordat puțină atenție autodeterminării unor teritorii, excepție făcând teritoriile aflate sub mandat. Unicele popoare, dreptul cărora Adunarea Generală a ONU le-a recunoscut, au fost Organizația pentru eliberarea Palestinei și Organizația Poporului din Africa de Sud-vest [11, p.12].
Norma de bază de autodeterminare este dreptul unui popor al unui stat existent „de a-și alege propriul sistem politic și de a-și urma propria dezvoltare economică, socială și culturală”. Prezumția este că o astfel de urmare a dezvoltării economice, sociale și culturale va avea loc sub auspiciile unui stat existent și nu va necesita stabilirea unui stat nou. Această concepție de autodeterminare internă face autodeterminarea strâns conexă de respectarea drepturilor minorităților. Mai mult ca atât, viziunile moderne ale autodeterminării recunosc și opțiunea „federalistă” de acordare a unui nivel oarecare de autonomie culturală sau politică în calitate de mijloace de satisfacere a normei de autodeterminare [9, p.352].
La finele anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului XX s-a observat în mod expres dominația poziției, conform căreia separarea teritoriului unui stat nu prezintă elementul de bază al autodeterminării. Așa, se menționează, că dreptul la separare nu constituie un drept ca parte componentă al dreptului internațional, deși poate apărea în calitate de procedură constituțională. După unele opinii, limitarea interpretării dreptului la autodeterminare doar la dreptul de a se separa este o interpretare extrimistă a acestui drept [11, p.13].
Norma de autodeterminare nu reprezintă un drept general la secesiune. În timp ce autodeterminare este un principiu recunoscut pe plan internațional, secesiunea este o problemă internă, „una pe care urmează să o rezolve statele înșiși” [9, p.352]. Practica statală în cazurile Tibet, Katanga, Biafra și Bangladesh suportă viziunea că statele nu au recunoscut un astfel de drept conform cutumei internaționale [7, p.196].
În general, trebuie să menționăm că o interpretare unanim recunoscută a noțiunilor „popor” sau „națiune” lipsește. Analizând noțiunea „popor”, comisia ONU pentru prevenirea discriminării și protecției minorităților, a menționat în unul din discursule sale, că sub noțiunea de popor trebuie de înțeles demosul și nu etnosul.
Un alt argument al acestei poziții sunt documentele de bază ale ONU în conformitate cu care popoarele sunt cele care se bucură de dreptul la autodeterminare, ceea ce a fost menționat și în avizul Curții Internaționale de Justiție cu privire la Sahara Occidentală [23]. În una din puținele interpretări date noțiunii „popor”, expusă în memorandumul pregătit de secretariatul Conferinței de la San-Francisco din 1945, se prezuma un grup de oameni, ce pot crea în ansamblu un stat sau o națiune. Raportorul ONU a declarat că istoria ne demonstrează că de fiecare dată când un grup de oameni conștiintizează că el reprezintă un popor, orice încercare de a interpreta acest concept este de prisos. Unul din criteriile ce prezintă interes în problema caracterizării unui popor a fost propus de Comisia de drept internațional în legătură cu evenimentele din Pakistanul de est: istorie comună, legăturile etnice, religioase, culturale, lingvistice, situarea într-o zonă geografică comună, baza economică comună și prezența unui grup cât de cât numeric.
Un popor poate fi compus preponderent dintr-o națiune și alte grupe mici naționale. Poporul poate fi compus din câteva națiuni, care din punct de vedere cantitativ nu se deosebesc. El poate fi compus din triburi, diverse grupuri naționale, care încă nu s-au creat ca națiuni. După părerea juristului rus Cernicenco S.V., pentru a fi considerat popor este necesar, în primul rând – convețuirea pe un teritoriu comun [19, p.176]. Din punct de vedere geografic acest teritoriu poate aparține unui stat sau stat-arhipelag. În al doilea rând – este necesar să existe o integrare economică și socială a populației corespunzătoare. În al treilea rând – populația dată trebuie să posede elemente ce indică prezența unei culturi comune. Considerăm că alți factori, ce ar putea stimula unitatea, pot fi elementul rasial sau lingvistic, unitatea religioasă.
Merită a fi menționate în acest sens concluziile expuse de membrul subcomisiei ONU pentru prevenirea descriminării și protecția minorităților profesorul A. Eide. Dlui susține că principiul autodeterminării popoarelor exprimat prin dreptul la separare este inferior principiului integrității teritoriale în condițiile când statul asigură egalitatea popoarelor, iar în componența Guvernului sunt incluși reprezentanții întregii populații, în afara oricărei descriminări rasiale sau religioase. Eide menționează, că esența principiului autodeterminării o constituie dreptul populației de a participa la conducerea statului. Atunci când Guvernul nu crează condiții pentru participarea la acest proces a tuturor popoarelor și a tuturor păturilor sociale, problema privind dreptul la autodeterminarea diverselor grupuri a populației devine mai stringentă.
Analizând documentele de bază care stabilesc natura juridică a acestui principiu, Cernicenco ajunge la concluzia că „… problema separării poate fi abordată doar atunci, când statul nu acordă unui popor posibilitatea de a participa la procesul de conducere sau nu asigură respectarea principiului egalității și autodeterminării popoarelor” [19, p.183].
Drept exemplu al neaplicării principiului autodeterminării poate servi situația creată în Cipru. Declararea Republicii Turcești a Ciprului de Nord la 15.11.1983 de către liderii comunității turcești din Cipru nu are nimic comun cu autodeterminarea. În primul rând, în cazul Ciprului comunitatea turcă nu este privită drept minoritate turcă. O parte a populației, care are rădăcini naționale comune cu majoritatea populației altui stat nu are dreptul la autodeterminare [19, p.184]. Ea poate pretinde doar la acordarea garanțiilor privind protecția limbii, culturii, tradițiilor naționale. În al doilea rând, comunitatea turcă este considerată tradițional drept parte componentă a poporului cipriot, integritatea căruia a fost menționată de mai multe ori de către ONU. Dreptul la autodeterminare în acest caz aparține întregului popor cipriot. Consiliul de Securitate al ONU a declarat că hotărârea privind crearea statului turcesc cipriot nu este legitimă și s-a adresat statelor cu cererea de a nu-l recunoaște (rezoluția 541 din 18.11.1983 [4] și rezoluția 550 din 11.05.1984 [5]).
Un alt caz, opus diametral, constituie poporul kurd, care este situat pe teritoriile Iraqului, Iranului, Turciei și Siriei. Reieșind din criteriile expuse mai sus, kurzii, care numără mai mult de 35 mln de oameni, nu constituie o națiune. Deși vorbesc aceeași limbă, posedă o cultură comună și, într-un oarecare sens, locuiesc același teritoriu (kurzii locuiesc teritoriile învecinate ale statelor sus numite), le lipsește unitatea economică, deoarece locuiesc teritorii ce se află sub jurisdicția diferitor state. În general, suntem de părerea că kurzii au dreptul la autodeterminare în interpretarea contemporană a acestui principiu. Natura juridică a principiului autodeterminării popoarelor, interpretată de dreptul internațional contemporan, prevede, în primul rând, că realizarea acestui drept nu trebuie să atenteze integritatea teritorială a statelor corespunzătoare, iar în al doilea rând, procesul de autodeterminare va decurge diferit în toate statele. În același timp, aceste state, respectând dreptul popoarelor la autodeterminare, sunt obligate să prezinte unele garanții juridice celor ce locuiesc pe teritoriile lor. În cazul în care unei sau altei părți al unui popor divizat i se refuză în dreptul de a participa la conducerea statului, pe teritoriul căruia el locuiește, nu li se garantează păstrarea tradițiilor etc., putem vorbi despre o încălcare a dreptului la autodeterminare a întregului popor [17, p.13].
Deseori pentru a motiva dreptul popoarelor la autodeterminare se aduce argumentul cum că suveranitatea aparține poporului sau națiunii. Suveranitatea națională presupune particularitățile calitative ce permit recunoașterea unei comunități de oameni în calitate de națiune, dreptul ei să-și hotărască destinul, soarta teritoriului, a bogățiilor sale, forma de guvernământ. Juristul rus Blișcenco I.P. susține că suveranitatea națională își găsește oglindirea în dreptul popoarelor la autodeterminare [16, p.23]. În prelungire Blișcenco susține că anume poporul este principalul purtător al suveranității, cu alte cuvinte, principalul și originarul subiect de drept internațional [16, p.24]. Prin realizarea dreptului la autodeterminare, poporul se bucură de dreptul nu numai ce ține de crearea unui stat independent, ci și de soluționarea problemelor statale interne și externe.
În continuare dlui expune poziția cum că activitatea unui popor în calitate de subiect de drept internațional pe un teritoriu determinat trebuie privită în dezvoltare. Practica relațiilor internaționale cunoaște situații, când un popor poate apărea în calitate de obiect al unor tentative și joacă un rol important în exercitarea și crearea normelor de drept internațional [16, p.25]. Drept exemplu poate servi poporul armean, care în anul 1915 a devenit obiectul unor acțiuni din partea Turciei, până a fi creat statul Armenia, iar o parte a poporului armean ce locuia pe teritoriul Turciei (așa numita Armenie Occidentală sau Anatolia Orientală) a devenit obiect al evenimentelor pe care o parte a comunității mondiale le recunoaște drept act de genocid. În aceste condiții, anume poporul armean, în persoana diasporei sale este succesor al acelei părți a națiunii, care a devenit obiect al „genocidului”.
Dat fiind că chestiunile ce țin de conceptele suveranității poporului, autodeterminării națiunilor până în prezent nu sunt soluționate definitiv, rămâne a fi destul de actuală chestiunea autonomiei. Cu părere de rău, acestei chestiuni îi sunt consacrate puține lucrări. Importanța ei pentru Republica Moldova este evidentă. Pe parcursul anilor, după proclamarea independenței, se discută problema minorităților naționale. Autonomia poporului găgăuz este soluționată (probabil că parțial) prin crearea UTA Gagauz-Eri. Din practica internațională poate fi adus exemplul Georgiei. În anul 1995, la inițiativa Institutului de drept internațional, a guvernelor Georgiei și a Adjariei (autonomie în cadrul Georgiei) a fost convocată o conferință internațională în orașul Batumi sub genericul „Autonomia și dreptul internațional” în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de la Batumi, ce conține principii recunoscute privind statutul unei autonomii în cadrul unui stat.
În primul rând, crearea unei autonomii poate avea loc doar în rezultatul liberei exprimări a întregii populații, ce locuiesc acest teritoriu, inclusiv acei oameni, care din diverse motive se află temporar în afara teritoriului dat. Exercitând dreptul la autodeterminare, orice popor sau națiune trebuie să se bazeze pe normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional și acelor norme și principii constituționale care sunt stabilite în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional. Este foarte important ca actele prin care este reglementată autonomia să delimiteze strict raporturile între autonomie și centru. Aceste reglementări vor prevedea competența autonomiei în domeniile politic, economic, relațiile naționale și culturale, inclusiv, în limitele legitime, dreptul de a încheia acorduri internaționale, nivelul de reprezentare. Este vorba, în primul rând, de relațiile cu statele de frontieră. În conformitate cu principiile respectării suveranității de stat și dreptul popoarelor la autodeterminare, regiunea autonomă poate încheia tratate în așa domenii ca regimul de trecere a frontierei, comerțul, turismul, protecția mediului – care nu aduc prejudiciu intereselor statului [11, p.15].
Este firesc faptul că obligațiile internaționale asumate de către statul, pe teritoriul căruia a fost proclamată autonomia, sunt obligatorii și pentru organele formațiunii autonome, indiferent de faptul au ele un caracter convențional sau cutumiar. Deciziile organelor formațiunii autonome, adoptate în limitele competenței, devin obligatorii pentru organele centrale. Cerințele legitime și interesele vitale ale autonomiei, competența organelor, vor fi luate în considerație în scopuri economice, sociale, culturale pe teritoriul formațiunii autonome. În cazul divergențelor privind competența organelor diferendul poate fi soluționat de un organ independent. Și-n sfârșit, statutul autonomiei nu poate fi modificat în mod unilateral și fără exprimarea acordului populației autonomiei în baza unui referendum echitabil.
În egală măsură această regulă se răsfrânge și asupra regiunii autonome, care nu poate stabili de sinestătător regimul juridic al teritoriului (cazul plebiscitului, în cadrul căruia se decide destinul teritoriului) și nu poate împiedica, schimba sau bloca vectorul strategic extern sau intern al statului, dat fiind că această competență o deține doar puterea centrală.
Așadar, rolul părților cointeresate trebuie să urmărească scopul soluționării, și nu utilizării tacticilor de tergiversare sau acțiunilor orientate spre menținerea stării curente, ceea ce în final, ar trebui să ducă la găsirea unui numitor comun, acceptat de centru și regiune.
2. DREPTUL POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE ÎN CONTEXTUL INTENSIFICĂRII CRIZELOR REGIONALE ȘI A INFLUENȚĂRII FACTORULUI EXTERN
2.1. Factorii ce au influențat apariția sindromului „separatismului transnistrean” și a celui „găgăuz”
Pentru a elucida factorii ce au influențat apariția mișcărilor „separatiste” din Republica Moldova vom face o scurtă descriere a evoluției evenimentelor respective. Așa dar, în rezultatul intervenției Rusiei regiunea transnistreană a devenit efectiv separată de restul Republicii Moldova. Conflictul armat s-a răcit și s-a transformat într-un conflict înghețat [24, p.14].
O problemă continuă este statutul fostei Armate a 14-a, care a rămas dislocată în regiune. Cu toate că în octombrie 1994 a fost semnat un acord între Rusia și Republica Moldova, prin care se garanta că Armata a 14-a va părăsi regiunea în termen de trei ani, acordul așa și nu a fost ratificat de Duma. Totuși, în perioada 1992-1999 rușii au redus numărul trupelor sale în regiune de la 9.250 la 2.600 și au distrus o cantitate semnificativă de muniții. Alte armamente au fost transportate din regiune pe contul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în pofida obiecțiilor lui Smirnov, care a dispus mai înainte că nici o proprietate a Armatei Rusiei nu poate să părăsească „Transnistria”.
Dar și evenimentele din dreapta Nistrului au influențat situația din regiune. Așa, Frontul Popular pro-român a fost înfrînt convingător la alegerile din Republica Moldova din februarie 1994 și peste 90 procente din populație au respins unificarea cu România [26]. La 24 noiembrie 1994 a fost adoptată noua Constituție a Republicii Moldova. Noua Constituție a oferit autonomie „Transnistriei” și „Gagauziei”, unei regiuni populate predominant de un popor turcic ortodox.
Acești pași înainte au fost reciprocați prin pași înapoi făcuți de „Transnistria”. Raportul de Țară din 1994 privind Moldova al Departamentului de Stat al SUA constată că:
„Moldova rămîne divizată, separatiștii majoritar slavici controlînd regiunea transnistria. Această mișcare separatistă condusă de un grup pro-sovietic a participat la negocieri cu Guvernul privind posibilitatea unui statut politic special al regiunii. Progresul, însă, a fost blocat de revendicările separatiștilor privind „statalitatea” și crearea unei confederații din două state egale” [29].
La 8 mai 1997, în rezultatul medierii de către Federația Rusă, Ucraina și OSCE, Președintele de atunci al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, și Igor Smirnov în calitate de lider de facto al „transnistriei”, au semnat un memorandum cu privire la normalizarea relațiilor între Republica Moldova și „transnistria” [28]. Prin acel acord regiunea se angaja să stabilească un „stat comun” cu Moldova, însă acest termen nu a fost definit. Aceasta a dus la interpretări divergente de către părți. Din cîte cunoaștem, acest acord nu a fost prezentat Parlamentului Republicii Moldova spre ratificare, iar statutul acestuia conform dreptului moldovenesc nu este definit.
Cu trecerea anilor de la conflictul armat din 1992 observatorii deveneau tot mai îngrijorați că Smirnov și asociații săi nu au nici o intenție să permită integrarea formală cu Republica Moldova, deoarece aceasta ar pune capăt unor activități de contrabandă extrem de profitabile. De exemplu, după ce „transnistria” și Republica Moldova au creat pe o perioadă scurtă o operațiune vamală comună, cifrele pe anul 1998 descoperite de consilierul prezidențial din Republica Moldova Oazu Nantoi demonstrau că „transnistria”, cu o populație ce reprezenta doar a șasea parte din cea a Republicii Moldova, importa de 6.000 de ori mai multe țigări decît restul țării. Dl Nantoi afirma că, după părerea sa, majoritatea țigărilor erau mărci occidentale contrafăcute, produse ilicit în Ucraina și exportate prin regiune chiar și pînă în Germania. Experții de asemenea afirmă că regiunea este un punct major de tranzit pentru contrabanda cu alcool și circa 700.000 tone de produse petroliere din Rusia și Ucraina [24, p.16]. În plus, șeful serviciului vamal al „transnistriei” era Vladimir Smirnov, fiul lui Igor Smirnov, „care a ridicat statutul departamentului pînă la minister în guvern pentru a-l scuti de supraveghere nedorită” [24, p.16].
La sfîrșitul anilor 1990 au mai avut loc serie de încercări de a soluționa conflictul. În iulie 1999 Chișinăul și Tiraspolul au elaborat Declarația Comună de la Kiev, prin care conveneau că relațiile dintre părți vor continua pe baza frontierelor comune și politicilor economice, legale, militare și sociale comune [24, p.17]. În noiembrie 1999 la summit-ul din Istanbul Președintele Rusiei Ielțin a promis că toate transnistriei” armamentele și echipamentul rus vor fi retrase sau distruse către sfîrșitul anului 2001, iar toate trupele rusești vor fi retrase pînă la sfîrșitul anului 2002. În iunie 2000 președintele rus Vladimir Putin a format o comisie specială sub conducerea Ministrului rus de Externe Evghenii Primakov, scopul căreia era de a transforma Republica Moldova într-o confederație, ceea ce ar fi oferit „transnistriei” un grad înalt de influență asupra politicilor guvernului Republicii Moldova și ar fi garantat continuarea influenței rusești, sporind, de fapt această prezență în Republica Moldova. Și acest plan a eșuat.
Cu toate acestea, conform mai multor interlocutori, în noiembrie 2001 Republica Moldova și Rusia au semnat un tratat, care nu a fost făcut public vreodată. Deseori numit „Tratatul de Bază”, acesta este descris ca unul care ghidează relațiile bilaterale, prevede că toate datoriile față de Gazprom, inclusiv cele acumulate de Transnistria, vor fi puse în contul guvernului Republicii Moldova, și a specificat că Chișinăul a fost de acord să-și asume responsabilitatea pentru datorii în valoare de 1 miliard dolari ale „transnistriei”. Se zice că acest tratat ar fi fost semnat de reprezentanții ambelor părți, însă așa și nu a fost ratificat. Rusia, dacă e să judecăm după declarațiile sale, consideră acest tratat în vigoare, în măsura în care acesta nu a fost repudiat de părți.
Un stat federativ a fost propus pentru prima dată în iulie 2002 în așa-numitul „Document de la Kiev”, prezentat de mediatori celor două părți. Din informațiile noastre, acest document a fost elaborat în mare măsură de negociatorii moldoveni. În februarie 2003, în timp ce negocierile pe marginea Documentului de la Kiev erau in impas, Președintele Republicii Moldova Vladimir Voronin a stabilit o Comisie Constituțională Comună pentru a elabora o constituție federală pentru Republica Moldova. A fost organizată o mediere cu includerea Republicii Moldova, „transnistriei”, Rusiei, Ucrainei și OSCE pentru a asista Comisia. Însă și aceasta a fost blocată. Eventual rușii au obținut un oarecare grad de cooperare de la „transnistria” și Republica Moldova pe marginea unui plan supranumit „Planul Kozak”. Planul Kozak prevedea un „stat comun” compus din Republica Moldova și „transnistria”. Conform planului Rusia urma să păstreze 2.000 de soldați în Republica Moldova pănă în 2020. Memorandumul urma să fie semnat la 25 noiembrie 2003 în prezența Președintelui Putin la Chișinău, însă în dimineața respectivă Președintele Voronin l-a telefonat pe Președintele Putin pentru a anula ceremonia. S-a raportat că aceasta a avut loc din cauza avertizărilor din partea OSCE, UE și SUA că Planul Kozak ar fi formalizat status quo-ul și ar fi pus în pericol posibilitatea ca Republica Moldova să devină vreodată un stat european fiabil. Încercările ulterioare de negocieri între cinci părți au eșuat. Moscova nu a respectat data limită 2003 pentru retragerea trupelor și armamentului.
Valerii Lițkai, așa numitul „ministru de externe” al ”transnistriei”, a afirmat că Tiraspolul și Chișinăul au convenit în 2002 să construiască un „stat federal” și că detaliile erau incluse în Memorandumul Kozak. „Noi nu renunțăm la Memorandumul Kozak și suntem gata să îl semnăm chiar mîine”, a declarat Lițkai” [27].
La 1 august 2004 serviciul vamal al Republicii Moldova a încetat să deservească companiile din regiune, care nu achitau impozitele în Republica Moldova, iar Camera de Comerț și Industrie a sistat emiterea certificatelor de origine pentru companiile bazate în „transnistria” [27]. Ministerul rus de Externe și Smirnov au numit acest pas blocadă economică [27]. Istoria recentă a crizei „transnistrene” a cunoscut atît semne promițătoare, cît și eșecuri diplomatice. Președintele Voronin a propus semnarea unui Pact de Securitate și Stabilitate pentru Republica Moldova de către Rusia, Ucraina, România, UE și SUA, însă se pare că Rusia consideră Planul Kozak ca model pentru o eventuală soluție. În contrast, UE și SUA sugerează stabilirea unei operațiuni internaționale de pacificare sub supravegherea OSCE, față de care au obiecții rușii. La rîndul său, statele membre NATO, inclusiv Statele Unite, refuză să ratifice un pact cheie de reducere a armamentelor, Tratatul Adaptat privind Forțele Convenționale în Europa (care a fost semnat la summit-ul din 1999 la Istambul), înainte ca Rusia să-și retragă trupele și armamentele din Republica Moldova și Georgia.
Președintele la moment al Ucrainei Iușcenko a prezentat un plan de soluționare a conflictului „transnistrean”. Planul său conține anumite prevederi care oferă regiunii nistrene autonomie, cu dreptul de a se separa de Republica Moldova, dacă aceasta va încerca în viitor să se unească cu România. Planul nu cere retragerea trupelor și armamentelor rusești din „transnistria”. UE și SUA ar avea rol de observatori la negocieri. Planul prevede controlul strict al frontierei și implicarea UE în supravegherea acesteia.
Conform situației din august 2004 aproximativ 20.887 tone de muniții rusești și circa zece garnituri de tren de echipament militar se mai aflau încă în Transnistria [24, p.17]. Conform OSCE la acel moment RMN bloca retragerea armamentelor din trei motive: refuzul Republicii Moldova de a semna Memorandumul Kozak; așa numita „blocadă economică” de către Republica Moldova; și presupusul refuz al Republicii Moldova de a coopera în anularea datoriei Tiraspolului față de Gazprom [24, p.17].
Rămîne deschisă întrebarea dacă Rusia a încercat realmente să retragă munițiile și alte echipamente militare, sau dacă această situație este pur și simplu utilizată ca argument în negocieri. În orice caz, la acel moment regimul Smirnov părea să încerce intenționat să exacerbeze conflictul.
Mai întîi a fost criza închiderii forțate a școlilor de limbă română din regiune. Departamentul de Stat al SUA a rezumat problema în Raportul său din 2004 privind Practicile în domeniul Drepturilor Omului din Republica Moldova:
„În iulie autoritățile transnistrene au închis patru școli cu predare în grafie latină, care erau înregistrate la Ministerul Educației al Moldovei, și au încercat să mai închidă două. Miliția a închis cu forța școlile cu predare în grafie latină din Rîbnița și Tiraspol, îndepărtînd toată mobila și materialele școlare, și sigilînd încăperile. Ei au mai închis două școli în Dubăsari și Corjova, elevii din aceste școli fiind transferați în școli cu predare în grafie latină din satele sub controlul autorităților moldovene. Miliția a fost împiedicată să închidă o școală și un internat cu predare în grafie latină din Bender de către părinți, profesori și copii, care au vegheat obiectele date pe parcursul lunilor august și septembrie. Autoritățile pretindeau că școlile încalcă legislația transnistreană, care obligă școlile să fie înregistrate local și să utilizeze alfabetul chirilic în predare. În deptembrie OSCE a asistat în negocierea unei formule pentru a permite școlilor cu predare în grafie latină din Bender, Dubăsari și Corjova să fie înregistrate, cu coate că autoritățile au continuat să impună obstacole logistice și legale pentru a împiedica școlilor să funcționeze normal. Ulterior și școlilor din Rîbnița și Tiraspol li s-a permis să se înregistreze pe termen de un an conform formulei negociate de OSCE. Școala din Tiraspol urma să fie deschisă în ianuarie 2005 după reparații extensive în urma daunelor cauzate vara de miliția transnistreană. Școala din Rîbnița a fost deschisă însă funcționa în altă clădire după ce autoritățile Transnistrene au refuzat să permită școlii să se întoarcă în clădire sa originală” [24, p.18].
În timp ce derula acest conflict, a izbucnit altul cu privire la posibilitatea fermierilor care locuiau în sate ne-controlate de autoritățile de la Tiraspol să-și acceseze cîmpurile amplasate pe teritoriu controlat de acestea, sau să aducă roada de pe cîmpurile sale înapoi în satele sale [24, p.18]. În august 2004 funcționari ai „vămii” transnistrene au sechestrat de la fermieri moldoveni cîteva tractoare încărcate cu porumb proaspăt strîns [24, p.18]. Apoi, la mijlocul lunii august, funcționarii din Dubăsari au închis toate drumurile secundare care conectau satele moldovenești cu cîmpurile fermierilor, forțînd fermierii să utilizeze doar anumite drumuri controlate de funcționarii „vămii” din regiune [24, p.18]. În dependență de cine descrie situația, autoritățile locale cereau fermierilor să plătească renta pentru cîmpurile acestora, sau impozit pe acestea. Deoarece agricultura este principala activitate economică în regiune, locuitorii satelor vizate au suferit dificultăți severe.
În urma acestor evenimente relațiile între Chișinău și Tiraspol s-au înrăutățit. În septembrie și octombrie 2004 Președintele Voronin a declarat că Guvernul nu va mai negocia cu autoritățile din regiune [24, p.18]. Voronin a explicat că „regiunea nistreană poate beneficia de împuterniciri esențiale cu condiția că va rămîne parte integrală din Republica Moldova… noi am renunțat la ideea federalizării și nu poate fi nici o întoarcere la ea” [24, p.18].
Nu este clar ce a avut Voronin în vedere prin „federalizare”; terminologia utilizată de conducerile de la Chișinău și Tiraspol este deseori imprecisă în comparație cu standardele occidentale. În plus, diferitele planuri de federalizare, confederalizare, autonomie și așa mai departe erau bizantine și arcane. De exemplu, referința la „împuterniciri esențiale” pentru regiune, însă nu federalizare, este cel puțin neclară. Este posibil că această declarație, în mare măsură, semnalează refuzul de a accepta o confederație a două entități suverane, similară cu cea prevăzută în memorandumul din mai 1997. Dacă această interpretare este corectă, atunci guvernul Republicii Moldova nu este pregătit să acorde „transnistriei” nimic mai mult de o versiune de autonomie în cadrul statului părinte.
UE, la rîndul său, a devenit tot mai implicată în situația din Republica Moldova. În februarie 2005 aceasta a făcut un pas important semnînd un Plan de Acțiuni privind Moldova, care va acționa în calitate de ghid pentru relațiile curente dintre Republica Moldova și UE, și o posibilă viitoare accedere a Moldovei la Uniune [24, p.18]. Atît UE, cît și SUA s-au implicat în procesul de mediere Moldova-Transnistria în calitate de observatori oficiali. Noile negocieri „5+2” includ Chișinăul, Tiraspolul, Rusia, Ucraina și OSCE în calitate de cinci actori principali, și SUA și UE în calitate de observatori oficiali. Prima rundă de negocieri extinse a avut loc în octombrie 2005, cu runde ulterioare în decembrie 2005 și ianuarie, februarie și martie 2006. Runda din februarie a ajuns în impas [24, p.19]. Și runda din martie s-a încheiat în blocaj, cu accent pe problema încă ne-rezolvată a accesului fermierilor din Doroțcaia către cîmpurile sale din teritoriile controlate de autoritățile din regiune. Negocierile au reînceput doar după inaugurarea noului guvern în 2015, după o pauză de jumătate de an, negocieri care au fost nominalizate ca fiind neformale [25].
Parlamentul Republicii Moldova a votat unanim pentru o cerere de retragere totală a trupelor și munițiilor rusești din regiune pînă în decembrie 2005. Rusia continuă să insiste că o astfel de retragere trebuie să facă parte dintr-o soluționare politică comprehensivă a situației din regiune, o politică supranumită de obicei „sincronizare”. În decembrie 2005, trupele rusești fiind încă staționate în zonă, SUA au declarat că nu vor ratifica un nou tratat privind Forțele Convenționale în Europa (FCE) pînă cînd Rusia nu-și va retrage toate trupele și echipamentul din Republica Moldova și Georgia [30]. Parlamentul Republicii Moldova ulterior a cerut retragerea trupelor rusești pînă la sfîrșitul 2006. Rusia și-a exprimat nemulțumirea și a anunțat că și ea posibil va denunța tratatul FCE . Ulterior, în martie 2015, Rusia în mod oficial a denunțat acest acord, în condițiile în care de facto este implicată într-un conflict armat din sud-estul Ucrainei. Aceste evenimente au fost precedate de războiul ruso-georgian din august 2008 și ocuparea Crimeii din martie 2014 [31].
La 30 decembrie 2005 Ucraina și Republica Moldova au semnat o declarație comună, care includea prevederi pentru a permite bunurilor produse de companiile din regiune să fie exportate legal în Ucraina. Pentru a respecta protocoalele OMC privind documentele care indică punctul de origine al mărfurilor în comerțul internațional, Republica Moldova și Ucraina au convenit că companiile „transnistrene” se pot înregistra la guvernul Republicii Moldova pentru a primi documente de export acceptate de OMC, care vor fi recunoscute de Ucraina. Autoritățile din regiune au denunțat planul aproape imediat, numindu-l încă o încercare de blocadă economică și, astfel, în contravenție cu memorandumul din 8 mai 1997. Ucraina ulterior a suspendat acordul. Totuși, după unele ajustări, o versiune revăzută a acordului a intrat în vigoare la 3 martie 2006. Tiraspolul din nou a numit acest pas blocadă economică, iar Duma rusă a denunțat planul. Începînd cu martie 2006 Tiraspolul a declarat că este pregătit să solicite asistență financiară directă de la Rusia și-și poate suspenda participarea la negocierile 5+2 pe parcursul perioadei în care va considera că este supusă presiunilor economice. O perioadă de timp Tiraspolul a jucat un joc de așteptare; după cum a spus în 2003 Președintele de atunci al așa numitului Soviet Suprem, Grigorii Marakuța: „Cu fiecare an ne apropiem de recunoașterea noastră pe plan internațional.” În noiembrie 2005 Marakuța părea să creadă că, în lumina deciziei parlamentului din Kosovo să revendice recunoașterea sa în calitate de stat independent, Tiraspolul va abandona în curînd negocierile: „Parlamentul posibil va decide să sisteze negocierile cu Moldova și să înceapă construcția unui stat cu adevărat independent” a declarat el reporterilor [24, p.20].
Apariția sindromului separatismului în regiunea Găgăuză își are originile la finele anilor 90 ai secolului XX – odată cu destrămarea fostei URSS. Acest concept a fost elaborat și promovat de structurile centrale de la Moscova, de rând cu cele pentru Nagorno-Karabah (Armenia-Azerbaidjan), Osetia de Sud și Abhazia (Georgia), regiunea „transnistriană” (Republica Moldova). Cert este că aceste idei aveau la baza sa politica de neadmitere a viitoarelor noi state independente de ași promova propria cale de dezvoltare în detrimentul intereselor „imperiale” ale conducerii fostei URSS. Cu regret, nici conducerea Republicii Moldova la acea etapă nu a dat dovadă de o maturitate politică, agravând prin acțiunile sale și mai mult situația din zona de sud.
Neavând drept obiectiv examinarea comportamentului uneia sau alteia dintre părți în escaladarea situației conflictuale, venind doar cu o descriere generală a originii acesteia, vom încerca să evidențiem și să stabilim natura juridică a unor aspecte de drept, inclusiv de drept internațional cu care s-a vehiculat și continuie să se vehiculeze în contextul determinării nivelului de autonomie a unei regiuni create în baza unui criteriu etnic, în condițiile în care Republica Moldova și-a declarat ferm direcția integrării europene, iar unele părți componente ale țării cu susținerea fățișă a forțelor din exterior, încearcă să zădarnicească acest proces prin intermediul interpretării incorecte a unor concepte de drept constituțional și internațional public.
Acest sindrom a fost „susținut” și prin ignorarea, dacă nu totală atunci cel puțin parțială, pe parcursul independenței Republicii Moldova a factorului „găgăuz”. Nu este vorba despre nedorința de a cunoaște problemele reale ale regiunii de sud a țării, mai bine spus este vorba despre „folosirea” populației sau mai concret a liderilor din regiune în interese politice sau și mau concret, în cele electorale.
În acest context, venim să constatăm faptul că elaborarea și adoptarea proiectului de lege privind statutul UTA Găgăuz-Eri, care la acel moment era privit drept unul progresiv, inclusiv pentru statele occidentale, totuși nu a luat în calcul conceptul de bază promovat la stabilirea statutului unei regiuni autonome. În special este vorba despre aceea că de regulă, orice autonomie are la baza sa criteriul economic, în lipsa acestuia minorităților naționale li se garantează toate drepturile politice, civile, economice și sociale recunoscute la nivel național și internațional (dreptul național al statelor și dreptul internațional public). Ori, o altă regulă generală, chiar dacă deseori nedeclarată în mod oficial, este că orice societate trebuie să ajungă la acel nivel de dezvoltare și democratizare pentru a fi capabilă să accepte, să implementeze și să pună în aplicare acele „principii și valori” recunoscute drept parte componentă a dreptului internațional cutumiar, inclusiv cele ce fac parte din așa numitul „nucleu” al dreptului internațional și al dreptului constituțional.
2.2. Autodeterminarea unui popor în viziunea dreptului internațional contemporan și a bunelor practici europene
Evoluția spectaculoasă a democrației teritoriale este considerată drept o inovare majoră a democrației contemporane în secolul XX. Recunoașterea democrației locale de către statele membre a Consiliului Europei a dus la elaborarea Cartei europene a autonomiei locale – primul acord internațional ce garantează drepturile colectivităților și aleșilor săi. Acest text, care afirmă rolul colectivităților ca primul nivel în cadrul căruia este exercitată democrația, a devenit un tratat internațional de referință în acest domeniu [20].
Carta prescrie includerea autonomiei locale în dreptul intern sau în Constituție pentru a garanta punerea efectivă a ei în aplicare. Ea prevede în egală măsură principiile funcționării democratice a colectivităților și constituie primul acord care pune principiul transferului competențelor colectivităților locale, care trebuie să fie însoțit de un transfer de resurse financiare. Acest principiu este cunoscut ca principiul subsidiarității, permite decentralizarea puterii la nivelul cel mai apropiat pentru cetățeni. Carta stipulează că responsabilii aleși de colectivitățile locale trebuie să beneficieze de un statut ce ar asigura libera exercitare a mandatului lor și stabilește un un număr de garanții pentru a proteja drepturile colectivităților locale. Limitele teritoriale nu pot fi modificate fără acordul colectivităților locale în cauză și controlul activităților puterilor locale trebuie să fie incadrat prin lege, cu posibilitatea unui recurs jurisdicțional [20].
Statele se angajează să respecte principiile fundamentale în raport cu care nu este posibilă vreo rezervă. De exemplu, dreptul cetățenilor de a participa la gestionarea afacerilor publice, precum drepturile principale ale colectivităților la autonomie, la alegerea organelor locale, la competențe, structuri administrative și resurse financiare proprii sau la recusr jurisdicțional în caz de implicare din partea altor nivele. Carta are drept obiectiv consilierea diversității structurilor colectivităților locale în statele membre a Consiliului Europei. Obiectivul final al Cartei este asigurarea respectării tuturor dispozițiilor Cartei. Statele care au ratificat Carta sunt legate prin dispozițiile sale. Carte impune respectarea unui minimum de drepturi care constituie primul nivel european al autonomiei locale. Congresul puterilor locale și regionale a Consiliului Europei monitorizează respectarea acestor principii [20].
Un proiect în domeniul acordurilor de împărțire complexă a puterilor sub președinția lui Marc Weller de la Universitatea Cambridge a constatat: se poate spune că aranjamentele de împărțire a puterilor în Gagauzia constituie primul caz în Europa Centrală și de Est și în Uniunea Sovietică de stabilire a autonomiei teritoriale pentru o minoritate etnică. Legea organică acordă regiunii gagauze un statut special, conferindu-i drepturi suplimentare de autonomie [24, p.23]. Autonomia acordată, cel puțin pe hârtie, pare destul de extensivă. Toate deciziile economice, inclusiv reglementările de proprietate, autoritatea bugetară și politicile socio-economice se vor decide în cadrul Gagauziei, cu toate că, prin articolul 18(2), bugetul gagauz trebuie să fie în conformitate cu legile Republicii Moldova [24, p.23].
Atenționăm faptul că planul de autonomie gagauză a fost inițial criticat ce Consiliul Europei pentru că acorda prea multe puteri regiunii autonome. Însă către 1996 se raporta că Consiliul Europei era foarte satisfăcut de modul în care Republica Moldova a soluționat conflictul gagauz.
Experții ce au lucrat asupra Raportului Asociației Avocaților orașului New York „Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova”, la care ne-am referit anterior, menționează că în pofida neajunsurilor politicilor Republicii Moldova în UTA Gagauzia, Grupul de Studiere a Împărțirii Complexe a Puterilor a declarat că „istoria de succes a Gagauziei poate servi în calitate de ilustrare a unui aranjament practic de împărțire a puterilor și se pot găsi paralele cu experiența Transnistriei” [24, p.23]. Este important să elucidăm factorii care au contribuit la succesul relativ al acestei istorii. În primul rînd, nu a existat un conflict armat serios între autoritățile guvernamentale de la Chișinău și Comrat. În plus, soluționarea conflictului gagauz s-a datorat în parte acțiunilor responsabile ale statelor cointeresate; în particular, vizita Președintelui Turciei în Republica Moldova în 1994 a fost văzută „ca având o importanță crucială în soluționarea problemei gagauze” [24, p.23].
Revenind la Carta europeană a autonomiei locale, vom face unele generalizări ale acesteia. Obiectivul Cartei este să compenseze lipsa normelor europene comune pentru protecția drepturilor colectivităților locale, ce sunt cele mai apropiate cetățeanului și care îi acordă posibilitatea de a participa efectiv la luarea deciziilor care se referă la viața sa cotidiană. Carta obligă Părțile să aplice regulile fundamentale, garantând independența politică, adminsitrativă și financiară a colectivităților locale. Aceasta este o demonstrație, la nivel european, a voinței politice de a acorda, tuturor nivelelor administrației teritoriale, un conținut principiilor care protejează Consiliul Europei de la fondarea sa; acestea au la baza sa menținerea conceptului democratic al Europei și apărarea drepturilor omului în sensul cel mai larg al cuvântului. Carta ingloabă și ideea că autonomia de care beneficiază colectivitățile locale poate fi considerată ca o piatră de temelie a unei democrații veritabile.
Carta conține trei părți. Prima parte conține dispoziții de fond ce enumeră principiile autonomiei locale. Ea precizează că face un fundament constituțional și legal autonomiei locale, definiște conceptul și stabilește principiile reglementând natura și volumul competențelor colectivităților locale. Alte articole vizează protecția limitelor teritoriale ale colectivităților locale, asigurarea pentru acestea a unei autonomii în ceea ce ține de structurile lor administrative, precum și posibilitatea de a recruta personal competent și să definească condițiile pentru exercitarea unui mandat local efectiv. Două articole importante au ca obiectiv limitarea controlului administrativ al actelor colectivităților locale și asigurarea pentru acestea de resurse financiare suficiente în condiții în care nu se va atenta la autonomia fundamentală. Alte dispoziții din această parte prevăd dreptul de care beneficiază colectivitățile locale de a coopera și de a constitui asociații, dar și protecția autonomiei locale prin intermediul dreptului la recurs jurisdicțional [20].
A II-a parte conține dispoziții diverse referitor la angajamentele asumate de către părți. Pentru a asigura un echilibru realist între protejarea principiilor esențiale și referirea necesară la particularitățile juridice și instituționale ale fiecărui stat membru, Carta autorizează părțile să prevadă unele dispoziții prin care ele se consideră legate. Este vorba deci despre un compromis între, pe de o parte, recunoașterea faptului că autonomia locală consolidează structura și organizarea statului, ceea ce este o preocupare fundamentală a guvernului și, pede altă parte, obiectivul ce vizează protecția unui minim de principii fundamentale al întregului sistem democratic al administrației locale care trebuie respectat. Mai mult, angajamentele părților ar putea ulterior lărgite atunci când obstacolele ar fi eliminate. În general, principiile autonomiei locale enunțate în Cartă se aplică tuturor nivelelor sau categoriilor colectivităților locale al fiecărui stat membru precum și autorităților teritoriale de nivel regional [20].
Carta nu prevede sisteme instituționalizate pentru controlul aplicabilității sale, dincolo de obligația părților de a furniza orice informație referitor la dispozițiile legislative și alte măsuri ce țin de aplicarea dispozițiilor Cartei. Este adevărat că posibilitatea a fost menționată prin crearea unui sistem internațional de control analogic celui din Carta socială europeană. Între timp, s-a părut pisibil de a merge pe calea unui sistem de supraveghere complexă, fiind arătat că prezența în cadrul Consiliului Europei a CPLRE, care este direct subordonat Comitetului de Miniștri, ar asigura un control politic suficient al respectării de către părți a obligațiilor stabilite de Cartă [20].
Ultima parte a textului conține dispoziții finale care corespund celor ce figurează de regulă în convențiile elaborate sub egida Consiliului Europei. Carta europeană a autonomiei locale este primul instrument juridic multilateral care definește și protejează principiile autonomiei locale, unul din pilonii democrației pe care Consiliul Europei are ca misiune să apere și să dezvolte. Putem spera că acest document va aduce o contribuție importantă la protecția și la punerea în aplicare a valorilor europene comune.
Studiul făcut ne permite să constatăm că la nivel de formă statutul UTA Gaguizia corespunde standardelor europene. Ce ține de aspectul de fond, este vorba despre aplicabilitatea în practică a acestor prevederi, pot exista unele carențe atât din partea autorităților centrale, cât și a celor locale.
În contextul problematicii abordate vom încerca să evidențiem și unele soluții din punct de vedere juridic, inclusiv prin prisma jurisprudenței internaționale.
Așa, La pronunțarea hotărârii CEDO în cazul Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, unul din judecătorii Curții (judecătorul Covler) în opinia sa separată, comparând situația cu cea din cazul Loizidou v. Turcia, a precizat: „nu a fost nici o invazie militară dinafara teritoriului cu scopul de a stabili un astfel de control: trupele Ruse, care numai au încetat să fie trupe Sovietice (2/3 din ele originari din regiune), au fost prinși de evenimente acolo unde ei staționau de mulți ani fără a interveni în conducerea administrativă. Acești militari nu exercită nici o „misiune activă” exceptând păzirea depozitelor de arme și echipament planificate să fie mutate”. Observăm o tratare diferită în cele două situații și în principiu este logică această diferență. Totuși și jurisdicțiile celor două instanțe diferă.
Prin ce se argumentează dar în așa caz referința la practica judiciară a celor două instanțe cu competențe diferite. In opinia noastră aceasta datorează faptului că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au devenit un imperativ al timpului, iar respectarea „nucleului” drepturilor omului devine obligație erga omnes pentru comunitatea internațională.
Așa deci, în ultimul timp suntem martorii unui nou fenomen – când un organ preia unele competențe, funcția principală al căruia nu ține de aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea dreptului internațional umanitar [14, p.360]. În fața ineficienței mecanismelor clasice de sancționare, victimele sunt în căutarea noilor căi în obținerea justiției în fața unui organ jurisdicțional. Numeroase state sunt membre ale organizațiilor internaționale pentru protecția drepturilor omului și, în acest sens au integrat în ordinele sale juridice mecanisme de recurs individual, ce permite naționalilor săi să sesizeze un judecător supranațional în caz de litigiu. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a fost de mai multe ori solicitată pentru a sancționa încălcări ale drepturilor omului, care constituie în același timp încălcări ale dreptului internațional umanitar [15, p.128]. Totuși, trebuie să atenționăm asupra poziției specifice a Înaltei Curți – sancționând comportamente ce constituie încălcări grave de drept internațional umanitar, ea preferă să se refere doar la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului [21]. Chestiunea referinței la dreptul aplicabil poate fi considerată secundară în exercitarea căutării diversificării competenței sale. Alegerea normei de referință – dreptul internațional umanitar sau dreptul internațional al drepturilor omului – rămâne a fi condiționată de factori interni și externi care nu-i vom analiza în studiul în cauză. Trebuie să constatăm că o veritabilă complementaritate, este în cale de apariție înre diversele organe împuternicite să sancționeze încălcările dreptului internațional umanitar. Această competență dezvoltată accidental, poate în egală măsură genera careva consecințe în raport cu eficacitatea însăși a sancțiunilor. Trebuie să menționăm că organele jurisdicționale ale dreptului internațional al drepturilor omului nu au fost concepute pentru a da răspuns provocărilor încălcărilor dreptului internațional umanitar. În cazul în care unele rezultate apreciabile au putut fi obținute, interesul acestora trebuie să fie privit din punct de vedere al timpului. Și aici venim cu careva constatări vis-a-vis de chestiunea abordată.
-1- Exercitarea competenței în cauză de către jurisdicțiile regionale pentru drepturile omului poartă un caracter ocazional și se găsește integrată într-o dimensiune mai vastă a protecției internaționale a drepturilor fundamentale. În consecință, este dificil de a califica situația unei veritabile competiții între jurisdicții, mai degrabă este vorba despre un mecanism de substituire ce demonstrează, în viziunea noastră, incapacitatea sistemelor naționale de a lua măsuri de sancționare efective.
-2- Referința la dreptul umanitar pentru a analiza încălcările drepturilor fundamentale nu este făcută în termenii în care se face interpretarea regulilor convenționale sau normative care servesc fundamentul sancțiunii. În speța menționată anterior, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului s-a referit în mod direct la acte ce constituie încălcări grave ale dreptului umanitar – mijloace și metode de luptă utilizate; utilizarea masivă a armelor non-discriminatorii – fără a le califica așa, dar referându-se la articolele din Convenție [11, p.16]. Analiza raționamentului jurisdicțiilor sunt în principiu dificile, dat fiind că trebuie să ținem cont de problemele diferite. Putem menționa aici că competențele acestor jurisdicții, în materie de sancțiuni pentru încălcările dreptului internațional umanitar, nu sunt puse în aceiași termeni ca cei întâlniți în cazul jurisdicțiilor naționale sau internaționale. Jurisdicțiile împuternicite să constate încălcările drepturilor omului nu sunt jurisdicții penale. Ele condamnă statele și nu autorii încălcărilor. Substituirea deci, posedă propriile limite.
-3- Competența ratione materiae a acestor jurisdicții nu le sugerează să abordeze chestiunea încălcărilor grave și sancționarea lor într-o perspectivă represivă sau răzbunătoare, ci mai mult în termeni de conformitate a comportamentelor în raport cu angajamentele internaționale ale statelor (Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale). Rolul judecătorilor este determinarea dacă obligația convențională a fost luată în considerație într-un caz concret în raport cu elementele înaintate de părți. În consecință, sancțiunea pronunțată de organele sale jurisdicționale de protecție a drepturilor omului nu pot fi considerate decât o satisfacție de a vedea statul pârît în tratamentul său ca cel ce încalcă dreptul internațional umanitar, cu eventuala pronunțare a unei compensații financiare care va reprezenta, conform termenilor stabilți o „satisfacție echitabilă”. A propos, ne putem întreba dacă exercitarea unei competențe în materie de drept internațional umanitar de către aceste jurisdicții pot influența, într-o formă sau alta, comportamentul celor ce poartă armele?
-4- Aceste jurisdicții nu se pot substitui deficienței generale a sistemului. Ele pot cu siguranță sprijini, încuraja careva căi, dar ele sunt concepute pentru cereri individuale și nu pot deci, absorbi masa încălcărilor dreptului internațional umanitar, atunci când acestea au fost comise. Regretul formulat de unii observatori și comentatori de o absență de referință directă la dreptul internațional umanitar poate fi înțeles: care jurisdicție va prelua riscul să iasă din câmpul său de competență, cu pretextul că ea ar putea la fel să se inspire sau să aplice în mod direct regulile de drept internațional umanitar? Protecția substanței regulei este mai importantă pentru jurisdicție în comparație cu căutarea unei baze mai largi. Deci nu putem vorbi despre un transfer de competență, dooar despre o competență marginală în cadrul căreia resursele sunt limitate [14, p.366]. A miza pe substituirea competenței ar fi o eroare.
-5- Este imposibil de a ignora ponderea politică a acestor cazuri și obligația pe care și le asumă jurisdicțiile sesizate pentru a apărea ireproșabile din punct de vedere juridic. Criteriul aproximativ nu poate fi pus în aceste ipoteze, deseori mediatizate, care intervin în contexte care nu sunt de regulă pacificatoare. Această pondere politică a raționamentului juridic influențează indiscutabil perceperea competenței materiale de către jurisdicții: alegerea normelor de referință nu se poate face cu ușurință asigurând exercitarea de stil care cuprinde toate textele existente și protejând aceleași drepturi.
-6- Din start se pune întrebarea privind capacitatea absorbției de către organele jurisdicționale pentru protecția drepturilor omului a procesului de tratare a încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar, precum și punerea în aplicare a sancțiunilor. Este vorba despre o limită materială exterioară ce ține de capacitatea jurisdicțiilor de a accepta un număr mare de cereri. În cazul în care acestea vor trebui să facă față unui aflux masiv de cereri, riscurile de redecționare vor crește și șansele de a vedea ca juridicția să se pronunțe în condiții bune vor fi minimalizate.
Un alt aspect ce ține de chestiunea abordată este instituirea unui vacum jurisdicțional instituit în regiunea din stânga Nistrului, dat fiind că nu este cazul similar celui din Ucraina, în zonele de conflict. Atenționăm, că Rada Supremă de la Kiev a declarat Crimeea și regiunile Donbas și Luhansk zone aflate sub regim de ocupație. Același lucru l-a făsut și Parlamentul Georgiei în raport cu teritoriile ocupate ale Abhaziei și Osetiei de sud în urma războiului ruso-georgian din august 2008. În cazul regiunii transistrene cadrul normativ prezent, inclusiv cel internațional și național nu prevede o situație similară, sunt doar declarații de ordin că Chișinăul nu deține un control jurisdicțional în regiune, ceea ce este mai mult un aspect politic decât juridic. Totuși, în acest context, considerăm că este necesar să dăm o caracteristică și acestui fenomen juridic reglementat de dreptul internațional umanitar.
Dicționarul de drept internațional public definește „ocupația militară (în limba latină ocupatio bellica) drept situația unui teritoriu aflat sub puterea armatei inamice (după încetarea operațiunilor militare), care exercită asupra lui, în mod efectiv o autoritate temporară” [8, p.160]. Manualul Oxford „Dreptul războiului terestru” prevede în art.41 „un teritoriu este considerat ocupat când, ca urmare a invaziei armatelor inamice, statul căruia îi aparține încetează de a exercita în fapt asupra lui o autoritate regulată și când statul invadator este singurul în măsură să întrețină ordinea” [8, p.161]. Atenționăm că această formulare este dată de Institutul de Drept Internațional la 09.09.1880.
Ca normă de drept internațional acesată normă și-a găsit o primă consacrare expresă în Regulamentul anexă la cele două Convenții – a II de la Haga din 1899; și a IV din 1907 cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru, fiind apoi dezvoltat și prevăzut în Convenția a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecția populației civile în caz de război, secțiunea III, intitulată „Teritorii ocupate”, articolele 47-78; în Statutul Convenției de la Haga din 14 mai 1954 cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și în Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977.
La întrebarea evidentă referitor baza juridică a aplicablității acestor tratate internaționale în cazul conflictului de pe Nistru, în condițiile în care acest conflict nu a avut un caracter internațional, ne vom referi la poziția Tribunalului militar de la Nurnberg în anul 1945, care în una din sențințele adoptate, examinând responsabilitatea germanilor pentru tratamentul inuman față de prizonierii de război sovietici, a constatat că Dreptul de Haga la momentul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial era parte a dreptului internațional cutumiar. Tibunalul trebuia să se expună dat fiind că partea germană susținea că ea nu avea obligația să aplice prevederile Convenției de la Geneva din 1929 relativ la tratamentul prizonierilor de război din motiv că URSS nu era parte la această convenție. Amintim că Dreptul de Haga numit și „dreptul de război” întrunea și Convenția de la Geneva din 1929.
Convenția de la Haga din 1907 cu privire la „legile și cutumele războiului terestru” prevede ocupația ca fiind acea situație cînd teritoriul se află sub controlul real al forțelor de ocupație. Ocupația se referă doar la teritoriile unde administrația forțelor de ocupație este în stare să exercite controlul efectiv și să impună un anumit comportament. Iar Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 în art.2 menționează că convenția se va aplica în toate cazurile de ocupație a unei părți sau a întregului teritoriu chiar dacă această ocupație nu va întîmpina rezistență din partea populației.
Definiția ocupației evidențiază și caracteristicile specifice care o deosebesc de alte forme de intervenție a forțelor armate pe un teritoriu străin. Distingem trei caractere fundamentale ale ocupației:
Caracterul de efectivitate a ocupației și posesiei teritoriului.
Caracterul netranslativității de suveranitate.
Caracterul temporar ce antrenează o substituire limitată de competențe.
-1- Nu orice posesiune a unui teritoriu poate fi considerată ocupație militară (ocupatio bellica). „Un teritoriu este socotit ocupat – precizează art.42 din Regulamentul de la Haga – cînd se găsește de fapt sub autoritatea armatei inamice”. Deci, elementul esențial al ocupației este acela al efectivității posesiunii. În interpretarea Asociației de Drept Internațional: ,,Un teritoriu nu va putea fi considerat ca ocupat de inamic decît atunci cînd a fost evacuat de armata adversă, a căzut în puterea actuală și efectivă a forțelor armate ale inamicului și va ramîne astfel multă vreme” [11, p.19]. O altă tratare a termenului de posesie efectivă poate fi găsită în regulamentele interne ale forțelor armate a mai multe state. Acestea presupun că există posesie efectivă doar atunci cînd o parte la conflict are posibilitatea reală de a exercita puterea și impune un comportament pe teritoriul inamicului ocupat, pentru a putea îndeplini toate obligațiile impuse de Dreptul de Ocupație. O astfel de tratare permite puterii ocupante să fie exceptată de la răspundere pentru nerespectarea Dreptului de Ocupație pe motiv că nu controlau real teritoriul ocupat.
Interpretarea acestei probleme oferită de Comentariul Convenției IV de la Geneva din 1949 efectuat de CICR în 1958, este mai apropiată de esența și scopul protector al dreptului de ocupație față de persoanele care voluntar sau involuntar sunt implicate în acțiunile militare. Comentariul CICR presupune o interpretare mai largă decît cea oferită de art.42 din Regulamentul Convenției de la Haga din 18 octombrie 1907 cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru. Interpretarea oferită de CICR bazată pe art.2 și 6 din Convenția a IV de la Geneva, prevede că relațiile ce apar între civili și forțele armate de ocupație care înaintează în teritoriu, independent dacă există sau nu opoziție armată „vor fi guvernate de prevederile Convenției” [11, p.19]. Mai mult ca atît, nu va exista o perioadă intermediară între perioada de invazie, perioada de inaugurare și recunoașterea de puterea de ocupație a regimului stabil și efectiv a posesiei teritoriului ocupat. Comentariul CICR este de opinia că chiar și în cazul unei patrule care intră pe teritoriul inamic fără scopul de a rămîne acolo trebuie să respecte prevederile dreptului internațional umanitar de ocupație în relațiile cu civilii, o obligație în acest sens fiind interzicerea luării cu sine a civililor de către patrulă la plecarea din teritoriu. Luarea de civili de către patrulă ar fi calificată în aceste împrejurări ca încălcare a prevederilor art.49 din Convenția IV (acest articol fiind normă convențională a dreptului internațional umanitar de ocupație). Prevederea dată se referă la orice persoană care nu este conațională forțelor militare ocupatoare și care se află pe pămînt sau ape recunoscute ca teritorii ce intră sub jurisdicția statului ocupat.
-2- Principiul fundamental, consacrat în instrumentele pertinente de drept internațional umanitar, este că ocupația militară nu antrenează nici un fel de transfer de suveranitate teritorială asupra puterii ocupante. Suveranul teritorial continuă să-și conserve drepturile suverane, cu diferența că exercitarea în fapt a unor competențe de ordin administrativ și jurisdicțional trece, în limitele dispozițiilor dreptului internațional umanitar, în atribuțiile ocupantului. Această exercitare de competența este limitată la trei obiective:
a) în vederea menținerii ordinii publice în teritoriul ocupat;
b) pentru protecția populației civile;
c) pentru asigurarea securității administrației și armatei de ocupație.
În afară de aceste competențe exercitate de ocupant, statul al cărui teritoriu a fost ocupat își conservă prerogativele izvorîte din suveranitatea sa. Această idee răspunde nu numai unui raționament logic, ci și unui comandament juridic. Din moment ce ocupația are, conform normelor dreptului internațional, numai un caracter temporar, ea nu poate avea drept efect suprimarea suveranității naționale, ci numai crearea, pentru ocupant, a unei calități de administrator. Această situație decurge din principiul continuității vieții sociale și a ordinii publice.
Ocupația militară este o stare de fapt și nu una de drept, întrucît este lovită de viciul violenței, prin efectul căreia ocupantul a intrat în posesia teritoriului. Ca atare, teritoriul ocupat continuă, în principiu, să fie guvernat de legile statului suveran. Această regulă este consacrată atît în art. 43 din Regulamentul de la Haga din 1907, cît și în art. 64 din Convenția a IV de la Geneva din 1949. Ocupantul nu exercită puterea în numele guvernului legal, ci în numele său. Rezultă că, neavînd drept de suveranitate asupra teritoriului ocupat, implicit ocupantul nu are dreptul: să-l anexeze, să-l proclame independent sau autonom, să creeze organe statale pe care să le investească cu prerogative de suveranitate.
Principiul dat a fost reconfirmat și de Consiliul de Securitate al ONU în legătură cu teritoriile ocupate de Israel, în cazul conflictului dintre Iran și Irak și în cazul războiului din Kuweit [11, p.20].
-3- Efectul principal al ocupației militare îl constituie substituirea limitată și provizorie a competențelor privitoare la administrarea teritoriilor ocupate. Substituirea de competențe este motivată, pe de o parte, de necesitatea continuității vieții sociale și a ordinii publice, iar pe de altă parte, de necesitățile militare ale ocupantului. Necesitatea acesteia a fost recunoscută prin hotărîrea Curții Permanente de Arbitraj din 9 iunie 1931, în cazul Chevreau.
Jurisprudența internă, precum și cea internațională, a reafirmat în mod constant caracterul netranslativ de suveranitate al ocupației militare. În schimb au apărut multe controverse, atît în practică cît și în doctrină, în ce privește exercitarea de către ocupant a competențelor legislativă, administrativă și jurisdicțională.
Aplicabilitatea dreptului de ocupație în condițiile actualea fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție în Avizul consultativ din 09.07.2004 „cu privire la efectele juridice ale construcției zidului pe teritoriile palestiniene ocupate” [22].
În raport cu Legile și obiceiurile de război Curtea a determinat, că normele Regulamentului anexă la Convenția de la Haga cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru din 1907 (Convenția IV) ce are drept scop revizuirea legilor generale și a obiceiurilor de război, au devenit norme cutumiare de drept internațional. De aceea, deși Israelul nu este parte la această Convenție, normele Regulamentului sunt aplicabile și pentru el. În raport cu Malul de vest sunt aplicabile la moment doar partea III a Regulamentului – art.43, 46 și 52 [22].
La capitolul Protecției populației civile în timp de război, Curtea s-a expus în formula următoare: din normele cutumiare de drept internațional privind interpretarea cu bună credință a tratatelor internaționale (art.31 și 32 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor internaționale din 1969) reiese, că autorii Convenției IV de la Geneva tindeau să asigure protecția persoanelor civile în timp de război, indiferent de statutul teritoriului ocupat, după cum reiese din prevederile art.47 al Convenției și materialele pregătite pentru ea [22]. Statele părți la Convenția IV de la Geneva la fel au confirmat în cadrul conferinței sale din 15.07.1999, că Convenția trebuie să se aplice în teritoriile palestiniene ocupate. Aceeași părere este susținută de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Și-n final, Curtea Supremă a Israelului la fel a susținut această poziție în hotărârea din 30.05.2004. De aceea Curtea a ajuns la concluzia că Convenția IV de la Geneva trebuie să se aplice pe întreg teritoriul ocupat al Palestinei de către Israel, deoarece la momentul începerii conflictului între Israel și Iordania în 1967 acest teritoriu se afla la est de „linia verde”, iar mai apoi a fost ocupată de Israel. Deoarece operațiunile militare pe malul stâng de mult timp au luat sfârșit, sunt aplicabile doar acele prevederi ale Convenției IV de la Geneva care sunt prevăzute în partea 3 a art.6; art.1-12; 27, 29-34; 47; 49; 51-53; 59; 61-77 și 143.
Raportul Asociației avocaților americani la fel conține referințe la dreptul de ocupație, doar că în unele momente se susține ideea cum că acest drept este aplicabil părții „transnistrene”, cu ce nu putem fi de acord. Raportul susține „în cazul acesta, în timp ce Moldova este recunoscută ca posesoarea controlului de jure asupra Transnistriei, RMN a devenit ocupantul efectiv al regiunii, regimul de facto al acesteia. Cu toate că nu mai există un conflict armat între guvernul Moldovei și RMN, încă mai există o stare de ocupație” [24, p.49]. Deținerea unui control efectiv asupra unei părți a teritoriului obligă autoritățile respective să asigure ordinea de drept în regiune, doar că în cazul nostru este vorba despre un regim creat artificial și susținut din exterior. În asemenea condiții nu putem vorbi despre aplicabilitatea directă a dreptului de ocupație în raport cu Federația Rusă, dar susținem că suntem prezenți în fața unui control efectiv din partea Rusiei asupra autorităților de la Tiraspol, ceea ce poate fi acceptat ca lipsa imparțialității din partea unuia dintre participanții la formatul existent de negocieri.
După cum a conclus CEDO în decizia din cazul Ilașcu: „În lumina tuturor acestor circumstanțe Curtea consideră că responsabilitatea Federației Ruse este evidentă vizavi de actele ilegale comise de separatiștii transnistreni, ținînd cont de suportul militar și politic pe care ea l-a acordat lor în stabilirea regimului separatist, și de participarea personalului său militar în lupte. Procedînd astfel, autoritățile Federației Ruse au contribuit atît militar cît și politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistria, care face parte din teritoriul Republicii Moldova. Curtea constată în continuare că chiar și după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 Federația Rusă a continuat să ofere suport militar, politic și economic regimului separatist (vezi paragrafele 111 și 161 mai sus), astfel permițîndu-i să supraviețuiască prin propria consolidare și prin obținerea unui grad de autonomie de la Moldova” [24, p.50].
Așa cum a fost menționat și în Raportul Asocoației avocaților americani, influența de facto poate duce la responsabilitatea de jure, în special atunci cînd se constată că statul a depășit limitele sale acceptabile și a utilizat o influență ne-permisă. Indiferent dacă suntem convinși că acțiunile și declarațiile Rusiei dau naștere unei astfel de acuzații de responsabilitate statală conform dreptului internațional, aceste acțiuni pot fi înțelese pe deplin în contextul unui model mai general de comportament care perpetuează conflictul transnistrean.
ÎNCHEIRE
Studiul efectuat ne permite să facem unele generalizări nu doar teoretice, dar și practice, în special pentru autoritățile moldovenești. Este vorba despre necesitatea unei informatizări permanente a populației, dar în egală măsură și a specialiștilor din diverse domenii ce au tangență cu problematica în cauză, dat fiind că în caz contrar ne putem ciocni cu un vacum informațional în domeniu, care la rândul său, va permite punerea în circulație a diverselor speculații la acest capitol. Începutul secolului XXI a demonstrat că tendințele secesioniste, inclusiv în Republica Moldova, au o tendință crescândă. În plus, asemenea tendințe sunt influențate, poate chiar și finanțate, din exterior. Ori, asemenea provocări pot duce la dezbinarea societății, iar ulterior și la descompunerea statului. Trebuiește bine conceput că obiectivul de bază a principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele nu este separarea teritorială, ci dincontra consolidarea acestuia prin intermediul respectării drepturilor și libertăților principale ale omului și ale minorităților naționale în cadrul statului existent. Totodată, este destul de clar că la baza „autonomiilor” locale nu trebuie să stea principiul etnic, ci din contra cel economic. Aceasta va permite la rândul său să nu să facă difenețiere între diverse grupuri etnice și să creeze premisele necesare pentru realizarea principalului obiectiv al statului în fața societății – asigurarea drepturilor și libertăților fiecărui cetățean și bunpstarea materială a acestuia.
Dreptul la autodeterminare este consacrat explicit, in principal prin intermediul celor doua Pacte Internationale ale Organizatiei Natiunilor Unite, si anume Pactul International privind Drepturile Civile si Politice (PIDCP), respectiv Pactul International privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale (PIDESC) . „Autodeterminarea popoarelor” a fost recunoscuta drept un scop de prim rang al dreptului international in chiar art. 1 al Cartei ONU, alaturi de „mentinerea pacii si securitatii internationale”, „respectul pentru drepturile omului” si „cooperarea internationala”. Totodata, pe aceeasi linie de gandire, Declaratia universala a drepturilor omului (1948) in art. 21 stabileste ca: „vointa poporului va fi cea care va sta la baza autoritatii guvernamentale a statului”.
Cele doua importante Pacte Internationale ale ONU din 1966 au furnizat si o definitie a ceea ce presupune dreptul la autodeterminare. Articolul 1 (comun) al Pactului International privind Drepturile Civile si Politice si Pactului International privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale prevede faptul ca: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele insele (la autodeterminare).
In baza acestui drept ele se bucura de libertatea de a-si determina propriul lor sistem politic si de a-si urmari propria dezvoltare pe planurile economic, social si cultural” (parag. 1); „Toate popoarele au posibilitatea, in conformitate cu propriile scopuri, sa dispuna in mod liber de resursele si bogatiile lor naturale, insa fara a aduce atingere vreunei obligatii ce-si are obarsia in cooperarea internationala in materie economica, fundamentata pe principiul interesului reciproc, si in dreptul international. In nicio situatie un popor nu poate fi privat de mijloacele sale de trai” ; „Statele Parti la prezenta Conventie, inclusiv acelea responsabile de administrarea teritoriilor neautonome si a celor aflate sub tutela (neguvernate in mod suveran si independent), vor inlesni realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele insele si il vor respecta, in conformitate cu prevederile Cartei ONU” .
Asadar, dreptul la autodeterminare, principiu fundamental in materia drepturilor omului, este un drept colectiv de stabilire a unui anumit sistem politic statal si a unei anumite dezvoltari economice, sociale si culturale a unui popor.
Congresul Puterilor Locale si Regionale este unul dintre pilonii Consiliului Europei (CoE) și reunește reprezentanți ai autorităților locale și regionale (primari, guvernatori, consilieri locali si regionali etc.) din cele 47 de state membre ale CoE, inclusiv Ucraina și Rusia. Expertiza Congresului în organizarea alegerilor si referendumurilor este binecunoscută, misiunile de monitorizare ale organizației fiind o prezență obișnuită în secțiile de votare din cele mai multe state europene, și nu numai. Însă, de exemplu, la „referendumul” din Crimeea experții Congresului nu au fost invitați, dupa cum declară președintele organizației, politicianul austriac Herwig Van Staa, care consideră că felul în care s-a organizat referendumul, în prezența trupelor neautorizate, este dincolo de orice norme în vigoare.
Și în Europa sunt zone cu probleme, cum este cazul Cataloniei sau Scoției, unde referendumurile se organizează cu respectarea dreptului internațional. Congresul își oferă expertiza, ajută la pregătire, pentru ca aceste referendumuri să decurgă fără probleme. Așadar există exemple pozitive din care se poate învăța cum trebuie să decurgă un astfel de proces.
În condițiile în care Chișinăul pierde „războiul informațional” în fața surselor de informare în masă, în mare parte de limba rusă, este necesar de a revizui procesul de „informatizare” a populației, în scopul familiarizării acesteia cu obiectivele de dezvoltare, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt ale Republicii Moldova.
Dat fiind că vectorul extern al Republicii Moldova – Uniunea Europeană – nu este în mare parte acceptat de autoritățile și populația din UTA Gagauzia, considerăm necesar înființarea unui birou regional cu caracter permanent, sarcina căruia va fi informarea largă a populației din teritoriu cu „principiile și valorile” promovate de instituțiile Uniunii Europene.
Considerăm necesar informatizarea largă a populației din teritoriu despre natura juridică a actelor ce reglementează statutul UTA Gagauzia, în special ce ține de partajarea competențelor între Chișinău și Comrat, fiind aduse în calitatea de exemplu bunele practici europene, inclusiv prin intermediul documentelor de bază europene ce reglementează autonomia locală și a exemplelor diverselor state europene.
Este necesar elaborarea unei Strategii de durată privind dezvoltarea regională durabilă, în special accentele fiind puse pe atragerea de investiții și proiecte, în special în baza unor acorduri preferențiale cu Turcia.
Dat fiind legăturile bune existente dintre regiunea Găgăuză și Turcia, considerăm oportun intensificarea dialogului cu autoritățile de la Ankara, în scopul promovării conceptului integraționist european. În egală măsură această regulă ar fi aplicabilă în raport de Bulgaria și regiunea Taraclia.
Printre obiectivele promovate de autoritățile de la Chișinău trebuie să se evidențieze favorizarea și sprijinirea punerii în aplicare a unor acorduri, în special cu caracter economic, la nivel regional, în cazul Comratului este vorba despre unele proiecte privind dezvoltarea durabilă regională în diverse domenii cu regiunile de frontieră din Ucraina și România, după modelele existente în Uniunea Europeană.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 1514 (1960) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/154/06/IMG/NR015406.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3281 (1974) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/740/42/IMG/NR074042.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr.2625 (1970) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/350/22/IMG/NR035022.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 541 (1983) [on-line] http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/541(1983) (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 550 (1984) [on-line] http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/550(1984) (citat la 15.02.2015).
Monografii, articole de specialitate
Anghel I.M. Drept diplomatic și consular. București: Lumina Lex., 1996. 542 p.
Charpentier J. Le droit des peuples de à disposer d'eux-mêmes et le droit international positif. In: Revue québécoise de droit international. 1985, p.195-213 [on-line] http://rs.sqdi.org/volumes/02-_jean_charpentier.pdf (citat la 04.03.2015).
Cloșcă I., Suceavă I. Drept internațional umanitar. București: Casa se editură și presă „Șansa” SRL. 1992. 440 p.
Daillier P., Pellet A. Droit international public. 9-e edition. Paris: L.G.D.J. 2009. 1440 p.
Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.
Gamurari V. Exercitarea drepturilor unui popor minoritar în contextul caracterului imperativ al respectării cadrului normativ internațional: cazul UTA Găgăuz-Eri. În: Studii Juridice Universitare. ULIM. №3-4. Anul VI/2013, p.11-22.
Gamurari V., Osmochescu N. Suveranitatea și dreptul internațional: probleme teoretice și practice actuale. Chișinău: CEP USM. 2007. 258 p.
Geamănu Gr. Drept internațional contemporan. București: Ed. Didactica și Pedagogica, 1975. V.1. 375 p.
Philippe X. Les sanctions des violations du droit international humanitaire : problématique de la répartition des compétences entre autorités nationales et entre autorités nationales et internationales. In : Revue internationale de la Croix-Rouge. No 870, p.360-371.
Tigroudja H. La Cour européenne des droits de l’homme face au conflit en Tchéchénie. In: Revue trimistrielle des droits de l’homme. 2006, p.128-136.
Блищенко И.П., Дориа Ж. Прецеденты в международном публичном и частном праве. Москва: Спартак. 1999. 360 c.
Давид Р., Спинози К.Ж. Основные правовые системы современности. Москва: Спартак. 1997. 310 c.
Лукашук И.И. Международное право. Общая часть. Москва: БЕК, 2005. 390 c.
Черниченко С.В. Теория международного права. Т.2. Москва: БЕК. 1999. 328 c.
Culegeri de documente, practica judiciară
Carta europeaneă a autonomiei locale și Raportul explicativ. Editions du Conseil de l’Europe. 2010. F-67075 Strasbourg Cedex [on-line] http://book.coe.int (citat la 04.04.2015).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Speța Khasiyev et Akayeva c . Russie (requêtes nos 57942/00 et 57945/00). Hotărârea din 24.02.2005 [on-line] http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-68419#{"itemid":["001-68419"]} (citat la 04.04.2015).
Curtea Internațională de Justiție a ONU. Avizul consultativ din 09.07.2004 privind consecințele juridice ale edificării unui zid în teririile palestiniene ocupate [on-line] http://www.icj-cij.org/docket/files/131/1670.pdf (citat la 04.04.2015).
Curtea Internațională de Justiție a ONU. Avizul consultativ din 1975 privind Sahara Occidentală [on-line] http://www.icj-cij.org/docket/files/61/6194.pdf (citat la 04.04.2015).
Raportul Asociației Avocaților orașului New York „Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova” din 2006 [on-line] http://2014.europa.mdupload/File/raportulbaroulyui.doc (citat la 04.04.2015).
Site Internet
Reuniunea neoficială în formatul „5+2” are loc la Viena [on-line] http://www.infotag.md/rebelion-ro/202563/ (citat la 08.04.2015).
Complex Power Sharing, Gagauzia Case Review [on-line] http://www.ecmi.de/cps/documents_gum_case.html (citat la 08.04.2015).
Jan Maksymiuk, Analysis: Transdniester Wants Talks on ‘Federal System’ With Moldova, Radio Free Europe/Radio Liberty (Vineri, 17 sept. 2004) [on-line] http://www.rferl.org/featuresarticle/2004/09/53bc0d6b-d61b-49bb-8f7a-e563715de8b9.html (citat la 08.04.2015).
Memorandum privind Bazele Normalizării între Republica Moldova și Transnistria, 8 mai 1997 [on-line] http://www.osce.org/documents/mm/1997/05/456_en.pdf (citat la 08.04.2015).
Raportul din 1994 al Departamentului de Stat al SUA privind Practicile în domeniul Drepturilor Omului în Republica Moldova [on-line] http://dosfan.lib.uic.edu/ERC/democracy/1994_hrp_report/94hrp_report_eur/Moldova.html (citat la 08.04.2015).
U.S. Refuses Arms Treaty While Russian Troops in Moldova, Georgia, RFE/RL (Dec. 6, 2005) [on-line] http://www.globalsecurity.org/military/library/news/2005/12/mil-051206-rferL04.htm (citat la 08.04.2015).
Ucraina a pierdut Crimeea [on-line] http://www.contributors.ro/editorial/ucraina-a-pierdut-crimeea-occidentul-nu-o-va-apara-militar-incepe-al-doilea-razboi-rece/ (citat la 08.04.2015).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 1514 (1960) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/154/06/IMG/NR015406.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3281 (1974) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/740/42/IMG/NR074042.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr.2625 (1970) [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/350/22/IMG/NR035022.pdf?OpenElement (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 541 (1983) [on-line] http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/541(1983) (citat la 15.02.2015).
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 550 (1984) [on-line] http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/550(1984) (citat la 15.02.2015).
Monografii, articole de specialitate
Anghel I.M. Drept diplomatic și consular. București: Lumina Lex., 1996. 542 p.
Charpentier J. Le droit des peuples de à disposer d'eux-mêmes et le droit international positif. In: Revue québécoise de droit international. 1985, p.195-213 [on-line] http://rs.sqdi.org/volumes/02-_jean_charpentier.pdf (citat la 04.03.2015).
Cloșcă I., Suceavă I. Drept internațional umanitar. București: Casa se editură și presă „Șansa” SRL. 1992. 440 p.
Daillier P., Pellet A. Droit international public. 9-e edition. Paris: L.G.D.J. 2009. 1440 p.
Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.
Gamurari V. Exercitarea drepturilor unui popor minoritar în contextul caracterului imperativ al respectării cadrului normativ internațional: cazul UTA Găgăuz-Eri. În: Studii Juridice Universitare. ULIM. №3-4. Anul VI/2013, p.11-22.
Gamurari V., Osmochescu N. Suveranitatea și dreptul internațional: probleme teoretice și practice actuale. Chișinău: CEP USM. 2007. 258 p.
Geamănu Gr. Drept internațional contemporan. București: Ed. Didactica și Pedagogica, 1975. V.1. 375 p.
Philippe X. Les sanctions des violations du droit international humanitaire : problématique de la répartition des compétences entre autorités nationales et entre autorités nationales et internationales. In : Revue internationale de la Croix-Rouge. No 870, p.360-371.
Tigroudja H. La Cour européenne des droits de l’homme face au conflit en Tchéchénie. In: Revue trimistrielle des droits de l’homme. 2006, p.128-136.
Блищенко И.П., Дориа Ж. Прецеденты в международном публичном и частном праве. Москва: Спартак. 1999. 360 c.
Давид Р., Спинози К.Ж. Основные правовые системы современности. Москва: Спартак. 1997. 310 c.
Лукашук И.И. Международное право. Общая часть. Москва: БЕК, 2005. 390 c.
Черниченко С.В. Теория международного права. Т.2. Москва: БЕК. 1999. 328 c.
Culegeri de documente, practica judiciară
Carta europeaneă a autonomiei locale și Raportul explicativ. Editions du Conseil de l’Europe. 2010. F-67075 Strasbourg Cedex [on-line] http://book.coe.int (citat la 04.04.2015).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Speța Khasiyev et Akayeva c . Russie (requêtes nos 57942/00 et 57945/00). Hotărârea din 24.02.2005 [on-line] http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-68419#{"itemid":["001-68419"]} (citat la 04.04.2015).
Curtea Internațională de Justiție a ONU. Avizul consultativ din 09.07.2004 privind consecințele juridice ale edificării unui zid în teririile palestiniene ocupate [on-line] http://www.icj-cij.org/docket/files/131/1670.pdf (citat la 04.04.2015).
Curtea Internațională de Justiție a ONU. Avizul consultativ din 1975 privind Sahara Occidentală [on-line] http://www.icj-cij.org/docket/files/61/6194.pdf (citat la 04.04.2015).
Raportul Asociației Avocaților orașului New York „Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova” din 2006 [on-line] http://2014.europa.mdupload/File/raportulbaroulyui.doc (citat la 04.04.2015).
Site Internet
Reuniunea neoficială în formatul „5+2” are loc la Viena [on-line] http://www.infotag.md/rebelion-ro/202563/ (citat la 08.04.2015).
Complex Power Sharing, Gagauzia Case Review [on-line] http://www.ecmi.de/cps/documents_gum_case.html (citat la 08.04.2015).
Jan Maksymiuk, Analysis: Transdniester Wants Talks on ‘Federal System’ With Moldova, Radio Free Europe/Radio Liberty (Vineri, 17 sept. 2004) [on-line] http://www.rferl.org/featuresarticle/2004/09/53bc0d6b-d61b-49bb-8f7a-e563715de8b9.html (citat la 08.04.2015).
Memorandum privind Bazele Normalizării între Republica Moldova și Transnistria, 8 mai 1997 [on-line] http://www.osce.org/documents/mm/1997/05/456_en.pdf (citat la 08.04.2015).
Raportul din 1994 al Departamentului de Stat al SUA privind Practicile în domeniul Drepturilor Omului în Republica Moldova [on-line] http://dosfan.lib.uic.edu/ERC/democracy/1994_hrp_report/94hrp_report_eur/Moldova.html (citat la 08.04.2015).
U.S. Refuses Arms Treaty While Russian Troops in Moldova, Georgia, RFE/RL (Dec. 6, 2005) [on-line] http://www.globalsecurity.org/military/library/news/2005/12/mil-051206-rferL04.htm (citat la 08.04.2015).
Ucraina a pierdut Crimeea [on-line] http://www.contributors.ro/editorial/ucraina-a-pierdut-crimeea-occidentul-nu-o-va-apara-militar-incepe-al-doilea-razboi-rece/ (citat la 08.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Natura Juridica A Principiului Dreptului Popoarelor DE A Dispune DE Ele Insele In Contextul Intensificarii Miscarilor Secesioniste (ID: 128633)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.