Natura In Operele Marilor Clasici Romani

Cuprins

Introducere

Capitolul I- Natura în operele marilor clasici români

Capitolul II– Lumea animală văzută de către Emil Gârleanu

Capitolul III– I.Al.Brătescu-Voinești, un povestitor al vieții animalelor

Capitolul IV – Mihail Sadoveanu – feericul naturii

Concluzii

Bibliografie

Proiect de cercetare

INTRODUCERE

Întotdeauna am fost adeptul ideii că idealul unui educator este de a pregăti copiii pentru viață. Pentru aceasta grădinița și în special școala, de la începuturile ei trebuie să formeze ființe sănătoase fizic, capabile de efort și hotărâre din punct de vedere moral. Mai mult, viitorii cetățeni ai unei țări aflate în plin proces de dezvoltare trebuie să fie ființe libere și încrezătoare, însuflețite de bunătate și dreptate, tinzând către fericire și adevăr.

În acest sens se impune să ne aplecăm, mai mult asupra găsirii celor mai potrivite mijloace și metode de cultivare a simțului estetic și a dragostei pentru natură, a respectului față de viețuitoare, tocmai pentru ca societatea să nu piardă ceea ce s-a obținut prin jertfa supremă.

Literatura despre natură și despre viețuitoare, în special, și literatura pentru copii în general, oferă mijlocul perfect pentru transmiterea celor mai prețioase valori morale: cinste, adevăr, dreptate, bunătate. Literatura pentru copii, prin care realitatea este transformată și redată în toată complexitatea ei, oferă copilului un întreg univers de gândire și sentimente, de vise și aspirații spre idealuri înalte.

Iată de ce tema cultivării educației ecologice, a dezvoltării simțului estetic și a dragostei și respectului pentru natură prin intermediul literaturii pentru copii a căpătat pentru mine o valoare deosebită. Copilul are libertatea de a-și manifesta simpatia sau antipatia față de fapte și personaje dintre care își alege modelele sau față de care își manifestă respingerile. Imaginarul se transformă astfel într-un univers al criteriilor morale unde copilul se regăsește într-o lume în care virtuțile sunt răsplătite, iar ticăloșiile sunt pedepsite. Imaginarul se manifestă și prin dezvoltarea dragostei pentru natură, copilul trăiește în imaginar, adoptând totul dorințelor sale, trăind fapte asemenea eroilor săi, simțindu-se curajos, deși se simte mic și fricos, încercând să fie cinstit și ascultător, pentru ca asemenea eroilor să fie răsplătit și respectat. „Ce departe se află împărăția copiilor! scria Paul Hazzard. Ființele care o locuiesc par din altă specie. Ei au bogăție minunilor unui posibil. A imagina nu este pentru ei doar o primă plăcere: e elanul lor vital…Ei își proiectează visele pe nori ; și fără griji, fără interes, poveri, ei se joacă și sunt fericiți…”

Este foarte important ca opera literară să vină în întâmpinarea nevoilor și pasiunilor copilului. Formarea și modelarea caracterelor, deprinderea copiilor cu normele de comportare civilizată, cultivarea sentimentelor moral-patriotice, încurajarea dragostei și respectului pentru natură și viețuitoarele ei sunt cerințe la realizarea cărora literatura pentru copii poate aduce o contribuție importantă. Realizarea unor astfel de cerințe cere existența unei atmosfere de demnitate, de sinceritate, de dreptate, de bunătate și un sistem de morală părintească și practică care, printr-o îndrumare organizată sau ocazională să formeze ceea ce am putea numi alfabetul înțelepciunii, bazele unei morale sănătoase. Tocmai necesitatea căutării unor astfel de atmosferă mi-a provocat dorința de a cunoaște mai multe despre ceea ce înseamnă conștiință și conduită morală și aplicabilitatea acestor concepte prin intermediul literaturii pentru copii, în cazul nostru, aplicabilitatea lor în dezvoltarea dragostei copiilor pentru natura și viețuitoare la vârsta preșcolarității.

Povestirile și poeziile despre natură și viețuitoarele ei oferă cadrul propice formării și dezvoltării sentimentelor, dar și a valorilor morale. Animalele mici sunt înzestrate cu psihologia copilului: întotdeauna gata de o năzbâtie, curioși, într-o continuă expediție spre necunoscut, și interesant. Fiecare acțiune a personajelor capătă o dimensiune morală. Această dimensiune morală este sursa respectului și dragostei pentru natură odată cu dezvoltarea simțului estetic. Copiii fac diferența dintre bine și rău: „ Oricât de simple ar părea aceste povești, ele se nasc fără îndoială între copii, dorința de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiți, în același timp se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi”

Particularități ale dezvoltării limbajului la vârsta prescolară si scolara

Dacă în perioada antepreșcolară limbajul copilului are un caracter situativ, luând forma dialogului, în perioada preșcolară, datorită complicării raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, formele și conținutul limbajului devin mai ample.

Astfel, în această perioadă are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii – compoziție fonetică, vocabular, structură gramaticală. Apar și se dezvoltă noi funcții ale limbajului, care devine astfel mai închegat. Copilul povestește adulților ce a văzut, ce a auzit, a trăit sau a gândit. Astfel, apare limbajul contextual, sub forma povestirilor monologate despre ceea ce a văzut și s-a întâmplat în activitatea de zi cu zi, iar ascultătorul înțelege mesajul copilului chiar dacă nu cunoaște situația la care se referă.

Însușirea limbajului contextual se face treptat. De fapt, cele două forme ale limbajului – situativ și contextual – coexistă, dar raporturile dintre ele se schimbă. Pe măsură ce relațiile cu lumea înconjurătoare se complică copilul depășește tot mai mult limitele experienței senzoriale, desprinzându-se de influența momentului prezent, limbajul contextual căpătând un rol mai important. Pe tot parcursul perioadei preșcolare caracterul situativ al limbajului este mai accentuat atunci când copilul relatează întâmplări referitoare la experiența lui nemijlocită, și mult mai diminuat atunci când reproduc povestirile auzite de la adulți, chiar și la copiii mai mici.

La copiii de vârstă preșcolară mare, caracterul situativ al limbajului este mult diminuat indiferent dacă povestirile se bazează sau nu pe întâmplări din viața proprie, dacă acestea sunt sau nu sprijinite de suport intuitiv. Este momentul în care limbajul contextual devine mai bine reprezentat.

Din cele prezentate mai sus rezultă că forma inițială a limbajului este cea dialogată, deoarece trăsătura esențială a limbajului situativ rezidă în caracterul său de conversație. Aceasta se realizează în mod nemijlocit interlocutorului sau ascultătorului, având o orientare socială mult mai pronunțată decât limbajul contextual.

Din limbajul extern monologat se desprinde și se constituie, în timp, limbajul „pentru sine”, adică limbajul interior. Odată cu interiorizarea limbajului – în jurul vârstei de cinci ani – funcția de orientare socială a limbajului se diminuează, intensificându-se tot mai mult funcția intelectuală a acestuia, adică aceea de planificare mintală și reglare a activităților practice. Această funcție este îndeplinită, de fapt, de limbajul extern monologat, până spre sfârșitul perioadei preșcolare, și uneori și în clasele mici poate fi întâlnită așa-zisa „gândire cu voce tare”. Pe măsură ce manifestările sonore ale limbajului extern monologat se inhibă, funcția „intelectuală” este preluată de limbajul interior.

Principalele caracteristici ale limbajului interior sunt:

este lipsit de sonoritate;

se realizează sub formă de cuvinte, propoziții eliptice;

apare pe baza și după asimilarea limbajului extern;

operează cu cuvinte, noțiuni deja cunoscute;

realizează planificarea mintală și reglează activitățile practice;

Limbajul interior reprezintă mecanismul de bază al gândirii, al operațiilor intelectuale interiorizate. Iată de unde decurge și importanța sa în dezvoltarea psihică și intelectuală a copilului.

CAPITOLUL I

Natura în operele marilor clasici români

Specificul educației ecologice este determinat pe de o parte de particularitățile morale, ca fenomen social prin care i se conferă conținutul, iar pe de altă parte, de condițiile psihosociale implicate. Raportarea la societate și raportarea la subiect sunt cele două coordonate necesare unei fundamentări pedagogice atât ale educației morale cât și ale educației ecologice.

Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, ca subiecți reali într-un context social delimitat în spațiu și timp. Ea este o formă a conștiinței sociale, care include într-un tot unitar idealul moral, valorile, normele și regulile morale prin care se reglementează raporturile oamenilor cu ceilalți oameni, cu societatea și cu sine însuși. Conținutul acestor componente este impus în ultimă instanță de viața socială în ansamblul ei. De asemenea, aceste noțiuni și categorii morale includ și o notă apreciativă, cu funcție reglatoare asupra conviețuirii umane stimulând și orientând comportamentul uman în concordanță cu imperativele sociale. De aici rezultă caracterul normativ al moralei, ea presupunând un sistem de comandamente morale sub forma unor cerințe și modele ideale de comportare ce acționează din exterior asupra oamenilor în vederea adoptării și realizării unor relații ce sunt în concordanță cu idealul social al comunității din care face parte sau al societății în ansamblul său. Morala reflectă deci, în același timp manifestări ale relațiilor concrete dintre oameni, cât si sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relații. Funcția socială a moralei este cea de reglementare a relațiilor interumane, a relațiilor individului cu societatea din care face parte. Morala socială reprezintă fondul pe care se desfășoară acțiunea educativă. Această acțiune se raportează la o comandă socială în dubla sa ipoteză, de conținut al acestei acțiuni și criteriul de evaluare a rezultatelor sale.

Conținutul educației morale se concretizează în idealul moral considerat ca o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral care cuprinde sub forma unui model chintensența morală a personalității umane. Esența acestui ideal se manifestă prin valorile, normele și regulile morale. Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe generale ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Cele mai semnificative dintre ele sunt: dragostea de patrie, cinste, responsabilitate, cooperare, modestie etc. Valorile morale se referă la un câmp larg de situații și manifestări comportamentale. Normele și regulile morale însă, se referă la o situație concretă degenerând nemijlocit cerințe de comportare în conformitate cu idealul și valorile morale. Normele și regulile morale se pot exprima printr-un ansamblu de propoziții prescriptive sub formă de obligații, interdicții și permisiuni privitoare la acțiunile morale. Nerespectarea acestor norme și reguli constituie obiect al sancțiunii morale care pe plan social se înfăptuiește prin opinia publică. Componentele moralei sociale are un caracter determinant față de conștiințele morale individuale ale oamenilor. Acceptarea și asimilarea componentelor moralei sociale are loc într-un context psihosocial de către fiecare individ, totul fiind filtrat prin prisma subiectivității sale. în sens psihopedagogie asimilarea este interiorizare, proces prin intermediul căruia cerințele exterioare, expresia normelor și regulilor morale se transformă, prin antrenarea factorilor subiectivi în mobiluri interne și elemente de conduită ale personalității morale.

În concluzie esența educației morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastsonalității morale.

În concluzie esența educației morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre. în acest sens scopul fundamental al educației în spiritul moralei constă în formarea individului ca subiect moral, respectiv ca subiect care gândește, simte și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, ale idealului, valorilor, normelor și regulilor pe care ea le incumbă, ceea ce înseamnă formarea profilului moral al individului.

Cu scurgerea timpului, multe din cunoștințele acumulate in timpul copilăriei se șterg, rămânând doar cele care vor forma cultura generală, acestea căpătând o valoare deosebită. Din acest fond „de aur” pe care îl păstram toata viața, fac parte si povestirile „Din lumea celor care nu cuvânta” de Emil Gârleanu, povestiri pe care nu le uitam toata viata. Autorul nu face parte din marii clasici ai literaturii române, de altfel s-a stins din viață la o vârstă destul de tânără, 35 de ani, dar ceea ce a sădit in sufletele noastre de copii are marca nemuririi. Cine nu a citit, copil fiind, duioasele și in acelasi timp, tristele povestioare care ne-au introdus in fascinanta lume a necuvantatoarelor ? Poveștirile lui Emil Gârleanu, adevărate poeme in proză, ne-au făcut sa trăim adânc stările sufletești ale viețuitoarelor descrise și nu le-am mai uitat niciodată. Rămân pentru totdeauna povestea „Căprioarei”, a „Gândăcelului”, a lui „Grivei”, a „Vulturului” sau a „Calului” in memoria noastră ăi apoi le recomandam și fiilor și nepoților noștri.

Emil Gârleanu a dat grai celor care nu cuvântă in acest volum care închide in el câteva exemplare din specii diferite, inzestrându-le cu atribute omenești, vietați pure si impure, care mișună, se bucură, se întristează, își povestesc întâmplări și necunoscute drame. Acestea sunt adesea „ mici tragedii, aparent banale pentru trecător, dar de toată frumusețea pentru artist”, asa cum spunea Ilarie Chendi.

Emil Gârleanu s-a impus in literatura noastră, fiind înzestrat cu o capacitate de fină si subtilă observație, cu o mare sensibilitae și delicatețe sufletească. El a trăit parcă alături de făpturile pe care le-a descris, privind cel mai adesea din punctul lor de vedere, transmițând și cititorului aceste trăiri pe care le-a redat intr-o manieră inegalabilă. Nu este viețtuitoare descrisă de el care să nu fi primit ceva din căldura dragostei lui. Simțim printre rânduri cum i-a vibrat inima pentru viața lor pusă in primejdie în orice moment. El a fost capabil să vibreze puternic chiar și pentru cele mai neînsemnate creaturi ale firii, pentru soarta unei gâze „cât un fir de neghină” sau a unui gândacel, așa cum s-ar înduioșa pentru soarta oamenilor. Emil Gârleanu a privit cu un ochi foarte atent, atât bucuriile, cât și marile primejdii ce le pândesc viata lor atât de efemeră. Ele se lupta cu obstacolele ce le stau in cale și le-a atribuit uneori raționamente umane, oricât de elementare ar fi:

„Nu trebuie să fii cat un munte de mare, ca să poti judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia ce cuprinde lumea ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepti”. Cu aceste cuvinte ale furnicuței pe care i le adresează unei gângaănii din povestirea „Cât un fir de neghină” se deschide volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”.

Dramele viețuitoarelor descrise in acest volum sunt asemănătoare cu cele omenesti, pentru că soarta poate fi potrivnica și lor, ca și oamenilor. „Musculița” moare intr-un moment cu totul neasteptat. După ce se săturase bine, se așezase pe litera roșie a unui ceaslov și a ațipit. Dar popa Gheorghe a intrat in cameră supărat.

”Repede, cu o miscare iute, sfinția sa închide ceaslovul și-l aruncă la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roșii, musculița, strivită, se făcu una cu hârtia, tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-și statornicească in căpșorul ei un gând: ”Ce bine e să trăiești si să mori satulă!”. Ca in toate poveștirile și aici simți prezentț autorului. „Povestitorul se comprimă la dimensiunile musculiței pentru a resimți ceara picurată pe colțurile ceaslovului ca pe niste pereti”.( Tudor Vianu)

Asemenea musculiței, cărăbușul din povestirea „Sărăcuțul” își va găsi sfârșitul tocmai când se considera iesit din primejdie. Luat pe sus de un vârtej și lăsat in mijlocul unui drum de țară, pe lângă el trec mari primejdii, un cocos, un curcan si un păun și pentru fiecare și-a simțit sfârșitul aproape. Când a întâlnit și un pui de sturz și-a zis: „Ei! De așa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie” și chiar se gândea să îi dea „bună ziua”. Dar sturzul a apucat cărăbușul cu lăcomie și „hap ! hap!” L-a înghițit, gata să se înece cu el. De pe gard, o vrabie cu puișorii ei și-au luat zborul, ducând cu ei o învățătură mai mult.

Și lumea păsărilor de pradă este prezentată zbătându-se între satisfacțiile vieții și primejdiile morții.

Vulturul, din povestirea cu acelasi nume, se simte puternic si stăpânitor al văzduhului de la înăltimea căruia priveste lumea de jos. Se simte îmbătat de aerul răcoros pe care îl soarbe și de atâta putere, se consideră stăpânul a tot ce vede inaintea lui, dar intorcându-se spre cuib, l-a atins un glonț al unui vânător și i-a rănit o aripă. S-a rostogolit de câteva ori prin aer și a căzut printre brazi, agățându-se de o creanga a unui brad. La rădăcina acestuia era un căprior care privea linistit.

„Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură strașnică îl cuprinde: parcă ar dori să se stingă toată lumea o dată cu dânsul. Se lasă să pice drept peste căprior și cu cea din urmă putere, îi infige gheara în ochiul curat și umed.

In vreme ce căpriorul se scutura și fuge, năuc de spaimă și de durere, pasărea cade moartă, cu ghearele strânse, cu ochii închisi.” „Vulturul d-lui Gârleanu, cu zborul său măreț, cu tragica-i cădere și cu ghiarele înfipte in ochii nevinovatului căprior, este un poem intreg”. (Ilarie Chendi)

La fel își găsește sfârșitul și o turturica din povestirea „Nedespărțire”, ce-și luase zborul într-o toamnă, într-un stol, spre tările calde. Un glonte a lovit-o mortal și a căzut în râu, purtând-o la vale. Perechea stingheră se desprinde din stol și se rotește deasupra apei, urmându-și perechea, „ca un simbol al vesnicei iubiri”. Povestirea aceasta ne aminteste de motivul popular al turturelei rămasă stingheră.

E plină de duiosie soarta unei frunze din povestirea „Frunza” pe care o avem sub ochii noștri de când a apărut. Tot sub ochii noștri a crescut în razele soarelui și în picăturile de ploaie, dând adăpost unui scatiu. Și-a găsit sfârsitul lovită chiar de aripa acestuia. Cu emoție infinită și cu multă bonomie, uneori simțindu-l înlăcrimat, scriitorul a surprins contrastul dintre armonia naturii și „tragediile de-o clipa”.

Marta, calul orb, din povestirea „Părăsită”, cade in prăpastie și peste trupul zdrobit se apleacă mănunchiurile înalte de cimbru sălbatic. Este aici mult lirism în cadrul bogat al naturii care cuprinde in sânul ei tragedia Martei. ”…malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesuptul căruia fierbea pârâul. Si vântul, care sufla printre malurile prăpastiei, curgând și dânsul ca o apă, apleca mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatec peste trupul ei zdrobit.”

Povștirile lui Emil Gârleanu sunt adevărate metafore ale candorii, fragilității, dezamăgirii opuse unei umanități abdicate de la conditia ideală și târâtă în animalitate. Spiritul de observație se împletește cu duiosia și blândețea, delicatețea sufletească și umanitatea.

„Autorul nu trădează vreo intenție de a instrui, de a obține vreo morală, ci se retrage la partea pur artistică.”, așa cum notează Tudor Vianu. Autorul il lasă pe cititor să reflecteze. Fiecare din povestirile lui poartă un adânc înteles, iar finalul cuprinde o descriere cu tâlc care se strecoară pe nesimțite in sufletul cititorului, făcându-l mai bun, mai înțelegător, mai uman. Inăltimea și frumusețea sentimentelor puse pe seama viețuitoarelor sunt adevărate apeluri la puritate morală.

In unele povestiri, Emil Gârleanu pune pe seama micilor viețuitoare avânturi pline de elan spre mai bine, eforturi uriașe de a atinge un țel. Minusculul „Gândăcel”, abia ivit pe lume, văzând soarele din care credea că s-a desprins, dorește să ajungă până la el. Face uriașe eforturi ca să urce pe potirul unui crin și când va ajunge în vârf, cu un salt va fi la soare.

“Și a mers voinicelul, a mers. Mult să fi mers. Se uită in jos și-l cuprinse amețeală. Privi in sus și se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului. Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsă. Incă vreo câtiva pași, și ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzisoară lătăreată, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Și iar purcese la drum; și umbla și umbla, băiete; si de abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgarele de aur, scăpătase de amiază.” Și gândăcelul, încrezător in puterile sale, își va relua drumul in ziua următoare.

In povestirea „Mai sus”, ciocârlia întruchipează același delicat optimism, bucuria de viață si avântul spre inălțimi. Avântul ei ne sună ca un averisment : trebuie să cunoastem limitele, altfel poate să se întoarca împotriva celui ce cuteaza nemăsurat. In avântul spre înăltimi, ciocârlia cânta fericită, dar epuizarea îi aduce sfârșitul.
„Si-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nălta singur, tremurator și dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgare de țărână spre pământ”.

Sentimentele și trăirile animalelor, care simt că au îmbătrânit si devin inutile pe lângă gospodăria omului, sunt surprinse într-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului. Grivei din povestirea cu acelasi nume, bătrân și bolnav, părăsit de toți ai casei, „plângea, plângea, cum plâng oamenii cu lacrimi fierbinți, care îi lunecau pe bot si parcă-l ardeau”. Noaptea se zbătea în chinuri mari și urla sfâșietor. Ca să nu își mai îndurereze stăpânii, a fugit in pădure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.

Dar cea mai frumoasă si cea mai impresionantă povestire este „Căprioara”. Aceasta povestire a făcut parte din manualele școlare foarte multi ani. Dragostea de mamă , dusă firesc până la sacrificiu, impresionează atât de puternic, încât cel mai adesea lectura se termină cu glasul tremurat, cu un suspin adânc sau chiar cu ochii umezi si se fixează în mintea cititorului, imposibil de șters vreodată. Sentimentul de dragoste de mamă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, a hrănit-o cu laptele ei, i-a purtat grijă ocrotind-o până acum, o determină să se sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigură.

„In fața ei, de sub o cetina, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci căprioara dă un zbierăt adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și dintr-un salt, cade in mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea…

Prăbușită în sânge, la pământ, sub coltii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.”

Jertfa căprioarei pentru a salva viața iedului ei, trezește în cititor cele mai profunde sentimente. Aceste compozitii concentrate in câteva linii sugestive ne dovedesc că autorul lor este stăpân pe subtile mijloace artistice. Povestirile parcă sunt niște instantanee, de o maximă concentrare și esențializare a unei stări sau situații, de parcă autorului lor i s-ar fi terminat cerneala, ca si când ar fi ultima bucatică de hârtie pe care mai poate să scrie. In câteva linii, prinde cu pricepere și exactitate imagini originale și pline de strălucire, mișcarea păsărilor din curte, în povestirea „ In curtea mea”:

„Albe, linse sau zburlite ca de vânt, legănându-se, sâsâind, îndemnand la tăcere – le vezi? cârdul de gâște se înșiră una dupa alta, ca și când cea din capăt ar fi înghitit un mosor de sfoară al cărui capăt l-ar fi hăpăit, pe rând, toate celelalte”.

„Infoiate, gata să sară in capul oricui s-ar apropia, cloștele scurmă mereu, ca și când ar căuta o comoară. Iși hrănesc puișorii. Găgălicii – boturi de aur cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frământă, cum se strâng roi și se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermișor. Unul a sărit pe spatele mamei și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoață după gât. De acolo urmărește cu ochișorii lui vioi ce fac ceilalti: prinde clipa, sare, si apuca viermișorul. Apoi, fugind subt aripa caldă si ocrotitoare a cloștei, ospătează. Ceilalti rămân locului prostiți, saracuții, până ce zăresc o altă pradă.” Puișorii, ca și alte viețuitoare mici, au psihologia copiilor. Sunt gata de năzbâtii, privesc cu uluire neștiind ce li se întâmplă, ispitesc întâmplarea, iar uneori sunt temerari.

Si așa pe rând, cu un fin spirit de observație sunt prezentate și celelalte viețuitoare din curte. Bibilica este ”harnica ogrăzii. Numai să-i auzi gurița când vreo leneșă se-ntrece mai mult cu deochiul somnului”. Cocoșul e „țantoș, cu pinteni arcuiti, cu platosa penelor oțelii”, rațele sunt întotdeauna ursuze, de parcă sunt văduve, curcanul este grămăticul curții și-și poartă șiragurile de mărgele și hurmuz la gât.

Sub pana lui Emil Gârleanu, păsările cele mai puțin poetice cum e găina sau rața, devin adevarate păsări ale paradisului autohton.

Locul preferat al descrierilor a fost grădina unde pretutindeni a găsit varietate și culoare. In timpul copilăriei petrecută in orașul natal, Iasi, nu avea desfătare mai mare decât să rătăcească prin întinsa grădină din spatele casei. Acolo observa cu încântare mișcarea insectelor, păsărilor, animalelor sau a plantelor.

Tatăl, Emanoil Gârleanu, ofiter, l-a indrumat și pe el către această carieră. Nu după multă vreme, Emil Gârleanu o va înlocui cu o pasionata activitate publicistică și cu scrieri, iar mai apoi ca director al Teatrului National din Craiova.

Alaturi de St. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna, I. A. Bassarabescu si altii Emil Gârleanu se situeaza printre autorii care au cultivat cu succes genul scurt al prozei la inceputul secolului al XX-lea. Moartea sa prematură a întrerupt șirul pasionatei activitati și își doarme somnul de veci in cimitirul „Bellu” in Bucuresti, alături de alți scriitori răpusi prea devreme, St. O.Iosif, Ilarie Chendi…

Zugrăvind in culori pline de gingașie și sensibilitate universul gâzelor, plantelor și animalelor, opera lui Emil Gârleanu se rotunjeste cu alte opere în care prezintă imagini din societatea românească de la începutul secolului trecut, aspecte caracteristice din viata grea a țăranilor sau din viata mânată de neajunsuri a intelectualitații.

Emil Gârleanu a folosit in operele sale un limbaj sobru, dar in același timp artistic. Operele lui se remarcă prin simplitatea și claritatea stilului, prin ritmul natural al frazelor, prin claritatea si cumpătarea imaginilor poetice. El a găsit „expresia cea mai simplă și cea mai generală” iar in clipele de viață și în întâmplările din lumea necuvântătoarelor, ”inima îndurerată a omului recunoaște propria lui condiție”, așa cum pe drept cuvânt spunea Tudor Vianu.

Glasul furnicuței care i se adresează unei gângănii in deschiderea volumului este de fapt, glasul rațiunii umane. Furnicuța, parcă ni se adresează nouă oamenilor: Știti ce sunteți? Știți de unde veniți? Incotro vă duceți? Știți ce e destinul? sau dacă el e GATA FABRICAT? sau îl CROITI singuri? Intrebările furnicuței ne îndeamnă să cugetăm: Oare avem o MISIUNE de îndeplinit? sau am venit DEGEABA pe pământ? Dacă am identificat misiunea, am INDEPLINIT-o? sau suntem pe cale să FACEM ce TREBUIE? Mai avem TIMP? Poate că în fața lui Dumnezeu și noi suntem niște mici gângănii pe care să ne întrebe: Nu puteți separa odată ZADARNICIILE de LUCRURILE IMPORTANTE? Prea ați învălmășit binele cu răul, ura cu iubirea, cinstea cu necinstea, puritatea cu mocirla…

Recitind scrierile lui Emil Gârleanu putem învăța si la 10 ani, și la 30, la 50 și chiar la 70 de ani. Asta pentru ca la fiecare din aceste vârste ne vorbeste in limba vârstei respective, fie ea de la 10, 30, 50 sau 70 de ani. Am plâns citind la 10 ani, și mi-a plâns sufletul și acum la 70 reflectând la întâmplările din viața mea răsfrânte in oglinda scrierilor lui Emil Gârleanu.

Cu multe invățăminte, pătrunsă de un cald sentiment de umanitate, cu pagini de duioșie și blândețe, relevând cu deosebire calitățile morale ale oamenilor și procesele lor lăuntrice, zugrăvind în culori pline de gingașie și sensibilitate universul gâzelor, plantelor și animalelor presărate cu umor fin,. opera lui Emil Gârleanu continuă să emotioneze și astăzi și să fie un bun sfătuitor pentru noi toți.

Când simțim că in anumite momente ale vieții noastre, apasă pe suflet prea tare golul interior al cenușiului cotidian, întoarcerea la opera lui Emil Gârleanu ne poate aduce o pată de culoare si vibrația vieții de care avem atâta nevoie.

Într-una dintre povestirile sale un alt autor, Ion Agârbiceanu evocă prin aura amintirii, aspecte ale lumii patriarhale din locurile natale. În povestirea “Cula Mereuț” ciobanul Cula îmbătrânit lângă turma sa a rămas numai cu amintirile și cu natura de care nu vrea să se despartă, deși cei tineri îl iau peste picior. Când baba sa se incumetă până la stână flăcăii fac glume spunând că soțul ei a pierit în adâncul pădurii. Se resimte în această scriere o coparticipare a naturii, care a exercitat mai totdeauna o influență asupra lui Agârbiceanu : „Simt și acuma mireasma pădurii, începând cu mirosul lujerilor tineri și al florilor de primăvară și până la aroma ei de toamnă" (Mărturisiri).

Din aceeași perioadă datează și schița Mistrețul unde întrezărim unele ecouri sadoveniene. Dacă la Sadoveanu paginile cinegetice din În pădurea Petrișorului sunt destul de reduse — ponderea deținând-o înfățișarea cadrului natural — schița lui Agârbiceanu prezintă cu lux de amănunte o vânătoare de mistreți.

Stabilirea scriitorului la Bucium Sașa, a șasea comună dintre Buciumile înșirate pe valea îngustă din Munții Apuseni, aduce o schimbare a opticii lui Agârbiceanu, accentuându-se realismul prozei prin înfățișarea unei umanități aspre, sumbre ce revine tot mai frecvent în proza sa. Am putea spune că în acest moment doi sunt factorii esențiali care acționează asupra creației prozatorului. Este vorba de redescoperirea unei lumi cândva uitată, părăsită în „primitivism" și crispare în durerosul teritoriu al Apusenilor și de ecourile răscoalei din 1907, care produc o revizuire a concepției idealizante despre viața țăranilor.

Scriitorul aduce în prim plan figuri de intensă suferință omenească, dintre care se desprind portretele de neuitat din Fefeleaga, Luminița, Vîrvoara, Melentea sau din povestirile de factură romantică Valea Dracului, Duhul băilor ale căror subiecte sunt proiectate pe fundalul realităților sumbre, a superstițiilor —dimensiuni ale fantasticului popular.

In 1910 apare volumul în întuneric, în care E. Lovinescu — printre primii — remarcă două povestiri : Fefeleaga și Luminița :

„Prin duioșia lor, prin finețea nu numai a observației, ci, de data aceasta, și a condeiului, prin intuiția în care se luminează adâncul sufletului omenesc, ca într-o scăpărare, aceste două schițe sunt adevărate

singurul ei fiu este atât de puternic izbită de moartea acestuia încât este convinsă că nu-i va supraviețui, în dragostea ei nestăvilită pentru fiul mort ea consideră ca o supremă datorie să dăruiască „cu scrisoare" tot ce i s-ar fi cuvenit acestuia, până și casa în care locuia. Dar legea vieții nu se supune deloc sentimentelor omenești. Bătrâna constată cu surprindere și revoltă că nu moare, ba ceva mai mult plăpândul său corp își cere cu violență drepturi : o lovește o foame cumplită pentru că prinsă de atâtea treburi legate de înmormântarea fiului său uitase să mai mănânce. Altădată, cu sacul în spinare, grăbindu-se către moară, bătrâna își dă seama de ridicolul și inutilitatea faptei sale în totală neconcordanță cu ceea ce gândește și dorește, dar ,,parcă ceva o mână de la spate și ea continuă să grăbească către moară'. Dura lex exprimă victoria trupului asupra spiritului.

După cum observă Mircea Zaciu „aducerea în prim-plan a figurilor de intensă suferință omenească, în Fișpanul, Gheorghiuț, Copilul Chivei, Teleguț, Prăginel ș.a., conține un considerabil potențial de răzvrătire dureroasă, de care prozatorul era pe deplin conștient. Perspectiva dostoievskiană a suferinței găsește pe alocuri accente tulburătoare. Prospecțiunea psihologică nu e adâncă, dar priveliștea celor, a durerii fizice, a torturii morale, a convulsiilor și agoniei, e de o tăioasă autenticitate"

Povestirile de dragoste ale eroilor lui Agârbiceanu sunt adesea de un romantism întunecat, ca negura codrilor în care trăiesc.

Fefeleaga este povestirea cu cel mai intens dramatism dintre povestirile lui Ion Agârbiceanu. Fefeleaga a fost și ea în rândul lumii avea un nume, Măria Dinului, atunci când avea un cămin. Dar moartea atinge cu aripa ei rece această familie (îi moare mai întâi soțul și apoi, pe rând, toți copiii) și ea devine „Fefeleaga", nume pe care sătenii i l-au dat în derâdere. Rămânând văduvă cu cinci copii, singura ei avere este calul bătrân și orb, Bator. Zilnic femeia urcă și coboară Dealul băilor, purtîndu-1 de căpăstru pe Bator, încărcat cu două coșuri de minereu aurifer, încercând cu prețul unei vieți silnice să agonisească strictul necesar prelungirii vieții copiilor. Pentru Fefeleaga timpul nu se măsoară prin succesiunea anotimpurilor. In familia tot mai restrânsă a văduvei moartea este cea care măsoară timpul. Ea refuză orice ajutor uman (când i se spune că ar fi poate oameni care s-o ia de nevastă, ea răspunde nemilos : „Ieie pe muma dracului"), neacceptând s-o însoțească decât Bator, calul cu care se înțelege și o ascultă, el însuși fiind orb și bătrân, slab și bolnav, urmându-și stăpâna și târându-se ca o arătare pe ulițele satului, la fel de „fefeleg" ca și ea. În existența aceasta chinuită Fefeleaga are și ea o singură și înfricoșătoare datorie : să-și îngroape morții.

Atunci când autorul vrea să pună capăt nefericitei Măria Dinului nu ne spune că ea moare, ci că-și vinde calul, deoarece își înmormântează ultimul copil,

Înscriindu-se în galeria resemnaților, Fefeleaga își consumă drama în tăcere, doar lacrimile din ochii ei exprimă intensitatea durerii.

Tot o învinsă este și eroina din schița Luminița, care nu este altceva decât biografia interioară a unui „suflet-simplu". Scriitorul urmărește agonia unei bătrâne. Peste baba Mîia s-a așternut vălul uitării, încât figura ei vie se desprinde parcă din eternitate : „Vreodată, cine știe cum va fi fost, dar acum baba Mîia zăcea de mult în pat și nu mai vorbea nimeni de dânsa ca și când n-ar mai fi pe lume".

Pe fundalul naturii dezlănțuite („se roșise livezile ca arse de brumă", „vitele zbierau pe câmp ziua', „cerul se căptuși deodată cu nouri grei", „pădurile de brad începură să vuiască", un fulger s-aprinse în înălțimi", „întunerecul începu să se coboare") se desfășoară gândurile și reacțiile muribundei. Căldura insuportabilă a zilei de vară îi generează stări chinuitoare : „i se usca gâtul și pieptul, iar din adâncul măruntaielor i se stârnea ceva ce-i aducea amețeală la cap."

Senzația de foame și repeziciunea cu care și-o potolește sunt singurele elemente certe ale unei vieții reale.

După dezlănțuirea ploii și mai ales după ce soarbe din laptele adus de fiica ei, Salvina, gândurile muribundei se îndreaptă spre viață, spre satul pe care 1-a părăsit de mult. Suprema fericire pe care și-o dorește bătrâna este de a mai ieși pe ulițele satului : „Uite, cum ar vrea să iasă puțin afară. Numai aici, înaintea ușii : când o trece nourul de pe soare…, ar vrea să meargă și mai departe. I-ar plăcea să se coboare în sat : Să se-ntâlnească cu două bătrâne din vremea ei […] și să le întrebe : «Da voi ce mai faceți ?» Și ele să zică : «D~apoi ce să facem ? Iacă !» Și să meargă mai departe pe uliță […]. Și oamenii să zică : «Ce-i, vecină ? Ai mai venit la vale ?» Și ea să zică : «Mai !»". Asemenea gânduri o frământă când puterile o părăsesc, când simte că devine tot mai ușoară.

Sfârșitul acestui destin, profilat pe o singură dimensiune morală, este simbolic. Baba Mîia moare cu mâna întinsă după luminarea pusă la căpătâi, gest care traduce aspirația întregii sale vieți spre o bucurie, spre o licărire de lumină.

Umanismul acestui personaj face din Luminița — în care scriitorul notează magistral psihologia „trecerii" ca în balada populară — o proză memorabilă ce relevă, după cum observa M. Dragomirescu, „sufletul unui chinuit de problema etică".

Monografii ale suferinței sînt și schițele Teleguț, Dura lex, Angheluș, Vedenii etc. Suflet închis și însingurat Teleguț își trăiește existența mizeră de cerșetor în tovărășia unui câine, singurul lui prieten» Găsindu-și câinele mort, la întoarcerea lui acasă de la un „rumân" căruia îi tăiase lemne pentru un ,.bruș de mămăligă", nenorocitul se spânzură. ".

Lipsită de complicații arta prozatorului rareori iese din tiparele tradiționale. Scriitorul dă prioritate fizionomiilor, reacțiilor exterioare, izbutind în mai mică măsură să valorifice, prin analiză, trăsături intime. S-a vorbit mult despre limba lui Agârbiceanu și câțiva cercetători au conchis defavorabil, calificând-o „săracă și greoaie”. Considerăm dimpotrivă că însușirile stilului lui Agârbiceanu izvorăsc dintr-o măiestrie artistică deosebită. Creația sa impresionează prin puterea de observație, prin realismul dur ce se desprinde din majoritatea scrierilor sale.

În proza sa poetică, și mai ales în aceste cărți despre geografia țării văzută prin ochiul omului profund sensibilizat și civilizat, Mihail Sadoveanu evocă toposuri magice unde se petrec fapte ce amintesc de întemeiere. Vietăți fabuloase (inorogul, bourul, chiar iepurele – arhetip)' populează aceste spații virginale. între aceste vietăți și oameni există chiar o împăcare și în clipele de animozitate venite mai de departe de ele. Omul învață de la natură cum trebuie să viețuiască și starea melancolică ce se degajă din aceste poeme ale Firii vine din acceptarea destinului său. Trăind într-o asemenea natură istorizată, omul se desprinde de cele trecătoare, meditând asupra condiției sale și înțelegându-și rostul în lume.

Țara de dincolo de negură (1926) este o carte fermecătoare despre timpuri imemoriale și despre locuri magice, despre obiceiuri și despre ocupații străvechi, întipărite toate în existența românului. Carte despre vânătoare și despre pescuit? Nicidecum, fiindcă "subiectele" sunt, în realitate, evocări ale unor procese ciclice, relevând permanențe ale existenței și ale sufletului românesc.

Ca metaforă, Țara de dincolo de negură nu este un spațiu, ci un timp îndepărtat, absolut, mitic; nu este delta, nici' muntele, nu este apa, nici piatra, ci un cronotop ce amintește poezia eminesciană. "Cel mai mare poet al naturii românești" este Sadoveanu prin exprimarea acelui sentiment cosmomorfic al omului. Omul Sadoveanu își depășește condiția efemerului prin descifrarea "semnelor" naturii pentru devenirea lui întru eternitate. într-un fel Țara de dincolo de negură este o carte emblematică pentru creația sa, întrucât istorisirea și natura – acele două coordonate fundamentale ale operei – se armonizează astfel încât ele însele sunt înscrisuri ale existenței românești.

Motivul drumului dintr-o lume în alta – trecere din realitatea cotidiană în realitatea artistică, dintr-un timp profan într-unui sacru, dintr-o civilizație mecanicistă, ispitită de morbul stricăciunii și al degradării, într-una a sănătății trupești și spirituale – dă acestei cărți a naturii un caracter inițiatic.

În linia lui Rousseau și a lui Eminescu, opera lui Sadoveanu îndeamnă spre un cult al naturii. Pescari sau vânători, oamenii sadovenieni au mirajul altei lumi, retrăgându-se într-un spațiu originar sau în sine, simțind mirosul trecutului, urmând un ceremonial străvechi, țesut din mit și din legendă. Există în această carte, ca' de altfel în toată opera, un contrast izbitor: acum/atunci.. Povestitorii unor istorii de demult sau de acum, dar cu un iz de arhaitate, își depășesc deseori profesiunea de vânător sau de pescar și "își deapănă viața", spunând. Motivul fundamental al acestei cărți, ca și în Hanu-Ancuței, este povestirea care înseamnă însăși viața petrecută după un anume ritual al rostirii Prin istorisire, personajele se detașează de existența lor cotidiană intrând într-una mitică, statornicidu-se într-un loc al tainelor. Pescarii și vânătorii – personaje cu intuiția unei lumi originare – peregrinează încolo și-ncoace, urmând drumul stelelor și migrația păsărilor. Vânătorul novice, o posibilă ipostază a scriitorului, este inițiat în aceste taine, pentru că personajele inițiatice au un comportament mitologic, interpretând realitatea după una arhetipală, în care între om și natură se stabilește o relație indestructibilă, aproape mistică.

Aceste personaje se numesc moș Procor, moș Ilie, moș Nechita, moș Calistru, moș Pleșuv, Gheorghe Ceapă, domnu Voișel, Rafailă, moș Barnea, Neculai Cojocaru, Ti-mofti Mocanu, Caliniuc, moș Antonie, Chirică Ciuntu, Iohan Cart; ei sunt nu numai vânători sau pescari, ci și iscusiți povestitori și mai ales buni cunoscători ai lumii mirifice în mijlocul căreia trăiesc (se poate remarca faptul că numele lor sunt adeseori însoțite de apelativul moș, semn al vârstei – garanție a valorii lor, a experienței de viață și al rolului pe care îl vor juca).

Animalele fabuloase venite din cărțile populare (apare și unicornul, ca în poezia lui Blaga, în Maică-mea era o mare farmazoancă) au o inteligență a lor, a firii, așa încât aceste "povești" din "cărțile naturii" au ca personaje asemenea vietăți, ele însele demonice sau dumnezeiești, participând împreună la CREAȚIE.

Multe capitole ale cărții naturii sunt adevărate poeme cosmogonice. Un dinamism neobișnuit al tabloului sau o melancolizare a peisajului, un fior metafizic sau o scuturare a ființei de lestul existențial înseamnă "corespondența" dintre starea sufletească a scriitorului și priveliști, o racordare a sentimentelor la peisaj, așa încât conținui acestora "nu este propriu-zis epic, ci poetic și contemplativ"

Pasionat vânător și pescar, suflet migrator spre spații imaculate și spre timpuri arhaice, Mihail Sadoveanu este alături de această tagmă străveche, iubitoare de "palavre vânătorești", "minunate lucruri care tind să înfrumusețeze puțin lumea aceasta ajunsă așa de ticăloasă și așa de banală". Scriitorul nu recuperează o umanitate, ci trăiește în ea, având "deodată sentimentul singurătății celei mari, în care eram fulg al morții". "Palavrele" vânătorești nu impresionează prin subiect – avem impresia că nimic nu este inventat – ci prin "protocolul istorisirii" (N. Manolescu). De altfel, în toată opera sa se impune un ritual al spunerii, poate ca la Ion Creangă, doar că aici polifonia acestuia ne duce cu gândul la rostul inițial al povestirii: plăcerea de a organiza un material lingvistic întru seducerea auditoriului.

Un personaj din Țara de dincolo de negură mărturisește: "Frumoase și interesante nu sunt întâmplările în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele spun totul" Deci, istorisirea înainte de "istorie", de pățania vânătorească. într-un fel, ne întâmpină un "divan" în care înțelepciunea se ivește dintr-o poveste de demult, de pe vremea când rânduielile lumii urmau legile naturii: "Oamenii din bălți au câteva bisericuțe, pe grinduri, despre Dumnezeu știu totuși puțin. Cunosc însă puterea vântului sau valului. Cerul fără margini, stuful fără fund, umbra amurgurilor, glasurile nopții sunt puteri străvechi sub care se pleacă. Ochii lor primitivi și copilărești samănă cu apa, și-n ei se strevede vechimea speciei» Moș Procar ne privea din veacurile cele vechi".

Vânătoarea și pescuitul, ocupații străvechi ale omului, îl pun pe acesta în contact nemijlocit cu natura primară, ea însăși plină de taine, mitică. Aceste povestiri vânătorești cu un pronunțat caracter inițiatic înfățișează un spectacol etern al naturii umane în diversitatea ei. Scriitorul, în ipostaza neofitului, este însoțit în peregrinările sale de personaje inițiatice care au un comportament mitologic, depozitari ai unor experiențe milenare* în Anii de ucenicie, naratorul își amintește de călugărul Pricope Șeptelici care "era din vremea când rațele sălbatice se vânau cu o scurtătură încovoiată", "bărbat din preistorie", cel care 1-a inițiat pe tânărul, pe atunci, Sadoveanu»

Personajul-scriitor sau tinerii neinițiați întră într-un spectacol natural în care destinul uman se împletește cu marele ceas cosmic, încă din anii tinereții, Sadoveanu este atras de scrierea acestei "cărți a naturii" prin volumele Priveliști dobrogene (1914) și Țara de dincolo de negură (1926). continuând în anii săi de maturitate cu Împărăția apelor (1928) și Poveștile de la Bradu Strâmb (1943). Această constantă tematică, evidențiată de-a lungul unei vieți, reclamă o anumită atitudine a scriitorului, temperament romantic, față de peisajul românesc în toată splendoarea sa, de la malul mării până în vârf de munte, de la câmpie până la plai, în toate anotimpurile. Peisajul are ceva tainic în el, farmecul unei iluzii, pentru că delta sau muntele, lunca și stufurile ei sunt în opera lui Sadoveanu "o răsfrângere a realității". Călătoria din capitolul Mirajul stă sub semnul transfigurării artistice a realității, fiindcă oamenii amintesc "de altă lume" și de alte timpuri.

Această povestire a apărut, într-o formă relativ asemănătoare, în volumul Priveliști dobrogene (1914), cu titlul atât de sugestiv, Taine.

Poem în proză, imn închinat vieții atotbiruitoare, povestirea definește, într-un fel miraculos, puterea de transfigurare artistică a scriitorului care proiectează faptul cotidian, aparent banal, într-un simbol major al existenței, în fapt artistic. într-un fel, începutul descrierii stă sub semnul, cunoscut, al inițierii. Naratorul, vânător și pescar încă novice, are în preajma sa personaje inițiatice; el evocă o clipă unică, a revelației – înserarea – când se trece de pe un tărâm pe altul, din contingent în basm, din realitatea efemeră în cea eternă, a proceselor arhetipale: "Soarele scăpata spre asfințit, departe, peste trestii. înainte de fiorul amurgului, balta tăcea, solemnă, oglindind în limpezimile ei un cer înalt, fără pată. Căldura scăzuse. Ne alăturasem cu barca de un țărm umbrit de sălcii bătrâne, pletoase, în singurătățile unui braț vechi al Dunării." Evocând acest "țărm umbrit", scriitorul creează iluzia unei treceri dintr-un timp în altul, cel mitic, dintr-un spațiu real (un braț al Dunării) în altul, imaginar. Epitetele prin care se sugerează măreția și arhaitatea locului ("baltă solemnă, cer înalt, sălcii bătrâne, braț vechi") aduc o notă stilistică inefabilă, potențând senzația de trecere "dincolo", într-un spațiu al misterelor, unde se petrec "povești de început", mitice. Pe bună dreptate, Pompiliu Constantinescu afirma că: "Vânătoarea e doar un pretext pentru exaltarea eterne lor frumuseți ale firii, pe care d. Sadoveanu a cântat-o ca nimeni altul", iar G. Călinescu, într-o Cronică a optimistului, susținea: "Atunci am înțeles că M. Sadoveanu nu vânează și nu pescuiește, ci numai pândește pădurile și apele."

Este apoi evocată starea de extaz a călătorilor în fața acestui tărâm al visului. Marele privilegiu al autorului este că se poate împărtăși din aceste "taine", că poate intra o clipă în solemnitatea naturii: "Tăceam și eu și tovarășul meu; ascultam o înfiorare abia simțită în frunzișul cenușiu de deasupra noastră. Pe luciul apei, pe care pluteau gâze felurite, săgetau din când în când rândunele, brăzdând un val fin, abia o părere. Cei doi pescari care ne aduseseră acolo cu luntrea încremeniseră la locurile lor, cu fața spre noi, ca niște stane. Lăsaseră lopețile din mână, și brațele lor vânjoase se odihneau; obrazurile, cucerite cu totul de niște bărbi sălbatice, erau arse de soare și de vânturi, și ochii luceau albaștri, micșorați ca în apropierea somnului". Am pătruns, deci, pe ultimul tărâm în care se oficiază marile mistere, oamenii aflându-se într-o stare de excepție.

Prima taină în acest loc de vrajă este lupta pentru supraviețuire, bătălia care se dă între o cioară și o lișiță care-și apără cuibul și puii. Alternanțele temporale – virtuozitate lingvistică a artei sadoveniene – au darul de a circumscrie episodul în marele ciclu al naturii, integrând timpul real în cel cosmic» Verbele dinamice, sugerând crunta încleștare a luptei – de supraviețuire, dar și de perpetuare a speciei – se îndesesc, enunțurile fiind coordonate; utilizarea perfectului simplu creează senzația de iuțeală, de fapt trăit: "Dar în aceeași clipă văzurăm un lucru minunat: lișița se întoarse, ca mișcată de un resort, pe spate, și primi pe cioară cu ghiarele. O cuprinse paserea cenușie și se pregătea s-o amețească cu pliscul; dar și lișița se aninase de dânsa cu putere și, într-o bătaie iute de aripi, să :ă undele și-și duse vrăjmașa de moarte la fund../'. Moarte si viață, "un episod din războiul necontenit al vieții , comentează cei ce asistaseră.

Apoi totul reintră în normal, natura desfășurându-și feericul spectacol: Se întinse liniște apoi; totul* se petrecuse repede, parcă fusese o părere; cele din urmă crețuri ale apei răscolite se stingeau lângă luntrea noastră."

Descriind gradat, scriitorul vede natura Deltei într-un alt moment: al amurgului, cu alte taine. Migrația păsărilor îi uimește pe privitorii care învață acum că viata este o chemare, însăși călătoria lor fiind o inițiere în existență. Ochiul și auzul nu se înșeală, totul se petrece cu febrilitate, într-o nebunească forfotă: "Și ca dintr-un izvor veneau, de departe, și se duceau în depărtări, prin apropierea7 noastră, mai departe și din ce în ce mai departe, unde păreau numai niște puncte negre, – și se duceau șuvoiuri lungi, înșirate unele după altele, parcă era ceasul unor aeriene trenuri accelerate; treceau c-o grabă uimitoare, parcă spre un liman hotărât, foarte bine cunoscut." Vorbind despre măreția naturii în opera lui Sadoveanu, Nicolae Manolescu sublinia: "Dacă la Geo Bogza natura triumfă prin dimensiune, la Sadoveanu ea triumfă prin număr. (…) Acumularea irațională a păsărilor ne izbește prin sugestia de supranatural, în literatura română există puține poeme mai «alarmante» decât această viziune a unui văzduh în care păsările se strivesc unele pe altele ca sardelele, huind ca o mare furtunoasă," într-adevăr, varietatea și cantitatea sunt cele două dimensiuni ale "tainelor" dintr-un tărâm într-o continuă geneză. Verbele, prin acumulare, ea și enumerația, dau tabloului dimensiuni hiperbolice: "Bâtlani de felurite mărimi treceau pe deasupra noastră bătând rar din aripi; o găinușă pe un fir de trestie plecat pe undă ne privi o vreme neclintită; rațele grăbeau stoluri spre marea înflăcărată a afințitului, și zborul lor părea, când se apropiau, un freamăt scurt, de vijelie; (…) Treceau și alte soiuri de paseri cu zboruri mari, greoaie. Și paseri mici, vânătoarele gâzelor mărunte, ieșeau la licăririle amurgului din noaptea hrubelor lor. Iată ș-un cârd de zburătoare uriașe cu fâlfâit greoi; auzim un țipăt nemelodios…cântecul lebedei." Sugerarea infinitului natural, a curgerii eterne este realizată și prin utilizarea substantivelor colective ("stoluri", "convoiuri". "soiuri", "cârd"), și prin verbe dintr-o anumită arie semantică, semnificând aglomerarea ("treceau", "grăbeau", "se apropiau", "se duceau", ieșeau"). Viziunea este grandioasă, amintind de celebrele versuri eminesciene:

"Și se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Și se duc ca clipele,

Scuturând aripele…" (Ce te legeni,.,)

În mijlocul evenimentului, omul are sentimentul participării la eternitatea naturii. Vânătorile evocate sunt prilej de retragere în locuri ce readuc în memorie oameni de demult, dar și de istorisiri: "Și era plăcută mai ales intimitatea și prietenia acelei seri de iarnă, ș-acea lene a oboselii, în care istorisirile întâmplărilor din trecut răsunau ca o muzică cu profunde și fine rezonanțe",

Fiecare aventură cinegetică are un protocol al ei, statornicit din vechime și transmis celor tineri pentru învățătură. Istorisirea curge și ea molcom, pe tonuri melancolice, fiindcă vânătoarea de demult nu mai este un fapt dramatic, ci unul de înțelepciune. Vânătorii cei bătrâni, maeștri de vânătoare, sunt incitați la povești pentru ca tinerii să poată scoate învățătură. Călătoriile prin pădurile seculare după trofee cinegetice sunt acte de inițiere, așa încât cei tineri nu învață numai să vâneze, ci și să asculte "semnele" naturii și ale vremii. "Cel mai în vârstă și mai vânător" dintre toți își expune mereu învățăturile aflate din marea carte a naturii, știind să contemple faptul cinegetic în ordinea vremelniciei și a eternității:

"Ea (lupoaica, n.n.) își urmează destinul cu ceilalți cinci care i-au mai rămas Luptă cu omul Ca toți indivizii din rasa ei, luptă împotriva dușmanului celui mare care și-a întins tot mai mult stăpânirea în lume, împuținând pădurile și singurătățile și decimând pe concurenți. Ea reprezintă un principiu de libertate, cu toate acestea mâni avem s-o doborâm fără nici o mustrare de cuget." (Lupii de la Cucoara urinează un război neistovit).

Așa se desfășoară aceste "divanuri" vânătorești: după un anume ritual al istorisirii, aducând mireasma trecutului și a spațiilor virginale într-o evocare sapiențială: "Noi gustăm picături de soare și îi hotărâm sfârșitul; ea (lupoaica, n,n.) ascultă semnele nopții și cugetă la formarea veșnică și neistovită" (idem).

O povestire antologică a cărții este Pasaj de rate, sară. Apele Jijiei dau impresia că acest tărâm e "departe, foarte departe de oameni", că un om al locului face parte din acest peisaj, că taina acestui teritoriu este viața însăși, cu răstimpurile ei de porniri și de reveniri. Natura este măreață prin cantitate, prin abundență, vietățile lumii sunt manifestări ale dumnezeirii: "Viața și moartea se amestecau în hotarul acela de apă și mâl, viață nenumărată și nesfârșită și moarte de fiecare clipă. Creația și transformarea se succedau fără răgaz și c-o indiferență dumnezeiască". Descrierea năvalnică a vieții cu toate miracolele ei face din povestire un poem cosmogonic în care apa, în multi-plele-i manifestări, este elementul primordial. în acest paradis terestru se petrece o poveste de început. Așa cum în vechile cosmogonii zeitatea este sacrificată pentru a se crea sau re-crea universul și viața, tot așa se petrece și aici, prin împușcarea unui rățoi venit "de la Egipet", un ritual străvechi, de întemeiere: "Pușca sfărâmă singurătatea și umplu de fum și de miros de pucioasă împrejurimea. Zeul de la Egipet căzu cu zgomot în baltă, îmbrățișându-și cu aripile imaginea sângerată (…). Eram într-un loc unde moartea și viața au același drept și crimele rămân nepedepsite".

O procesiune de înmormântare se petrece întru slăvirea vieții: "Ca și cum ar fi pornit întru căutarea tovarășului pierdut, cârduri după cârduri de rațe porniseră a se ridica de prin toate cotloanele și bălțile. Treceau la înălțimi mari, unde stăruia încă lumina soarelui asfințit, veneau cătră noi din negura ușoară a amurgului. Uneori păreau vâjâiri de ape, alteori fragmente de furtună căutând șuvoiul cel mare în felurite regiuni ale cerului."

După aceea totul se armonizează, incidentalul intrând în circuitul cosmic al naturii: "Noaptea se armonizează, drama care avusese loc căzuse în veșnicie; și luntrea oamenilor aștepta neclintită răsăritul lunii".

Ființa umană participă astfel la miracolul continuu al nașterii vieții, la spectacolul etern al naturii. într-un asemenea spațiu al vietăților nenumărate, izvorând din toate orizonturile și ducându-se spre alt tărâm, al vieții veșnice, omul-vânător trece din timpul profan în altul sacru, având comportamentul strămoșului său primitiv:

"Tresare în mine, cu sălbăticie și nestăpânit, ritmul pasionat al inimii. îmi pregătesc arma cu fierbinte încordare și c-un singur sentiment stăpânitor. Căci a rămas la mal, la țărmul lumii oamenilor o parte din ființa mea, – ceea ce mă face să fiu omul de toate zilele al obștii și al veacului" (Gâște sălbatice, – adică numere incomensurabile).

Cei trăitori pe aceste meleaguri îl transpun pe scriitorul neinițiat într-o lume de basm și-n timpuri imemoriale:

"Era ceva așa de primitiv și de sălbatic, între tufișuri și bălți nemărginite, în locuri așa de departe, unde răzbisem pe căi de ape și de uscat așa de întortochiate, încât mă înturnai spre Procor mișcat, ca înspre un strămoș venit din veacuri, și simțeam în mine o bucurie adevărată că nu mai sunt între oamenii vremii mele" (Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc).

Acești locuitori primitivi ai unei naturi virginale aduc aminte de firea de început a teritoriului; printr-o mișcare neobișnuită a tablourilor se întrevăd "idei" ca în wpastelurile" eminesciene. Un colț de natură potopit de soare reprezintă ideea de regenerare continuă, fără opreliști, ca pe un tărâm de basme Vietățile au o existență tainică, uneori înfricoșătoare pentru simțurile omului: "Cel dintâi ceas de liniște deplină, în cea dintâi zi a soarelui – simții în preajma mea pulsația vieții profunde. Se încălzeau apele până la mâlul cel negru și tresăreau în fund semințele plantelor. Colonii de buruieni mărunte se mișcau la marginea smârcului (,„,). M-am retras spre casă, ca'din fața unei armii înfricoșătoare; și-am închis ca s-alung vedenia apocaliptică" (Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc)

Tudor Arghezi continuă tradiția lui Emil Gârleanu și a lui George Topârceanu în descrierea universului mărunt, al viețuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea viețuitoarelor fără cuvânt, de la gâzele minuscule, la felurimea păsărilor (cocoși, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc) și patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căței, pisici, etc) n-a căpatat un contur mai unitar și mai complex zeitatea umană, în cele mai felurite ipostaze, de la copil pâna la matur. Poetul se coboară până la dimensiunea ludică a vieții. Din toată această poezie (Cântec de adormit Mițura, Versuri de seară, Buruieni, Mărțișoare, Cartea cu jucării, Copilărești, Prisaca ), reiese gingășie, inocență, prospețime si delicatețe. Universul e mărunt, atitudinea e de joc, dar meșteșugul poetului e neîntrecut și metafora se insinuează firesc în text pentru a sublinia că esențele cele mari ale vietii există și în lumea măruntă de cele mai multe ori adevărate și mai convingătoare, în orice caz statornice, decât in lumea gravă a oamenilor.

S-a spus despre Arghezi că exprimă conflictul între real și ireal, că e baudelairian și eminescian, că e un creator de limbă. Există la Tudor Arghezi și o aplecare către universul mărunt ca atare, dar aici nu avem de-a face cu o poezie minoră, ci cu manierismul arghezian, care constă într-o avalanșă de minuscule, de familiarități, de scoateri copilărești de limbă afară, de poleiri.

Autorul a încercat să prezinte o lume a viețuitoarelor, cu puținul vieții lor mărunte. Acestea comunică informații asupra a tot ce le înconjoară: “Dacă mi-ar apune fiecare ceva, capra nițel, picherea nițel, și nițel turturica, și tot atât câinele și brotacul, n u aș mai ieși din domesticitatea ogradei ca să aflu, să mă instruiesc.” Autorul face o adevărată precizare a sensului filozofic al animalității în care omul își poate vedea oglindită dimensiunea sa de elevație, dar și propria sa nimicnicie în raport cu principiul vieții.

Definițiile animalelor sunt realizate pe axul câte unei idei. Câinele este “exemplar genial al formelor, al mișcărilor și al vieții sufletești…”, pisica este “ idoliul inefabil al repaosului și al lenei surâzătoare…”, “găina este o persoană: participă la viața universală, din care și-a rezervat un sector, și la sensul filozofic.”

Arghezi a exprimat principiul vital al acestor viețuitoare cu simplitate și acuratețe: “Ce-mi place mie (…) e că nici un dobitoc, cum îi zicem noi, deștepții, nu ia pielea altuia, penele altuia, și fiecare rămâne ce este, știind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai el”

Viețuitoarele sunt folosite pentru a ironiza. Un exemplu este cuvintele cu care autorul se adresează vrabiei: “Orișicum firea ta potolită mă mulțumește, și dacă vii ca un stol de cartofi din grădina sfântului Francisc în livada mea, tu nu-mi tulburi nici amorțirea, nici lectura și nu ții să mi te arăți cu coarne și picioroange, să mă sperii cu o podoabă agățată și cu fanfaronadele unui ghiers plagiat”

Pentru Arghezi animalele au u n sporit simț de a se încadra în natural: “Ca și albinele, furnicile nu discută ordinul instinctului și al comitetului de direcție, care delibereză în mușuroaie; nu se îndoiesc, nu analizează”.

La Arghezi viețuitoarele exprimă, autentic și cu simplitate, principiul vieții, ideea; înfățișarea lor are un caracter de noblețe curată, ele comunică cu esența cea mai de preț din care fac parte, iar autorul le prezintă în haina celei mai strălucitoare frumuseți. Lumea lui Arghezi este o lume mirifică, o lume rezultată din munca celui mai iscusit bijutier: “…Iată și o luminoasă șopârlă, cu scântei de safir, de zmarald, fugind de steua care cade înecată în azurul negru”.

Observăm că frumusețea nu vine de la mâna lui Arghezi, că nu e adăugată, ci se află în realitatea modelului și trebuie descoperită. Autorul este acela care îndepîrtează materialul de prisos pentru a lăsa frumusețea să strălucească în voie, el operând în domeniul semnificațiilor și nu al aparențelor, strălucirea fiind un rezultat al evidenței înțelesurilor.

CAPITOLUL II

Lumea animală văzută de către Emil Gârleanu

Emil Gârleanu nu a fost primul scriitor român care se apleca asupra lumii „celor care nu cuvântă”. Contemporanii lui, M. Sadoveanu, Ion Adam, I. Agârbiceanu și I.Bratescu-Voinești se opriseră nu o dată asupra acestei lumi, în pagini memorabile.

Ceea ce aduce nou Emil Gârleanu este însă îmbinarea armonioasă a spiritului de observație a naturalistului cu o viziune poetică distinctă într-o aleasă limbă literară și mai ales manieră artistică specifică, pe care Tudor Vianu o definește ca „norma evocării prin povestire operată în descrierea naturii însuflețite.”

„Accentul principal cade supra evocării, făcute mai totdeauna din unghiul ființei evocate” – spunea Tudor Vianu mai departe, căutând să explice arta prozatorului român ca pe o ilustrare a unui gând al lui Anatole France: „Ce n-am da să putem privi o singură clipă lumea prin ochiul cu fațete al muștei sau cu creierul frust al urangutanului”. Gârleanu încearcă de mai multe ori această întreprindere și, fără să părăsească formele propriu-zise ale percepției antropomorfe închipuie universul furnicii și al gândacului, al musculiței și al păianjenului, al greierului și al fluturelui, al cocoșului, al ciocârliei și al bufniței etc. Minuția unor asemenea povestiri nu este însă niciodată fastidioasă, susținută, precum este, de unda de simpatie a umorului, adică de acea veselie gravă în esența ei, provocată de spectacolul tuturor acelor forme subumane ale vieții, în care inima îndurerată a omului recunoaște propria ei condiție. În ampla structură a vitalului, dincolo și mai adânc decât omul „mărunt” și decât cel „elementar”, Gârleanu găsește o nouă formă a vieții, sprijinind și incluzând pe toate celelalte mai înaintate și mai complexe, forma „umilă” a vitalității, expresia ei cea mai simplă și cea mai generală. Povestitorul îi îmbrățișează destinul cu pietate panteistă și, înveselindu-se sau vărsând o lacrimă pe seama ei, plânge și râde de sine însuși, de toți oamenii laolaltă și poate chiar de zei”.

„-De ce-ți atârnă viața în ziua de azi! – Trai e acela când ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă?ce rost ai tu pe lume? – filozofează cu amărăciune gâza „cât un fir de neghină”, exprimând gândurile scriitorului care trăia dureros drama existenței umane, a condiției artistului, figurativ transpuse în lumea vietăților neluate în seamă.

Răspunsul e dat de scriitor cu un zâmbet trist, îngândurat, puțin ironic:

„Broscuța va mai trăi, pentru ca hazardul i-a scos în cale un cocostârc mărinimos, îmbătat de frumusețea și răcoarea dimineții: „E răcoare, și răcoarea ilincantă. Nu simte nici o altă dorință decât să-și scalde picioarele în unda rece care-i trimite fiori până subt aripi” (Mărinimie). Norocul acesta nu-l are gâza și nici cărăbușul. Ei au întâlnit o gingașă rândunică și un pui de struț „mai mare ceva decât o nucă”, porniți însă în căutare de hrană (Cât un fir de neghină și Sărăcuțul).

Vremurile în care trăiește sunt crâncene, interesul primează și dictonul Homo homini lupus nu figurează doar în pagini de cărți.

Schița Vulturul aduce această încleștare pe viață și pe moarte în care duioșia nu mai are ce căuta. Rege al zburătoarelor, vulturul : „s-a ridicat deodată, din pădurile întunecoase, umede ale munților falnici. Și, doritor de lumină, în această dimineață scăldată în soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni”.

Se simțea stăpânul înaltului:

„Oamenii nu se zăresc; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aștern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur.”

Dar domnia lui avea să se dovedească scurtă în ciuda faptului că așa precum sta pentru o clipă, nemișcat, pe vârful unei stânci golașe, părea și el de piatră, părea „că-i colțul ascuțit al stâncii încremenite acolo de veacuri”.

În zborul spre cuib aripa îi este atinsă de glonțul vânătorului, mândru, desigur, de „a fi luat” pasărea în zbor. Înciudat de soarta nedreaptă care îl secera atât de curând , „ o ură strașnică îl cuprinse pe vultur; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lasă să pice drept peste căprior și, cu cea din urmă putere, îi înfige gheară în ochiul curat și umed.”

Este aici și ceva din răzvrătirea în fața destinului a celui care avea să fie răpus , cu constiința că nu și-a atins maturitatea.

Un fior însă îl scutură pe Emil Gârleanu ori de câte ori vorbește despre moarte. Și această temă revine obsesiv în scrisul său.

Omorul îi stârnește groază și repulsie. Considerând vânătoarea intrată în rostul firii, întrucât nimeni nu va renunța vreodată la ea, el îi absolvă pe adevărații vânători:

„Vânătorul bun n-are nimic ce să-și bănuiască. El are înnăscut simțul acela care îndreaptă ochiul și-i trimite privirea o dată cu glonțul, de lovește fără greș. De aceea, niciodată n-am umblat cu cârpaci ce chinuiesc păsările, lăsându-le pierdute, zile întregi, prin miriști, ca să le mănânce furnicile de vii. Aceia nu se deosebesc de văcarii ce-și rup ghioagele pe spatele bietului bou ce nu vrea să intre la moarte.”

Această temă îi smulge și unele observații psihologice interesante, asupra reacțiilor biologice determinate de frică, pentru cel ce se află în fața morții, înclinând să descifreze acest presentiment în lumea celor care nu au puterea să cuvânte.

„La om, frica o poți vedea mai ușor: în schimbarea feței se însoțește umilirea aceea a trupului, care se zbârcește în tremur și care tresaltă în țipătul ce scapă ascuțit din gâtul strâns de groază. La animale, aproape întotdeauna, frica o cunoști mai mult din ochi. Și niciodată ochiul omenesc nu va putea arăta, cred, atâta groază cât va cuprinde acela al unui animal care presimte primejdia. În ochii ceia mari și atât de frumoși ai boilor, frica se zărește ca ceva tulbure ce îneacă privirea, apoi, după clipitul genei lungi și arcate piere repede, ca și cum ar vrea să alunge o vedenie, răsărită deodată din pământ”. (La moarte)

Dar nu numai omorul ca atare îi dă neliniști. Acceptând moartea ca pe un fatum, Emil Gârleanu este cutremurat la gândul ei, ea fiind încheierea – tragică în fond – a unei existențe individuale.

Cu nețărmurita milă, dublată de atenta observație a naturalistului, surprinde în pagini emoționante prin firescul lor moartea unei căprioare, ori a unui cal. „Dacă în moartea căprioarei vedem ridicat pe prim-plan elogiul suprem adus sentimentului matern (Căprioara), dacă în Părăsită ori Calul, scriitorul lasă să-i pice o lacrimă pentru niște devotați însoțitori ai omului, în schimb, în Frunza e clar că el se gândește la destinul unei singure efemeride – omul”. Străbătând anotimpurile, frunza străbate de fapt „anotimpurile” vieții omenești. S-a desfăcut din mugur, a strălucit în soare viguroasă, a rezistat ploii și arșiței, dar ajunsă în pragul toamnei: „parcă se cutremură la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară ca și celelalte.” Și, odată căzută, comentariul scriitorului va cădea la rândul lui grav, sumbru, pentru puținul pe care l-a însemnat o frunză în univers:

„Și lăvicerul de jos nu se mai îngroașă, din ce fusese, cu aceasta, cea din urmă, moartă.”

În Căprioara este descris un aspect din viața animalelor care trăiesc în sălbăticia codrilor. Tema o constituie instinctul matern, care este atât de puternic, încât căprioara își sacrifică propria sa viață pentru a salva viața iedului.

Subiectul schiței este compus din câteva momente impresionante ce se succed rapid, culminând cu un deznodământ dramatic. Tristă că trebuie să-și părăsească iedul, căprioara îl mângâie pentru ultima dată, apoi îl conduce spre vârful muntelui, în desișul pădurii, ca să fie cât mai departe de „iscusința vânătorului și dușmănia lupului”. Dar, pe neașteptate: „ În fața ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfâșiat.” Pentru a-și salva puiul, mama se aruncă în fața fiarei flămânde. Sfâșiată de lup, căprioara se sfârșește privindu-și puiul care se pierde în desișul pădurii.

Gârleanu a prezentat cu o deosebită artă simțămintele căprioarei. Instinctul de dragoste maternă apare într-o gamă de bogate sentimente, în gradație ascendentă: e descrisă mai întâi duioșia cu care își mângâie iedul înainte de despărțire, când: „…în sufletul ei de fugarnică, încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă, de care trebuie să se despartă”.

Apoi căprioara își ascunde tristețea și, îmbărbătându-se, își conduce iedul prin locuri primejdioase, pentru a-i încerca puterile. Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieți și în ultimele clipe își ațintește privirile spre puiul drag. În cuvinte simple dar emoționante, este redat sfârșitul căprioarei:

„Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioare rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.”

Scriitorul, care se hotăra greu să atace teme majore, simțindu-se atras de frântura de viață, de faptul mărunt în care era convins că va descoperi ceea ce rămâne ascuns altora, se găsea desigur în largul lui într-o lume a plantelor și animalelor în care natura sa reflexivă îi oferea pe loc asociația: observație directă – meditație pe marginea subiectului observat.

Aceste meditații nu se ridică însă la Emil Gârleanu până la generalizări unanim recunoscute, ci poartă amprenta intimismului, a felului personal și uneori fragil de a percepe viața. De aici și dezolarea celui ce a ajuns la concluzia că nu-și poate cârmui existența.

În interesantul său comentariu la Din lumea celor cari nu cuvântă, discutând esența „școlii interpretative științifice a vieții”, care se călăuzea de „convingerea că umanul se rezolvă biologic și că spiritul nu are alte legi decât acele ale vieții în general”, Tudor Vianu atrăgea atenția că : ”Orgoliul omului suferă poate o decapitare atunci când înțelege că suferința lui este deopotrivă cu a musculiței sau a viermelui. Dar aceeași suferință se mângâie când se concepe în cadrul naturii întregi și, în parte, se înveselește, oglindindu-se în formele ei minimalizate. Pe aceste baze apare apologul zoologic miniaturist. Jules Renard în ale sale „Histoires naturelles” a străbătut aceleași căi.”

Toți exegeții lui Gârleanu au facut această asociere între „Histoires naturelles” și „Din lumea celor care nu cuvântă”, iar Tudor Vianu a arătat în chip magistral în ce constă apropierea, în chiar rândurile citate mai sus, atunci când a văzut atat în Jules Renard cât și în Emil Gârleanu tipul „apologetului zoologic miniaturist”. Pentru că în realizarea artistică, fiecare dintre cei doi scriitori și-au urmat căile proprii, fapt care a scăpat multora dintre cercetătorii operei lui Emil Gârleanu.

La Emil Gârleanu fluturele devine poeticul Hoinar care de dimineața până în amurg aleargă zglobiu din floare în floare amețit de frumusețea și parfumul lor. Nestatornicul Don Juan, mereu în căutarea unui ideal, poposește pe rând pe o tulpină de lumânărică, în cupa unei zorele, ori a unui crin, se înclină în fața unui trandafir, fură o sărutare florii de cicoare până când „…parcă departe într-un colț, ăari o floare invoaltă, necunoscută. Grăbi, dar deodată începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum.”

Oprindu-se asupra libelulei, pentru a ne descrie câ mai plastic această insectă cu „ochi de broască”, trup „ de fluture”, aripi de „albină”, picioare „de păianjen” și iute ca „șopârla”, Emil Gârleanu se afundă în lumea legendei populare scoasă la lumină cu atâta sârg de Simion Florea Marian și recurge, fără urmă de idee mistică, la mitul popular al creației:

„-Ascultați vietăților, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarășă. Doresc să aud povața voastră, – cum și ce înfățișare să-i alcătuiesc. Mergeți de vă sfătuiți dintâi între voi și veniți ci lucrul gata”,- așa sună porunca lui Dumnezeu, iar după un sfat de taină, broasca, fluturele, albina, păianjenul, șopârla mai în urmă îi încredințează Creatorului din însușirile care lor le prisosesc, amărându-le.

„Și așa , din răutatea celor cinci viețuitoare, zbura, pentru întâia oară pe pământ, nebunatică și gingașă libelula . (După asemănarea lor)

În schița Gândăcelul scriitorul descrie cu multă finețe un gândăcel care strălucea în lumina soarelui de parcă era poleit în aur. Într-o dimineață, el pornește să urce pe lujerul unui crin, spre soare, din care se credea rupt.

Imensitatea întregii naturi în raport cu infimele dimensiuni ale gândăcelului este redată cu multă plasticitate. Pentru el, o pietricică este cât un munte, iar drumul pe lujerul crinului este plin de nenumărate piedici: „mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în țărână”; lujerul, care i se păruse „luciu” la început, avea adâncituri și ridicături, care, pentru el, erau adevărate „văi și dealuri”. Descrierea drumului parcurs de gândăcel scoate în lumină atenția deosebită cu care Gârleanu a observat cele mai mici amănunte ale vieții din natură.

În Frunza scriitorul descrie viața unei frunze din primele ei zile, când se desface din mugur, sub razele calde ale soarelui de primăvară, până când cade pe covorul de frunze moarte ale toamnei. Scriitorul personifică frunza, dându-i sentimente omenești. Ea începe să se bucure de viață, făcând cunostință cu frumusețile naturii din jur, e încântată de mireasma crinilor, se miră de ciripitul primei rândunici, care taie ca o săgeată albastrul vazduhului, și se întristează de cerul înnorat și de zilele cu ploaie.

Frunza se bucură de păsărica ce-i găsise adăpost la umbra ei și seara ciripea vesel; suferă din caza căldurii arzătoare a verii și e fermecată de cerul înstelat al nopților senine. Dar timpul trece și, o dată cu suflul rece al vântului de toamnă, „frunza își simți puterile scăzute”, începu să îngălbenească iar tovarășele ei o părăseau rând pe rând, căzând unele după altele, până când, într-o zi frunza rămase singură în copac. Simțămintele omenești atribuite frunzei sunt și mai puternic conturate în finalul schiței. Frunza e străbătută de un fior și „parcă se cutremura la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca și celelalte”. În aceste clipe de tristețe a cuprins-o dorul de prietena sa, păsărica. Finalul schiței aduce un deznodământ neașteptat. Păsărica a revenit, „dar se opri puțin, pe o altă ramură, ca și când n-ar fi cunoscut locul obișnuit în care cantase, apoi își luă zborul și, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripei frunza, care, de-abia mai ținându-se, căzu la rândul ei.”

La legenda populară va recurge Emil Gârleanu și în altele dintre schițele sale: Cioc, cioc, cioc – legenda ciocănitoarei; În fel de fel de fețe – a păunului și a privighetoarei; Mai sus – a ciocârliei; Pasăre de noapte – a bufniței etc.

În schița Grivei autorul surprinde moartea unui câine, odinioară prieten al casei. Grivei „înțelege că-i bătrân și că-i netrebnic, că cele câteva zile care i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturor”. Urletele lui iau odihna și strecoară spaimă în sufletul stăpânilor. Stăpânul se apropie cu pușca la spate, dar nu poate trage în amicul său din copilărie. Și Grivei, ca atâtea dintre necuvântătoarele lui Gârleanu își trăiește omenește drama. Simte că nu poate sfârși „în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, supt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prietenoase”, – se târî cu greu până spre pădure și „intră în cel dintâi stufiș, și, acolo, între crengile cari îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și aștepta. Spre seară un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Și încă unul, – cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și dete sufletul se ridică pe picioarele de dinainte, și, cu capul întors spre curte, urlă, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Și urletului lui scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l chema din depărtări.”

Cartea Din lumea celor care nu cuvântă, definită de Gh.Vrabie ca: „o adevărată proză modernă impresionistă, de fine observații și mai ales de fine introspecții”, este în același timp o lucrare de un incontestabil specific național, cu rădăcini adânci în folclor și în opera literară a înaintașilor.

În acest veritabil caleidoscop literar sunt într-adevăr pagini adresate copiilor, accesibilității lor, pagini în care îi invită parcă pe micii cititori să pătrundă împreună în unele dintre tainele universului.

Gaița a învățat graiul oamenilor ca să poată împărtăși scriitorului zvonurile surprinse în lumea păsărilor și a florilor. Gârleanu le împărtășește copiilor, îndoindu-se șăgalnic de adevăr, în maniera marelui povestitor Ion Creangă, pentru care a avut un cult: „Ia ascultă, gaițo dragă, frumoasă poveste și mare minciună mi-ai înșirat” (În fel de fel de fețe).

Același farmec al poveței moldovenești cu care ne-a deprins humuleșteanul îl regăsim în schița Călătoare!:

„A ieșit din mușuroi furnica, și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea…Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că văzand multe știi destule, și ai și de unde da și la alții. Și ce ferice să călătorești, dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când, pe cer, se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, țicnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum”.

Gârleanu a cercetat manuscrisele eminesciene, fapt pe care îl consemnează în articolul „Munca scriitorului”, unde afirmă că doar acela care a avut curiozitatea de a cerceta manuscrisele unui Vasile Alecsandri sau ale lui Mihai Eminescu, numai acela va înțelege ce muncă uriașă e aceea a unui artist conștient de arta lui, a unui artist îndrăgostit de formă și de cuvânt.

Emil Gârleanu a fost un artist îndrăgostit de formă și de cuvânt. Chiar criticii cei mai acerbi ai criticului, G.Călinescu și E.Lovinescu, declarându-l ca pe un scriitor puțin imaginativ, incapabil de a crea și de a conduce intriga, de a susține conflicte puternice, considerând doar „Nucul lui Odobac” ca pe o izbândă scriitoricească, n-au întârziat să recunoască în el un artist al cuvântului, al stilului.

„Gârleanu a fost un artist – spunea Lovinescu. Literatura lui e cam măruntă: subiecte mici, oameni mijlocii, dobitoace și lucruri neînsuflețite. Opera de miniaturist, de enlumineur. Cu penița lui fină a tras arabescuri și chenare gingașe în jurul crâmpeielor de viață, al unui firicel de iarbă sau al unei necuvântătoare.”

Arta literară a lui Gârleanu constă de fapt în alegerea cuvântului – cel mai necăutat la o primă vedere, – a epitetului, și mai ales a epitetului general pe care îl folosește însă într-o asociere de cuvinte de rară expresivitate, scriitorului fiindu-i la îndemână figurile de stil născute din combinarea cuvintelor: comparația și repetiția.

Cei doi „luptători” ne sunt prezentați prin contrast: un cocoș alb – celălalt negru, ca o întruchipare din basm a binelui și răului, imaginați cromatic de un neîntrecut pictor care distinge numeroase și particularizante nuanțe de negru și alb:

„Unul negru, – cu toate lucirile pe care negru le poate da în mângâierile luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripele, negru-aspru, ca mangalul, pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochi neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie aprinsă ca para focului.

Celălalt alb. Alb pieptul, – cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, de un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușor răsfirată. Și, deasupra capului cu ochi galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă”.

Figurile de stil sunt fragile, trădând parcă timiditatea, discreția și mai ales duioșia creatorului lor.

Fluturele e „încântarea ochilor, e floarea zburătoare, e o picurare vie din curcubeu”.

Gândăcelul, scăldat în razele puternice ale soarelui, pare îmbrăcat în aur și se întreabă candid „de nu cumva era o fărâmiță căzută de acolo, de sus, o fărâmiță de lumină închegată, rătăcită pe pământ”.

Peisajele în care sunt surprinse necuvântătoarele sunt, de asemenea, miniaturale, compuse de un poet. Astfel, în nopțile de vară „întunericul e numai o strângere de aripi a luminii” (Hoinar), iar în ogradă, „de pe margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță doi plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapănă vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul,- cerul”(În curtea mea).

Aceeași simplitate și naturalețe precum și o sigură stăpânire a limbajului metaforic o găsim în compunerea peisajului matinal din Mărinimie:

„În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărâmături de oglinzi, acolo, plăci de hotel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot, liniște neclintită, de rai.”.

Iată descrierea atmosferei în care se petrece aventura iepurașului speriat de propria-i umbră:

„Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde una câte una, luminile ca într-o nemăsurată sală de danț. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua, lupul popoșeste pe labe în hățișuri și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat” .

(Fricosul)

În schița Amintire peisajul este de basm:

„La câțiva pași strălucea iazul; apa liniștită se întindea ca o mătase; spre fața ei sălciile își scoborau frunzișul fraged, aruncând pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemișcate ca niște bulgări de argint. Din ascunsul grădinei răsuna prelung, ca o frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor âmbrăcați în pene de aur. Pe mal, înaltele și chipeșele nalbe strângeau lumină în potirele florilor mari, pentru ca să o reverse apoi, înflăcărate ca sâgele, sau lucie ca gheaț.”

Poemele în proza Toamna sau Primăvara îndreptățesc părerile celor care l-au considerat pe scriitor un artist al cuvântului. De o infinită poezie este evocarea pădurii în toamnă:

„Verdele frunzișurilor se aprinde ca para focului, se îngălbenește ca sofranul, se înroșește ca arama, se poleiește ca aurul. Peste tot aur și rubin, – găteală împărătească a firii. Parcă în cel din urmă fior de viață, o dreaptă răsplătire împodobește pământul cu ce are mai strălucitor…”

Schițele lui Emil Gârleanu au o însemnată valoare educativă. Ele constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor, păsărilor, insectelor și chiar a plantelor, redate într-o formă literară accesibilă.

CAPITOLUL III

I. Al. Brătescu – Voinești – un povestitor al vieții animalelor

„I.Al.Brătescu-Voinești este un artist autentic, un povestitor sentimental care știe să transmită fiorul vieții prin mijloacele unei arte neînvinse de timp. Reușitele sale stau în descrierea și povestirea vibrantă a tot ceea ce-i trezește simpatie.”

Din întreaga sa creație cuprinzând nuvele și schițe, în tezaurul literaturii pentru copii au intrat schițele: Puiul, Privighetoarea și Moartea lui Castor.

Scriitorul face parte din galeria artiștilor care au introdus în povestirile ale căror personaje sunt viețuitoare din natură și un subtil substrat etic. Astfel Ioan Al. Brătescu-Voinești în minunata povestire Puiul arată copiilor urmările neascultării părinților. Generații la rând de copii au lăcrimat ascultând duioasa povestire care înfățișează drama puiului de prepeliță și au înțeles ce înseamnă dragostea de mamă și unde poate duce neascultarea copiilor.

Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care apare personajul principal, o prepeliță care își construiește cuibul:

„Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat din zbor tocmai într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile…”

După trei săptămâni, din ouăle „mici ca niște cofeturi…au ieșit niște pui drăguți…îmbrăcați cu puf galben…parcă erau șapte gogoși de mătase”. Scriitorul, atent observator al făpturilor firii și pasionat de viața micilor necuvântătoare, descrie grija prepeliței față de pui:

„Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! Cu cioculețelelor o mâncau numaidecât.”

O întâmplare neobișnuită intervine în viața prepeliței și a puilor. Țăranii au venit să secere grâul și puiul cel mare, neascultând chemarea prepeliței este prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă, fuge speriat la mama, care îl dojenește cu blândețe:

„- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.”

Prepelița i-a învățat să zboare, povestindu-le despre călătoria cea lungă pe care trebuiau să o facă după ce se va sfârși vara, despre zborul de mai multe zile și nopți în șir, peste orașe și râuri mari.

Dar o întâmplare tristă avea să tulbure toată liniștea și bucuria lor. Într-o zi de august a venit un vânător. Prepelița a înțeles primejdia și le-a poruncit să „se pitulească jos, lipiți cu pământul”. Spre a-și feri puii de primejdie, prepelița, prefăcându-se rănită, zbura „ras cu pământul la doi pași de botul câinelui”, pentru ca vânătorul să nu poată trage de frică să nu-și împuște câinele.

„În vremea asta puiul cel mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage…O singură alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mișcarea apei, osul – la început numai plesnit – a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă…”

Vânătorul a plecat, mama și-a chemat puii, însă unul lipsea:

„Atunci prepelița desperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: „Piu! Piu!…

Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el…”

De atunci au început zile grele pentru pui și pentru prepeliță , care încerca să-și ascundă amarul pentru a nu-l deznădăjdui mai rău:

„De atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăilalți adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:

„-Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?

-Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.”

Dar curând au venit zile mici și înnorate, a început să cadă bruma, păsările călătoare plecaseră spre miază-zi.

„În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două; jumătate să plece cu copiii sănătoși care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu disperare”.

Suflarea aspră a crivățului a decis-o, și pentru a nu-i muri toți puii de frigul iernii a preferat să sacrifice unul și, fără a se uita înapoi, a zburat cu puii sănătoși, părăsindu-l pe cel cu aripa ruptă, care i-a urmărit cu ochii până au pierit în zare.

Peste câteva zile s-a așternut zăpada, urmată de viscol și ger. Puiul cu aripa ruptă își trăia ultimele clipe; după durerile grozave ale înghețului, urmează o piroteală și „prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii…miriște…un carâmb de cizmă pe care se urcase o furnică…aripa caldă a mamei. Se clătină într-o parte și în alta, și pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru rugăciune”.

Scrisă cu imagini sugestive, povestirea e plină de realism și de duioșie. Ea cuprinde o discretă învățătură pentru copii, care, fiind impresionați de drama „puiului de prepeliță”, înțeleg necesitatea ascultării de cei mai în vârstă și cu mai multă experiență decât ei.

În Moartea lui Castor, povestitorul descrie chinul ultimelor zile ale prietenului său din anii adolescenței, câinele Castor. Reîntors acasă să-și vadă mama bolnavă, autorul îl află pe Castor „zăcând prăpădit lângă fereastră, cu gura deschisă”. În zadar sunt toate leacurile ce i-au fost date pentru a se însănătoși, căci nimeni nu știa ce are: poate este otrăvit, poate este prea bătrân…Urletele lui ce se aud și ziua și noaptea, suferințele lui îi trezesc autorului nenumărate amintiri legate de anii tinereții, când Castor bucura pe toți ai casei cu năzbâtiile lui.

„Când mă întorceam acasă de vacanță, mi-l aduceau înainte la gară, și era o arătare. Se opreau călătorii grăbiți în loc, să admire bucuria de nedescris a câinelui care-și revedea stăpânul după trei luni de lipsă; iar după ce plecam îmi scria mama cum intra în fiecare zi în odaie să miroase și să mângâie hainele mele de vânătoare spânzurate în cuier”.

Gemetele lui Castor îi amintesc autorului de tatăl său care îi dăduse câinele cadou după examenul de bacalaureat; de zilele când mergeau împreună la vânătoare sau când erau împreună cu toții la masă. Însă acum , „ce departe erau toate…”. Moartea tatălui „a luat cu ea tot rostul neamului nostru, acum atât de risipit.”

„Și acum geamătul lui Castor era glasul tăcutei mele deznădejdi în fața ruinei neamului.”

Finalul povestirii impresionează profund prin dramatismul situației:

„A doua zi de dimineață mă trezește același glas tânguitor al câinelui. Mă îmbrac, îmi iau pușca din cui, două cartușe din cutia mesei, și ies în curte.

-Castor, vin-aici!

Castor, care zăcuse toată noaptea nemișcat, se scoală ca prin minune și mă urmează.

Femeia, care m-a văzut și m-a înțeles, fuge în bucătărie plângând.

-Castor, vin-aici!

Castor se târăște cu greutate după mine până la maidanul de peste drum. Aici se culcă pe partea dreaptă, lăsând descoperit locul inimii…”

Toți ai casei plâng pe tăcute moartea lui Castor „care ducea departe, mai departe, vremea unor fericiri apuse pentru totdeauna”.

„Sentimental până la panteism este naratorul atunci când, ca în Moartea lui Castor, pierde un ultim martor al anilor fără griji de acasă. Întoarcerea în timp provocată de „farmecul amețitor al toamnei”, e prilej de punere în scenă a unor episoade memorialistice. Atmosfera idilică de familie persistă și acum, la uciderea din milă a câinelui bătrân pe care toți, stăpâni și slugi, îl plâng în regretul unanim al unor vremi „apuse pentru totdeauna”.

Sentimentalul narator proiectează în drama câinelui ce-și expune inima pustie, simbolul viu al „ruinii neamului”.

CAPITOLUL IV

Mihail Sadoveanu – feericul naturii

Maestru al zugrăvirii frumuseților peisajului, Mihail Sadoveanu a inclus în paginile operelor sale neîntrecute descrieri în volumele Poveștile de la Bradu Strâmb, Valea Frumoasei, Istorisiri de vânătoare, Țara de dincolo de negură, În împărăția apelor etc.

Atent observator al bogatelor aspecte ale vieții din natură, Mihail Sadoveanu și-a însuflețit multe din minunatele sale descrieri cu povestirea unor întâmplări din lumea necuvântătoarelor.

Inspirată dintr-o puternică dragoste pentru natură, întâmplarea de la vânătoare din pădurea Petrișorului e numai un pretext pentru o descriere, bogată în imagini, a unui peisaj minunat și a uneia dintre viețuitoarele ce trăiesc în singurătatea codrului. Scriitorul îmbină cu desăvârșit talent descrierea naturii cu scurta narare a întâmplării în care căprioara este rănită, redând cu impresionantă duioșie sfârșitul ei.

Descrierea peisajului apare ca un cadru bogat în culori vii, în care, în decorul luminos al naturii, viața pulsează pretutindeni:

„Era pe la sfârșitul lui august, și pădurea Petrișorului, bătrână și nestricată de mână de om, își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urcă domol coline trăgănate, se ridică departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgetă spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor…

În tihla mîruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă și caldă de raze: roiuri de musculițe se roteau ici-acolo, țesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemișcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenușul oului; întindea din vreme în vreme gâtul și da drumul unei fluierări gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vârfuri de nuielușe mlădioase; erau stigleți cu pete de sânge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochișorii sticliți ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri și frământau melodios chemările, fâlfâiau apoi ușurel și-n urmă-le nuielușele se clătinau , tremurându-și frunzele lucii.

Infiorarea vieții mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineață de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucișau, fluturii jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Și într-un covru scurmat în pământ, între frunze și păiuș, sta un iepure roșcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboșat. În mângâierea căldurii dormita; își lumină ochii deodată, apoi îi întunecă încet și-și mișcă botul crăpat, ca-ntr-un vis.”

În contrast cu viața intensă ce se desfășoară în întreaga natură, scriitorul prezintă tabloul final, în care asistăm la sfârșitul căprioarei, atinsă de glonțul vânătorului. După zarva pe care o fac lătratul câinilor și împușcăturile vânătorilor, liniștea începe să se aștearnă peste întreaga natură și, odată cu aceasta, peisajul este zugrăvit în culori întunecate. Imaginile vizuale și auditive sugerează cititorului sfârșitul apropiat al căprioarei:

„Tăcerea se întinsese, bătaia câinilor un răstimp lung nu se mai auzi”, „blănița cenușie îi lucea lin în umbră”, „în undele limpezite ale pârâului de munte căzu o picătură de sânge ce se prelingea de la umăr”. Umbra și tristețea morții se conturează puternic în ultimele scene ale tabloului. Căprioara care stătuse câteva clipe „cu urechile înălțate, cu ochii mari, într-un sul de raze, se retrage încet pe iarba malului, își trage și ochii în umbră”.

Contrastele dintre lumini și umbre, dintre tăcerea apropierii morții căprioarei și viața ce continuă să pulseze în jurul ei caracterizează ultimele scene.

Liniștea e întreruptă de fuga unui țap speriat, care se oprește o clipă lângă căprioară, ca apoi să sară „sprinten peste pârâu”, dispărând în desișuri. Căprioara nu se lasă doborâtă, „mergea la deal și picături de sânge se prelingeau în lungul piciorului stâng și se închegau în șuvițe roșii”.

Natura participă la durerea căprioarei:

„În juru-i copacii stăteau neclintiți, tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei și iar se îndreptau cumpănindu-se…Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră.”

În mijlocul tabloului ]ntunecos, luminat doar de „pletele luminoase ale mestecenilor”, și în liniștea ce cuprinsese întreaga fire, căprioara își trăia ultimele clipe.

„Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi ea rămase neclintită…sara venea, și prin bradul de pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe.”

Trista întâmplare aduce aminte de Căprioara lui Emil Gârleanu. Dar cei doi scriitori găsesc mijloace deosebite de a zugrăvi sfârșitul fragilei făpturi.

În timp ce Emil Gârleanu analizează simțămintele ce străbat „sufletul de fugarnică al căprioarei”, care-și da sfârșitul urmărindu-și cu privirea puiul ce dispare în desișul pădurii, Mihail Sadoveanu prezintă sfârșitul căprioarei printr-o serie de tablouri în care imaginile artistice înfățișează natura, care participă la moartea ei.

Viața pădurii este văzută cu ochiul minuțios al naturalistului. ”Este vorba de o „histoire naturelle”, tulburată scurt timp de apariția celor doi vânători. La Sadoveanu tabloul are o viață extraordinară…Nu există propoziție mai poetică în toată proza noastră decât aceasta din urmă: „Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe”.”

Țara de dincolo de negură desemnează ținutul Deltei văzut sub dubla magie a unei naturi feerice și a amintirii. Natura apare în carte și sub ipostaza ei montană, cititorul fiind plimbat de la grindurile Deltei la culmile Călimanului.

Viața se desfășura în firescul ei, într-o prefacere fără sfârșit. În lunca Siretului, „totu-i nou și curat cub cerul ca toporașul. Malurile proaspete încă n-au fost călcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor îmblânzite. Apele seamănă cu cerul și în fundurile lor albesc nourii. Prin vazduh și pe unde au trecut numai paseri libere și străine, n-au lăsat urme. Vulpile, bursucii și iepurii zăvoiului le privesc cu ochii neclintiți și înțeleg că ele au adus primăvara. Bălțile nouă ale dezghețurilor, brațe vechi de Siret, colțurile de luncă și dumbrăvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci acum le vede întâia oară. Și toate într-adevăr sunt altele cum n-au mai fost niciodată și cum nu vor mai fi în acest colț de pământ. E o priveliște unică, o clipă trecătoare”.

(Țara de dincolo de negură)

În Deltă, „apele acestea nesfârșite care domneau pretutindeni, într-un ținut întreg, alcătuiau o stăpânire a necunoscutului și a tainei…De mii de ani, s-a plămădit aici ca-ntr-o înfrigurare viața; și lupta s-a desfășurat pentru o rază de lumină și pentru un fir de hrană din seninul de sus până în fundul nămolului jos. Și nesfârșite șiruri de vieți au căzut, s-au prefăcut în tină și au hrănit izvoarele vieților nouă”.

(Împărăția apelor)

Percepția scriitorului este cosmică. Revelația măreției ce uimește sufletul și dispune la contemplație este senzorială. Realitatea și visul se contopesc ca într-un miraj, aievea, transfigurat, în invazia de lumină, în crepuscul, sau în pâcla alburie a dimineților.

Umanizată, natura lui Sadoveanu este alcatuită după rânduieli de mirare.

Toate lighioanele din Împărăția apelor, cum în altă parte cele ale pădurii, ies frenetic din străfunduri, să simtă respirația cerului, în bătaia ploii:

„Erau mii de crustacee și genurile cele mai surprizătoare. Erau pești care treceau în șiraguri – grămădiri de linioare abia văzute; alții, având forma și punctul enorm al ochiului în mica lor transparență; alții, mai mărișori, puzderie, care evoluau cu instinctul primejdiei, fugând din umbra monstruoasă a costrașilor, ori de gurile de balaur ale știucilor. În sfârșit, pești formați deplin, mari cât palma, alții mai mari, ochene cu ochi cercuiți roș, linii aurii, carași cu reflexe de argint vechi, crapi bătrâni cu solzi ruginiți, scoici deschise, melci de apă, lipitori și șerpi – întreaga faună, fără număr, fiica malului primordial, se frământă într-o monstruoasă și inconștientă bucurie, sub tremurul ploii călduțe”.

Este miracolul firii acestui pământ românesc, în opera lui Sadoveanu, pe care nici un scriitor nu l-a înfățișat cu mai multă poezie.

Tainele apelor sunt cunoscute numai de pescarii adevărați care prețuiesc frumusețile acestor ținuturi:

„Luntrea se strecura printre draperii de liane…Era o grădina sălbatică, înflorită nou de la nuferii din baltă până la malurile ușor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, iriși galbeni se deschideau cărări, boschete de tamarix își atârnau strugurii dulce mirositori…Înainte de a ajunge la salcâmi m-am oprit între papuri înalte, căci dincolo, în acea grădină ascunsă a liniștii, se zbenguiau cu glasuri, cârcăiri, clămpăniri de plisc și bătăi de aripi toate neamurile de sălbăticiuni aripate – de la lișiță până la lopătari. Erau și cele două specii de gâște, și cele douăsprezece neamuri de rațe, și mierlele, și privighetorile și ochiul-boului .Era un sobor rar, pe care l-am mai văzut în viața mea poate încă de două trei ori. Era jocul luminii și al bucuriei de a trăi de la mijlocul lui iunie, când soarele a ajuns la cursa lui cea mai înaltă pe cer”. (24 Iunie)

Pentru Mihail Sadoveanu natura trăiește în multiplicitatea colosală a exemplarelor de floră și faună. Gâștele sălbatice vin în stoluri incomensurabile, mulțimea peștilor din apele Deltei ia proporții înspăimântătoare iar „miile de paseri și de animale”care trăiesc o „viață neînfrântă” se încadrează în vasta existență ce cuprinde plante și insecte, dând senzația de viață „fără număr, fără sfârșit, multiplă și fabuloasă, izvorâtă din veșnicie”.

Atent la cele mai subtile și mai variate aspecte ale naturii, pentru care vădește infinita sensibilitate și pe care le evocă în pagini cu supremă forță de expresie, Mihail Sadoveanu îndreptățește aprecierea lui Lucian Blaga, care vedea în marele prozator „însăși natura care se contemplă pe sine și se tălmăcește singură în termeni supremi de conștiință”.

PROIECT DE CERCETARE – Rolul literaturii în formarea deprinderilor morale corecte

CUPRINS

PREZENTAREA PROBLEMEI CERCETATE

Motivația alegerii temei

Importanța si relevanța educatională a temei

Actualitatea temei

Delimitări terminologice

PREZENTAREA IPOTEZEI SI A OBIECTIVELOR CERCETARII

DESCRIEREA METODOLOGIEI CERCETARII SAU A STRATEGIEI DE LUCRU

Locul de desfășurare al cercetării

Perioada de desfășurare

Etape implicate

Disciplina de studiu pe care o am in vedere

Descrierea eșantionului de subiecți

Resurse materiale

Metode de cercetare utilizate

Procedura utilizată

Analiza si rezultatele cercetarii

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

I. PREZENTAREA PROBLEMEI CERCETATE

1.1. MOTIVATIA ALEGERII TEMEI .

Limba română ocupă un loc primordial în rândul disciplinelor școlare incluse în planul de învățământ. Astfel se impune însușirea și folosirea corectă a limbii române, acesta fiind obiectivul cel mai de preț al fiecărui educator, acestuia revenindu-i nobila misiune de a dezvălui copiilor tainele limbii, de a-i face să simtă muzicalitatea, armonia și frumusețea limbii.

Pornind de la acest obiectiv major, orice acțiune pedagogică va avea in vedere importanța ce o prezinta formarea deprinderilor de exprimare corectă. Indeplinirea acestui obiectiv poate constitui, la intrarea copilului in clasa I, criteriul de evaluare a eficienței întregii activități desfășurate de către invățătoare.

Având în vedere proveniența elevilor dintr-un mediu fără preocupări pentru cultivarea exprimării, pentru o mai bună însusire a limbii materne (româna) , am incercat mereu să găsesc metode și procedee care să ne conducă la insușirea limbii române în compartimentele esențiale pentru ca integrarea școlarilor în colectiv să fie o reușită pentru fiecare copil. La gradiniță și ciclul primar, se are in vedere în cadrul tuturor activităților însușirea corectă a limbii române prin : îmbogățirea vocabularului activ, cultivarea exprimarii orale, de la propozitia simpla la cea dezvoltata, de la fraza la context.

1.2. IMPORTANTA SI RELEVANTA EDUCATIONALA A TEMEI

Educarea morală, realizată prin prezentarea unor opere inspirate din universul natural, presupune îndeplinirea în principal a două sarcini pe cât de cuprinzătoare, pe atât de complexe, care corespund celor două componente fundamentale ale atitudinii morale: formarea conștiinței morale și a conduitei morale. Studiile de psihologie consacrate dezvoltării naturii convingerilor morale și procesului constituirii lor, pun în evidență faptul că factorul cognitiv desemnat prin reprezentări și noțiuni joacă un rol de seamă, că, așadar, fără o informație morală corespunzătoare, nu este de conceput formarea convingerilor Instruirea morală constă, în esență, în formarea reprezentărilor și noțiunilor morale. începutul asigurării unei informații morale corecte și, implicit, a procesului complex de formare a trăsăturilor morale, este obiectivul ce revine grădiniței. Factorul cognitiv rămâne, oarecum, o forță latentă, declanșarea ei depinzând și de trăirea afectivă. Interiorizarea cerințelor morale care duce la o conduită corespunzătoare, se datorează intervenției factorului afectiv.

ACTUALITATEA TEMEI

Practica morală, acțiunea au un rol deosebit de important în procesul complex al formării trăsăturilor morale. Eficiența educației morale este asigurată în condițiile în care educatoarea nu se oprește la lămurirea verbală ci își deplasează activitatea spre antrenarea copiilor în exercițiul moral. Punând copilul în situația de a face exerciții morale se creează condiții pentru adâncirea semnificației noțiunilor morale al căror conținut, e de presupus, a fost însușit în primii doi ani de grădiniță. Lămurirea copilului referitor la ce e bine să facă și ce nu e bine, neîntărită de propria sa activitate morală, nu lasă urme adânci și durabile. Iar activitatea morală a copilului preșcolar trebuie concepută diferit de o activitate stereotipă, presupune o coloratură afectivă mai pregnantă. Stimularea unor trăiri afective este cea dintâi consecință a audierii unui text literar. Fiecare trăsătură de caracter se formează din confruntarea copilului cu situații și cerințe care în totalitatea lor declanșează comportamentul cerut de societate. La crearea acestor situații propice formării trăsăturilor de caracter este necesar ca educatoarea să țină seama de anumite condiții: să elaboreze un conținut adecvat pentru fiecare situație, să țină seama de particularitățile de vârstă, de dificultățile ce trebuie depășite în condiții normale. Situațiile să fie percepute de copil ca fiind foarte importante și necesare.

„Regulile morale pe care copilul învață să le respecte, le primește, în cea mai mare parte, de la adulți, ceea ce înseamnă că le capătă complet elaborate și adesea elaborate nu pe măsura trebuințelor sale și pentru uzul lui, ci o dată pentru totdeauna și prin succesiunea neîntreruptă a generațiilor adulte anterioare." (E. Verza, U. Șchiopu, 1997, pag. 115) Sentimentul de obligație nu apare decât atunci când copilul acceptă un consemn ce emană de la persoane pe care le respectă. în măsura în care educatoarea este o persoană respectată și nu temută, ea poate impune copilului anumite reguli cu caracter de obligativitate. Este vorba de acele reguli morale care nu-și găsesc ilustrare în povești și povestiri și care, datorită conținutului abstract al noțiunilor ce le definesc, nu pot fi prezentate copilului în cuvinte pe înțelesul acestuia.

Copilul dobândește treptat o gândire morală, o experiență morală. Pe baza acestei experiențe morale, copilul poate să evalueze faptele altora, în speță ale eroilor poveștilor, deci el este în stare să emită judecăți morale. „S-ar putea ca în domeniul moral să nu existe decât un decalaj între judecata de valoare teoretică și aprecierile concrete ale copilului și ca judecata de valoare teoretică să constea într-o conștientizare adecvată și progresivă a aprecierilor concrete. De exemplu, vom vedea copii care pe plan verbal nu țin seama de intenții pentru a aprecia actele (responsabilitate obiectivă). Dacă însă le cerem să ne relateze fapte din viața personală vedem că, în împrejurări trăite, ei țin seama perfect de intențiile care au intervenit. Este posibil ca, într-un asemenea caz, judecata morală teoretică să fie, pur și simplu, în întârziere față de judecata morală practică și să prezinte într-un fel adecvat un stadiu, în prezent depășit, în planul acțiunii însăși." (J. Piaget, 1970, pag.79)

PREZENTAREA OBIECTIVELOR SI IPOTEZEI CERCETARII

Prezentarea ipotezei de cercetare

În urma activității desfășurate cu școlarii de-a lungul timpului, am observat atracția pe care aceștia o au față de lectură, plăcerea și atenția cu care urmăresc evenimentele petrecute în desfășurarea acțiunii citite sau povestite, presupunem că lectura suplimentară are un rol deosebit în formarea morală a elevilor

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivele prezentei cercetări sunt reprezentate de :

Capacitatea de a analiza corect conduita unui personaj ;

Capacitatea de a stabili legătura dintre cauză și efect ;

Capacitatea de a judeca atât propriile fapte cât și faptele altora ;

Îmbogățirea vocabularului activ si pasiv ;

Capacitatea de a evidenția analogii între personaje și întâmplări ;

Capacitatea de a face generalizări

III DESCRIEREA METODOLOGIEI CERCETĂRII SAU A STRATEGIEI DE LUCRU

3.1.LOCUL DE DESFĂȘURARE AL CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfășurat la Școala cu clasele I-VIII ,,Nicolae Popovici” Beius respectiv clasele a patra.

3.2. PERIOADA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfășurat pe o perioadă de un an respectiv anul școlar 2013-2014 la clasele a patra din oraș, dar consider că trebuie să menționez că la proiectele culturale pe care le-am inițiat au participat elevi din tot orașul.

3.3. ETAPE ȘI SUBETAPE IMPLICITE

Oamenii care au o experiență de viață mai bogată trăiesc o gamă a sentimentelor mai variată și au posibilitatea de a înțelege bucuriile și suferințele altora.

La întâlnirile mele cu părinții le-am vorbit acestora despre importanța unei comunicări fluente cu un vocabular bogat și variat, mod de exprimare îngrijită, de rolul lor în încurajarea elevilor mei de a păstra respecta aceste cerințe.

La această vârstă (8-10 ani) elevul cunoaște o imensă erupție multidimensional orientată. Este o vârstă la care toate canalele de acces ale adultului către copil sunt amplificate de intensitatea afectivă la care elevul trăiește fiecare experiență.

Receptarea limbajului artistic de către elevii de la ciclul primar , presupune în mod necesar înțelegerea raportului între sensul propriu și cel figurat, între conținutul cuvântului cu primul statut și conținutul cuvântului cu al doilea statut. Spre exemplu, verbul « a săgeta » înseamnă a lovi, a răni, a ucide cu săgeata. Dar cu alte sensuri este utilizat de pilda cu sensul de a zbura.

In procesul de receptare înțelegere a textelor literare, de reliefare a semnificațiilor estetice, etice, a valorilor afective, un rol important îl deține perspectiva stilistică. Fără a face apel la numele figurilor de stil, copiii înțeleg construcția și semnificația acestora,pot descoperi plusul de expresivitate obținut prin folosirea figurilor de stil.

Etapa de pregătire și participare a elevilor la proiecte culturale și serbări, competiții care au ca temă limba și literatura română va ajuta noua generație să-și formeze simțul estetic și să-și afle rădăcinile.

Programa școlară îi pune în contact cu literatura populară și literatura cultă, ca mijloc de îmbogățire a vocabularului, de exprimare îngrijită, corectă dar și de a pune elevii în fața unor activități artistice, unde talentul lor să fie pus în valoare.

3.4. DISCIPLINA DE STUDIU PE CARE O AM ÎN VEDERE

In contemporaneitate, valorile culturale, comportamentele, relațiile dintre oameni se înnoiesc, se modelează, se completează, se șterg ori se îmbogățesc cu concepte etice tradiționale. Limba română, gramatica, cum o numim cu toții, este, de fapt matematica limbii, fără ea limba ar fi greoaie și greu de mânuit.

Elevii de la ciclul primar consideră gramatica un mijloc de afirmare a personalității, un mijloc de îmbogățire a vocabularului, dar și de exprimare corectă, îngrijită și fluentă. Este foarte important ca elevii noștri să învețe corect limba română pentru că ea nu este numai o disciplină de studiu în școală ci și un mijloc de comunicare, de învățare a altor materii.

Orice copil este o individualitate, pentru că fiecare are o structură și un anumit nivel al trăsăturilor psiho-fizice, al proceselor de cunoaștere, al diferitelor însușiri personale.

Deosebirile individuale sunt o realitate dată de interacțiunea dintre dispozițiile înnăscute și însușirile formate în societate.

Prin activitățile de la limba română elevii au posibilitatea :

să lucreze în ritm propriu ;

să lucreze individual și în grup ;

să li se trezească interesul pentru lectură ;

li se dă încredere în forțele proprii ;

îi face să se simtă utili ;

le dezvoltă gustul pentru frumos ;

dă elevilor și învățătorului posibilitatea unei abordări interdisciplinare prin mijloace lingvistice și mijloace artistice.

Prin acest gen de activități se ajunge la salturi cantitative și calitative pentru elevii cu ritm lent, se realizează importante sarcini formative care presupun antrenarea operației gândirii, dezvoltarea spiritului de ordine contribuind la formarea deprinderilor de lucru rapide și corecte.

3.5. DESCRIEREA EȘANTIONULUI DE SUBIECȚI

Eșantionul grupului experimental este format din două grupe de elevi, actuala clasă a patra – 10 elevi și clasa a treia – tot 10 elevi, grupul al doilea. Grupul nr. 1, este format din 9 băieți și 1 fată. Grupul nr.2 este format tot din 10 elevi 8 băieți și 2 fete. Copii fac parte din clasele de rromi de la Școala Generală cu clasele I-VIII „Nicolae Bolcaș” Beiuș.

3.6. RESURSE MATERIALE

Volume de povești și povestiri, de Mihail Sadoveanu Ion Creangă, imagini confecționate de către elevi, planșe cu exemple de expresii artistice, fișe de lucru, un volum de poezii de Mihai Eminescu

3.7. METODE DE CERCETARE UTILIZATE

Cercetarea pedagogică în desfășurarea ei recurge la diverse metode: metoda observației, metoda convorbirii, metoda testelor etc.

În desfășurarea cercetării de față am utilizat următoarele metode: observației, convorbirii, explicației, conversației, demonstrației, problematizării, testelor.

Metoda observației

Metoda observației constă în urmărirea sistematică a faptelor educaționale cum se desfășoară ele în condiții obișnuite.

Deci observația constă în înregistrarea datelor și constatărilor așa cum se prezintă ele, învățătoarea așteptând ca ele să se producă, pentru a le putea surprinde.

Această etapă am folosit-o în toate etapele cercetării, ea a însoțit toate celelalte metode și mi-a oferit date suplimentare în legătură cu diverse aspecte ale fenomenelor investigate, respectiv dezvoltarea limbajului. Cu ajutorul acestei metode am adunat astfel un bogat material faptic consemnat în fișele de observație psiho-individuale.

Metoda convorbirii

Metoda convorbirii constă într-un dialog între învățătoare și copii în vederea acumulării unor date, opinii în legătură cu anumite fenomene și manifestări, respectiv dezvoltarea vorbirii.

Valoarea convorbirii depinde de măiestria învățătoarei în formularea și înlănțuirea întrebărilor.

Dialogul trebuie să fie cât mai natural, învățătoarea trebuie să manifeste multă elasticitate. Întrebările trebuie să fie cât mai clare, să se refere la un aspect concret și să aibă o înlănțuire logică.

Aplicând această metodă în diferite etape ale zilei și ținând cont în folosirea ei de condițiile amintite mai sus, am obținut, prin intermediul ei, unele date în legătură cu prezentarea limbajului copiilor sub aspectul fonetic al expresivității, date utile în cadrul cercetării.

Metoda explicației

Metoda explicației este o metodă verbală de asimilare a cunoștințelor, ce oferă un model descriptiv la nivelul relațiilor. Ea impune să apară clar pentru copil relațiile explicative de tipul „dacă – atunci” (cauză – efect). Ca metodă de învățământ explicația trebuie să aibă următoarele caracteristici:

să faciliteze înțelegerea unui aspect din natură;

să aibă rol conclusiv;

să influențeze resursele afectiv – emoționale ale școlarilor.

Explicația trebuie să fie precisă, corectă, concisă și accesibilă. În cadrul jocurilor didactice, explicația este folosită atât de către învățătoare, cât și de copii. Astfel învățătoarea explică:

modul de desfășurare și organizare a jocului;

noțiunile și expresiile noi care vor fi utilizate;

modul de folosire al materialului didactic;

sarcini și situații de citire și învățare.

Școlarul explică modul în care a lucrat, motivează soluțiile găsite în rezolvarea sarcinii didactice. Explicația însoțește întotdeauna demonstrația.

Cu ajutorul acestei metode am verificat dacă am înțeles regula și modul de desfășurare a jocului.

Metoda demonstrației

Metoda demonstrației este metoda învățării pe baza contactului cu materialul intuitiv, contact prin care se obține reflectarea obiectivului învățării la nivelul percepției și reprezentării.

Demonstrația se poate face cu material didactic standardizat sau confecționat de învățătoare (planșe, set de ilustrații, jetoane etc).

Metoda conversației

Metoda conversației este o metodă de instruire cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor, în raport cu obiectivele urmărite. Conversația poate fi:

euristică – de valorificare a cunoștințelor anterioare ale copiilor;

de clasificare, de aprofundare a cunoștințelor;

de consolidare sau sistematizare;

de verificare.

Mecanismul conversației constă într-o succesiune logică de întrebări, ce trebuie să păstreze o propoziție corectă în timpul reproductiv – cognitiv și cel productiv – cognitiv „de ce”. Întrebările trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

să stimuleze gândirea copilului;

să fie clare, corecte, precise;

să nu sugereze răspunsurile;

să nu supraestimeze capacitățile copilului.

Răspunsurile copiilor trebuie să fie:

– complete, satisfăcând cerințele cuprinse în întrebare;

motivate, dovedind înțelegerea cunoștințelor predate;

să fie formulate independent.

Această metodă am folosit-o în toate etapele experimentului, oferindu-mi un real ajutor atât în cunoașterea lacunelor existente în bagajul de cunoștințe și vocabularul copiilor, cât și în modul de exprimare. Astfel, am descoperit modalități de a ajuta copiii care prezintă lacune în modul de exprimare.

Metoda problematizării

Metoda problematizării solicită copilului un efort intelectual orientat spre descoperirea de noi cunoștințe sau procedee de acțiune și de verificare a soluțiilor găsite. „Ea presupune crearea unor situații problemă, care solicită copiilor utilizarea, restructurarea și completarea unor cunoștințe și capacități anterior însușite în vederea rezolvării situației problemă pe baza experienței și efortului personal” (Miron, Elena, 2001:70).

Ea dezvoltă la copii gândirea independentă, productivă și asigură motivația învățării.

Această metodă m-a ajutat în depistarea copiilor comozi care căutau modalități simple pentru a folosi un efort intelectual minim spre a-și însuși cunoștințele. Astfel, i-am orientat spre plăcerea de a descoperi, de a căuta noi procedee de acțiune și de rezolvare a problemelor cerute atât în lecțiile de verificare, cât și în testele date.

Metoda testelor

Testul este „un instrument constituit dintr-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea înregistrării prezenței sau absenței unui fenomen psihic, a unui comportament sau reacție la un stimul dat” (Miron, Elena, 2001:72).

Testele oferă date despre persoana umană, unele din ele neputând fi obținute pe alte căi. Testele aplicate în cadrul cercetării au fost pentru determinarea dezvoltării vorbirii copiilor școlari. În cadrul experimentului am aplicat probe în prima fază, pentru depistarea nivelului de dezvoltare a vorbirii copiilor școlari, apoi am făcut o testare în cadrul fazei a treia, pentru stabilirea progreselor. Astfel, rezultatele obținute au relevat progresele înregistrate de fiecare copil, dovedind că modalitățile folosite în faza de mijloc – formativă, au fost eficiente și alese în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor.

Se impune precizarea că metodele prezentate mai sus nu folosesc în mod izolat. Orice cercetare pedagogică presupune adoptarea unui complex metodic pentru a putea astfel surprinde fenomenul în toată diversitatea manifestărilor și articulațiilor sale.

3.8. PROCEDURA UTILIZATĂ

Am elaborat teste de creativitate, cercetarea cuprinzând cinci teste aplicate individual și scris. Conținutul probelor a cuprins noțiuni din programa școlară de limba și literatura română care au fost date spre rezolvare subiecților. Timpul de lucru a fost de 20 minute. Probele aplicate au pornit de la un nivel redus de dificultate până la un grad ridicat de dificultate.

2.6 Analiza si interpretarea rezultatelor

La proba nr.l răspunsurile obținute reies din următorul tabel:

Analizând psihopedagogia răspunsurile date de subiecți la proba nr. 1 se poate observa că elevii „foarte buni" dispun de fluiditate verbală dar și de flexibilitate și originalitate în gândire. Și elevii din a II-a grupă au dat dovadă unii de originalitate. Cea mai mare parte a exemplificat însă în majoritatea cazurilor cu acele cuvinte însușite în clasa I atunci când au lucrat intens cu silabele (mama, masă, macara, care, sare, pere, rare). S-au primit răspunsuri bune în special la primele două cerințe, ultima presupunând un efort mai mare a totalizat un număr mai scăzut de răspunsuri în special din partea subiecților din a II-a grupă dar și din partea a doua subiecți din I grupă. Se poate observa că nu neapărat elevii care dispun de fluiditate dispun și de flexibilitate și originalitate.

La proba nr.2 răspunsurile obținute se regăsesc în următorul tabel:

În ceea ce privește răspunsurile date la cea de-a doua probă, se poate observa că pentru primele două exerciții propuse s-au descurcat mai bine chiar și subiecții din a II-a grupă dând dovadă de fluiditate în exprimare, de flexibilitate verbală și chiar originalitate. La ultimul exercițiu propus răspunsurile au fost mai puține, putând chiar observa că subiecți din a II-a grupă au refuzat să se mai gândească la exemple cu toate că timpul nu expirase dată fiind dificultatea de a găsi cuvinte uzuale care să se lege prin înțeles cu litera T. Mai puține exemple s-au regăsit la acest exercițiu și la elevii din grupa I, doi dintre elevi limitându-se la un singur exemplu. Exemplele sunt cele simple în general întâlnite mereu în manuale ( Mama mănâncă mere.; Mara mănâncă mure.;Ana are alune.; Tata trage tractorul.) .Se poate observa și faptul că propozițiile au în general trei cuvinte, puține fiind acelea care depășesc acest număr (Aurel ajunge acum acasă., Martin mănâncă mere mereu miercuri.,Tractorul tatei turuie tare.).

Pentru proba nr.3 se pot urmări în tabelul următor răspunsurile obținute:

În urma analizării rezultatelor la această probă, se poate observa că o parte dintre subiecți s-au limitat să dea un singur răspuns pentru fiecare exercițiu propus. Prea puțini sunt cei care au dat mai multe răspunsuri și răspunsuri originale. Unele dintre ele se limitează la enumerarea unor obiecte sau lucruri de culoarea dată în cerință și nu de exemplificarea a ceea ce le amintește acea culoare (sânge, mere, inimă / roșu; iarbă copac, frunză/ verde; apă, cer, nor, ochi/ albastru; soare, floare, stea/galben; portocală, floare, carioca/ orange; lapte, zăpadă/alb). Răspunsurile mai multe și originale sunt cele care se regăsesc la exercițiile cu culorile verde, albastru, roșu (un copil spunea că roșu îi amintește de mama, că verde îi amintește de primăvară, galben de zâmbet, alb de spitale-ceea ce putem observa este că a asociat culoarea cu semnificația ei și în același timp cu persoane sau simboluri specifice).

In general, la această probă, au dat dovadă de fluiditate și flexibilitate verbală majoritatea subiecților însă puțini au fost cei care au dovedit originalitate în gândire.

Pentru proba nr.4

Acest exercițiu – joc a fost propus pentru evidențierea originalității în principal dar și pentru a se observa prezența fluidității și flexibilității. Se poate observa că și dintre elevii din cea de-a II grupă au dat dovadă de originalitate în creația proprie. Unul dintre acești elevi arăta că, fulgul de zăpadă a crescut mare cât o casă și i-a adăpostit în el pe toți copiii fără adăpost și fiindcă fulgul era fermecat li se îndeplineau copiilor trei dorințe". După cum s-a putut observa în urma analizării probelor, T.D. din prima grupă este un copil „foarte bun " dar nu dă dovadă de creativitate, de originalitate, dovedindu-se un elev sârguincios, conștiincios („Fulgul de zăpadă a căzut pe pământ și un copil a venit și 1-a luat în palmă dar nu s-a topit și împreună cu alți fulgi a format un om de zăpadă "). în textele create s-a putut observa cum elevii au apelat la diverse informații din poveștile cunoscute sau chiar au păstrat personajele dar au modificat acțiunea cu una originală și, după părerea lor, imposibilă („Ursul care era cu coada la prins de pește a stat și după câteva ore a tras și a prins o mulțime de pește care i-a ajuns toată iarna și, drept răsplată i-a dat și vulpii câțiva. ")

Pentru proba nr. 5

La această probă subiecții au avut de redat pe baza unui desen semnificativ un vis într-o noapte înstelată. Unii dintre ei, după cum am putut vedea în urma discuțiilor cu ei, s-au gândit să redea un vis avut de ei într-o noapte. O mică parte s-au gândit să creeze un text nou, original, îmbinând imaginația cu creativitatea și folosindu-se de imagine. Analizând o parte dintre lucrări dau dovadă de flexibilitate și de originalitate deoarece subiecții își imaginează lucruri ireale, specifice visului ieșite din comun. M.A. povestește că„urcând scara am ajuns pe un alt tărâm, întunecat și înfiorător. Când am privit coșul din mâna mea, toate stelele de pe bolta cerească se ascunseseră în el de frică. Se auzeau sunete înspăimântătoare. Dintr-un castel îndepărtat se vedeau lumini care se stingeau și se aprindeau. Mi-am îndreptat pașii spre acel loc. De la geam am putut vedea cum o zână era legată de un scaun împărătesc. Plângea cu lacrimi amare și lacrimile ei se rostogoleau pe podea și se prefăceau în flori frumoase dar triste. M-am grăbit s-o ajut dar atunci când trebuia să dezleg ultimul fir, am auzit pașii grei ai căpcăunului. Ușa s-a lovit de perete și am scăpat coșul din mână de frică. Atunci stelele au sărit din coș luminând cu putere în ochii căpcăunului și eu cu zâna am reușit să fugim. Ne-am grăbit să coborâm scara deoarece pași grei zguduiau pământul. Când am ajuns la ultima scară aceasta s-a mișcat cu putere dar noi eram salvate. Ochii noștri s-au îndreptat spre cer: nu erau stele și totul părea trist. Ne-am întristat și noi dar deodată o lumină puternică a adus bucuria: stelele veneau una după alta și se așezau la locul lor, pe bolta cerească. Becul s-a aprins și vocea mamei m-a trezit ușor pentru a pleca la școală".

Pentru foarte mulți, această probă a fost un prilej de a introduce în textele lor personaje din poveștile cunoscute. Unii au schimbat activitatea lor din poveste alții au păstrat o parte din conținut. Am putut observa cu mirare că un elev din grupa a II-a pe parcursul acestor probe, chiar dacă nu a dovedit fluiditate și flexibilitate în exprimare, a dat însă dovadă de creativitate și originalitate în rezolvarea exercițiilor propuse.

Pentru proba nr.6

Această probă a fost una care s-a desfășurat colectiv și oral. Subiecții au fost încântați de acest joc și i-a impresionat elementul surpriză. Pe parcursul desfășurării probei am putut observa următoarele:

Pe parcursul creării poveștii am putut observa că subiecții au încercat să fie originali, personajul propriu prinzând viață dar le-a fost mai greu să facă legătura cu cele spuse de colegul din stânga, necesitând ajutor la partea de început. Subiecții din I grupă au dat dovadă de originalitate, de fluiditate în exprimare dar și de flexibilitate verbală. Mai puțini au fost cei la care s-a putut observa și flexibilitate semantică.

Comparând această probă cu cele scrise se poate observa că subiecții s-au descurcat mai bine la cea orală, au dat dovadă de mai multă seriozitate în rezolvarea sarcinii, s-au străduit mai mult la partea de exprimare și originalitate, vrând parcă să demonstreze capacitățile lor de povestitor-creator.

CONCLUZII

Nici o perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute, ca perioada preșcolară și școlară mică.

„Deoarece dezvoltarea cenzurilor conștiinței și inteligenței sunt încă restrânse în perioada preșcolară, psihicul este centrat pe achiziții de experiență din orice trăire, fapt ce explică în mare măsură importanța deosebită ce se acordă acestei perioade pe care mulți psihologi o consideră ca ar marca întreaga viață psihica ulterioară"

Având în vedere marea receptivitate a copilului, afectivitatea lui, atracția de situațiile dilematice și față de conturarea de personaje pozitive, preocuparea pentru educarea lui morală la această vârstă are o motivație bine conturată.

Pornind de la aceste premise, lucrarea de față conduce la următoarele concluzii:

o mai bună cunoaștere a copilului va duce la performanțe în educarea lui;

pornind de la necesitatea copilului de securitate afectivă și de la necesitatea de a se ști util tactul, răbdarea, încurajarea, dozarea sarcinilor și a pedepsei (in caz de nevoie) sunt calități absolut necesare în educarea morală a copilului;

având în vedere că la aceasta vârstă copilul începe să aibă o anumită autonomie, aceasta poate constitui baza in educarea în spiritul disciplinei ordinii;

deoarece la această vârsta copilul are o afectivitate crescută, explicarea, înțelegerea unui fapt moral va fi mai bine înțeleasă implicând totodată factorul afectiv;

deoarece copilul este capabil sa identifice binele si răul, înțelege anumite reguli de comportare, el poate fi ajutat de cadrul didactic să-și cunoască greșeala și s-o îndrepte;

fabulația întâlnită la copil poate fi îndreptată în a distinge fantezia de realitate, adevărul de minciună;

satisfacerea nevoii de înțelegere a sensului existenței sale și a mediului în care trăiește poate să duca la ieșirea copilului din egocentrismul care-1 caracterizează;

acceptarea și stabilirea unor relații de expert cu ceilalți se poate realiza asigurând între copii un climat educativ corect;

deoarece copilul este capabil să admire frumusețea morala a unor personaje din povești: a unor situații; fapta aceasta poate constitui un punct de plecare în aprecierea și recunoașterea valorilor morale;

Basmele pomenesc de o anumită oglindă miraculoasă care poate să emită judecăți de valoare. Respectul, omenia sunt într-un fel o oglindă miraculoasă, o reflectare a modului în care suntem apreciați de ceilalți oameni a felului în care noi îi apreciem pe ceilalți oameni. Este o oglindă miraculoasă care remarcă virtuțile, frumusețea morală.

Lucrarea prezintă, dincolo de orice, literatura cu si despre viețuitoare, ca mijloc deosebit de eficient al educației morale la vârsta preșcolară și școlara mică. Este vârsta receptivității maxime, când copilul poate fi îndrumat corectat, vârsta când se pun bazele personalității, când puterea exemplului are rol imens,

E. Claparede spunea că; „trăsătura caracteristică a copilului nu este de a fi o ființă insuficient pregătită, ci de a fi un candidat"

Copilul are nevoie de modele pe care să le imite și pe care sa le urmeze. De aceea poveștile și poeziile cu care el intră în contact trebuie să fie alese, astfel ca mesajul lor să fie unui valoros din punct de vedere moral, iar personajele sa reprezinte adevărate modele pentru micuți.

Conlucrarea cadrului didactic cu familia este la fel de importantă, părinților revenindu-le calitatea de a valorifica cunoștințele dobândite de copil la școală și de a pune bazele în formarea lui morală.

Munca cu copilul cere multă răbdare și dăruire sufletească, cadrului didactic cerându-i-se să facă mai mult în vederea cunoașterii lui, pentru ca apoi să poată lucra la modelarea lui.

Copilul nu se naște bun sau rău, el va deveni așa. Iorga spunea: „copiii învață bunătatea de la natură iar răul de la oameni". Educatorul trebuie sa fie extrem de sensibil la nevoile spirituale ale copilului, fiind „căldură, lumină și izvor de omenie" pentru cei din jurul său, cum spunea Simion Mehedinți.

Consider că un lucru major în munca de educator este a-1 ajuta pe copil să-și cunoască potențialul său real, să cunoască atât cât poate el și nevoile celor din jurul lui de a picura în sufletul lui mai multă omenie, mai multă iubire față de cei din jurul lui, de a contura personalitatea lui pe căi raționale (cognitive), sentimentale (afective) și voliționale. Cadrul didactic trebuie sa aibă dorința de a vedea triumfând bunul simț și superioritatea inimii. Einstein spunea: „Singurul mod rezonabil de a educa este acela de a fi o pildă de urmat."

BIBLIOGRAFIE

Beletristică

1. Agârbiceanu, Ion – Schițe și nuvele, Editura Albatros, București, 1983

2. Arghezi, Tudor – Versuri, Editura Minerva, București, l988;

3. Colin, Vladimir – Pățania ursului cafeniu [în carte de povești, Editura Tudor. Bacău, 2002;

4. Creangă, Ion – Capra cu trei iezi [în Povești, povestiri, amintiri, Editura Tineretului București 1937 ;

5. E. Claparede – „Psihologia copilului și pedagogia experimentală" Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, pagina 91);

6. Gârleanu, Emil – Căprioara [în Din lumea celor care nu cuvântă, Editura Regis, București, 2001;

7. Gruia, Călin – Ciuboțelele ogarului [în Antologie de texte literare, Editura Coresi, București, 1993;

8. Farago, Elena – Cățelușul șchiop și alte poezii, Editura Regis, București, 2007;

9. Mihalkov, S. – Cei trei purceluși [în Antologie de texte literare, Editura Coresi București, 1993;

10. Sadoveanu Mihail – Nada Florilor, Opere vol.3 , Editura pentru literatură, București l955;

11. Sadoveanu Mihail – Tara de dincolo de negură, Opere, vol.3, Editura pentru literatură, București, l955

12. Sadoveanu Mihail – Dumbrava minunata și alte povestiri, Editura Regis, București, 2006;

13. Pancu Iași, Octav – Iedul cu trei capre [în Carte de povești, Editura Tudor. Bacău, 2002;

14. Petrescu, Daniela – Universul copilăriei Editura Sanel, Timișoara, 1999;

15.. Preda, Viorica – Educația pentru știință în grădiniță, Editura Compania, București, 2000;

16. Șchiopu U. – „ Dezvoltarea psihică a copilului preșcolar" în „Cunoașterea copilului preșcolar" -colecția Cathedra, pagina 17 )

17. Vlădescu, Luiza – Ciripel cel lacom. Căciulită Roșie și Căciulită Albastră [în Antologie de texte literare, Editura Coresi, București, 1993]

Critică:

Bărbulescu,A – Educația copilului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogica, București. 1978

Bratu, Bianca – Preșcolarul si literatura (Studiu și antologie), Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția aII-a revazută și adăugită, Editura Minerva, București, l986;

Ciobanu Florin – Literatura pentru copii, Editura Universității din Oradea, Oradea 2008;

Ciopraga, Constantin – George Topârceanu, Editura pentru Literatură, București, l966

Dumitrana, Magdalena – Educarea limbajului în învățământul preșcolar, Editura Compania, București, l999;

Fiorea, A. – Grădinița si activitatea creatoare a copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

Goia, Vistrian – Literatură pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Micu, Dumitru, – Tudor Arghezi, Editura Albatros, București, l972;

Mitrache, Gheorghe – Scriitori români comentați – Mihail Sadoveanu, Editura Recif, București, 1994;

Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția aII-a revazută și adăugită, Editura Minerva, București, l986;

12. Velicu, M. – Optimizarea metodologiei didactice în învățământul preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

13. Vianu, Tudor, – Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București , l971

Manuale:

1. Breban, S., Matei, I., Gongea, E., Ruiu, G., – Cunoașterea mediului, Ghid pentru învățământul preșcolar, Editura Radical, București, 2001;

2. Costea, Octavia – Literatura pentru copii -Manual pentru clasa a XIII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

3. Munteanu Georgeta – Literatura pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1971

4. Popescu, Neveanu – Psihologie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

5. Stoica, Cornelia – Literatura pentru copii. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

6. Schiopu, U., Alexandru, J., Breban, S., Bunescu, V., Cristea, S., Cristescu, M., Ghita, Ge., Herseni, I., Mateiaș, A., Pop, E., Popescu-Mihăiești, A., Rotariu, F.,Sovar , R., – Cunoașterea copilului preșcolar, Revista de pedagogie București 2001

7. Voiculescu, Elisabeta – Pedagogie preșcolară, Editura S.C. Aramis Print SRL, București 2001.

Reviste:

1. Gugiuman, A. – Copilul în constelația familială [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 1-2 din 1992]

2. Puiuliț, E, – Povestirile și basmele – rolul lor educativ [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 3-4 din 1994]

3. Rafailă, Z. – Premisele aprecierii situațiilor moral-civice la vârsta preșcolară [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 3-4 din 1992]

4. XXX – Programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii, Editura & I Integral, București, 2000;

5. XXX – Revista Învățământului Preșcolar nr. 1-2/2001;

6. XXX – Revista Învățământului Preșcolar nr. 3-4/2001;

7. XXX – Documentar metodic pentru activitățile de educare a limbajului la preșcolari,

BIBLIOGRAFIE

Beletristică

1. Agârbiceanu, Ion – Schițe și nuvele, Editura Albatros, București, 1983

2. Arghezi, Tudor – Versuri, Editura Minerva, București, l988;

3. Colin, Vladimir – Pățania ursului cafeniu [în carte de povești, Editura Tudor. Bacău, 2002;

4. Creangă, Ion – Capra cu trei iezi [în Povești, povestiri, amintiri, Editura Tineretului București 1937 ;

5. E. Claparede – „Psihologia copilului și pedagogia experimentală" Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, pagina 91);

6. Gârleanu, Emil – Căprioara [în Din lumea celor care nu cuvântă, Editura Regis, București, 2001;

7. Gruia, Călin – Ciuboțelele ogarului [în Antologie de texte literare, Editura Coresi, București, 1993;

8. Farago, Elena – Cățelușul șchiop și alte poezii, Editura Regis, București, 2007;

9. Mihalkov, S. – Cei trei purceluși [în Antologie de texte literare, Editura Coresi București, 1993;

10. Sadoveanu Mihail – Nada Florilor, Opere vol.3 , Editura pentru literatură, București l955;

11. Sadoveanu Mihail – Tara de dincolo de negură, Opere, vol.3, Editura pentru literatură, București, l955

12. Sadoveanu Mihail – Dumbrava minunata și alte povestiri, Editura Regis, București, 2006;

13. Pancu Iași, Octav – Iedul cu trei capre [în Carte de povești, Editura Tudor. Bacău, 2002;

14. Petrescu, Daniela – Universul copilăriei Editura Sanel, Timișoara, 1999;

15.. Preda, Viorica – Educația pentru știință în grădiniță, Editura Compania, București, 2000;

16. Șchiopu U. – „ Dezvoltarea psihică a copilului preșcolar" în „Cunoașterea copilului preșcolar" -colecția Cathedra, pagina 17 )

17. Vlădescu, Luiza – Ciripel cel lacom. Căciulită Roșie și Căciulită Albastră [în Antologie de texte literare, Editura Coresi, București, 1993]

Critică:

Bărbulescu,A – Educația copilului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogica, București. 1978

Bratu, Bianca – Preșcolarul si literatura (Studiu și antologie), Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția aII-a revazută și adăugită, Editura Minerva, București, l986;

Ciobanu Florin – Literatura pentru copii, Editura Universității din Oradea, Oradea 2008;

Ciopraga, Constantin – George Topârceanu, Editura pentru Literatură, București, l966

Dumitrana, Magdalena – Educarea limbajului în învățământul preșcolar, Editura Compania, București, l999;

Fiorea, A. – Grădinița si activitatea creatoare a copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

Goia, Vistrian – Literatură pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Micu, Dumitru, – Tudor Arghezi, Editura Albatros, București, l972;

Mitrache, Gheorghe – Scriitori români comentați – Mihail Sadoveanu, Editura Recif, București, 1994;

Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția aII-a revazută și adăugită, Editura Minerva, București, l986;

12. Velicu, M. – Optimizarea metodologiei didactice în învățământul preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

13. Vianu, Tudor, – Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București , l971

Manuale:

1. Breban, S., Matei, I., Gongea, E., Ruiu, G., – Cunoașterea mediului, Ghid pentru învățământul preșcolar, Editura Radical, București, 2001;

2. Costea, Octavia – Literatura pentru copii -Manual pentru clasa a XIII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

3. Munteanu Georgeta – Literatura pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1971

4. Popescu, Neveanu – Psihologie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

5. Stoica, Cornelia – Literatura pentru copii. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

6. Schiopu, U., Alexandru, J., Breban, S., Bunescu, V., Cristea, S., Cristescu, M., Ghita, Ge., Herseni, I., Mateiaș, A., Pop, E., Popescu-Mihăiești, A., Rotariu, F.,Sovar , R., – Cunoașterea copilului preșcolar, Revista de pedagogie București 2001

7. Voiculescu, Elisabeta – Pedagogie preșcolară, Editura S.C. Aramis Print SRL, București 2001.

Reviste:

1. Gugiuman, A. – Copilul în constelația familială [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 1-2 din 1992]

2. Puiuliț, E, – Povestirile și basmele – rolul lor educativ [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 3-4 din 1994]

3. Rafailă, Z. – Premisele aprecierii situațiilor moral-civice la vârsta preșcolară [în Revista învățământului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, numărul 3-4 din 1992]

4. XXX – Programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii, Editura & I Integral, București, 2000;

5. XXX – Revista Învățământului Preșcolar nr. 1-2/2001;

6. XXX – Revista Învățământului Preșcolar nr. 3-4/2001;

7. XXX – Documentar metodic pentru activitățile de educare a limbajului la preșcolari,