N.a.t.o. Si Strategii de Securitate

CUPRINS

Inroducere

CAPITOLUL I.

Considerații introductive.

Subcapitolul 1.1 Istoric NATO

Subcapitolul 1.2 Sarcini Fundamentale de Securitate

CAPITOLUL II.

Organizare și structuri civile.

Subcapitolul 2.1 Consiliul Nord Atlantic (NAC)

Subcapitolul 2.2 Secretarul General

2.2.1 Cabinetul Secretarului General

2.2.2 Cabinetul Particular

Subcapitolul 2.3 Secretariatul Internațional

2.3.1 Secretariatul Executiv

Subcapitolul 2.4 Mod de Finanțare

CAPITOLUL III.

Organizare și Structuri Militare.

Subcapitolul 3.1 Comitetul Militar

Subcapitolul 3.2 Președintele Comitetului Militar

Subcapitolul 3.3 Comandanții Strategici

Subcapitolul 3.4 Statul Major Militar Internațional

CAPITOLUL IV.

Concepte Strategice ale NATO.

Subcapitolul 4.1 Evoluția Conceptelor Strategice ale NATO

Subcapitolul 4.2 Summit-ul de la Lisabona-noul concept strategic 

Subcapitolul 4.3 Abordări NATO în „Conceptul Strategic – Lisabona 2010”

Subcapitolul 4.4 Actualul concept strategic al NATO – o abordare pentru viitor

Concluzie

Bibliografie

Introducere

La faptul că este una dintre cele mai mari puteri politice și militare ale lumii, NATO îl adaugă pe acela de a reprezenta o forță unică, ce acționează la nivel global pentru a promova stabilitatea și securitatea, ducând o Politică Externă și de Securitate Comună eficace, dezvoltându-și capacitățile de apărare, îndeplinind misiuni de menținere a păcii și de luptă contra terorismului. Prin contribuția sa la instaurarea unui climat de securitate și stabilitate în lume, la promovarea aspectelor umane ale relațiilor internaționale, ca solidaritatea, democrația și drepturile omului, Alianța asigură statele sale membre să trăiască în securitate. În actualul mediu internațional de securitate, dinamic și complex, plin de riscuri, NATO joacă un rol important datorită instrumentelor pe care și le-a creat în vederea prevenirii și gestionării conflictelor, a eforturilor de reorganizare a industriei de armament, de raționalizare a mijloacelor de securitate și combatere a riscurilor de ordin militar. Astăzi, s-a ajuns ca Alianța să fie ferm angajată în dezvoltarea unui profil euro-atlantic în arhitectura de securitate , beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor. Acest rol a fost deja jucat de NATO în numeroasele misiuni internaționale executate sau în curs de executare, în procesul de gestionare a situației de securitate din Kosovo,Libia,Pakistan,Africa etc.Confruntarea și divergențele ideologice, politice, economice, diplomatice și de natură militară sunt cei mai inportați factori care au influențat NATO de ași-a stabilit ca obiectiv fundamental menținerea și apărarea libertății și securității tuturor membrilor prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord și Carta ONU. Pe temeiul valorilor comune ale democrației, drepturilor omului și statului de drept, Alianța se preocupă de pastrarea păcii în spațiul euro-atlantic, concomitent cu asigurarea și sprijinirea dezvoltării economice și sociale a statelor membre. Întărirea securității din spațiul euro-atlantic constituie preocuparea politico-militară majoră a NATO.

Criza din Ucraina și tentativele Federației Ruse de a mentine rolul de mare putere pe arena mondială cât și anexarea Crimeei de către aceasta,care este o amenințare grava la adresa securității și stabilității Europene , duc la nevoia de reafirmare pe plan mondial a NATO și luare unor masuri de prevenire a amenințărilor în adresa securității Alianței.NATO a confruntat și alte crize în ultimii ani: situația din Balcani, în anii 1990, Georgia, în 2008 reușind mereu să se adapteze situațiilor tensionate avân drept obiectiv rezolvarea conflicetelor pe cale politică și de a folosi forțele militare nu ca prioritate ci ca ultim resort.

Considerații introductive

1.1 Istoric NATO

În preioada 1945-1949 țarile din Europa Occidentala si aliații acestora din America de Nord: S.U.A și Canada au fost confruntate cu nevoia restructurării economice din cauza politicii si metodelor expansioniste utilizate de U.R.S.S cât și de intenția Uniunii Sovietice de a-și menține nediminuata capabilitatea forțelor sale armate. O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor măsuri politici si militare.Printre aceste evenimente se numără amenințările directe la adresa suveranitații Norvegiei, Greciei, Turciei , lovitura de stat pro-comunistă din 1948 din Cehoslovacia , blocada ilegală a Berlinului , începută in aprilie același an de către U.R.S.S .În martie 1948 , cinci state din Europa occidentală , Belgia , Franța , Luxemburg , Olanda , Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelle , prin care au decis sa-și constituie un sistem comun de apărare și sa-și întăreacă relațiile , astfel încât să poată rezista unui pericol de ordin ideologic , politic sau militar care putea amenința securitatea lor .

În perioada urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A si Canada în vedearea creării unei alianțe unice a Atlanticului de Nord fondată pe garanții de securitate și angajamente mutuale dintre Europa și America de Nord . Danemarca , Islanda , Italia , Norvegia și Portugalia au fost invitate de statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelle să participe la acest proces , negocierile căruia s-au finalizat în aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim de securitate comnu bazat pe parteneriat intre 12 țări.Grecia și Turcia au aderat la tratat în anul 1952 , Republica Federală a Germaniei în 1955 , Spania în 1982 , iar Republica Cehă , Polonia și Ungaria în 1999 .

Alianța Atlanticului de Nord a fost întemeiată în baza unui tratat la care statele membre au aderat în mod liber , după dezbatere publica și ratificare de către parlamentele naționale . Trataul precizează drepturile și obigațiile internaționale statelor membre conform Cartei O.N.U Țările membre sunt angajate să împartă atât riscurile și responsabilităție , cât și avantajele ce decurg din securitatea colectivă .

Semnarea Tratatului de la Washington în 4 aprilie 1949 a fost primul pas în dezvoltarea unei strategii bazate pe cooperarea noii Alianțe . Articolul 3 al acestui tratat îndeamnă la dezvlotarea individuală și colectivă în vederea rezistării la atacuri armate a statelor semnatare , iar articolul 5 consfințește solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței care sunt principii ce statuează implicarea tuturor aliaților în cazul în care unul din statele membre se confruntă cu apariația unor amenințări pentru securitatea sa . Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de securitate națională în urma unui efort colectiv.

În prezent NATO este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.Scopul esențial al alianței este de a asigura libertatea și securitatea membrilor săi prin mijloace militare si politice in conformitate cu Trataul Nord-Atlantic si Cartea Națiunilor Unite .

1.2Sarcini fundamentale de securitate

Scopul fundameltal al NATO este de a asigura securitatea și libertatea tuturor statelor aliate prin mijloace politice și militare în comformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor unite.De la începutl activitații sale NATO a depus toate eforturile pentru stabilirea unei paci durabile in Europa bazată pe valori comune ale democrației și drepturilor omului.Perspectiva acestui obiectiv a devenit reala odata cu sfârșitul Războiului Rece.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității.

Principiul care stă la baza Alianței este angajamentul comun față de cooperarea mutual între statel aliate și se axează pe indivizibilitatea securității acestora.Solidaritatea și conexiunea din cadrul alianței suțin faptul ca nici o țară nu este forțată sa se bazeze doar pe eforturile naționale proprii în cazul apariției unor amenințări în adresa securității sale.Alianța ajută țările membre sa-și atingă obiectivele securității naționale fară a priva acestea de drepturile și obligațiie de a-și asuma responsabilitățile suverane.Alianța este o asociere de state libiere unite cu scopul de a-și menține securitatea prin garanții comune și cooperare cu alte țări.

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 – care este baza legală și contractual a Alianței – a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite,care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Ca preambul la poziția Tratatului, scopul Aliaților este acela de a “promova relații de pace și prietenie în Zona Nord-Atlantică” Cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să-și apere membrii de o potențială amenințare care ar fi putut rezulta în urma politicii și sporirii capacității militare ale fostei Uniuni Sovietice.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianței. Este o organizație inter-guveramentală în cadrul căreia țările membre își păstrează, neatinse, suveranitatea și independența. Organizația asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme și în care țările membre iau decizii în probleme politice și militarecare le pot afecta securitatea. Organizația oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor și cooperării între țările membre, în domenii politice, militare și economice, precum și științifice sau în afara sferei militare.

Mijloacele de care dispune Alianța pentru a-și atinge politicile de securitate includ menținerea unei forțe militare suficiente pentru a preveni un eventual război și asigura o apărare adecvată : o capacitate general de a rezolva crizele care ar putea eventual afecta securitatea membrilor săi : și promovarea dialogurilor cu alte țări în vederea stabilirii unei securități europene bazată pe sprijin reciproc cât și dezvoltarea în domeniul controlului armamentului și a dezarmării.

Pentru a-și atinge scopul esențial, de Alianță a națiunilor angajată față de Tratatul de la Washington și de Carta Națiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de securitate:

“Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și pe obligația rezolvării pe cale pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin folosirea forței.

Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esențial în consfătuirile ali ate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se apere în fața oricărui act de agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.

Și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:

• Managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington,să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul situațiilor de criză.lvării pe cale pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin folosirea forței.

Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esențial în consfătuirile ali ate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se apere în fața oricărui act de agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.

Și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:

• Managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington,să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul situațiilor de criză.

• Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea șidialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creșterea transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței.”

Toate structurile create de NATO permit țărilor sa-și coordoneze politicile în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale.Ele asigură o permanentă cooperare în domeniul politic,militar,economic și an alte domenii non-militare. La baza acestor activități stă o structură militară și civilă complexă alcătuită din personal administrativ, bugetar și de planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.

Capitolul 1 :Organizare și structure civile

2.1Consiliul Nord Atlantic (NAC) are autoritate politică și puteri de decizie efective și este alcătuit din Reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre,care se întrunesc cel puțin o dată pe săptămână. Consiliul se întrunește și la nivel înalt, în prezența miniștrilor de externe, a miniștrilor apărării sau a șefilor de guvern, având aceeași autoritate și puteri decizionale, iar deciziile sale au același statut și aceeași validitate, indiferent de nivelul întrunirii. Consiliul are o importantă imagine publică și emite declarații și comunicate, care explică publicului larg și guvernelor statelor care nu sunt membre NATO, orientările și deciziile Alianței. Consiliul este singurul organism al Alianței care își revendică în mod explicit autoritatea de la Tratatul Nord-Atlantic. Conform prevederilor Tratatului, Consiliul a primit responsabilitatea de a înființa organisme subsidiare. De lasemnarea Tratatului, au fost create numeroase comitete și grupuri de planificare menite să sprijine activitatea Consiliului sau să își asume responsabilități în domenii specifice, precum planificarea apărării, planificarea nucleară și problemele militare. Consiliul oferă astfel, guvernelor statelor membre, un forum unic pentru consultări pe scară largă asupra tuturor chestiunilor care le afectează securitatea reprezentând cel mai important organism decizional al NATO.Toate țările membre NATO au drepturi egale în exprimarea opiniilor lor la masade consiliu. Deciziile, luate de comun acord, reprezintă voința colectivă a guvernelor statelor membre. Toate aceste guverne sunt implicate în formularea politicilor în cadrul sau sub autoritatea Consiliului și sunt parte a consensului pe baza căruia se adoptă deciziile. Fiecare guvern este reprezentat în Consiliu de către un membru permanent având rangul de ambasador. Fiecare membru permanent este secondat de un personal sau de o delegație politică și militară la NATO, de dimensiuni variabile. Atunci când Consiliul se întrunește în acest format, acesta este denumit“Consiliu permanent”. Bianual, în unele cazuri chiar mai des, Consiliul se întrunește la nivel ministerial, iar fiecare națiune este reprezentată de către ministrul însărcinat cu afaceri externe. Consiliul se întrunește și în sesiuni ale miniștrilor apărării. Întâlnirile la nivel înalt, la care iau parte șefii de stat sau de guvern, au loc ori de câte ori trebuie abordate chestiuni extrem de importante,sau în momente hotărâtoare pentru evoluția politicii de securitate a Alianței. În mod obișnuit, Consiliul se întrunește cel puțin o dată pe săptămână, dar poate fi convocat, în caz de necesitate, și în regim de urgență. Lucrările sale sunt prezidate de Secretarul General al NATO sau, în absența sa, de către adjunctul acestuia. Ambasadorul sau reprezentantul permanent cu cea mai mare vechime în Consiliu primește titlul de Decan al Consiliului. Deși funcția sa este, în principal, una onorifică, Decanul poate fi chemat să-și exercite atribuțiile în mod practic, de exemplu în convocarea ședințelor și dirijarea discuțiilor cu ocazia alegerii unui nou Secretar General. La întrunirile la nivel ministerial ale miniștrilor de externe, unul dintre aceștia primește rolul de Președinte onorific.Titlul se schimbă prin rotație anuală între națiuni, în ordinea literelor alfabetului englezesc. Pe baza vechimii, se stabilește o ordine de întâietate în Consiliul permanent, dar la întrunirile Consiliului la orice nivel, reprezentanții permanenți se așează în jurul mesei în ordinea naționalității, conform literelor alfabetului englezesc. Această procedură este respectată în toate comitetele NATO. Chestiunile discutate și deciziile adoptate la întrunirile Consiliului acoperă toate aspectele activităților Organizației și se bazează frecvent pe rapoartele și recomandările pregătite de comitetele subordonate, la cererea Consiliului. De asemenea, oricare dintre reprezentanții naționali sau Secretarul General poate aduce o chestiune în discuție. Reprezentanții permanenți acționează conform instrucțiunilor primite din capitalele țărilor lor, informând și explicând colegilor lor opiniile și deciziile politice ale guvernelor lor. În sens invers, aceștia raportează autorităților naționale părerile expuse și luările de poziție ale altor guverne, informându-le asupra noilor evoluții și ținându-le la curent asupra progreselor realizate, în vederea obținerii consensului, în probleme sau domenii importante în care pozițiile naționale sunt divergente. Atunci când trebuie adoptate decizii, se acționează pe baza unanimității și a acordului comun. Nu se votează și nu se iau decizii după principiul majorității.Fiecare națiune reprezentată la masa Consiliului sau în oricare din comitetele subordonate acestuia își păstrează suveranitatea și responsabilitatea deplină asupra propriilor decizii. Lucrările Consiliului sunt pregătite de comitetele subordonate cu responsabilitate în domenii politice specifice. O mare parte din această muncă revine Comitetului politic la nivel înalt (SPC), alcătuit din reprezentanți permanenți adjuncți, uneori întărit cu experți naționali în domenii care au legătură cu subiectul dezbaterii. În astfel de cazuri, acesta este denumit SPC(R). Comitetul politic la nivel înalt are o responsabilitate aparte în pregătirea majorității declarațiilor sau comunicatelor care trebuie emise de către Consiliu și se reunește înaintea întrunirilor ministeriale pentru a întocmi astfel de texte care vor fi supuse aprobării Consiliului. Alte aspecte ale muncii politice pot fi tratate de către Comitetul politic ordinar, alcătuit din consilieri sau consultanți politici ai delegațiilor naționale. Când Consiliul se întrunește la nivel de miniștri ai apărării, sau tratează probleme de apărare și chestiuni referitoare la strategia apărării, alte comitete la nivel înalt, precum Grupul executiv de lucru, pot fi implicate ca organisme consultative principale. Dacă pe agenda de lucru a Consiliului se află probleme financiare, în funcție de natura lor, Comisia superioară pentru resurse, unul din Comitetele pentru buget (civil sau militar), sau Comitetul pentru infrastructură, va fi responsabil pentru pregătirea acestor lucrări. În funcție de subiectul supus discuției, comitetul superior, responsabil în domeniul respectiv, preia rolul conducător în pregătirea întrunirilor Consiliului și în aplicarea deciziilor adoptate de către acesta. Secretariatul Consiliului este asigurat de către diviziile și birourile relevante ale Secretariatului Internațional, în special de către Secretariatul executiv, care deține un rol coordonator în asigurarea executării mandatelor Consiliului și în înregistrarea și difuzarea deciziilor adoptate. Secretarul executive este și Secretarul Consiliului.

2.2 Secretarul General este un funcționar internațional de rang înalt care este numit de către guvernele țărilor membre NATO în funcția de președinte al Consiliului Nord-Atlantic , a Grupului pentru planificare nucleară și al Comitetului pentru planificarea apărării , ocupă la fel funciția de președinte al altor comitete superioare ale NATO , funcția de Secretar General și șef executiv al NATO .Secretarul General dirijează și controlează procesul de consultare și adoptarea a deciziilor in cadrul Alianței , conduce Secretariatul Internațional și este principalul purtător de cuvânt al Alianței în relațiile externe și în comunicarea și contactele cu guvernele membre, cât și cu mass-media.Propune teme de discuție și este abilitat să resolve posibilele divirgențe dintre statele aliate.Secretarul conduce ,de asemenea , Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic,Grupul de cooperare mediteraneană , are sub autoritatea sa directă un Cabinet și biroul Secretarului General.

2.2.1 Cabinetul Secretarului General este format din Cabinetul și Secretariatul executive din Biroul pentru informații și preasă și Biroul pentru securitate al NATO.

2.2.2 Cabinetul Particular .Rolul cabinetului particular este de a consilia și sprijini Secretarul General și adjunctul acestuia în toate activitățile lor.Personalul său include doi consilieri : unul juridic și un specialist în afacerile central și est-europene.

2.3 Secretariatul Internațional este format din reprezentanți ai statelor membre și are drept scop consilierea,îndrumarea și acordarea sprijinului administrativ pentru delegații naționale de la Cartierul General al NATO , servește Consiliul, precum și comitetele și grupurile de lucru subordonate acestuia, dar și Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina și Grupul de cooperare mediteraneană. IS este condus de secretarul general al NATO, care din punct de vedere administrativ, este, de asemenea, un membru al IS. Membrii personalului sunt recrutați din țările membre NATO. La nivel mondial, aproximativ 5 000 de civili lucrează pentru NATO în diferite agenții și comandamente strategice și regionale. Scopul secretariatului internațional este de ajuta realizarea procesului de consens în vederea adoptării deciziilor între țarile membre și partenere .

2.4 Secretariatul executiv :scopul secretariatului exectuiv este de a asigura buna funcționare a a întregii structure de comitete și grupuri de lucru, este responsabil pentru planificarea și organizarea întâlnirilor la nivel ministerial și la nivel înalt atât la Cartieul general al NATO cât și în exterior.Secretariatului îi revin coordonarea structurilor EAPC și al altor organisme din cadrul EAPC sau al Parteneriatului pentru Pace.Membrii acestuia avctivează ca secretari și stenografi ai diferitor comitete,asigură munca de secretariat și cea administrativă a Consiliului și comitetelor superioare.Secretariatul redactează toate procesele verbale ,agendele și documentele de natura procedurală cerute de organism respective.Consiliază președinții comitetelor și sunt persoane de contact în cadrul comitetelor.

Capitolul 3: Organizare și structuri militare

3.1 Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO desfășurându-și activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea organismelor politice decizionale, Comitetul Militar se întâlnește regulat la nivel înalt și anume, al șefilor de Stat major (CHOD). Comitetul Militar (CM) este abilitat să recomande autorităților politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acțiune a Alianței. CM cooperează stîns cu cei doi comandanți ai Comandamentelor Strategice iar principalul său rol este de a stabili orientările și de a oferi consiliere asupra doctrinei și strategiei militare.

În mod normal Comitetul Militar se reunește de trei ori pe an în sesiuni la nivel de stat major ,doua din aceste trei întălniri au loc la Bruxelle iar ultima este găzduită de una dintre țările NATO , prin rotație.

La intervale regulate Consiliul împreuna cu Comitetul de planificare a apărării și Grupul de planificare nucleară se reunex la Bruxelle sau in alte capitale a statelor membre în vederea dezbaterii probmlemelor securității Alianței.Indiferent de nivelul la care au fost adoptate , deciziile luate de aceste organe au același statut și reprezintă politca aprobată de țarile membre.Activitatea CM este asigurata de reprezentanți militari care actionează din numele șefilor de stat din țările lor.Ei sunt reprezentanții naționali și actionează in vederea apărării intereselor naționale dar în același timp fiind deschiși pentru negocieri cu statele aliate în vederea obținerii unui consens. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale alianței și realiează o evaluare anuala a forțelor și capacitaților țărilor care reprezintă pericol în adresa alianței.

3.2 Președintele Comitetului Militar (CMC) este ales de catre șefii de stat major și este desemnat în funcția sa pe termen de trei ani , autoritatea sa deriva de la Comitetul Militar și raspunde în fața Comitetului pentru îndeplinirea îndatoririlor sale.Președintele Comitetului Militar , în mod normal,prezidează toate reuniunile Comitetului Militar iar în abența sa atribuțiile lui sunt preluate de catre președintele-adjunct al Comitetului Militar (DCMC).Președintele Comitetului Militar conduce activitațile zilnice a CM ,este purtatorul de cuvant și reprezentantul acestuia.Rolul său este de a controla si controla si dirija forțele militare NATO pentru o activitate cat mai bună și eficientă a acestora.De asemenea el reprezinta Comitetul Militar la reuniuni de nivel înalt cum ar fi cele a Consiliului Nord-Atlantic ,ale Comitetului pentru planificarea apărării și Grupului de planificare nuclear în calitate de consilier militar.

3.3 Comandanții Strategici ai NATO (CS), respectiv Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT),sunt raspunzători, în fața Comitetului Militar pentru coordonarea și orientarea problemelor de ordin militar a Alianței în cadrul domeniilor în care comandă.Tot ei consiliază Comitetul Militar.Comandanții strategici sunt reprezentați pe lângă NATO de miitari cu grad de general sau amiral,prin care aceștia țin legătura strânsă cu oficialitățile politice și militare din cadrul Cartierului General,reprezentanții asigură circularea eficientă a fluxului de informație în ambele părți. SC examinează toate întrebările referitoare la politica de securitate a NATO și acționează ca un organism consultativ al Consiliului Nord-Atlantic, revizuiește politica de securitate a NATO , face recomandări pentru modificarea și analizează întrebări legate de acest subiect . De asemenea SC aprobă directive de sprijin și documente de orientare în domeniul securității personalului , securitatea fizică , securitatea informațiilor , securitatea industrială.

3.4 Statul Major Militar Internațional (IMS) pentru această poziție țările membre desemnează un Director cu rang de general sau amiral selecționat de Comitetul Militar. Împreuna cu subordonații săi acesta oferă sprijin administrativ Comitetului Militar și consiliere pe probleme de procedură.Directorul IMS este asistat de cinci directori adjuncți , fiecare dintre ei conduce câte un departament care funcționează separat.IMS este responsabil de planificare ,evaluarea si recomandarea politicii privind problemele de ordin militar pe care le analizeaă Comitetul Militar, asigură aplicarea imediată a deciziilor și politicilor luate de Comitetul Militar.Statul Major Militar Interațional este compus din personal militar detașat de aliate lor pentru a ocupa funții la Cartierul General NATO cu scopul de a activa in scopul comun al Alianței și nu doar în scopul unei țări anume.În IMS activează și personal civil care îndeplineste funciții administritative și are rol de sprijin.Unul din rolurile IM este de a susține Comitetul Militar in activitatea sa pring pregătirea si supravegherea aplicarii deciziilor sale,la fel IMS este activ implicat in cooperarea cu țările din Europa centrală si cea de est în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace.

4.1Evolutia conceptului strategic al NATO : De la înființarea , în 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington, până la Summit-ul de la Lisabona NATO a parcurs mai multe etape de transformări majore cu ajutorul cărora poate fi considerată alianța politico-militară cu cel mai mare succes. Într-o perioadă de peste o jumătate de secol, în care a cunoscut și un larg proces de transformare, NATO și-a schimbat Conceptul Strategic în patru rânduri: 1952, 1967, 1991 și 1999. Plecând de la„Conceptul Strategic pentru Apărarea Zonei Nord-Atlantice“, din 1949, bazat pe operațiuni de apărare teritorială la scară mare, împotriva unei posibile invazii sovietice, în 1952 a fost propus Conceptul Strategic al „ripostei masive“, care intenționa să deprime orice încercare de atac împotriva oricărui membru NATO, prin amenințarea cu riposta întregului potențial militar, inclusiv prin folosirea armelor nucleare.Odata cu creșterea numarului de posesori de arsenal nuclear a crescut și descurajarea nucleară a căpătat aspecte incomensurabil mai complexe, NATO și-a bazat Conceptul Strategic pe principiul „ripostei flexibile“, creând incertitudine asupra tipului de răspuns strategic. Încheierea perioadei Războiului Rece a adus cu sine noi circumstanțe strategice,ceea ce a condus la creearea unui nou Concept Strategic, transparent, bazat pe principiile securității și cooperării. Noul Concept a fost adoptat la Roma, în anul 1991. Apoi, după prima etapă a extinderii NATO a fost elaborat, la Summit-ul de la Washington, în 1999, un nou Concept Strategic, care determina scopurile și ghida Acțiunile NATO până de curand. Principalele dispoziții ale conceptului din 1999 erau legate de: apărarea relației transatlantice, menținerea unor capabilități plauzibile, dezvoltarea unei dimensiuni europene, concentrarea pe misiuni de managementul crizelor și prevenirea conflictelor, creșterea parteneriatelor euroatlantice, extinderea pe baza articolului 10 din Tratat și dezvoltarea unei politici de nerăspândire a armelor nucleare și control al armamentelor. Schimbările rapide, de o complexitate fără precedent, momentul septembrie 2001, dezbaterile transatlantice care au urmat intervenției militare a SUA în Irak, restabilirea atitudinii Rusiei, din ce în ce mai activă pe măsură ce procesul de lărgire al Alianței a făcut ca go hotarele comunității transatlantice să se mute din ce în ce mai aproape de regiunile aflate sub sfera de influență a Moscovei, toate acestea au dus la apariția necesității de modificare structurală și operațională a NATO. În aceste condiții, și pe fondul reglementării aspectelor legate de capabilități, la Summit-ul de la Riga, din 2006, a fost adoptat documentul de trecere numit Comprehensive Political Guidance, care adăuga ca principale amenințări pentru NATO terorismul internațional, creșterea numarului de armer de distrugere în masă, instabilitatea generată de statele fragile, crizele regionale, folosirea incorectă a noilor tehnologii și blocarea accesului la resursele vitale. Acest fapt confirmă că Tratatul Atlanticului de Nord rămâne, încă, un document suficient de adaptat timpurilor actuale și prin prisma mesajului transmis, și anume că NATO înseamnă forța colectivă de apărare a valorilor, intereselor și teritoriului împotriva oricăror posibile pericolei. Schimbarea naturii acestora din urmă implică și transformarea manierei de răspuns la acestea. Dacă acestea se schimbă, trebuie transformat modul de răspuns în fața lor.

În vederea fortificării securități si stabilității zonei euroatlantice, Alianța este gata să contribuie, de la caz la caz și prin acord, la prevenirea eficientă a conflictelor, se încadrează activ în managementul crizelor cât și în operații de răspuns la crize.NATO susține pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii mutuale și a capacității de acțiune comune cu Alianța.Sarcinile fundamentale de securitate vizează:

• asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituŃii

democratice;

• soluționarea pasnică a diferendelor;

• servirea ca forum de consultări intre aliați pe orice problemă care ar afecta

interesele lor vitale;

• descurajarea și apărarea impotriva oricărei amenințări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.Obiectivul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare si se consolidează reciproc, atat prin adancirea relațiilor intre țările euroatlantice cat și prin gestionarea crizelor.

Demararea procesului de elaborare și implementarea a Strategiei inițiale a Alianței începe prin semnarea de către președintele Truman pe 6 octombrie 1949 a planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord „Legii ajutorului militar pentru apărarea mutuală“ și deschiderea unui credit de 900 de milioane de dolari, cu titlu de ajutor militar.Formularea acestei strategii NATO a fost cunoscută sub denumirea de„Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord-Atlantice“. Conceptul a fost dezvoltat între octombrie 1949 și aprilie 1959 considerându-se ca Alianța „a stabilit o strategie de operațiuni la scară largă în apărarea teritorială“.

Strategiile NATO elaborate mai târziu au fost adaptate la riscurile și amenințările specifice diferitelor perioade ale Războiului Rece, răspunzând cu promptitudine situațiilor din fiecare etapă a evoluției organizației, a statelor membre și ale întregii comunități internaționale. Astfel, anunțul URSS că deține bomba cu hidrogen (8 august 1953) si crearea Tratatului de la Varsovia (14 mai 1955) au stat la baza elaborării și dezvoltării strategiei „represaliilor masive”. Această strategie constituia un răspuns de descurajare, era o strategie-ripostă. Potrivit acesteia,NATO adoptă o poziție clară si fermă, bazată pe tactica descurajării, amenințând că va răspunde, prin orice mijloace aflate la dispoziția sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricărui act de agresiune împotriva țărilor membre.Acest mod de abordare și definire a strategiei NATO a cunoscut numeroase discuții, de la sfarsitul anilor ‘50 și pană în 1967, când, în urma unor intense dezbateri în cadrul Alianței, Consiliul Nord-Atlantic aproba, la 13-14 decembrie 1967, „Raportul Harmel“ asupra viitoarelor sarcini ale Alianței, iar Comitetul de planificare a apărării adopta noul concept strategic al NATO denumit „riposta flexibilă“. Trecerea de la doctrina și strategia „represaliilor masive“ la „riposta flexibilă“ reprezintă una dintre cele mai de seamă modernizări ale conceptului strategic NATO din acea perioadă. Deși cursa înarmărilor se declanșase vertiginos, iar Statele Unite trecuseră deja la aplicarea unei strategii de îndiguire în relația cu Uniunea Sovietică, potrivit conceptului geopolitic al rimland-ului elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina „ripostei flexibile” relansa ideea suficienței strategice și, pe aceasta bază, a echilibrului strategic. În opinia noastră, un asemenea concept strategic facilita totuți dialogul politic și, totodată, menținea și punea în practică, mult mai nuanțat, conceptul de descurajare.Ideea de bază a strategiei „ripostei flexibile“ era să asigure o structură mai echilibrată a forțelor NATO și să permită o gamă mai largă de opțiuni politico-militare,în funcție de complexitatea situației internaționale. Conceptul a fost astfel gândit încat să ofere certitudinea că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile și, ca atare, contracarat cu forțe și mijloace pe

măsură.

Toate conceptele adoptate de NATO, de la înființare și până către sfârșitul

anilor '80, erau, în principal, cunoscute, dar s-a discutat foarte puțin, în detaliu,

despre ele. Cu alte cuvinte, în perioada amintită, transparența nu era punctul forte ale Alianței, asa cum va fi după 1990. Totuși, guvernele naționale ale țărilor membre dispuneau de instrucțiuni și puncte de referință clare și de tot ce era necesar pentru activitățile de planificare militară, dar lucrurile acestea nu erau accesibile publicului larg. Această modalitate de lucru era impusă de condițiile în care evolua comunitatea internațională, pe de o parte, și reflecta realitățile Războiului Rece, divizarea politică a Europei și situația ideologică și militară conflictuală care a caracterizat relațiile dintre Est si Vest o perioadă de timp îndelungată, pe de altă parte. La reuniunea de la Londra din iulie 1990, șefii de stat și de guvern din țările membre ale NATO au convenit asupra necesitații de a adapta Alianța Atlantică la noua și promițătoarea eră ce se deschisese pe Vechiul Continent, odată cu disoluția URSS, căderea zidului Berlinului, desființarea Pactului de la Varșovia și prăbușirea sistemului comunist din Europa. Reafirmând principiile fundamentale pe care Alianța se bazează încă de la crearea sa, ei au apreciat că evenimentele care se desfășurau în Europa vor avea consecințe semnificative asupra configurației spațiului euroatlantic și modalităților de a realiza, pe viitor, obiectivele de securitate și apărare comună. Schimbările politice, sociale și militare din Europa, amintite mai sus, au impus necesitatea unor transformări strategice fundamentale, care însemnau, de fapt, un nou început pentru NATO, adică o Alianță reînnoită și reconfigurată. În acest scop, membrii acestei organizații politico-militare au declanșat o reexaminare strategică aprofundată, rezultatul fiind un nou Concept strategic al Alianței ce va fi adoptat la reuniunea la nivel înalt a Consiliului Nord- Atlantic ce a avut loc la Roma pe 7 și 8 noiembrie 1991.

4.2 Summit-ul de la Lisabona-noul concept strategic :

Summit-ul NATO de la Lisabona, desfăsurat în perioada 19-20 noiembrie 2010, este, evident, un eveniment istoric deoarece s-a adoptat și lansat noul Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice pentru ca Alianța să devină mai eficientă, mai mult angajată în relațiile cu organizațiile internaționale și cu statele partenere, mai capabilă să îndeplinească nu numai misiunea sa clasică de apărare colectivă, ci și aceea de a face față cu succes la noile amenințări și provocări de securitate ale acestui secol. Noul Concept Strategic s-a adoptat întrucat precedentul, cel din anul 1999, nu mai corespundea pedeplin noilor amenințări, precum cele reprezentate de gruparea teroristă al-Qaeda,de atacurile cibernetice sau pirateria. Printre obiectivele acestui Concept se remarcă, prin importanță,dezvoltarea unei capacități de apărare antirachetă eficace și eficientă. Noul document al Alianței stipulează angajamentul acesteia de a dezvolta noi capabilități, noi parteneriate și de a moderniza capacitatea în ceea ce priveste realizarea misiunilor externe de apărare colectivă. Unul dintre parteneriatele principale, poate cel mai important parteneriat dezvoltat de NATO este cel cu Rusia.Alianța Nord-Atlantică s-a angajat, la Lisabona, să lase usa deschisă în scopul aderării unor state democratice europene și să se reformeze, dar și să gestioneze mai rațional resursele sale financiare. Atat șefii de state cât și cei de guverne ai celor 28 de state membre au fost de acord cu reducerea anumitor structuri ale Alianței si în primul rând unele centre de comandă, dar și cu adaptarea NATO la provocările din mediul de securitate, deosebit de fluid, al secolului XXI. Reducerea, în ansamblu, a cheltuielilor militare în Europa va fi cu 10-15% în deceniul al doilea al secolului nostru; anual se cheltuiesc 210 miliarde euro în acest domeniu, iar aproximativ un sfert din această sumă se va aloca investițiilor, ceea ce înseamnă că, în conformitate cu noul Concept Strategic, NATO va face „mai multe, cu bani mai puțini”.Presedintele Barack Obama afirma, la 19 noiembrie 2010, la Lisabona, că relația cu aliații și partenerii europeni ai Statelor Unite ale Americii reprezintă „un element de bază al politicii externe americane“ și chiar "piatra de temelie a angajamentului nostru mondial și un catalizator pentru cooperarea globală". Astfel, presedintele SUA dorea să evidențieze că Statele Unite nu mai au o asemenea aliniere a valorilor, intereselor, capacităților și obiectivelor cu nici o altă regiune. De asemenea, Obama mai sublinia faptul că, „pe baza celei mai mari relații economice din lume, comerțul transatlantic susține milioane de locuri de muncă“ nu numai în SUA, ci și în Europa, ceea ce formează o bază pentru eforturile comune de relansare economică globală. Totodată, înaltul oficial american a afirmat că Alianța se va transforma prin noul „Concept strategic, ce recunoaște capacitățile și partenerii de care avem nevoie pentru a răspunde noilor amenințări ale secolului XXI“. El a mai declarat că va fi angajat în continuare în lupta pentru eliminarea armelor nucleare, însă a mai adăugat că atât timp cât va exista acest tip de arme, Alianța Nord-Atlantică trebuie să rămână o organizație nucleară.Presedintele Statelor Unite are argumente temeinice în acest sens, deoarece Coreea de Nord și-a dezvoltat un arsenal nuclear care provoacă îngrijorare nunumai Coreei de Sud, ci chiar și Japoniei, țară ce s-a simțit amenințată de experiențele pe care armata coreeană le-a desfășurat în anul 1998, inclusiv prin testarea unor rachete cu rază medie de acțiune, deși programul nuclear nordcoreeana a fost inghețat în anul 1994, pe baza unui acord încheiat cu administrația americană. Coreea de Nord are două tipuri de rachete: No Dong, cu bătaie de 1.000 km, si Taepo Dong, cu bătaie de aproximativ 2.000 km. Adrian Novac îl citează pe Bruce Bennett, Rand Corporation: „SUA n-ar ataca Coreea de Nord decât în cazul în care conflictul se întețeste” și apoi face următoarele afirmații: „Nu pot să prevăd ce vor face Statele Unite, dar mă îndoiesc că vor lua, chiar și numai în considerare, la modul serios, un atac militar impotriva Coreei de Nord, cu excepția cazului în care situația se agravează“. Aceste afirmații ale reporterului Bruce Bennett, de la Rand Corporation, specialist în probleme coreene, nu sunt întamplătoare, deoarece expertul pe probleme de apărare, este de părere că „regimul de la Phenian ar putea să folosească arma nucleară impotriva Sudului, lucru care ar provoca sute de mii de morți și distrugeri considerabile în Seul.” Coreea de Nord nu vrea să renunțe la programul nuclear în schimbul unui ajutor economic promis recent de Statele Unite ale Americii, ceea ce ridică obstacole serioase în angajamentul unor state de a începe procedurile pentru eliminarea armelor nucleare. SUA, Rusia, China, Japonia și Coreea de Sud au dus tratative cu Phenianul, în anul 2009, dar acestea nu au mai continuat, nu numai din cauza testelor efectuate cu rachetele nord-coreene, ci și a continuării programului de îmbogățire a uraniului folosit pentru focoasele nucleare. Administrația comunistă a Coreei de Nord a trecut recent la amenințarea și înarmarea nucleară în scopul menținerii puterii cu orice preț . În consecință, Barack Obama, a declarat că Statele Unite vor apăra Coreea de Sud împotriva oricărei agresiuni a Coreei de Nord, chiar și împotriva unei agresiuni neconvenționale. Cancelarul german, Angela Merkel, a declarat că Summit-ul de la Lisabona ar putea, într-o viziune optimistă, să constituie „un pas hotărator“ în relația Alianței cu Rusia și „ar putea deschide un nou capitol în relațiile dintre foștii inamici în timpul Războiului Rece“. Totodată, cancelarul Germaniei a declarat că susține propunerea președintelui rus „pentru amplasarea, de către Moscova, a unui scut antirachetă în Europa“, pentru contracararea unor eventuale atacuri sau amenințări cu atacuri din partea unor state „considerate, în special de Statele Unite, ca susținătoare ale terorismului, cum este Iranul“. Așadar, Angela Merkel și-a exprimat acordul pentru acest proiect și pentru ca Rusia să fie inclusă în discuțiile Summit-ului. Președintele rus, Dmitri Medvedev, a propus, deci, un proiect comun Rusia – NATO de apărare antirachetă (un scut antirachetă comun Rusia – NATO) încă de la sfarsitul lunii octombrie 2010, susținând oferta făcută de NATO Rusiei. Astfel, Moscova promovează o politică de desființare a liniilor de divizare dintre Rusia și NATO și de dezvoltare împreună a unui spațiu de securitate comun bazat pe încredere reciprocă. În consecință, la Summit-ul de la Lisabona, președintele Medvedev a acceptat participarea Rusiei la un sistem antirachetă al NATO, care va costa cca 280 milioane USD și va apăra aliații NATO și statele din estul Europei de o amenințare precum cea a rachetelor cu rază lungă de acțiune Shahab 3 și Qiam 1, produse de Iran. Unele state membre NATO dispun de sisteme radar și interceptori cu ajutorul cărora pot să doboare rachete cu rază scurtă și medie de acțiune. Acum NATO lucrează la un program informatic prin care să se interconecteze toate sistemele statelor aliate care să permită unui comandant NATO să doboare orice rachetă deasupra oricărei porțiuni a spațiului NATO, prin utilizarea sistemelor naționale. Oficiali ai SUA au elaborat și dezvăluit unele planuri de mutare a unor elemente din sistemul american cu rază lungă de acțiune pe teritoriul UE, pe nave din Marea Mediterană și apoi pe teritoriul Romaniei, în 2015, și Poloniei, în 2018. În Polonia și Romania vor fi instalate,în curand, sisteme terestre de rachete, iar apoi vor fi aduse drone. Într-un viitor mai îndepărtat se vor instala în Europa sisteme cu rază lungă de acțiune, pentru anihilarea posibilelor rachete intercontinentale, care vor fi susținute de radare puternice. În Afganistan, NATO poartă o politică de trecere către o preluare a puterii politico-militare de către afgani, ceea ce va permite, în viitor, scoaterea pe etape a trupelor Coaliției de sub comanda NATO din această țară. La Coaliție participă un număr de 48 de țări, dintre care 28 sunt națiunile NATO, precum și 40.000 de militari din state aliate și partenere. Președintele american acorda o înaltă apreciere serviciilor și sacrificiilor militarilor Coaliției și partenerilor și afirma că efortul mutual al aliaților este indispensabil și fundamental în lupta pentru eliminarea și lichidarea grupărilor insurgente (teroriste) și în eforturile depuse asigurarea unui mediu stabil și a unui nivel de trai decent pentru cetățenii afgani. În încheierea discursului său, de la Lisabona, președintele Obama concluziona: „Acum există, în sfârsit, strategia și resursele necesare pentru a întrerupe inerția talibanilor, a priva insurgenții de fortificații, pentru a antrena mai multe forțe de securitate afgane și pentru a sprijini poporul afgan“. Obiectivul fundamental și durabil al Alianței Atlanticului de Nord este apărarea libertății și securității statelor membre atât prin mijloace politice, cât și militare. Alianța rămane, în continuare, o sursă importantă și chiar esențială de statornicie și securitate, într-un anturaj internațional instabil și imprevizibil. Statele membre NATO întruchipează , în ansamblu, o comunitate unică de valori fundamentale, care respectă și apără principiile libertății individuale, drepturilor omului, democrației și statului de drept și este legată strict de eforturile comune de înfăptuire a obiectivelor și principiilor Cartei ONU și Tratatului de la Washington, care prevede prioritatea deciziilor Consiliului de Securitate în acțiunile Alianței de menținere a păcii și securității internaționale. Angajamentele politice și militare dintre state europene și cele ale Americii de Nord au fost îmtărite în interiorul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, îndată după crearea NATO, în 1949. Șefii de state și de guverne ale națiunilor NATO au afirmat, de asemenea, că legătura transatlantică va continua să fie la fel de puternică și importantă, ca întotdeauna, în menținerea păcii și securității euroatlantice și că „vom continua să ne apărăm împreună pe baza solidarității, obiectivul împărtășit și a distribuirii echitabile a sarcinilor“. Evenimentele politico-militare petrecute după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial au dovedit cu suficiente argumente că siguranța țărilor NATO de pe ambele maluri ale Atlanticului este într-adevăr, indivizibilă. Adoptarea Conceptului Strategic al NATO reprezintă un eveniment strategic de mare actualitate politico-militară. Pentru crearea documentului s-au antrenat importante resurse umane și intelectuale ale statelor membre NATO.Varianta finală a conceptului are o notă de generalitate ce corespunde principiului acordului comun și caracterului neclasificat al documentului dat publicității și presupune cercetări largi pentru stabilirea soluțiilor de implementare a prevederilor sale.

Noul Concept Strategic va provoca cu siguranță transformări notabile în abordarea securității și apărării Alianței, de o manieră independentă sau pe teatre de operații, dar și recvalorificări importante din partea tuturor statelor din afara Alianței, indiferent de puterea acestora sau de dispunere geografică. Concomitent, conceptul va marca și organismele internaționale de securitate, globale sau regionale precum ONU, UE sau OSCE. Nevoia imediată a unui nou concept strategic, în opinia secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmunssen a plecat de la vechimea documentului anterior (din 1999), apărut înainte de atacul terorist din 11 septembrie 2001, de conflictul din Afganistan, de atacurile cibernetice și de actele de piraterie. Atunci NATO era format doar din 16 membri, iar acum are 28 , de atunci lumea a cunoscut mai multe schimbări ,s-au schimbat amenințările dar și formele acestora.Din aceste motive secretarul general al Alianței declara „avem nevoie si vom avea un concept strategic ce ia în considerare realitățile de azi, ca și provocările de maine”.Cu scopul elaborării noului Concept s-a ales un grup de 12 experți din cadrul Alianței, condus de fostul secretar de stat american Madeleine Albright. Grupul a lucrat transparent și a fost susținut de opinia publică din statele membre NATO. Au existat consultări numeroase asupra „subiectului” între reprezentanții statelor membre NATO. Grupul de specialiști a prezentat un raport întitulat „NATO 2020: securitate asigurată, angajament dinamic”, în care se evidenția faptul că Noul Concept Strategic viza o perioadă de aplicabilitate de minimum 10 ani și o transformare a NATO, în baza lecțiilor învățate în Afganistan, într-o Organizație cu puteri mai mari și cu parteneri mai mulți. În scopul adoptării acestui Concept Strategic au avut loc numeroase dezbateri, la diverse niveluri, atât în cadrul grupurilor de experți, cât și la nivelul factorilor de decizie politico-militară, impuse atît de importanța și complexitatea documentului, cât și de procedura de adoptare a sa pe baza principiului consensului. Factorii de decizie din România au organizat cateva sesiuni de lucru în scopul abordării unui punct de vedere stiințific și politico-militar cu privire la acest Concept Strategic. Locurile în care și-au desfăsurat activitatea experții au fost la Colegiul Național de Apărare (8 octombrie 2009), la șediile Ministerului Apărării Naționale și al Ministerului Afacerilor Externe (în octombrie 2009), precum și la Palatul Parlamentului pe data de 23 octombrie 2009. Avand la bază documentul elaborat de colectivul condus de Madeleine Albright, secretarul general NATO a redactat forma finală a proiectului Noului Concept Strategic NATO și l-a înaintat pentru analiză și dezbatere ambasadorilor celor 28 de state membre ale NATO astfel încat pe 14 octombrie 2010, a putut să fie analizat de toți cei 56 miniștri de Externe și ai Apărării, în cursul Reuniunii de la Bruxelles. Varianta finală a fost prezentată șefilor de stat și de guvern în cadrul Summitului NATO de la Lisabona, din 19-20 noiembrie 2010. În luna mai 2010, secretarul general NATO spunea, la București, că „ambiția mea este să reformez Alianța”, ambiție care s-a transmis tuturor celor implicați în demersul elaborării și adoptării Conceptului Strategic, inclusiv statelor membre NATO. Toți au acționat pentru a aduce concepte și idei originale, utile și viabile care să suscite interesul tuturor membrilor și să pună baza elementelor necesare realizării compromisurilor pentru realizarea consensului asupra variantei finale. Considerăm că dorința, așa cum am menționat deja ăn randurile precedente, de a se adopta noul concept și aplicarea principiului consensului, au condus la formulări generale care, apoi au permis găsirea și aplicarea unor soluții pentru situații speciale deosebite. Valoarea Noului Concept Strategic este evidentă atat ca document programatic, în care sunt sintetizate obiectivele și pozițiile susținute de statele membre, cat și prin claritatea mesajului politic al Aliaților de pe cele două țărmuri ale Atlanticului referitoare la întărirea solidarității și a acțiunii comune. Conceptul Strategic adoptat în anul 1999, oferea instrucțiuni generale pentru aplicarea și dezvoltarea unor politici și planuri militare detaliate pentru misiunile forțelor militare Aliate și pentru poziția de forță a Alianței, precum și caracteristici ale forțelor convenționale și nucleare. În schimb, Conceptul din 2010 imprimă o politică mult mai accentuată Alianței care va continua să-și joace rolul ei „unic și esențial” prin „mijloace politice și militare”, în primul rand prin acțiuni non-violente. Sefii de stat și de guvern ai națiunilor NATO își exprimau, la Lisabona, dorința ca NATO să rămană „sursa esențială de stabilitate”, aceeași „comunitate fără precedent pentru asigurarea libertății, păcii, securității și a valorilor împărtășite”. De asemenea, NATO va rămane Organizația transatlantică unică pentru consultări pe toate problemele care afectează integritatea teritorială, independența politică și securitatea membrilor acesteia, asa cum s-a stabilit prin articolul 4 al Tratatului de la Washington, din 1949.

4.3 Abordări NATO în „Conceptul Strategic – Lisabona 2010”

Pentru că în recentul document al NATO „Conceptul Strategic” adoptat la Lisabona în noiembrie 2010 se face o evaluare a Conceptului Strategic, apreciată

ca fiind corectă și acceptată de statele membre, consider necesar să subliniez acele

pasaje care au un impact direct asupra securității colective, cât și asupra sistemelor de management a crizelor din toate statele membre, inclusiv Romania, astfel:„Deși în zona euroatlantică este pace, iar amenințarea unui atac convențional împotriva teritoriului NATO este redusă, riscul există”:

multe țări din diferite regiuni dețin capabilități militare moderne;

proliferarea rachetelor balistice, precum și proliferarea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă, constituie amenințări reale la adresa securității;

terorismul constituie o amenințare directă la adresa securității cetățenilor țărilor Alianței precum și la stabilitatea și prosperitatea internațională. Tehnologia modernă duce la cresterea potențialului teroristilor de a produce distrugeri;

dependența de rețelele de calculatoare face ca guvernele și economiile să fie vulnerabile în cazul unor atacuri cibernetice, fapt ce devine tot mai frecvent;

țările depind tot mai mult de rutele de comunicații, de transport și de tranzit pe care se desfășoară comerțul, inclusiv furnizarea energiei; acest fapt sporește vulnerabilitățile pentru țările membre NATO;

dezvoltarea tehnologiei, inclusiv în spectrul electronic, folosirea laserelor și posibila limitare a accesului în spațiu cosmic pot afecta, de asemenea, planificarea militară și operațiile NATO;

instabilitatea sau conflictul dincolo de frontierele Alianței pot amenința securitatea națiunilor NATO, iar factorii globali precum competiția crescută pentru resurse, schimbările climatice și influența factorilor de sănătate pot afecta negativ mediul de securitate.

Riscurile prezentate în „Conceptul Strategic NATO” afectează direct sau indirect și România, fapt pentru care analiza realităților globale, zonale și regionale

trebuie să facă obiectul atenției factorilor responsabili care, prin legislație și acțiuni

practice să pună în valoare resurse umane, materiale și financiare, pentru protejarea

vieții cetățenilor și bunurilor acestora. Constituirea și consolidarea unui „Sistem

Național de Management al Situațiilor de Urgență” (S.N.M.S.U) este elementul

principal, fără de care, în aceste vremuri, statul român poate avea probleme grave

În continuare nu vom insista asupra capabilităților militare ale Alianței, prezentate în „Conceptul Strategic”, dar vom sublinia acele prevederi care au relevanță în managementul crizelor, în principal în aspecte nonmilitare, care trebuie avute în vedere, din punct de vedere organizațional, uman ți financiar de către fiecare stat membru în parte:

•Alianța va trebui să răspundă la apariția oricăror amenințări și provocări;

•Alianța va trebui să fie pregătită să acționeze o gamă de instrumente și să coopereze cu alți actori pentru a contribui la o abordare comprehensivă ce va combina eficient elemente politice, civile și militare pentru o realizare deplină a obiectivelor sale de securitate.

•Sprijinul eforturilor de reformă în sectoarele de securitate și apărare; acesta poate include și angajamente de sprijin al contractorilor;

•Este posibil ca eforturile de stabilizare și reconstrucție să fie necesare în toate fazele crizei. Prin urmare, Alianța trebuie să aibă capacitatea de a planifica, pregăti și desfăsura activități de reconstrucție și dezvoltare.

•Capacitățile C3 sunt facilități cheie (pivotal enablers) pentru îndeplinirea flexibilă și eficientă a obiectivelor de securitate ale Alianței. Acest fapt necesită definirea și implementarea unei strategii C3 clare ce va asigura o consultare consistentă și funcții de comandă, robuste, flexibile și măsurabile. Sistemele C3 ar trebui să beneficieze de cele mai recente tehnologii, precum și de cele prevăzute a fi dezvoltate în viitor. Totuși, astfel de aranjamente vor fi eficiente doar dacă vor fi

adoptate la scară largă de aliați, folosind aceeași filosofie de bază, în special înceea ce priveste gradul în care ei sunt pregătiți să împartă informații sensibile sau să permită accesul la acestea prin mecanisme care depind de accesul tehnologic între federații de rețele. Este vorba, în final, de disponibilitatea națiunilor de a face posibilă o capabilitate facilitată de rețea NATO (Network Enabled Capability).

•Planificarea NATO, dar și a națiunilor, ar trebui să țină cont și de efectele potențiale ale accesului aliaților la rutele de comunicații, tranzit și transport vitale, furnizarea energiei, probabilitatea atacurilor cibernetice asupra sistemelor informatice sau altor sisteme vitale ale națiunilor Alianței; probabilitatea ca teroriștii să fie capabili să folosească mijloace tot mai sofisticate în îndeplinirea scopurilor lor în viitor.

•NATO va avea drept scop reducerea impactului strategic al amenințărilor asimetrice cu mijloace explozive improvizate (IED).

•Interoperabilitatea este un factor de multiplicare care va permite Alianței dezvoltarea în parteneriat a unui pachet de capabilități/forțe, capabile să desfășoare

acțiuni de luptă în orice mediu.

•NATO va monitoriza sistematic accesul restricționat și deficitul de resurse energetice, naturale, de apă / hrană, de informații și umane.

•Alianța trebuie să aibă o capabilitate proprie pentru evaluarea și controlul impactului tehnologiilor, expertizei comunității tehnice și științifice, a provocărilor și a capabilităților de informații ale comunității internaționale în domeniul securității, cu referire la: evaluarea mediului operațional, potențialul distructiv al tehnologiilor emergente, a influenței asupra capabilităților de apărare și descurajare ale Alianței.

•Calitatea de membru al Alianței, atrage după sine și distribuția echitabilă a rolurilor, riscurilor și responsabilităților. În acest context, bugetul alocat apărării

din cadrul PIB-ului național, precum și procentajul alocat din acest buget cheltuielilor cu înzestrarea sunt indicatori ai efortului unui stat membru în domeniul apărării. În principiu se recomandă ca statele membre să aloce în mod

constant 2 % din PIB sau mai mult pentru apărare.Țărilor membre care în mod frecvent alocă resurse sub acest procent, li se recomandă să stopeze acest lucru și să crească nivelul alocațiilor bugetare, conform angajamentelor asumate.

•Eficiența costurilor va continua să fie un factor de o importanță deosebită. Acest lucru impune (și pentru Romania) o prioritizare a investițiilor, creșterea eficienței din punct de vedere al costurilor în operații și pentru mentenanță, precum și redirecționarea resurselor alocate structurilor și programelor învechite către alte priorități.

•Pentru cresterea eficienței din punct de vedere al costurilor, serecomandă, de asemenea, folosirea pârghiilor cooperării multinaționale în folosirea fondurilor alocate și pentru realizarea unora care sunt imposibil de realizat de către un singur membru. Se vor încuraja abordările și cooperarea multinațională în domeniul înzestrării, instruirii și educației, a sprijinului logistic, crearea de mari unități multinaționale, precum și de dezvoltare a unor capabilități civile, care să determine creșterea interoperabilității și a planificării și execuției operațiilor, chiar dacă în acest context există o serie de obstacole tehnice și legale în acest sens (cerințe legislative, prevederi diferite referitoare la offsetul industrial, existența unor acorduri și termeni diferiți în privința cooperării dintre forțele armate aparținând altor țări, precum și dintre forțele armate și societatea civilă a aceleiași țări), pentru dezvoltarea de capabilități la costuri reduse.

•Folosirea eficientă a resurselor critice impun ca statele NATO și ale UE să identifice / dezvolte capabilități comune ambelor organizații.

4.4 Actualul concept strategic al NATO – o abordare pentru viitor Noul concept strategic al NATO reprezintă angajamentul activ și o apărare actuală ce implică, în egală măsură, fiecare stat membru în transpunerea sa în practică, o fotificare a securității comune și internaționale. Analiza conținutului textului Noului concept strategic al NATO accentuează, două aspecte cruciale ale acestuia și anume:continuitatea activității Organizației Tratatului Atlanticului de Nord pe toate dimensiunile sale. În acest scop, NATO: va continua să-și joace rolul său unic și esențial, acela de a asigura apărarea și securitatea comună a statelor membre; va garanta apărarea cetățenilor statelor membre împotriva noilor pericole de securitate (aici, se includ și riscurile și amenințările ce vin din spațiul virtual); va preveni crizele, gestiona conflictele și va acționa în direcția stabilizării situațiilor post-conflict, acționand împreună cu partenerii săi internaționali, în primul rând, cu ONU și Uniunea Europeană; va oferi partenerilor săi din lumea întreagă atât un angajament politic cu Alianța, cât și un rol substanțial în orientarea operațiunilor conduse de NATO la care ei contribuie; se angajează să creeze condițiile pentru o lume fără arme nucleare – dar Alianța reconfirmă faptul că, atât cât în lume vor exista arme nucleare, ea va rămane o alianță nucleară; își va menține ușile deschise tuturor democrațiilor europene care răspund normelor de aderare, căci marirea contribuie la realizarea obiectivului unei Europe libere, întreagă și în pace; rămâne deschisă reformei și transformării continue, pentru ca ea să devină mai eficientă, mai eficace și mai suplă iar contribuabilii să obțină maximum din banii pe care îi investesc în apărare; va continua să reprezinte unicul și indispensabilul forum de consultare transatlantică pentru toate chestiunile ce aduc atingere integrității teritoriale, independenței politice și securității statelor membre; elemente de noutate din activitatea NATO aduse prin adoptarea Noului Concept strategic. Printre acestea se află:

1) Securitatea prin cooperare. Zona euroatlantică a suportat, suportă și va suporta influența evenimentelor, fenomenelor și proceselor în materie de securitate produse în afara sa și anume crizele sau conflictele internaționale. Pentru anihilarea sau limitarea efectelor nedorite ale acestora din urmă, NATO se va dezvolta pe plan politic și va interveni pe in probleme de decuritate dincolo de frontierele sale. Alianța va contribui activ la fortificarea securității internaționale, angajând un parteneriat cu țările și organizațiile internaționale adecvate, acționând constant pentru controlul armamentelor, nerăspândire și dezarmare;

2)Constatarea că pentru securitatea cetățenilor statelor aliate dar și pentru stabilitatea și prosperitatea internațională cea mai directă amenințare este terorismul. Astăzi, terorismul se manifestă prin noi forme dar și prin recursul la tehnologiile moderne ,prin posibila achiziționare de capacități nucleare, biologice, chimice și radiologice. De asemenea, cunoaste o amplificare terorismul cibernetic;

3) Includerea riscurilor și amenințărilor ce vin din spațiul virtual în gama amenințărilor de securitate. În prezent, se constată o crestere în frecvență a ciber-atacurilor care sunt din ce în ce mai bine organizate și produc daune mai costisitoare administrațiilor, întreprinderilor, economiilor, chiar rețelelor de transport și aprovizionare sau infrastructurilor critice. Se apreciază că aceste atacuri din spațiul cibernetic riscă să atingă un prag ce poate amenința prosperitatea, securitatea și stabilitatea statelor din zona euroatlantică. Forțe armate și servicii de informații străine, criminalitatea organizată, grupuri teroriste și/sau extremiste sunt surse ale unor posibile atacuri cibernetice;

4) Alianța va contribui activ, responsabil și eficace la securitatea energetică, inclusiv prin protecția infrastructurilor critice energetice și a zonelor și căilor de tranzit critice, printr-o cooperare cu partenerii și prin consultările între aliați pe baza evaluărilor strategice și a planurilor de circumstanță;

5) Alianța se va angaja, atunci când este posibil și necesar, pentru a preveni sau gestiona o criză, stabiliza o situație post-conflict sau pentru a ajuta la reconstrucție. Aceasta întrucat pot să se producă crize sau conflicte dincolo de frontierele Alianței ceea ce reprezintă amenințări directe pentru teritoriul și securitatea populațiilor statelor membre;

6) NATO va supraveghea și analiza constant mediul internațional pentru a anticipa crizele și a interveni cu măsuri active pentru a împiedica ca acestea să se transforme în conflicte;

7) Alianța se va implica activ, responsabil și consistent pentru gestionarea conflictelor când acestea nu au putut fi prevenite. În acest scop, NATO dispune de mijloacele unice de gestionare a conflictelor, inclusiv o capacitate inegală de a proteja și de a susține pe teren forțe militare robuste. Astfel, NATO face dovada contribuției sale la eforturile internaționale de gestionare a conflictelor;

8) NATO își oferă serviciile pentru a contribui la stabilizare și la reconstrucție, cooperand și consultandu-se constant cu ceilalți actori internaționali interesați să soluționeze un conflict sau altul;

9) promovarea unei vaste rețele de relații de parteneriat cu țări și organizații din lumea întreagă pentru ca securitatea euro-atlantică și nu numai să poată fi asigurată cel mai bine. În acest scop, Alianța își va întări parteneriatele urmând formule suple, ce reunesc aliații și partenerii – prin intermediul cadrelor existente și în afara acestora;

10) aprecierea că securitatea NATO și a Rusiei sunt indisolubil legate și că un parteneriat solid și constructiv, ce se sprijină pe încredere reciprocă, va servi mai bine securității ambelor entități. Printre domeniile parteneriatului NATO cu Rusia se numără: apărarea antirachetă, contra-terorismul, traficul de droguri și securitatea maritimă. În acest sens, se preconizează organizarea de exerciții militare, pentru ca toți aliații să se simtă în siguranță și Alianța să dovedească că devine polivalentă pentru a face față noilor pericole ce emană din sursele ce prezintă o mare diversitate geografică și tehnologică;

11) renovarea Alianței pentru ca ea să facă față provocărilor de securitate din secolul XXI. În acest sens, se au în vedere atât prezervarea eficacității sale ca alianță politico-militară care a reușit cel mai bine în lume, cât și prosperarea NATO ca sursă a speranței pentru că ea se fondează pe valori comune – libertatea individuală, democrația, drepturile omului și statul de drept – și are ca obiectiv esențial și imuabil salvgardarea libertății și securității membrilor săi;

12) recunoasterea faptului că nu doar mijloacele militare sunt suficiente pentru soluționarea crizelor și conflictelor internaționale. Practica socială a arătat, cu prisosință, utilitatea mijloacelor politice și diplomatice, economice și sociale în prevenirea și mai ales rezolvarea crizelor și conflictelor internaționale.În ansamblul său, textul Noului concept strategic NATO oferă imaginea unei organizații politico-militare robuste, flexibile, determinată scapabilă să-și îndeplinească obiectivele și răspunderile asumate în materie de apărare și securitate colectivă, pe de o parte, și securitate internațională, pe de altă parte. În acest sens, Alianța dispune de suficiente resurse – financiare, militare și umane – pentru a-și îndeplini misiunile asumate.