Nato Si Securitatea Globala

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: GENEZA ȘI EVOLUȚIA ALIANȚEI NORD-ATLANTICE. LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII GLOBALE.

Contextul istoric al apariției NATO

Evoluția NATO de la origini până în prezent

Evoluția Alianței Nord-Atlantice în noul Context politico militar

Structura Alianței Nord-Atlantice (capitolul 1.4 mutat în locul cap.2.1)

CAPITOLUL II: TENDINȚE ȘI PERSPECTIVE ÎN PROMOVAREA SECURITĂȚII PRIN PARTENERIATE

2.1Rolul forțelor NATO în asigurarea securității ( capitolul 2.1 mutat in locul cap. 1.4)

2.2Instituții NATO

2.3Extinderea NATO pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil

2.4Parteneriatul NATO – UE

CAPITOLUL III : AMENINȚĂRILE MEDIULUI DE SECUTITATE ACTUAL. TERORISMUL O NOUĂ FORMĂ DE LUPTĂ

3.1Terorismul o nouă formă de luptă

3.2Apărarea împotriva terorismului. Războiul Antiterorist

3.3Concepția apărării împotriva terorismului (ștergere)

3.4Inițiativa strategică împotriva terorismului

3.5Sisteme de supraveghere și de monitorizare a terorismului

3.6Studii de caz

3.6.1Operațiunea NIMROD (Propun inlocuirea cu : „Forța internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF)”)

3.6.2Operațiunea Active Endeavour OAE

CONSIDERENTE FINALE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Datorită schimbarilor politice majore de la nivel global și regional produse la începutul secolului al XXI-lea, sistemele de securitate euroatlantice au fost influențate semnificativ. Speranțele omenirii ca după încheierea războiului rece va urma o perioadă de pace și de armonie între popoare au fost spulberate rapid, numărul conflictelor regionale sau zonale care au avut loc, sau sunt în curs de desfășurare, depășindu-l pe al acelora care s-au înregistrat în întreaga perioadă a razboiului rece.

Globalizarea, preocuparile Rusiei de a dobândi un puternic rol de decizie în problemele majore ale omenirii, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, la care se adaugă criza din Golf și denunțarea de către Coreea de Nord a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare precurm și recentele teste a rachetelor cu rază lungă de acțiune, creșterea tensiunilor dintre lndia și Pakistan, țări posesoare de armament nuclear precum și criza economica care se face simțită din ce în ce mai acut, caracterizează evoluția actualului mediu de securitate. Efectele fenomenelor naturale (încalzirea climei, lipsa apei potabile, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor, evoluția demografică etc.), terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată și sărăcia, continuă să influenteze tot mai mult stabilitatea și securitatea mondială.

Fenomenul de globalizare, procesele de integrare europeană și euroatlantic, revigorarea spiritului ofensiv al unor lideri și ,,actori” naționaliști, religioși, fundamentaliști, extremigti, statali și non-statali condiționează evoluția și provocările mediului de securitate.

În lumea în care trăim transformarea conduce către ceva nou, mai bun și mai relevant decât ceea ce este sau a fost până acum. În cadrul Alianței, transformarea este definită ca un proces continuu și pro-activ de elaborate, dezvoltare, fundamentare și de integrare a conceptelor inovatoare, doctrinelor și capabilităților pentru creșterea interoperabilității și sporirea eficacității forțelor Aliantei și ale Națiunilor membre.

Mediul strategic de securitate este fluid, complex și volatil. Amenintarile și provocările la adresa securității și siguranței statelor sunt mai putin definite, mai difuze și mai periculoase. Folosirea puterii militare, în exclusivitatate, nu mai reprezintă o garanție pentru atingerea obiectivelor planificate și pentru managementul consecințelor. Provocarile pe care forțele NATO trebuie să le facă fața, acum și în Viitor, evoluează extrem de rapid, cu surprise și dificultăți care nu au fost experimentate în perioada Razboiului Rece.

Conducerii politice și politico-militare a Aliantei îi revine misiunea de a adopta decizii care să prevină, să contracareze și să anihileze noile amenințări, din ce în ce mai evazive, imprevizibile și greu de controlat. Planiticarea și pregatirea forțelor, capabilitaților și a resurselor Alianței trebuie reorientată pentru a răspunde cerințelor, deciziilor, factorilor politici și politico-militari, la un moment dat.

NATO nu este și nu poate fi un “jandarim” mondial, dar a îndeplinit cu succes rolul de catalizator în procesul constituirii de forțe multinaționale eficiente și apte să asigure implementarea acordurilor de pace și să pună bazele stabilității viitoare în zonele de conflict.

NATO este o alianța de securitate interguvernamentală, care asigură statelor membre o umbrelă de securitate dar care presupune sarcini și responsabilități. Ea este un organism viu, în permanentă transformare și adaptare la noile amenințări și reprezintă un angajament între partenerii, pe care aceștia îl pot folosi în scopuri asupra carora convin de comun acord, dar care este restricționat de limitări asupra obiectivului, resurselor și capacității de a acționa, impuse chiar de către membri.

Prezenta lucrare cu titlul “NATO și secutitatea globală” își propune, să analizeze poziția globală a acestui unui actor dominant pe actuala scenă și modalitățile concrete de asigurare a stabilitații într-o lume a conflictualității.

Scopul temei este acela de a identifica și analiza contextul apariției, evoluției și a modalităților de rezolvare concretă a conflictelor, de orice natură, adaptarea permanentă la noile pericole și amenintările ivite pe scena internațională precum și a soluțiilor de transformare în vederea asigurarii valorilor democratice globale.

La baza întocmirii prezentei lucrări sta o amplă sursă bibliografică alcătuită din documente oficiale NATO, cărți, reviste, analize, studii de specialitate din presă scrisă și cea electronică precum și site-uri oficiale.

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole ce tratează în cuprinsul acestora, probleme referitoare la trecutul, prezentul, viitorul și noile amenințări cu care se confruntă Alianța.

În primul capitol este prezentată o succintă analiză a genezei și evoluției Alianței, precum și direcțiile de transformare permanentă a acesteia, iar în a doua parte a capitolului este prezentată strucrura NATO.

În capitolul doi sunt prezentate noțiuni introductive despre instituțiile și rolul NATO în asigurarea securității, iar în doua parte a capitolului sunt prezentate parteneriatele încheiate de către NATO pentru asumarea atribuțiilor de securitate.

Amenințările mediului de securitate actual.Terorismul o nouă formă de luptă reprezintă capitolul III al lucrării și voi prezenta aspecte legate de terorism ca formă de luptă, precum și două studii de caz referitoare la Operațiunea NIMROD și la Operațiunea Active Endeavour OAE.

Având în vedere importarga strategică pe care o acordă România parteneriatului cu SUA și a implicării tot mai active a armatei în cadrul capabilitățiilor NATO, considerăm ca oportună tema pentru îngelegerea mecanismelor ce stau la baza participării la misiunile internaționale sub comandă NATO, precum și a procesului de luare a deciziilor în cadrul Alianței cu implicații în viața noastră de zi cu zi.

CAPITOLUL I:

GENEZA ȘI EVOLUȚIA ALIANȚEI NORD-ATLANTICE. LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII GLOBALE.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) rămane ce-a mai puternică alianță militară fondată în timpul Războiului Rece, concepută cu scopul de a răspunde amenințărilor venite din partea URSS.

Contextul istoric al apariției NATO

În urma conferinței de la Yalta, au apărut o serie de divergențe, care urmau să creeze ușor dar sigur conturul unui Război Rece și implicit a Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Disensiunile apărute erau accentuate și de extinderea teritorială a sovieticilor care și-au pus amprenta asupra guvernelor statelor din centrul și estul Europei printre acestea regăsim: România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania și Estul Germaniei. Cu toate acestea atât vestul cât și estul Europei dădeau semne de oboseală după unul dintre cele mai mari războaie la care au fost supuse, iar dorința de a menține pacea era puternic resimțită. Cu o economie neatinsă de război, SUA era singurul stat care putea ofei ajutorul necesar reconstucției Europei. După mai puțin de un an de la instalarea „Cortinei de Fier” sovieticii aveau să elimine complet opoziția și să controleze guvernele de la Praga, Sofia, Budapesta, Varșovia și București prin intermediul partidului comunist. Presiunile la care erau supuse prin intermediul partidului comunist țările învecinate „Cortine de Fier” erau majore.

La puțin timp după conferința de la Ialta, URSS a dorit să construiască baze militare în zona Strâmtorilor, acesta fiind punctul de plecare pentru extinderea dominației către state precum Grecia și Turcia. Intenția URSS nu s-a concretizat întrucât SUA a susținut financiar și militar Grecia și Turcia.

În timpul conferinței de la Universitatea Harvart din anul 1947 susținută de către secretarul SUA Geroge Marshall, s-a dezbătut problema inițierii unui program de reconstucție a Europei de Vest cât și de Est. Cerințele programului de reconstrucție trebuiau sa fie comune și aveau drept scop combaterea sărăciei, foametei, haosului și diperării.

Programul de recontrucție nu a fost accept de URSS, iar guvernele țărilor est Europene au fost obligate să procedeze la fel datorită partidelor comuniste aflate la conducere.

Lumea se împărțise în două blocuri. Primul bloc era reprezentat de URSS și statele aflate sub dominație, iar cel de al doilea de statele libere. Singurul mod prin care puteau ține piept URSS era unificarea forțelor sub egida Națiunilor Unite.

În data de 4 martie 1947 a fost semnat „Tratatul de Alianță și Asistență Mutuală” prin care Franța și Marea Britanie se ajutau pentru a face față unui eventual atac venit din partea Germaniei. În cadrul aceluiași context la Bruxelles a fost adoptat în data de 17 martie 1948 tratatul de ajutorare în caz de agresiune dintre Belgia, Marea Britanie, Luxemburg, Olanda și Franța.

Tratatul dintre cele 5 state a fost privit cu interes de către SUA, moment în care a decis aprobarea unei rezoluții în data de 11 iunie 1948, în care era precizată asocierea cu acele puteri regionale și colective, pentru a menține pacea prin execitarea dreptului individual sau colectiv de apărare, și contribuția sa la menținerea păcii în cazul în care ar putea fi periclitată securitatea națională.

În funcție de interes, scopul Tratatului Nord Atlantic a fost prezentat diferit. Majoritatea autorilor au descris Tratatul, drept unul conceput pentru a răspunde amenințărilor venite din Estul Europei.

După o serie de negocieri purtate între Departamenul de Stat al SUA, ambasadorii Canadei și ai statelor membre ale Uniunii Occidentale a fost subliniat faptul că trebuie realizat un pact de apărare în zona Atlanticului de Nord.

La data de 4 aprilie 1949 miniștrii de externe din 12 țări (Belgia, Danemarca, Canada, Franța, Islanda, Italia, Marea Britanie, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Olanda și SUA) au aderat la Tratatul Atlanticului de Nord.

1.2 Evoluția NATO de la origini până în prezent

Aderarea la Organizația Tratatul Atlanticului de Nord s-a făcut prin dezbatere publică, iar ratificarea a fost făcută de fiecare parlament național în parte. Prin aderarea la Tratat, țările membre și-au luat angajamentul că vor împărții atât avantajele, cât și riscurile și responsabilitățile care decurg. În Tratat a fost stipulat faptul că orice altă înțelegere internațională nu trebuie să intre în contradicție cu prevederile NATO.

Datorită poziției strategice pe care o ocupau Grecia și Turcia s-a convenit ca și acestea să facă parte din NATO. Semnarea tratatului a avut loc în data de 18 februarie 1952. Aderarea la NATO a Republicii Federale Germane a avut loc în 9 mai 1955, iar a Spaniei în data de 30 mai 1982. Astfel încet dar sigur Tratatul devine ce-a mai puternică alianță politico-militară a vremii.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în 1990 și dezbinarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, au marcat sfârșitul Războiului Rece. Datorită modificărilor apărute în special pe plan politic s-a luat decizia elaborării unor noi starategii de securitate și a fost remarcată necesitatea măriri alinaței. Acest fapt a condus la invitarea mai multor state din Europa Centrală și de Est.

Formarea Consiliului de Cooperare Nord Atlantic ( NACC) în anii ’90 a jucat un rol important în dezvoltarea cooperării dintre Vest și Est. Principalele pobleme dezbătute erau despre cooperarea politică, militară, economică, științifică, dezarmare, relația civili – militari, cheltuielile și bugetele de apărare, planificarea apărării, porcesul de tranformare a industriei de apărare, problemele de mediu din domeniul de apărare, controlul traficului aerian civil și militar.

În anul 1994 s-a constituit un nou cadru operațional denumit Parteneriatul pentru Pace. În urma adunării miniștrilor de externe ai țărilor NATO din anul 1997 a fost subliniat nivelul cooperare la care s-a ajuns și s-a luat decizia constituirii Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (EAPC). Prin înființarea acestui consiliu s-a dorit o participare mai concretă în procesul de luare a deciziilor și de planificare a deciziilor.

Cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la constituirea NATO, a avut loc la Washington (1999) un nou Summit. În cadrul Summit-ului a fost aprobată aderarea Cehiei, Ungariei și Poloniei. Un alt moment important al Summit-ului a reprezentat adoptarea noului concept strategic al Alianței, precum și discuția legată de terorism (fără a se gândi o altă misiune în afara ariei – cea din Afghanistan).

Începând cu Summit-ul de la Washington terorismul a fost catalogat drept o amanințare majoră alături de crima organizată și sabotajul.

“Proliferarea armelor biologice și chimice este în mare măsură recunoscută ca o problemă de securitate internațională în plină ascensiune, atât în cazul unui conflict interstatal, cât și ca o potențială dimensiune a terorismului.”

Însă atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat total percepția despre terorism. Organizațiile și guvernele au afirmat că ”lumea s-a schimbat”, și trebuie adoptată o nouă strategie de securitate pe termen lung.

Pe fondul escaladării amenințărilor de securitate, la data de 21 noiembrie 2002 are loc la Praga un nou Summit în cadrul căriua s-a luat decizia invitării în NATO a mai multor state: Bulgaria, Estonia, România, Slovacia, Slovenia, Lituania și Letonia. Decizia a fost luată pentru a face față noilor amenințări. Ultimul val al aderărilor a avut loc în anul 2009, moment în care Albania și Croația au devenit membre NATO. În prezent NATO este formată din 28 de state.

Evoluția Alianței Nord-Atlantice în noul Context politico militar

Noul proces de transformare al NATO este reflectat prin obiectivele însumate într-o serie de operații aflate în zona de responsabilitate. Participarea la o gamă largă de misiuni în special non articol 5, a deteterminat o remodelare a NATO, plecând de la dimensiunea conceptuală și ajungând până la capabilitățile militare.

În proceul de transformare sunt urmărite o serie de direcții: implementarea noului concept strategic, prin care se promoveză „conceptul de apărare inteligentă”; trecerea la o planificare bazată pe capabilități și modernizarea capabilităților.

Dezvoltarea copabilități militare poate fi evaluată în funcție de bugetul alocat și resursa umană disponibilă. Din aceste motive din cele două „direcții” se deprind mai multe ramuri dintre care amintim: tipurile de unități, numărul de militari, numărul și tipul sistemelor de arme.

Întrucât obiectivele propuse în cadrul Summitului de la Praga din anul 2002 nu au fost atinse în întregime (mai ales pe partea capabilităților), în cadrul Summitului de la Lisabona din 2010 au fost conturate noi obiective. Cu toate acestea putem remarca schimbările de ansamblu care au intervenit în structura de comandă precum și crearea Forței de Răspus a NATO (NRF).

NRF reprezintă o structură de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, ce au la dispoziție întreaga gamă de resurse, și are capacitate de a acționa oriunde este nevoie în întregul spectrul de misiuni. Această forță de răspuns este formată prin participare statelor memebre NATO cu forțe de acțiune rapidă adevacte, în vedera îndeplinirii unor misiuni imediate, cu scopul de a elimina vulnerabilitățile din spatiul euro-atlantic. Toate statele membre NATO și-au luat angajamentul în cadrul Summit-ului de la Praga, de a-și îmbunătății capacitatea proprie de supraveghere sol-aer, precum și capacitatea de transport strategic, aerian și maritim.

Întrucât factorul timp influențează în mod deciziv îndeplinirea unor obiective strategice, remarcăm o tendință de transformare semnificativă în domenii precum cel politic, economic, social, umanitar, informațional, etc. În acest sens observăm evoluții în:

creșterea acțiunilor militare antiteroriste, combaterea criminalității și a traficului de droguri;

creșterea spectrului de misiuni, excluzând război;

creșterea amenințărilor teroriste în spațiul digital;

Tranziția spre războiul viitorului se va baza pe patru opoziții strategice: dintre capacitățile anti-acces sau interdicție zonală și noile forme de proiesctare a forțelor; dintre tehnologiile de ”ascultare” și cele de detectare; dintre capacitățile de atac invizibil cu rachete și apărarea antirachetă; dintre atacul infrmațional și biologic și apărare. Amenințarea strategiei anti-acces va crește puternic în următorii 20 ani; capacitatea de a identifica forțele inamice se va dezvolta, ceea ce va conduce la apariția unor noi tehnici de „ascundere”; capabilitățile războiului informațional vor deveni deoebit de valoroase datorită sporirii importanței infrastucurii informaționale; progresul în biologia moleculară va favoriza ofensiva, nu defensiva”.

Relevanța NATO este măsurată astăzi prin prisma abilității sale de a desfășura operații de răspuns la criză și a participa la gestionarea mediului de securitate în zone din afara teritoriului statelor membre. Drept urmare, Alinața urmărește în mod continuu să-și îmbunătățească eficacitatea operațională. Tranformarea NATO fiind și o expresie a nevoii de a realiza o concordanță între angajamentele politice asumate pentru lansarea operațiilor și furnizarea capabilităților necesare derulării acestor operații. În prezent, sunt întreprinse eforturi în vedearea îmbunătășirii procesului de generare a forțelor NATO, sporirii gradului de folosire a forțelor aliate, dezvoltării viitoarelor sale capabilități, procesului de planificare și activității de informații în cadrul NATO.

În noile condiții ale mediului strategic de securitate NATO are rolul de garant al securității și stabilității din spațiul euro-atlantic și global, prin acțiuni militare, și acțiuni de management al crizelor, atat sub egida ONU sau a altor organisme internaționale de securitate cât și în nume propriu.

Modificarea conținutului misiunilor influențează nivelul compunerii, echipării și dotării forțelor de la nivel operațional. În scopul creșterii nivelului de interoperabilitate, al mobilității strategice și al eficienței operaționale, membri NATO au pus accent pe dezvoltarea Forței de Răspuns al NATO, pentru a răspunde la noile amenințări manifestate la începutul acestui secol.

Determinarea comunității transatlantice transatlantice de a se implica în gestionarea mediului de securitate dincolo de spațiul euroatlantic și asumarea unor responsabilități, în plan operațional, dincolo de arealul tradițional al Alianței au impus un proces complex de transformare a capabilităților și a modului de utilizare.

Structura Alianței Nord-Atlantice

………………………………………….

CAPITOLUL II: TENDINȚE ȘI PERSPECTIVE ÎN PROMOVAREA SECURITĂȚII PRIN PARTENERIATE

2.1 Rolul forțelor NATO în asigurarea securității

După ce zidul Berlinului a căzut, mulți analiști politici și militari au fost de părere că NATO nu-mai era o organizație viabilă și necesară, deși securitatea euro-atlantică a devenit mai complex, iar numărul noilor provocărilor venite din afara Europei a crescut considerabi. Această nouă agendă în domeniul securității s-a conturat mult mai bine la începutul anilor ’90, odată cu începutul conflictelor etnice din Balcani, când forțelor NATO li s-a solicitat sprijinul în domeniul păcii și al gestionării crizelor.

Atacurile teroriste asupra turnurilor gemene din New York din 11 septembrie 2001 și operațiunile imediat următoare din Afganistan, au avut ce efect sporirea preocupărilor privind amenințările generate de terorism. Forțele NATO contribuie în mod substanțial, la apărarea împotriva terorismului și deține un rol pricipal în cadrul misiunilor internaționale de sprijin al păcii. Operațiunile din Afghanistan au fost primele întrepinse în afara spațiului euro-atlanitic.

De la sfârșitul Războiului Rece, dimensiunea de ansamblu a forțelor convenționale a fost redusă senmificativ: forțele terestre ale statelor membre la dispoziția Alianței, au fost reduse cu 35%; numărul navelor de mare capacitate a fost redus cu 30%, iar cel al escadrilelor de luptă cu aproximativ 40% de la începutul anilor ’90. În cazul majorității forțelor, s-a renunțat la nivelul înalt de capacitate de răspuns, acestea fiind restructurate în sensul dezvoltării unei mai mari flexibilităiți și mobilități, precum și pentru a-și asuma un rol mai important în domeniile de sprijin al păcii și gestionare a crizelor și de a coopera eficient cu forțe din state nemembre NATO.

Introducerea conceptului militar de Forțe Operaționale Multinaționale Întrunite (CJTF) a schimbat total felul în care forțele militare aliate sunt organizate. Conceptul asigură o structură flexibilă ce permite comandanților să accepte servicii provenite din țări diferite, în scopul îndeplinirii cerințelor specifice ale unei anumite operațiuni militare. Prin acest concept se facilitează, integrarea țărilor membre NATO în operațiuni de sprijin al păcii conduse de NATO și se permite derularea de operațiuni militare conduse de UE, pe baza utilizării capacităților NATO. Rolul NATO în gestionarea crizelor și sprijinul păcii s-a modificat începând cu mijlocul anilor ’90. Între 1992 și 1995, forțele NATO au fost implicate în războiul bosniac, în sprijinul Organizației Națiunilor Unite, cu scopul de a oferi asistență procesului de monitorizare și aplicare a sancțiunilor ONU în Adriatică, dar și în zonele de interdicție aeriană aflate deasupra Bosniei – Herțegovina și în același timp pentru a furnizarea sprijinului aerian Forței de Protecție a ONU din teren. Datorită loviturilor aeriene lansate în lunile august și septembrie 1995 a fost opri asediul Sarajevo-ului și s-a ajutat la restabilirea echilibrului de putere. Începând cu decembrie 1995, prin mandat ONU, NATO a dislocat o forță multinațională care să pună în aplicare măsurile militare înscrise în acordul de pace. Odată cu lansarea de către aliați, a operațiunilor aeriene împotriva regimului Iugoslaviei, în primăvara anului 1999, rolul NATO în gestionarea crizelor s-a consolidat, și a avut scopul de a grăbi încetarea represiunilor politice și etnice din provincia Kosovo. O forță multinațională de amploare, aflată sub egida NATO, a fost mandatată să contribuie la restaurarea stabilității.

La începutul anului 2001, NATO în cooperare cu noul guvern democratic Iugoslav, s-a angajat în prevenirea crizelor în Serbia de Sud, o zonă cu populație numeroasă de etnie albaneză.

Mai târziu în acel an, NATO și Uniunea Europeană s-au angajat în diplomația preventivă pentru a contribui la evitarea izbucnirii războiului civil în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, încurajând negocierile unui plan de pace.

O forță a NATO de dimensiuni reduse a fost dislocata în perioadă verii, în scopul dezarmării în mod pajnic a rebelilor și pentru a asigura securitatea observatorilor internaționali, astfel încât stabilitatea a fost curând restaurată.

Operațiunile din Balcani au permis forțelor NATO să acumuleze o experiență semnificativă în privința operațiunilor de sprijin al păcii și gestionare a crizelor, precum și în activitatea de conducere a coalițiilor multinaționale din care fac parte și țări membre NATO. Aceasta face ca NATO să fie un instrument de o utilitate inestiniabilă în mediul prezent de securitate. De la atacurile teroriste din septembrie 2001, Alianța a fost din ce în ce mai mult solicitată să contribuie la consolidarea securității în zonele de instabilitate ailate dincolo de spațiul euro-atlantic tradițional.

În Afganistan, în august 2003, Alianța a agreat să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF), pentru a sprijini procesul de stabilizare a unui stat eșeuat, îndelung afectat de război civil și care a oferit adapost teroriștior. Și înainte de aceasta, NATO a jucat un rol semniticativ în sprijinul aliaților care și-au asumat roluri de lideri în cadrul ISAF. Rolul sporit al NATO asigură continuitate și rezolvă problema necesității de a identifica noi state care să-și asume poziția de lideri ai misiunii, la fiecare șase luni. Personalul NATO operează sub egida ISAF și continuă să acționeze cu mandat ONU, care a fost extins în octombrie 2003 pentru a permite ca misiunea să acționeze și în afara capitalei Kabul.

Angajamentul NATO în Afganistan este prima misiune a Alianței în afara spațiului euro-atlantic. Acest lucru reflectă decizia crucială adoptată de miniștrii de externe aliați la reuniunea de la Reykjavik din mai 2002, în cuprinsul căreia este prevăzut ca "NATO trebuie să aibă capacitatea de a asigura forțe care să se deplaseze rapid oriunde ar fi necesar, și să susțină operațiuni la distanță și în timp” Mai mult, ca urmare a intervenției conduse de SUA împotriva regimului lui Saddam Hussein, NATO a fost de acord să sprijine divizia multinațională condusă de Polonia în partea centrală a lrakului, în domeniile generării forței, logistic, comunicații și informații.

Mediul de securitate post – ll septembrie a experimentat de asemenea, folosirea clasica a forței navale împotriva noilor amenințări. Din octombrie 2001, în cadrul Operațiunii Active Endeavour, navele NATO patrulează în Mediterana de Est, monitorizând traficul pe mare, identificând și descurajând activitățile teroriste.

De atunci, misiunea a fost extinsă pentru a include atribuții în domeniul escortării la cerere, a navelor nemilitare prin Strâmtoarea Gibraltar și supravegherea sistematică a navelor suspecte. În plus față de descurajarea terorismului, operațiunea navală s-a soldat cu câteva beneficii neașteptate și a avut un efect vizibil asupra securității și stabilității în Marea Mediterană, cu efecte positive asupra activităților economice și comerciale.

Politica NATO fața de armele nucleare este unul dintre domeniile politicii militare în care, în ultimul deceniu, au avut loc cele mai radicale schimbari. În timpul Războiului Rece, forțele nucleare ale NATO au jucat un rol central în cadrul strategiei Alianței. Existența unui număr semnificativ al acestor forțe și dorința afirmată a guvernelor aliate de a le menține și a avea în vedere utilizarea lor au fost menite să acționeze ca un factor descurajant – nu doar împotriva utilizării armelor nucleare de către alte țări, dar și ca ultimă măsură împotriva oricarei forrne de agresiune.

La jumatatea anilor ’50, strategia numita ,,represalii masive” a scos în evidență descurajarea bazată pe amenințarea că NATO ar riposta, cu orice mijloace aflate la dispoziție, în special cu arme nucleare, la agresarea oricăruia dintre membrii săi. În 1967, a fost promovată strategia ,,răspunsului flexibil”, având la baza descurajarea agresiunii prin crearea incertitudinii, în mintea unui potențial agresor, cu privire la natura ripostei NATO, convențională sau nucleară. Aceasta a rămas strategia NATO până la sfărșitul Războiului Rece.

Astazi armele nucleare au un rol mult redus în cadrul strategiei Alianței, Fiecare dintre cele trei puteri nucleare ale NATO – SUA, Marea Britanie și Franța -și-au redus semnificativ cantitățile de armament, în unele cazuri chiar până la 80%. Circumstanțele în care folosirea acestor arme poate fi concepută sunt recunoscute ca fiind extrem de indepărtate, iar acestea nu mai sunt îndreptate împotriva vreunui stat sau a vreunei amenințări specifice. Scopul fundamental al forțelor nucleare rămase este politic: acela de a prezeta pacea și de a preveni coerciția, prin evaluarea riscului unei agresiuni împotriva NATO ca incalculabilă și inacceptabil. Împreună cu capacitățile convenționale, ne-nucleare, acestea creează incertitudinea în mintea oricărei țări care ar putea căuta avantaje politice și militare prin amenințarea sau folosirea armelor nucleare, biologice sau chimice împotriva Alianței.

În acelasi timp, aliații NATO au un angajament pe termen lung în privința controlului armelor nucleare, procesului dezarmării și preîntâmpinării proliferării armelor nucleare, iar NATO sprijină eforturile de reducere a armelor nucleare într-o manieră prudentă și progresivă, precum și eforturile de limitare a proliferării armelor de distrugere în masa (WMD). Un Centru WMD a fost creat la NATO pentru a identifica cerințele și nevoia de schimb de informații în domeniu.

În ceea ce privește forțele, NATO nu are armată permanentă. În schimb, statele membre, în mod individual, fac angajamente în privința tipurilor și dimensiunilor forțelor care vor fi puse la dispozitia Alianței pentru a duce la îndeplinire sarcini sau operațiuni agreate. Aceste forțe ramân sub control național până în momentul solicitării lor, după care sunt plasate sub responsabilitatea comandanților militari ai NATO. Personal integrat în cadrul diferitelor comandamente multinaționale formează structura militară integrată a Alianței. Câteva forțe operaționale, precum Forța Aeriană a NATO de Avertizare Timpurie, asigură funcționarea permanentă a capacităților de comunieare sau apărare și supraveghere aeriană. În ceea ce privește Forțele Navale Permanente, care conțin un numar mic de nave și personal provenind de la diferite forțe navale ale unor aliați, acestea sunt dislocate pe baza principiului rotației. Chiar dacă NATO nu are o armată permanentă, ea poate mobiliza forțele statelor aliate.

Structura sa multinațională integrată a atins un nivel de interoperabilitate fără precedent în istorie între forțele militare, înzestrate și pregătite în comun, pe baza unor standarde și proceduri comune. Aceasta, împreună cu anii de experiența în conducerea operațiunilor multinaționale de gestionare a crizelor și menținere a păcii, conferă NATO o valoare inestimabilă în contextul actual de securitate, care necesită o acțiune internațională coordonată pentru abordarea noilor amenințări.

Rolul forțelor NATO în asigurarea securității

NATO nu este o organizație interguvernamentală a statelor independente suverane, care s-au unit pentru asigurarea securității și apărarea valorilor comune. Deciziile sunt luate pe baza consensului. Pentru a ușura procesul de consultări, toate țările membre NATO sunt reprezentate de o Delegație Permanentă aflată la cartierul general din Bruxelles. Delegația este format dintr-un șef al delegației și un militar. Fiecare dintre aceștia este sprijinit de consilieri civili și militari care își reprezintă țările în diferite comitete ale NATO.

Structurile civile și militare au ca scop abordarea dimensiunilor politice și militare ale Alianței. Ambele structuri sprijină Consiliul Nord- Atlantic, cel mai înalt forum de decizie al NATO.

Alianța are bază un angajamentul cooperării practice și reciproce în domeniile apărării și securității. Pentru adoptarea unor deciziilor nu se recurge la vot, deciziile sunt adoptate pe baza consensului sau a consimțământului comun. Astfel consultarea politică reprezintă una dintre cele mai importante părți ale procesului de adoptare a deciziilor. Forumurile Alianței sunt alcătuite din reprezentanții țărilor membre, al căror rol este de a prezenta aliaților punctul de vedere al țăriilor. Reprezentanții țărilor membre trebuie să raporteze propriilor guverne pozițiile celorlalți aliați. Întrucât consultarea politică a Alianței este o componentă esențială a procesului de gestionare a crizelor, deseori este asociată perioadelor de tensiune și dificultate. În aceeași măsură, consultarea, permite statelor membre să exploreze domeniile în care se pot obține consens și în care se pot formula politici pe termen lung. Consultarea poate lua mai multe forme : prima formă poate fi schimbul de informații sau opinii prin comunicarea acțiunilor sau deciziilor pe care guvernele le-au adoptat sau este pe punctul de a le adopta și care interacționa cu interesele aliaților, transmiterea semnalelor de avertizare timpurie în legătură cu acțiuni sau decizii ale guvernelor și a oportunității, pentru ceilalți, de a le analiza sau de a și le însuși.Consultarea pote avea scopul de a obține consens privind politicile care ar urma să fie adoptate sau acțiunile care ar urma să fie întreprinse în paralel sau consultări menite să permită țărilor membre să agreeze decizii colective sau acțiuni comune.

Procesul de consultare este unul continuul și poate avea loc la solicitarea oricăruia dintre repezentatnți sau la inițiativa Secretarului General al NATO, într-o maniera foarte rapidă. Reprezentanțele statelor membre se află în cartierul general de la Bruxelles. Consultare are rolul de a asigura un dialog permanent și oportunități multiple de discuții și explicații legate de preocupările manifestate.

În funcție de subiectul propus și de interesele statelor memebre în urma discuțiilor se poate ajunge la un consens din toate punctele de vedere, iar luarea deciziilor nu pune probleme. Uneori, există o opinie majoritară, dar una sau mai multe țări au opinii diferite, în acest caz sunt întreprinse eforturi pentru micșorarea diferențelor, iar este necesar se poate continua pentru a se ajunge la compromis. În cazul în care divergențele nu sunt reconciliate, statele membre, în mod individual, sunt libere să urmeze propriul curs de acțiune. Stat membre nu pot fi forțate să adopte un mod de acțiune sau să ia decizii împotriva voinței sale. De cele mai multe ori, totuși, spiritul compromisului și convergența intereselor și obiectivelor conduc către un numitor comun identificat în ciuda diferențelor de opinie. Prin adoptare unei decizii a Alianței înțelegem voința comună a tuturor statelor implicate.

Din punctul de vedere decizional Consiliul Nord-Atlantic (NAC) este cel mai important forum decisional. Acesta reunește reprezentanții tuturor statelor membre pentru a discuta aspecte politice sau chestiuni operaționale. De asemenea se poate reuni la diferite nivele, de obicei cel puțin o data pe săptămână , la nivel de ambasadori ai fiecarui stat, cel puțin de 2 ori pe an, la nivel de miniștri de externe sau ai apărării, și ocazional la nivel de șefi de stat sau de guvern. Indiferent de nivelul la care are loc întâlnirea, deciziile luate au aceeași autoritate și reflectă opiniile fiecărui guvern. În general, forumul se reunește pentru dezbatrea problemelor de interes comun. Cu toate acestea nu există restricții asupra subiectelor pe care Consiliul le poate discuta.

Comitetul de Planificare al Apărării dezbate majoritatea problemelor de apărare și a subiectele care privesc apărarea comună. În aceeași calitate Comitetul orientează autoritățile militare ale NATO și deține aceeași autoritate ca și Consiliul în probleme de competența sa. Întâlnirile se desfășoară precum cele ale consiliului Consiliul,(la nivel de ambasadori săptămânal și cel puțin de două ori pe an la nivel de miniștri ai apărării). Miniștrii apărării au obligația să se întâlnescă periodic în Grupul de Planiticare Nucleară. Acest grup monitorizează politica nucleară a Alianței și dezbat problematici referitoare la politici specifice legate de forțele nucleare, dar și chestiuni de ansamblu, cum ar fi controlul și proliferarea armelor nucleare. Un număr mare de comitete sunt constituite pentru a discuta aspecte referitoare la politici specifice și pentru a comunica recomandări în vederea adoptării deciziilor finale.

Fiecare stat membru NATO este deține reprezentanți în fiecare dintre aceste comitete. Comitetul Politic reprezintă unul dintre grupurile de planificare. Acesta se reunește periodic, la diferite nivele pentru a face recomandări Consiliului cu privire la problemele de interes major pentru politica Alianței. Comitetul de Evaluare a Apărării monitorizează procesul de consultări și are scopul de a conduce la adoptarea deciziilor referitoare la nivelul forțelor militare pe care statele membre le vor pune la dispoziția structurii militare integrate a Alianței pe durata următorului ciclu de planificare. Comitetul de Infrastructură al NATO are rolul de a examina propunerile privind finanțarea în comun a capacităților care urmează să fie folosite de către forțele NATO. Comitetul Economic își concentrează activitatea pe evoluțiile economice care influențează direct politica de securitate.

Comitetele de Buget au rolul de a lansa Consiliului propuneri privind gestionarea bugetelor miliatre și civile la care contribuie fiecare țară. Consultările au loc la nivelul întregului spectru al activităților Alianței. Pentru realizarea unei analize în care sunt abordate aspectele politice, economice și tehnice ale dezvoltării și înzestrării cu echipamente ale forțelor Alianței se formează periodic un Consiliu al Directorilor Naționali în domeniul Armamentelor. În domeniul informațiilor, un Comitet al NATO pentru diplomație publică se concentrează pe activitățile menite să conducă la îmbunătățirea cunoștințelor și înțelegerii NATO și a politicilor sale; atât de către NATO, cât și în statele partenere. Problemele legate de activitatea știintifică a Alianței și programele ce privesc de mediului înconjurator sunt dezbătute în cadrul Comitetul privind Provocările la adresa Societății Moderne și a al Comitetului Științific. Alte comitete și grupuri, cum ar fi Comitetul Director Politico-Militar privind Parteneriatul pentru Pace, sprijină dezvoltarea și monitorizează cooperarea cu țările partenere. Consultările ce au loc pe temele de menținere a păcii sau a programelor PfP, sunt discutate cu guvernele interesate. Dezbaterile au loc în forumurile adecvate, cum ar fii Consiliul NATO-Rusia, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și Comisia NATO – Ucraina. Într-un mod similar au loc și activitățile Dialogului Mediteranean cu statele participante la Grupul pentru Cooperare Mediteraneană. Aceste structuri se dovedesc a fi mecanisme utile, în special în perioade de criză, când pot fi dezbătute diferențele de opinie și se poate realiza un schimb de puncte de vedere.

Se impune a fi prezentată și structura militară a NATO. “Operațiile militare din Afganistan, îndreptate împotriva surselor atacurilor teroriste, au demonstrat necesitatea realizarii unor forțe moderne, ușoare, înalt tehnologizate, expeditionare, precum și a unui sistem modern de comandă și control (C2), care să asigure rapiditate în procesul de luare a deciziilor, Aceasta a reconfirmat nevoia unei analize militare cuprinzătoare și a demonstrat faptul că apărarea colectivă nu se mai poate concentra exclusiv pe amenințările tradiționale, produse de forțe numeroase, aflate față în față. Terorismul global, potențialul folosirii armelor de distrugere în masă (ADM), instabilitatea regională, statele falimentare, ideologiile radicate și ,,conflictele înghețate“ sunt acum cea mai mare amenințare la adresa viitorului păcii și securitatii națiunilor aliate”.

Această situație a dus la ”creșterea importanței misiunilor ,,non-Articol 5“, adică acele misiuni de răspuns la o situație de criză / de stabilitate, atat în cadrul zonei de responsabilitate a Alianței, cât și în afara acesteia. Inițial, s-a luat hotărârea să nu se facă schimbări în cadrul structurii de comandă politico-militară aliată, ci să se revizuiască, total, structurile de comandă militare de la toate eșaloanele, care să fie mai liniare, mai eficiente și mult mai capabile și conducă toate tipurile de viitoare misiuni ale Alianței”.

”…După destrămarea Tratatului de la Varșovia, au avut loc trei mari schimbări în structura de comandă militară aliată:

– 1994-1997, structurile militare de comanda ale Alianței s-au redus de la 64 la 20, căpătând un pronunțat caracter regional;

– 2002-2003, reducerea acestor comandamente a continuat, ajungandu-se la un număr total de 11, plus 6 centre de conducere a aviației (Combined Air Operations –CAOC) în cadrul cărora a fost experimentat, la nivel operativ, conceptul de comandament întrunit și multinațional dislocabil temporar (terestru), denumit CJTF;

-2006-2009, comandamentele militare aliate existente s-au transformat din structuri de tip ,,J“ în structuri integrate funcționale, numărul CAOC reducându-se la 4 (din care 2 statice și 2 dislocabile).

”Summitul NATO de la Lisabona, din octombrie 2010, a aprobat, pe lângă noul Concept Strategic al Alianței, un rapot al unui grup de experți, special constituit la nivelul Cartierului General, care a analizat și a propus mai multe modele privind o nouă configurare a NCS, care să reducă, încă o dată, numărul total de posturi ale comandamentelor militare aliate. Modelul inițial ales de șefii de state și de guverne prevedea reducerea numărului de comandamente de la 11 la 7 și

diminuează posturile existente cu aproxiniativ 35%, adică aproape 5 000 de poziții. Pe timpul discuțiilor ce au urmat în prima jumătate a anului 2011, modelul a fost îmbunătățit pentru a ține cont de realitățile mediului de securitate internațional și de lecțiile desprinse pe timpul planificării și desfășurării Opefației ,UNIFIED PROTECTOR “ din Libia”.

Comandamentul Aliat pentru Operații (ACO) este responsabil pentru toate operațiunile Alianței; comanda este asigurată din Comandarnentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE), situat lângă Mons, Belgia.

ACO este unul din cele două comandamente strategice, la vârful structurii de comandă a NATO, celălalt fiind Comandamentul Aliat pentru Transforrnare (ACT). Structura de comandă se bazează pe funcționalitatea, mai degrabă decât pe dispunerea geogratică. Există trei niveluri de comandă: strategice, operaționale, precum și nivelul componentelor.

ACO a fost principalul comandament afectat de reformă. Acesta a câștigat în flexibilitate, în special deoarece componentele esențiale care sunt mai dislocabile și dispune de o structuri de comunicare și informare Systems Group, ca parte a structurii de coinandă pentru a asigura comunicațiile și sistemele de suport de informații. Odată pus în aplicare, această nouă reformă va duce la o reducere estimată a personalului de aproximativ 30 la sută (de la 13000 la 8800) iar legăturile cu structura de forțe a NATO va fi puternic consolidată.

În această nouă idee a structurii militare, se prevede funcționarea a două comandamente de nivel operativ unul la Brunssum și unul la Napoli, dislocabile, denumite Comandamente ale forței întrunite (JFHQ) care nu vor avea în subordine comandamente ale componentelor tactice și care vor fi în măsură să conducă simultan două operații întrunite majore, preponderent terestre pe o durată de 12 luni.

Tot la nivel operativ functionează trei comandamente ale categoriilor de forțe, dispuse astfel:

-la lzmir, Turcia, un comandament al forțelor terestre;

-la Northwood, Marea Britanie, un comandament al forțelor maritime;

-la Ramstein, Germania, un comandament al forțelor aeriene; acest comandament are ca misiune suplimentară apărarea antirachetă.

Comandamentul forțelor aeriene de la Rainstein va avea trei misiuni principale:

-apărarea aeriană împotriva unui potențial agresor,

-conducerea operațiilor aeriene, precum a fost cea din Libia;

-controlul operațiilor aeriene.

Pentru indeplinirea acestor misiuni, comandamentul forțelor aeriene are la, nivel tactic:

-două Centre de conducere a operațiilor aeriene dislocabile (CAOCs): unul situat la Uedem, Germania, și celălalt la Torrejon, Spania. O parte din aceste CAOCs vor fi statice și vor îndeplini rolurile 1 și 2; cealaltă parte va fi un Centru dislocabil de conducere a operațiilor aeriene (DAOC) și se va concentra asupra rolului 3;

un centru de comandă și control aerian dislocabil (D ACCC), situat la Poggio Renatico, Italia, care va avea capacitatea de a fi combinate cu cele două DAOCs pentru nevoile unei operații

Noutate pe care o aduce aceasta revizuire a NCS o reprezintă lipsa comandamentelor de componente tactice. Cele trei comandamente funcționale unul terestru, unul aerian și celalalt maritim – sunt subordonate direct SHAPE și sunt responsabile pentru conducerea a câte unei SJO specific (preponderent maritime sau aeriene).

SHAPE, deși este drastic redus ca numar de posturi, coordoneaza direct operațiile curente și nu prin JFC HQ, cum se proceda în trecut. Ca urmare, crește necesitatea stabilirii unei structure KM/KD și a realizării de componente la toate serviciile.

Se analizează și posibilitatea redislocării/colocării unor comandamente militare sau chiar a unor structuri politico-militare funcționale, acolo unde este cazul. Totul este calculat în lumina reducerii viitoare a costurilor naționale. Până în prezent, s-au finalizat primele etape ale acestei revizuiri, care constau în aprobarea inițială, de către factorii de decizie naționali și ai NATO, a unei noi organizări a sistemului C2 aliat și stabilirea, de principiu, a fiecarui comandament, în parte, până la nivel de direcții/servicii. De asemenea, s-a luat si decizia politica finală asupra modului în care va arăta, în perioada 2012-2015, noua structură de comandă a Alianței Nord-Atlantice, incluzând și locația geografică a comandamentelor militare aliate. Urmează să se definitiveze, în detaliu, fiecare comandament în parte, incluzând aici și semnarea documentelor de asigurare a sprijinului națiunii gazdă (HNS). Conceptul și standardele cu privire la HNS au fost agreate de națiuni Totodată, atât ACO, cât și ACT lucrează deja la un plan de tranziție către noua structură de comandă, tranziție care se întrevede să aibă loc la mijlocul anului 2O13 ”.

Alianța este o organizație interguvernamentală, fiecare guvern membru fiind responsabil în fața propriului sau parlament. De aeeea, sprijinul acordat reprezentanților parlamentari aleși în mod democratic este important pentru scopurile Alianței. Adunarea Parlamentară a NATO este forumul inter-parlamentar al țărilor membre NATO, reunind legislatorii europeni și nord-americani pentru a discuta aspecte de interes și preocupari comune. Adunarea este complet independentă de NATO, dar constituie o legă tura între parlamentele naționale și Alianța, care incurajează guvernele să ia în considerare preocupările Alianței atunci când își armonizează legislția internă. Aceasta acționează, de asemenea, ca un factor de control al faptului că deciziile interguvernamentale aprobate de NATO

sunt, în cele din urmă, dependente de acceptarea politică în cadrul proceselor democratice naționale.

Adunarea Parlamentară a NATO are, de asemenea, contacte irnportante cu parlamentele din țările partenere, care trimit reprezentanți să participe la discuțiile și dezbaterile sale.

Secretarul General al NATO promovează și coordonează procesul de consultări si adoptă decizii în cadrul Alianței. El este președintele Consiliului Nord-Atlantic și al altor comitete de nivel înalt și are o influență considerabila în procesul de adoptare a deciziilor. El poate propune subiecte de discuție și poate face uz de poziția sa de președinte independent și imparțial pentru a îndrepta discuțiile spre consens, în interesele Alianței ca întreg. Cu toate acestea, Secretarul General nu are puterea de a adopta singur decizii referitoare la politicile Alianței și poate acționa în numele NATO doar cu acordul guvernelor mernbre. El este, de asemenea, principalul purtător de cuvânt al Alianței și este șeful Secretariatului Internațional, care sprijină activitatea statelor membre la nivelul diferitelor comitete.

Contribuțiile la bugetele NATO sunt calculate pe baza formulei agreate privind imparțirea costurilor și reprezintă doar o mică proporție din bugetele de apărare ale țărilor membre NATO.

Bugetele finanțate în comun sunt gestionate de bugetele separate civile și militare, precum și de un program de investiții în domeniul securității, astfel:

-Bugetul Civil acoperă costurile de funcționare ale Secretariatului Internațional de la sediul NATO, programele și activitățile din domeniul civil, construirea, funcționarea și costurile de întreținere a facilităților cum ar fi serviciile de conferință pentru întâlniri ale comitetelor și grupurilor de lucru.

-Bugetul Militar acoperă costurile de funcționare și întreținere a structurii militare integrate, inclusiv ale Comitetului Militar, Statului Major Militar Internațional și agențiilor acestora, celor două Comandamente Strategice, sistemelor aferente de comandă, control și informații, agențiilor de cercetare, dezvoltare, înzestrare și logistică și Forței Aeriene de Avertizare Timpurie a NATO.

Programul de investiții în domeniul Securității finanțează instalațiile și facilitățile necesare NATO, în plus fată de cele construite în scopurile securității naționale de către statele membre, de exemplu sistemele de comunicații și informații, radare, cartiere generale militare, aeroporturi, conducte de conbustibil, depozite, porturi și anexe navigaționale.

Aceste bugete sunt monitorizate de Comitetele de Buget Civil și Militar și de un Comitet de Infrastructură, care este responsabil pentru finanțarea în comun a capacităților care sprijină forțele NATO. O Comisie Superioară de Resurse monitorizează politica referitoare la fondurile militare comune. Fiecare stat membru este reprezentat în aceste structuri. Toate bugetele NATO sunt, de asemenea, subiect al controalelor externe.

Astăzi, NATO este o institutie foarte diferită fată de cea creată în 1949. Atât ea, cât și lumea intreagă s-au dezvoltat în direcții pe care fondatorii Alianței cu greu și le-ar fi putut imagina. NATO este o instituție diferită de cea care a apărat Europa Occidentală timp de patru decenii în timpul Războiului Rece sau chiar față de cea care a urmărit Europa în tranziție după războiul rece, în anii ‘90. În câțiva ani de acum încolo, nu este nici o indoială că se va transforma din nou, pe măsură ce își dezvoltă modalități de reacție coordonată la provocările la adresa securității pe care le întâmpină statele membre la începutul secolului 21. Într-adevăr, pe măsura schimbării mediului strategic, NATO va trebui să evolueze din ce în ce mai rapid pentru a aborda noile amenințări la adresa statelor sale membre. Cu toate acestea, doctrinele de bază ale cooperării în Alianță , și anume valorile și interesele comune, rămân fidele principiilor din tratatul de bază.

CAPITOLUL III : AMENINȚĂRILE MEDIULUI DE SECUTITATE ACTUAL. TERORISMUL O NOUĂ FORMĂ DE LUPTĂ

Pentru secolul XXI, armatele țărilor dezvoltate se pregătesc să lupte, mizând pe o victorie decisivă prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic și eficiență maximă. În acest sens se poate afirma că tehnologia strategiilor este determinantă și nu invers. Războaiele au rezultat din iraționalitate, calcule greșite, xenofobe, fanatism, extremism religios și ghinion pur, când toți indicatorii economici „raționali” sugerau că pacea ar fi fost o politică preferabilă pentru toți. Superioritatea calitativă și eficiența vor trebui să plece de la om, de la piesă, tanc, transportor, până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și armament. Aceste lucruri puse în legătură cu o concepție modernă de ducere a războiului, pot susține un statut de securitate credibil.

Schimbările tehnologice majore și dinamica deosebită a fenomenului social-politic au impus organismului militar adaptarea structurilor, misiunilor și scopurilor pentru ca, în ansamblu, să nu intre în contradicție cu evoluția societății sau să devină nepotrivite în raport cu timpul.

O altă caracteristică a viitoarelor conflicte sunt operațiile de stabilitate și sprijin. Armatele modern au în vedere formarea de forțe capabile să gestioneze acest tip de operație atât în faza inițială cât și în acțiunile post conflict.

Analizând ambele conflicte din Irak s-a constatat că ele au reprezentat un „laborator” și un „teren de testare” pentru cele mai mari schimbări din strategia și tactica ducerii acțiunilor de luptă americane, de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. În același timp putem afirma că atât conflictul din Afganistan, cât și operațiile ce se desfășoară în prezent fac parte din categoria conflictelor neconvenționale, în care amenințările asupra forțelor regulate sunt în majoritatea lor de tip asimetric.

În fața noilor forme de manifestare a amenințărilor asimetrice au apărut și forme de răspuns concretizate, în ultimii ani, sub forma atacurilor preventive desfășurate de S.U.A., împotriva organizațiilor teroriste localizate în Afganistan și ulterior împotriva regimului lui Sadam Hussein, vârful de lance în ambele cazuri constituindu-l forțele speciale.

Analiștii politici sunt de părere ca Războiul din Irak are implicații dincolo de granițele acestei țari și reflectă o viziune la nivel mondial.

Acțiunile „neconvenționale“, duse preponderent în spatele inamicului, sunt o parte integrantă din strategia de stabilitate globală. Complexitatea situației politico-militare, transformările de un deosebit dinamism, care se produc în plan internațional și influențele covârșitoare pe care le-ar putea avea asupra situației interne a fiecărui stat, determină necesitatea studierii precum și evaluarea tendințelor de evoluție a fenomenelor politico-militare, în scopul elaborării și adoptării celor mai eficiente decizii in domeniul militar.

3.1. Terorismul o nouă formă de luptă

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au condus la modificarea percepției asupra terorismului la nivelul întregii planete și au impus reexaminarea unei lungi liste de preocupări privind securitatea națională. Concluzia analiștilor avizați a fost că „lumea s-a schimbat”, și este necesară gândirea unei strategii pe termen lung și mobilizarea unor uriașe resurse umane, materiale și financiare.

Lumea civilizată a declarat război terorismului internațional și a încercat formularea unor răspunsuri cât mai aproape de realitate la întrebări de genul: cum definim terorismul? care este scopul războiului? și ce strategie ar trebui abordată?

Termenul de terorism nu este clar definit și unanim acceptat, deoarece provine dintr-un mediu complex. Din punct de vedere etimologic, numele provine din cuvântul latin “terrere” care se traduce prin “îngrozitor” sau “înspăimântător”. Termenul poate fi diferit în funție de poziția organizațiilor, a statelor, sau a persoanelor implicate.

Dacă încercăm să conturăm o definiție, putem afirma că terorismul reprezintă un mod de luptă neconvențional folosit pentru susținerea și atingerea unor obiective în mare parte politice. Principala “unealtă” folosită este violența dusă la extrem asupra populației implicate dar și neimplicate, prin această metrodă se realizează un efect psihologic care generează panică și intimidare.

Liga Națiunilor definea în anul 1937 terorismul ca “toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg”. Aceasta definiție a avut un character ambigu, din dorința de a face față la mișcările de eliberare de sub dominație colonială, mișcăririle anarhiste sau comuniste.

Departamentul de apărare al SUA definește terorismul astfel: “Folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în genereal politice, religioase sau ideologice.”

Actualul mediul de securitatate se confruntă cu un inamic netradițional, reprezentat de o rețea extinsă de organizații teroriste, susținută atât de sponsori statali cât și nestatali și având la dispoziție refugii dificil de identificat. O altă problemă a terorismului reprezintă sursele financiare din care se alimentează și care sunt în mare parte incontrolabile. În aceeași categorie a surselor incontrolabile se află și armamentele și sisteme de comunicații de ultimă generație și, mai ales, potențialul uman îndoctrinat și capabil de supremul sacrificiu pentru pedepsirea „necredincioșilor”.

Evenimentele ce au avut loc în ultima perioadă au demonstrat că riscul terorismului internațional nu a scăzut și că principala amenințare vine din partea grupărilor radicale fundamentaliste islamice și organizațiile afiliate acestora. Practic, toate continentele și regiunile lumii s-au confruntat cu efectele negative ale terorismului.

Analiștii americani au ajuns la concluzia că lichidarea sprijinului de stat pentru organizațiile teroriste este mai eficientă printr-o strategie ofensivă. Organizațiile teroriste trebuiesc lovite peste hotare, acolo unde recrutează, se instruiesc și planifică. La aceeași concluzie au ajuns și autoritățile Federației Ruse, după atentatele teroriste din ultimii ani produse atât în regiunea Caucazului cât și în multe alte orașe mari ale țării.

În general lista statelor care sponsorizează terorismul se suprapune, peste cea a țărilor care doresc dobândirea capacității de a produce arme de distrugere în masă. În ultima perioadă sa creat „cea mai explozivă” combinație: organizațiile teroriste, statele ce le sponsorizează, crima organizată, armele de distrugere în masă și traficul de droguri. Traficul de droguri reprezintă sursa principală de sponsorizare a terorismului. Mai mult de atât, terorismul modern caută să exploateze și avantajele civilizației moderne drept arme pentru distrugerea acesteia, dilemele morale sau etice fiindu-i complet străine.

Războiul cu teroarea reprezintă o provocare în care formele tradiționale de combatere s-au arătat insuficiente. De aceea, sunt susținute opiniile acelor experți care declară necesitatea creării unor noi forme de combatere a terorismului, care să prevadă detectarea, monitorizarea și controlul factorilor de risc asimetric, precum și reducerea accentului pus pe reacție și focalizarea acestuia pe anticipare.

Necesitatea coordonării acțiunilor interne și internaționale în plan informațional și operațional a condus la intensificarea cooperării atât la nivel național, cât și regional și global, prin crearea unor structuri de lucru internaționale sau comisii de specialitate în domeniul antiterorist.

Pentru a putea răspunde riscurilor majore la care este supusă securitatea ficărui stat, N.A.T.O. continuă procesul de transformare internă.

Datorită folosirii în fenomenul terrorist a noi metode de acțiune (putem amnitii automobilele capcană, actele sinucigașe ) s-a observant necesitatea intensificării cooperării între serviciile speciale și agențiile de securitate cu responsabilități în contracararea terorismului. Prin acest mod statele pot răspunde cel mai adecvat la provocările și riscurile de natură asimetrică.

Deși fenomenul terorist este încă un subiect de cerecetare, s-a reușit clasificarea terorismului după mai multe criterii. Printre aceste criterii se numără scopul, spațiu în care se desfășoară și modalitatea de acțiune .

a) terorismul direct – care are un scop imediat, pe care îl transformă în obiect al acțiunii în timp foarte scurt;

terorismul indirect – ce însumează actele de mai mică amploare care premerg și concură la înfăptuirea unei acțiuni principale, pregătite din timp și ale cărei scopuri vizează probleme de ordin politic, economic, militar, social și de altă natură;

terorismul de drept comun – o formă a violenței care se manifestă în acte de jaf, de răzbunare, șantaj, crime etc. În ultimul timp, în cadrul acestei categorii de terorism, au avut și continuă să aibă loc numeroase mutații, urmare a faptului că în acțiunile întreprinse se uzează tot mai mult de realizările din domeniul tehnico-științific;

terorismul social – care acționează pentru impunerea unei ideologii (doctrine) proprii grupului terorist împotriva ordinii de drept dintr-o țară, speculând mai ales neîmplinirile de natură economică și socială ale acesteia;

terorismul politic – ce se manifestă printr-o gamă variată de acte, în special terorist-diversioniste, împotriva statului și în primul rând a organelor sale constituțional-democratice (șefi de stat, de guverne, personalități politice, militare, lideri ai unor mișcări progresiste etc.);

terorismul de stat – considerat forma cea mai gravă și mai distrugătoare și care se manifestă atât în plan național, cât și în plan internațional și vizează, pe de o parte, factorii politici, economici, militari, sociali și de altă natură din țara de origine, iar pe de altă parte valorile supreme ale statelor. Acesta este folosit ca instrument al politicii externe de către unele state și se manifestă în orice situație.

Succesul în lupta contra terorismului poate fi obținut nu numai prin combaterea efectelor acestuia, ci, în special, prin identificarea și neutralizarea rădăcinilor sale, a factorilor care pot cauza nemulțumiri și pot genera acte teroriste.

Trebuie menționat faptul că în lupta de combatere a terorismului sunt folosite trei concepte și anume:

antiterorismul, care cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, strângerea de informații, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personalului și siguranța acțiunilor de luptă;

contraterorismul, care este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. Acesta cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostatici sau răpirea;

combaterea(cotracararea) terorismului, care cuprinde totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste luate de guverne pentru a cotracara pericolul cât și măsurile de specialitate inițiate de organele militare, organele din sistemul ordinii publice și de profesioniștii pe linie de pază și protecție, pentru reducerea posibilității unui atac terorist împotriva unui anumit obiectiv. În această situație se au în vedere și acțiunile ce trebuie întreprinse ca ripostă la un act terorist.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate de diverse țări pentru combaterea terorismului, cuprind cel puțin patru obiective:

Prevenirea – care se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație;

Descurajarea – care se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă;

Reacția la o acțiune teroristă – care este un element central al politicii oricărui guvern în sfera organelor militare dar și al celor de ordine și de securitate;

Previziunea – care se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative.

Primul impuls care apare în timpul declanșării unei crize teroriste este acela de a reacționa în forță, prin violență, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Reacția contrateroristă se deosebește în mod fundamental de cea teroristă prin faptul că teroriștii nu sunt preocupați de moartea unor oameni nevinovați sau de daunele colaterale presupuse de fapta lor. Pe de altă parte, luptătorii antiteroriști (luptătorii Forțelor pentru Operații Speciale) au ca principale scopuri evitarea uciderii unor oameni nevinovați, asigurarea securității și ordinii publice și abia apoi neutralizarea sau lichidarea teroriștilor.

Lupta împotriva terorismului poate fi asimilată unui război, dar de un tip nou. Acest război se caracterizează prin faptul ca nu există un anume teatru de operații, se poate extinde oriunde în lume și chiar în spațiu, presupune o mare diversitate a acțiunilor, omul este folosit ca armă, se realizează prin surprindere, nu poate fi făcută o coordonare strategică unitară, iar menținerea inițiativei se realizează prin acțiuni desfășurate cu rapiditate, oriunde și oricând.

Terorismul este o realitate, nu mai este o simplă formă de protest sau un mod de a supune lumea, folosit în trecut, este o amenințare principală la adresa securității naționale, regionale și globale, dar sub alte forme de manifestare.Tocmai de aceea, problema combaterii terorismului este obiectul principal de studiu, nu numai al analiștilor în domeniul securității dar și al militarilor, în urma căruia se caută soluții urgente și adecvate. Combaterea terorismului include acțiuni desfășurate pentru a se opune terorismului care cuprind:

– antiterorismul – măsuri de apărare luate pentru a reduce vulnerabilitatea la atacul terorist, respectiv măsuri de pregătire și de apărare care soluționează o protecție dorită, misiunea, infrastructura, personalul și resursele disponibile;

– contraterorismul – măsuri ofensive luate pentru a preveni, descuraja și a răspunde la terorism, respectiv care asigură măsurile de răspuns care includ operațiile de prevenire, de pedepsire, de salvare și de eliberare a ostatecilor.

Dintre toate tipurile de terorism, cel religios-islamic este poate cel mai periculos și cu siguranță cel mai greu de combătut. Acesta pleacă tocmai de la tipologia membrilor organizațiilor teroriste și de la fanatismul cu care acționează aceștia. Terorismul islamic este îndreptat înainte de toate împotriva păgânilor și, mai precis, împotriva intereselor SUA și ale partenerilor săi. Islamul, în general, este o religie pașnică iar terorismul este produsul unui fel de revărsare fanatico-emoțională. Fanatismul, în limbaj modern, evidențiază contextul în care teroriștii sunt etichetați ca fanatici, mai ales în acțiunile lor sinucigașe. Dar, nu toate actele teroriste sunt comise de teroriști îndoctrinați în scopurile „islamului politic“ (expansiunii). Multe sunt comise de criminali care caută un câștig, mai degrabă, personal decât politic sau de indivizi care suferă de tulburări psihice. Persoanele sau grupurile responsabile de actele teroriste, se încadrează în general, în una dintre cele trei categorii descrise de specialiștii americani: „Cruciați, criminali și nebuni“.

Cruciații – grupări sau indivizi inspirați ideologic și care vor prestigiu și putere pentru un țel colectiv sau pentru o cauză anume. Totuși deoarece terorismul este un act criminal în sine, cruciații devin și ei automat criminali. Mulți cruciați au un trecut cu o activitate criminală foarte bogată.

Grupările teroriste, de regulă, își recrutează membrii din închisori, de cele mai multe ori începând îndoctrinarea și antrenamentul noilor membri încă din perioada de detenție. Cruciații pot fi de asemenea bolnavi mintali, suferind de o personalitate antisocială sau au tulburări psihice. Acești membri văd apartenența la un grup terorist ca pe o oportunitate de a-și manifesta comportamentul violent. Unii cruciați au o nevoie patologică de susținere și identificare, sentimente generate de apartenența la un asemenea grup. Ca exemple în această categorie întâlnim grupări ca Baader-Meinhof, Facțiunea Armata Roșie, Brigăzile Roșii Italiene, IRA, ETA, Cubanezii Anti-Castro, Al-Qaeda și lista poate continua.(vezi Anexa nr.4).

Criminalii – oameni care comit acte teroriste urmărind mai degrabă un câștig personal decât unul ideologic. În această categorie putem îcadra organizațiile criminale de tip familial, cum ar fi mafia (Cosa Nostra), grupări etnice (mafia țigănească din România), „gulerele albe“ (fraude prin intermediul computerului, înșelăciuni etc.).

Nebunii – oameni bolnavi mintal care comit acte teroriste într-o perioadă de instabilitate psihică. Aceștia pot fi cei mai dificili teroriști. Mulți dintre aceștia sunt impulsivi și imprevizibili. Alții sunt foarte meticuloși pregătindu-și acțiunile în cele mai mici detalii. Unii dintre aceștia se cred chiar agenți ai lui Dumnezeu.Deși teroriștii au tipologii variate, aceștia împărtășesc totuși trăsături comune:

– promovează frica;

– din punct de vedere militar sunt în general mai slabi decât forțele de ordine (securitate);

– mediatizarea este strict necesară pentru a atrage atenția asupra cauzei;

– sunt extrem de mobili;

– exploatează faptul că teroarea este ieftină;

– posedă resurse limitate;

– operează mai mult sub acoperire;

– cred că grupările mici înseamnă siguranță și eficiență.

3.2. Apărarea împotriva terorismului. Războiul Antiterorist

3.2.1.Concepția apărării împotriva terorismului

O bună perioadă de timp, terorismul a fost și mai este încă privit ca infracțiune, ca exercitare extremă a violenței pentru obținerea unor efecte în stradă, în lumea interlopă, în mediile corupte. Precizările care s-au făcut ulterior cu privire la încadrarea terorismului în sistemul acțiunilor politice aduc o oarecare claritate în judecarea actelor de acest tip. Având determinație politică, terorismul este război, și anume război asimetric. Definiția clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea politicii prin alte mijloace rămâne valabilă. Deși terorismul poate fi definit foarte bine, așa

cum este uneori definit și războiul, ca sfârșit al politicii.

Războiul terorist, războiul antiterorist

Dacă terorismul este război, apoi acest război este de un tip deosebit, necunoscut până acum. Este un război care se caracterizează prin:

-‰ lipsa unui teatru anume, mai exact, extinderea teatrului de confruntare la

nivelul întregii planete și chiar în cosmos;

-‰ ciberspațialitatea;

-‰ marea diversitate a acțiunilor;

-‰ folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă;

-‰ lipsa de coordonare strategică unitară;

-‰ intempestivitatea;

-‰ surprinderea;

-‰ menținerea inițiativei strategice prin acțiuni surprinzătoare, desfășurate

cu repeziciune, oriunde și oricând.

„Mai întâi, dacă un astfel de război există, acesta este de o cu totul altă natură

decât cele pe care le cunoaștem noi până în prezent, cu doi adversari sau blocuri bine identificate care se înfruntă după reguli cunoscute, în mod esențial cu forțe militare, oameni și material. Avem aici, pe de o parte, o coaliție care tinde puțin câte puțin să devină universală (ceea ce constituie o configurație inedită) și, pe de altă parte, fie un individ sau un grup încă neidentificat cu claritate, și o entitate multiformă, terorismul, care acționează cu mijloace non-militare și după forme fără precedent.

Acest război este deteritorializat. Noțiunea de teritoriu, chiar și de stat, era fundamentală în conflictele trecutului: fiecare protagonist se identifica cu un teritoriu unde se implantau grosurile forțelor militare; se căuta cucerirea de teritorii sau apărarea

de teritorii. Aici (este vorba de atacurile din 11 septembrie 2001) a fost vizat teritoriul american, dar nu pentru a fi cucerit (cel mult, s-a căutat «pedepsirea» pentru felul său de a fi). Cât despre riposta americană, aceasta-și definește cu greu țintele, teritoriul pe care să-l lovească, căci adversarul nu deține un teritoriu bine determinat.

Războiul terorist necesită o ripostă pe măsură, dar nimeni nu este pregătit pentru o astfel de ripostă, pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată că terorismul – care nu era decât o formă extremă de protest sau de supunere prin voința celui mai puternic – ar putea deveni război, și încă război planetar.

„Actele de război produse la 11 septembrie 2001 contra Statelor Unite au depășit terorismul obișnuit. O veritabilă reflecție strategică și militară trebuie să fie angajată pentru a determina ce mijloace și ce strategii sunt necesare democrațiilor noastre pentru a contracara în mod eficient această amenințare. Lupta împotriva terorismului internațional nu este numai o problemă de securitate interioară care afectează anumite țări, ci ea constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva democrațiilor noastre și valorilor noastre“ – spune un general francez.

3.2.2.Inițiativa strategică împotriva terorismului

Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat și pentru combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acțiune strategică de mare amploare, ci un sistem de acțiuni disparate, fără o coordonare unitară și fără doctrine, forțe și mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poate acționa prin mijloace legale și prin structuri constituite și deprinse cu astfel de activități. O strategie antiteroristă trebuie să aibă în vedere, pe lângă celelalte componente foarte importante (identificarea amenințărilor și riscurilor, concepția acțiunilor, pregătirea și structurarea forțelor și a mijloacelor, amploarea și specificul operațiunilor), și cucerirea și menținerea inițiativei strategice.

Acest lucru va fi foarte greu, întrucât terorismul se bazează tocmai pe surprinderea tactică, adică pe acțiunile neașteptate (în ceea ce privește obiectivul ales, timpul de acțiune și modul de atac), dar prima condiție a reușitei unei acțiuni de nivel strategic este să se dețină inițiativa strategică. Acțiunea prin surprindere, spectaculoasă, violentă și puternic mediatizată este punctul forte al terorismului, dar și punctul lui cel mai sensibil și, în anumite privințe, cel mai vulnerabil.

Cucerirea inițiativei strategice în războiul antiterorist constă în:

-‰ crearea și menținerea unei situații strategice predominată de un sistem

coerent și permanent de supraveghere civilă și militară a zonelor, grupă-

rilor, statelor, organizațiilor și chiar a persoanelor care se bănuiesc a face

parte din rețele teroriste;

-‰ acțiuni preventive (filtre, razii, descinderi în cuiburi teroriste), dar și acțiuni care să determine o atitudine atentă, vigilentă din partea populației și

instituțiilor;

-‰ cucerirea supremației informaționale;

-‰ sesizarea etapelor și momentelor în care se pregătesc acțiunile teroriste

și intervenția rapidă pentru oprirea lor;

-‰ lovirea preventivă, deopotrivă, masivă, punctiformă și oportună a bazelor

de antrenament ale teroriștilor, a depozitelor, locurilor de întâlnire și altor

elemente de infrastructură;

-‰ atacarea fără întrerupere, prin Internet, prin media și prin mijloace ale

războiului psihologic, a site-urilor, organizațiilor, rețelelor, centrelor și altor elemente ale terorismului;

-‰ realizarea unui sistem de pregătire antiteroristă a populației, economiei și

instituțiilor.

3.2.3.Sisteme de supraveghere și de monitorizare a terorismului

Reușita în acțiunile împotriva terorismului depind în mare măsură de cunoașterea acestui fenomen în dinamica și cauzalitatea lui. O astfel de amenințare nu poate rămâne neinvestigată și nesupravegheată. Terorismul este o provocare extrem de gravă, care impune restricții și constrângeri cu care lumea trebuie să se obișnuiască, iar conducerea politică și strategică, forțele speciale și forțele armate trebuie să le pună în aplicare.

Sistemele de supraveghere și de monitorizare a terorismului presupun structuri și infrastructuri cu foc continuu, distribuite în așa fel încât să acopere întreaga planetă sau, într-o primă etapă a războiului antiterorist, zonele care ating pragul de importanță ce se ia în considerație de factorii de decizie. Aceste sisteme trebuie să fie integrate, dar și suficient de flexibile pentru a face față flexibilității tactice și aleatorii a terorismului, și să asigure bazele de date și informații necesare organizării corespunzătoare a acțiunii și reacției. Tot ele trebuie să aibă componente naționale și internaționale, care să acționeze, prin cooperare în toate mediile și în toate spațiile. Fiecare din aceste structuri trebuie să includă:

• componente de supraveghere electronică de mare sensibilitate;

• componente de cercetare directă, prin agenți și agenții de influență;

• componente de comunicații rapide și securizate;

• componente de analiză a datelor și informațiilor;

• componente de decizie rapidă;

• componente de validare și corectare oportună a acestor decizii.

Factorul cel mai important în supravegherea structurilor, infrastructurilor și acțiunilor teroriste îl reprezintă omul, agentul de informații, dotat cu toate mijloacele necesare și ajutat de un sistem tehnic-informațional permanent și eficace.